Comunism Si Nationalism

Cuprins:

Definirea conceptului de communism

Comunismul si aspecte ale acestuia in intreaga lume

Iosif Visarionovici Stalin

Comunismul in

Nicolae Ceausescu

Cultura romana dupa instaurarea comunismului

Etapa stalinismului integral (1948-1953)

Etapa destilizarii formale (1953-1964)

Etapa relativei liberalizari (1964-1971)

Etapa nationalismului communist (1971-1989)

Cultura romana intre comunism si nationalism

Aparitia protocronismului sau protocronismului ca atitudine culturala

Dezvoltarea protocronismului sau protocronismului ca atitudine politica

Protocronism versus modernism

Poezia

Generatia razboiului: Mihai Beniuc, Nina Cassian, Maria Banus, Eugen Jebeleau;

Generatia anilor `60: Nechita Stanescu, Marin Sorescu, Nicolae Labis, Ana Blandiana;

Generatia anilor `70: Mircea Dinescu, Leonid Dimov, Ileana Malancioiu, Emil Brumaru, Mircea Ivonescu.

Generatia anilor `80 (postmodernismul): Mircea Carturescu, Alexandru Musina, Simona Popescu;

Proza

Dramaturgia

Anexe

Bibliografie

I. Definirea conceptului de comunism

1.Comunismul in general

Dupa consumarea parteneriatului strategic necesar invingerii Germaniei si trecerea anilor in care sovieticii afirmau ca nu intentioneaza sa schimbe regimul politic in tarile pe care le va "elibera", lucrurile au inceput sa se schimbe in tarile din Europa centrala si de sud-est. In Asia comunistii dupa ce castiga razboiul civil instaureaza un regim marxist in China.

I. INSTAURAREA "DEMOCRATIEI POPULARE" IN DIFERITE STATE ALE LUMII.

Inceputul razboiului rece a insemnat sfarsitul iluziilor oamenilor politici democrati din tarile eliberate de Armata Rosie de a se instaura un regim democratic dupa incheierea celei de-a doua conflagratii mondiale. Stalin ajunge la concluzia ca "a sosit momentul sa abandoneze orice retorica linistitoare privind "fronturile populare si coalitiile nationale"ce-au functionat atata timp cat i-au adus un spor de imagine in perioada cand dorea sa dovedeasca partenerilor sai apuseni ca URSS este straina de "exportul de revolutie".
Pentru Moscova angajamentul anglo-americanilor de a sprijini fortele anticomuniste din Grecia si apoi decizia de refacere economica a intregii Europe prin planul Marshall erau semne clare ca trecuse timpul intelegerii cu fostii aliati burghezi si "caile nationale spre socialism trebuiau definitiv parasite"
Modelul impus Europei rasaritene si de sud-est a constat intr-o extrem de violenta distrugere, sociala, economica si politica a vechii oranduiri "burgheze", eliminarea tuturor dusmanilor potentiali sau reali si completa inregimentare a culturii. In zona sa de ocupatie diplomatii si militarii sovietici au instaurat guverne total aservite Moscovei. Cucerirea puterii de catre comunisti – principalele instrumente de presiune si control ale Moscovei in sfera sa de influenta – s-a facut cu anumite particularitati de la o tara la alta.
In IUGOSLAVIA partizanii condusi de Tito au iesit din razboiul impotriva Germaniei cu un prestigiu imens in societate. Astfel in alegerile din noiembrie 1945 Frontul national a lui Tito a obtinut 96% din sufragii. Adunarea Constituanta s-a reunit la Belgrad pe data de 29 noiembrie 1945 si a adoptat Decretul privind abolirea monarhiei si proclamarea Republicii Federative Iugoslavia. In ziua de 31 ianuarie 1946 Adunarea Constituanta a adoptat Constitutia prin care Statul Iugoslav era un stat federativ.
In ALBANIA, comunistii s-au folosit cu multa abilitate de infrangerile catastrofale suferite de fortele naziste in Balcani si la 23-24 octombrie 1944 la Barat se hotaraste instaurarea unui guvern condus de liderul lor Enver Hodja. La 1 decembrie 1944 au loc alegeri pentru Adunarea Constituanta, fara adversari, comunistii au obtinut 93,88% din totalul sufragiilor. Noul for a proclamat la 11 februarie 1946 Albania republica populara cu o constitutie imprumutata de la Iugoslavia.
In toate celelalte tari ale Europei de Est trecerea la o democratie populara s-a facut pe etape si sub presiunea sovieticilor. Intr-o prima faza "partidele comuniste, inca slabe, au trebuit sa accepte sa colaboreze cu celelalte partide si miscari politice a caror influenta diferea de la tara la tara dar care era puternica in Cehoslovacia si Ungaria unde transformarea regimului a fost mai dificila si a avut loc mai tarziu.
In UNGARIA s-a constituit, in decembrie 1944 Frontul National Ungar al independentei in care alaturi de comunisti, au intrat social-democratii, taranistii, micii gospodari si altii care au organizat alegeri. La 21 decembrie 1944 la Debrecen s-a intrunit Adunarea Nationala Provizorie in care comunistii detineau majoritatea. La 1 februarie 1946, Ungaria a fost proclamata republica avand pe Tildi Zoltan presedinte si pe agrarianul Nagy Ferenc sef al guvernului. La alegerile generale din 31 august 1947, prin falsuri si inselaciuni comunistii grupati in Frontul Independentei au obtinut majoritatea parlamentara. S-a constituit un guvern de coalitie in care comunistii erau predominanti.
In POLONIA, inca din decembrie 1944, activa un guvern democrat-popular adus de tancurile sovietice dar care nu era recunoscut de puterile occidentale. In iunie 1945 a fost alcatuit guvernul de uniune nationala prin intrarea a o parte din guvernul de la Londra. Insa preponderenta au avut-o comunistii. In ianuarie 1947 au avut loc alegeri in care a invins Blocul Partidelor Democratice dominat de comunisti. Presedinte al "noului" parlament (Seimul) a fost ales liderul comunist Boleslaw Beirut, iar guvernul "democrat popular" era condus de Josef Cyrankiewicz.
In CEHOSLOVACIA guvernul cu care s-a intors presedintele Edward Benis in luna mai 1945, fusese modelat la Moscova cu toate ca avea in componenta sa ministri necomunisti. Rezultatele alegerilor desfasurate pe data de 26 mai 1946 au dat castig de cauza comunistilor dar insuficient pentru a guverna singuri.Postul de premier va fi ocupat de comunistul Clement Gottwald. Constienti de modesta lor influenta in societatea cehoslovaca in toamna anului 1947, pe fondul unor lipsuri alimentare in tara si a unor tensiuni internationale Est-Vest, comunistii au declansat un atac asupra tuturor celor suspectati de a nu fi de acord cu calea comunista de evolutie. Alegerile urmau sa se desfasoare in luna mai 1948. Toata lumea se astepta la un recul a extremei stangi. Comunistii ajutati de Moscova au trecut la ofensiva. Pe fondul unor tulburari sociale dirijate de Kremlin premierul Gottwald l-a somat pe presedintele Benes sa accepte demisia ministrilor necomunisti si sa formeze "un guvern fara reactionari" . La 30 mai au avut loc alegeri dupa sistemul listei unice. La 8 iunie 1947, Benes a carui sanatate fragila fusese definitiv marcata de drama va demisiona. Va muri in luna septembrie a aceluiasi an. Astfel "comunistii cehoslovaci, care parusera sa fie cei mai "blanzi" din Europa Centrala si de Est, aveau sa se releve in anii ‘50 ca partidul cel mai stalinist, probabil din zona"
In ROMANIA, coalitia fortelor politice care au rasturnat regimul maresalului Ion Antonescu n-a putut sa supravietuiasca mai mult de cateva luni de zile. In octombrie s-a creat Frontul National Democrat o trambulina de pe care comunistii vor prelua puterea cu ajutorul Moscovei. Dupa scenariile care au functionat si in alte tari de sub tutela Moscovei la sfarsitul lunii februarie comunistii au trecut la asaltul asupra puterii organizand violente manifestatii de strada. Lovitura impotriva guvernului N. Radescu a fost dirijata de A.I. Vasinski care a sosit, pe 27 februarie, pe neasteptate la Bucuresti. La inceputul lunii martie A. I. Vasinski a obligat pe regele Mihai I sa "accepte" formarea unui guvern condus de Petru Groza dominat de F.N.D. "Constituirea guvernului Groza a adus dupa sine totala subordonare a fortelor de ordine fata de comunisti"(6; 53) fapt ce-a usurat actiunea de eliminare a opozantilor din viata politica mai ales dupa ce acesta a fost recunoscut si de occidentali. Alegerile desfasurate la 19 noiembrie 1946 prin frauda au fost castigate de comunisti. La 30 decembrie 1947 prin abolirea monarhiei a fost inlaturat si ultimul obstacol in calea desavarsirii dominatiei sovietice in Romania.
In BULGARIA a doua zi, dupa patrunderea Armatei Rosii, a avut loc o "insurectie" cu un caracter comunist. In urma acestor evenimente s-a format un cabinet in care alaturi de comunisti au intrat si membri ai altor formatiuni politice. Pentru a-si consolida pozitiile in vederea instaurarii unui regim totalitarist stalinist, comunistii s-au grabit sa organizeze alegeri (18 noiembrie 1945) pe care le-au castigat. Dupa aceea a urmat un lung sir de activitati initiate de P.C.B. menite a da substanta regimului instituit. La 8 septembrie in urma unui referendum, a fost abolita monarhia si Bulgaria proclamata Republica populara. La 22 noiembrie 1946, dupa alte "alegeri" se formeaza un cabinet condus de un vechi cominternist Gheorghi Dimitrov iar la 4 decembrie 1947 a fost adoptata o "constitutie" care a legiferat instituirea regimului dictaturii proletariatului.
In CHINA pe fondul luptei impotriva ocupantului japonez se declanseaza conflictul dintre partidul comunist si partidul national datorita diferentelor esentiale in strategia elaborata de cele doua partide privind evolutia Chinei dupa eliberare. Acordurile dintre conducatorii celor doua mari forte politice din octombrie 1945, Mao si Chiang n-au condus la aparitia unui guvern central cum ar fi dorit atat SUA cat si URSS, au fost doar un paravan si o amanare a marii confruntari ce avea sa sfasie China cativa ani, dupa aceasta data. Problema razboiului civil a fost discutata in decembrie 1945 si in Conferinta ministrilor de externe ai SUA, URSS si Marii Britanii. S-a decis retragerea trupelor sovietice si americane din China pana in primavara anului 1946 pentru a se putea unifica tara. La 10 ianuarie 1946 cei doi lideri Mao si Jiang Jieshi au dat publicitatii un ordin de incetare a luptalor. Insa ambele tabere se pregateau de razboi fiind practic fiecare sprijinite de URSS si respectiv SUA.
Astfel in iulie s-a declansat al treilea razboi civil in China. In vara anului 1947 fortele armate ale comunistilor au declansat o ofensiva strategica. Au eliberat rand pe rand Manciuria (inceputul 1948) si au ocupat Beijingul si Tianjinul. Pana in vara anului 1949 comunistii controlau cea mai mare parte a Chinei.
La 21 septembrie 1949 Mao Zhedong a convocat, la Beijing, prima sesiune a Consiliului politic consultativ popular al Chinei. La 1 octombrie 1949 in Piata Tienamin din Beijing, Mao a proclamat Republica Populara Chineza. A doua zi Uniunea Sovietica a recunoscut noul regim ai caror conducatori declarasera, cu diverse prilejuri, "totala lor apartenenta la lagarul socialist, contra imperialismului" . Ulterior regimul a fost recunoscut de "democratiile populare" din Europa de Est si alte tari din Asia. In 1950, guvernul laburist britanic a facut acelasi lucru. Ulterior tarile scandinave, Elvetia, Olanda ii vor urma exemplul.
Nu numai China, ci si Asia de Est si de Sud-Est in totalitatea ei aveau sa iasa complet transformate din cel de-al doilea razboi mondial. In Indonezia revolta comunistilor a fost innecata in sange. Liderul Partidului Nationalist Indonezian dr. Ahmed Sukarno a proclamat la 17 august independenta Republicii care va fi ulterior recunoscuta si de Olanda sub presiunea SUA si a URSS. Comunizarea Vietnamului a fost un proces lung si extrem de complex care se va incadra in tiparele confruntarilor din perioada razboiului rece. Situatia din Coreea a fost la fel de complexa. In Coreea paralela 380 a devenit in toamna anului 1945 o adevarata frontiera intre zona de nord controlata de Uniunea Sovietica si cea de sud controlata de SUA. Evolutiile din Coreea vor duce la instaurarea Republicii democrate in nord sub dominatia comunistilor.
Transformarile social-economice au fost creionate in tarile "de democratie populara in progelasi lucru. Ulterior tarile scandinave, Elvetia, Olanda ii vor urma exemplul.
Nu numai China, ci si Asia de Est si de Sud-Est in totalitatea ei aveau sa iasa complet transformate din cel de-al doilea razboi mondial. In Indonezia revolta comunistilor a fost innecata in sange. Liderul Partidului Nationalist Indonezian dr. Ahmed Sukarno a proclamat la 17 august independenta Republicii care va fi ulterior recunoscuta si de Olanda sub presiunea SUA si a URSS. Comunizarea Vietnamului a fost un proces lung si extrem de complex care se va incadra in tiparele confruntarilor din perioada razboiului rece. Situatia din Coreea a fost la fel de complexa. In Coreea paralela 380 a devenit in toamna anului 1945 o adevarata frontiera intre zona de nord controlata de Uniunea Sovietica si cea de sud controlata de SUA. Evolutiile din Coreea vor duce la instaurarea Republicii democrate in nord sub dominatia comunistilor.
Transformarile social-economice au fost creionate in tarile "de democratie populara in programele "Fronturilor" sau coalitiilor impuse sau inspirate de Moscova. Unicul principiu de legitimizare a partidelor comuniste din blocul sovietic a fost atasamentul fata de Uniunea Sovietica si predispozitia de a indeplini fara sovaire ordinele lui Stalin. El investise partidele comuniste din Europa de Rasarit cu putere si datorita lui acestea isi castigasera pozitiile conducatoare. Nu erau permise initiative si masuri proprii. Incercarea lui Tito de a face acest lucru a determinat o reactie violenta a lui Stalin. Din acel moment nationalismul a fost definit ca opus loialitatii fata de Uniunea Sovietica si fata de liderul ei diagnosticat ca o tradare a principiilor sacre ale marxist-leninismului.
Conflictul cu Iugoslavia si excomunicarea lui Tito din Cominform, in iunie 1948, au dat semnalul unor epurari dramatice in randul partidelor comuniste din Europa de Rasarit. Mecanismul epurarii, tehnica de baza a demonologiei staliniste a fost echivalentul modern al vanatorii de vrajitoare in Evul Mediu. Procesul a inceput "moale" in Polonia unde liderul comunist Wladislaw Gomulka a fost acuzat in cadrul unei plenare a partidului "de multiple devieri nationaliste si dreptiste" si inlaturat de la conducere. Va fi reabilitat in 1956. Opozantii lui Gottwald in Cehoslovacia ai lui Dej in Romania, ai lui M. Rokosi in Ungaria sau ai lui Dimitrov in Bulgaria, au fost judecati ca sionisti, spioni ai imperialismului si condamnati la moarte sau inchisoare pe viata. Au fost lichidati Lucretiu Patrarceanu (Romania), Rajk (Ungaria) Kostov (Bulgaria) si altii.
In domeniul economic comunistii au promovat o politica de nationalizari si industrializare fortata creindu-se multe ramuri noi: constructia de nave (Polonia), industria chimica (Romania)etc. In agricultura, in 1949, a inceput colectivizarea gospodariilor individuale. Razboiul total impotriva taranimii a fost esential pentru regimul stalinist. Din punct de vedere social stalinizarea Europei rasaritene a insemnat distrugerea societatii civile si depersonalizarea individului.
In scopul tinerii sub control a economiilor tarilor satelizate din ordinul lui Stalin s-a infiintat, in ianuarie 1949, Consiliul Economic Reciproc (CAER). Ca membri fondatori au fost Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Romania, Ungaria si URSS. Ulterior au devenit membrii Albania (aprilie 1949), RD Germana (1951), Mongolia (1962), Cuba (1972) si Vietnamul (1978).
Din ansamblul evolutiilor politice sociale si economice din tarile satelite Moscovei se poate trage concluzia ca procesul de bolsevizare a acestora a fost incheiat in primii ani ai deceniului sase. Inainte de moartea lui Stalin partidele comuniste guvernau dictatorial si cu exceptia partidului comunist iugoslav toate erau total supuse Moscovei.

II. DE LA "DEMOCRATIILE POPULARE" LA "SOCIALISMUL DEZVOLTAT".

Aceasta faza incepe cu procesul distrugerii sau aservirii celorlalte partide sau formatiuni politice membre ale coalitiilor, in special partidele socialiste, social democrate si agrare. In Romania, Ungaria, Bulgaria, au loc congrese de unificare a partidelor muncitoresti si crearea partidelor unice, "conditie" esentiala pentru functionarea regimului totalitar comunist.
Toate aceste partde comuniste detineau o conceptie comuna despre internationalism si o filozofie similara a disciplinei de partid. Membrii de partid trebuiau sa se supuna orbeste ordinelor sosite de la conducerea comunista. Aceasta logica militarista a fost denumita centralism-democratic. Partidele aveau in fruntea lor revolutionari de profesie majoritatea formati la scoala Comintermului. Educati "in gandirea stalinista credeau cu totii in teoria intensificarii permanente a luptei de clasa si au facut tot ce le-a stat in putinta pentru a creia un sistem represiv prin care toate tendintele critice sa poata fi imediat eradicate" .
Acesti lideri au condus "democratiile populare" in menghina stalinismului matur. Acesta era caracterizat prin imitarea fortata a institutiilor politice, administrative si culturale sovietice, arbitrariul politic si birocratic, teroarea politiei, privatiuni economice pentru a se realiza programe ambitioase de investitii, dependenta de tip colonial fata de URSS, izolarea fata de lumea libera, etc.
Moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953, a provocat o mare neliniste in URSS. Urmasii acestuia, au incercat sa gaseasca solutiile pentru a evita o noua dictatura personala. Inca din primele zile si-au propus sa "restbileasca legalitatea socialista". Distinderea economica si sociala este insotita in URSS de o "anumita destindere politica. In politica externa N.Hrusciov insista pentru realizarea unei politici de destindere care are la baza trei principii "coexistenta pasnica, caracterul evitabil al razboaielor intre state cu sisteme politice diferite si pluralitatea cailor spre socialism". In Uniunea Sovietica procesul destalinizarii nu va pune deloc sub semnul intrebarii principiile planificarii si conducerii centralizate ale economiei. El diminueaza rolul Comitetului Central insa nu reduce drastic privilegiile nomenclaturii partidului.
Imediat dupa moartea lui Stalin, conducerea sovietica a inceput o reevaluare a relatiilor ei cu tarile satelit. In Bulgaria, Cehoslovacia si Germania de Est au avut loc revolte provocate de conditiile de viata si munca. Tancurile sovietice au reprimat demonstratiile est-germane iar conducerea comunista a tarii le-a interpretat drept "insurectie fascista" . Aceste evenimente vor determina pe sovietici ca in mai 1955 sa intreprinda un nou pas spre institutionalizarea hegemoniei lor in Europa de Est, creand Pactul de la Varsovia ca o alianta militara bazata pe afinitate ideologica. In compunerea acestuia au intrat Albania, (care o paraseste in 1968), Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Polonia, Romania si URSS.
Totusi socul creat de campaniile de destalinizare duse de Hrusciov a afectat tarile est-europene. Demolarea mitului lui Stalin si apelurile lui Hrusciov pentru abordarea creatoare a doctrinei revolutionare au dat ganditorilor neortodocsi curajul sa puna la indoiala chiar fundamentele ordinii existente. De la sfarsitul anilor ‘50 pana la inceputul anilor’60 toate tarile est-europene au cunoscut, in grade diferite, aparitia unor tendinte revizioniste in ceea ce priveste ideologia marxista. Acestea au fost mai pregnante in Polonia si Ungaria unde politica de socializare a fost nu numai accelerata si prost privita de populatie dar provocase si efecte economice catastrofale. In aceste conditii secretarul general al partidului M. Rakosi, stalinist inveterat a fost nevoit sa cedeze guvernarea unui comunist moderat, Imre Nagy. Acesta a format un guvern de coalitie (27 octombrie 1956) care si-a propus sa lichideze monopolul unui singur partid. La 1 noiembrie Ungaria a amenintat ca se retrage din Tratatul de la Varsovia si ca va promova o politica de neutralitate. La 4 noiembrie 1956 Ianos Kadar a constituit un guvern opus lui Nagy si a facut apel la Armata Rosie pentru a invinge "Contrarevolutia" Trupele sovietice au intervenit brutal. Cinci zile mai tarziu, insurectia era zdrobita si visul unguresc de libertate terminat fara ca Vestul, incurcat in "afacerea" Suezului, si care oricum nu era in stare sa reactioneze, sa fi putut interveni altfel decat prin discursuri in favoarea Ungariei.
Urmatoarea "democratie populara" care apus la incercare parametrii flexibilitatii sovietice poststaliniste in si peste Europa Centrala si de Est a fost Romania. Cata vreme in Polonia decompresiunea poststalinista fusese facilitata de moartea lui Beirut, iar in Ungaria fusese sabotata de neregeneratul Rakosi, in Romania ea a fost orchestrata de catre Gheorghe Ghiorghiu-Dej insusi, care, la o plenara a C.C. al partidului, in zilele de 19 si 20 august 1953, a dat tonul autocriticii politice, initiind conducerea colectiva si recunoscand fixatia excesiva din trecut asupra industriei grele in detrimentul agriculturii si al consumului. Liderii romani au navigat cu abilitate si pricepere pe "marile furtunoase" ale anului 1956. Au reparat atacul lui Hrusciov asupra lui Stalin, cu afirmatia ca in Romania problema stalinismului s-a rezolvat inca din anul 1952, prin debarcarea trio-ului Ana Pauker, Vasile Luca si Teohari Georgescu considerati deviationisti.
Baza tensiunilor romano-sovietice din anii 1960, a fost refuzul comunistilor romani de a accepta asa zisul proiect de modernizare a CAER,prin care Romania devenea tara furnizoare de materii prime si agricole pentru tarile socialiste dezvoltate din bloc. Acest fapt i-au indreptat pe conducatorii romani catre China, in disputa ideologica cu URSS dar si catre Vest de unde au obtinut tehnologia necesara procesului de industrializare. La inceputul anului 1963 Romania a incetat sa mai bruieze emisiunile radio ale Vestului si aprobase publicarea unor opere declarate pana atunci inacceptabile ideologic pentru cultura socialista.
In Cehoslovacia singura reviziune a stalinismului pe care Antonin Novotny a permis-o, a fost masura de a exclude imputarea de titoism din acuzatiile contra lui Rudolf Slansky si a co-inculpatilor acestuia. Unele dintre victimele supravietuitoare ale epurarilor au fost eliberate discret din inchisori. Inflexibilitatea lui Novotny a fost facilitata de stabilitatea economica si dezvoltarea de care beneficiase Cehoslovacia in anii ‘50.
Angajamentele lui Hrusciov de reconciliere cu Tito si denuntare a lui Stalin de la jumatatea anilor ‘50 au fost profund tulburatoare pentru conducatorii albanezi. Facandu-i curte lui Tito sovieticii pareau dispusi sa sacrifice securitatea si independenta Albaniei lasand-o la discretia Iugoslaviei. Relatiile dintre URSS si Albania au devenit extrem de tensionate, Hrusciov incercand si o lovitura de stat camuflata impotriva lor, in anul 1960. Dupa esecul puciului pu la cale URSS a trecut la un atac public impotriva conducerii comuniste albaneze. China maoista a compensat promt Albania fata de ostracizarea sovietica ajutand-o ideologic, material si politic.
Iugoslavia, intre anii 1950-1970 a avut o evolutie contradictorie. Dupa ce fusese prima tara"aliat clientelara care sfidase Moscova si experimentase un stil diferit de comunism a trecut la o politica dogmatica, incetand sa fie singura tara care facea valuri in lumea comunista. Dupa intalnirea Tito-Hrusciov din august 1957, de la Bucuresti, Iugoslavia a devenit prima tara din afara, sferei de influenta sovietica care a recunoscut R.D.Germana iar Tito a inceput sa laude internationalismul proletar si sa critice vehement NATO.
Aceste evenimente pareau sa semnifice stoparea tendintelor de cautare a unor cai nationale spre socialism. Acest lucru este ilustrat si de sustinerea guvernelor staliniste de catre China care urmarea sa se substituie URSS la conducerea lumii comuniste. Ca o dovada a acestor ambitii, Mao Zedong a obtinut in noiembrie 1957, in timp ce la Moscova se sarbatorea cea de-a 40-a aniversare a revolutiei din octombrie, redactarea unei Declaratii Comune elaborate de toate partidele comuniste de la putere in care se afirma unitatea lagarului socialist, adica monolitismul. Tito refuza sa semneze declaratia si elaboreaza o alta in care insista pe egalitate, independenta partidelor si neamestecul in treburile lor interne. Dezacordurile intre partidele comuniste din URSS si China au devenit foarte mari si ruptura este facuta publica la Congresul al XXII-lea al PCUS din 1961. De aici inainte va exista si o "cale chineza" catre socialism.
China pana la acest moment s-a inspirat in mare masura din modelul stalinist. Ea a adoptat un plan cincinal, a nationalizat intreprinderile, a colectivizat pamanturile. In anul 1953 considerand opera de reconstructie incheiata liderii comunisti chinezi au decis sa treaca la o noua etapa de dezvoltare si abandoneaza modelul sovietic. La initiativa lui Mao Zedong a fost lansata o noua strategie "Marele salt inainte" pentru "a ajunge din urma Anglia in cincisprezece ani". Initial se parea ca strategia va da roade dar criza economica din anii 1959 si 1961 a facut ca esecul sa fie total. Acest esec a "marelui salt inainte" a scos la rampa contradictiile latente din sanul conducerii partidului comunist chinez. Desi Mao a trebuit sa-si faca "autocritica" in fata partidului cu privire la "marele salt inainte" el nu si-a pierdut influenta si rolul decisiv in conducerea partidului. In luna mai 1963 a lansat o campanie pentru a "ridica" spiritul revolutionar si a combate revizionismul in sanul partidului.
In continuarea "miscarii de educatie socialista" Mao a lansat, in octombrie 1965 revolutia culturala. Aceasta a fost pe punctul de a arunca China in plina anarhie datorita luptei deschise intre adeptii lui Mao si revizionisti. Victoria lui Mao a fost marcata de eliminarea din partid al adversarului cel mai puternic a lui Mao, Lin Shaogi.
Dezvoltarea economica si sociala a tarilor comuniste in a doua jumatate a anilor ‘50 si inceputul anilor ‘60 a fost inegala desi au promovat majoritatea cam aceeasi politica economica. Una din explicatii a fost si ajutorul preferential al sovieticilor pentru unele tari fratesti. Iata, de exemplu, vanzarile de petrol sovietic subventionat au protejat economia cehoslovaca pentru un lung rastimp de impactul escaladarii preturilor mondiale la energie. In industrie s-a promovat in continuare, dezvoltarea ramurilor asa zise "grele". In agricultura partidele comuniste nu s-au dezis de metoda cooperativizarii compacte a agriculturii. Catre inceputul anilor ‘60 conducatorii tarilor est europene, cu exceptia Poloniei, au declarat ca in tarile lor agricultura a fost pusa pe baze socialiste. In virtutea faptului ca atat in industrie cat si in agricultura pozitiile dominante erau ocupate de sectoarele de stat, liderii comunisti au afirmat ca au incheiat, in tarile lor, construirea bazelor socialismului.
Pornind de la aceste afirmatii la Congresul al XXII-lea al PCUS liderii sovietici au declarat ca este posibila trecerea concomitenta a statelor est-europene la comunism. Aceasta teza a fost sustinuta de majoritatea partidelor comuniste est-europene. T. Jivkov, de exemplu, declara ca Bulgaria "la rascrucea anilor ‘70-’80 Bulgaria va incepe trecerea treptata spre comunism". Conducatorii cehoslovaci au afirmat ca "generatia noastra va trai in comunism" . Liderii altor partide au fost mai rezervati in ceea ce priveste posibilitatea aplicarii principiului comunist "De la fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa necesitati". Era evident inca de la inceputul anilor ‘60 ca metodele comuniste de gestionare a economiei vor pune piedici serioase in dezvoltarea ei.
Iugoslavia a inteles ca este necesara o reforma economica insa ea n-a fost dusa pana la capat. Totusi in anul 1945 o serie de masuri au fost luate si ele au fost benefice pe termen scurt. Statul n-a mai acordat bani intreprinderilor aflate in dificultate. Bancile au devenit independente si Republicile au captat o mai mare autonomie in gestiunea economica, dar acest lucru n-a condus la eliminarea disproportiilor de dezoltare dintre ele.
Dificultatile economiei poloneze din anii ‘60 au declansat o serie de greve si demonstratii de strada. A fost demis din postul de conducator al partidului W. Gomulka gasit vinovat si a fost ales, in decembrie 1970, E. Gereg.
Ungaria a incercat si ea sa ia o serie de masuri care sa conduca la o revigorare economica. Cea mai importanta a fost cea prin care o parte din functiile indeplinite de ministere au fost cedate intreprinderilor insa fara sa fie afectata planificarea centralizata.
Economia romaneasca a cunoscut un ritm impresionant de dezvoltare in aceasta perioada. Apar ramuri industriale noi si se consolideaza cele vechi. Insa ea a continuat sa fie subminata de "traditionalul calcai al lui Ahile"- slaba productivitate agricola. "Victoria" totala a colectivizarii din primavara anului 1962 – desi a fost considerata un real succes de partid – n-a facut decat sa agraveze problema economica intrucat fermele colective erau notorii pentru eficienta si productivitatea scazuta in raport cu cele particulare.
Cu toate ca si in Romania au existat greve ocazionale, in probleme muncitoresti de rutina acestea nu au catalizat genul de alianta intre muncitori si "inteligente" care sa preseze spre reforme social politice ca in Polonia sau in Cehoslovacia. "Inteligentei" romanesti i-a lipsit aura de constiinta a natiunii pe care o posedasera intelectualitatea maghiara si cea poloneza sau cehoslovaca, ea ramanand destul de departe de suferintele muncitorilor si taranilor.
Conform asteptarilor, Nicolae Ceausescu i-a succedat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la carma partidului dupa decesul acestuia din urma la 19 martie 1965 datorata unui cancer pulmonar. Aceasta a continuat linia politica a predecesorului sau care il definisera drept un "national-comunist", industrializare rapida, insotita de o autonomie in politica externa. "Urmarind o politica externa autonoma, Ceausescu a reusit nu numai sa ofere Occidentului prilejul sa exploateze o bresa aparenta in blocul comunist, dar sa si stimuleze antipatia poporului fata de stapanul sovietic (6;127). Romania a fost prima tara din blocul rasaritean care nu a rupt relatiile diplomatice cu Israelul dupa "razboiul de 6 zile" asa cum a dictat Moscova.
Desi beneficiar al mostenirii raposatului sau mentor, Ceausescu s-a distantat de nimbul lui Gehorghe Gheorghiu-Dej prin denuntarea crimelor si abuzurilor savarsite de securitate. In acelasi timp romanii incepusera sa se bucure de o imbunatatire a nivelului de trai, pe care a simtit-o, cu exceptia Albaniei, intreaga Europa Rasariteana la inceputul anilor’70.
Politica externa a Romaniei in anii ‘60 si ‘70, sub Nicolae Ceausescu a dovedit o continuitate care a lipsit in politica interna. In politica externa N.Ceausescu a dovedit aceeasi indemanare si ingeniozitate pe care le-au dovedit Gheorghiu-Dej insa in politica interna a dovedit apusul acestei atitudini, devenind tiranic si insensibil la nevoile populatiei.
Viciile sistemului economic centralizat au iesit in evidenta mai mult in Cehoslovacia, tara industrializata, unde stagnarea era evidenta. Nevoia de reforme a fost inteleasa si de o parte a conducerii partidului comunist care a reusit sa-l inlature din varful ierarhiei pe A. Novotny, in ianuarie 1968. Lider al P.C.Cehoslovac a devenit A.Dubcek activist vechi dar cu idei reformatoare, care a dorit sa construiasca un "socialism cu fata umana". Au fost inlaturate cenzura si si-au reluat activitatea o serie de partide printre care si P.Social-Democrat. In aprilie 1968 conducerea PCC a elaborat un plan care propunea un nou model de societate pentru Cehoslovacia. Moscova si-a exprimat dezacordul si a devenit alarmata doar in vara anului 1968 cand intelectualii cehoslovaci au dat la 27 iunie 1968 declaratia "De doua mii de cuvinte".
La 3 august liderul sovietic Leonid Brejnev a avertizat ca "nu putem ramane indiferenti fata de soarta socialismului intr-o alta tara". La mijlocul lunii iulie a avut loc o consfatuire a cinci state membre ale O.T.Varsovia la care Romania nu a participat care au cerut cehoslovacilor sa restabileasca cenzura, sa dizolve organizatiile necomuniste si sa initieze o ofensiva impotriva fortelor antisocialiste. Conducerea cehoslovaca a respins aceste cereri considerandu-le un amestec in treburile interne si a declarat ca P.C.C nu va reveni la modelul birocratico-politienesc de conducere.
Sovieticii au "gasit" cinci membri din conducerea P.C.C care au "expediat" o scrisoare prin care acestea cereau ajutorul "fratesc" si restabilirea "ordinii socialiste". In noaptea de 21 august 1968 trupele Tratatului de la Varsovia – mai putin cele romanesti – au invadat Cehoslovacia. Au fost arestati conducatorii cehoslovaci si expediati la Moscova unde au fost supusi la presiuni pentru a schimba cursul evenimentelor. Zdrobiti psihologic si incapabili de a mai gasi o solutie de a se iesi din dezastrul creat prin ocuparea tarii, Dubcek si tovarasii lui au cedat presiunilor sovietice. Invazia a declansat o furtuna de proteste in lumea libera inclusiv din partea partidelor comuniste. In blocul sovietic Romania a adoptat o atitudine si pozitie curajoasa care a starnit entuziasmul Occidentului. Nicolae Ceausescu a criticat vehement invazia si a cerut retragerea trupelor invadatoare. Folosindu-se de prezenta masiva a trupelor soviatice de ocupatie, adversarii reformelor au trecut la ofensiva in aprilie 1969. A. Dubcek a fost destituit din functie si inlocuit cu Gustav Husak. Acesta a insistat ca hotararile Congresului al XIV-lea al partidului sa fie calificate ca ilegale iar agresiunea sovietica drept "ajutor internationalist".

III. DE LA INSTABILITATE LA CRIZE IN STATELE SOCIALISTE

In toamna anului 1964 Nichita Hrusciov a fost inlaturat de la conducere printr-o lovitura organizata de fortele neostaliniste birocratice nemultumite de metodele sale de conducere, etichetate ca "scheme nechibzuite". Noii lideri de la Kremlin in frunte cu L.Brejnev au luat decizia de a restaura uniformitatea ideologica. Aceasta a fost primita de toti conducatorii comunisti est-europeni, cu exceptia Romaniei, cu simpatie si interes. Intensificarea conflictului sino-sovietic si interventia americana in Vietnam au fost folosite de propaganda sovietica pentru strangerea legaturilor dintre partidele comuniste. Uniunea Sovietica nu intelegea sa renunte cu nimic la dominarea acestor tari europene "interesata fiind, cu intaietate, in patratul Varsovia, Berlin, Praga, Budapesta, care era si un poligon militar cu divizii sovietice in plin centrul Europei". Devenise clar ca Uniunea Sovietica nu va mai permite nici un experiment cu subversiva idee a "socialismului cu fata umana". Liderii sovietici si-au mentinut monopolul interpretarii marxism-leninismului si au condamnat orice forma de deviatie de la viziunea lor.
URSS a intrat intr-o perioada de stagnare numita in istoriografie si "brejnivista" care a durat aproape 20 de ani. Sistemul institutional instaurat prin Constitutia din 1977 a pus accent pe unitatea URSS. Repartizarea puterii care era prevazuta a fi gestionata intre popor, stat si partidul comunist era de fapt un monopol al partidului comunist dominat de nomenklatura. Leonid Brejnev s-a impus progresiv in fruntea partidului pastrand un delicat echilibru intre diferite clanuri ale aparatului de partid. In acest rastimp economia a continuat sa fie hipercentralizata si neperformanta, cu exceptia complexului militar industrial. Aparatul birocratic a devenit foarte numeros si neeficient. Acesta s-a transformat intr-o casta privilegiata in timp ce nivelul de trai se deteriora tot mai mult. Economia sovietica prezenta un bilant extrem de deceptionant. In industrie cresterea economica regreseaza de la 7,4% in 1971 la 3,4% in 1979, in domeniul agricol URSS a trebuit sa importe grau din SUA (pana la 25 milioane tone in 1973-1980) iar aprovizionarea populatiei se facea anevoie. Raportat la indicatorii statistici ca nivel de trai sau asistenta medicala URSS ocupa locul 60 in lume si in multe privinte "se afla pe aceeasi treapta cu Burkina Faso, stat in Africa de Vest" .
Fiecare lider sovietic de dupa Stalin a cautat sa gaseasca o formula viabila pentru a mentine URSS in conditia de superputere nu numai militara ci si economica. Toti au esuat. L.Brejnev care a elaborat o doctrina care statua principiile colaborarii cu tarile socialiste, in principal cele din blocul rasaritean. Aceasta justifica, in absenta unei baze juridice internationale, introducerea de trupe pe teritoriul altui stat suveran impotriva vointei conducerii legitime a statului respectiv. Argumentul era simplist: responsabilitatea colectiva a tarilor socialiste pentru soarta comunismului. Suveranitatea statelor in conceptia lui Brejnev si ai adeptilor sai trecea pe planul doi. Dupa inabusirea "Primaverii de la Praga" Moscova a dezlantuit o campanie acerba de suprimare a tendintelor reformiste atat in URSS cat si in tarile est-europene. Diversitatea devenise din nou o erezie iar inghetul politic si economic reprezenta semnul distinctiv al culturii politice neostaliniste.
In raport cu evolutiile politice si economice din URSS conducatorii statelor socialiste si-au definit teoretic "noua etapa" in care tarile lor au intrat dupa anii ‘70. Au fost elaborate planuri de construire, intr-o perioada scurta a "socialismului dezvoltat" sau "multilateral dezvoltat" si de trecere la comunism. Viata a demonstat ca atingerea acestor obiective in conditiile pastrarii sistemului existent era o utopie. Monopolul puterii partidelor comuniste a fost legiferat prin constitutie. Contopirea aparatului de partid cu cel de Stat, libertatea de actiune a politiei politice impotriva oricarei forme de opozitie politica, rezolvarea problemelor sociale pe calea violentei etc., erau elemente ce caracterizau "societatile socialiste". Totusi au fost si unele particularitati. Reformele incepute la sfarsitul anilor ‘60 in Iugoslavia au fost oficializate intr-o noua constitutie promulgata la 21 februarie 1974. Prin aceasta s-a realizat o stabilitate institutionala insa n-a vindecat tara de cele doua boli ale sale inrudite si recalcitrante: inegalitatea interregionala si tensiunile interetnice. Dupa moartea lui Tito problema musulmana din Bosnia-Hertegovina si mai ales a albanezilor din Kosovo au inlocuit beligeranta croata in calitate de cea mai flexibila expresie a bolii cronice etno-nationale a Iugoslaviei. Intre anii ‘40 si ‘80 proportia musulmana a populatiei din Bosnia-Hertegovina a crescut de la aproximativ 30% la peste40% restul fiind sarbi si croati intr-un raport de 2/1 dar ce a fost mai important, musulmanii au inceput sa constientizeze faptul ca reprezinta o entitate separata care are nevoie de un statut aparte. Provocarea cea mai serioasa la adresa politicii nationale iugoslave a fost ridicata de noua emancipare a albanezilor din Kosovo care nu numai ca au clatinat delicata balanta interrepublicana a sistemului federal, ci au pus sub semnul intrebarii sloganul comunist potrivit caruia progresul economic calmeaza nemultumirile etno-nationale.
In urma gravelor rebeliuni din noiembrie 1968 Belgradul a actionat cu toata fermitatea pentru a imbunatati situatia economica din Kosovo si a-i promova in pozitii de autoritate pe albanezi. Aceste masuri au potolit tensiunile pentru aproximativ un deceniu pentru a izbucni si mai violent in primavara anului 1981 cand a fost necesara interventia armatei federale pentru a stapani situatia. Albanezii nu cereau secesiunea ci doar provincia sa devina republica si nu provincie autonoma. S-a ajuns la o intelegere care a rezolvat doar aparent problema datorita schimbarilor in raportul demografic unde albanezii aveau o rata a natalitatii mult superioara sarbilor care, in declin isi paraseau gospodariile din Kosovo pentru a migra in centrul Serbiei "unde povestirile lor starneau valuri de furie". Aceasta problema nerezolvata va fi "fitilul" gravelor incidente interetnice de mai tarziu.
Polonia in timpul "domniei" lui E. Gierek va declansa o sarabanda a imprumuturilor externe din Vest si Est, fara consecinte in evolutia economica a tarii. Practic masivele imprumuturi sovietice si occidentale care s-au revarsat in Polonia de-a lungul anilor ‘70 au fost in mare parte irosite, ele subventionand "doar o orgie de consumatorism, coruptie si investitii hiperoptimiste, grandioase, necoordonate si in consecinta, aberante". Intre 1975 si 1980 datoria publica s-a triplat de la 7,4 miliarde dolari la peste 21 miliarde, rata de credit a Poloniei se apropia de epuizare. Efortul tardiv de retransare interna a provocat confuzie si frustrare, directorii unitatilor productive pomenindu-se prinsi intre obiectivele de la centru si nemultumirile populatiei. Intregul sistem tindea spre anarhie.
Komitetul pentru Apararea Muncitorilor (K.O.R) a devenit varful de lance a nemultumirilor sociale sprijinit si de biserica catolica. Valul de greve din vara anului 1980 a adus nu numai o victorie istorica a societatii civile asupra partidului comunist prin semnarea la 31 august a unui acord intre muncitori si guvern si anunta si sfarsitul erei comuniste in Europa. Lech Walesa liderul grevistilor de la Gdansk a obtinut din partea conducerii nu numai cresteri salariale ci si dreptul legal la greva, dreptul de a organiza sindicate independente, scutite de controlul partidului, eliberarea detinutilor politici etc. La 6 septembrie partidul l-a inlocuit pe Gerek cu S. Kania care n-a reusit nici el sa atenueze situatia. Solutia pentru cativa ani a fost o dictatura militara mascata cu generalul Jaruzelski in fruntea statului si a partidului.
Daca marasmul economic al Poloniei din anii ‘70 ajutase la sfidarea regimului comunist de catre populatie in Ungaria aceluiasi deceniu progresul si refacerea economiei au servit la stabilizarea si marirea acceptibilitatii regimului comunist. Kadar a cautat sa obtina acceptarea pragmatica a guvernului lui de catre societatea ungara, pa calea progresului economic si stiintific abtinandu-se sa insiste pentru legitimarea ideologica a sistemului comunist. Logica lui Kadar a dus la o serie de reforme care n-au afectat rolul de conducator al partidului si locul si rolul tarii in blocul comunist. A luat masuri decentralizatoare, inovatii orientate spre piata, adaptari ale intreprinderilor in spiritul privatizarii si concesii in domeniul libertatilor civile care i-au adus Ungariei aprecieri pe plan international.
Cehoslovacia, sub Gustav Husak, contrasta cu energica Ungarie a lui Kadar. Desi cei doi lideri aveau acreditari initiale similare – amandoi comunisti din "ilegalitatea locala care cazusera victime ale terorii staliniste din anii ‘50 si ulterior amandoi au accedat la putere sub auspicii sovietice – atitudinile si politicile lor s-au caracterizat printr-o acuta divergenta. Rigid unde Kadar se arata flexibil G.Husek a preferat cu consecventa retetele dogmatice in locul riscurilor experimentale. Astfel ca in anii ‘70 societatea cehoslovaca a intrat intr-o perioada de stagnare. Regimului Husak ii lipsea atat "vigoarea adevaratului totalitarism, cat si elanul reformismului real". Din acest motiv, s-a simtit foarte amenintat de eferfescenta Solidaritatii din Polonia invecinata in anii 1980-1981, cand, inversand rolurile din 1968, Praga a indemnat Moscova sa inabuse asa zisa "Contrarevolutie de la Varsovia". Strategia interna a regimului Husak a fost caracterizata printr-un inalt grad de stabilitate. Cu exceptia catorva decese naturale, echipa care a preluat puterea in 1968, sub egida Moscovei a ramas aceeasi pana la sfarsitul anilor optzeci, devenind o oligarhie osificata. Totusi, pe la sfarsitul anilor’70 apare in societatea civila o reactie la conservatorismul politic. Carta ‘77 (fondata in ianuarie 1977) si Comisia pentru Apararea celor Persecutati pe Nedrept (intemeiata in 1978). Acestea cereau respectarea drepturilor omului si cele civile, si rezolvarea unor grave probleme economice etc.
Bulgaria a fost singura tara comunista din blocul sovietic al carei regim n-a cazut niciodata in ispita de a sfida hegemonia sovietica sau de a devia de la dogmele marxiste. In 1971 liderul comunist bulgar T.Jivkov s-a simtit indeajuns de increzator si sigur pe sine pentru a inlocui asa-zisa Constitutie Dimitrov din decembrie 1947 cu una noua care a ridicat statutul ideologic al tarii la acela de "stat socialist", identifica explicit partidul comunist ca autoritate de guvernare si cita prietenia cu URSS ca principiu calauzitor. Cu acest prilej T. Jivkov a devenit si sef al statului. In 1979 liderul bulgar a introdus o imitatie a noului mecanism economic unguresc favorizand loturile taranesti private si invitand investitiile apusene anterior refuzate cu dispret. Bulgaria a obtinut o rata buna de dezvoltare insa acestea n-au putut sa atenueze racilele de sistem, ale comunismului.
Marele paradox al evolutiei regimului de la Bucuresti dupa anii ‘70 a fost ca proasta administrare a treburilor interne ale Romaniei contrasta foarte puternic cu modul in care a dus politica externa. La inceputul anilor ‘70 N.Ceausescu se bucura de respectul pe care comunitatea internationala i le acordase in 1968, iar el le-a exploatat la maximum. Faptul ca Romania era folositoare Occidentului din punct de vedere politic ca "ghimpe" in "Coasta Moscovei" l-a determinat pe acesta sa-i faca liderului roman tot mai insistent curte. Edificator este gestul politic al presedintelui Nixon de a vizita Romania in august 1969 iar presedintele Ceausescu a vizitat SUA in octombrie 1970. Au urmat o serie de favoruri economice. In 1971, Romania a fost primita in Acordul General pentru Tarife si Comert (GATT) iar in 1972 a fost acceptata in FMI si BIRD.
Deziluzia romanilor in politica interna a fost legata de "minirevolutia culturala" declansata dupa vizita liderului comunist in Coreea de Nord si China (1971) si esecul economiei romanesti prinsa pe picior gresit din punct de vedere al strategiilor de dezvoltare de socurile petroliere de la mijlocul anilor ‘70 si inceputul deceniului noua. Interventia directa a secretarului general in organizarea si conducerea economiei prin "vizitele de lucru" periodice a dus la perpetue ajutari ale politicii si practicii economice care-i nauceau pe conducatorii de intreprinderi si pe muncitori, avand un efect opus celui dorit si a sfarsit prin ineficienta. La acesta s-a adaugat si hotararea presedintelui roman de a "sfida Occidentul in decembrie 1982 prin declaratia ca va plati datoria externa pana in 1990" . Pentru a realiza acest lucru a introdus un regim de austeritate fara egal in istoria regimurilor comuniste est-europene cu cartelarea si rationalizarea produselor alimentare si a energiei electrice. Opozitia fata de masurile si ineficienta regimului au condus la o serie de greve la inceputul anilor ‘80. Minerii din sapte mine metalifere din zona Maramuresului care au declansat o greva in septembrie 1983, in semn de protest fata de noua lege a salarizarii. Trei ani mai tarziu o greva au facut si muncitorii de la Fabrica de masini grele din Cluj-Napoca. La 16 februarie 1987 o mie de angajati de la uzinele "Nicolina"din Iasi au protestat impotriva scaderii salariale. Tulburari semnificative au fost semnalate si in alte zone ale tarii. Regimul comunist intrase si in Romania in faza sa finala.
Sfarsitul "erei maoiste" in China a fost marcat de o lupta acerba pentru putere intre o tehnocratie incarnata de Zhou Enlai si apoi de Deng Xiaoping si o tendinta extremista reprezentata de "banda celor patru". Impotriva lui Zhou Enlai si a curentului reformator care domnea al X-lea Congres al partidului din august 1973, radicalii maoisti au decis sa lupte impotriva "curentului". Victoria lui Zhou Enlai este concretizata la cea de-a patra Adunare Nationala Populara reunita in 1975 care decide sa ia masuri pentru "modernizarea atat a agriculturii, industriei si apararii nationale cat si a stiintei si tehnicii de o maniera care sa duca economia chineza pe primul loc in lume".(9; 205) Lupta pentru putere s-a reluat, in China, dupa moartea lui Zhou Enlai in ianuarie 1976. In anul 1978 linia pragmaticului Deng Xiaoping a castigat definitiv iar China s-a lansat intr-o era de profunde reforme economice care vor conduce tara la schimbari fundamentale. Au fost abandonate o serie de principii marxiste si s-a operat o deschidere treptata catre capitalurile si tehnicile Occidentale.
Aceste reforme pragmatice – cum a fost de exemplu decolectivizarea agriculturii – au pus in mare masura chestiunea fundamentala a caracterului socialist al economiei. Aceasta societate chineza mai preocupata de modernizare si de imbunatatiri de ordin material decat de ideologie a ramas oficial socialista. Reformele politice ale erei Deng Xaoping au fost moderate si s-au limitat la o restructurare a aparatului administrativ al tarii cu scopul de al face mai eficient (1970) si la o reechilibrare a raporturilor partid-stat in 1982. Relativa liberalizare a regimului nu va merge pana la acceptarea unei veritabile schimbari: -democratizarea-.

2. Iosif Visarionovici Stalin

”Educația este o armă ale cărei efecte depind de cine o ține în mâini și spre cine este țintită.”

Nascut la 9 decembrie 1879, intr-un orasel numit Gori. S-a nascut in familia Vissarion Ivanovici Djugasvili. Tatal sau era un om fara carte si brutal. Dupa nasterea lui Stalin(Soso), tatal si-a parasit familia si s-a mutat la Tiflis(Tiblisi). Mama lui Stalin, Ekaterina Gheorghievna, s-a nascut la Sheladze si provenea dintr-o familie de tarani. La 12 ani a fost implicat intr-un accident de circulatie si s-a lovit la mana stanga. De mic copil a avut o fire inchisa si razbunatoare. Setea de glorie i-a stapanit mintea si intreaga fiinta din tinerete. u1x21xv
In 1917, revolutia din octombrie ii aduce pe bolsevici(comunisti) la putere. In 1922, Stalin e numit secretar general al Partidului Comunist. Se formeaza URSS.
1925-1929 Stalin ajunge la conducerea URSS. 1929 se pun bazele colectivizarii. Primul plan Cincinal, datat 1928. Intre anii 1931-1933 in pofida situatie extrem de grele a tarii, in partid nu exista o opozitie serioasa la conducerea stalinista. A te opune lui Stalin devenise extrem de primejdios. Unele greseli si chiar actiuni criminale a lui Stalin erau infatisate de propaganda ca victorii rasunatoare. In 1934 Kirov este asasinat si incep primele epurari.
Multi dintre conducatorii partidului se schimbasera foarte mult pana in anii 1933-1934, pentru ca Stalin nu reusise numai sa-i supuna, ci si sa-i corupa.
1936 incepe Marea Teroare. Zinoviev si Kamenev sunt impuscati dupa procese publice.
Multi au considerat teroarea din anii 1937-1938, o calamnitate ingrozitoare si au incercat sa o explice. Una dintre versiunile cele mai raspandite a fost cea careia Stalin nu stia nimic despre valul de teroare care a acoperit tara. Multi oameni l-au sprijinit si la-u ajutat efectiv sa comita crime.
1939 apare Pactul Germano-Sovietic. Germanii invadeaza Polonia: incepe al doilea razboi mondial. URSS ocupa estul Poloniei rezulta razboiul ruso-finlandez.
Intre anii 1941-1953, Stalin a fost presedinte al Consiliului de Ministrii, iar in 1941 Germania ataca Uniunea Sovietica, urmand ca in 1945 sa ia sfarsit cel de-Al Doilea Razboi Mondial.

In 1946-1948 se efectueza instalarea regimurilor comuniste in Europa de Est.
In 1953 viata controversata a lui Stalin i-a sfarsit.
A fost membru al Partidului Muncitoresc Social-Democrat din Rusia, facand parte si din Consiliul Comunist din acelasi partid.

3. Comunismul in Romania

“Comunism”, “democratie populara”, “epoca de aur” -; exista in mintea noastra tot atatea denumiri pentru o perioada pe care noi, cei tineri, nu o cunoastem decat din povestirile parintilor, bunicilor, din carti, ori vizionand diverse documentare. Este o perioada istorica ce fascineaza pe multi dintre noi, ce continua sa lase urme adanci in societate si-n mentalitati chiar si astazi, o perioada de moarte a spiritului! Multe din aspectele vietii cotidiene sunt categorisite, chiar, dupa momentul ’89 sau inaintea lui! Acest referat ce am intocmit nu-si propune sa tina partea nimanui, nici neo-comunistilor, nici celor nostalgici, nici denuntatorilor sai ci, sa prezinte obiectiv, distant, realitatile trecute, atat cu partile sale luminoase cat si cu cele intunecate.

1. Instaurarea regimului comunist. Perioada 1944-1948.

Actul de la 23 August 1944 a fost urmat de eliberarea teritoriului national si, apoi, de participarea la razboiul antihitlerist. Desi s-a voit un act ce va repune principiile democratiei in drepturi, cu acordul tacit al Marii Britanii si Statelor Unite, Romania a evoluat intr-o directie contrara intereselor sale, instaurandu-se, treptat, un regim politic si economic aservit Uniunii Sovietice. Un asemenea regim a fost instaurat in tara noastra in patru etape, cu alte doua repere ulterioare importante in cadrul unui stat comunist:

a) 6 martie 1945 – impunerea guvernului Petru Groza, controlat de P.C.R. si sustinut de sovietici

b) 19 noiembrie 1946 – falsificarea alegerilor in favoarea comunistilor ;

c) iulie -; octombrie 1947 – dizolvarea P.N.T. si procesul liderilor sai;

d) 30 decembrie 1947 – abdicarea silita a regelui Mihai;

e) 30 august 1948 -; infintarea D.S.S. (Securitatea)

f) 22 ianuarie 1949 -; infintarea D.G.M. (Militia)

Acapararea puterii de catre comunisti s-a realizat in mare parte datorita prezentei
Armatei Rosii pe teritoriul Romaniei pe toata perioada acestui proces si inca timp de multi ani (pana in 1958) ca mijloc de prevenire a unor eventuale rebeliuni antisovietice. Cu prilejul conferintelor de la Teheran (inca din 1943, deci), Yalta, Potsdam sau in timpul unor intalniri neoficiale, Stalin a reusit sa-si impuna punctul de vedere in fata aliatilor occidentali, care au inteles sa salveze unele tari prin sacrificarea altora in favoarea sovieticilor. Acesta este sensul faimoasei tocmeli intre Churchill si Stalin, o bucata de hartie care a hotarat un destin tragic pentru milioane de oameni din intreaga Europa de Est. “Acordul de procentaj”, stabilit la 9 octombrie 1944 la Moscova, lasa, printre alte tari, Romania in proportie de 90% in sfera de influenta a U.R.S.S. In perioada razboiului, Moscova a instruit si pregatit militanti comunisti care sa preia responsabilitatile unor guverne prosovietice. Echipa moscovita din Romania avea in frunte pe: Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnaras (Bodnarenko), Gheorghe Pintilie (Pantiusa), etc.
In perioada 1944-1945, Romania, la fel ca si celelalte tari ocupate, a fost supusa unui proces de pre-comunizare. Acest proces s-a realizat prin patru obiective:

a) Sindicatele – s-a urmarit politizarea lor, atragerea liderilor in partidul comunist sau promovarea comunistilor de incredere la conducerea acestor organizatii. Cu precadere doua au fost sindicatele vizate de catre comunisti: cel al lucratorilor din CFR (cu ajutorul lor putand fi paralizata, daca interesul PCR ar fi cerut-o, intreaga activitate din tara) si al tipografiilor (care aveau sa blocheze tiparirea ziarelor “burgheze”, privandu-i astfel pe adversari de posibilitatea a-si expune punctele de vedere).

b) Partidele democratice – s-a cautat “spargerea” lor si crearea de disidente ale caror sefi sa fie castigati, defaimarea si compromiterea liderilor si a istoriei acestor partide (indeosebi PNT si PNL). In climatul de teroare creat, au fost oameni politici care s-au gandit ca o activitate normala nu se poate duce si ca este mai bine sa plece in Occident pentru a aduce la cunostinta opiniei publice gravele atentate ce savarsesc in Romania autoritatile comuniste. Numai ca fruntsii PNT ce au voit sa paraseasca tara (1947) au fost arestati la Tamadau, fiind tradati de pilotul care urma sa-i transporte. Acesta a fost pretextul folosit pentru a scapa de cei mai seriosi adversari ai politicii lor. Un rasunator proces a fost organizat, Iuliu Maniu si ceilalti lideri fiind acuzati de tradare si spionaj in favoarea puterilor capitaliste, partidul desfintat si liderii sai condamnati la diferite aspre pedepse (Maniu a fost condamnat la inchisoare pe viata; avea sa moara in 1953 in inchisoarea de la Sighet). Nici liberalii nu au mai rezistat mult timp, liderul lor, G. Bratianu, murind in inchisoare. Acestor fapte se adauga executarea maresalului Antonescu la 1 iunie 1946.

c) Armata – multe dintre unitati au fost trecute in mod abuziv sub comanda sovietica, mii de ofiteri au fost dati afara sub pretextul colaborarilor trecute cu nazistii si inlocuiti cu tineri fara experienta, usor de manipulat si indoctrinat. Regimentul 22 Garda si Protocol, garda personala a regelui, a fost dezarmat. Interventia regelui a facut sa intarzie deznodamantul.

d) Fasificarea alegerilor – o trasatura a perioadei 1945-1947 este amestecul de manipulare si actiuni legale. Se observa o grija deosebita pentru salvarea aparentelor, fie prin pastrarea secretului actiunilor ilegale, fie dand un aspect legal presiunilor sau interventiilor in forta. Aceasta explica de ce comunistii s-au straduit sa castige alegerile, prin orice mijloace. Frauda electorala a jucat un rol deosebit, dar atunci nu a putut fi dovedita formal. Era aplicat principiul lui Stalin comform caruia “nu conteaza cine si cum voteaza, ci cine numara voturile”. Alegerile de la 19 0ctombrie 1946 s-au desfasrat int-o atmosfera de tensiune maxima. Rezultatele indicau o victorie a comunistilor si a acolitilor lor, “tovarasii de drum” ce au fost indepartati ulterior, cu aproximativ 70% din voturi. Dovezile descoperite dupa 1989 arata ca in realitate alegerile au fost castigate de PNT.
Pe masura ce comunistii se indreptau spre monopulul asupra puterii politice, monarhia devenise, in opinia lor, o anomalie. Partidul se temea ca acest ultim vestigiu al vechii ordini sociale putea sa devina un centru de opozitie in noua societate (in 1947 Romania era singura tara din sfera de influenta sovietica ce mai pastra aceasta institutie, de remarcat, deci, opozitia regelui). In acest context, comunistii au facut ultimul pas in asigurarea dominatiei lor asupra tarii, fortandu-l pe regele Mihai sa abdice la 30 decembrie 1947 si sa paraseasca tara.
Proclamarea Republicii Populare Romane in aceeasi zi a reprezentat punctul culminant al campaniei pentru preluarea puterii.

2. Regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965).

Gheorge Gheorghiu-Dej, ales prim-secretar al partidului comunist in octombrie 1945, ulterior conducator al partidului unic pana la moartea sa in 1965, a fost, dupa modelul politic reprezentat de Stalin, un conducator autoritar, intolerant cu orice forma de opozitie. Regimul Dej a cunoscut trei etape principale ale luptei in interiorul partidului, trei ocazii pe care le-a folosit, dupa modelul stalinist, pentru impunerea echipei sale fidele si pentru eliminarea (epurarea) adversarilor reali sau potentiali.
Prima etapa a epurarilor intrepinse de Dej a inceput in 1945, prin lichidarea grabita a lui Stefan Foris, fost conducator al partidului comunist in timpul razboiului, si a culminat cu arestarea, in 1948, a liderului de partid Lucretiu Patrascanu, un comunist cu o buna pregatire intelecuala si foarte ambitios in care Dej vedea un adversar politic personal. Patrascanu a fost inchis si supus la diverse presiuni fizice si psihice, pentru a recunoaste colaborarea cu servicii secrete occidentale. Dupa moartea lui Stalin (5 martie 1953), noul conducator al Uniunii Sovietice, Nikita Hrusciov, a dat semnalul innoirii echipelor conducatoare din tarile-satelit. Temandu-se ca Hrusciov va dori inlocuirea sa cu Lucretiu Patrascanu, Dej a decis in 1954 lichidarea adversarului sau, in urma unui proces regizat in culise.
A doua etapa a epurarii intrepinse la varful propriului partid i-a avut drept victime principale pe Ana Pauker si pe colaboratorii acesteia, Vasile Luca si Teohari Georgescu (gruparea moscovita, Dej si colaboratorii sai fiind “fractiunea interna”). Cele doua fractiuni au colaborat atata vreme cat au avut de luptat impotriva dusmanilor comuni. In 1952, avand consimtamantul lui Stalin, gruparea lui Dej a pornit ofensiva deschisa impotriva gruparii Anei Pauker, acuzand-o de “politica de stanga”, “impaciuitorism”, etc. Unul dintre avantajele lui Dej provenea si din faptul ca atacul sau la adresa Anei Pauker (care era evreica) coincidea cu inceputul unei camapni antisemite a lui Stalin la Moscova.
Ultima etapa a epurarii interne a avut loc in iunie 1957, an in care Dej a anihilat, din punct de vedere politic, alti doi lideri de partid susceptibili de a-i deveni adversari: Iosif Chisinevschi si Miron Constantinescu. Acum, ca si-n precedentele etape, comform ritualului politic practicat de toate regimurile comuniste, Dej a legat de numele adversarilor sai inlaturati toate abuzurile, esecurile si nerealizarile regimului; in locul celor epurati, si-a numit oameni fideli, din propria sa echipa. Dupa 1958, anul retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul Romaniei, trece la o schimabare sensibila a liniilor directoare ale politicii sale: este vorba de o oarecare indepartare fata de modelul sovietic, mai ales in privinta politicii externe.
Pe planul politicii interne, aceasta schimbare s-a manifestat printr-o relativa liberalizare a vietii culturale, a invatamantului, etc. Legaturile culturale si stiintifice cu tarile din Occident, rupte dupa 1948, sunt reluate si ajung la un nivel modest, dar promitator. Dej reia si legatura cu Iugoslavia, al carei lider comunist, Iosip Broz Tito, fusese un adversar redutabil al lui Stalin. Totusi, este de retinut faptul ca, din punct de vedere politic, partidul unic si-a mentinut nestirbit controlul intern asupra societatii si nu a cedat nici unul din prerogativele sale.

3. Regimul Nicolae Ceausescu (1965-1989).

Venirea noului lider la conducerea partidului unic a fost bine primita de societatea romaneasca: Ceasusescu era recunoscut ca unul dintre cei mai fideli discipoli ai lui Dej si era de asteptat continuarea procesului de liberalizare a regimului; pe de alta parte, Ceausescu simboliza si o alta generatie ajunsa la putere (in varsta de 47, fostul general de Securitate, era cel mai tanar lider comunist). In iulie 1965, la Congresul al 9-lea al Partidul Comunist Roman (redenumit astfel, din Partidul Muncitoresc Roman), Ceausescu pune bazele propriului sau program de politic, foarte promitator in conditiile epocii: se distinge, mai ales, principiul conducerii colective, menit sa impiedice-potrivit versiunii oficiale-acumularea puterii in mainile unei singure persoane. Cel putin pe moment, acest principiu avea si acoperire practica: in acel moment, Romania avea, formal, o conducere colectiva: Nicolae Ceausecu (secretar-general al PCR), Chivu Stoica (presedintele Consiliului de Stat) si Ion Gheorghe Maurer (prim-ministru).
Totusi regimul Ceausescu nu se poate sustrage traditiei fractioniste a partidului: in aprilie 1968, cu prilejul unei plenare a partidului care va reabilita simbolic victimile regimului precedent (Stefan Foris, Lucretiu Patrascanu, etc), noul lider aduce grave acuzatii atat predecesorului sau, Gheorghiu-Dej, cat si unora dintre colegii de partid, precum ministrului de Interne Alexandru Draghici, un posibil adversar politic, a carui epurare va urma imediat.
Nicolae Ceausescu a atins apogeul popularitatii sale interne cat, mai ales, si externe in 1968 cand, vorbind in numele partidului si statului, dar si al natiunii romane, condamna in termeni duri interventia trupelor Tratatului de la Varsovia imptriva reformelor politice in curs din Cehoslovacia (interventie la care Romania nu participa). Aceasta opozitie (manevra abila ce-i asigura dominatia interna pentru 25 de ani), ca si alte decizii de politica externa opuse liniei comune a statelor comuniste l-au transformat pe viitorul dictator , din perspectiva tarilor occdidentale, intr-un lider regional important, o fisura in monolitul comunist est-eurpean. In urma unei vizite intrepinse in iunie 1971 in cateva tarri asiatice comuniste (in special China si Corea de Nord), Ceausescu va pune capat relativei liberalizari incepute de Gheorghiu-Dej. Asa numitele Teze din iulie 1971 lanseaza o revolutie culturala al carei bilant, in deceniul urmator, va transforma Romania intr-o exceptie nefericita chiar si-n randurile tarilor socialiste. In martie 1974, Nicolae Ceausescu devine primul presedinte din istoria republicii (iar titulatura statului se schimba din Republica Populara Romania in Republica Socialista Romania), cu un ceremonial ce aminteste mai mult de incoronarea unui rege.
In paralel, o data cu anul 1977 incep si manifestarile de opozitie propriu-zisa fata de politica regimului, atat in mediile muncitoresti (august 1977-greva minerilor din Valea Jiului, 15 noiembrie 1987-manifestatia muncitorilor de la Uzinele “Steagul Rosu” din Brasov) cat si-n mediile intelectuale (disidenta romaneasca, colaborarea unor intelectuali de marca cu postul de radio Europa Libera, februarie 1987-miscarea de protest a studentilor din Iasi). Ca urmare a Tezelor din iulie 1971 si a dezvoltarii in anii urmatori (Tezele din iunie 1982, Tezele din aprilie 1988), printre singurele coordonate admise ale politicii interne s-au numarat: reinstaurarea treptatata a controlului total al partidului asupra sferelor culturale (cu precadere dupa 1980, odata cu moartea scriitorului Marin Preda), politice, stiintifice; promovarea protocronismului ca orientare cultural-ideologica agreata de regim; acceptarea neoficiala a unor mecanisme de conducere si decizie personala specifice dictaturilor; promovarea politica a rudelor familiei Ceausescu (ceea ce a facut sa se vorbeasca, in anii ’80, despre o eventuala dinastie comunista la Bucuresti); decaderera treptata a importantei decizionale a partidului (in ciuda cresterii numerice a membrilor sai: noiembrie 1989-3.824.000) si reducerea lui progresiva la conditia de instrument docil in mainile familiei conducatoare; promovarea unui cult al personalitatii cu precedent doar in vremea lui Stalin, etc.
Regimul Ceausescu a devenit din ce in ce mai nepopular pe plan intern in anii ’80, pe masura deprecierii conditiilor de trai oferite populatiei si punerii in practica a unor proiecte costisitoare, precum achitarea in termen scurt a datoriei externe a tarii (realizata, cu mari sacrificii ale populatiei, in martie 1989), sistematizarea satelor, construirea noilor “centre civice” ale oraselor, etc. In paralel, pe plan extern, prestigiul lui Ceasescu a intrat in declin, mai ales dupa 1985, o data cu reformele incurajate in Europa de Est de noul lider sovietic Mihail Gorbaciov. Refuzul lui de a admite reformarea politica a partidului, ca si hotararea sa de a izola din ce in ce mai mult Romania de restul lumii l-au transformat, in preajma caderii regimului sau, in ultimul lider de tip stalinist al Europei.

4. Contradictiile industrializarii, realizari si esecuri (1948-1989).

Industrializarea a fost o problema esentiala pentru regimul comunist. Planul de stat lansat la 24 decembrie 1948 urmarea realizarea a cinci obiective: dezvoltarea extensiva, autarhia economica, planul central si planificarea, investitii masive in industria grea in defavoarea celei de consum si sovietizarea industriei romanesti.
Nationalizarea proprietatilor in iunie 1948 si inceputul procesului de colectivizare in martie 1949 au facut din stat singurul detinator de resurse, care puteau fi astfel directionate spre accelerarea dezvoltarii industriale. In primii ani de “democratie populara”, subordonarea economica fata de URSS a impiedicat statul sa dispuna eficient de resurse. Ocupatia economica sovietica consta in: plata datoriilor de razboi si existenta Sovromurilor, companii mixte romano-sovietice care intre anii 1945 si 1956 functionau exclusiv in profitul URSS. In consecinta, programul de modernizare rapida, lansat dupa 1948, a fost un esec. Realitatea de la sfarsitul anilor ’50 indica persistenta acelorasi probleme: inapoierea, in principal, apoi o structura sociala predominent agrara, cu o eficienta scazuta.
Declinul economic si teama de revolte sociale au impus schimbari manageriale semnificative. Una din solutiile propuse de URSS si de statele dezvoltate ale lagarului socialist a fost integrarea economiilor comuniste europene prin reactivarea CAER. Integrarea presupunea departajarea si specializarea economiilor statelor membre pe diverse ramuri (Romania urma sa devina o tara eminamente agrara!)
Acest fapt trezit suspiciunea regimului comunist de la Bucuresti, care dupa 1958 nu mai voia permanentizarea dependentei economice de fata de Moscova. Industrializarea devenea astfel o necesitate pentru economia romaneasca. Constructia combinatului siderurgic de la Galati a devenit simbolul acestei politici de industrializare prin forte proprii.
Dupa 1970, Ceausescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei fara a tine cont de indicatorii economici reali. Acestia au fost supliniti de un dirijism economic absolut. Cresterea prevederilor planului cincinal 1976-1980 a fost primul esec al acestei politici. Ca urmare, pentru prima data in istoria comunismului romanesc, prevederile cincinalului urmator au fost reduse. Pe termen scurt, acest permanent “salt inainte” in domeniul economic s-a resimtit pozitiv pe plan social: debusee pentru forta de munca, urbanizarea localitatior, o bunastare relativa. Pe termen lung, s-a dovedit a fi o politica falimentara, care a promovat specializarea industriala a unor regiuni intregi, fara a oferi alternative si o depopulare a satelor.
Autoritatile au investit in trei domenii: industrie grea, infrastructura si proiecte cu caracter mai mult propagandistic decat economic. Administrarii defectuoase si investitiilor industriale i s-au adaugat datorii externe impovaratoare si o severa criza de energie. Dupa 1980, economia romaneasca producea marfuri scumpe si de calitate slaba. In plus, efortul urias din ultimul deceniu al regimului de a rambursa datoria externa a uzat tehnologic principalele ramuri economice si a acutizat lipsa de resurse. Calitatea slaba a produselor romanesti a reorientat in anii ’80 exporturile in tarile membre CAER, intr-un procent de 57% in 1985. Legaturile economice cu Moscova, atat de blamate in anii ’60, au revenit in forta in anii ’80.
In 1989, desi Romania anunta rambursarea datoriei externe, criza economica devenise acuta in toate sectoarele economiei. Produsele aveau tot mai putin acces pe pietele occidentale, organismele financiare internationale evitau Romania, iar Ceausescu a renuntat la clauza natiunii celei mai favorizate in schimburile cu SUA. Cu toate acestea, in 1990, Romania trebuia sa devina in optica partidului “o tara de dezvoltare medie”, cu perspective impresionante de a trece la stadiul de “tara socialista multilateral dezvoltata si indreptarea Romaniei spre comunism”.

5. Colectivizarea si impactul asupra satului romanesc (1948-1962).

Regimul comunist a reusit intre 1945 si 1949 sa aduca sub controlul sau populatia . Lumea rurala, reprezentand 76,5% din populatie, se afla insa relativ in afara limitelor acestui control. Metodele uzitate pentru infiintarea Gospodariilor Agricole Colective mergeau de la brutalitati, confiscari, arestari, deportari pana la corupere, campanii de presa si izolare. Primele GAC s-au infiintat in iulie 1949. In 1953, totaul atingea abia 10% din suprafata arabila a tarii iar productia agricola nu a crescut, dimpotriva. Dupa 1953, metodele au fost schimbate dar scoul nu. Locul arestarilor in masa, al confiscarilor de inventar agricol si recolta l-au luat mjloacele administrative, restrictiile comerciale si interdictiile.
Anul 1958 a marcat insa revenirea in forta la modelul economic stalinist in agricultura. In 1958, gospodariile agricole nu cultivau decat 17,5% din pamantul arabil. In 1962, deci numai dupa patru ani, procentajul a urcat la 96%!
Rezistenta taraneasca s-a manifestat pe parcursul intregii perioade 1948-1962 si s-a concretizat intr-un lung sir de rascoale, in toate zonele tarii. “Victoria” totala a colectivizarii- desi a fost un real succes pe plan politic, administrativ si ideologic-nu a facut decat sa agraveze problema economica, Romania ramanand a doua tara producatoare agricola din lagarul socialist (dupa URSS), un real succes, dar cu mult sub posibilitatiele reale ale Romaniei. Spre sfarsitul anilor ’70, acest esec avea sa umbreasca triumfurile industriale ulterioare, spectaculoase sau unilaterale.
In primavara lui 1983, conducerea de partid a emis nu mai putin de cinci decrete privind agricultura, toate urmarind rezolvarea crizei (dar gasind “solutia” numai in intarirea controlului central si intr-un nou sistem de rechizitii!). Cu toate acestea, productia agricola nu a atins obiectivele stabilite, in ciuda faptului ca statisticile oficiale vorbeau de rate inalte de crestere si recolte record (1982-22,3 mil. tone, 1983-20 mil tone!)
Lipsurile alimentare au devenit evidente in ultimul deceniu al regimului Ceausescu, cand s-au reintrodus cartelele (desfintate in 1954) si s-au rationalizat painea, laptele, uleiul, zaharul si carnea (pentru a se putea exporta cat mai mult). Programul “stiintific de alimentare rationala” (adoptat in 1984, si care mai mult spunea populatiei sa nu consume hrana aproape deloc!) a fost considerat singura solutie pentru depasirea crizei alimentare. Acest experiment stiintific din ultimii ani ai Romaniei socialiste demonstra din plin pauperizarea agriculturii romanesti. Putem spune ca acesta a fost cel mai mare esec al comunismului de stil sovietic si a dus la distrugerea structurii traditionale a satului romanesc.

6. Politica demografica (1957-1989).

Ca in orice sistem totalitar, anularea solidaritatilor traditionale, distrugerea individualitatii in vafoarea colectivitatii a insemnat confiscarea vietii private in general si a celei de famiie in particular. Liberalizarea avorturilor s-a incadrat in aceasta dimensiune, ca o forma de laicizare a practicilor juridice si sociale. In anul 1957, Romania s-a liniat si ea aceste practici, adoptand o legislatie libera asupra avorturilor. Decizia a favorizat intr-un anume fel familia, care trecea printr-o perioada in care situatia economica si indepsebi nivelul de trai erau deficitare. Pe de alta parte, avortul devenise singura metoda de planificare familiala, in lipsa altor metode de contraceptie. Situatia precara din punct de vedere socio-economic a favorizat insa scaderea natalitatii: daca in 1956 existau 24 nou-nascuti la mia de locuitori, in 1966 s-a ajuns la 14 la mie, situand Romania pe ultimul loc in Europa, alaturi de Ungaria. Drept urmare , dintr-o societate unde avorturile erau libere si relativ ieftine, Romania ceausista se singularizeaza in 1966, prin politica ei demografica, in intreg lagarul socialist. In toamna lui 1966 se interzice prin lege intreruperea deliberata a sarcinii pentru femeile avand mai putin de patru copii si 45 de ani. Penalitatile prevazute comportau privarea de libertate atat pentru femeile in cauza si pentu persoanele implicate in operatie, cat si pentru tatal ce se facea vinovat de omisiune de denunt.. Concomitent, celibatarii, cuplurile fara copii sunt obligate sa plateasca taxe suplimentare. Divorturile sunt sistematic descurajate. Crestera brusca a numarului de nou-nascuti in anul 1967 -; practic o dublare in raport cu anul precedent – a reprezentat o “performanta” unica in istoria demografica a populatiilor europene. Evolutia ulterioara a natalitatii (statul comunist avea nevoie de cat mai multe persoane apte de munca pentru continuarea industrializarii si redresarii economiei) nu a urmat planificarea imaginata de regim. Avortul provocat, cel clandestin si practicile contraceptionale traditionale au constituit mijloace eficiente de intrerupere a sarcinii. Natatlitatea a ajuns astfel, in anul 1983, la 14 la mie, adica exact nivelul din 1966. Mai mult, Romania se afla pe locul intai in lume in privinta mortalitatii materne. La mijocul anilor ’80 autoritatile au decis ca actele de nastere ale copiilor sa nu fie eliberate mai devreme de o luna de la nastere pentru a diminua numarul statistic al deceselor la nou-nascuti.
Politica de stimulare a natalitatii, prin orice mijloace, a atins cote aberante in anii ’80, o data cu ambitia lui Nicolae Ceausescu de a organiza o crestere planificata, riguroasa si rapida a populatiei tarii. Propaganda in spiritul cresterii natalitatii a devenit unul dintre subiectele predilecte ale presei comuniste, iar masurile incurajate de autoritati -; precum controlul obligatoriu al femeilor in vederea depistarii sarcinii, penalizarea financiara a persoanelor necasatorite, etc. -; au reprezentat una dintre cele mai clare dovezi de incalcare a drepturilor omului si a demnitatii umane. Alte consecinte foarte grave ale acestor masuri abuzive -; precum cresterea numarului de copii abandonati sau a numarului copiilor nascuti cu handicap in urma unor incercari de intrerupere a sacrinii -; au devenit vizibile abia la caderea regimului, constituind o reala problema sociala.

7. Distrugerea satelor si urbanizarea fortata (1948-1989).

7.1. Industrializarea si urbanizarea.

Dezvoltand proiecte industriale de dimensiuni gigantice, regimul avea in mod fiesc nevoie de o mana de lucru care sa sustina acest efort al industrializarii intensive. In acest scop, autoritatile au incurajat incepand cu anii ’50, dislocarea treptata a unei mari parti a fortei de munca -; in special generatiile tinere – spre centrele industriale nou aparute. Consecinta directa a acestei politici a fost modificarea, intr-un interval relativ scurt, a balantei socio-demografice a tarii. Intre mediul rural si urban, migratia populatiei a avut o singura directie, dinspre sate catre orase.
La inceputul anilor ’50 si in anii ’60, PCR si conducerea de stat au lansat un program extins de constructii de locuinte, pentru a indeplini cerintele urgente ale noilor oraseni. Vreme de 15 ani, intre anii 1955 si 1970, apartamentele au fost construite la periferie, pe trenuri virane, de-a lungul unor bulevarde de centura si al soselelor de acces in orase. In aceasta prima faza, pana la inceputul anilor ’70, este corect sa afirmam ca in general centrele istorice nu au fost afectate. Primele demolari majore in zonele arhitecturale traditionale au avut loc la Suceava, Pitesti, Vaslui, Giurgiu si Targoviste.
Dupa 20 de ani de la inceputul acestui proces, structura si aria cladirilor a cel putin 29 de orase din Romania erau distruse in proportie de 85-90%, fiind inlocuite cu blocuri de apartamente de un caracter total diferit.

7.2. Sistematizarea satelor.

Principiul sistematizarii s-a numarat printre intentiile de politica sociala a partidului inca din ultimii ani ai regimului Dej, dar el a capatat consistenta si amploare in anii regimului lui Ceausescu. In noiembrie 1965, la initiativa acestuia este infiintata Comisia Centrala pentru Sistematizarea Satelor, comisie care urma sa intocmeasca planuri de perspectiva pentru o folosire cat mai eficienta a pamantului agricol si a retelei hidrogrfice existente. In conferinta nationala a partidului din decembrie 1967, Nicolae Ceausescu a prezentat prototipul viitoarei asezari rurale romanesti: fiecare comuna urma sa aiba una sau mai multe scoli, o biblioteca publica si o casa de cultura, cinematograf, dispensar medical si maternitate, o baie publica si o retea de magazine care sa asigure aprovizionarea locuitorilor cu bunuri de consum. In paralel, in aceste comune urmau sa fie adusi un numar din ce in ce mai mare de intelectuali, pentru a determina, pe termen mediu, transformarea acestor comune in asezari semiurbane. In 1973, acest program a fost initiat in judetele din aproprierea Capitalei (Ilfov, Calarasi) si extins apoi la nivelul intregii tari. Sistematizarea rurala prevedea reamplasarea gospodariilor din satele mici si risipite, considerate ca fiind lipsite de perspective de dezvoltare, urmand sa fie concentrate in comune cat mai compacte. Un numar de cateva sute de comune, selectate pe tot cuprinsul tarii, urmau sa fie transformate in centre agroindustriale cu statut de oras; locuitorii acestora, in numar de cel putin 5000 in fiecare localitate, urmau sa fie mutati din locuintele lor individuale in locuinte colective (blocuri) de cateva etaje, astfel incat densitatea demografica sa fie cat mai mare. In interiorul acestor localitati, birourile autoritatilor administrative si politice urmau sa fie grupate in centrul civic al asezarii. Tot aici urmau sa fie construite perimetrele industriale, magazinele, scolile, spitalele si alte facilitati care sa deserveasca toate comunele din jur, pe o raza de pana la 20 km. Aceste centre urmau sa fie dotate cu retele de canalizare, apa si gaze si cu retele.
De la inceputul anilor ’80 sistematizarea a devenit parte integranta a planurilor anuale si cincinale. Cifrele publicate in martie si iunie 1988 vizau disparitia a 900 de comune, din totalul de 2705, si o reducere a numarului satelor, de la 13123 la maximum 5000-6000. In acest fel, 7000-8000 de asezari rurale dispareau de pe harta Romaniei, iar cele care ramaneau trebuiau demolate si reconstruite in proportie de 50-55%.
Un asemenea plan este foarte util datorita anularii discrepantelor dintre sat si oras, dar aplicarea lui intr-un ritm atat de rapid, la o scara atat de mare, o utopie, presupunea investii pe care Romania nu si le putea permite si care vor secatui economia nationala. Iar acele stergeri de pe suprafata pamantului ale comunelor nu s-au facut fara abuzuri, fara arestari si stramutari fortate; nu s-au oferit decat despagubiri simbolice si acelea dupa indelungi tergiversari!

7. 3. “Centrul civic” si alte proiecte urbane.

Pana in 1989, cel putin 29 de orase au fost distruse si reconstruite in proportie de 85-90%. Din necesitati ce decurgeau din venirea fluxurilor de noi locuitori, dupa 1955 regimul a inceput un vast program de constructii de locuinte. Au luat astfel nastere cartierele de blocuri din marile orase, construite la periferie, pe terenuri virane sau pe soselele de centura (de exemplu, cartierul Drumul Taberei din Bucuresti, a carui constructie a inceput in anul 1959), ulterior a inceput agresiunea pe timp de pace asupra oraselor, a centrelor istorice (dupa 1970). Arhitectura traditionala si structura urbana au fost rase si inlocuite de cladiri colective cu un numar mare de apartamente (populatia fiind un grup compact era mai usor de supravegheat de catre Securitate) si o retea de strazi diferita. A aparut o alta lume urbana, opusa celei anterioare, aproape fara legatura cu trecutul, dar cu monumente istorice izolate si alte cateva cladiri pastrate si uneori ascunse printre noile constructii. Demolarea rapida era in curs in alte 37 de orase…
Nu a existat nici o optiune pentru cetatenii ce locuiau in case particulare, o data ce demolarea era hotarata. Fostul proprietar trebuia sa se mute intr-un apartament de stat, devenind chirias. Noul spatiu se inchiriaza conform prevederilor legale: o garsoniera pentru o persoana sau cuplu fara copii, indiferent de dimensiunile casei sau apartamentului expropriat si distrus. Compensatia pentru proprietatea pierduta, platita dupa indelungi tergiversari, reprezenta, de obicei, sub 30% din valoarea reala.
Conform datelor oficiale de la mijlocul anilor ’80, planurile prevedeau schimbari grandioase: in septembrie 1985 se anunta ca in anul 1990 intre 90 si 95% din populatia Bucurestiului va locui in blocuri noi. In paralel cu aceasta operatie faraonica de modificare rapida a geografiei habitatului rural si urban, autoritatile comuniste au inceput dupa anul 1980 un vast proces de constructie a noului centru civic al Bucurestiului, un perimetru arhitectonic ce urma sa fie un viu exemplu pentru intreaga tara. In scopul reconstruirii acestei zone, in 1984 a inceput demolarea unor intregi cartiere de locuinte, monumente de arta arhitectonica, biserici, etc, din aria istorica a Dealului Uranus. Nicolae si Elena Ceausescu au supervizat personal lucrarile centrului civic, vizitand in repetate randuri santierul. Rezultatul, impresionant prin dimensiuni, prin lipsa masurii si prin sfidarea oricaror proportii ale zonei ambientale, este ilustrativ pentru megalomania regimului Ceausescu: Casa Republicii -; un amestec de stiluri arhitectonice intins pe o suprafata de 6,3 hectare, constructie ce urma sa fie viitoarea cladire-simbol a regimului si centru al utoritatilor politice si administrative ale statului -; este pe locul secund in randul celor mai mari cladiri din lume (dupa cladirea Pentagonului american), iar bulevardul care pleaca din fata ei (bulevard ce deturneaza, practic, axa traditionala a orasului, botezat initial Victoria Socialismului) este mai larg decat bulevardul Champs-Elysees din Paris.
Anuntarea acestui ambitios program de sistematizare a oraselor si satelor a alarmat, in mod legitim, o mare parte dintre cetateni tarii. Protestele unor membrii ai Comisiei Patrimoniului Cultural National (istorici, arhitecti, istorici de arta) nu au fost luate in seama de autoritati. Presa internationala s-a facut in dese randuri ecoul acestor proteste, contribuind la cresterea izolarii tot mai evidente in care a sfarsit regimul comunist de la Bucuresti.

8. Represiunea si Securitatea (1949-1989).

Intre 1949 si 1953, un numar imposibil de stabilit de detinuti politici, multe zeci de mii in orice caz, dupa unele surse peste 100.000 de persoane in perioada 1950-1954, au trudit pana la exterminare pe santierul Dunare-Marea Neagra sau in “celebrele” inchisori Sighet, Ghierla, Ramnicu-Sarat sau Malmaison. Dupa 1950, partidul a incurajat, vreme de cativa ani, in unele inchisori, metoda reeducarii prin violenta fizica si psihica, devenita celebra mai ales datorita experimentului de la Pitesti. Represiunea, care in aceasta perioada a imbracat poate formele cele mai violente din intreaga Europa de Est, s-a indulcit intrucatva dupa moartea lui Stalin. Intre 1956-1959 insa, de frica exemplului unguresc si polonez, ea a lovit din nou, mai ales intelectualitatea si studentimea.
Nu se poate stabili desigur nici macar cu aproximatie numarul persoanelor arestate intre 1949 si 1964, cand s-a renuntat la inchisorile politice. Potrivit istoricilor, trebuia sa fi fost cel putin jumatate de milion. Daca adaugam la aceasta cifra si pe asa-zisii chiaburi (peste 80.000 arestati), svabi, deportatii in Baragan, si existenta detasamentelor militarizate de munca in care erau trimisi tinerii cu “origine nesanatoasa”, cifra victimilor represiunii trebuie sa fi fost mult mai mare. Aceasta eficienta teroare explica in buna parte neputinta organizarii unei rezistente active, desi grupuri izolate de partizani au continuat sa actioneze in munti pana in anul 1956.
Inchisorile politice au inceput sa se deschida in 1962, o data cu noul curs politic al regimului de la Bucuresti, cand au fost eliberati, dupa cifrele oficiale, 1304 detinuti, urmati in 1963 de alti 2892 si, in primele luni ale lui 1964, de ultimii 464. Aceste eliberari simbolice arata clar ca in anii ’60 regimul nu mai avea dusmani interni, ca detinea controlul absolut asupra tuturor aspectelor socio-economice din Romania.
Dupa 1964, regimul inchisorilor si extenuarea fizica au fost inlocuite de metode mai subtile de supraveghere a societatii in ansamblu: o puternica retea de informatori si incurajarea delatiunii, ascultarea convorbirilor telefonice, violarea mesajelor postale, domiciliul obligatoriu sau dosarul personal. Frica paraliza acum toate segmentele sociale si , in lipsa unei opozitii puternice la politica regimului, Securitatea putea preveni eficient orice incercare de a contesta politica partidului.
Dintre cei care au murit in inchisorile in inchisorile comuniste sau care au trecut si cunoscut regimul detentiei regimului politiei politice trebuiesc amintiti: Gheorghe Bratianu, Ioan Lupas, Anton Golopentia, Mircea Vulcanescu, Constantin Giurescu, Nichifor Crainic, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin Bratianu, Titel Petrescu, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu.
Teroarea rosie a afectat insa si cadrele partidului comunist. Cazul Lucretiu Patrascanu este edificator pentru exemplul romanesc.
Securitatea apare ca politie politica la 30 august 1948 sub denumirea de Directia Generala a Securitatii Poporului (avea sa fie redenumita ulterior in Directia Securitatii Statului -;DSS, denumire sub care avea sa se consacre), avand ca prim director pe Gheorghe Pintilie, cu rang de ministru (ultimul director, generalul Iulian Vlad, avea sa fie destituit printr-un decret al FSN in ianuarie 1990, iar Securitatea desfiintata formal caci majoritatea cadrelor au trecut in componenta noului SRI).
Rolul sau era “de a apara cuceririle democratice si de a asigura securitate RPR impotriva uneltirilor dusmanilor interni si externi”. Dupa 1964 chiar daca nu s-au mai inregistrat perioade de teroare comparabile cu cele din timpul lui Dej, treptat Securitatea a devenit si ea o institutie depinzand de capriciile dictatorului. Pentru a putea sustine, pe plan extern, ca Romania comunista nu mai are detinuti politici, regimul Ceausescu a gasit forme mai subtile de terorizare a populatiei: un loc aparte, printre acestea, l-au ocupat internarile opozantilor in azile si spitale psihiatrice sau amestecarea lor cu detinuti de drept comun, sub acuzatii false. In anii ’80, in mentalitatea colectiva a romanilor se instalase o adevarata psihoza a Securitatii: ochii si urechile dictaturii pareau a patrunde in cele mai intime detalii ale vietii de zi cu zi.
In timpul regimului Ceausescu, cifrele disponibile referitoare la numarul angajatilor Securitatii sunt contradictorii: generalul Victor Stanculescu, ministru al Apararii in 1990, declara ca toate cele 6 directii ale Securitatii cuprindeau in anul 1989, 15 000 de angajati. Ion Iliescu avansa cifra de 38 000 (si, se pare, ca este cea mai apropiata de adevar), iar alte surse vorbesc de 70 000 de angajati.

9. Viata cotidiana in comunista.

In Romania comunista a existat o adevarata revolutie a moravurilor, societatea modernizandu-se intr-un ritm alert, a schimbat complet viata cotidiana. Populatia consuma acum mai multe produse, au aparut obiectele electrocasnice, cum ar fi: radioul, frigiderul si aragazul – in anii ’50, de care propanganda regimului Dej facea mare caz; automobilul proprietate personala( Aro in ani ’50, Dacia in anii ’70 si, mai tarziu, Oltcitul si Lastunul plus marci provenite, in special, din lagarul comunist cum ar fi Trabant, Skoda, Volga, Lada si altele), aparatele TV , concediile la mare si la munte, servicii telefonice pentru marea majoritate a populatiei, electrificarea satelor si constructia de numeroase sosele, revistele mondene, filmele autohtone si inflorirea cinematografelor, accesul la scolarizare mai liber ca oricand, Transfagarasanul, metroul bucurestean si, inspe sfarsitul regimului, primele computere personale romanesti replici ale celor occidentale (in afara celor de proiectie proprie, Coral, inca din anul 1972 dar destinate doar institutelor), compatibile Spectrum (HC-85, in anul 1985 si CIP-03, in anul 1987) si compatibile IBM-PC (Felix PC, in anul 1988) si destinate publicului larg. Totusi societatea comunista nu afost niciodata una de consum asemeni celor occidentale, nivelul celor enumerate mai sus situandu-se la cote modeste in comparatie cu tarile capitaliste. Ca o comaparatie edifcatoare, statisticile RAR arata ca in noiembrie 1989, in Bucuresti si Ilfov, existau 150.000 de automobile la o populatie de 3 milioane de locuitori, iar in luna august 2003 numai numarul automobilelor din Bucuresti situandu-se la cifra de 978.000 de unitati la o populatie (numai!) a Bucurestiului, ce a scazut cu 500.000 de persoane.Revolutia romana din decembrie 1989 (sau lovitura de stat caci nu vom afla prea curand) a redat libertatea romanilor creindu-le premise promitatoare intr-un viitor mai bun. Intr-un timp relativ scurt, Romania va adera la majoritatea structurilor militare si economice democratice occidentale si, cu toata impotrivirea fostilor securisti si membrii ai nomenclaturii comuniste infiltrati in toate structurile statului, deveniti “baroni locali’ si miliardari de carton”, tara noastra isi va regasi locul pierdut in 1938, va deveni o tara prospera, unde drepturile si demnitatea umana vor fi respectate. Acesta este crezul meu, caci in noi cei tineri sta puterea de a-l implini; sa fim increzatori, deci, deoarece dupa o noapte de aproape 50 de ani soarele a rasarit iarasi pe strada noastra!

4. Nicolae Ceausescu

Sistemul monopartidist communist s-a format si afirmat in procesul revolutie si constructiei socialiste. Devenind partied de guvernamant, partidele comuniste si-au ridicat pe trepte inalte rolul de forte politice ale clasei muncitoare si aliatilor acesteia. Ele au folosit puterea de stat impotriva fortelor politice si sociale contrarevolutionare, pentru faurirea societatii socialiste. Odata cu inlaturarea claselor exploatatoare si a fortelor lor politice partidul marxist-leninist a devenit forta de conducere a intregului popor, a intregii natiuni.
In Romania instaurarea comunismului a afectat foarte mult dezvoltarea statului. Acest regim totalitar si-a lasat amprenta chiar pana-n zilele noastre. Viata populatiei Romaniei a fost afectata si ea de catre comunism. Conditiile grele de trai din acea perioada au ramas ca un cosmar in mintea celor care le-au intalnit.
Nascut la Scornicesti, Nicolae Ceausescu (1918-1989), membru al Partidului Comunist Roman, in anul 1965 devine secretar general al acestui partid, urmand ca in 1967 sa devina presedintele Romaniei (1967-1989). In anii `80 impune un program de austeritate avand ca scop lichidarea datoriilor externe. Alimentele si curentul electric sunt rationalizate, programul TV redus (doar stiri si emisiuni despre “conducatorul iubit”), populatia de la tara adusa la oras pentru a lucra in fabrici -; comasata in blocuri de locuinte, interdictia de a trece granitele tarii pentru a vedea modul de viata al “exploatatorilor” capitalisti precum si alte persecutii politice, toate acestea ducand la revolta poporului roman.
Inca de mici, copiii deveneau “soimii patriei”, apoi pionieri, “utecisti”, participand la diversele manifestari dedicate Partidului Comunist si conducatorului acestuia.
Dupa vizita presedintelui Statelor Unite Richard Nixon in 1969, Ceausescu i-a vizitat de mai multe ori, astfel incat in 1975 SUA a recunoscut Romania ca fiind cea mai favorizata natiune, iar in 1976 a fost semnat un pact economic de 10 ani intre cele doua state. In 1972 Romania s-a asociat cu FMI si Banca Internationala pentru Dezvoltare. In 1970 Romania a semnat un tratat de prietenie cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.
Incercarea dictatorului de a parasi tara pe 22 decembrie 1989, dupa ce armata romana s-a intors impotriva sa, a fost in zadar. Astfel, pe 25 decembrie 1989, Nicolae Ceausescu si sotia sa Elena au fost prinsi si executati.
Desi in aceasta perioada de comunism Romania a avut mult de suferit sunt unele persone care cred ca viata era mai buna atunci, ca aveau venituri mai mari, insa nu aveau libertatea de a cumpara de oriunde orice dorea.
In concluzie comunismul nu reprezinta altceva pentru Romania decat o pata neagra, o piedica in dezvoltare.
“Epoca Ceausescu” a continuat procesul inceput in timpul lui Gheorghiu Dej de distrugere a intelectualitatii, a valorilor nationale, a operelor si a bunurilor, sub pretextul necesitatii aplicarii dictaturii proletariatului si a luptei de clasa.
Impotriva unor astfel de stari de lucruri s-au ridicat s-au ridicat romani in zilele de 16-22 decembrie 1989 si, in fapt, pentru inlaturarea lui Ceausescu si o data cu el a comunismului din .

II. Cultura romana dupa instaurarea comunismului

Cultura română după instaurarea comunismului

Instalarea regimului comunist în România a însemnat intervenția și controlul politicului asupra tuturor compartimentelor vieții. Partidul Comunist, ca „forță conducătoare în Stat", ca putere absolută, a dezvoltat o acțiune susținută de legitimare a intereselor sale, recurgând la diferite tipuri de constrângeri. Cultura și literatura au jucat un rol important în arsenalul de dominație, fiind politizate și subordonate puterii.

Cercetările întreprinse asupra regimurilor dictatoriale au dovedit că cetățenii răspund cu forme diferite de rezistență unei politici intervenționiste, ceea ce le poate da iluzia că își păstrează și protejează anumite drepturi, dar, în același timp, poate genera duplicitate și complicitate.

Atitudinea puterii față de scriitori, de creatori, în general, a fost una de continuu control, în acest scop fiind organizate servicii sau subservicii speciale și specializate: de cenzură și de securitate. La acestea se adăuga „îndrumarea" literaturii de către partid și activiștii I săi culturali. Literatura și presa, discursul scris tipărit erau supuse unei lecturi de verificare a conținutului, după alte criterii decât cele estetice sau jurnalistice.

In cele patru decenii de comunism, raporturile literaturii cu politicul, respectiv cu puterea, au trecut prin mai multe etape, dinamismul lor fiind în strânsă legătură cu poziționarea pe plan național și internațional a regimului.

In perioada comunismului, în literatura română s-a manifestat constant, dar în forme și cu intensități diferite, un fenomen de subordonare a literarului față de comenzile politicului, de aservire față de ideologia și programul Partidului Comunist, corelat cu o atitudine umană, de slujire și de aplicare a politicii comuniste în domeniul literaturii, adeseori în schimbul unor beneficii de diferite tipuri.

De aceea se poate vorbi despre o literatură aservită ideologiei comuniste, chiar dacă termenul de „literatură" în acest caz este golit de înțelesul său de bază. Acest tip de literatură, în afara literarului propriu-zis, s-a caracterizat prin:

• „îndrumarea" literaturii de către Partid și cadrele sale;

• utilizarea unor genuri și specii literare pentru slujirea ideologiei comuniste;

• impunerea unor scriitori și critici literari, fideli regimului, și criticarea, sancționarea și eliminarea celor care se abăteau de la „linia" trasată de Partid.

În România, peisajul literar din timpul comunismului poate fi prezentat în câteva etape, în funcție de dinamica regimului politic, determinată, la rândul ei, de modelul și controlul sovietic. Aceste etape au fost descrise de critici și cercetători contemporani în diferite moduri, fiind convenite cel puțin patru repere:

I. Etapa stalinistă (1948-1964);

II. Etapa relativei liberalizări (1964-1971);

III. Etapa comunismului naționalist (1971-1989).

IV. Etapa nationalismului communist (1971-1989)

Specificul primei etape este determinat de regimul politic de tip fundamentalist și de sovietizarea impuse de Stalin în România și în celelalte țări din lagărul socialist. Literatura are, în acest timp, o singură dimensiune: „de propagandă și de agitație", fiind învestită cu misiunea istorică de a exprima, de a transmite și de a impune ideologia de partid. încadrată într-o concepție unică despre artă, dictată și hotărâtă la Moscova, această literatură trebuia să creeze suportul mental și afectiv necesar înregimentării populației în slujba idealului comunist.

Pentru a denumi acest tip de literatură au fost preluate două formule din Uniunea Sovietică: proletcultism și realism socialist.

Proletcultismul este un termen aplicat literaturii române ideologizate din perioada stalinistă, în comentariile și analizele ulterioare acestui interval de timp. La origine, termenul se referă la organizația Proletcult („cultura proletară"), organizație „muncitorească cultural-educativă cu caracter de masă", înființată în Rusia în 1917, cu puțin timp înainte de Revoluția din Octombrie. Proletcult își declară autonomia față de ideologia leninistă, în numele unei arte „noi", fără tradiție, fără moștenire, fără continuitate, având caracter mai mult avangardist. Cu un număr din ce în ce mai mare de filiale, organizația devine incomodă și Lenin manevrează subordonarea ei față de partid. Proletcultul este lichidat în 1932.

Realismul socialist desemnează concepția despre artă de tip doctrinar, oficial, transformată în directive, impusă în 1932 de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, odată cu lichidarea Proletcultului. Realismul socialist impune altă relație cu trecutul: „preluarea critică și creatoare a celor mai valoroase cuceriri", în folosul societății și al culturii socialiste, și eliminarea elementelor retrograde ale vechii societăți, cea burgheză, pe baza unui spirit critic ascuțit. Odată cu înființarea Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică, în 1934, în statutul acestei organizații, articolul 1, se decide că realismul socialist este metoda fundamentală de creație pentru literatura și critica literară sovietică. Această metodă impune artistului „o reprezentare istorică adevărată a realității concrete în dezvoltarea ei revoluționară", precum și datoria educării și transformării ideologice a muncitorilor în spiritul socialismului. Stalin îl definește pe scriitor ca „inginer al sufletelor". Realismul socialist este arma ideologică a muncitorilor și înseamnă arta în slujba revoluției.

Conținutul acestei arte se prezintă sub două fațete: pe de c parte, este o critică a trecutului, adică a tarelor moștenite de k societatea burgheză, pe de altă parte, este o susținere a noului care se naște din dezvoltarea socialistă.

Promotorii ei susțin că, spre deosebire de arta burgheză, care copiază realitatea, realismul socialist dă artei valoare de sinteză și capacitate de proiecție în viitor.

Etapa stalinistă înseamnă pentru literatura română aplicare: teoriei celor două culturi, lansate de Lenin: în societatea împărțită îi clase antagonice, există o cultură înaintată, legată de viața și d lupta poporului, și una retrogradă, decadentă, emanată de clasei dominante în descompunere. Această ideologizare a determine acțiuni de „evaluare" a moștenirii literare:

• blamarea unui mare număr de scriitori a căror operă a fost interzisă, fiind trecută în așa-zisele fonduri secrete ale bibliotecilor

• reeditarea selectivă;

• deformarea sensului operei prin interpretare dogmatică. Astfel, în 1946 apare catalogul Publicații scoase din circulație cu 1863 de titluri dintre care 762 în limba română, iar în 1948, ui catalog de 10000 de titluri, de 522 de pagini, cu un supliment de 11 de pagini, la care se adaugă toate manualele școlare de dinainte de 1947. Alți autori au fost scoși din circulație prin interdicția tacită de a nu mai fi publicați (Maiorescu, Călinescu). S-au întreprins acțiuni de epurare a bibliotecilor particulare cu arderea sau confiscarea cărților, așa cum s-a întâmplat cu biblioteca lui E. Lovinescu.

Scena literară a timpului este copleșită de subliteratură, un rol important în asigurarea alinierii ideologice avându-1 critica literară, care devine un fel de jandarm al Partidului.

Dar excepțiile nu lipsesc, în acesta perioadă apărând câteva romane importante pentru literatura română: Bietul Ioanide de G Călinescu (în 1953), Moromeții, volumul I, de Marin Preda (în 1955) Cronică de familie de Petru Dumitriu (în 1956), Groapa de Eugen Barbu (în 1957).

Poezia, căreia i se trasase misiunea de a însufleți, prin mesajul ei, crezul înalt al partidului, era una de tip agitatoric, cu un mesaj accesibil, care să poată ajunge la „oamenii muncii", fără a fac concesii artei imperialiste, formale și cosmopolite, sau artei decadente, burghezo-moșierești, evazioniste și intimiste. Temele era prosovietice sau antiimperialiste, legate de viața „nouă de la orașe și sate", de omul „nou" și izbânzile sale, de partid și binefaceri sale. Prezentul luminos, în contrast cu trecutul întunecat, comunist – erou civilizator, victoriile de pe marile șantiere, colectivizări agriculturii reprezintă realități mărețe, demne de inspirația poețică. Formula consacrată este cea a poemelor narative, scrise într-o liml „pe înțeles", în care adeseori erau imitate structuri poetice cunoscute de tipul baladei populare, al versului eminescian, coșbucian etc.

Proza era destinată misiunii de a reflecta „marile transformi din industrie și agricultură, munca fremătătoare de pe șantiere" rolul partidului, lupta cu trecutul retrograd, cu clasele exploatatoare „lupta de clasă", frumusețea și măreția eroului comunist, fie muncitor sau țăran. Formula unei antiteze stridente, tiparul înfruntării binelui cu răul, schemă familiară din literatura populară, linierea pe două coloane a personajelor în funcție de apartenența de lasă reprezentau repere obligatorii pentru cei care voiau să își vadă opera tipărită. Erau respinse și condamnate de critica vremii atitudinile ambigue, șovăitoare, viața intimă a personajelor, scenele considerate „atipice", în condițiile în care tiparele realității erau iute și transmise „de sus". Speciile în proză ale vremii indică o predilecție pentru pamflet și reportaj.

Fenomenul unei literaturi aservite ideologiei și politicii comu-iste nu a încetat după depășirea stalinismului în România.

Etapa relativei liberalizări se caracterizează în primul rând in diminuarea controlului ideologic asupra teritoriului liric, care este confiscat și folosit ca instrument de propagandă în perioada stalinistă. Temele impuse – partidul glorios, cuceririle socialismului, eroul conducător – nu mai sunt unice și obligatorii. În proză însă un număr însemnat de scrieri contribuie la susținerea politicii de partid, abordând două teme de predilecție: lupta dintre nou și vechi (cu o schemă epică simplă: inginerul tânăr și capabil, angajat într-o întreprindere de stat intră în conflict cu vechea gardă și cu profitorii regimului comunist) și istoria națională, prin luarea cultului eroilor. În etapa comunismului naționalist cele două arii tematice ale prozei sunt continuate cu intenția transparentă de a justifica politica ceaușistă și noul tip de revoluționar, de a legitima regimul politic comunist. „Proza cu activiști" (Eugen Negrici), prin care acest personaj apare fie ca victimă, fie ca ființă profundă, capabilă să analizeze trecutul „obiectiv", și proza de inspirație istorică (Vlad Țepeș, Mihai Viteazul sau strămoșii daci) asigură politizarea literarului.

Fenomenul descris mai sus și proporțiile lui au fost considerabile, dar, în același timp, nu trebuie confundat cu literatura română din această perioadă, din perioada postbelică, cum nu trebuie exclusă și influența lui asupra acestei literaturi. Proza, poezia, dramaturgia au continuat însă, în acest interval politic, să înregistreze contribuții valoroase, care au asigurat continuitatea literaturii române. Unii comentatori au făcut distincție între literatura aservită regimului (care este obiectul prezentului studiu de caz) și literatura tolerată de regim (literatura propriu-zisă, care se supune normei etice), pentru a puncta raporturile scrierilor din această perioadă ! politicul. Dar atribuirea denumirii de „literatură" scrierilor de circumstanță, comandate, controlate sau impuse de „Partid", trebuie studiată cu precauții și studiată ca fenomen al istoriei sociale și culturale.

III. Cultura romana intre communism si nationalism

Cultura romana intre comunism si nationalism

Inca din perioada "liberala" a sfarsitului anilor '60 ajung la expresie publica, desi abia schitate, doua tendinte diferite, a caror dezvoltare ulterioara va fi tot mai divergenta. In viziunea unor scriitori si critici, decolorarea ideologica se traduce printr-o colorare intensiva in sens national-autohtonist; in conceptia altora, aceeasi scuturare de apasarea ideologica se exprima printr-o propensiune europenizanta, cosmopolita, chiar elitista. Ambele tendinte se configureaza si se manifesta sub semnul redescoperirii identitatii nationale, prin "spartura" produsa de problematica nationala in zidul ideologic leninist-stalinist.

Numai ca aceasta identitate nationala e resimtita si definita in chip diferit: de unii, ca o intoarcere la un specific rural mai mult sau mai putin idealizat sau la un trecut indepartat neguros, in vreme ce, pentru altii, redescoperirea si reafirmarea identitatii nationale inseamna nu doar refacerea legaturilor cu traditia interna, ci si cu traditia europeana si cu lumea larga, atat in planul literaturii, cat si in planul ideilor. La acestia din urma, nu exista nici o incompatibilitate intre ideea nationala si ideea europeana, intre traditia locala si cea universala.

Din aceasta grupare larga faceau parte scriitori si critici care apucasera sa debuteze spre sfarsitul razboiului sau in intervalul imediat postbelic – dintre care cei mai multi trecusera prin inchisorile comuniste – Ion Negoitescu, Adrian Marino, Nicolae Balota, Stefan Augustin Doinas, Ovidiu Cotrus, Alexandru Paleologu etc., dar si fosti ilegalisti ori simpatizanti comunisti, precum Vera Calin, Silvian Iosifescu, Paul Georgescu, fosti activisti ai Comitetului Central al Partidului, acum definitiv fixati in proiecte culturale, precum Paul Cornea si Ion Ianosi, fosti critici realist-socialisti realmente pocaiti, ca Ovid.S. Crohmalniceanu ori Savin Bratu, si multi tineri sau mai putin tineri – de la Alexandru George la Gheorghe Grigurcu, de la Lucian Raicu la Livius Ciocarlie, de la Matei Calinescu la Ion Pop, de la Eugen Simion la Mircea Iorgulescu, de la Gabriel Dimisianu la Valeriu Cristea, de la Dan Grigorescu la Alexandru Calinescu etc. Ceea ce ii unea pe acesti oameni atat de diferiti din punctul de vedere al biografiei, al formatiei si al conceptiei despre literatura (si nu numai despre literatura) era ideea deschiderii spre lume si spre modernitate, ideea modernizarii prin (re)racordarea la reperele europene si universale.

In cealalta grupare ar trebui citati mai intai ideologii: Mihai Ungheanu, Paul Anghel, Dan Zamfirescu. Pentru Mihai Ungheanu, critic literar afirmat la mijlocul anilor '60 in paginile revistei Ramuri, valorizarea din perspectiva nationala a literaturii a reprezentat de la inceput o convingere intima pe care a inteles s-o manifeste si s-o dezvolte cu o consecventa apreciabila. Intreaga sa activitate critica poate fi asezata sub semnul efortului de a face compatibil nationalul (inteles intotdeauna ca valoare) cu valoarea estetica propriu-zisa. Consecventa nu fereste, din pacate, de excese si erori, dar asta e o alta problema. Spre deosebire de el, Paul Anghel a debutat ca reporter in anii '50 si a fost un zelator al ideologiei comuniste in sensul cel mai strict al cuvantului, ca si Ilie Purcaru, de altfel. Abia spre sfarsitul anilor '60 au trecut amandoi in tabara "nationala", incercand sa recupereze timpul pierdut prin pledoarii adesea extravagante si nebuloase ori polemic agresive. Dan Zamfirescu si-a pus o temeinica pregatire teologica si filologica in serviciul aceleiasi ideologii, producand pe langa cercetari (si editii) serioase, ipoteze enorme (si finalmente dezangajante) cu privire la specificul national si la viitorul poporului roman (spre a nu pomeni elogiile nenumarate aduse lui Ceausescu).

Alaturi de alti specialisti (Virgil Candea, Al. Dutu, Gh. Mihaila, Razvan Theodorescu, Dan Horia Mazilu, Doina Curticapeanu, Elvira Sorohan etc.), Dan Zamfirescu a contribuit la reducerea masivei ignorante cu privire la valorile culturii si literaturii noastre vechi, dar, in acelasi timp, a si supralicitat aceste valori: asezarea lor (pe urmele lui Iorga) in "aria culturala rasariteana de traditie bizantina" este, fara indoiala, exacta si fecunda, insa ambitia actualizarii cu orice pret – si chiar a politizarii – ne apare astazi (ca si ieri, de altfel) ca descalificante din punct de vedere intelectual. Initiativa protocronista insasi e considerata de autor "o noua cristalizare" a constiintei de sine a culturii romane "pe masura istoriei contemporane create de epopeea ultimilor cincisprezece ani"(1).

Cel putin alte doua nume de scriitori trebuie mentionate in continuare: e vorba de Ion Lancranjan, autor de romane cu tematica rurala, neevitand tragedia familiei taranesti in socialism si nici intruziunea agresiva a Securitatii in viata oamenilor, si de Ion Gheorghe, poet ale carui teme traditionale sunt uneori tratate in moduri ce simuleaza suprarealismul, in acelasi timp, adept al tracismului (autor al unei ipoteze fatasmagorice cu privire la civilizatia traca de pe valea Buzaului) si al… maoismului (!). Acesti scriitori, ca si Gheorghe Pitut, care li s-a alaturat, sunt scriitori de o certa forta expresiva aluvionara, insa cetosi in plan ideologic. Pentru ei, trecerea de la obstile taranesti devalmase la gospodaria agricola colectiva din socialism ar fi trebuit sa se faca aproape organic. Adepti ai unui tip paradoxal de comunism primitiv-taranesc, ei ii insufla fiorul national(ist) fara contradictie.

Aceasta grupare n-ar fi avut forta de soc si, mai cu seama, sprijin politic la cel mai inalt nivel daca n-ar fi facut jonctiunea cu Eugen Barbu si oamenii sai de la Saptamana, revista ce a fost restructurata anume spre a i se oferi turbulentului prozator o compensatie pentru indepartarea de la Luceafarul si marginalizarea spre care l-au impins rezultatele alegerilor din 1968 de la Uniunea Scriitorilor. Trebuie precizat insa faptul ca, inaintea altora si in forme vizibile pana la ostentatie, Eugen Barbu si-a manifestat atasamentul fata de versiunea nationala a ideologiei comuniste, asa cum o proclamase N. Ceausescu la Congresul al IX-lea al PCR. Intr-o prima faza, aceea de la Luceafarul, el n-a reusit sa atraga de partea sa un sef de partid preocupat de consolidarea propriei sale puteri si, prin urmare, obligat sa tina seama de optiunile institutionale ale scriitorilor, ceea ce nu l-a impiedicat sa dea curs rafuielilor cu inamicii recenti sau, mai ales, cu aceia din anii '50, care nu-i primisera bine romanul Groapa si a caror repliere pe pozitii estetice n-o vedea cu ochi buni.

Desi Eugen Barbu si criticii din prima sa echipa (Marian Popa, M.N. Rusu) se intalneau intru aceeasi aversiune cu Mihai Ungheanu, de pilda, care initiase in volumul sau de debut, Campanii (1970), un atac similar impotriva dogmaticilor de ieri, intre acesti scriitori si critici nu se stabileste inca nici o punte. Exista o convergenta ideologica, existau unele aversiuni comune, dar lipseau afinitatile: Mihai Ungheanu sustinuse (prin cronicile sale) afirmarea generatiei '60, ai carei principali reprezentanti au intrat mai devreme sau mai tarziu in conflict cu gruparea Eugen Barbu. Trebuiau sa mai aiba loc anumite miscari inlauntrul campului literar, trebuiau sa se petreaca, mai ales, importante schimbari in contextul politic intern si extern pentru ca respectiva jonctiune sa se produca si, mai mult, sa se produca si o puternica polarizare a fortelor si o schimbare radicala a raporturilor intre literatura si politica.

Aparitia protocronismului sau protocronismul ca atitudine culturala
Intr-un numar al revistei Secolul 20 din iulie 1974, profesorul Edgar Papu semna un articol cu un titlu ce avea sa aiba nu numai o mare rezonanta, ci si o anumita posteritate: Protocronism romanesc. In acest text, eruditul eseist lansa o ipoteza mai mult decat spectaculoasa, chiar revolutionara, cu privire la statutul literaturii si culturii romanesti si la raporturile lor cu marile literaturi si culturi ale Europei si ale lumii. El nu afirma doar originalitatea literaturii romane, dar si prioritatea ei intermitenta fata de aceste literaturi. Exista miscari si opere in istoria literara autohtona aparute – cronologic vorbind – inaintea altora din afara si, totusi, romanii, cu privirile lor atintite in mod traditional spre Occident, le considera pe acestea din urma anticipatoare. Suprarealismul si dadaismul sunt exemple oferite in acest sens. Dar Edgar Papu merge mai departe si afirma chiar ca "una din trasaturile definitorii dominante ale literaturii noastre in context universal este protocronismul". Ar mai fi fost de vazut doar daca "protocronismul" mai era apt sa defineasca literatura engleza ori pe cea franceza in conditiile in care el era deja "dominant" in istoria literaturii romane! Oricum, in conceptia autorului, mentalitatea autohtona trebuia sa se schimbe in sensul constientizarii prioritatii si al renuntarii la complexele de inferioritate pe care inclinatia imitativa le genera in mod continuu.

Ca protocronismul este indreptat impotriva sincronismului lovinescian reiese cu claritate din textul profesorului Papu si din insusi modul de a construi termenul de care si-a legat numele. Dar din argumentatia sa lipseste orice adresa antieuropeana, antioccidentala. Critica lui vizeaza partialitatea reprezentarii lovinesciene (desi Lovinescu recunostea importanta "diferentierii" in cadrul teoriei sale sincroniste) si perpetuarea ei in mentalitatea autohtona. Probabil din aceasta cauza, precum si datorita reputatiei de savant a profesorului Edgar Papu, nimeni n-a reactionat la hazardata sa ipoteza, care, dincolo de caracterul ei generalizant si peremptoriu, putea avea indreptatiri punctuale(2). La urma urmei, de ce ar fi fost de neconceput sau de neacceptat ideea ca romanii vor fi fost si ei primii la un moment dat si intr-un domeniu anumit? Aceasta ipoteza va fi fost, de altfel, situata in contextul operei de comparatist a lui Edgar Papu, din care ipotezele originale si temerare nu lipseau, chiar daca nu se refereau neaparat la literatura romana. E destul sa ne gandim la cartile sale despre calatoriile Renasterii sau despre baroc(3).

In 1977, un volum de exegeze e pus de Edgar Papu sub semnul protocronismului(4). Ipoteza este acum extinsa la intreaga durata a literaturii si culturii romanesti, iar aceasta cultura este vazuta ca un spatiu care, departe de a fi al unei periferii, constituie o raspantie culturala si civilizationala si, implicit, o sinteza. Nu e vorba de starea "pasiva si hibrida" a unui "amestec" intre Orient si Occident, ci de o sinteza creatoare care ne ofera "adevarate surprize prin intaietatea cronologica a atator initiative romanesti fata de unele realizari similare din alte parti"(5). Invocand precedentul unor cercetari asupra anticiparilor romanesti in stiinta si tehnica, autorul constata cu amaraciune ca "privirea literaturii romane sub aspectul ei protocronic a ramas mult in urma…"(6).

De aceasta data, ecoul este sensibil diferit si nu e provocat de simpla trecere de la un articol sau doua la o carte. Intre timp, ideea protocronista revine in mintile celor inclinati deja sa supraliciteze valorile nationale, in timp ce ii lasase indiferenti sau cel mult usor surprinsi pe aproape toti partizanii deschiderii europene, preocupati cum erau de consecintele nefaste ale "tezelor din iulie" care nu incetau sa se-nmulteasca in viata culturala autohtona.

E de presupus ca Paul Anghel si Dan Zamfirescu au imbratisat ideea lui Edgar Papu si chiar l-au capacitat, cum se spune, s-o dezvolte, cultivandu-l cu asiduitate si, fireste, impartasindu-i propriile lor idei (a caror influenta profesorul, cu generozitatea si corectitudinea caracteristice, o si recunoaste). Ei au reusit astfel sa-l atraga de partea lor, l-au facut sa adauge o dimensiune militanta comparatismului sau, l-au convins sa-si schimbe treptat pozitia in campul literar autohton(7). Interventia dura a lui Paul Anghel la reprosul de tezism pe care-l aduce Nicolae Manolescu volumului Din clasicii nostri (in cadrul unei cronici(8) deloc depreciative), transforma divergenta de pareri in ruptura si declanseaza o disputa ce va ocupa scena literara aproape un deceniu(9).

Punctele de vedere antiprotocroniste ajung mult mai rar la constiinta publicului, desi erau majoritare printre intelectualii umanisti. O punere la punct edificatoare a lui Andrei Plesu apare in Secolul 20(10), dar alti autori vor putea sa-si exprime opiniile negative doar in reviste din provincie, precum Gh. Grigurcu, Al. Dobrescu, Alex. Stefanescu, Val Condurache in Convorbiri literare(11), Norman Manea in Familia(12) sau Tudor Catineanu in Steaua(13). Opinia critica se manifesta mai degraba prin reactii la o provocare sau alta a sustinatorilor acestei teze sau prin refuzul de a reactiona, printr-o tacere ce se voia semnificativa, prin ironii pasagere sau prin orientarea de ansamblu a unor carti. In anii '80 era tot mai greu sa ataci frontal (si public) problema protocronismului. (Dar opinia publica literara i-a izolat, adica nu i-a validat institutional, pe autorii protocronisti, prin votul majoritar negativ la alegerile pentru Consiliul Uniunii Scriitorilor din 1981.)

Posibilitatile de care dispunea grupul protocronist spre a-si face larg cunoscute parerile erau mult mai mari, nu numai pentru ca acest grup era tot mai sustinut de oficialitati, dar si pentru ca dispunea de cateva reviste de mare tiraj. Saptamana, Flacara, Scanteia tineretului (cu suplimentul sau literar) care, impreuna cu Luceafarul, revista de directie a grupului, constituiau o forta apreciabila in raport cu oferta exigua din punct de vedere cantitativ a celor trei reviste (literare) antiprotocroniste: Romania literara, Viata Romaneasca si Secolul 20. Au fost organizate dezbateri in jurul si in sprijinul cartii lui Edgar Papu (in 1977 si 1978)(14), s-au publicat articole de sinteza(15), s-au luat serii de interviuri pe aceasta tema, au aparut apoi carti reprezentative (Dan Zamfirescu – Via Magna, Ed. Eminescu, 1979; Mihai Ungheanu – Exactitatea admiratiei, Cartea Romaneasca, 1985), alti autori au preluat si au adancit problematica protocronista (Ilie Badescu – Sincronism european si cultura critica romaneasca, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1984; A.D. Rachieru – Vocatia sintezei. Eseuri asupra spiritualitatii romanesti, Facla, Timisoara, 1985). Intr-un cuvant, se poate vorbi de o veritabila campanie protocronista purtata de-a lungul unui intreg deceniu.

Dezvoltarea protocronismului sau protocronismul ca actiune politica
In acest interval apar destule idei si nuante noi fata de asertiunile originare ale profesorului Papu. Dar cu deosebire noua este punerea insasi a problemei: la Edgar Papu era vorba despre o atitudine culturala. Lansata in anii '60, ipoteza sa ar fi starnit, fara indoiala, discutii, dar nu ar fi mobilizat o energie dezaprobatoare incarcata chiar cu motivatii de ordin moral. Ce s-a intamplat pe parcurs, ce adauga urmasii sai si contextul insusi? In mainile discipolilor sai, ideea protocronista devine o politica culturala si, cum vom vedea, o politica pur si simplu. Edgar Papu voia schimbarea imaginii romanilor despre ei insisi, despre propria lor cultura; critica lui era una interna. Critica succesorilor sai nu este numai interna, ci si externa, referindu-se la raporturile intre "centru" si "periferie" si respingand, in ultima instanta, dominatia culturala a Occidentului. In conceptia lor, acesta isi impune, de fapt, propriile valori, "care nu ne imbogatesc" intotdeauna, precum si "falsele (sale) prioritati": "…ideea competitiei e inculcata de sincronism, iar practica vietii culturale europene, mai larg spus, occidentale, modelul nostru cultural, dupa cum spune toata lumea, ridica competitia culturala la o treapta care inlatura comunicarea reala, osmoza fireasca (…), creand mereu prioritati nu o data false"(16). Una din concluziile acestor texte, ce se construiesc cand ca pledoarii, cand ca rechizitorii, ar putea fi urmatoarea : "Ea sCultura romanat nu este o cultura subalterna si drumul catre propriile noastre valori nu trece prin Occident"(17).

Citita in sine, scoasa din propriul context si din contextul disputei in genere, afirmatia de mai sus ne poate parea indreptatita. La urma urmei, ce cultura accepta sa se recunoasca pe sine drept "subalterna" ori sa-si valideze valorile intr-un centru situat in afara sa? Nu putem intra in detaliile acestei polemici in care adversarul e cel mai adesea imaginat, inventat, nu real, dar destule dintre problemele ridicate sunt legitime chiar daca solutiile sunt eronate. Nu se poate respinge pur si simplu competitia literara, culturala pentru ca ea n-ar ingadui "osmoza fireasca" (aceasta reprezentare organicista e de mult depasita!), insa o discutie despre conditiile competitiei mi se pare posibila si chiar, din pacate, inca necesara.

Ceea ce e inacceptabil in argumentatia protocronista este mai ales vointa expresa de a elimina raportarea culturii romane la reperele europene sau, "mai pe larg spus" (vorba lui Mihai Ungheanu), occidentale. Daca judecam cultura romaneasca "drept ceea ce este", asa cum ne recomanda autorul, atunci va trebui sa recunoastem, ne place sau nu, ca raporturile cu Occidentul ii sunt constitutive de cel putin doua sute de ani. Ce ar trebui sa facem? Sa reorientam aceasta cultura (care este, intr-adevar, una de rascruce) spre… Orient, asa cum ne indeamna Dan Zamfirescu? Care ar fi castigul intelectual, spiritual, presupunand ca o asemenea reintoarcere ar fi posibila? Nu s-a incercat asa ceva in anii '50 (avand, e adevarat, Moscova drept tinta, nu Bizantul!)?

Protocronism vs. modernitate
Oricum, pentru protocronisti, miza unei asemenea reorientari era alta, mult mai apropiata. Sa revenim o clipa la ipoteza initiala a lui Edgar Papu. A vorbi despre protocronism, a-l descoperi si a-l documenta nu inseamna a ramane, de fapt, tot intr-un cadru sincronist? Atat protocronismul, cat si sincronismul se fondeaza pe argumentul prioritatii. Doar ca, in cazul sincronismului, accentul cade pe eficienta acestei prioritati, pe efectele ei in timp si spatiu. Prima faza a oricarui sincronism e un protocronism. Ideea, motivul, opera apar la un moment dat, intr-un spatiu dat si de atunci si de acolo iradiaza, produce sau participa la producerea unui saeculum, a unui Zeitgeist. Protocronismul, in versiunea lui Edgar Papu, muta, pe alocuri, centrul originar in Romania sau la autori de origine romana; un centru virtual, caci faza a doua, a difuzarii, a sincronizarii, lipsea mai intotdeauna: era vorba de un protocronism fara sincronism. Dar, in esenta, si in ciuda faptului ca respingea sincronismul, E. Papu gandea in termeni sincronisti pentru ca nu inceta sa-si reprezinte literatura romana intr-un context european si universal.

Urmasii sai transforma(18) protocronismul in altceva: retin ideea increderii in propriile forte si valori si fac pasul urmator: afirmarea unei culturi suficiente siesi, care trebuie sa-si stabileasca valorile dupa criterii proprii, fara sa tina seama de criteriile si de valorile din afara, mai mult, respingand influentele straine, supralicitate de sincronisti. Intr-un cuvant, rechizitoriul si pledoaria lor sfarsesc prin a propune culturii si literaturii romane izolarea demna (si provinciala), autarhia. Protectionismul acesta cultural insemna nu numai un refuz al competitiei (in mare parte imaginara, de altfel),dar si al circulatiei ideilor si al sugestiilor venite din lumea larga.(19)

In ciuda unor asemenea incheieri nu totdeauna explicite, dar agravate de insasi pozitionarea in camp a autorilor, destule observatii punctuale prezente in textele lor au fost si sunt astazi inca demne de a fi luate in consideratie, desi asupra lor planeaza un anumit discredit intelectual (la randul lui, prea compact spre a nu fi banuit de superficialitate). Judecata in sine si, pe cat posibil, fara prejudecati, initiativa protocronista indeamna la descoperirea valorilor autohtone si la pretuirea lor; ea vrea sa imprastie suspiciunea apriorica fata de traditia locala si, mai ales, desconsiderarea de sine consecutiva, izvorata, nu o data, din ignoranta. Faptul (semnalat de Paul Anghel) ca "in cultura romana pana la ora actuala nu sunt asimilate date importante din propria ei istorie"(20) ar trebui sa dea de gandit oricarui intelectual roman. Si chiar daca explicatia la Paul Anghel este partiala si partizana, invocarea, printre altele, a cazului Hasdeu este, nu incape indoiala, convingatoare.

Deficitara este insa atitudinea protocronistilor fata de modernitatea romaneasca, inapetenta fata de citadinism, nerecunoasterea importantei cruciale a lui Lovinescu si a teoriei sale in scuturarea unor "grele inertii" nu numai literare, dar si mentale. Astfel de inertii "i-au silit – cum remarca, prompt si irefutabil, Ov. S. Crohmalniceanu in cursul discutiei – pe Brancusi sau pe Enescu, invocati ca reprezentanti incontestabili ai protocronismului, sa se expatrieze".(21)

Una din "cheile" disputei pro si antiprotocronice cred ca poate fi gasita in chiar constatarea lui Edgar Papu cu privire la faptul ca multe dintre protocroniile literare romanesti au fost descoperite de "adversari ai ideii de protocronism romanesc".(22) E adevarat, cazuri de protocronism romanesc au fost puse in evidenta si de alti autori, dar ceea ce a starnit reactia de respingere a fost, dincolo de o intuitie sau alta, de o descoperire sau alta, transformarea lor intr-o "idee", mai precis, intr-o ideologie. Pe masura ce aceasta cautare a eventualelor precedente romanesti devine mai programatica si mai sistematica, opozitia se indarjeste si miza metaliterara si metaculturala a disputei devine tot mai evidenta.

De ce este prelucrata in acest fel descoperirea unor anterioritati literare romanesti, de ce sustinatorii protocronismului strang tot mai mult randurile si de ce reactia pe care o provoaca in lumea literara este preponderent una de respingere, o reactie care vizeaza nu numai litera textelor lor, ci, mai ales, spiritul acestora? Raspunsul trebuie cautat in sensul politic pe care l-au dat campaniei lor, in faptul ca aceasta campanie a devenit actiune politica. A o califica altfel nu inseamna a pune la indoiala sinceritatea convingerilor afisate de protocronisti, ci doar a evidentia ambitia lor de oficializare a acestor convingeri, de inscriere a lor in politica Partidului si a Statului. Si nu numai atat, caci nu e vorba doar de impunerea cu orice pret a tezelor proprii, ci si de abilitatea de a le adapta la o cerere oficiala – si chiar de a veni in intampinarea unei asemenea cereri; e vorba, in ultima instanta, de folosirea acestor teze in scopul unei promovari sociale, al cresterii puterii si importantei grupului in campul literar si chiar in cel politic. Este ceea ce altereaza pana la urma termenii insisi ai discutiei si provoaca reactii pre-determinate dintr-o parte si dintr-alta, cu valorizarea doar a punctelor de vedere extreme.

Amandoua gruparile voiau, desigur, sa castige de partea lor cititorii, cu deosebirea ca protocronistii vizau mai intai o acreditare politica, apta sa le intareasca pozitia publica si sa le augmenteze rezonanta, in vreme ce antiprotocronistii urmareau sa atraga si sa convinga publicul prin insusi refuzul unei idei ce se "insuruba" tot mai bine in mecanismul propagandistic al Puterii. Antiprotocronismul manifest devenise, in anii '80, o forma de rezistenta intelectuala, un mod indirect de impotrivire la festivismul si triumfalismul ceausist.

1. Suntem in 1980, prin urmare, la 15 ani de la Congresul al IX-lea al PCR care a consfintit preluarea puterii de catre Nicolae Ceausescu (v. interviul luat de Mihai Ungheanu, publicat in Luceafarul, din 15 noiembrie 1980, p. 3).
2. Dupa cum nimeni n-a reactionat atunci cand, comentand editia Florica Moisil-Dan Zamfirescu a Invataturilor lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie, Edgar Papu a vazut in acest text o anticipare a "omului secret" al lui Baldasar Gracian; la fel, nimanui nu i s-au parut hazardate consideratiile profesorului din finalul cartii dedicate lui Eminescu care vizau universalitatea poetului "in latura sa precursoare" (Poezia lui Eminescu, Minerva, 1971).
3. Calatoriile Renasterii si noi structuri literare, ELU, 1967 si Barocul ca tip de existenta, 2 vol., Minerva, BPT, 1977.
4. Din clasicii nostri, Ed. Eminescu, 1977.
5. op. cit., p. 11.
6. op. cit., p. 8.
7. Probabil ca aceasta alunecare nu s-ar fi produs daca eminentul profesor ar fi ramas la catedra, daca n-ar fi fost arestat abuziv in 1958, fara sa mai poata reveni vreodata in vechiul post. Colegii sai de la catedra lui Tudor Vianu nu l-au parasit, dar nici nu l-au cultivat si Edgar Papu insusi nu era in cautare de discipoli, nu voia sa fie "antrenor", precum C-tin Noica. El avusese experienta sa de profesor (chiar daca ciuntita brutal), lasase urme in constiinta studentilor sai. In plus, era o persoana de maxima delicatete si sfiala, care n-ar fi cerut nimanui nimic, n-ar fi intervenit cu indrumarile sale in evolutia unor tineri. S-a lasat, in schimb, el insusi indrumat de noii sai aliati, care au dat ideilor sale o alta rezonanta si un sens politic. Va fi fost astfel confortat in dorinta sa mereu vie de "inradacinare" si, probabil, a castigat o anumita liniste in plan social pentru sine si familia sa.
8. N. Manolescu – Tezism si spontaneitate, Romania Literara, 11 aug. 1977, p. 9.
9. P. Anghel – O precizare legata de notiunea de tezism, Romania literara, 18 aug., p. 8.
10. A. Plesu – Rigorile ideii nationale si legitimitatea universalului, Secolul 20, 1-2-3/1981, pp. 189-196.
11. v. grupajul de articole din Convorbiri literare, decembrie 1981, pp. 2-3.
12. N. Manea – Scriitorul – acea dreapta constiinta in care semenii sai sa poata crede, Familia, decembrie 1981, p. 6.
13. T. Catineanu – Intre idei si mituri dominante, Steaua, martie, 1985 pp. 46-47.
14. v. Colocviile Luceafarului despre protocronism si sincronism, publicate in numerele din 8 octombrie si 15 octombrie/1977 si apoi in numerele din 28 octombrie si 4 noiembrie/1978. Participanti: Mihai Ungheanu, Paul Anghel, Edgar Papu (care insista asupra complementaritatii celor doi termeni), Pompiliu Marcea (cu o pozitie ponderata, cerand, printre altele, o situare a intregii discutii intr-un plan axiologic) si Ov.S. Crohmalniceanu (cu rezerve principiale si punctuale fata de reprezentarea protocronista). Profesorul Crohmalniceanu recomanda mutarea interesului de la problematica anticiparii la problematica originalitatii. In anul 1978, la discutie participa si Nicolae Dragos, redactorul sef al revistei, si profesorul Solomon Marcus (matematician, semiolog si poetician) care deplange minimalizarea interna a unor valori romanesti si cere o strategie mai eficienta pentru promovarea lor pe plan international.
15. Dan Zamfirescu – "Protocronismul" si noua constiinta de sine a culturii romanesti, Saptamana, numerele din martie 1978.
16. M. Ungheanu – Exactitatea admiratiei, Cartea Romaneasca, 1985, p. 438.
17. A.D. Rachieru – Vocatia sintezei. Eseuri asupra spiritualitatii romanesti, Facla, Timisoara, 1985, p. 40. 18. Cu toate ca mi-a fost profesor – un mare profesor – nu cred ca aceasta disociere il inocenteaza total pe Edgar Papu, care a asistat la metamorfozele ideii sale fara sa se dezica de ele. Imi amintesc de o intalnire cu profesorul Papu din iarna lui 1982, cand l-am vizitat spre a-i oferi cartea mea despre G. Calinescu si cand conversatia a alunecat inevitabil spre controversa protocronism-sincronism. Profesorul nu inceta sa se mire de faptul ca ideea sa a starnit atata dezaprobare printre literati, in vreme ce oamenii de stiinta autohtoni au intampinat-o cu entuziasm, ca pe o incercare reparatoare asteptata de multa vreme. I-am raspuns ca, probabil, scriitorii si criticii literari au o constiinta politica mai acuta decat colegii lor din alte domenii si, prin urmare, au intuit enormul potential de conformism politic implicat in initiativa protocronista. "Crezi asta?" – m-a intrebat profesorul cu o mirare pe care am considerat-o atunci (si vreau s-o consider si astazi) neprefacuta.
19. E drept ca nu toti partizanii protocronismului merg atat de departe. A.D. Rachieru, de pilda, este mai rezervat si atent sa raspunda prin nuantari necesare obiectiilor aduse acestei teze.
20. Paul Anghel – interventie in cadrul dezbaterii despre Protocronism si sincronism, in Luceafarul din 8 oct., 1977, p. 3.
21. Ov. S. Crohmalniceanu – interventie in cadrul aceleiasi dezbateri, in Luceafarul din 8 oct., 1977, p. 3.
22. Edgar Papu – interventie in cadrul dezbaterii pe aceeasi tema, reluate peste un an, in Luceafarul din 28 oct., 1978, p. 3. Intreaga discutie este reprodusa in finalul volumului lui M. Ungheanu Exactitatea admiratiei, Cartea Romaneasca, 1985.

IV. Poezia

Generatia razboiului

Mihai Beniuc

Mihai Beniuc (n. 20 noiembrie 1907, Sebiș, – d. 24 iunie 1988) a fost un poet, prozator și psiholog român.

Este fiul lui Athanasie Beniuc și al Veselinei. Urmează Liceul Moise Nicoară între 1921-1927 din Arad, unde îl are ca profesor de literatură pe profesorul Alexandru T. Stamatiad. Debutează în revista liceului, „Laboremus”. Participă la cenaclul lui Victor Papilian. Licențiat în psihologie, filozofie și sociologie al Universității din Cluj, în 1931. După o specializare la cu J. von Uexkull în psihologia animalelor, a parcurs ierarhia universitară de la asistent la profesor universitar. După terminarea celui de-al doilea război mondial, este conferențiar la Facultatea de Psihologie din Cluj (ca specialist în psihologia animalelor) și autorul unor volume de versuri (Cântece de pierzanie, 1938, Cântece noi, 1940, Orașul pierdut, 1943), privite de public și de critica literară cu înțelegerea și simpatia cu care este privită arta naivă.

Adevărata sa carieră literară începe în 1946, când publică volumul cu un titlu bine ales, Un om așteaptă răsăritul, și pleacă în calitate de consilier cultural la Moscova. După doi ani se întoarce în țară, se stabilește la București și primește funcții și onoruri de care se prevalează fără ezitare pentru a-i obliga pe contemporani să-l trateze ca pe un mare poet.

Are grijă, în același timp, să-i defăimeze pe poeții cu adevărat importanți (de exemplu, pe fostul lui profesor, Lucian Blaga, aflat pe atunci în dizgrație din motive politice). Publică în medie câte o carte pe an, își reediteazã cu o frecvență permisă numai privilegiaților aproape toate scrierile și manevrează în așa fel încât multe dintre ele să-i fie traduse în străinătate, are grijă să i se rezerve capitole în manualele școlare etc.

În 1965, cu puțin timp înainte de moarte, Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu concursul (nu chiar dezinteresat) al lui Zaharia Stancu, care va prelua de altfel funcția, îl înlătură din funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor. Redevine profesor de zoopsihologie, de data aceasta la Universitatea din București.

Traversează fără mari pierderi perioada de relativă liberalizare din a doua jumătate a deceniului șapte, când sunt dezavuați în mod public mulți dintre scriitorii devotați cândva lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Beniuc face uitată cartea sa de versuri din 1951, Cântec pentru tovarășul Gh. Gheorghiu-Dej, și se reprofilează, începând să scrie "cântece" pentru tovarășul Nicolae Ceaușescu. În ultimii ani de viațã, deși nu mai este ce-a fost, stă fără griji în vila sa din cartierul Primăverii și fabrică, pe bandă rulantă, poeme de glorificare a "marelui conducãtor", al PCR și al României socialiste, poeme pe care vin să le ridice la ocazii festive curieri de la principalele ziare și reviste ale epocii. Moare la 24 iunie 1988 și este înmormântat în Cimitirul Evanghelic Luteran din București.

Opera:

Volume de versuri (selectiv)

Cântece de pierzanie, 1938

Cântece noi, 1943

Orașul pierdut, 1943

Un om așteaptă răsăritul, 1946

Mărul de lângă drum, 1954

Steaguri, 1951

Cântec pentru tovarășul Gheorghiu Dej,1951

Partidul m-a învățat, 1954

Trăinicie, 1956

Azimă, 1956

Inima bătrînului Vezuv, 1957

Cu un ceas mai devreme, 1959

Nina Cassian

Nina Cassian, născută Renée Annie Cassian (n. 27 noiembrie 1924, ) , este o poetă, eseistă și traducătoare româncă. S-a născut într-o familie de origine evreiască (tatăl Ninei, I. Cassian-Mătăsaru, era un traducător cunoscut); avea apoi să se mute pe rând cu familia la Brașov, unde Nina Cassian intră la Liceul Principesa Elena, și București, unde urmează cursurile Institutului Pompilian. Frecventează cercuri intelectuale de stânga și intră la vârsta de 16 ani în organizația Tineretului Comunist, aflată atunci în ilegalitate, visând "să mântui lumea de toate antagonismele fundamentale dintre sexe, rase, popoare, clase etc." În paralel, primele ei încercări literare sunt generos încurajate de Tudor Arghezi și Ion Barbu, ultimul fiind chiar îndrăgostit de tânara poetă.

Debutează editorial în 1947, cu volumul de versuri suprarealiste La scara 1/1. În urma unui atac ideologic lansat în ziarul Scânteia la adresa sa, începe să scrie treptat și poezie proletcultistă. "După un ocol de aproximativ opt ani", cum singură avea să mărturisească, plin de avânturi naive și compromisuri, începând din 1956 se întoarce la poezia autentică. Începe să scrie în paralel și literatură pentru copii, atrasă de posibilitățile estetice ale evadării în fantezie și candoare, precum și două volume de "proză subiectivă", la persoana întâi. Realizează traduceri remarcabile din Shakespeare, Bertolt Brecht, Christian Morgenstern, Iannis Ritsos și Paul Celan. Publică peste 50 de cărți de poezie, eseuri și proză, și inventează o nouă limbă poetică, limba spargă. I se decernează în 1969 Premiul Uniunii Scriitorilor din România.

În 1985, Nina Cassian este invitată în Statele Unite ca visiting professor, în cadrul unei burse Soros, pentru a susține un curs la New York University. După numai o lună află de arestarea și uciderea în închisoare a lui Gheorghe Ursu, unul din prietenii apropiați, în al cărui jurnal confiscat de Securitate era menționată "cu părerile mele politice, evident anticeaușiste". Ia hotărârea de a nu reveni în . Imediat, apartamentul său din România este confiscat, iar cărțile îi sunt interzise și retrase din biblioteci, până la căderea regimului Ceaușescu.În Anglia îi apare volumul de versuri Call Yourself Alive și, în Statele Unite, Life Sentence, traduceri reușite ale volumelor din țară, precum și volumele inedite Take My Word for It!, Blue Apple și Lady of Miracles, care se bucură de succes. Susține recitaluri de poezie și publică în reviste americane.

În prezent, poeta Nina Cassian trăiește la , iar "proiectul major al vârstei și vieții" sale este scrierea memoriilor, oglindă a "anilor furați și dăruiți", proiect ale cărui prime două volume, Memoria ca zestre, s-au bucurat de un ecou important în și de numeroase cronici. În anul 1994 i se decernează "Leul literar" de către New York Library. În 2005 lansează la Institutul Cultural Român din al treilea volum memorialistic, Memoria ca zestre. Cartea a III-a.Prestigioasa editură Norton îi propune editarea poemelor sale scrise în limba engleză în cadrul seriei Selected Works, o performanță pentru o poetă sosită din Estul Europei.

Poemele sale au apărut în revistele americane The New Yorker, Atlantic Monthly, New England Review și American Poetry Review.

Volume de poezii în limba română:

La scara 1/1, Editura Forum, București, 1947

An viu, nouă sute și șaptesprezece, 1949

Horea nu mai este singur, 1952

Versuri alese, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1955

Marea conjugare, Editura , , 1971

Suave, Cartea Românească, București, 1977

De îndurare, Editura Eminescu, București, 1981

Numărătoarea inversă, Editura Eminescu, București, 1983

Antologii:

Poezii, 1963 (cu autoportret)

Cronofagie 1944-1969, Editura Eminescu, București, 1970

Spectacol în aer liber, o monografie a dragostei, Editura pentru Literatură, București, 1961 €€

Cearta cu haosul (ediție îngrijită de autor, cu autoportret)

Poezii, Editura Herra, București, 2007

Proză în limba română:

Atât de grozavă și adio: Confidențe fictive, Cartea Românească, București, 1971

Confidențe fictive, Cartea Românească, București, 1976

Jocuri de vacanță, Cartea Românească, București, 1983

Literatură pentru copii:

Ce-a văzut Oana, București, 1952

Florile patriei, București, 1954

Prințul Miorlau, București, 1957

Roșcată-ca-Arama și cei șapte șoricari, București, 1985

Eugen Jebeleanu

Eugen Jebeleanu (n. 24 aprilie 1911, Câmpina – d. 21 august 1991, București), academician, poet, publicist și traducãtor român. A absolvit liceul la și Facultatea de Drept la București. A debutat în 1927 cu poezii la revista "Viața literară" condusă de I. Valerian.

In anii '30 a lucrat ca jurnalist în presa bucuresteană de stânga. Poet ermetic în perioada interbelică, realist socialist în perioada proletcultistă. Voce profund originală în literatura română, devine cunoscut pe plan internațional odată cu aparitia volumului "Surâsul Hiroshimei", poem tradus în numeroase limbi, recitat ori cântat și acum în amfiteatrele din America Latină și Europa. Laureat al premiului de poezie "Etna Taormina" din Italia (1971) și al premiului Herder din Austria (1973). Membru corespondent al Academiei Române în 1955, membru titular din 1974. Poemele sale continuă sa fie traduse și publicate, mai ales în SUA și America Latină.

Eugen Jebeleanu a fost și un pescar amator pasionat.

Volume de poezii:

Schituri cu soare, 1929

Inimi sub săbii, 1934

Ceea ce nu se uită 1945

Scutul pãcii

Poeme de pace și de luptă

Cîntecele pădurii tinere

Surîsul Hiroshimei, 1958

Cîntece împotriva morții 1963

Elegie pentru floarea seceratã – (soției sale, graficiana Florica Cordescu) 1967

Hanibal, 1973

"Harfa si Minotaurul" , 1977

"Arma secretă", 1980

"Deasupra zilei, 1981

"Poezii, 1989

Maria Banus

Maria Banuș (n. 10 aprilie 1914, București; d. 14 iulie 1999) a fost o poetă, traducătoare și eseistă din România, de origine evreiască.

Maria Banuș s-a născut la data de 10 aprilie 1914 în orașul București, fiind fiica lui Max Banuș, contabil și director la Banca Marmorosch Blank și a Anettei. După absolvirea studilor liceale la Institutul "Pompilian" din Calea Rahovei, a urmat cursurile Facultății de Drept și apoi pe cele ale Facultății de Litere din cadrul Universității din București.

Debutează, în anul 1928, în revista "Bilete de papagal" (a lui Tudor Arghezi), cu poezia "La 14 ani", dezvăluindu-și crezul poetic:

Te caut pe tine, suflete frumos

Cu frăgezimea și durata unui fum

Încât mă mir și eu cum de ai loc

În ființa mea de-acum.

În perioada interbelică, a colaborat la revista Azi, precum și la alte publicații, cu poezii având un caracter aproape exlusiv erotic, din care a și alcătuit primul său volum, intitulat Țara fetelor (Ed. Cultura Poporului, 1937). Acest volum face parte din etapa confesiunilor adolescentine ale poetei. Încă din anul 1939, s-a apropiat de mișcarea muncitorească, activând în organizațiile antifasciste create sub egida Partidului Comunist, iar treptat în versurile sale încep să se facă simțite preocupări de natură socială.

Versurile sale din anii '45 – '50 reflectă dictatul cultural al acelei epoci. În anul 1945 este primită în Societatea Scriitorilor Români. Într-o ședință a Societății din martie 1948 este obligată să-și dea acordul public cu articolul lui Sorin Toma "Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei", apărut în trei numere consecutive în Scînteia, menit să-l elimine pe Tudor Arghezi din literatura română. După desființarea Societății Scriitorilor Români, Maria Banuș face parte din nou creata Uniune a Scriitorilor din România și – la fel cu majoritatea covârșitoare a colegilor ei – nu protestează împotriva excluderii unor scriitori, considerați "elemente necorespunzătoare".

În anul 1949 a publicat volumul de poezie Bucuria (cu cele două cicluri ale sale: "Cântec sub tancuri" și "Vânt de martie"), care reprezintă experiența dÎnsei În perioada războiului, a ocupatiei naziste si apoi comuniste. Primul ciclu cuprinde poezii inspirate din realitățile tragice ale perioadei războiului, în timp ce al doilea ciclu este închinat luptei revoluționare a Partidului Comunist. De asemenea, a publicat articole și reportaje, grupate în culegerea Din cronica acestor ani (1955).

Maria Banuș s-a încadrat în doctrina realismului socialist prin creațiile sale cu caracter proletcultist, cum ar fi poeziile adunate în volumul Ție-ți vorbesc, ! (1955). Alte volume înscrise în aceeași orientare sunt: Despre pământ (1954), Se-arată lumea (1956), Torentul (1957) și Poezii (1957).

Poezia întitulată "Patronul" făcea parte din textele obligatorii pentru elevii din școlile României, alături de "Minerii din Maramureș" de Dan Deșliu și altele.

Pe lângă poezii, Maria Banuș a scris și două piese de teatru: Ziua cea mare, cu subiect din viața gospodăriilor agricole colective și Îndrăgostiții, care prezintă aspecte și oameni de pe un mare șantier al socialismului. Premiera piesei "Ziua cea Mare" a avut loc la 13 august 1950 pe scena Teatrului Național din Cluj, ea fiind reprezentată apoi pe scenele principalelor teatre din țară și elogiată de critica oficială a vremii.

Autoare a numeroase volume de poezie, memorialistică, teatru, tălmăciri din literatura universală. A tradus în limba română poezii scrise de Rainer Maria Rilke, Johann Wolfgang von Goethe, William Shakespeare, Aleksandr Pușkin, Pablo Neruda, Nazim Hikmet ș.a. La rîndul ei, a fost tradusă În nenumarate limbi.

Mai târziu, dînsa si-a împartit timpul între România si Franta.Autoritățile comuniste i-au scos cărțile din librării și din bibliotecile publice. În prefața scrisă de Alain Bosquet la volumul de poezii în limba franceză, "L'Horologe à Jaquemart", apărut în Éditions Saint-Germain-Des-Prés [Paris], [1987], Maria Banuș a fost prezentată publicului francez ca o scriitoare de mare anvergurà comparînd-o cu Anna Akhmatova, Gabriela Mistral si Else Lasker- Schüller. Maria Banuș a încetat din viață la data de 14 iulie 1999.

Maria Banuș a fost distinsă cu mai multe premii literare cum ar fi:

Premiul "G. Coșbuc" al Academiei Republicii Populare Romîne (1949),

Premiul de Stat (1951),

Medalia de Aur a Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților de la Varșovia (1955) – pentru poemul Ție-ți vorbesc, !,

Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1986),

Premiul Internațional Gottfried von Herder (1989)

Volume publicate:

fetelor, Ed. "Cultura Poporului, 1937

Bucurie, Ed. pentru Literatură și Artă, 1949

Fiilor mei, 1949

București, oraș iubit, Ed. "Tineretului", 1953, poeme pentru copii

Versuri alese, 1953

Despre pământ, 1954

Îndrăgostiții, 1954

Ție-ți vorbesc, !, 1955

Din cronica acestor ani, 1955

Se-arată lumea, E.S.P.L.A., 1956

Torentul, E.S.P.L.A., 1957

Poezii, 1957

Magnet, Ed. pentru Literatură, 1962

Metamorfoze, Ed. pentru Literatură, 1963

Diamantul, 1965

Tocmai ieșeam din arenă, Ed. pentru Literatură, 1967,

Portretul din Fayum, Ed. Eminescu", 1970,

Sub camuflaj. Jurnal 1943-1944, Ed. Cartea Românească", 1980

Himera, Ed. Cartea Romaneasca", 1980

Oricine și ceva, Ed. Cartea Românească, 1972

Oaspeții de la mansardă, Ed. Minerva, 1978

Noiembrie, inocentul, Ed. Eminescu, 1981.

Orologii cu figuri, Ed. Eminescu, 1984

Fiesta, Ed. Cartea românească, 1990

Generatia anilor `60

NICHITA STANESCU

Municipiul Ploiesti – localitate mentionata in registrele negustorilor Brasoveni, inca din 1502, ridicata la rang de targ de domnitorul Mihai Viteazul in 1594, se afla azi printre primele patru localitati din tara, dupa numarul de locuitori – este binecuvantat de Dumnezeu cu un "aer" propice nasterii, dezvoltarii si activitatii inaltelor spirite literare, dintre care se detaseaza universalii Ion Luca Caragiale si Nichita Stanescu, sustinuti de o "stare" a localnicilor, adepti ai exprimarii metaforice, intr-o limba cu nenumarate subtilitati si variate intelesuri.

Nichita Stanescu – cel care este considerat de critica literara romaneasca si europeana, cel mai important poet roman din sec.XX, s-a nascut la Ploiesti, in familia lui NICOLAE STANESCU, urmas al unor tarani prahoveni atrasi de Ploiestii in plina dezvoltare, devenit meserias in ale croitoriei si negustor, om bogat si a TATIANEI, nascuta CEREACIUKIN.

Asadar, la 31 martie 1933, in casa din asa numita Piata Sarbeasca din Ploiesti, de pe str.General Cernat nr.2 (azi Nichita Stanescu 2), sotii Stanescu tin la piept pe primul lor nascut, botezat Nichita Hristea Stanescu (detalii in lucrarea "Nichita Stanescu-album omagial" editat sub coordonarea poetului Gh.Tomozei, de catre revista Viata Romaneasca in 1984).

Casa in care s-a nascut da raspuns multor intrebari. Poate face acest lucru, pentru ca din fericire a devenit casa memoriala. Nationalizata, apoi vanduta, casa este recuperata prin eforturile Societatii Memorial Nichita Stanescu (presedinte prof. Mariana Stanescu, vicepresedinte ing.Ioan Mârzescu si ing.Sergiu Utza Baicoianu, secretar profesor si ziarist Ioan Grosescu), a parlamentarilor de Prahova si a multor oameni de bine, in 1998. Fondurile necesare au provenit de la Bugetul Statului, prin Ministerul Culturii – ministru Ion Caramitru.

Casa a fost transferata Consiliului Judetean Prahova – Muzeului de Istorie si Arheologie Prahova, aflandu-se in prezent in faza de terminare a lucrarilor de renovare. (Detalii in lucrarea documentara "Ploiesti – casa ingerului" – 16 ani dupa nemurire de Ioan Grosescu si Ioan Mârzescu – editura "SALT" SRL Ploiesti 1999). Vizitatorul casei si a imprejurimilor, deja cunoscator al poeziei lui Nichita, incepe sa retraiasca copilaria si adolescenta inegalabilului poet. Amintirile de aici le va gasi in poeme, iar daca va dori sa aprofundeze, ii stau la indemana cartile din biblioteca casei, mobilierul, fotografiile, tablourile, filmele si alte materiale pastrate cu grija. Pentru ca poetul este readus acasa, peste adolescenta venind maturitatea si glorioasa implinire. Pe peretele casei natale exista o placa comemorativa, in care se arata ca aici s-a nascut, la 31 martie 1933, poetul N.Stanescu, pusa sub indrumarea arh.Nelu Popa, coleg de liceu cu poetul.

Scoala vine sa raspunda si ea unor intrebari. Unde s-a format? De la cine a invatat sa fie asa cum il arata poemele sale? Vizitatorul se va descurca usor, pentru ca ploiestenii au marcat cu grija trecerea lui Nichita prin scoala, o contributie pioasa avand regretata prof. Mariana Stanescu-sora poetului, inginerii Ioan Marzescu si Sergiu Utza-Baicoianu-colegi de liceu cu poetul si Ioan Grosescu-filolog, scriitor,ziarist, reuniti in Societatea Memorial Nichita Stanescu din Ploiesti.

Placile comemorative din marmura alba prezinta locurile pe unde a trecut poetul in timpul periplului scolar. Pe fiecare dintre acestea exista si cate un basorelief in bronz, reprezentand pe Nichita – lucrare a sculptorului Nicolae Kruch. Placile au fost amplasate cu acordul conducerilor respectivelor scoli si sub coordonarea sculptorului Stefan Macovei.

Prima scoala in care a pasit copilul Nichita Stanescu, nu departe de casa, pe str. Romana cu acces prin straduta Matasari, a fost Scoala Primara nr.5 (1940-1944), azi in componenta Colegiului National I.L.Caragiale. Dupa bombardamentele devastatoare din anul 1944, Nichita si colegii sai, continua invatatura la Liceul Sfintii Petru si Pavel din Ploiesti (1944-1948), actualmente Colegiul National Mihai Viteazul, unde pe aripa veche, la intrarea elevilor, se afla o placa comemorativa , dezvelita pe 14 dec.1996 de PAUL LAFONT, atasatul cultural al Ambasadei Frantei din Bucuresti, in numele ambasadorului Frantei dl. Bernard Boyer (mare iubitor al poeziilor lui Mihai Eminescu si Nichita Stanescu).

anarul Nichita Stanescu urmeaza in continuare scoala la Liceul Teoretic din Ploiesti, str.Oilor, care la propunerea generatiei lui Nichita Stanescu, se va numi Ion Luca Caragiale, astazi Colegiu National. Aici, pe peretele exterior al clasei unde a invatat, se afla o placa comemorativa din marmura alba, prin care se atesta trecerea lui prin aceasta, intre anii 1948-1952. Colegiul are un laborator de limba si literatura romana, ce poarta numele poetului. De asemenea, biblioteca are un numar mare din lucrarile lui Nichita. Relevant la acest colegiu este faptul ca aici se nasc noi poeti si olimpici, elevii si dascalii demonstrand ca spiritul lui Nichita nu a murit, sau altfel spus, ca atmosfera in care s-a format poetul, nu numai ca s-a pastrat, dar a devenit mai complexa.

Intre 1952-1957 urmeaza cursurile Facultatii de Filologie a Universitatii din Bucuresti fiind coleg cu Eugen Simion – viitor academician, fost coleg de liceu cu poetul.

Urmeaza perioadele de colaborari la diverse ziare si reviste, precum si editarea volumelor de poezii. Este nominalizat pentru premiul Nobel pentru literatura. La Conferinta Nationala a Scriitorilor din data de 4 iulie 1981, Nichita a fost ales membru al Biroului Uniunii Scriitorilor.

Meritele poetului au fost recunoscute in timpul vietii, dar dupa fulgeratoarea lui moarte din 13 decembrie 1983, au inceput timid si din ce in ce mai mult, recunoasterea acestora, atat in Bucuresti-in tara, in afara tarii, dar mai ales in orasul lui natal .

Pe 5 martie 1985, la Ploiesti, se da "unda verde" organizarii expozitiei Nichita Stanescu, ce se va deschide cu caracter provizoriu, pe 31 martie 1985, in casa Hagi Prodan (prof.Gabriela Marinescu, prof.Alexandru Badulescu). Expozitia, cu timpul a devenit permanenta, pana in anul 2002, cand s-a mutat in Casa Natala a poetului, din , str.Nichita Stanescu nr.2.

La 13 decembrie 1990, in parcul de pe Calea Victoriei din Bucuresti, in fata Academiei Romane, este amplasat bustul lui Nichita Stanescu.

In data de 3 iulie 1990, poetului Nichita Stanescu i se confera titlul "membru post-mortem" al Academiei Romane.

La 13 decembrie 1995 este terminata amenajarea mormantului lui Nichita Stanescu de la cimitirul Bellu din Bucuresti.

Volume de poezii Nichita Stănescu

1960 – Sensul iubirii  

1964 – O viziune a sentimentelor   

1965 – Dreptul la timp  

1966 – 11 elegii   

1967 – Obiecte cosmice (Alfa)   

1967 – Roșu vertical  

1967 – Oul și sfera  

  1968 – Laus Ptolomaei   

1969 – Necuvintele   

1969 – Un pământ numit România  

1970 – În dulcele stil clasic   

1971 – Belgradul în cinci prieteni   

1972 – Măreția frigului  

1978 – Epica Magna  

1979 – Opere imperfecte

1982 – Noduri și semne  

1982 – Oase plângând   

 •  •  Volume antologice  

1985 – Ordinea cuvintelor  

2002 – Nichita Stănescu – Opere  

Ritmuri pentru bucurie

de Nechita Stanescu

Bucuria izbînzii a crescut în noi, ca arcul zării,
ca jurămîntul dat Comunismului,
ca spațiul dens din fața mării.

În noaptea asta, somnul s-a desprins de pe punți
fără sunet, căzînd peste lespezi.
O, de-al putea, munților-nalți,
mărilor mari,
spune-o-aș,
ca pe un chiot de călușari,
ca pe-o strigătură din Ouaș.

cerule, oierule,
aburinde cerule!
Stea iscînd din gîndul nostru
ți-am trimis să-ți afle rostul.
Grinzile tăcerii tale
să mi le răstoarne-n poale,
să ți le prăvale-n mare.
Jocul tău de jar și fum
mai aproape ni-l făcum,
clătinatele oglinzi
între gene să ne-ntinzi.
Rotitoarele pămînturi
răzimate-n patru vînturi,
învelite-n ceruri multe
le-nvățarăm să-ne-asculte,
că ne-ai stat atîta vreme
dincolo de ochi și gene,
cu miratele poeme.

„Luceafărul“, 15 ianuarie 1959

Trecutul reprezinta o perioada in care libertatea este ingradita, astfel incat si poetiau fost determinate sa scrie in stil comunist. Prin lucrarea in versuri a lui Nechita Stanescu se trezeste sentimental de intristare. Poezia “Ritmuri pentru bucurie” are o incarcatura aparte, titlul are o incarcatura aparte deoarece termenul de “ritm”reprezinta viata. Intreaga constructie marcheaza sentimental eliberare din ingradirea lumii. Cuvantul ritm asociat adjectivului bucurie creeaza un contur poeziei. Tema literara a prezentei lucrari lirice este data de dorinta eliberare si lupta pentru viata , ca motive literare utilizate ar putea fi : bucuria, somnul, jocul.

Poezia incepe intr-un mod sugestiv, intrucat sintagma ”bucuria izbavirii a crescut in noi” are rolul de a evidential libertatii interiare, de toate inconvienentelor. Intregul vers este o comparatie care are o incarcatura aparte. Epitetul “arcul zarii” implica idea de perfetiune, dar in acelas timp termenul “arc” comtureaza o sare de incordare.Primele trei versuri sunt o ampla comparative in care tacerea este faptul care conditioneaza libertatea omului. Bucuriea este o adevarata victorie, este o realizare ce depaseste conditia de simplu fapt, devine un prilej de mare bucurie. Eul liric simte starea de euforie care devine importanta precum “juramantul dat Comunismului” la fel ca “spatiu dens din fata marii”.Termenul de spatiu desemneaza un loc ce nu este limitat mai bine zis accentuat prin intermendiul marii. Cuvintele “bucurie”, “juramant”, spatiul” aprofundeaza misterul noptii. Termenul popular “asta” marcheaza importanta acelei seri, cand somnul devine despre din haosul lumii. Imaginea auditiva “somnul fara sunet” capata o conotatie aparte incat totul este supus unei stari de anihilare, ce domneste pe tot cuprinsul. Epitetele Muntilor-nalti” si “marilor mari” aprofundeaza sentimenul eului liric. Muntii inalti pot reprezenta si o bariera ce ingradeste liberate, iar oximoronul “marilor mari” accentueaza acest fapt intrucat totul este supus unui constrangeri a omului. Elementele precum “cer”, “stea” desemneaza legatura cu divinitatea, steaua creeaza idea de speranta. Metafora “grinzile tacerii tale” marcheaza mult mai puternic idea subliniata in prima parte a poeziei “juramantul dat Comunismului”.

Dorinta eliberarii este surprinsa in versurile “sa mi le rastoarne-n poale/ sa ti le pravale-n mare”. Metafora “Jocul tau de jar si fum”, jocul reprezinta elementul care desemneaza un fapt periculos. Asocierea termenului “joc” cuvantul “jar” sporeste misterul si implicit adjectival “fum” prevede rezultatul jocului care pare a nu fi unul oarecare ci cu o conotaite aparte. Totul este supus unei continui schimbari , realizate prin prisma unei legaturi dintre om–natura. Sinecdoca “clatinatele oglinzi” prevade dorinta evadarii din calea nefastului trecut. Prin versurile “ca ne-ai stat atata vreme,/ dincolo de ochi si gene,/cu miratele poeme.”se accentueaza un nou inceput, verbul “ne-ai stat” evidentiaza o actiune trecuta printere altele adverbul “atata vreme” cuprinde faptul ca trecutul a provocat o urma de durere, in minte si in adancul inimii eului liric.Urmatorul vers amplifica idea mentionata anterior, intrucat sintagma “dincolo de ochi si gene” are rol de a face legatura cu ultimul vers “cu miratele poeme”. Poemele pot fi chear insasi viata care ulterior devine “mirate” deoarece totul este supus aceluias regim, mai putin fast. In concluzie prezenta lucrare evidentiaza o latura , a perioadei trecute, un sentimentcare a dainuit timp indelungat lasand in mintea generatiei mature o amintire neplacuta.

Nicolae Labis

Nicolae Labiș (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Suceava – d. 22 decembrie 1956, București) a fost un poet român, talent remarcabil. Criticul Eugen Simion l-a supranumit "buzduganul" generației șaizeciste.

Fiu de învățători (Eugen și Ana-Profira), Nicolae Labiș învață să citească pe la 5 ani, de la elevii mamei sale. Între primele lecturi ale sale se numără "Capra cu trei iezi" a lui Ion Creangă. De asemenea, începe să și deseneze.

Școala primară o începe în satul natal (în clasa mamei sale); apoi, din cauza celui de-al doilea război mondial, o continuă în refugiu, în comuna Mihăilești, satul Văcarea (lângă Câmpulung-Muscel), unde va urma clasa a III-a, obținând numai note de 9 și 10. Colegii de atunci își amintesc că scria poezii și scenete și îi plăcea să apară în public ca recitator. În mai 1945, familia se întoarce acasă și se stabilește la Mălini. Compunea poezii și povești încă din copilărie, iar debutul publicistic are loc la nici 15 ani, în ziarul Zori noi – Suceava (1950) și Viața Românească (1951). A urmat liceul "Nicu Gane" Fălticeni (1947 – 1951), continuat la Iași.

Urmează apoi cursurile Școlii de literatură "Mihai Eminescu" din București. După absolvirea ei devine redactor la Contemporanul, apoi la Gazeta literară. În 1954 frecventează timp de un semestru Facultatea de Filologie din București.

Debutul editorial aduce un suflu nou poetic și o speranță de mare bard in (1956 ii apare volumul Primele iubiri). Pregătește pentru tipar volumul Lupta cu inerția (apare postum, 1958), dar moare stupid, în preajma Crăciunului 1956, în urma unui accident de tramvai, în împrejurări încă neelucidate complet.

Vizitase "Capșa", pentru o degustare, a vrut să ia tramvaiul spre iubită, s-a dezechilibrat, s-a prins de grătarul dintre vagoane, a căzut cu capul pe caldarâm. Măduva spinării îi era secționată (practic era decapitat, trupul paralizat). La spital mai era conștient, dar chirurgii nu l-au putut salva. Unii contemporani sau martori oculari susțin ca ar fi putut fi vorba de un asasinat politic. Poemul Moartea căprioarei, inspirat de un eveniment real, l-a facut celebru în rândul mai multor generații de adolescenți. Criticul Eugen Simion l-a supranumit, folosind o metaforă din basme, "buzduganul unei generații" căci debutul său avea să anunțe generația lui Nichita Stănescu cunoscută sub numele generația șaizecistă.

Opere:

Primele iubiri (1956)

Lupta cu inerția (1958)

Ana Blandiana

Ana Blandiana (n. 25 martie 1942, ) este pseudonimul Otiliei Valeria Coman, o poetă și o luptătoare pentru libertate civică contemporană din România. Înainte de revoluția din 1989, faimoasă disidentă și apărătoare a drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte prin declarații publice în interviuri acordate postului de radio Europa Liberă și unor publicații străine direct pe dictatorul Nicolae Ceaușescu. De asemenea om public, s-a implicat în viața civică printr-o serie de acțiuni în cadrul Alianței Civice și conduce memorialul de la Sighet, un muzeu al crimelor comunismului și un centru de cercetare care orgază anual conferințe și congrese care-i adună pe cercetătorii fenomenului totalitar de stânga din toată lumea.

De-a lungul anilor, poeta a întreprins — ca invitată a unor universități, academii, organizații culturale — mai multe călătorii de documentare și studiu în diverse țări europene și a participat la congrese și festivaluri de poezie. în afara volumelor menționate, i-au mai apărut grupaje de poeme în reviste și antologii din Anglia, S.U.A., Italia, Spania, Franța, Belgia, Germania, Austria, Olanda, Finlanda, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Brazilia, Cuba, Turcia, Siria, Grecia, China, Japonia, Israel, Albania. După 1989, acestor traduceri li se adaugă eseurile literare și articolele de analiză politică apărute în marile ziare germane sub semnătura Anei Blandiana, ca și nenumărate conferințe, lecturi publice, interviuri, intervenții la colocvii, simpozioane și mese rotunde în principalele țări europene.

La scurtă vreme de la debutul editorial cu Persoana întâi plural (1964), «conținând poeme ale trăirilor, ale uimirilor din grațioasa vârstă a adolescenței», după cum observă Ion Pachia Tatomirescu, în capitolul Ana Blandiana și „steaua de pradă“ a lirei, din Generația resurecției poetice (2005), «eul liric blandianic se învulturează la scară cosmică, dobândind conștiința unui resurecțional modernism al existenței etice» (TGrp, 429).

Criticul Marian Popa subliniază că «situația dilematică este creată prin raportarea normelor biologice la cele etic-sociale»; «conștiința trupului păcătos și precar ajunge însă cu timpul sursa unei voluptăți reci, sarcastice, revendicând ultragiul», «mijloc de exteriorizare a vitalismului intens» (PDlrc, 99).

Chiar în volumul Persoana întâi plural, Ana Blandiana nu se sfiește să conjuge grațios paradoxul: Știu, puritatea nu rodește, / Fecioarele nu nasc copii, / E marea lege-a maculării / Tributul pentru a trăi. // Între tăcere și păcat / Ce-o să aleg – cirezi sau lotuși ? / O, drama de-a muri de alb / Sau moartea de-a învinge totuși… («Știu puritatea»). Conjugarea paradoxului transformării purului în impur și invers, prilejuiește criticului literar Aurel Martin următoarea aserțiune: «…ca și cunoașterea absolută, puritatea e o stare ideală; raportată la ideea de specie, de continuitate, întruchipează – prin paradox – condiția tragică a existenței».

O interesantă conjugare lirică a temei somnului în poezia Anei Blandiana este observată de criticul literar Eugen Simion: «somnul nu este cu necesitate o prefigurare a morții; e întoarcerea pentru o clipă la ritmul pur al materiei, o zonă de liniște și de plenitudine a pasiunii degajate de forța devastatoare a simțurilor; iubirea își regăsește în acest spațiu chipu-i melancolic, suav, spiritualizat» (SSra, I, 336): Adorm, adormi, / Cum stăm cu ochii-nchiși / Părem întinși alături / Doi tineri morți egali./

Marin Sorescu

Marin Sorescu (n. 19 februarie 1936, Bulzești, județul Dolj – d. 8 decembrie 1996, București) este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani. Sorescu (poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător) a fost cunoscut în timpul vieții pe aproape toate continentele planetei.

Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. S-a facut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în și în străinătate. Fară a se înscrie într-un partid politic după Revoluția română din 1989, ocupă functia de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 – 5 mai 1995).

Marin Sorescu debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de poezii satirice "Singur printre poeți". Până la moartea sa în 1996 mai publică încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei românești contemporane. În 1966 primește Premiul Uniunii Scriitorilor pentru "Poeme", reușind să repete această performanță de încă 5 ori pe parcursul carierei. Printre volumele cele mai cunoscute se numără "Tușiți" (1970), "Suflete, bun la toate" (1972), precum și ciclul de 4 volume intitulat "La lilieci" (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume. Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic și degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici ("Unde fugim de acasă?" – 1967, "Cirip-ciorap" – 1993). La moartea lui au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal și roman.

Dramaturgia lui Marin Sorescu abordează cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în trilogia ”Setea Muntelui de sare”, care cuprinde piesele ,,Iona’’, “Paracliserul și “Matca”. Uneori autorul abordează fie teatrul contemporan în Există nervi sau teatrul istoric în A treia țeapă, sau scrie o serie de comedii cum ar fi Răceala sau Vărul Shakespeare, al căror mobil este chiar ironia mușcătoare, împrumutată din lirica soresciană.

Deși rămasă în umbra capodoperelor lirice și dramatice, proza soresciană este una dintre cele mai viguroase din literatura română. Viziunea viziunii și, mai ales, Trei dinți din față sunt două din romanele sale cele mai reperezentative.

Distincții:

Premiul Academiei române (1968, 1977)

Medalia de aur pentru poezie " ospite", Italia, 1970

Premiul Academiei Române pentru dramaturgie, 1970

"Le Muse", acordat de Accademie delle Muse, , 1978

Premiul Internațional de Poezie "Fernando Riello", , 1983

Premiul Herder, acordat de Universitatea din Viena în 1991 pentru întreaga activitate

Premiul Uniunii Scriitorilor din România, (de șase ori, pentru poezie, teatru și critică literară)

Generatia anilor `70

Mircea Dinescu

Mircea Dinescu (n. 11 noiembrie 1950 în Slobozia) este un poet, scriitor, publicist și om de afaceri român.

Fiu al lui Ștefan Dinescu, muncitor metalurg și al Aureliei Badea, casnică, Dinescu a studiat la Facultatea de Jurnalism a Academiei de Științe Social-Politice "Ștefan Gheorghiu" de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român, fosta Școală Superioară de Partid.

Trăind din expediente și slujbe mărunte pentru a-și susține șederea în București (lucrând, printre altele, ca portar la Uniunea Scriitorilor din România), pătrunde în cercurile literare din epocă. Devine membru al Uniunii Scriitorilor și redactor la revistele Luceafărul și România literară.

Cartea sa, Moartea citește ziarul, a fost refuzată de cenzura comunistă în 1988, dar a fost publicată la . În 1989 este concediat de la România Literară din cauza unui interviu acordat ziarului francez comunist Libération, în care făcea o critică acidă la adresa lui Nicolae Ceaușescu și a regimului comunist de la București. Interviul, considerat cel mai curajos acordat de un scriitor din România, are drept consecințe arestarea sa la domiciliu și excluderea din partid. Este pus sub supraveghere permanentă și i se interzice contactul cu orice persoană în afara familiei. În străinătate, începe o largă campanie de solidaritate cu poetul persecutat, susținută în special de Frankfurter Allgemeine Zeitung și postul de radio Europa liberă, cu rezonanță în Olanda, Franța, Elveția și Germania.

Pe 22 decembrie 1989, ajunge la televiziune cu coloanele de manifestanți, de unde anunță românilor fuga lui Ceaușescu și declanșarea Revoluției. Devine membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale, apoi în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională.

După Revoluția din decembrie a fost ales președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Este membru al Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fondator al "Fundației pentru poezie", director general al editurii "Seara", președinte al "Fundației pentru Promovarea Literaturii Germane din România".

Cărțile poetului Mircea Dinescu au fost răsplătite cu numeroase premii, printre care Premiul Academiei Române și Premiul Uniunii Scriitorilor din România

Despre rolul lui Dinescu pe scena culturală contemporană, Gabriel Liiceanu scrie:

"Mircea Dinescu este simbolul și purtătorul de sens al mahalalei contemporane la români. El o reprezintă în viața de zi cu zi, dar deopotrivă o hrănește și o potențează la televizor sau în revista porno-politică Plai cu boi, născută din această mahala și întreținând-o, la rândul ei, cu fast, abjecție și talent."

În 2005 fondează ziarul Gândul în asociere cu jurnalistul C.T.Popescu. În prezent este si proprietar al publicațiilor: Plai cu Boi, Aspirina Săracului și Dilema Veche. Parte din investițiile sale materiale s-au regăsit în diverse proiecte din agricultură, în special în enologie.

Mircea Dinescu este fondatorul portului dunărean cultural Cetate (Dolj), primul "port cultural" din Europa. Portul cultural este parte a Fundației pentru Poezie "Mircea Dinescu", ce se dezvoltă la 30 de kilometri de Calafat și 70 de kilometri de Drobeta Turnu-Severin și de Craiova. Scopul acestuia este, potrivit fondatorilor, "realizarea unei zone de conectare culturală permanentă a creatorilor români din diverse domenii artistice cu mediile culturale din întreaga Europa". Amenajat pe amplasamentul unui fost port cerealier, care datează de la sfârșitul secolului XIX, el a fost reamenajat ca destinație turistică și culturală.

În anul 2004 a luat în chirie o cramă și câteva zeci de hectare de vie revendicate încă din 1992 de moștenitorii boierului Petre Durlănescu. Moștenitorii lui Petre Durlescu au câștigat în instanță retrocedarea viei și cramei de la Galicea Mare, închiriate de Mircea Dinescu, sentința definitivă fiind dată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Numit de Ion Iliescu "moșier", vinul produs de ferma sa se numește în mod ironic "Vinul Moșierului". La ferma sa este amenajată de asemenea o galerie de artă.

În 1997 Mircea Dinescu a vândut 30% din acțiunile săptămânalului satirico-politic Academia Cațavencu controversatului om de afaceri Sorin Ovidiu Vântu, care prin compania Realitatea Media controlează grupul de presă Cațavencu.

Emil Brumaru

Emil Brumaru (n. 25 decembrie 1939, Bahmutea, Basarabia) este un scriitor și poet contemporan român.

Fiul lui Grigore Brumaru, funcționar CFR, și al Elisabetei, învățătoare. Urmează Liceul Național (absolvit în 1955), Facultatea de Medicină din (1963). Devine medic la Dolhasca (1963-1975), din 1975 renunță la medicină pentru a se dedica exclusiv scrisului.

Apreciat în egală masură atât de critica literară, cât și de publicul larg, reușește să impresioneze și prin personalitatea sa non-conformistă. Are rubrici în România literară, Ziarul de Iași și în Suplimentul de cultură, a scris în revista Plai cu boi, dă interviuri în revistele mondene, participă la discuții pe Internet.

Debut cu poezii în revista Luceafărul, debut editorial cu două volume, ambele publicate în 1970, Versuri și Detectivul Arthur. Poemele sale au fost incluse în antologii din România, Germania, Franța, Anglia.

Scrieri:

Versuri, 1970

Detectivul Arthur, 1970

Cîntece naive, 1976

Adio, Robinson Crusoe, 1978

Dintr-o scorbură de morcov, 1998

Infernala comedie, 2005

Dumnezeu se uită la noi cu binoclul, 2006

Cîntece de adolescent, 2007

Povestea boiernașului de țară și a fecioarei…, 2008

Ne logodim cu un inel din iarbă, 2008

Premii și distincții:

Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut, 1970

Premiul Național de Poezie "Mihai Eminescu" (2001), pentru Opera Omnia

Premiul de Excelență la ediția a XXVI-a a Festivalului "George Bacovia", 2005

Ileana Malancioiu

S-a nãscut la 23 Ianuarie 1940, în satul Godeni (judetul Arges): "…eram a doua fatã a pãrintilor mei si n-am fost primitã cu prea multã bucurie. Fusese asteptat un bãiat. Tot asteptându-l, dupã mine, mama a mai nãscut încã douã fete, dar nu a mai fost la fel de tristã." – mãrturiseste poeta…

A absolvit Facultatea de Filosofie a Universitãtii Bucuresti în 1968, cu lucrarea Locul filozofiei culturii în sistemul lui Lucian Blaga.

Doctor în filosofie în 1975, cu teza Vina tragicã (Tragicii Greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka).

Lucreazã, înainte de 1989, la Televiziunea Românã, la revista Arges, la Studiourile Animafilm si la revista literarã Viata româneascã (de unde demisioneazã la 31 martie 1988 din pricina acutizãrii cenzurii, inclusiv asupra scrierilor lui Constantin Noica).

Dupã '89 lucreazã la revista social-politicã 22, la Editura Litera (redactor sef) si la sãptãmânalul România literarã.

"În calitate de redactor la Viata româneascã am reusit sã-l aduc la revistã pe Noica si m-am preocupat de publicarea Scrisorilor despre logicã. Am publicat texte de bazã ale lui Liiceanu, apãrute ulterior în volumul Cearta cu filozofia, m-am strãduit sã impun publicarea în serial a cãrtii lui Andrei Plesu Minima moralia, în fine, m-am ocupat de rubrica de texte filozofice prin care erau reflectate în linii mari preocupãrile celor din Scoala de la Pãltinis" (din conversatia cu Marta Petreu apãrutã în Apostrof, nr. 1-2 / 1998, si reluatã în Cronica melancoliei).

În perioada comunistã, Ileana Malancioiu a fost cenzuratã cu grijã (motiv pentru care a fost obligatã sã-si reediteze volumul Urcarea muntelui, decimat de cenzurã) datoritã apetitului ei pentru adevãr si a obstinatiei de a spune exact ce are de spus, chiar si în poezie:

Cântec

Lumea e tot mai tristã si mai grãbitã

Pîinea e tot mai scurtã si mai turtitã

Fãrã ca nimeni s-o vadã

Poezia a coborât în stradã.

Se uitã-n toate pãrtile deodatã

Orice drum tot acolo duce

Timpul melancoliei a trecut

Ea încotro s-o apuce.

Poezia a coborît în stradã

Poezia sade încã o datã pe baricade

Dar lumea e grãbitã, dar strada e pustie

Dar cine sã mai citeascã acum poezie?

(din volumul Urcarea muntelui)

Ileana Mãlãncioiu aduce în poezia sa elementele crestinismului (cosmic) al satului românesc, adesea încifrate si deghizate (sã nu uitãm cã cea mai mare partea poemelor trebuiau sã strãbatã o cenzurã care nu era proastã…). E vorba desigur de o anumitã credintã în posibilitatea de transfigurare a unui eveniment nefericit, de a anula consecintele iremediabile ale unui eveniment tragic, încãrcându-le de valori pânã atunci necunoscute (cum spunea Mircea Eliade despre Miorita). E vorba si de consubstantialitatea vietii si a mortii: "Eu nu am fãcut altceva decât sã-l preiau de la ai mei si sã-l duc, în felul meu, mai departe. Vin de undeva de unde oamenii nu cred cã mor, ci cã trec în lumea cealaltã. Cu un sfert de orã înainte de a pleca, tata îi spunea mamei sã aibã grijã de casã, de gardul dinspre apus, care stã sã se surpe, si sã scoatã din pãmânt prunii care s-au uscat, cã încurcã locul degeaba. Când s-a despãrtit de el, mãtusa mea îl ruga: dacã îl întâlnesti pe Ion al meu, sã-i spui sã-si aducã aminte de mine, cã m-a lãsat singurã si a plecat. Având în vedere consubstantialitatea celor douã lumi, despre care vorbeam, si trecerea fireascã din una în cealaltã presupusã de aceasta, cred cã este de la sine înteles cã revelatia mea cu moartea este totodatã si revelatia mea cu viata. Mai mult decât moartea, mã obsedeazã moartea psihicã, pentru cã nu pot îndura gândul de a fi morti inainte de a muri. Ca si credinta, scrisul mi se pare prin el însusi un fel de moarte a mortii si de înviere a vietii" (din conversatia cu Marta Petreu apãrutã în Apostrof, nr. 1-2 / 1998, si reluatã în Cronica melancoliei).

Leonid Dimov

Leonid Dimov (n. 11 ianuarie 1926, Ismail, Basarabia – d. 5 decembrie 1987, București) este un poet și un traducător român. Este fiul Nadejdei Dimov și al lui Naum Mordcovici. A absolvit Colegiul „Sfântul ” din București, 1944, continuând cu studii (trei ani) la Facultatea de Filologie din București, facultate pe care a abandonat-o, însă.

La fel a studiat 3 ani de zile bilologia, fără a-și lua licența. Căsătorit de două ori: prima dată, în 1948, cu Lucia Salam (cu care are un copil, Tatiana, n. 1952)), iar a doua oară, în 1959, cu Ana-Marina Voiculescu (pe a cărei fiică, Ileana – tatăl fiind Teodor Pâcă – o va înfia).

Este principalul reprezentant al onirismului în poezia românească, explorator al visului ca realitate absolută, obiectivă.

Volume:

Versuri, (1966)

7 poeme, (1968)

Pe malul Styxului, (1968)

, (1970)

Deschideri, (1972)

La capăt,(1974)

Tinerețe fără bătrânețe,(1978)

Spectacol, (1979)

Generatia anilor `80

Mircea Cartarescu

Mircea Cărtărescu s-a nascut la 1 iunie 1956 în București si este un poet, prozator și publicist român.

Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1956, în București. Absolvent al liceului "Dimitrie Cantemir" din București, urmează cursurile Facultății de Limbă si Literatură Română. În 1980 prezintă teza de licență despre imaginarul poetic eminescian din poezia postumă, care s-a transformat în volumul "Visul chimeric". În anul 1999 obține doctoratul în literatură română cu o teză despre Postmodernismul românesc coordonată de profesorul Paul Cornea, publicată în același an la editura Humanitas.

Este căsătorit cu poeta Ioana Nicolaie. Este considerat de critica literară drept cel mai important dintre poeții generației optzeciste. Este profesor universitar doctor la Catedra de literatură română a Facultății de Litere a Universității din București.

A debutat cu poezie la Cenaclul de Luni, coordonat de profesorul Nicolae Manolescu, și în volum în antologia Aer cu diamante, dar a citit și proză la Cenaclul de proză "Junimea" condus de Ovid S. Crohmălniceanu. De altfel va publica o proza în antologia Desant'83. A debutat în volumul individual Faruri, vitrine, fotografii la editura Cartea Românească în anul 1980. A continuat să scrie versuri, a publicat mai multe volume, intre care se remarcă Poeme de amor sau Totul.

Un proiect unic în felul său este Levantul, o epopee eroicomică dar și un periplu prin istoria literaturii române. Procedeul a fost utilizat și de scriitorul irlandez James Joyce în capitolul intitulat Boii soarelui din romanul Ulise. Scriitorul reciclează toate stilurile poetice, de la Dosoftei la Nichita Stănescu, performanță unică, de nimeni atinsă și apoi de nimeni repetată. E un teoretician important al postmodernismului românesc, și un autor contemporan de succes, apreciat atât în țară cât și în străinătate.

Este un prozator și romancier care practică speciile literaturii fantastice, sau fantasy în volumul Visul (reluat într-o formă ușor diferită sub titlul Nostalgia). Ultimul proiect editorial, trilogia romanescă Orbitor, are forma unui fluture, și conține trei volume, Aripa stângă, Corpul și Aripa dreaptă, ultimul fiind editat în luna iulie 2007. Operele sale au fost traduse în limbile engleză, italiană, franceză, spaniolă, poloneză, suedeză, bulgară, maghiară, etc. Este scriitorul român contemporan cu cota externă cea mai ridicată în acest moment, mulți critici literari cred că ar putea fi primul laureat român al premiului Nobel pentru literatură.

Între 1980 și 1989 a fost profesor de limba română, apoi funcționar la Uniunea Scriitorilor și redactor la revista Caiete Critice.

Din anul 1991 este lector la catedra de Istoria literaturii române a Facultății de Litere din București. Din anul 2004 este conferențiar la aceeași catedră, iar din 2007 devine profesor.

A debutat in 1978, cu un grupaj de poezii în revista România Literară

Cărți publicate:

Faruri, vitrine, fotografii…, Cartea Românească, București, 1980 – Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980

Poeme de amor, Cartea Românească, București, 1983

Totul, Cartea Românească, București, 1985

Levantul, Cartea Românească, București, 1990 – Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990

Dragostea. Poeme (1984-1987), Editura Humanitas, București, 1994

50 de sonete de Mircea Cartarescu cu cincizeci de desene de Tudor Jebeleanu, Editura Brumar, , 2003

Alexandru Musina

Alexandru Mușina (n. 1 iulie 1954, ) este un poet, eseist, publicist și editor român.

A absolvit Liceul „Andrei Șaguna” din în 1973, și Facultatea de Limbă și Literatură Română a Universității din București în 1978. A lucrat ca profesor de literatură la liceu, iar între 1984 și 1987 a cultivat flori. Este de asemenea doctor în litere la Facultatea de Litere a Universității din București (din 1996) și profesor de Creative Writing, folclor, literatură comparată la Facultatea de Litere a Universității Transilvania din . Este patron al Editurii Aula din . Debutează în volumul colectiv de poezii Cinci, la Editura Litera, în 1982, iar individual cu Strada Castelului 104, la Editura Cartea Românească, în 1984. A fost membru la Cenaclului de Luni.

Poeme:

Strada Castelului 104, Ed. Cartea Românească, 1984;

Lucrurile pe care le-am văzut, (1979-1986), Ed. Cartea Românească, 1992;

Aleea Mimozei nr. 3, Ed. Pontica, 1993;

Tomografia și alte explorări, Ed. Marineasa, 1994;

Album duminical, Biblioteca „Poesis”, 1994;

Budila-Express, Ed. Cresphis, , 1995;

Tea, Ed. Axa, 1997;

Și animalele sunt oameni!, Ed. Aula, 2000 (poezii pentru copii);

Personae, Ed. Aula, 2001;

Hinterland, Ed. Aula, 2003;

Poeme alese, (1975-2001), Ed. Aula, 2003.

Eseuri:

Unde se află poezia?, Ed. Arhipelag, 1996 (eseuri);

Paradigma poeziei moderne, Ed. Leka Brâncuș, 1996, ed. a II-a, Ed. Aula, 2004 (o variantă a tezei de doctorat);

Eseu asupra poeziei moderne, Ed. Cartier, 1997;

Sinapse, Ed. Aula, 2001;

Supraviețuirea prin ficțiune, Ed. Aula, 2005;

Antropologie culturală și folclor;

Antologii:

Antologia poeziei generației '80, Ed. Vlasie, 1993, ed. a II-a, Ed. Aula, 2000;

Antologie de poezie modernă. Poeți moderni despre poezie, împreună cu Romulus Bucur, Ed. Leka Brâncuși, 1997.

Simona Popescu

Simona Popescu este o eseistă, poetă și prozatoare română.

Simona Popescu s-a născut la Codlea, județul Brașov, în anul 1965. Este absolventă a Facultății de Litere a Universității din București, în anul 1987. În prezent este lector doctor la Catedra de literatură română a Facultății de Litere a Universității din București. Descoperită de poetul Alexandru Mușina, în perioada în care era elevă de liceu la Brașov, a citit din creația proprie la Cenaclul de Luni, patronat de Nicolae Manolescu și a fost membră a Cenaclului Universitas condus de Mircea Martin. La începutul activității sale literare a fost membră a Grupului de la Brașov, format în anii 1980, alături de Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea, împreună cu care a apărut în volumul Pauza de respirație.

Poezie:

Xilofonul și alte poeme, 1990

Pauza de respirație (volum colectiv, Simona Popescu, Marius Oprea, Caius Dobrescu și Andrei Bodiu)

Juventus și alte poeme, 1994

Noapte sau zi, 1998

Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie, 2006

Romane:

Exuvii, Nemira, 1997, reeditare 2004 la Editura Polirom

V. Proza

MARIN PREDA

Dintre prozatorii circumscriși, istoric și literar, epocii comuniste, Marin Preda (1922-1980) este cel mai afirmat și cel mai contestat.

Ca și Petru Dumitru, Preda a publicat prima carte de proza in condiții finale, de libertatea creației: „Întâlnirea din Pământuri”, 1948. Cariera ulterioară a fost contractuală, prin compromis cu ideologia: pentru acceptarea unor opere veritabile, se cereau opere promotoare ale ideologiei sau cel puțin îngăduitoare cu aceasta. Literatura lui Preda și-a recunoscut și chiar afirmat propensiunea pentru istorie („romanul este legat de istorie și fără ea se asfixia-za”, scrie el in „Imposibila întoarcere”), dar n-a făcut-o decât uneori cu rigoarea distantei critice de prezentul manipulator și irealist. E nevoie de timp pentru o distanțare in spiritul real și nu in litera mistificatoare a adevărului. Unul dintre criticii care l-au admirat se grăbea ca să judece și pentru viitor că „pentru a ne înțelege corect istoria, cărțile lui Marin Preda ne sunt și ne vor fi absolut necesare” (Valeriu Cristea, Câtă nevoie am fi vrut acum de el…, in „România literară”, 19/1990). Preda refuză istoria precomunistă, rupe cu trecutul, deși o face altfel decât jurnalistic și pătimaș. Dar participă și el la desincronizarea literară, de data aceasta violentă, dictată, mult mai radicală decât era în firescul istoriei atât de scurte, de astfel, a literaturii române. „Imposibila întoarcere”, la el, nu diferea de dramatismul sau tragismul acceptat de revoluționarismul bolșevizat.

Nuvelele debutului (Întâlnirea di pământuri, 1948) realizează o evidentă unitate de ton. Conștiința țărănească, determinată biologic, instinctual, apare complicată, și ea, deschizându-se intre contradicție și perplexitate.

M. preda a avut o atitudine ambivalentă față de țărani. În proza ideologică, i-a împărțit, după maniheismul acceptat, din punct de vedere economic și mentalitar, în revoluționari si reacțio-nari, salvați și pierduți, lămuriți și nelămuriți, euforic-resentimen-tari și tragic-resemnați. Pulicistul din volumul Imposibila întoarcere crede în rezistența țăranului și ia transformarea acestuia drept un momente care-l va depăși, cu efecte sufletești nu neapărat diferite de celle cunoscute în istoria devenirii sale.

M. preda a reconfigurat imaginea țăranului. „Moromețianismul” ( un „ism” care pleca dinspre tipologic spre „doctrinar”) era o neașteptată și insolită contemplare a țărănis-mului. E vorba de țăranul sudic, muntean, la o altă scară nediferit de spiritul muntean, rapid, critic, ironic, sarcastic, ludic, histronic, imprevizibil, împărțit între realitatea etica și necesitatea estetică, pentru a accede la un mod de viață tolerabil.

Trililogia cel mai iubit dintre pământeni, 1980, cu unele episoade și personaje izbutite la nivelul talentului său, este un proiect epic care promite foarte mult, mai ales în contextul în care apare, dar realizează mai puțin și face obișnuite concesii artistice inerente personalității autorului: problematizarea unor medii socio-profesionale cunoscute parțial, deformat, excese naturaliste, pitorești, în mediile în care autorul se simte familiar. Tezismul inacceptabil se află în sugestia că Era ticăloșilor a fost depășită în noua etapă „socialistă”. Romanul face jocul ideologic al grupurilor succesive de politicieni antidemocrați, exponenți ai monopartitismului. În tirania manevrată de (anti)personalitatea adulată propagandistic. Îndrăzneala în adevăr și realism a autorului rămâne inconsecventă și neputincioasă, în ciuda faptului că i s-a permis ceva mai multdecât se întâmpla în mod curent chiar cu prozatorii care-și căpătaseră un statut artistic și ideologic privilegiat, intr-un sistem sufocant și adânc viciat. Vinovăția, răul, tragismul sunt strânse în cercuri periferice, dând satisfacție lecturii alegorice, printre rânduri sau pe dedesubtul lor. Așadar, indirect, pe dedesubt, trilogia vorbește despre imposibilitatea iubirii în universul urii sau a comunicării într-o lume a incomunicării violente și obscene. Violența și trivialitatea sunt aici în mod regretabil rupte de cauzalitatea adevărată, transcrise îne ele insele, pentru (in)expresivitatea lor automată. Iar ceea ce rezultă este nu o dată neverosimil din unghi literar. Universul anomiei morale nu devine clarificat într-un fel satisfăcător prin punctul de vedere al instanței narative. Documentarea istorică și experiența umană sau socială sunt și ele atinse adesea de suficiență și precaritate. Satira inadecvată, slujită în exces, descumpănește la lectură. Izbește aerul de artificialitate românească, din perspectiva canonului realist critic psihologic. Trilogia nu afecta, iar prin unele puncte, din păcate, ea chiar infecta sistemul politic, realitatea socială, în care apărea ca o operă, cum înțelegem astăzi, de comandă ideologică. Ea este opera unui artist epic care cunoaște nu atât adevărul, cât tezele obligatorii despre acesta, și se dovedește adaptat la tropismele de gândire și acțiune ale omului ajuns prizonier al „socialismului” totalitar.

Cel mai iubit dintre pământeni

de Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni a lui Marin Preda si a aparut in anul 1980 cu cateva saptamani inainte de moartea scriitorului.:
Romanul are la baza dramele personalitatilor culturale din acea vreme L. Blaga, Ion Caraion. In conditiile instalarii regimului comunist in Romania.
Romanul lui Marin Preda este o  opera de fictiune – traseul existential al lui Victor Petrini, personajul protagonist, este tragic: dat afara din functia de asistent universitar al facultatii de Filozofie, lui Victor Petrini ii este data o existenta tragica: coboara pe scarile ierarhiei sociale, personajul ajunge lucrator intr-o echipa de deratizare, unde cunoaste mizeria umana.
Alcatuit din zece parti dispuse in trei volume. „Cel mai iubit dintre pamanteni” este un jurnal, o confesiune lucida si amara, scrisa la persoana I de catre un om pe care sansa l-a ocolit.Tehnica este cea a retrospectivei, eroul (inchis pentru crima), povestindu-si intreaga viata; exceptie fac doar vreo treizeci de pagini din ultimul volum, scrise de Ciceo, avocatul lui Petrini. Volumul I incepe printr-o meditatie pe tema mortii („Moartea e un fenomen simplu. in natura, numai oamenii il fac inspaimantator. Vorbesc de moartea naturala, care adesea e o dulce ispita"); volumul al III-lea se incheie prin fraza concluziva: „daca dragoste nu e, nimic nu el". in acest mod, Eros1 si Thanatos2 se arcuiesc peste intreaga actiune.
  Titlul romanului poate fi inteles abia la sfarsit si constituie o ironie amara: cel mai iubit dintre pamanteni n-are parte de dragostea semenilor; mai mult decat atat, insasi soarta nu-l iubeste, harazindu-i infrangeri si umilinte si facand din el un ucigas fara voie.
Romanul se constituie ca un jurnal, pe care detinutul Victor Petrini il scrie in timpul ultimei sale condamnari si in care isi regandeste intreaga viata.
Prima parte a acestei retrospective cronologice evoca tineretea lui Victor Petrini, petrecuta inaintea si in vremea celui de-al doilea razboi mondial, cand „timpul nu mai avea rabdare" lucru ce se regaseste si in lucrarea sa „Morometii".
Crescut intr-un oras transilvanean, in casa unui muncitor de la fabrica de avioane, Victor Petrini devine „ un adolescent dur si turbulent", ocolit de fete carora le era frica de el si urat de colegi pentru gandirea sa transanta.
Incetul cu incetul, tanarul deja matur din cauza circumstantelor se transforma intr-un mare singuratic , intr-un instrainat orgolios si revoltat impotriva lui Dumnezeu precum Lucifer.
Poate nu neaparat din aceste pricini, dar, in orice caz, existenta lui Petrini s-ar putea asemana cu destinul luciferic: „caderea" in Infern incepe in adolescenta si tot ceea ce va urma (istoria absurda, detentia, iubirea convertita in ura, cele doua crime) constituie „treptele" coborarii in „subterana". Expresia simbolica a „subteranei" o constituie „munca" la ucis de sobolani in care va fi aruncat profesorul universitar Victor Petrini. Deocamdata, persoana asupra careia isi revarsa liceanul necazurile instrainarii sale este mama. Cu aceasta, fiul poarta discutii contradictorii pe teme religioase, ba chiar, intr-o seara, o loveste peste bratul care facea asupra lui semnul crucii.Totul I se parea o joaca.
Prima parte a volumului I ar putea fi privita si ca roman al formarii unui tanar.
Din aceasta formare face parte si initierea erotica (episodul legaturii cu Nineta Romulus), sfarsita curand prin plecarea fetei. Dupa ce termina liceul, Victor Petrini se inscrie la Facultatea de Litere si Filozofie din acelasi oras, devenind un student stralucit.
Acum traieste o noua iubire (pentru o frumoasa colega numita de el Caprioara), dar nunta proiectata nu are loc: dorind sa scape de o sarcina Caprioara moare, se pare, in timpul interventiei.
Cautarea fetei de catre autoritati si ancheta la care este supus Petrini constituie un mic roman senzational a carui enigma ramane pecetluita.
Incepand cu partea a doua a cartii, viata personajului central curge dictata de aceeasi soarta, in interiorul careia notiunile de: fericire, iubire, prietenie, dreptate isi modifica sensurile.
Pregatindu-se pentru o cariera in invatamantul superior, Petrini preda la o scoala unde-l are drept coleg pe un anume Petrica Nicolau care ii devine prieten.
Invitat intr-o zi la masa, Victor ramane impresionat de frumusetea iradianta a Matildei de care se indragosteste.
La randul ei, femeia raspunde cu caldura acestei iubiri, vi-zitandu-1 pe Victor Petrini si trimitandu-i scrisori, cu atat mai mult, cu cat sotul ei devenise si mai dificil.
Dupa doi ani, divortul dintre sotii Nicolau pronuntandu-se, Petrini se casatoreste cu Matilda si se muta in somptuoasa ei casa.
Abia acum incepe iadul pentru proaspatul sot, caci iubirea stihiala a femeii oscileaza intre patima si ura, cunoscand chiar momente de violenta, cand dragostea coboara „in subterana".
Intelectuala si ea, dar avand o cultura diferita de cea filozofica, Matilda nu poate crea o comunicare spirituala cu sotul ei care devenise asistent universitar si scria o lucrare despre o noua gnoza. In plus, femeia are destule momente in care isi arata adancurile ale sufletului sau abisal, devenind parca un alt om.
Aceasta ar fi o parte din romanul de dragoste continut in cartea de fata. Imaginea care sintetizeaza transformarea iubirii dintre cei doi soti este chipul Matildei, care capata trasaturi masculinizate „imi arata un chip devastat, cu ochii pe jumatate inchisi, acest chip care nu era frumos decat printr-un misterios suflu interior, era parasit acum de armonia lui si mi se arata ochilor cu oribilele trasaturi ale unui barbat".
In paralel cu existenta cuplului Petrini, sunt infatisate aspecte din viata politica si universitara a anilor 1950. Acestea constituie o noua „treapta" a coborarii in Infern, cand Istoria devine absurda, mutilandu-i pe cei care nu se incadreaza in „patul" ei procustian. Astfel, noul decan al Facultatii de Filozofie unde preda si Petrini, este un anume Vaintrub, medic stomatolog devenit, peste noapte, profesor de marxism. Tot acum, un mare filozof este inlaturat si inlocuit cu un ins total nepregatit, iar unele discipline sunt scoase din planul de invatamant; cel mai puternic om din facultate este caloriferistul care devenit secretar de partid; din ordinul lui Stalin, incepe amenajarea Canalului Dunare-Marea Neagra, pe santierele caruia este distrusa intelectualitatea romaneasca; un coleg al lui Petrini un anume Cubles este arestat, in timpul demonstratiei de 7 Noiembrie, din pricina ca strigase ca Ardealul este pamant romanesc. Tabloul vietii universitare din acei ani este completat, in volumul al III-lea, prin amintirile lui Suzy Culala iubita lui Petrini. Aceasta evoca sedintele in care, in fata amfiteatrelor pline de studenti, erau „infierati" tinerii care proveneau din familii instarite; in urma unei asemenea „demascari", o fata se spanzurase.
Petrini resimte, in curand absurditatea timpului pe care-l traia; chiar in seara botezului fiicei sale, Silvia, acesta este arestat.Cu acest fapt se incheie primul volum al romanului.
Volumul al II-lea prezinta, la inceput, interogatoriile absurde la care este supus Victor acuzat ca ar fi facut parte din miscarea „Sumanele negre", de esenta antimaghiara. Dupa trei luni, cu toate ca nu recunoscuse ceea ce nici nu era adevarat, Petrini este condamnat si ajunge in minele de plumb de la Baia Sprie.
Este o noua „treapta" a coborarii in Infern, concretizata in imaginea dantesca a galeriilor intunecate, dar si in rautatea gardienilor analfabeti, dar stapaniti de mandria puterii. Unul dintre acestia ravneste sa-l ucida pe Victor Petrini, tinandu-l nopti intregi descult si numai in camasa, in ghereta din scanduri a carcerei, in luna februarie. Scena in care acest gardian mimeaza zdrobirea tamplei detinutului este edificatoare pentru istoria stupida care agresa fiinta umana, distrugandu-i inteligenta.
Asa se face ca, intr-o zi, Victor Petrini il ucide pe gardianul primejdios, impingandu-l in abisul intunecat al minei si salvandu-si astfel viata. Considerata drept un accident datorat neatentiei, aceasta moarte trece neobservata.
Eliberat dupa trei ani si trei luni, personajul se intoarce in orasul sau, dar nu mai poate fi vorba de a fi reintegrat in invatamant; el este obligat sa intre in echipa de deratizare a orasului, uciderea sobolanilor fiind, poate, ultima „treapta" a coborarii in Infern.
Toate aceste aspecte viata universitara, atitudinea autoritatilor, existenta puscariasilor politici, trimiterea la „munca de jos" a intelectualilor alcatuiesc romanul politic si social.
La putin timp dupa intoarcerea sotului sau, Matilda deranjata de noua pozitie sociala a acestuia divorteaza si se casatoreste cu un anume Mircea – activist de partid de rang superior.
Victor Petrini devine strungar, apoi contabil la o intreprindere (ORACA), incercand sa ramana om intr-o lume ilogica: „intr-o lume absurda, trebuie sa ramai om, chiar cu riscul de a deveni tu insuti absurd.
Volumul al II-lea se incheie cu paginile de mare vibratie evocand moartea mamei, care se desparte de viata indurerata si plina de amar. Ulterior volumul al III-lea prezinta intoarcerea lui Victor Petrini la mitul iubirii.Nascuta din nevoia de a umple golul lasat de moartea mamei, aceasta dragoste se va dovedi o iluzie: Suzy Culala isi ascunde nu doar infatisarea, ci si statutul social. Casatorita cu un inginer dipsoman, Pencea, ea „uita" acest „amanunt", fapt care va avea urmari grave: in timp ce se aflau la munte, Suzy si Victor sunt urmariti, pana in cabina telefericului, de catre Pencea hotarat sa-i ucida. Pentru a se apara, Petrini il impinge in prapastie pe dipsoman, savarsind a doua crima.Marturisindu-si fapta, Victor este inchis din nou, timpul detentiei fiind si cel in care isi scrie jurnalul.
Finalul il evoca pe acest om batut de soarta in perioada urmatoare eliberarii; acum scapa de iubirea-iluzie si se pregateste sa-si publice cartile. La numai treizeci si cinci de ani, personajul intelege ca mitul fericirii prin iubire va dainui etern.
Exista, in roman, minunate pagini inchinate mamei, suflet „ bogat in absolut, dincolo de timp si de spatiu "; tot asa, exista pagini pline de duiosie in care este exprimata iubirea pentru micuta Silvia. impreuna, aceste fragmente alcatuiesc un roman al familiei. In prezenta capodopera personajul central este Victor Petrini – profesor universitar dintr-un oras transilvanean si autorul jurnalului lucid si amar, care trebuia sa tina locul spovedaniei dinaintea mortii.

Din paginile lui se incheaga imaginea unui personaj complex, sincer pana la duritate, care cauta in scris o modalitate de izbavire.
Aflat intr-o situatie-limita a vietii asteptand condamnarea la inchisoare pe viata, el isi regandeste altfel intreaga existenta condusa de o soarta nemiloasa si atotputernica, asa cum se intampla in marile tragedii antice. Din acest punct de vedere, Victor Petrini este un personaj tragic.
Prenumele primit la botez ar fi trebuit sa-i aduca un statut de invingator, dar acesta se lasa asteptat pana la sfarsitul cartii; ca si titlul romanului, prenumele este o ironie, Petrini fiind mereu un mare invins.
Ca si eroii lui Camil Petrescu, personajul este un intelectual de elita, iar numeroasele citate si referinte la Platon, Socrate, Spinoza, Rousseau, Dostoievski ii atesta aceasta calitate. Ganditor profund asa cum reiese din discutiile purtate cu prietenul sau, Ion Micu, dar, mai ales, din numeroasele pagini in care analizeaza viata si lumea, Victor Petrini este un idealist; pentru el, sensul existentei consta in apararea valorilor ei sacre: credinta in ideal, prietenia, devotamentul, iubirea.
Din pacate, viata ii ofera revelatii dureroase personajul traind complexul unei adevarate „caderi" luciferice.Cea dintai dintre acestea o constituie istoria aberanta al carei martor este; onest in gandire si in relatiile cu ceilalti oameni, Petrini nu poate intelege schimbarile la care asista: inlocuirea marelui filozof si a altor profesori renumiti, condamnarea lui pentru un cuvant dintr-o scrisoare trimisa de un fost amic rautatea gratuita in numele unei dogme.
Cu toate ca incearca sa reziste cu stoicism loviturilor soartei, se simte un instrainat, din pricina ca muncile pe care le face dupa prima detentie ii anuleaza calitatea de creator.A doua mare revelatie a lui Petrini este legata de mitul fericirii prin iubire. In care se refugiase, intr-un soi de bovarism ca si Ilie Moromete din romanul “Morometi”.Se poate atesta ca amandoua femeile pe care le-a iubit poarta parca o damnare, un blestem de care nu pot scapa.
Astfel, Matilda il fascineaza numai atunci cand este sotia altuia, reprezentand pentru el trecatoarea, necunoscuta plina de mister. Ulterior isi da seama ca femeia era jucaria unor forte obscure, a unor „demoni" care o invadau din adancurile ei sufletesti si niciodata nu va fi altfel.
Suzy poarta si ea blestemul minciunii si este atragatoare numai pana la aflarea adevarului; pe urma, devine parca o straina, iar plecarea ei reprezinta o binefacere.
Pana la sfarsit, Petrini ramane un alt mare singuratic, personaj fascinant si unic in literatura romana.
„Da, avusese dreptate, fusesem necruțător: nu trebuia să iau hotărâri de unul singur. încât, după ce redevenii liber, continuarăm să trăim împreună, ca înainte, dar asta nu dură mult și curând ne despărțirăm definitiv. Am spus ca înainte, dar nu se mai putea ca înainte, fiindcă nu mai eram aceiași. Vraja, cum se zice, se spulberase, deși noi încercarăm la început s-o reînviem. Ea însă, dorind să fie sinceră, cum înțelesese din învinuirile mele că nu fusese, zădărnici acea reînviere și mă făcu să descopăr că eu iubisem pe nesincera aceea, care mă fermeca, și nu pe sincera asta fără vocație; nu mai știa să fie fascinantă. Sursa misterului unui suflet e insondabilă. Sinceritatea poate ameți mult mai tare decât falsul mister al minciunii, dar exercițiul seducției ei nu se făcuse pe sinceritate și era prea târziu, adică era prea bătrână acum ca să se schimbe. Iar să continui eu ca înainte nu se mai putea, nu mai aveam în fața mea o ingenuă ca atunci când o cunoscusem, ea nu mai putea simula perplexitatea, uimirea… Pe scurt, nu mai avea putere asupra mea… întâlnirile noastre erau tot mai scurte, tot mai terne, tot mai rare.
Intr-o zi îmi spuse cu un aer preocupat că a reușit să obțină un pașaport, să plece în Italia, unde au chemat-o niște rude. Rudele, adică, au reușit să obțină acel pașaport. "Te mai întorci?", o întrebai. "Bineînțeles că mă întorc", protestă ea. Bineînțeles că mințea. Nu se mai întoarse…
M-am recitit acest' lung manuscris și, dincolo de ceea ce el conține, m-a uimit barbaria concretului, pe larg etalat, și cu plăcere vizibilă, și pe care nu l-am putut ocoli, fiind încredințat că astfel m-aș fi chinuit îndelung, fără să obțin, spiritual-mente, eliberarea totală a conștiinței mele de ceea ce am trăit. Am fost ispitit, o clipă, să-1 arunc în foc. Și totuși, mi-am spus, trebuie să-i dau drumul să meargă. Mulți dintre semenii mei au gândit poate la fel, au jubilat ca și mine, au suferit și au fost fericiți In același fel. Mitul acesta al fericirii prin iubire, al acestei iubiri descrise aici și nu al iubirii aproapelui, n-a încetat și nu va înceta să existe pe pământul nostru, să moară adică și să renască perpetuu. Și atâta timp cât aceste trepte urcate și coborâte de mine vor mai fi urcate și coborâte de nenumărați alții, această carte va mărturisi oricând : …dacă dragoste nu e, nimic nu e!…
In concluzie prezenta lucrare este de o mare importanta intrucat se evidentiaza multe aspect preluate din perioada comunista, este romanul lumii apuse.

APRECIERI CRITICE

"Cvasiunanimitatea criticii a întâmpinat cu mari elogii romanul în trei volume (autorul îl numește și "trilogie") Cel mai iubit dintre pământeni (1980), văzând în el o culme a creației lui Marin Preda, o însumare a tuturor eforturilor de până acum ale artistului, "un bildungsroman intelectual", un roman "total", "best-sel-ler-ul pe tema obsedantului deceniu" etc, căutat cu febrilitate de un public din ce în ce mai mare, cumpărat la prețuri de speculă din pricina neajungerii ediției, un roman-eveniment de epocă, în fine, putând constitui unul dintre cele mai interesante obiecte de studiu pentru sociologii psihologiei de masă, ca să nu spunem ai "psihozei". Căci trebuie să recunoaștem că la toate acestea a contribuit mult și moartea cu totul neașteptată a scriitorului – în plină maturitate creatoare – la nici două luni de la începutul difuzării cărții.
într-un interviu realizat de M. Ungheanu (Luceafărul, nr. 17/1975), Marin Preda dădea dreptate criticului din Vocație și aspirație, mărturisindu-se din nou: "Teza dumneavoastră cu privire la vocație și aspirație se vede confirmată. Moromeții este romanul vocației, dar ceea ce voiam eu să fac în continuare, pornind de la el, reprezintă aspirație". Ei bine, trecând prin experiența Marelui singuratic, a Risipitorilor, a Delirului, și mai ales a Intrusului, după toate aparențele scriitorul și-a atins din plin ținta "aspirației" prin Cel mai iubit dintre pământeni. Aflat în închisoare, în așteptarea procesului și verdictului pentru omucidere -făptuită însă în legitimă apărare – Victor Petrini, eroul principal, își povestește viața, având ca fundal central deceniul al Vl-lea, căruia îi face la rându-i procesul, scrutând totodată condiția umană în general. Destituit din postul de asistent universitar, în urma unor excese de zel și a unor mașinații carieriste (dar rămas în continuare un intelectual și un filosof, scriind chiar unele eseuri ținute în sertare), suspectat a fi participat la acțiunile unor contrarevoluționari, arestat și condamnat la muncă silnică într-o mină (unde fusese nevoit, spre a supraviețui iarăși, să ucidă un torționar înrăit, crimă rămasă nedescoperită), eliberat după trei ani și pus să practice meserii dintre cele mai nepotrivite pentru ei, de la contabil la "Oraca" până la "deratizator" în echipa condusă de fiorosul, grotescul Bacaloglu, Petrini este împins mereu în "situații limită", încercat la punctele cele mai de jos ale decăderii condiției umane, făcut să reziste, să iasă învingător, în plan spiritual, se înțelege, prin voință, tenacitate și rațiune îndreptată împotriva a tot ceea ce este "agresiv". Nu au dreptate deloc cei care reproșează scriitorului cum că personajul nu se comportă ca un "filosof, ca un "universitar" care cunoscuse la un moment dat pe Lucian Blaga (evocat de altminteri în roman; întâmplările se petrec, în parte, la Cluj). Mărturisim că noi înșine am fost stăpâniți de acest sentiment, că Petrini nu se comportă ca un "intelectual". Reluând' lectura, lectura integrală a operei lui Marin Preda, plasând-o în epocă, ținând seamă de temperamentul scriitorului și, mai ales, de ținta pe care și-a propus-o – de a prezenta soarta unui om din zilele noastre, a unui om mai întâi și numai în al doilea rând a unui intelectual, a unui om care vrea din răsputeri să supraviețuiască – ne-am cenzurat părerile.                         
Situațiile în care e pus eroul sunt atât de tari, atât de împinse la-limită, încât el nu se poate comporta altfel (mai ales că în el sălășluiește chiar Marin Preda!). Să evocăm doar câteva din zguduitoarele pagini, parcă și cu dorința de a trimite pe cititori din nou la ele: Stând la închisoare, înainte de a fi trimis la mina de la Baia Sprie (cap.IV, vol.II), la un loc cu niște "foști" miniștri, subsecretari de stat, patroni de uzine, bancheri puternici, generali etc, Victor Petrini constată (nu constată raționând deductiv, ci vede) cum un ins care pe vremuri, la recepții splendide, consuma icre negre, păstrugă, cegă ori cine știe ce delicatese stropite cu șampania cea mai scumpă, poate deveni foarte bine o epavă hămesită de foame, cu pungi sub ochi, râvnind la un castron cu ceva murdar în el ori la un mizerabil chiștoc de țigară, de care, nu se știe cum, făcea totuși rost poetul bucureștean, "un ins înalt ca o prăjină, semănând cu o barză" (băgat și el la zdup pe opt ani, pentru că plasase rău bancurile născocite de Ion Barbu și de "covrigarii din Găești", niște critici, rămași totuși liberali)."
( Ion Rotaru )

"Cel mai iubit dintre pământeni (1980) e romanul unor experiențe fundamentale de viață, romanul unor trăiri esențiale. Titlul ascunde, iarăși ca și Bietul Ioanide, o ironie. Eroul principal, Victor Petrini, e un asistent la Facultatea de Filosofie, care a făptuit o crimă și în închisoare, în așteptarea procesului și a sentinței, povestește circumstanțele care l-au condus la neașteptata faptă, un memoriu la persoana întâi. Desfășurat pe fundalul deceniului VI, memoriul scrutează condiția umană. Petrini a scris un eseu despre ceea ce el numește o nouă gnoză "care să redea integritatea conștiinței umane în fața universului", pornind de la ideea că "omul este liber în sine și pentru sine și singur acest concept este izvorul dreptului și al creației spirituale". Alt eseu al său se intitulează Era ticăloșilor, eroul fiind în plus de părerea că orice poate fi trăit, însă nu oricum. Romanul are zece părți repartizate în trei volume, din care primul și o mare parte din cel de-al doilea se referă la inițierea erotică a lui Petrini în liceu, la Universitate și apoi ca universitar, când întâlnește pe Matilda, soția poetului neieșit încă de sub autoritatea paternă, Petrică Nicolau. Petrini desface cuplul nereușit al poetului cu arhitecta Matilda (inversare a situației din Bietul Ioanide), antrenându-se într-un adevărat coșmar matrimonial, fiindcă Matilda (una din cele mai interesante figuri feminine din literatura română) e o femeie de o incredibilă vitalitate, acaparantă, imprevizibilă, visceral violentă, agresivă, obstinată, trecând brusc de la tandrețe la ură, expresie a unui suflet total irațional, obscur și absurd.
Fetița care se naște din această uniune, Silvia, nu întărește legătura, ci mai curând îi desparte pe cei doi, mai ales când Victor e învinuit de participare la isprăvile unei bande contrarevoluționare, arestat și condamnat să lucreze trei ani într-o mină de plumb. Va ucide acolo un torționar, apoi, eliberat, degradare crescândă a condiției sale, se va angaja într-o echipă infernal-hilariantă de deratizare, prilej pentru autor de a înfățișa indivizi abrutizați precum Bacaloglu sau Calistrat, ori păstrând și sub crusta abjecției un rest de umanitate, precum Vintilă. Matilda părăsește pe Victor pentru un om al puterii, Mircea, care admitea că universitarul nu avusese legături cu "sumanele negre", dar nu era sigur că în caietele sale confiscate la percheziție nu erau gânduri periculoase pentru ordinea socială. Tot un fel de trădare e aceea a prietenului Ion Micu, critic al exceselor de tot felul, dar partizan al ideii că mai întâi de toate trebuie să supraviețuiești, în sfîrșit, Petrini ajunge contabil la "Oraca" (iarăși ironie) și se îndrăgostește de o casieră, Suzy Culala, fiica unui industriaș, exmatriculată din facultate din acest motiv. Suzy pare întruchiparea idealului regăsit și Petrini rezistă încercărilor Matildei, divorțată de Mircea, de a-1 readuce lângă Silvia, până când, invitat la schi, e întâmpinat pe pârtie de inginerul Pencea, soțul nemărturisit al noii iubite pe care, atacați, e nevoit să-l arunce din cabina telefericului, să declare apoi crima și să fie din nou închis".
( Al. Piru )

"Operă epică de mare întindere, cu numeroase personaje surprinse în episoade dramatice, zguduitoare sau ilariant-grotești, cronică a unei întrgi perioade istorice, romanul Cel mai iubit dintre pământeni e totodată o mărturisire făcută la persoana întâi, în împrejurări decisive pentru existența unui om. El se simte împins în chip firesc să amestece evenimentele politice contemporane și figuri notabile ale vremii cu datele biografiei sale, să istorisească întâmplări trăite nemijlocit, intimități conjugale și fapte de o influență covârșitoare asupra vieții sociale, să-și comenteze experiența adunată pe toate planurile existenței".

Augustin Buzura

Augustin Buzura s-a nascut la 22 septembrie 1938 in Berința, Maramureș si este un prozator și eseist român contemporan, autorul unor scenarii cinematografice.

Urmează Liceul la Baia Mare. Absolvă Facultatea de Medicină și Farmacie din Cluj (1958-1964).

Renunță la profesia de medic psihiatru și se dedică literaturii. Metodele psihiatrice de investigare a conștiinței umane se vor regăsi în romanele sale.

Debutează cu volumul de nuvele Capul Bunei Speranțe în 1963.

A fost redactor la revista Tribuna din Cluj. Din 1990 devine președintele Fundației Culturale Române, iar între 2003-2004 al Institutului Cultural Român. În prezent este directorul revistei Cultura.

Romane publicate:

Absenții (1970)

Orgolii (1974)

Fețele tăcerii (1974)

Vocile nopții (1980)

Refugii (1984)

Drumul cenușii (1988)

Recviem pentru nebuni și bestii (1999)

Romane traduse în limba franceză

Chemin de cendres, tradus de de Jean-Louis Courriol, Éditions Noirs sur Blanc, 1993

Requiem pour salauds et fous, tradus de Marily Le Nir, Éditions Noirs sur Blanc, 2001

Augustin Buzura se oprește în romanele sale de tinerețe asupra dramei intelectualului care intră în conflict cu sistemul comunist din lumea academică (Orgolii, Refugii) și în aceste romane experimentează din punct de vedere narativ procedeul fluxului conștiinței.

Următoarele romane sunt mai simple din punctul de vedere narativ, scrise la persoana a treia, eroii sunt hermeneuți care doresc să reconstituie evenimente din trecut, întotdeauna controversate, cum ar fi cooperativizarea forțată și fenomenul partizanilor și a rezistenței armate din munți, revolta minerilor din Valea Jiului și represiunea care a urmat după aceasta.

Buzura a continuat tematica romancierilor din "obsedantul deceniu" având la dispoziție informații mai variate, pe care le culegea uneori intervievând pe cei implicați în evenimente, ca un veritabil sociolog. Poate și din această cauză romancierul a fost unul dintre cei mai cenzurați în acea epocă, luptându-se cu cenzorii pentru fiecare frază.

Nicolae Breban

Nicolae Breban (n.1 februarie 1934) este un cunoscut scriitor, romancier, eseist și om de cultură român contemporan. Nicolae Breban se impune în lumea literară, ocupând funcții importante în conducerea unor publicații și în Uniunea Scriitorilor.

Se naște în 1 februarie 1934, la Baia Mare, Nicolae Breban, având în actele civile și un al doilea prenume, Alexandru. Este fiul lui Vasile Breban, preot greco-catolic în comuna Recea, din Maramureș. Mama sa, Olga Constanța Esthera Breban, născută Böhmler, provenea dintr-o familie de comercianți germani, emigrați din Alsacia. Bunicul său, Nicolae Breban, fusese protopop în comuna Cicârlău, de lângă Baia Mare, unde a zidit o catedrală și a fondat școli românești. Unchiul și nașul său, canonicul Alexandru Breban, fusese senator al Partidului Național Țărănesc. În 1941 familia sa se refugiază la Lugoj, după ce tatăl scriitorului este arestat în toamna anului ´40 de către unguri. Acolo el va funcționa în cadrul Episcopiei Unite. Nicolae Breban își începe, în acest oraș, studiile gimnaziale și liceale. În 1951 Nicolae Breban este exmatriculat, datorită originii sale sociale, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolvă în 1952, la fără frecvență, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea, după ce se angajase ca funcționar în acest oraș. Intenționează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din București, unde lucrează la sudură și strungărie, calificându-se apoi în meseria de strungar în fier. În 1953 se înscrie la Facultatea de Filosofie, măsluind actele, după cum mărturisește în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după șase luni. Lecturile sale din Friedrich Nietzsche și Arthur Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. La intervențiile tatălui său, este înscris din nou la Filosofie, dar, îmbolnăvindu-se de reumatism poliarticular acut, este silit să-și întrerupă studiile. Urmează o școală de șoferi profesioniști și lucrează apoi la garajul Ministerului de Finanțe, ca gestionar de piese auto. În 1956 devine student la limba germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are apoi, la insistențele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul.

Își face debutul literar în revista Viața studențească (nr. 5, din mai 1957), cu schița Doamna din vis. În perioada 1958-1960, Nicolae Breban rămâne, prin excelență, un autodidact, instruindu-se, mai mult, în afara mediului universitar al acelei epoci. „Acei ani au fost ani de lectură”, declara scriitorul în Confesiuni violente. „Eram mult mai liber decât colegii mei de generație, care erau înregimentați în acele abatoare care se chemau universitățile staliniste”. Frecventează un timp cenaclul de pe lângă revistaTânărul scriitor, condus de Florin Mugur. Decisivă pentru formația sa intelectuală va fi însă prietenia care îl va lega de Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu și Matei Călinescu, un adevărat nucleu al generației 60, care va demola falsele valori, promovate de realismul socialist, prin impunerea criteriului estetic. În 1961, publică schițe și nuvele în Gazeta literară (Hoțul, Tinerețe, Vichenție, Buzuilă), în Luceafărul (Noapte albă, Uimitor, foarte uimitor) și în Scrisul bănățean (Roșcovana), făcându-se remarcat în mediile literare. Între 1962-1965 publică noi schițe și fragmente de roman în Gazeta literară, Luceafărul, Orizont și Viața românească. Despre nuvela Copilăria lui Herbert, apărută în Gazeta literară, nr. 42, din 15 octombrie 1964, un nucleu al romanului În absența stăpânilor, Nichita Stănescu va scrie elogios.

În 1965, după ce își retrăsese, în anii anteriori, un volum de proză scurtă, cu care ar fi trebuit să debuteze în colecția „Luceafărul”, scriitorul își face debutul editorial cu romanul Francisca. Romanul este distins cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, fiind primit elogios de critică. Este semnificativă, în acest sens, masa rotundă pe marginea romanului organizată de revista Viața românească (nr. 2, februarie 1966), la care participă criticii Matei Călinescu, Valeriu Cristea, Horia Bratu, Nicolae Manolescu, Paul Georgescu și Șerban Cioculescu.

În 1966 apare la Editura pentru Literatură romanul În absența stăpânilor, alcătuit din trei secvențe narative: Bătrâni, Femei, Copii (Oglinzile carnivore). Romanul este scris la Lugoj și Sinaia, între 1964-1966.

În 1967, apare ediția a doua, revăzută, a romanului Francisca, prozatorul fiind considerat, deja, drept „unul din cei mai importanți dintre romancierii noștri de după al doilea război mondial”.

În 1968, decretat de critică „an al romanului”, publică Animale bolnave, despre care s-a scris, încă din primele săptămâni după apariție, aproape tot atât cât despre celelălte romane ale lui N. Breban de până atunci. I se decernează Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Apare o versiune în limba maghiară a romanului Francisca.

Își manifestă deschis, alături de alți intelectuali, adeziunea față de politica P.C.R., după discursul lui Ceaușescu în urma invaziei din Cehoslovacia. Ascensiunea sa socială este corelată cu această luare de poziție, fiind numit redactor-șef adjunct al României literare, începând cu nr. 5, din 7 noiembrie. La Adunarea Generală din 14-16 noiembrie este ales în Biroul Uniunii Scriitorilor.

Apare o versiune în bulgară a romanului Francisca (traducere de Ivan Krstev Vlah, Editura Profizdet, ).

În 1969 publică ediția a doua a romanului Animale bolnave.

Semnează scenariul filmului artistic Răutăciosul adolescent, în regia lui Gheorghe Vitanidis.

La Congresul al X-lea al PCR, din 6-12 august, este ales membru supleant al Comitetului Central.

Apare o versiune în limba rusă a romanului Francisca (traducere de Iurij Koževnikov, Editura Progress, Moscova).

Începând cu nr. 20, din 14 mai 1970, devine redactor-șef al revistei România literară, în jurul căreia reușește să polarizeze cele mai de seamă condeie ale țării.

Apare, la , Francisca, în versiunea lui Juozas Vaisnoras.

În 1971, la Editura Cartea Românească, este publicată ediția a III-a a romanului Francisca. Apare la Editura Liesma din Riga Franciska, traducere în letonă de Janis Bunduls.

Are loc premiera filmului artistic Printre colinele verzi (scenariul și regia de Nicolae Breban), o ecranizare a romanului Animale bolnave. Filmul nu este agreat de către oficialitățile comuniste, fiind inclus însă în selecția oficială a Festivalului Internațional de la Cannes. Prezent la , cu acest prilej, Nicolae Breban este șocat de „tezele” din iulie, prin care Ceaușescu va declanșa, după model maoist, revoluția culturală. Dezavuând public politica regimului din România, prin interviuri acordate presei occidentale, scriitorul își anunță, în semn de protest, demisia din funcția de redactor-șef al României literare. Iată cum consemnează acest moment Dumitru Țepeneag în jurnalul său, Un român la : „22 septembrie 1971. În sfârșit, Le Monde a publicat și articolul despre Breban: «Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa démission» (…) 23 septembrie 1971. Știrea despre demisia lui Breban a fost reluată de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru”.

Tot în 16 februarie 1971 în are loc ședința comună a comitetului organizației de partid și a biroului Uniunii Scriitorilor, în care este incriminat faptul că „și-a prelungit șederea în străinatate, fără să aibă dezlegare la plecarea din țară decât pentru o perioadă limitată” și se propune excluderea lui Nicolae Breban din biroul Uniunii, precum și excluderea sa din rândurile membrilor supleanți ai C.C. al PCR și din rândurile membrilor PCR. În aceeași zi, în ședința de lucru a C.C. al P.C.R., propunerile confraților sunt însușite și supuse spre aprobarea plenarei Comitetului Central. Întors în țară în luna aprilie, după o călătorie prelungită în Franța și R.F. Germania, refuzând însă să se autoexileze, scriitorul devenise indezirabil pentru autoritățile comuniste. Este marginalizat, supravegheat și împiedicat să mai călătorească, până în 1975, în străinătate, deși obținuse deja și cetățenia germană. Înfruntând aceste condiții potrivnice, el se consacră, în exclusivitate, scrisului, fiind, după mărturisirea sa, „singurul meu răspuns posibil, firesc, deși paradoxal pentru unii”.

În 1973 la Editura Cartea Românească apare romanul Îngerul de gips, „într-o tăcere totală și o indiferență aparentă”, cum va declara, mai târziu, autorul. Început și abandonat în 1969, romanul a fost scris în decurs de patru luni, de la începutul lui iunie până în septembrie. Deși este supus, în presa literară, unor critici tendențioase manipulate de propaganda de partid, va fi socotit, ulterior, „cel mai puternic și complex roman al scriitorului”.

În 1973 Editura Kriterion din București, publică Kranke Tiere (Animale bolnave), traducere în limba germană de Georg Scherg.

În 1975 apare o versiune în limba suedeză a romanului În absența stăpânilor (Ebbi-en kvinna med karaktär), la René Coeckelberghs Vorlag, traducerea fiind semnată de Barbro Andersson.

În 1977, după amânări și tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească și Eminescu. Acest „roman excepțional”, cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, „scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil și original”, este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariție, romanul este incriminat cu vehemență în plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie.

În 1981 apare, la Editura Cartea Românească, romanul Don Juan, scris, după mărturisirea autorului, în 1975.

În anii 1981-1982, scrie la Paris, într-un moment de cumpănă, piesele de teatru Culoarul cu șoareci și Bătrâna doamnă și fluturele, înțelese că „diversiuni de existență” ale romancierului. Cele două piese vor fi prezentate, după 1989, la Radio București, în cadrul teatrului radiofonic; cea dintâi va fi pusă în scenă, în 1993, la Iași, iar cea de-a doua, în 1999, la Ploiești.

În 1983 apare, la Editura parisiană Flammarion, în traducerea lui Virgil Tănase, romanul În absența stăpânilor (En l’absence des maitres).

În 1984 apare, la Editura Cartea Românească, romanul Drumul la zid, subintitulat „poem epic”.

În Almanahul „Viața românească” publică prima versiune a piesei Bătrâna doamnă și fluturele (care va fi reluată în Contemporanul. Ideea Europeană, nr. 1, din 7 ianuarie 1994).

În 1985 publică la Paris, la Flammarion, versiunea franceză a romanului Bunavestire (L’Annonciation), în traducerea Dorinei Radu și a lui Marcel Péju.

1986-1989. Fără să se exileze propriu-zis, locuiește mai mult timp în reședința sa parisiană, alături de soția sa, Cristina, psiholog și expert în cartea de artă. Încercările sale de a organiza, împreună cu Dumitru Țepeneag, formarea unei Uniuni a Scriitorilor Români din exil eșuează, fiind privite cu suspiciune.

În 15 martie 1990 revine în țară, de la Paris. Inaugurează, începând cu data de 20 aprilie, în calitate de director, noua serie a revistei Contemporanul. Ideea europeană, propunându-și promovarea „criteriilor valorii după o jumătate de secol de ură contra valorii”, cum afirma în articolul-program al primului număr. În nr. 6, din 25 mai, al revistei publică piesa Culoarul cu șoareci.

În 1991 apare, la Editura Fundației Culturale Române, romanul Pândă și seducție. Scris în 1976, romanul fusese intitulat, inițial, Gogo, o farsă, fiind socotit de autor o „așchie din trunchiul numit Bunavestire”.

În 1992 la Editura din Cluj, apare volumul de versuri Elegii parisiene, scris în anii 1986-1987.

Editura Canova din publică ediția a III-a a romanului Animale bolnave.

Pe 10 ianuarie 1993 are loc, pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, premiera piesei în trei acte Culoarul cu șoareci, în regia lui Ovidiu Lazăr.

Versiunea franceză a romanului Don Juan apare tot la Flammarion, în traducerea lui Marcel Péju și Daniel Pujol.

În 1994, Nicolae Breban publică:

O utopie tangibilă. Convorbiri cu Nicolae Breban. Alcătuit încă din 1986 de prozatorul și publicistul Ovidiu Pecican, volumul scos în colecția „Akademos” a Editurii Didactice și Pedagogice reunește pagini de interviuri, anchete, mărturisiri, structurate tematic, oferindu-ne, astfel, un Nicolae Breban „par lui-même”.

Confesiuni violente. Dialoguri cu Constantin Iftime, la Editura Du Style, o carte ce se vrea „de apărare, dar și de acuză a intelectualității române după al doilea război”.

Momentul de vârf îl constituie însă apariția, tot la Editura Du Style, a unei trilogii romanești: Amfitrion (vol. I, Demonii mărunți; vol. II, Procuratorii; vol. III, ). Pentru noul său roman, scriitorul este distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România și Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica .

La Editura Albatros apare ediția a II-a a romanului Bunavestire.

În 1996 apare ediția a II-a a romanului În absența stăpânilor la Editurile Allfa și Paideia din București.

La Editura Fundației Culturale Române este publicată ediția integrală a romanului Don Juan.

În 1997 apare volumul Riscul în cultură, la Editura Polirom din , cuprinzând eseuri, articole polemice și profesiuni de credință publicate, începând din 1990, în cea mai mare parte în revista Contemporanul. Ideea europeană. Scrisul lui Nicolae Breban se revendică, și de aceasta dată, de la maeștrii săi spirituali: Dostoievski, Nietzsche și Thomas Mann.

În colecția „Biblioteca pentru toți” a Editurii Minerva, apare, în două volume, o nouă ediție a romanului Îngerul de gips, textul fiind revăzut de autor, care semnează și o prefață intitulată Lupta cu îngerul.

Apare volumul de eseuri politice Spiritul românesc în fața unei dictaturi, la Editura Nord-Est din , prefațat de Ovidiu Pecican.

În 24 octombrie 1997, Nicolae Breban este ales membru corespondent al Academiei Române.

În 1998 în Biblioteca revistei Viața românească, apare un volum de Teatru, cuprinzând cele două piese ale scriitorului publicate anterior în reviste.

La Editura Gramar, în colecția „100+1 capodopere ale romanului românesc”, apare o nouă ediție din Bunavestire, cu o prefață de Nicolae Manolescu.

Un nou roman de Nicolae Breban, intitulat Ziua și noaptea, apare la Editura Allfa, fiind primul volum al unei proiectate tetralogii.

În 8 octombrie 1999 are loc, pe scena Teatrului „Toma Caragiu” din , premiera piesei Bătrâna doamnă și fluturele, în regia lui Lucian Sabados.

În 2000 este reeditat volumul Spiritul românesc în fața unei dictaturi la Editura Allfa. Publică în Contemporanul. Ideea europeană, nr. 26-29, din iulie, a nouă piesă de teatru intitulată Ursul și știuca.

Editura Gramar scoate în colecția „100+1 capodopere ale romanului românesc” o nouă ediție din Animale bolnave.

I se decernează Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor.

În 2001 o anchetă literară inițiată de revista Observator cultural (nr. 45-46, 3-15 ianuarie) plasează Bunavestire între primele zece romane românești ale secolului XX. Este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România.

La Editura Dacia din Cluj apare volumul de portrete literare și polemici intitulat Stricte amintiri literare, reunind editorialele publicate între 1998-2000 în revista Contemporanul. Ideea europeană.

La sfârșitul anului, tot Editura publică masivul roman Voința de putere, reprezentând cel de-al doilea volum din tetralogia Ziua și noaptea.

Fanus Neagu

Fănuș Neagu s-a nascut la 5 aprilie 1932, in Grădiștea-de-Sus, județul Brăila , academician, director de teatru, dramaturg, povestitor, memorialist, nuvelist, romancier, scriitor român.

A studiat primii 5 ani de școală primară în satul natal. El isi cotinua studiile intre anii 1944-1948 la Liceul Militar din (trei ani îi urmează la Liceul Militar din Câmpulung-Muscel). Acesta urmeaza școala Pedagogică nr.2 din București,iar 1952 devine Cursant al scolii de literatură "Mihai Eminescu" pana in anul 1953, coleg de generație cu Nicolae Labiș,Radu Cosașu etc. Între anii 1954-1957 învață la Facultatea de Filologie din București, dar nu își încheie studiile.

In anul 1954 debutează cu povestirea "Dușman cu lumea", în revista Revista "Tânărul scriitor".In anul 1959 debut editorial cu volumul de povestiri "Ningea în Bărăgan"; volum retipărit în 1964 sub titlul "Cantonul părăsit". In anul 1960 "Somn de la amiază". In anul 1962 "Dincolo de nisipuri".In anul 1967 "Vara buimacă". In anul 1968 "Îngerul a strigat", primul său roman, considerat evenimentul editorial al anului In anul 1972 "În văpaia lunii" (nuvele).In anul 1972 "Cronici de carnaval", volum de publicistică.In anul 1977 "Frumoșii nebuni ai marilor orașe", roman. In anul 1977 "Cronici afurisite", volum de memorialistică reunind tabletele semnate în rubricile de sport din Ziarul "Scînteia Tineretului" și Revista "Luceafărul".In anul 1977 – I se joacă piesa "Scoica de lemn" la Teatrul Nottara],București. In anul 1979 "Cartea cu prieteni".In anul 1981 "Insomnii de mătase" In anul 1985 "A doua carte cu prieteni". In anul 1985 I se joacă piesa "Echipa de zgomote", la Teatrul Majestic și "Olelie",la Teatrul Național,București. In anul 1987"Întâmplări aiurea și călătorii oranj"]], volum de publicistică. In anul 1988 "Scaunul singurătății", roman. In anul 1993 I se joacă la Teatrul Național din București și la Teatrul Național din Timișoara piesa "Casa de la Miezul Nopții" sau "Paiața sosește la timp". In anul 1994 "Dincolo de nisipuri", nuvele, la Editura Porto-Franco,Galați.

Premii și distinctii:

Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Cantonul părăsit

Premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul "Acei nebuni ai marilor orașe"

Premiul Uniunii Scriitorilor pentru piesa "Echipa de zgomote"

Premiul Uniunii Scriitorilor pentru piesa "Casa de la Miezul Nopții" sau Paiața sosește la timp

In decembrie 1993 este numit director al Teatrului Național din București. In noiembrie 1993 devine "membru corespondent" al Academia Române.In data de 21 decembrie 2001 devine membru titular al Academiei Române.

Alexandru Ivasiuc

Alexandru Ivasiuc (n. 12 iulie 1933, Sighet – d. 4 martie 1977, București) a fost un prozator și romancier român contemporan, fiul lui Leon Ivasiuc, profesor de Științele naturii.

A murit lângă blocul Scala, care s-a prăbușit peste el la cutremurul din 4 martie 1977.

După Dictatul de la Viena, care a avut loc pe 30 august, 1940, familia Ivasiuc a fost nevoită să se refugieze la București, de unde s-a întors la Sighet în 1951. Aici Alexandru Ivasiuc a absolvit liceul „Filimon Sârbu”, care se numește în prezent „Dragoș Vodă”.

După absolvirea liceului a fost admis la Facultatea de Filozofie din București, de unde a fost exmatriculat după doi ani de studii, din motive ideologice.

După exmatriculare, Alexandru Ivasiuc s-a înscris la Facultatea de Medicină Generală din cadrul Institutului Medico-Farmaceutic din București. În perioada când era student în anul IV a participat la mișcările revendicative ale studenților din București în 1956 (vezi Mișcările studențești din București din 1956). A fost printre organizatorii unui miting de solidaritate în Piața Universității, programat pentru ziua de 15 noiembrie 1956. Studenții urmau să ceară satisfacerea unor revendicări cu caracter politic și social; era însă prevăzută și posibilitatea de transformare a mitingului într-o mișcare de răsturnare a regimului comunist, în cazul în care numărul participanților era mare. A fost arestat la 4 noiembrie 1956, fiind judecat în lotul care îi purta numele. Prin sentința Nr. 481 din 1 aprilie 1957 a Tribunalului Militar București a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională pe care a executat-o la Jilava, Gherla și în lagărele de muncă Periprava, Stoenești și Salcia, A fost eliberat, după executarea sentinței, însă prin decizia Ministerului Afacerilor Interne Nr 16264/1961 i s-a fixat domiciliu obligatoriu pe o durată de doi ani în localitatea Rubla (azi Valea Călmățuiului din județul Brăila).

În anul 1963, la terminarea perioadei de „domiciliu obligatoriu” Ivasiuc a revenit la București unde a lucrat, pentru scurt timp, la fabrica de medicamente Sintofarm" și s-a căsătorit cu ziarista Tita Chiper. Spre mirarea cunoscuților, deși avea cazier, a fost transferat la Ambasada SUA, unde a lucrat până în 1968. Între 1968-1969 Ivasiuc a beneficiat de o bursă în SUA, unde a ținut o serie de conferințe la Columbia, Berkeley, călătorind și în Anglia, spre a susține conferințe la Oxford.

După întoarcerea din SUA, a ocupat de-a lungul timpului diverse funcții.

Între 1970 și 1973 a fost redactor șef și director adjunct al editurii Cartea românească, secretar al Uniunii Scriitorilor, iar între 1972 și 1974 a fost director al Casei de Filme 1.

A publicat în 1964, în Gazeta Literară, povestirea Timbrul, urmată apoi de alte texte beletristice și publicistice.

A publicat mai multe romane, de obicei axate pe dezbateri etice și social-politice “Vestibul” (1967), “Interval”, “Cunoaștere de noapte”, “Păsările”, “Apa” (1973), "Iluminări”, “Racul” (1976). Romanul său Racul este o contrautopie în genul celor scrise de autorii sud americani, istoria unui dictator, a unui anti erou și un discurs despre putere și amenințările dictaturii.

A publicat și volumul de nuvele “Corn de vânătoare”, precum și două volume de publicistică.

Eseurile sale au fost publicate în mai multe volume sub titlul Pro domo.

Romanul “Apa” a fost folosit ca scenariu pentru “Trei zile și trei nopți”, realizat în 1976 în regia lui Dinu Tănase, având în distribuție actorii Fory Etterle, Petre Gheorghiu, George Constantin, Ion Caramitru, Amza Pellea, Irina Petrescu și Gheorghe Dinică.

Fragmentul următor este un extras dintr-un interviu luat autorului de Adrian Păunescu:

"Păsările a fost cartea mea cea mai discutată și, în orice caz, cea mai citită: s-au vândut vreo treizeci de mii de exemplare. A avut ceea ce se cheamă succes de public, lucru de care sunt departe de a fi indiferent. Nu cred că e cartea mea cea mai bună. Unii, printre care și prietena noastră Dana Dumitriu, preferă Cunoaștere de noapte. Un critic pe care îl prețuiesc, Liviu Petrescu, a ales Vestibul. Cele mai multe sufragii a întrunit Păsările. Știu însă doi oameni cărora le place foarte mult Interval, cartea care a avut cel mai mic succes de public. Este vorba de nevasta mea, Tita, și de mine însumi. Cred că Interval este cartea care mă caracterizează cel mai bine. Ilie Chindriș, eroul romanului, mă reprezintă în mare măsură; apare la el una dintre trăsăturile mele dominante: o anumită tentație spre construcția geometrică. Cine mă cunoaște știe că sunt un om total dominat de propriul temperament, dar visul meu intelectual și compensatoriu este un vis de geometru. Aș fi vrut să mă nasc geometru. Aș fi vrut să trăiesc în mediul quasimonahal al ideilor pure, al adevărurilor univoce. Din nefericire, a trebuit să aflu că adevărurile sunt interpretabile; asta nu înseamnă că sunt false sau că toate interpretările sunt bune, dar există întotdeauna o multitudine de interpretări posibile. A trebuit, de asemeni, să-mi dau seama că la baza existenței mele se află o contradicție. Există visul meu de geometru și există un temperament și un mod de a fi care-l contrazic, în Interval, m-am războit cu consecințele geometriei și, de fapt, sunt acolo două personaje care mă reprezintă în egală măsură: nu numai Ilie Chindriș, ci și Olga. Un vis al mișcării — și un vis al rigorii și al stabilității. Această contradicție explică în mare măsură și revoltele mele, și biografia mea, și lecturile mele."

Romane:

Vestibul, (1967)

Interval,(1973)

Apa,(1973)

Păsările,(1973)

Cunoașterea de noapte,(1973)

Iluminări, (1976)

Racul, (1976)

VI. Dramaturgie

de Marin Sorescu

„Poezia lui Marin Sorescu este , in fond , o meditatie trista , insa meditatia imbraca o haina de fantezie inselator surazatoare”(Eugen Simion);”gluma delicat trista fara clovneria sau sarcasmul altora , e identitatea lui in a gandi ideea de viata si moarte”(Vladimir Streinu).

Iona , subintitulata de Marin Sorescu „tragedie in patru tablouri” , a fost publicata in 1968 in revista „Luceafarul” si face parte , alaturi de Paraclisierul si Matca , dintr-o trilogie dramatica , intitulata sugestiv Setea muntelui de sare . Titlul trilogiei este o metafora care sugereraza ideea ca setea de adevar de cunoastere si de comunicare sunt caile de care omul are nevoie pentru a iesi din absurdul vietii , din automatismul istovitor al existentei , iar cele trei drame care o compun sunt meditatii-parabole , realizate prin ironie. Simbolice pentru titlul volumului din care fac parte , dramele Iona , Paraclisierul si Matca sunt parabole pe tema destinului uman , parafrazand trei mituri fundamentale: mitul biblic (Iona) , mitul mesterului Manole (Paraclisierul) , si mitul potopului (Matca).

Piesa de debut a autorului , Iona (1968) reprezinta capodopera sa dramatica si unul dintre evenimentele vietii noastre teatrale. In ea , autorul a simbolizat drama ontologica a omului modern (si a omului ca fiinta) aflat sub puterea destinului orb. Inspirata din mitul biblic al omului inghitit de un peste , opera nu prezinta o drama individuala , ci una general umana , nascuta din framantarile si nelinistile fiintei pamantene in fata propriului destin. De-a lungul celor patru tablouri , Iona da nastere la interogatii existentiale grave , privitoare la viata , moarte , singuratate , destin; prin aceasta trasatura , ea se incadreaza inteatrul de idei devenind un adevarat poem dramatic al nelinistiimetafizice.

Drama Iona are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona , fiul lui Amitai. Iona este insarcinat sa propovaduiasca cuvantul lui Dumnezeu in cetatea Ninive , caci pacatele omenirii ajunsesera pana la cer. Iona accepta misiunea , dar se razgandeste si se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu il pedepseste pentru nesupunere , trimitand un vant ceresc care provoaca o furtuna pe mare. Corabierii banuiesc faptul ca Iona este cel care a atras mania cereasca , asa ca il arunca in valuri. Din porunaca divina , Iona este inghitit de un monstru marin si , dupa trei zile si trei nopti petrecute in burta pestelui in pocainta , „Domnul a poruncit pestelui si pestele a varsat pe Iona pe uscat.”. Subiectul acestei fabule biblice se intalneste in piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext , personajul deosebindu-se de biblicul Iona prin aceea ca acesta din urma este inghitit de chit pentru ca voia sa fuga de o misiune , pe cand eroul lui Sorescu nu savarsise nici un pacat , se afla inca de la inceput „in gura pestelui” si nici nu are posibilitatea elibererii in fapt.

In opera intalnim diferite simboluri si semnficatii:

Labirintul este simbol al drumului pentru cunoasterea de sine. In mitologie labirintul semnifica spatiul initierii prin cunoastere , iar iesirea din labirint inseamna renastere.Apa inseamna existenta intesata de un sir neintrerupt de capcane.Metafora pestelui semnifica spatiul singuratatii absolute , al unui exil fortat. Dedublarea –personajul ajunge la dedublarea verbala si a propriei fiinte. El vorbests cu sine , se striga , se ipostaziaza in Iona cel fara de noroc la pescuit si Iona cel cu noroc la nori , sau in relatia Tata – Fiu. Solitudinea – Iona sufera de singuratate si cauta sa o depasesca. Fiind un instrainat ,el vrea sa comunice cu cineva. El vorbeste chiar daca nu i se raspunde (cu cei doi pescari care sunt muti , cu mama sa , careia ii scrie). Aceasta este conditia omului intr-o lume in care ceilalti tac sau nu aud. „Solitudinea este , insa , sansa solidaritatii cu sine”. Pestii – simboluri ale fiintelor primare , ale tacerii si ale plutirii. Marea – libertate , iluzie. Visul lui Iona de a instala o scandura in mijlocul marii – simbol al statorniciei in jocul neobosit al apelor.

Piesa este alcatuita din patru tablouri , intr-o alternare de afara (I si IV) si de inauntru (II si III).

Iona este pescar , un pescar pasionat , este omul aflat in fata intinderii imense de apa , marea , care sugereaza libertate , aspiratie iluzie si chiar deschidere spre un orizont nelimitat. Iona este un pescar ghinionist , care , desi isi doreste sa prinda pestele cel mare , prinde numai „fate” si , pentru a rezolva neputinta impusa de destin , isi ia intotdeauna cu el un acvariu ca sa pescuiasca pestii „care au mai fost prinsi o data” , atunci cand vede „ca e lata rau”. Iona se simte un ratat si incearca , strigandu-se , sa se gaseasca , sa se identifice pe sine insusi , cugetand asupra relatiei intre viata si moarte:„- (Ragusit.) Iona! – (Mai ragusit.) Iona! –Nimic. –Pustietate. –Pustietatea macar ar trebui sa-mi raspunda: ecoul… –(Bagand de seama ca n-are ecou.) Ei , dar ecoul? –(Mai striga o data sa verifice banuiala.)Io… (Asteapta.) … na …(Asteapta.) –(Frecandu-si mainile a paguba.) Gata si cu ecoul meu… -Nu mai e , s-a ispravit. –S-a dus si asta. –Semn rau.” . „-Ce mare bogata avem! –Habar n-aveti cati pesti misunape-aici. –Cam cati? –Dumnezeu stie: multi. –O suta? –Mai multi. –Cam cat a numara toata viata? –Mai multi. –Atunci , cat a numara toata moartea? –Poate , ca moartea e foarte lunga. –Ce moarte lunga avem!”

Crezand ca a prins ceva , trage navodul , dar iai da seama ca era umbra unui nor care batea exact pe navodul lui.Ii vine ideea ca ar fi mai bine sa se faca pescar de nori. „-Aha , inteleg. Norul acela. Isi culcase umbra exact pe navodul meu… -Mai bine m-as face pescar de nori. –Azi unul , maine altul. As aduce repede potopul. Ca la nori am noroc.”

Marea e plina „de nade (..) frumos colorate” , care sugereaza capcanele sau tentatiile vietii , atragatoare , fascinante , pericolele acestora asupra existentei umane. „Apa asta e plina de nade , tot falul de nade frumos colorate. Noi , pestii , inotam printre ele atat de repede , incat parem galagiosi. Visul nostru de aur e sa inghitim una , pe cea mai mare. Ne punem in gand o fericire , o speranta , in sfarsit ceva frumos , dar peste cateva clipe observam mirati ca ni s-a terminat apa.”

In finalul tabloului il vedem pe Iona inghitit de un peste urias(viata insasi) , cu care incearca sa se lupte , strigand dupa ajutor.„-Ajutor!Ajutooor! –Eh , de-ar fi macar ecoul!”. Lipsa ecoului sugereaza faptul ca aceasta calatorie o va face de unul singur.

Tabloul II se petrece in „interiorul pestelui I” in intuneric , ceea ce il determina pe Iona sa constate ca „incepe sa fie tarziu in mine. Uite , s-a facut intuneric in mana dreapta si-n salcamul din fata casei”(simte ca se apropie sfarsitul). Iona vorbeste mult , logosul fiind expresia supravietuirii , „si-am lasat vorba in amintirea mea , macar la soroace mai mari ca universul intreg sa fie dat lumii de pomana.” Monologul continua cu cele mai variate idei existentiale , „De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii?” ori cugetari , „de ce oamenii isi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc dupa moarte?”. Iona doreste sa se simta liber , incearca sa dovedeasca ca omul este liber sa-si faca propriul sau drum in viata „pot sa merg unde vreau , fac ce vreau , vorbesc. Sa vedm daca pot sa si tac. Sa-mi tin gura. Nu mi-e frica” , dar intarind ideea de mai sus(logosul este expresia supravieturii) el continua sa vorbeasca.

Eroul isi aminteste povestea chitului dar nu il intereseaza decat in masura in care ar fi ancorata in real pentru ca nu cunoaste solutia iesirii din situatia limita , reprezentata de „vesnica mistuire” a pantecului de peste. Iona gaseste un cutit , semn al libertatii de actiune si constata lipsa de vigilenta a chitului , si recomanda ca „artrebui sa se puna un gratar la intrarea in orice suflet” de unde reiese ideea de necesara selectie lucida a lucrurilor importante din viata. El isi pune intrebarea „daca ma sinucid?” si intelege imprudenta care e tanar , „fara experienta” cutitul exprimand o cale de iesire din aceasta situatie anormala , „sunt primul pescar pescuit pescuit de el”.In finalul tabloului , Iona devine visator si este ispitit sa construiasca „o banca de lemn in mijlocul marii” pe care sa se odihneasca „pescarusii mai lasi” si vantul. Singururl lucru bun pe care l-ar fi facut in viata lui ar fi „aceasta banca de lemn” avand „de jur-imprejur marea” comparabila cu„un lacas de stat cu capul in maini in mijlocul sufletului”.

Tabloul III se desfasoara „in interiorul pestelui II” , care l-a inghitit pe primul peste. In acest peste se afla „o mica moara de vant” , simbol al zadarniciei.Iona mediteaza asupra vietii , conditiei umane , si la ciclicitatea vietii cu moartea: „daca intr-adevar sunt mort si acum se pune problema sa vin iar pe lume ?”. Oamenii uita ca sunt semeni si sunt supusi aceleiasi conditii de muritori , „neglijezi azi , neglijezi maine , ajungi sa nu-ti mai vezi fratele”.

Apar doi figuranti care „nu scot nici un cuvant”. Ei cara cate o barna in spate , pe care o cara fara oprire , surzi si chiar muti , acestia simbolizand oamenii ce-si duc povara data de destin , dar care nici nu se framanta sa gaseasca o motivatie. Iona vorbeste cu ei incercand sa-i inteleaga „ati facut vreo intelegere cat trebuie sa ramaneti mancati ?” si vazand conditiile din interiorul chitului se intreba de ce trebuie sa duca oamenii un astfel de trai , „de ce-i mai mananca chitul daca n-are conditii?”. Apoi devine increzator , „o scot eu la capat intr-un fel si cu asta , nici o grija” , apoi scapa cutitul si se inchipuie ca o unghie mare si puternica „ca de la piciorul lui Dumnezeu” cu care sa spintece burtile pestilor , despartind „interiorul pestelui doi de cel al pestelui trei”.

Iona ramane singur cu propria constiinta , aparand in tablou motive noi , cu o simbolistica bogata. Dupa aceea adreseaza o scrisoare mamei sale , pentru ca „in viata lumii” exista „o clipa cand totii oamenii se gandesc la mama lor. Chiar si mortii. Fiica la fiica , mama la mama , bunica la mama… pana se ajunge la o singura mama , una imensa …”. Desi i „s-a intamplat o mare nenorocire” , Iona iubeste viata si sugereaza ideea repetabilitatii existentiale prin rugamintea adresata mamei: „Tu nu te speria numai din atata si naste-ma mereu” , deoarece „ne scapa mereu ceva in viata” , intotdeauna esentialul. Primind multe scrisori el remarca faptul ca „scriu nenorocitii , scriu” cu speranta de a fi salvati: „Cat e pamantul de mare , sa treaca scrisoarea din mana in mana , toti or sa-ti sa-ti dea dreptate , dar sa intre in mare dupa tine – nici unul”.Finalul tabloului ilustreaza o infinitate de ochi care-l privesc , simbolizand nenascutii pe care chitul ii purta in pantece:”Cei nenascuti , pe care-i purta in pantec (…) si acum cresc de spaima”.

In Tabloul IV Iona apare in gura „ultimului peste spintecat”. Se vede doar „barba lui lunga si ascutita”. Simte ca respira acum alt aer , „aer de-al nostru – dens”. „Da , asta e aer. Sa nu-mi spui ca si cel dinauntru a fost aer.” Nu mai vede marea , ci nisipul ca pe „nasturii valurilor” dar nu este fericit pentru ca „fericirea nu vine niciodata cand trebuie. O sa ma bucur pentru clipele astea , atat de importante , cine stie cand.”. Incepe sa strige: „Hei , oameni buni !”. Apar cei doi pescari care au in spinare barnele , iar Iona se intreaba de ce se intalneste mereu cu „aceiasi oameni” , sugerand limita omenirii captive in lumea ingustata „pana intr-atata?”. Orizontul lui Iona se reduce la o burta de peste , dupa care se zareste „alt orizont” care este „o burta de peste urias” , apoi „un sir nesfarsit de burti. Ca niste geamuri puse unu langa altu.” Meditand asupra relatiei dintre om si divinitate , Iona nu are nici o speranta de inaltare , desi „noi oamenii , numai atata vrem: un exemplu de inviere” , dupa care fiecare se va duce acasa ca „sa murim bine , omeneste” , insa „invierea se amana”. Drama umana este aceea a vietii apasatoare , sufocante din care nimeni nu poate evada in libertate: „Problema e daca mai reusesti sa iesi din ceva , o data ce te-ai nascut. Doamne , cati pesti unul intr-altul!”. Toti oamenii sunt supusi aceluiasi destin de muritori , „toate lucrurile sunt pesti. Traim si noi cum putem inauntru”. In naivitatea lui , Iona voise sa-si depaseasca umila conditie , aspirase spre o ezistenta superioara , desi ar fi trebuit sa se opreasca la un moment dat „ca toata lumea” , iar nu „sa tot mergi inainte”. Iona incearca sa-si prezica „trecutul”, amintirile sunt departe , incetosate , sugerand parinii , casa copilariei , scoala , povestile si nu-si poate identifica propria viata , pe care o vede „frumoasa si minunata si nenorocita si caraghioasa , formata de ani , pe care am trait-o eu?”. Isi aminteste numele: „Eu sunt Iona”. Constata ca viata de pana acum a gresit drumul , „totul e invers” , dar nu renunta , „plec din nou”.

Solutia de iesire pe care o gaseste Iona este aceea a spintecarii propriei burti care ar semnifica evadare din propria carcera , din propriul destin din propria captivitate. Drama se termina cu o replica ce sugereaza increderea pe care i-o da regasirea sinelui , pentru ca „e greu sa fii singur” , simbolizand un nou inceput: „Razbim noi cumva la lumina”. Gestul din final si simbolul luminii din final sunt o incercare de impacare intre omul singur si omenirea intreaga , o salvare prin cunoasterea de sine , ca forta purificatoare a spiritului , ca o primenire sufleteasca.

Eugen Ionescu

Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie (13 noiembrie, pe stil vechi) 1909, Slatina – d. 28 martie 1994, ; cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze) a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6).

Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama Marie-Thérése născută Ipcar avea cetățenie franceză. Marta Petreu susține că era de origine iudaică iar Florin Manolescu reia această informație neconfirmată Enciclopedia exilului literar românesc, Editura Compania, 2003. Acest fapt l-a împiedicat să se "rinocerizeze", într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau cu ideile totalitare.

La vârsta de patru ani, Eugen Ionescu își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924. Își continuă educația în România urmând cursurile de liceu la Colegiul "Sfântul Sava" din București, și susține examenul de bacalaureat în . Se înscrie la Facultatea de Litere, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare, este numit profesor de franceză la Cernavodă, iar mai târziu este transferat la București. În 1938 pleacă la ca bursier. Acolo își scrie teza de doctorat Tema morții și a păcatului în poezia franceză.

Primele apariții ale lui Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru "scriitori tineri needitați". Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!

Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.

Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve ("Cântăreața cheală") a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui N. Bataille, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată abia după 1990. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.

Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere, alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.

Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Beranger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit, drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.

Opera:

Dramaturgie:

Cântăreața cheală (1950)

Lecția (1951)

Scaunele (1952)

Victimele datoriei (1953)

Amadeu (1954)

Jacques sau supunerea (1955)

Ucigaș fără simbrie (1957)

Rinocerii (1959)

Regele moare (1962)

Pietonul văzduhului (1963)

Setea și foamea (1966)

Delir în doi (1967)

Jocul de-a măcelul (1970)

Macbett (1972)

Ce formidabilă harababură (1973)

Omul cu valize (1975)

Călătorie în lumea morților (1980)

Eseuri. Proză literară:

La Photo du Colonel (1962)

Note despre teatrul de avangardă (1962)

Note și contranote (1966)

Jurnal în fărâme (1967)

Prezent trecut, trecut prezent (1968)

Descoperiri (1969)

Solitarul (1973)

Situații și perspective (1980)

Căutarea intermitentă (1988)

Teodor Maziliu

Teodor Mazilu (sau Theodor Mazilu, n. 1930, București, d. 18 octombrie 1980) a fost un dramaturg român, autor de piese de teatru și scheciuri pentru televiziune.

Teodor Mazilu scrie începînd din 1949, mai întîi în periodice pentru ca mai apoi să publice colecții de nuvele și romane. Ceea ce îl caracterizează pe Mazilu este însă teatrul său, adesea asemănat cu cel al lui Caragiale. În ciuda cenzurii severe din acea perioadă el reușește să-și cîștige publicul luînd în zeflemea absurdul caracteristic regimului despotic.

Piesa Proștii sub clar de lună, pusă în scenă de Lucian Pintilie în 1963 la Teatrul Bulandra este scoasă de pe afiș de autoritățile vremii.

Culegeri de nuvele:

plimbare cu barca (1964)

Vara pe verandă (1966)

Pălăria de pe noptieră (1972)

Înmormîntare pe teren accidentat (1973)

Iubiri contemporane (1975)

Elegie la pomana porcului (1976)

Doamna Voltaire (1979)

Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni (1980)

Romane:

Bariera (1959)

Aceste zile și aceste nopți (1962)

singură noapte eternă

prima parte din Într-o casă străină (1975) – al doilea volum este încă inedit.

Piese de teatru:

Proștii sub clar de lună (1963)

Acești nebuni fățarnici (1971)

Mobilă și durere (1980)

Don Juan moare ca toți ceilalți

Somnoroasa aventură

Sărbătoare princiară

Volum de poezii:

Cîntece de alchimist (1972)

Eseu filozofic:

Ipocrizia disperării (1972)

Matei Visniec

Matei Vișniec (n. 29 ianuarie 1956, Rădăuți) este un poet și dramaturg român, activ în acest moment în Franța, cunoscut în special pentru scrierile sale în limba franceză. A studiat istoria și filozofia la Universitatea din București și a fost membru al Cenaclului de Luni, coordonat de profesorul Nicolae Manolescu.

Copilăria și-a petrecut-o la Rădăuți. Tatăl său era contabil, iar mama învățătoare. Familia sa a avut experiența dureroasă de a i se fi confiscat pământul pe care-l deținea și îl lucra.

De mic, viitorul dramaturg observă că trebuie să adopte la școală și mai târziu în viața activă o ideologie despre care știa că nu este chiar așa de perfectă și de adevărată. Această diferență între realitate și modul în care este înfățișată realitatea, cum ar fi spus tatăl său contabil, între scriptic și faptic, va fi inspiratoarea multora dintre piesele sale.

Din copilăria într-un oraș în genul acelora „în care nu se întâmplă nimic”, cum spunea Minulescu, i-a rămas o amintire de neuitat: spectacolul circului în turneu la Rădăuți. Spectacolul plin de culori, pe scenă, în direct, i-a trezit gustul pentru reprezentația teatrală. Atmosfera orașului natal din perioada copilăriei sale îi va inspira ideea piesei Angajare de clown.

Se mută apoi la București unde are acces la toate bibliotecile, toate formele de scriere, la literatura clasică și modernă. Sensul invers nu era valabil, cenzura îi interzice unele texte, limitându-i creația.

Piesele scrise între 1977 și 1987 au fost cenzurate și circulau pe ascuns, doar poemele îi erau publicate. A fost membru activ al Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu. Înainte de 1989 i-au apărut în România: La noapte va ninge (Editura Albatros, 1980), Orașul cu un singur locuitor (Editura Albatros, 1982), Înțeleptul la ora de ceai (Editura Cartea Românească, 1984).

În 1987, fuge din România și cere azil politic în Franța, unde obține cetățenia franceză în 1993. Acum locuiește la Paris, unde este jurnalist la Radio France internationale, și colaborează la diferite alte reviste franceze.

După 1989, devine autorul cel mai jucat în România, în București și în provincie, la radio și la televiziune. În octombrie 1996, Teatrul Național din Timișoara organizează un festival „Matei Vișniec” cu 10 dintre piesele sale, prezentate de către 12 trupe teatrale. Devine prezentat și în manualele școlare.

Din 1987 trăiește în străinătate. În Parisul visat de atâția români este la început inhibat de o limbă pentru care trebuie să se întoarcă la școală pentru a-i învăța declinările și conjugările.

Din 1992 piesele lui Matei Vișniec se joacă în străinătate, Les chevaux à la fenêtre, în Franța și Petit boulot pour vieux clown, la Bienala de Teatru din Bonn. Ulterior, 20 de piese i-au fost jucate în Franța (Théâtre de l'Est Parisien, Théâtre du Guichet Montparnasse, Théâtre du Rond-Point, Studio des Champs-Elysées, etc.). Matei Vișniec este al doilea dramaturg român care reușește să se impună în lumea selectă și conservatoare a teatrului francez, după Eugène Ionesco.

Începe o bogată activitate de jurnalist. Viața poate fi privită doar prin prisma cruzimii ce se degajă din «ultimile știri» pe care trebuie să le transmită publicului la postul de radio unde este angajat la Paris (RFI).

Creația sa literară găsește aici surse de inspirație, de exemplu în războiul din Bosnia (Du sexe de la femme comme champ de bataille dans la guerre en Bosnie), dar apare și pericolul de a nu mai crea, de a nu avea alte subiecte, pe care l-a depășit însă întotdeauna.

Pasiunea sa se hrănește din literatura pe care a citit-o, încă din copilărie. Este îndrăgostit și influențat de Franz Kafka, Fiodor Dostoievski, Edgar Allan Poe, Lautréamont, Jorge Luis Borges,Anton Pavlovici Cehov, Samuel Beckett. Iubește suprarealismul, dadaismul, teatrul absurdului sau grotescului, literatura fantastică, realismul magic al romanului latino american, teatrul realist anglosaxon și urăște realismul socialist.

Piese de teatru:

Les chevaux à la fenêtre (Caii la fereastră)

Attention aux vieilles dames rongees par la solitude (Atenție la bătrânele doamne roasede singurătate)

Le roi, le rat et le fou du roi (Regele, șobolanul și nebunul regelui)

Theatre decomposee ou, L'homme-poubelle (Teatrul descompus sau Omul-pubelă)

Petit Boulot pour vieux clowns (Angajare de clovn)

Du pain plein les poches (Buzunarul cu pâine)

Paparazzi, ou, La chronique d'un lever de soleil avorte (Paparazzi sau cronica unui apus de soare avortat)

Trois nuits avec Madox (Trei nopți cu Madox)

Mais maman, ils nous racontent au deuxième acte ce qui s’est passé au premier (Bine, mamă, da' ăștia povestesc în actu' doi ce se-ntâmplă-n actu întâi)

Mais qu'est-ce qu'on fait du violoncelle? (Si cu violoncelul ce facem?)

Comment pourrais-je etre un oiseau? (Cum aș putea fi o pasăre?)

Le dernier Godot (Ultimul Godot)

Histoire des l'ours panda racontee par une saxophoniste (Istoria urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la )

L'histoire du communisme racontee aux malades mentaux (Istoria comunismului povestită pe înțelesul bolnavilor mintali)

Lettres aux arbres et aux nuages (Scrisori către arbori și nori)

Mansarde à avec vue sur la mort (Mansardă la cu vedere spre moarte)

Richard al III-lea nu se mai face sau Scene din viața lui Meyerhold

Hotel Europa complet

Premii și distincții:

Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Cea mai bună carte de poezie, pentru volumul Înțeleptul la ora de ceai (1984)

Premiul UNITER pentru Cea mai buna piesa românească a anului, pentru piesa Angajare de clovn (1991)

Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Dramaturgie (1992)

Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Dramaturgie, pentru piesa Omul cu o singură aripă (2006)

VII.ANEXE

Ana Blandiana, ipostaze iberice

Pentru cine a fost martor atunci cînd Ana Blandiana hipnotiza o sală întreagă în cadrul seriei de recitaluri de la Cordoba, cu ocazia prezentării unei antologii poetice bilingve din propria operă (Cosecha de ángeles/La cules îngeri), în cadrul festivalului internațional de poezie Cosmopoetica 2007, apropiata lansare oficială a cărții Proiecte de trecut, tradusă cu mult talent de Viorica Pâtea și Fernando Sánchez Miret, este un motiv de reală bucurie.

Proyectos de pasado a apărut la o editură recent înființată, care își are sediul în frumosul și liniștitul oraș Cáceres și care, în scurt timp, grație muncii neobosite a directorului Julián Rodríguez, a devenit o editură selectă și de avangardă (www.editorialperiferica.com). Proiecte de trecut s-a bucurat de un impact mediatic extraordinar prin diverse recenzii și cronici semnate de critici literari de marcă în suplimente și reviste literare de prim rang – ABC Cultural, El País, Público, Tiempo, Contextos, Letras Libres, Esquire y Tendencias – și, nu în ultimul rînd, printr-o analiză detaliată a cărții în cadrul unor emisiuni de radio și de televiziune (Cadena Cope – „La Linterna“), Cadena SER y Popular TV („La Baraja“). Pe 27 noiembrie, va avea loc lansarea de carte la Ámbito Cultural El Corte Inglés din , unul dintre forurile culturale spaniole cele mai importante.

„Proiecte de trecut – observa editorul – este una dintre acele cărți totale, care cuprinde nu numai toată literatura (în cazul de față, cea română), ci și o întreagă epocă. O epocă teribilă, despre care aceste povestiri dau mărturie, povești despre deportări și lagăre de concentrare. Această operă conține adevăruri atît de puternice, încît ne emoționează și, totodată, ne obligă să medităm. Ana Blandiana este, pentru jumătate din Europa, o autoare extrem de apreciată și credem că, foarte curînd, va deveni un nume cunoscut și în Spania“ (Tiempo, 18 aprilie 2008). Asemenea Annei Ahmatova sau lui Václav Havel, Ana Blandiana simbolizează, de fapt, conștiința și mărturia timpului său, opoziția emblematică față de un regim advers și lupta împotriva cenzurii, fiind, în același timp, și o voce cu pronunțate inflexiuni metafizice și intimiste, care ne îndeamnă să reflectăm asupra creației artistice și a condiției umane, asupra inocenței, căderii, morții și supraviețuirii (cu o accentuată dimensiune supratemporală), asupra dragostei ca aspirație către absolut și transcendent și, nu în ultimul rînd, asupra responsabilității în fața terorii istoriei și asupra nevoii de a lăsa o mărturie a celor trăite.

Scrise la persoana întîi, cele unsprezece povestiri care alcătuiesc volumul (al doilea de proză fantastică) amintesc, datorită imaginației vizionare a autoarei, de tonul de confesiune și de evocarea realistă caracteristică mai degrabă unui documentar (cîte dintre aceste istorisiri n-ar putea fi ecranizate?) sau unui jurnal decît unei opere de ficțiune. Este, de fapt, o cronică (plină de elemente onirice și suprarealiste) a vieții cotidiene din timpul regimului totalitar care s-a prelungit timp de aproape o jumătate de secol. Dar, așa cum semnalează Viorica Pâtea în prefața intitulată „Limbajul realist din nuvela fantastică“, „ficțiunea sa se înscrie în tradiția fantastică a lui Poe, E.T.A. Hoffman și Kafka și continuă tendințele cele mai moderne ale lui Borges, Cortázar sau Eliade“. Ne aflăm, prin urmare, în fața unor povești care „destramă codul verosimilului“, înfățișînd o realitate „încărcată cu semne misterioase și indescifrabile“, dar și cu „amintiri de neînțeles ale unei vieți care nu a existat“.

Despre caracterul ei de cronică se pronunță, în egală măsură, criticul și scriitorul Miguel Sánchez-Ostiz, în ABC Cultural (12 aprilie 2008), care remarcă „indiscutabila lor frumusețe formală“ și faptul că povestirile Anei Blandiana „fluctuează între fantastic, o formă de narațiune cu puternice rădăcini românești și cronica sau pledoaria celui care își exercită dreptul la memorie, dorința ca trecerea timpului să nu șteargă suferința victimelor acestui regim totalitar“. Astfel, optînd pentru o formă aluzivă și indirectă și mizînd pe un principiu clar poetic („Poezia nu este o succesiune de trăiri, ci o succesiune de viziuni“, ne spune autoarea), Ana Blandiana reușește să radiografieze societatea și să ofere o informație bogată despre viața din România printr-o carte de ficțiune în care, după cum subliniază J. Ernesto Ayala-Dip, realitatea cea mai dezolantă este transpusă în registru fantastic: „Această punte între două lumi cu legi diferite, acest tunel cortázarian, în care totul începe într-un decor și se termină în altul, această oglindă a lui Lewis Caroll, dobîndește la scriitoarea română dimensiunea unei literaturi de demascare ideologică“ (Letras Libres, septembrie 2008).

„Pînă la ce punct sîntem pregătiți să asimilăm izbucnirea extraordinarului în viața noastră de zi cu zi?“, se întreabă A. Jiménez Morato în Público (5 aprilie 2008). „Apariția fantasticului în aceste texte răstoarnă stereotipurile cu care sîntem obișnuiți: deschide o breșă neliniștitoare în logica de tip cauzal și apare ca o rază de speranță, ca o șansă pentru ceva mai bun. Și asta poate pentru că realitatea apăsătoare a dictaturii, care o urmărea pe autoare, inversa termenii obișnuiți.“ Este vorba despre același regim care, inițial, a cenzurat cartea, apărută abia in 1982, atunci cînd recunoașterea internațională datorată premiului Herder a făcut ca publicarea ei să nu mai poată fi oprită.

În timp ce Ana Blandiana oferă publicului spaniol proza sa fantastică, România începe să-și părăsească condiția de terra incognita; lista scriitorilor români publicați în Spania crește (datorită, într-o mare măsură, Institutului Cultural Român și programelor sale de finanțare pentru traducerea autorilor români, la care deja au apelat cu succes cîteva edituri spaniole), iar în momentul de față rămînem uimiți în fața unei realități care, pînă nu demult, ni s-ar fi părut utopică: reprezentarea în spațiul iberic a unei largi game de exponenți ai literaturii române, care îmbină clasicul (în curînd va apărea traducerea operei lui Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche) cu contemporanul, începe să prindă contur. Este de dorit ca, apelînd la comparația, atît de uzitată și chiar expirată, cu o locomotivă, literatura să atragă după ea și alte genuri la fel de incitante, cum ar fi istoria și memorialistica, domenii în care literele românești au dat naștere la adevărate bijuterii. Cu Proyectos de pasado – „oare cum am reușit să rămînem atîta timp fără literatura Anei Blandiana? Nu știam nimic despre ea pînă acum, dar deja dorim să-i citim următoarea carte…“, exclamă A. Jiménez Morato –, literatura română își continuă debarcarea, tîrzie, dar sigură, în Peninsula Iberică, și de data asta o face prin intermediul unui volum de o indiscutabilă valoare, care a trezit entuziasmul în rîndul criticilor și interesul unui public atras pînă acum de alte literaturi.

Marin Sorescu ar fi implint in februarie 72 de ani

Stirile e despre moartea mea
Sunt exagerate…
(Marin Sorescu)

În anul în care abia fusese sãrbãtorit pentru cifra rotundã de 60 de ani (1996), Marin Sorescu „s-a dus sã moarã putin”, dacã ar fi sã-i preluãm si noi cuvintele cu care el însusi scria despre cel pe care avea sã-l numeascã, cu ostentativ orgoliu, „vãrul Shakespeare”. Un mare artist, ni se sugera astfel, se înrudeste numai cu cei mari, iar prin ceea ce scrie accede la nemurire. El rãmâne si viata sa continuã prin valoarea operei sale, valoare de care, ca orice creator absolut, nu putea sã nu fie constient. „Nimic nu e vesnic. Nici un sacrificiu. (…) Dar dacã viata ta prelungeste mãcar cu o clipã durabilitatea unei creatii, meritã sã-l faci”, afirma scriitorul în volumul de criticã publicat sub titlul Teoria sferelor de influentã (Editura „Mihai Eminescu”, Bucuresti, 1969, pp. 19-20).
Indiferent de genul asumat (liricã, teatru, roman, eseu, criticã literarã), prin tot ceea ce a scris, Marin Sorescu si-a pus pecetea inconfundabilã a unui stil personal, punând „întrebãri” si cãutând sã dezvãluie Lumea prin propria sensibilitate si întelegere.

„Gânditor”, Marin Sorescu a mers pe drumul vietii, un „drum” care (pentru a-l parafraza pe poet) „este cel mai greu cu putintã”, scriind si gustând din „apa vie” pe care el „a stiut” sã o transforme în poezie:
„Aceeasi apã ce palpitã-n piept,
Pentru unii e moartã, pentru altii e vie” (Apã vie, apã moartã).
Viata în sine a fiecãrui om este ca o permanentã „fugã” si de aceea poetul îsi dorise sã „se aprindã” întru poezie, sã tâsneascã ca „un mic izvor de adãpat aripa”. Primind din cer (intermediarul dintre cei care au trecut si cei care vor veni), „picãtura necesarã” de suflet, poetul se vedea un continuator al creatiei, un „izvor” care ajutã „zborul” poetic al celor care vor veni.
Aceasta si-a dorit din momentul în care, „vãzând luminã pe pãmânt”, el s-a nãscut pentru a chestiona lumea si a-i descifra misterul.
Aceastã „nastere” poeticã s-a produs în 1965, o datã cu publicarea volumului Singur printre poeti. Va continua numai dupã un an cu Poeme, cel care îi aduce consacrarea si care va constitui o provocare atât pentru sine însusi, cât si pentru confrati. În comentariile pe care le va face apoi frecvent la propria poezie sau la cea a altor poeti (români sau strãini), Marin Sorescu mãrturisea cã, scriind, el aspirã sã-si defineascã esenta lumii. Si, fiind produsul unui „gânditor”, poezia lui Marin Sorescu foloseste metafora si simbolul pentru a filosofa Poetul a chestionat lumea si în Moartea ceasului (1966), si în Tineretea lui Don Quijote (1968), în Suflete bun la toate (1972) sau în ciclurile La lilieci si în Descântoteca (1976), Sãrbãtori itinerante (1978), Fântâni în mare (1982), Ecuatorul si polii (1989), Poezii alese de cenzurã (1991), dar mai ales în teatrul sãu, dintre care amintim Iona, Matca, A treia teapã etc.
Poemele soresciene au fost receptate uneori ca „antipoezie”, tributare manierismului, dar în special ca replici (în consonantã cu cele scrise de Nichita Stãnescu) la formula traditionalã care cantona literatura românã în traditie si, mai grav, în regulile impuse în anii ‘50-’60 de asa-numitul „realism-socialist”. Un fel de „apetit” pentru nonconformism caracteriza tânãra generatie de poeti, atitudine de altfel fireascã pentru aproape fiecare generatie. Cea a anilor saizeci a avut însã si sansa materializãrii în poezie majorã.
Marin Sorescu este unul dintre autorii care au scris o astfel de poezie.
Limbajul sãu, deposedat de „figuri”, conduce la o desolemnizare a stilului. El nu modificã lumea, ci perceptia asupra lumii si asupra modului sãu de a se exprima.
Dincolo de felul în care o spune, poezia sa redefineste universul. Intermediar între acesta si noi, Poetul ni-l dezvãluie dintr-o perspectivã pe care cititorii de pretutindeni constatã cu uimire cã îl simt mai familiar, mai aproape, mai … uman. Chiar si în paginile de criticã literarã, de eseisticã (adevãrate poeme în prozã si acestea, de cele mai multe ori!) stilul este acelasi – un stil oral, voit informal, demonstrând însã un „simt al limbii” cu totul deosebit. Sub aparenta limbajului comun, scriitorul face un fel de „slalom”, legând, firesc, concretul de simbol, prozaicul de … poezie. Poetul are darul de a-i vedea universului înconjurãtor fata mai putin descoperitã sau mai putin vizibilã pentru omul grãbit. Ai senzatia cã ti se oferã o lupã cu care mãresti si esti invitat – parcã în joacã – la „Spectacolul Lumii”.
Un astfel de „spectacol” este fiecare poem, fie cã se numeste Am vãzut luminã pe pãmânt…, Trebuiau sã poarte un nume sau Shakespeare, Scaunele sau Tablouri, Scoica sau Ulise, Cercul sau Piramida mea etc., etc.
Cititorii si criticii literari i-au primit si apreciat deopotrivã talentul de a pune – într-o aparentã de simplitate – cele mai profunde probleme. Cãrtile sale, în tiraje considerabile, se epuizau imediat. Se întâmplã încã la fel, ceea ce atestã permanenta creatiei sale. Cu autoritatea pe care i-o conferea scrierea Istoriei literaturii române, George Cãlinescu, în 1964, intuise perfect noua voce liricã ce abia intra pe poarta literaturii. „Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate exceptionalã de a surprinde fantasticul lucrurilor umile si latura imensã a temelor comune. Este entuziast si beat de univers, copilãros, sensibil si plin de gânduri pânã la marginea spaimei de ineditul existentei, romantic în acceptia largã a cuvântului”, scria criticul în revista „Contemporanul”– atentie! – în 1964. Am putea afirma, printr-o analogie cã, George Cãlinescu a avut, vis à vis de tânãrul Sorescu, acelasi rol si aceeasi perfectã intuitie pe care le avusese cu ceva timp înainte Titu Maiorescu în descoperirea lui Eminescu. George Cãlinescu nu citise versuri ca „Am vãzut luminã pe pãmânt/ Si m-am nãscut si eu…” sau „Si centrul de foc al incredibilului/ Miezul, sâmburele/ De necrezut al necrezutului/ Este si el un început” (Am atins incredibilul) sau „O carte micã,/ N-am luat cu mine/ Decât o carte subtire/ Asa ca o frunzã/ Asa ca o viatã de om./ M-am gândit c-o sã mã doarã spinarea./ C-o sã mã doarã numele/ Care-o va cãra” (Povarã) si nici metafore ca cele din La lilieci (cercul – „acea spumã de geometrie”) sau din eseurile si cronicile literare. Dar Cãlinescu avea geniul de a vedea peste timp si a sti cu precizie cã „se nãscuse” un mare poet.
Cu fiecare nouã carte, cu fiecare gen abordat, asteptarea cititorului era derutatã. Scriitorul surprindea aproape de fiecare datã de vreme ce stãpânea facultatea magicã de revigorare a registrului artistic.
Cuiele pe care stau întins
îmi intrã-n carne si mã dor.
Sunt un fachir mereu începãtor!, se dezvãluia în vers poetul.
Privind retrospectiv (si perspectiva temporalã ne ajutã întotdeauna sã vedem si sã întelegem mai bine!), vom descoperi deja maturitatea creatiei, aflarea încã de la început a unui stil personal. Se impunea o nouã voce liricã! Poate cã nu prea multi, însã, puteau prevedea cã unul dintre poemele componente ale volumului, Shakespeare, va figura, peste ani, într-o antologie apãrutã în Franta la Editura „Gallimard”, antologie care reunea cele mai frumoase o sutã de poezii ale lumii. Scriitorul abia debuta cu adevãrat, dar scria una dintre cele mai frumoase poezii ale lumii! Putem de aceea afirma cã, oprindu-se prin absurd aici, poetul Marin Sorescu tot ar fi rãmas în literaturã. Dar noi, cititorii am fi fost privati de ceea ce a urmat. O operã variatã (ca modalitate de abordare, dar si ca stil nu de putine ori), însã permanent egalã cu sine în calitate.

Citind (si recitind) poemele soresciene (ca si întreaga sa Operã, iar majuscula nu e întâmplãtor scrisã), mã gândesc cã poate cea mai bunã caracterizare i-a fãcut-o tot un poet – irlandezul Seamus Heaney, laureatul premiului Nobel pentru literaturã pe anul 1995: „Ea (poezia lui Sorescu n.n.) te învatã si te încântã, dar nu în aceastã ordine: încântarea vine mai întâi. În cazul lui Sorescu putem, de fapt, revizui o celebrã apotegmã si spune cã poemele sale încep în încântare, fac o incursiune prin întelepciune si sfârsesc în punctul de pornire, complet revigorate.” O astfel de apreciere din partea unui scriitor strãin nu este izolatã. Numele lui Marin Sorescu a devenit – pe multe meridiane – un fel de emblemã a poeziei. La „concurentã” (nobilã!) cu Nichita Stãnescu.
De aceea poemele sale au fost traduse în multe limbi. Voi cita în continuare „Nota biobibliograficã” întocmitã de Virginia Sorescu: „Marin Sorescu a fost tradus, pânã acum cu un volum sau mai multe, în limbile: englezã, francezã, germanã, spaniolã, italianã, suedezã, greacã, rusã, olandezã, polonã, bulgarã, bengali, maghiarã, sârbã, slovacã, macedoneanã, albanezã. De asemenea, piesele de teatru si grupaje semnificative din versurile lui Marin Sorescu au apãrut traduse în reviste din Italia, Franta, Grecia, Iraq, Suedia, Danemarca, Norvegia, Olanda, Spania, Canada, Mexic, Venezuela, Bulgaria, Ungaria, Yugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, URSS, Australia, India, China etc.”
Parcurgând o astfel de listã de limbi si tãri, cititorul parcurge de fapt Lumea.
El strãbate cu gândul universul concret pe care s-a rãspândit un univers poetic ce poartã nume românesc – Marin Sorescu.

Poetul Jebeleanu regreta ca nu l-a lichidat pe Ceausescu. Amestecul exploziv dintre prostie si politia politica.

Emil BERDELI

Eugen Jebeleanu regreta ca nu l-a lichidat pe Ceausescu atunci cand putea sa o faca, iar Securitatea interpreta toata povestea ca o deviere de la ideologia comunista. Ofiterilor antitero le era frica si sa se gandeasca la faptul ca un vechi tovaras doreste pieirea „Geniului din Carpati”. Einstein a spus ca universul si prostia umana sunt infinite. Cel putin in ce priveste prostia era sigur. Cine cunoaste insa cu adevarat efectele dezastruoase ale prostiei, chiar daca pe marginea acestui subiect au curs rauri de cerneala? Azi o sa ne referim la prostia din serviciile secrete. Atunci cand prostia si „intelligence” se imbina, e nenorocire. Iar daca intra si politica in joc, amestecul este de-a dreptul exploziv. Un exemplu in acest sens este planul ticluit de catre Dumitru Tabacaru – un ditamai generalul de Securitate – pentru „neutralizarea actiunilor ostile” ale lui Eugen Ionescu. O operatiune mai absurda decat tot teatrul absurdului scris de marele dramaturg. Pentru ca tot veni vorba despre teatru, parca desprins dintr-o piesa bufa era si episodul in care un alt poet proletcultist si-a pus cenusa in cap pentru ca i-a cantat osanale lui Ceausescu – cel putin asta reiese din notele secrete ale agentilor politiei politice.

"Il lichidam de atunci, impreuna cu sotia"

 Eugen Jebeleanu, poet proletcultist in prima faza a instaurarii comunismului in Romania, il injura uneori pe Ceausescu. Mai ales cand dictatorul umbla la privilegii. La inceputul anilor ’80, partidul intentiona sa desfiinteze organizatia de partid din cadrul Uniunii Scriitorilor, iar membrii sa fie transferati la organizatiile de cartier ori la locul de munca. Asta insemna, de fapt, diminuarea influentei unor veterani ai PCR, precum Jebeleanu. Conform unei note strict secrete a UM 0544 (unitate antitero) din 15 ianuarie 1981, el a spus extrem de suparat, dar si amenintator: „… Cel care a adus tara in halul asta de haos are zilele numarate. Daca stiam de pe vremea cand era mic ca va ajunge mare si ne va persecuta, il lichidam de atunci, impreuna cu sotia… Prin desfiintarea organizatiei de partid de la Uniune, partidul si-a dat arama pe fata… In curand, Uniunea va redeveni Uniune, iar scriitorul scriitor…” Cel care fusese mic si ajunsese mare era Ceausescu, acesta este motivul pentru care respectivul document a fost intocmit de unitatea antitero. Cert e ca autorul respectivului raport ori se face ca nu pricepe declaratia lui Jebeleanu, reprodusa de vreun informator, ori era tampit de-a binelea. Altfel nu ar fi afirmat in raportul sau ca poetul se manifesta dusmanos in primul rand la adresa PCR, dar punea intre ghilimele declaratia belicoasa la adresa lui Ceausescu. Jebeleanu il injura pe secretarul general tocmai pentu ca anexa partidul. Mai mult, poetul afirma limpede ca ii pare rau ca nu l-a lichidat pe Ceausescu si pe sotia sa atunci cand avea aceasta posibilitate, iar securistul tragea concluzia ca Jebeleanu se manifesta „dusmanos la adresa P.C.R. (…) intr-o maniera tendentioasa”. Nu era nimic tendentios. Ba dimpotriva (ASRI, Fond D, dosarul nr. 10.966, vol. 11, f. 30-31).

Mai absurd decat teatrul absurdului

Marele dramaturg Eugen Ionescu n-a atacat din exil regimul comunist, ci a spus doar ca Ceausescu ar trebui sa le permita romanilor sa calatoreasca. In acel moment a fost catalogat drept dusmanul poporului. Insusi generalul-maior Dumitru Tabacaru din Directia I a Securitatii a ticluit un plan pentru contracararea atitudinii „dusmanoase” a lui Ionescu. Chiar primul punct al operatiunii imaginate de general atingea culmea prostiei. Asadar, conform „Planului de masuri pentru neutralizarea activitatilor ostile tarii noastre”, ticluit de Tabacaru la 8 octombrie 1977, catalogat „Strict Secret”, unul dintre cei care urmau sa-l influenteze pozitiv pe Eugen Ionescu era dramaturgul Horia Lovinescu. Care – atentie! – trebuia sa-l contacteze la Paris pe autorul piesei „Rinocerii” si sa-i explice cu ce bucurie in suflet artistii profesionisti si amatori din Romania iau parte la viata politica a tarii participand la Festivalul „Cantarea Romaniei”. Pentru cei mai tineri, respectiva manifestare era menita sa ridice osanale comunismului biruitor, dar mai ales lui Nicolae Ceausescu. Nu avea nici o legatura cu arta. O fi facut Horia Lovinescu compromisurile sale cu regimul, dar trebuia sa fii imbecil sa crezi ca un dramaturg se va preta sa aiba o asemenea discutie cu Eugen Ionescu. E aproape inimaginabil sa crezi si faptul ca Ionescu putea inghiti o asemenea aberatie. Toate punctele planului intocmit de Tabacaru sunt tembele, dar punctul 5 este abisal.

Ion Caraion, un pion de sacrificiu

 Daca lucrurile s-ar fi petrecut cum dorea generalul, un agent pretios ar fi fost deconspirat. Asadar, in planul sau de masuri, Tabacaru scria la punctul 5: „«Arthur» ii va relata (lui Eugen Ionescu –n.n) despre suspiciunile sale si ale celorlalti oameni de arta si cultura in legatura cu duplicitatea «celor trei», a faptului ca desfasoara activitate dirijata.” Cei trei erau Paul Goma, Dimitru tepeneag si Virgil Tanase. Deci, Artur – pentru ca de regula aparea fara h in documentele Securitatii -, nume conspirativ sub care se ascundea poetul Ion Caraion, informator al Securitati, avea sarcina sa-l convinga pe dramaturgul stabilit la Paris de faptul ca „cei trei” sunt in realitate oameni ai Securitatii, compromitandu-i astfel. Pai, de unde putea sti el asta, daca nu de la Securitate. E la mintea cocosului. Nu cred insa ca generalul si-a dat vreodata seama de aceasta gafa monumentala din planul sau. (ASRI, fond D, dosarul nr. 11. 180, vol. 10, f. 292-294)

«Mai valahilor, prosti si imputiti…»

 Si pentru ca tot scriu despre prostie si servicii secrete o sa va relatez un episod ilar care se desprinde tot din documentul intocmit de unitatea antitero 0544. Pentru o mai buna intelegere a povestii, va mai spun ca era perioada in care Ceausescu personal stransese surubul in ce priveste libertatea de exprimare. Fireste, primii care au realizat despre ce este vorba au fost scriitorii, mai ales ca multi dintre ei chiar se intalnisera cu „Geniul din Carpati”, care le spusese ca literatura inseamna, de fapt, slavirea comunismului si a „omului nou”. Reactiile nu s-au lasat mult asteptate. Mai multi scriitori au protestat. Documentul la care ne referim acum consemneaza modul in care a reactionat scriitorul de limba germana Arnold Hauser, pe atunci redactor-sef adjunct la revista „Neue Literatur”. El le-a spus cu naduf scriitorilor Dragos Vicol, Dan Desliu si Gheorghe Pitut: „… Mai valahilor, prosti si imputiti, noi, nemtii, plecam, dar voi ce faceti cu o asemenea oranduire… Degeaba explici sefului statului ce-i literatura, ca el nu pricepe nimic, iar la varsta pe care o are, e greu sa-si mai ridice nivelul cultural… E marginit si asta-i explicatia ca toate merg la noi in tara anpoda… Partidul profita si de dezbinarea existenta intre scriitori pentru a-si apara interesele si stapani situatia.”

Tulbure se jura ca nu mai scrie despre Ceausescu

 Neamtul nu s-a descarcat indeajuns. Asa ca l-a interpelat pe Victor Tulbure, alt poet proletcultist, autorul celebrei poezii comuniste „Balada tovarasului cazut impartind Scanteia in ilegalitate”, intrebandu-l: „Cat ai primit pentru poezia «PCR», care a devenit sloganul «Partidul, Ceausescu, Romania» si nu cum ar fi trebuit sa se spuna, «Petresti, Ceausesti si Rudilii»?… Te-ai vandut mai rau ca Iuda si ar trebui sa fii spanzurat ca ai dat tonul si formula cultului personalitati.” Raspunsul poetului il face sa paleasca insa si pe nenea Iancu. Cu un ton spasit,Tulbure a spus: „… Nu am incredere in partid si secretarul sau general si jur ca nu voi mai scrie nici un rand.” Curat Caragiale, monser!

«Partidul trebuie curatat de tot ce-i mai rau»

Dan Desliu, alt scriitor exponent al realismului socialist, care ulterior s-a intors impotriva lui Ceausescu, devenind chiar un disident autentic, afirma, conform aceluiasi document, ca toti scriitorii sunt niste lasi ca nu-si predau carnetele de partid, asa cum o facuse el. Asta in timp ce Fanus Neagu nu se sfia sa spuna: „… A venit vremea sa punem mana pe bata si sa facem ordine in tara asta. Partidul trebuie curatat de tot ce-i mai rau. Cei de sus dinadins creeaza nemultumire in tara si justificandu-se cu ideea economiilor… Pentru toate asa-zisele opere ale sefului statului se gasesc destui bani, si chiar valuta, iar pentru cultura nu se gasesc.” Dupa cum se vede, cel putin prin prisma acestor documente, nu partidul era de vina, nu ideologia criminala era buba, nu dogma si caracterul politienesc al regimului, nu genocidul din timpul obsedantului deceniu, ci doar Ceausescu si gasca de langa el. Trist, nu doar comic. Pentru ca nu cred in ruptul capului ca era vorba despre naivitate.

Emil Brumaru

Matei Visniec

Nicolae Labis

Alexandru Ivasiuc

Fanus Neagu

Alexandru Musina

Eugen Ionescu

Ana Blandiana

Maria Banus

Ana Blandiana

Nicolae Ceausescu

Eugen Ionescu

Eugen Jebeleanu

Fanus Neagu

Nina Cassian

Ileana Malancioiu

Marin Sorescu

Mihai Beniuc

NICHITA STANESCU

Mircea Dinescu

Nicolae Labis

Augustin Buzura

Alexandru Musina

Simona Popescu

Iosif Visarionovici Stalin

VIII. Bibliografie

Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Poezia I, Editura Fundației Pro, ediția a II-a, București, 2006

Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Proza, Editura Fundației Pro, ediția a II-a, București, 2006

Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni

Mircea Iorgulescu, Ceara și sigiliul, Editura Cartea Românească, București, 1982

Lucian Boia, Miturile comunismului romanesc, Editura Nemira, București, 1998

Manual de Limba si literatura romana, clasa a XII-a, Grup editorial ART

VIII. Bibliografie

Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Poezia I, Editura Fundației Pro, ediția a II-a, București, 2006

Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Proza, Editura Fundației Pro, ediția a II-a, București, 2006

Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni

Mircea Iorgulescu, Ceara și sigiliul, Editura Cartea Românească, București, 1982

Lucian Boia, Miturile comunismului romanesc, Editura Nemira, București, 1998

Manual de Limba si literatura romana, clasa a XII-a, Grup editorial ART

VII.ANEXE

Ana Blandiana, ipostaze iberice

Pentru cine a fost martor atunci cînd Ana Blandiana hipnotiza o sală întreagă în cadrul seriei de recitaluri de la Cordoba, cu ocazia prezentării unei antologii poetice bilingve din propria operă (Cosecha de ángeles/La cules îngeri), în cadrul festivalului internațional de poezie Cosmopoetica 2007, apropiata lansare oficială a cărții Proiecte de trecut, tradusă cu mult talent de Viorica Pâtea și Fernando Sánchez Miret, este un motiv de reală bucurie.

Proyectos de pasado a apărut la o editură recent înființată, care își are sediul în frumosul și liniștitul oraș Cáceres și care, în scurt timp, grație muncii neobosite a directorului Julián Rodríguez, a devenit o editură selectă și de avangardă (www.editorialperiferica.com). Proiecte de trecut s-a bucurat de un impact mediatic extraordinar prin diverse recenzii și cronici semnate de critici literari de marcă în suplimente și reviste literare de prim rang – ABC Cultural, El País, Público, Tiempo, Contextos, Letras Libres, Esquire y Tendencias – și, nu în ultimul rînd, printr-o analiză detaliată a cărții în cadrul unor emisiuni de radio și de televiziune (Cadena Cope – „La Linterna“), Cadena SER y Popular TV („La Baraja“). Pe 27 noiembrie, va avea loc lansarea de carte la Ámbito Cultural El Corte Inglés din , unul dintre forurile culturale spaniole cele mai importante.

„Proiecte de trecut – observa editorul – este una dintre acele cărți totale, care cuprinde nu numai toată literatura (în cazul de față, cea română), ci și o întreagă epocă. O epocă teribilă, despre care aceste povestiri dau mărturie, povești despre deportări și lagăre de concentrare. Această operă conține adevăruri atît de puternice, încît ne emoționează și, totodată, ne obligă să medităm. Ana Blandiana este, pentru jumătate din Europa, o autoare extrem de apreciată și credem că, foarte curînd, va deveni un nume cunoscut și în Spania“ (Tiempo, 18 aprilie 2008). Asemenea Annei Ahmatova sau lui Václav Havel, Ana Blandiana simbolizează, de fapt, conștiința și mărturia timpului său, opoziția emblematică față de un regim advers și lupta împotriva cenzurii, fiind, în același timp, și o voce cu pronunțate inflexiuni metafizice și intimiste, care ne îndeamnă să reflectăm asupra creației artistice și a condiției umane, asupra inocenței, căderii, morții și supraviețuirii (cu o accentuată dimensiune supratemporală), asupra dragostei ca aspirație către absolut și transcendent și, nu în ultimul rînd, asupra responsabilității în fața terorii istoriei și asupra nevoii de a lăsa o mărturie a celor trăite.

Scrise la persoana întîi, cele unsprezece povestiri care alcătuiesc volumul (al doilea de proză fantastică) amintesc, datorită imaginației vizionare a autoarei, de tonul de confesiune și de evocarea realistă caracteristică mai degrabă unui documentar (cîte dintre aceste istorisiri n-ar putea fi ecranizate?) sau unui jurnal decît unei opere de ficțiune. Este, de fapt, o cronică (plină de elemente onirice și suprarealiste) a vieții cotidiene din timpul regimului totalitar care s-a prelungit timp de aproape o jumătate de secol. Dar, așa cum semnalează Viorica Pâtea în prefața intitulată „Limbajul realist din nuvela fantastică“, „ficțiunea sa se înscrie în tradiția fantastică a lui Poe, E.T.A. Hoffman și Kafka și continuă tendințele cele mai moderne ale lui Borges, Cortázar sau Eliade“. Ne aflăm, prin urmare, în fața unor povești care „destramă codul verosimilului“, înfățișînd o realitate „încărcată cu semne misterioase și indescifrabile“, dar și cu „amintiri de neînțeles ale unei vieți care nu a existat“.

Despre caracterul ei de cronică se pronunță, în egală măsură, criticul și scriitorul Miguel Sánchez-Ostiz, în ABC Cultural (12 aprilie 2008), care remarcă „indiscutabila lor frumusețe formală“ și faptul că povestirile Anei Blandiana „fluctuează între fantastic, o formă de narațiune cu puternice rădăcini românești și cronica sau pledoaria celui care își exercită dreptul la memorie, dorința ca trecerea timpului să nu șteargă suferința victimelor acestui regim totalitar“. Astfel, optînd pentru o formă aluzivă și indirectă și mizînd pe un principiu clar poetic („Poezia nu este o succesiune de trăiri, ci o succesiune de viziuni“, ne spune autoarea), Ana Blandiana reușește să radiografieze societatea și să ofere o informație bogată despre viața din România printr-o carte de ficțiune în care, după cum subliniază J. Ernesto Ayala-Dip, realitatea cea mai dezolantă este transpusă în registru fantastic: „Această punte între două lumi cu legi diferite, acest tunel cortázarian, în care totul începe într-un decor și se termină în altul, această oglindă a lui Lewis Caroll, dobîndește la scriitoarea română dimensiunea unei literaturi de demascare ideologică“ (Letras Libres, septembrie 2008).

„Pînă la ce punct sîntem pregătiți să asimilăm izbucnirea extraordinarului în viața noastră de zi cu zi?“, se întreabă A. Jiménez Morato în Público (5 aprilie 2008). „Apariția fantasticului în aceste texte răstoarnă stereotipurile cu care sîntem obișnuiți: deschide o breșă neliniștitoare în logica de tip cauzal și apare ca o rază de speranță, ca o șansă pentru ceva mai bun. Și asta poate pentru că realitatea apăsătoare a dictaturii, care o urmărea pe autoare, inversa termenii obișnuiți.“ Este vorba despre același regim care, inițial, a cenzurat cartea, apărută abia in 1982, atunci cînd recunoașterea internațională datorată premiului Herder a făcut ca publicarea ei să nu mai poată fi oprită.

În timp ce Ana Blandiana oferă publicului spaniol proza sa fantastică, România începe să-și părăsească condiția de terra incognita; lista scriitorilor români publicați în Spania crește (datorită, într-o mare măsură, Institutului Cultural Român și programelor sale de finanțare pentru traducerea autorilor români, la care deja au apelat cu succes cîteva edituri spaniole), iar în momentul de față rămînem uimiți în fața unei realități care, pînă nu demult, ni s-ar fi părut utopică: reprezentarea în spațiul iberic a unei largi game de exponenți ai literaturii române, care îmbină clasicul (în curînd va apărea traducerea operei lui Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche) cu contemporanul, începe să prindă contur. Este de dorit ca, apelînd la comparația, atît de uzitată și chiar expirată, cu o locomotivă, literatura să atragă după ea și alte genuri la fel de incitante, cum ar fi istoria și memorialistica, domenii în care literele românești au dat naștere la adevărate bijuterii. Cu Proyectos de pasado – „oare cum am reușit să rămînem atîta timp fără literatura Anei Blandiana? Nu știam nimic despre ea pînă acum, dar deja dorim să-i citim următoarea carte…“, exclamă A. Jiménez Morato –, literatura română își continuă debarcarea, tîrzie, dar sigură, în Peninsula Iberică, și de data asta o face prin intermediul unui volum de o indiscutabilă valoare, care a trezit entuziasmul în rîndul criticilor și interesul unui public atras pînă acum de alte literaturi.

Marin Sorescu ar fi implint in februarie 72 de ani

Stirile e despre moartea mea
Sunt exagerate…
(Marin Sorescu)

În anul în care abia fusese sãrbãtorit pentru cifra rotundã de 60 de ani (1996), Marin Sorescu „s-a dus sã moarã putin”, dacã ar fi sã-i preluãm si noi cuvintele cu care el însusi scria despre cel pe care avea sã-l numeascã, cu ostentativ orgoliu, „vãrul Shakespeare”. Un mare artist, ni se sugera astfel, se înrudeste numai cu cei mari, iar prin ceea ce scrie accede la nemurire. El rãmâne si viata sa continuã prin valoarea operei sale, valoare de care, ca orice creator absolut, nu putea sã nu fie constient. „Nimic nu e vesnic. Nici un sacrificiu. (…) Dar dacã viata ta prelungeste mãcar cu o clipã durabilitatea unei creatii, meritã sã-l faci”, afirma scriitorul în volumul de criticã publicat sub titlul Teoria sferelor de influentã (Editura „Mihai Eminescu”, Bucuresti, 1969, pp. 19-20).
Indiferent de genul asumat (liricã, teatru, roman, eseu, criticã literarã), prin tot ceea ce a scris, Marin Sorescu si-a pus pecetea inconfundabilã a unui stil personal, punând „întrebãri” si cãutând sã dezvãluie Lumea prin propria sensibilitate si întelegere.

„Gânditor”, Marin Sorescu a mers pe drumul vietii, un „drum” care (pentru a-l parafraza pe poet) „este cel mai greu cu putintã”, scriind si gustând din „apa vie” pe care el „a stiut” sã o transforme în poezie:
„Aceeasi apã ce palpitã-n piept,
Pentru unii e moartã, pentru altii e vie” (Apã vie, apã moartã).
Viata în sine a fiecãrui om este ca o permanentã „fugã” si de aceea poetul îsi dorise sã „se aprindã” întru poezie, sã tâsneascã ca „un mic izvor de adãpat aripa”. Primind din cer (intermediarul dintre cei care au trecut si cei care vor veni), „picãtura necesarã” de suflet, poetul se vedea un continuator al creatiei, un „izvor” care ajutã „zborul” poetic al celor care vor veni.
Aceasta si-a dorit din momentul în care, „vãzând luminã pe pãmânt”, el s-a nãscut pentru a chestiona lumea si a-i descifra misterul.
Aceastã „nastere” poeticã s-a produs în 1965, o datã cu publicarea volumului Singur printre poeti. Va continua numai dupã un an cu Poeme, cel care îi aduce consacrarea si care va constitui o provocare atât pentru sine însusi, cât si pentru confrati. În comentariile pe care le va face apoi frecvent la propria poezie sau la cea a altor poeti (români sau strãini), Marin Sorescu mãrturisea cã, scriind, el aspirã sã-si defineascã esenta lumii. Si, fiind produsul unui „gânditor”, poezia lui Marin Sorescu foloseste metafora si simbolul pentru a filosofa Poetul a chestionat lumea si în Moartea ceasului (1966), si în Tineretea lui Don Quijote (1968), în Suflete bun la toate (1972) sau în ciclurile La lilieci si în Descântoteca (1976), Sãrbãtori itinerante (1978), Fântâni în mare (1982), Ecuatorul si polii (1989), Poezii alese de cenzurã (1991), dar mai ales în teatrul sãu, dintre care amintim Iona, Matca, A treia teapã etc.
Poemele soresciene au fost receptate uneori ca „antipoezie”, tributare manierismului, dar în special ca replici (în consonantã cu cele scrise de Nichita Stãnescu) la formula traditionalã care cantona literatura românã în traditie si, mai grav, în regulile impuse în anii ‘50-’60 de asa-numitul „realism-socialist”. Un fel de „apetit” pentru nonconformism caracteriza tânãra generatie de poeti, atitudine de altfel fireascã pentru aproape fiecare generatie. Cea a anilor saizeci a avut însã si sansa materializãrii în poezie majorã.
Marin Sorescu este unul dintre autorii care au scris o astfel de poezie.
Limbajul sãu, deposedat de „figuri”, conduce la o desolemnizare a stilului. El nu modificã lumea, ci perceptia asupra lumii si asupra modului sãu de a se exprima.
Dincolo de felul în care o spune, poezia sa redefineste universul. Intermediar între acesta si noi, Poetul ni-l dezvãluie dintr-o perspectivã pe care cititorii de pretutindeni constatã cu uimire cã îl simt mai familiar, mai aproape, mai … uman. Chiar si în paginile de criticã literarã, de eseisticã (adevãrate poeme în prozã si acestea, de cele mai multe ori!) stilul este acelasi – un stil oral, voit informal, demonstrând însã un „simt al limbii” cu totul deosebit. Sub aparenta limbajului comun, scriitorul face un fel de „slalom”, legând, firesc, concretul de simbol, prozaicul de … poezie. Poetul are darul de a-i vedea universului înconjurãtor fata mai putin descoperitã sau mai putin vizibilã pentru omul grãbit. Ai senzatia cã ti se oferã o lupã cu care mãresti si esti invitat – parcã în joacã – la „Spectacolul Lumii”.
Un astfel de „spectacol” este fiecare poem, fie cã se numeste Am vãzut luminã pe pãmânt…, Trebuiau sã poarte un nume sau Shakespeare, Scaunele sau Tablouri, Scoica sau Ulise, Cercul sau Piramida mea etc., etc.
Cititorii si criticii literari i-au primit si apreciat deopotrivã talentul de a pune – într-o aparentã de simplitate – cele mai profunde probleme. Cãrtile sale, în tiraje considerabile, se epuizau imediat. Se întâmplã încã la fel, ceea ce atestã permanenta creatiei sale. Cu autoritatea pe care i-o conferea scrierea Istoriei literaturii române, George Cãlinescu, în 1964, intuise perfect noua voce liricã ce abia intra pe poarta literaturii. „Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate exceptionalã de a surprinde fantasticul lucrurilor umile si latura imensã a temelor comune. Este entuziast si beat de univers, copilãros, sensibil si plin de gânduri pânã la marginea spaimei de ineditul existentei, romantic în acceptia largã a cuvântului”, scria criticul în revista „Contemporanul”– atentie! – în 1964. Am putea afirma, printr-o analogie cã, George Cãlinescu a avut, vis à vis de tânãrul Sorescu, acelasi rol si aceeasi perfectã intuitie pe care le avusese cu ceva timp înainte Titu Maiorescu în descoperirea lui Eminescu. George Cãlinescu nu citise versuri ca „Am vãzut luminã pe pãmânt/ Si m-am nãscut si eu…” sau „Si centrul de foc al incredibilului/ Miezul, sâmburele/ De necrezut al necrezutului/ Este si el un început” (Am atins incredibilul) sau „O carte micã,/ N-am luat cu mine/ Decât o carte subtire/ Asa ca o frunzã/ Asa ca o viatã de om./ M-am gândit c-o sã mã doarã spinarea./ C-o sã mã doarã numele/ Care-o va cãra” (Povarã) si nici metafore ca cele din La lilieci (cercul – „acea spumã de geometrie”) sau din eseurile si cronicile literare. Dar Cãlinescu avea geniul de a vedea peste timp si a sti cu precizie cã „se nãscuse” un mare poet.
Cu fiecare nouã carte, cu fiecare gen abordat, asteptarea cititorului era derutatã. Scriitorul surprindea aproape de fiecare datã de vreme ce stãpânea facultatea magicã de revigorare a registrului artistic.
Cuiele pe care stau întins
îmi intrã-n carne si mã dor.
Sunt un fachir mereu începãtor!, se dezvãluia în vers poetul.
Privind retrospectiv (si perspectiva temporalã ne ajutã întotdeauna sã vedem si sã întelegem mai bine!), vom descoperi deja maturitatea creatiei, aflarea încã de la început a unui stil personal. Se impunea o nouã voce liricã! Poate cã nu prea multi, însã, puteau prevedea cã unul dintre poemele componente ale volumului, Shakespeare, va figura, peste ani, într-o antologie apãrutã în Franta la Editura „Gallimard”, antologie care reunea cele mai frumoase o sutã de poezii ale lumii. Scriitorul abia debuta cu adevãrat, dar scria una dintre cele mai frumoase poezii ale lumii! Putem de aceea afirma cã, oprindu-se prin absurd aici, poetul Marin Sorescu tot ar fi rãmas în literaturã. Dar noi, cititorii am fi fost privati de ceea ce a urmat. O operã variatã (ca modalitate de abordare, dar si ca stil nu de putine ori), însã permanent egalã cu sine în calitate.

Citind (si recitind) poemele soresciene (ca si întreaga sa Operã, iar majuscula nu e întâmplãtor scrisã), mã gândesc cã poate cea mai bunã caracterizare i-a fãcut-o tot un poet – irlandezul Seamus Heaney, laureatul premiului Nobel pentru literaturã pe anul 1995: „Ea (poezia lui Sorescu n.n.) te învatã si te încântã, dar nu în aceastã ordine: încântarea vine mai întâi. În cazul lui Sorescu putem, de fapt, revizui o celebrã apotegmã si spune cã poemele sale încep în încântare, fac o incursiune prin întelepciune si sfârsesc în punctul de pornire, complet revigorate.” O astfel de apreciere din partea unui scriitor strãin nu este izolatã. Numele lui Marin Sorescu a devenit – pe multe meridiane – un fel de emblemã a poeziei. La „concurentã” (nobilã!) cu Nichita Stãnescu.
De aceea poemele sale au fost traduse în multe limbi. Voi cita în continuare „Nota biobibliograficã” întocmitã de Virginia Sorescu: „Marin Sorescu a fost tradus, pânã acum cu un volum sau mai multe, în limbile: englezã, francezã, germanã, spaniolã, italianã, suedezã, greacã, rusã, olandezã, polonã, bulgarã, bengali, maghiarã, sârbã, slovacã, macedoneanã, albanezã. De asemenea, piesele de teatru si grupaje semnificative din versurile lui Marin Sorescu au apãrut traduse în reviste din Italia, Franta, Grecia, Iraq, Suedia, Danemarca, Norvegia, Olanda, Spania, Canada, Mexic, Venezuela, Bulgaria, Ungaria, Yugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, URSS, Australia, India, China etc.”
Parcurgând o astfel de listã de limbi si tãri, cititorul parcurge de fapt Lumea.
El strãbate cu gândul universul concret pe care s-a rãspândit un univers poetic ce poartã nume românesc – Marin Sorescu.

Poetul Jebeleanu regreta ca nu l-a lichidat pe Ceausescu. Amestecul exploziv dintre prostie si politia politica.

Emil BERDELI

Eugen Jebeleanu regreta ca nu l-a lichidat pe Ceausescu atunci cand putea sa o faca, iar Securitatea interpreta toata povestea ca o deviere de la ideologia comunista. Ofiterilor antitero le era frica si sa se gandeasca la faptul ca un vechi tovaras doreste pieirea „Geniului din Carpati”. Einstein a spus ca universul si prostia umana sunt infinite. Cel putin in ce priveste prostia era sigur. Cine cunoaste insa cu adevarat efectele dezastruoase ale prostiei, chiar daca pe marginea acestui subiect au curs rauri de cerneala? Azi o sa ne referim la prostia din serviciile secrete. Atunci cand prostia si „intelligence” se imbina, e nenorocire. Iar daca intra si politica in joc, amestecul este de-a dreptul exploziv. Un exemplu in acest sens este planul ticluit de catre Dumitru Tabacaru – un ditamai generalul de Securitate – pentru „neutralizarea actiunilor ostile” ale lui Eugen Ionescu. O operatiune mai absurda decat tot teatrul absurdului scris de marele dramaturg. Pentru ca tot veni vorba despre teatru, parca desprins dintr-o piesa bufa era si episodul in care un alt poet proletcultist si-a pus cenusa in cap pentru ca i-a cantat osanale lui Ceausescu – cel putin asta reiese din notele secrete ale agentilor politiei politice.

"Il lichidam de atunci, impreuna cu sotia"

 Eugen Jebeleanu, poet proletcultist in prima faza a instaurarii comunismului in Romania, il injura uneori pe Ceausescu. Mai ales cand dictatorul umbla la privilegii. La inceputul anilor ’80, partidul intentiona sa desfiinteze organizatia de partid din cadrul Uniunii Scriitorilor, iar membrii sa fie transferati la organizatiile de cartier ori la locul de munca. Asta insemna, de fapt, diminuarea influentei unor veterani ai PCR, precum Jebeleanu. Conform unei note strict secrete a UM 0544 (unitate antitero) din 15 ianuarie 1981, el a spus extrem de suparat, dar si amenintator: „… Cel care a adus tara in halul asta de haos are zilele numarate. Daca stiam de pe vremea cand era mic ca va ajunge mare si ne va persecuta, il lichidam de atunci, impreuna cu sotia… Prin desfiintarea organizatiei de partid de la Uniune, partidul si-a dat arama pe fata… In curand, Uniunea va redeveni Uniune, iar scriitorul scriitor…” Cel care fusese mic si ajunsese mare era Ceausescu, acesta este motivul pentru care respectivul document a fost intocmit de unitatea antitero. Cert e ca autorul respectivului raport ori se face ca nu pricepe declaratia lui Jebeleanu, reprodusa de vreun informator, ori era tampit de-a binelea. Altfel nu ar fi afirmat in raportul sau ca poetul se manifesta dusmanos in primul rand la adresa PCR, dar punea intre ghilimele declaratia belicoasa la adresa lui Ceausescu. Jebeleanu il injura pe secretarul general tocmai pentu ca anexa partidul. Mai mult, poetul afirma limpede ca ii pare rau ca nu l-a lichidat pe Ceausescu si pe sotia sa atunci cand avea aceasta posibilitate, iar securistul tragea concluzia ca Jebeleanu se manifesta „dusmanos la adresa P.C.R. (…) intr-o maniera tendentioasa”. Nu era nimic tendentios. Ba dimpotriva (ASRI, Fond D, dosarul nr. 10.966, vol. 11, f. 30-31).

Mai absurd decat teatrul absurdului

Marele dramaturg Eugen Ionescu n-a atacat din exil regimul comunist, ci a spus doar ca Ceausescu ar trebui sa le permita romanilor sa calatoreasca. In acel moment a fost catalogat drept dusmanul poporului. Insusi generalul-maior Dumitru Tabacaru din Directia I a Securitatii a ticluit un plan pentru contracararea atitudinii „dusmanoase” a lui Ionescu. Chiar primul punct al operatiunii imaginate de general atingea culmea prostiei. Asadar, conform „Planului de masuri pentru neutralizarea activitatilor ostile tarii noastre”, ticluit de Tabacaru la 8 octombrie 1977, catalogat „Strict Secret”, unul dintre cei care urmau sa-l influenteze pozitiv pe Eugen Ionescu era dramaturgul Horia Lovinescu. Care – atentie! – trebuia sa-l contacteze la Paris pe autorul piesei „Rinocerii” si sa-i explice cu ce bucurie in suflet artistii profesionisti si amatori din Romania iau parte la viata politica a tarii participand la Festivalul „Cantarea Romaniei”. Pentru cei mai tineri, respectiva manifestare era menita sa ridice osanale comunismului biruitor, dar mai ales lui Nicolae Ceausescu. Nu avea nici o legatura cu arta. O fi facut Horia Lovinescu compromisurile sale cu regimul, dar trebuia sa fii imbecil sa crezi ca un dramaturg se va preta sa aiba o asemenea discutie cu Eugen Ionescu. E aproape inimaginabil sa crezi si faptul ca Ionescu putea inghiti o asemenea aberatie. Toate punctele planului intocmit de Tabacaru sunt tembele, dar punctul 5 este abisal.

Ion Caraion, un pion de sacrificiu

 Daca lucrurile s-ar fi petrecut cum dorea generalul, un agent pretios ar fi fost deconspirat. Asadar, in planul sau de masuri, Tabacaru scria la punctul 5: „«Arthur» ii va relata (lui Eugen Ionescu –n.n) despre suspiciunile sale si ale celorlalti oameni de arta si cultura in legatura cu duplicitatea «celor trei», a faptului ca desfasoara activitate dirijata.” Cei trei erau Paul Goma, Dimitru tepeneag si Virgil Tanase. Deci, Artur – pentru ca de regula aparea fara h in documentele Securitatii -, nume conspirativ sub care se ascundea poetul Ion Caraion, informator al Securitati, avea sarcina sa-l convinga pe dramaturgul stabilit la Paris de faptul ca „cei trei” sunt in realitate oameni ai Securitatii, compromitandu-i astfel. Pai, de unde putea sti el asta, daca nu de la Securitate. E la mintea cocosului. Nu cred insa ca generalul si-a dat vreodata seama de aceasta gafa monumentala din planul sau. (ASRI, fond D, dosarul nr. 11. 180, vol. 10, f. 292-294)

«Mai valahilor, prosti si imputiti…»

 Si pentru ca tot scriu despre prostie si servicii secrete o sa va relatez un episod ilar care se desprinde tot din documentul intocmit de unitatea antitero 0544. Pentru o mai buna intelegere a povestii, va mai spun ca era perioada in care Ceausescu personal stransese surubul in ce priveste libertatea de exprimare. Fireste, primii care au realizat despre ce este vorba au fost scriitorii, mai ales ca multi dintre ei chiar se intalnisera cu „Geniul din Carpati”, care le spusese ca literatura inseamna, de fapt, slavirea comunismului si a „omului nou”. Reactiile nu s-au lasat mult asteptate. Mai multi scriitori au protestat. Documentul la care ne referim acum consemneaza modul in care a reactionat scriitorul de limba germana Arnold Hauser, pe atunci redactor-sef adjunct la revista „Neue Literatur”. El le-a spus cu naduf scriitorilor Dragos Vicol, Dan Desliu si Gheorghe Pitut: „… Mai valahilor, prosti si imputiti, noi, nemtii, plecam, dar voi ce faceti cu o asemenea oranduire… Degeaba explici sefului statului ce-i literatura, ca el nu pricepe nimic, iar la varsta pe care o are, e greu sa-si mai ridice nivelul cultural… E marginit si asta-i explicatia ca toate merg la noi in tara anpoda… Partidul profita si de dezbinarea existenta intre scriitori pentru a-si apara interesele si stapani situatia.”

Tulbure se jura ca nu mai scrie despre Ceausescu

 Neamtul nu s-a descarcat indeajuns. Asa ca l-a interpelat pe Victor Tulbure, alt poet proletcultist, autorul celebrei poezii comuniste „Balada tovarasului cazut impartind Scanteia in ilegalitate”, intrebandu-l: „Cat ai primit pentru poezia «PCR», care a devenit sloganul «Partidul, Ceausescu, Romania» si nu cum ar fi trebuit sa se spuna, «Petresti, Ceausesti si Rudilii»?… Te-ai vandut mai rau ca Iuda si ar trebui sa fii spanzurat ca ai dat tonul si formula cultului personalitati.” Raspunsul poetului il face sa paleasca insa si pe nenea Iancu. Cu un ton spasit,Tulbure a spus: „… Nu am incredere in partid si secretarul sau general si jur ca nu voi mai scrie nici un rand.” Curat Caragiale, monser!

«Partidul trebuie curatat de tot ce-i mai rau»

Dan Desliu, alt scriitor exponent al realismului socialist, care ulterior s-a intors impotriva lui Ceausescu, devenind chiar un disident autentic, afirma, conform aceluiasi document, ca toti scriitorii sunt niste lasi ca nu-si predau carnetele de partid, asa cum o facuse el. Asta in timp ce Fanus Neagu nu se sfia sa spuna: „… A venit vremea sa punem mana pe bata si sa facem ordine in tara asta. Partidul trebuie curatat de tot ce-i mai rau. Cei de sus dinadins creeaza nemultumire in tara si justificandu-se cu ideea economiilor… Pentru toate asa-zisele opere ale sefului statului se gasesc destui bani, si chiar valuta, iar pentru cultura nu se gasesc.” Dupa cum se vede, cel putin prin prisma acestor documente, nu partidul era de vina, nu ideologia criminala era buba, nu dogma si caracterul politienesc al regimului, nu genocidul din timpul obsedantului deceniu, ci doar Ceausescu si gasca de langa el. Trist, nu doar comic. Pentru ca nu cred in ruptul capului ca era vorba despre naivitate.

Emil Brumaru

Matei Visniec

Nicolae Labis

Alexandru Ivasiuc

Fanus Neagu

Alexandru Musina

Eugen Ionescu

Ana Blandiana

Maria Banus

Ana Blandiana

Nicolae Ceausescu

Eugen Ionescu

Eugen Jebeleanu

Fanus Neagu

Nina Cassian

Ileana Malancioiu

Marin Sorescu

Mihai Beniuc

NICHITA STANESCU

Mircea Dinescu

Nicolae Labis

Augustin Buzura

Alexandru Musina

Simona Popescu

Iosif Visarionovici Stalin