Comunicari Comerciale Audiovizuale
Introducere
Capitolul I: Operelele audiovizualului
1.1 Scurt istoric al audiovizualului
1.2 Regimul juridic al operelor audiovizualului
Capitolul II: Legea audiovizualului privind drepturile omului in calitate de consumator
2.1 Respectarea drepturilor minorului in programele audiovizualului
2.2 Clasificarea programeleor audiovizuale în vederea protecției minorilor
2.3 Protecția demnității umane si a dreptului la propria imagine
Capitolul III: Rectificarea și dreptul la replica
3.1 Exercitarea dreptului la replică si rectificare
3.2 Sesizarea Consiliului National al Audiovizualului
3.3 Asigurarea informării corecte
3.4 Responsabilitați culturale
Capitolul IV: Comunicări comerciale audiovizuale
4.1 Dispoziții generale
4.2 Sponsorizare si plasare de produse
4.3 Publicitate
4.4 Sancțiuni si dispoziții finale
Concluzii
Bibliografie
CAPITOLUL I: OPERELE AUDIOVIZUALULUI
1.1Scurt istorc al audiovizualului
Audiovizualul a fost prezent in peisajul romanesc înca de la aparitia sa pe plan modial.Acesta apare chiar și în perioada celor doua razboaie mondiale, o perioadă nu foarte propice pentru dezvoltări științifice, nici pentru România dar nici pentru Europa, totuși televiziunea ca fenomen reușește să se dezvolte si să câștige teren în fața altor medii de informare cum ar fi presa scrisă sau radio.
În anul 1926, la peste 40 de ani după ce au avut loc primele experimente publice realizate de către William Edward Ayrton si John Perry, John Logie Baird reușeste să transmită semnale de televiziune prin intermediul undelor radio. În 1932, în Marea Britanie, Franța, URSS și Germania încep să emită servicii experimentale de televiziune pe unde medii, care teoretic puteau fi recepționate și in unele zone ale României.
În România primele teste în ceea ce privește transmisia la distantă a imaginilor apar în 1928. În acest an fizicianul George Cristescu publică prima lucrare științifică din România despre televiziune si propune un sistem nou de explorare a imaginii TV relizând și anumite experimente în acest sens.
Prima emisiune de televiziune din România care se apropie cât de cât de conceptul actual al întelesului de emisiune, a fost realizată în 1937 la Facultatea de Știinte din Bucuresti în cadrul unor demonstrații publice.
Anul 1953 este un an important pentru începuturile televiziunii din România, a fost construit și probat primul emițător de televiziune românesc în alb-negru, realizat de profesorul Alexandru Spataru. La doi ani distantă, în 21 august 1955 în București începe difuzarea regulată a unor emisiuni. Experimente de televiziune în culori au loc începând cu anul 1964.
Nicolae Stanciu, specialist în domeniul televiziunii, ajută la rândul său la lansarea Televiziunii Române pe care a condus-o timp de multi ani din punct de vedere tehnic. Contribuțiile sale vizează calitatea imaginii de televiziune.
31 decembrie 1956 este ziua când a fost inaugurată în România televiziunea de stat, denumită si Televiziunea Română. Acesta poate fi considerat momentul în care apare în România institutia televiziunii. Modelul instituției este preluat după Televiziunea Franceză si după BBC adică limitarea spectrului frecvențelor si realizarea unui program național standardizat. Prin acest demers instituția televiziunii primește rolul deosebit de important de a fi în serviciul public si de a avea obligații în ceea ce privește educatia si informarea cetățenilor.
Pentru o mai bună întelegere a evoluției televiziunii în România câteva detalii tehnice despre începuturile TVR sunt utile. Studioul National de Televiziune amplasat în str. Molière nr 2 era locul din care plecau programele spre emitătorul din fosta Casa Scanteii, actuala Casa Presei Libere. Antenele de emisie amplasate în vârful corpului central (cel mai înalt) mai sunt vizibile si astăzi, desi au fost dezafectate la începutul anilor 2000.
Anul 1989 este un an important în istoria televiziunii din România. În decembrie 1989 TVR are ocazia de a transmite în direct unul din evenimentele majore ale istoriei recente a României, cunoscut sub numele de Revoluția Română din 1989.
Din alt punct de vedere acest eveniment este de maximă importanță pentru istoria acestei instituții deoarece a fost un actor activ în aceste evenimente. Tot în această perioadă poate fi consemnată o primă măsură de schimbare de imagine a postului de televiziune de la înfiintarea sa, transformarea TVR în TVRL Televiziunea Română Liberă. In mod normal, se reia în februarie 1990 emisia canalului 2 iar apoi cursul TVR este unul ascendent.
În 1994 prin legea 41 din 17 iunie 1994 este înființată Societatea Română de Televiziune, un serviciu public autonom de interes național, independent editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române. Prin această lege sunt preluate bunurile și personalul moștenite de la Radioteleviziunea Română și se ia măsura despărțirii celor două instituții separate până în acel moment: radioul si televiziunea.
După aderarea în 2007 la Uniunea Europeana dar și pentru a ține pasul cu evoluțiile din țările dezvoltate, România trebuia să-și digitalizeze rețelele naționale de televiziune (emițătoarele centrale si releele din teritoriu) până în 2015. Prevăzută inițial pentru 2012, digitalizarea terrestră a fost amânată din cauza opoziției industriei cablului. Guvernul României a negociat astfel cu Comisia Europeană o amânare a digitalizării de trei ani (maximul posibil). Astfel, la 17 Iunie 2015, televiziunea analogică în sistem PAL ar trebui să-și dea obstescul sfârșit, pentru a lăsa locul televiziunii digitale DVB.
Fiind un teren propice si neexploatat, audiovizualul românesc suferă schimbări evidente si de amploare după evenimentele din 1989. De la începutul anului 1992, anul aparitiei Legii audiovizualului si până în anul 2000, Consiliul National al Audiovizualului (CNA) a acordat 235 licente TV pentru emisie terestră, 2523 licente pentru transmisia programelor prin cablu si 18 licente pentru emisia prin satelit.
În România funcționează mai multe posturi de televiziune decât posturi de radio, potrivit unui comunicat dat de către Consiliului Național al Audiovizualului (CNA), cu ocazia împlinirii, pe 25 mai 2012, a 20 de ani de la înființarea instituției.
Astfel, în România sunt 633 posturi de radio, 750 posturi de televiziune, cu emisie terestră și prin satelit, precum și un număr de 3727 rețele de distribuție prin cablu.
Din această perspectivă, România se poziționează printre cele mai dezvoltate piețe ale audiovizualului, din Europa Centrală și de Est, potrivit CNA.
Prima emisie de radio privată s-a produs pe 31 decembrie 1989, din clădirea Casei Scriitorilor de pe Calea Victoriei, pe frecvența de 92,7 MHz cu un emițător ajuns în țară prin intermediul Ambasadei Franței la București. A urmat, la scurt timp, începerea emisiei Radio Unifan, la 11 ianuarie 1990, și Radio Nova 22, la 19 ianuarie același an.
Simultan, începea în România distribuția de programe audiovizuale prin rețele de cablu, ceea ce a permis accesul la cele mai importante programe europene de televiziune.
În 1992, CNA a acordat primele licențe de radio, de televiziune și de distribuție prin cablu, în cadrul primelor concursuri organizate.
Simpatia față de micul și marele ecran, ce se înfiripă rapid la majoritatea semenilor noștri și, în cazul de față, simpatia larg împărtășită față de momentele de evidență și viguroasă evoluție a audiovizualului, ne determină să identificăm rostul acestui gen de manifestare, în primul rând, în numeric infinite modalități de comunicare și impact public, dar și în funcția ei de reprezentare creatoare a realității, a acelor momente care ne-au compus, ne-au creat istoria. Așa a fost circumscrisă și înțeleasă gândirea filosofică în toate timpurile ei de afirmare. Am putea să ne întrebăm: de ce majoritatea abordărilor teoretice serioase de domeniu pornesc de la referiri la timpuri apuse, un fel de excurs istoric ce, în fapt, își dorește să legitimeze și să substanțializeze respectivul demers? De când și de ce a avut nevoie omul de audiovizual și apoi ce a făcut cu această modalitate de reprezentare?
“Asistăm cu toții la o evoluție a modului nostru de a produce, de a comunica, de a trăi, o revoluție provocată de un complex de factori culturali, sociali, economici, științifici, tehnologici, ultimii impunându-se cu o forță covârșitoare. Toate tehnologiile sunt implicate, dar una se impune, și anume aceea legată de generarea, culegerea, transmiterea, elaborarea și răspândirea informației”
În ce privește cunoașterea, nu s-ar putea exagera importanța pe care audiovizualul l-a câștigat în acest sens. Nu este vorba pur și simplu de recunoașterea faptului evident că civilizația datorează audiovizualului (fie ca sursă inepuizabilă de informație, fie ca rețea multiformă de comunicare) dezvoltarea prodigioasă a domeniului cunoașterii, care se situează incomparabil deasupra oricărei alte epoci din trecut. Este vorba, mai curând de a se recunoaște că audiovizualul ne-a ajutat mult să înțelegem însăși natura cunoașterii, să-i apreciem structura intimă și să-i evaluăm caracterele cele mai profunde. Multe creații de gen au putut ajunge la o „determinație” în mod practic satisfăcătoare a ceea ce s-ar putea numi „conținutul cunoașterii”, sau mai bine zis, structura cunoașterii. În acest ultim aspect, audiovizualul a jucat aici mai curând un rol indirect, în sensul că multitudinea de reprezentări asupra fenomenelor realității noastre a reușit să evidențieze treptat caracterele fundamentale ale cunoașterii (logic-raționale, științifice, empirice, sensibile, de alte naturi), permițându-ne în același timp să înțelegem că ele constituie însăși caracterele cunoașterii obiective și riguroase într-un sens general.
Videotecile din întreaga lume au deja miliarde de materiale audio video care nu numai că ating cvasitotalitatea temelor de interes, dar în cazul multora dintre ele sunt adevărate module de analiză și sinteză care se așteaptă încă a fi cercetate.
Regimul juridic al operelor audiovizualului
Drepturile morale de autor.
Legea nr. 8/1996, Actualizata 2014, privind dreptul de autor si drepturile conexe:
de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă la cunoștință publică opera;
de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei;
de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință publică;
de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa;
dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciați prin exercitarea retractării.
Drepturile patrimoniale de autor.
Dreptul de autor conferă titularului său mai multe drepturi care decurg din dreptul exclusiv de exploatare a operei. Deși legea permite în principiu autorului să exploateze singur opera, de regulă intervine altcineva care va limita din punct de vedere economic beneficiile acestuia.
Potrivit art. 12 al Legii nr. 8/1996, drepturile patrimoniale care intră în conținutul dreptului de autor sunt:
dreptul „de a decide dacă (…) va fi utilizată opera sa”, dreptul „de a decide (…) în ce mod și când va fi utilizată opera sa”;
dreptul „de a consimți la utilizarea operei de către alții”, din aceasta rezultând „drepturi distincte și exclusive ale autorului de a autoriza sau de a interzice…”;
dreptul de suită.
Drepturile patrimoniale de autor au caracter personal, fiind strâns legate de persoana autorului, caracter exclusiv și sunt limitate în timp în funcție de felul operei.
Regimul juridic al operelor audiovizuale.
1. Noțiune. Opera audiovizuală este o creație cinematografică, sau una exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei, la realizarea căreia este utilizată imaginea în mișcare cu sau fără sunet. Sunt opere audiovizuale: filmele cinematografice, ficțiunile TV, desenele animate, video-clipurile, emisiunile de varietăți etc.
Datorită juxtapunerii unor opere distincte în era sa”, dreptul „de a decide (…) în ce mod și când va fi utilizată opera sa”;
dreptul „de a consimți la utilizarea operei de către alții”, din aceasta rezultând „drepturi distincte și exclusive ale autorului de a autoriza sau de a interzice…”;
dreptul de suită.
Drepturile patrimoniale de autor au caracter personal, fiind strâns legate de persoana autorului, caracter exclusiv și sunt limitate în timp în funcție de felul operei.
Regimul juridic al operelor audiovizuale.
1. Noțiune. Opera audiovizuală este o creație cinematografică, sau una exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei, la realizarea căreia este utilizată imaginea în mișcare cu sau fără sunet. Sunt opere audiovizuale: filmele cinematografice, ficțiunile TV, desenele animate, video-clipurile, emisiunile de varietăți etc.
Datorită juxtapunerii unor opere distincte în opera cinematografică dispare autonomia contribuțiilor individuale și în consecință, posibilitatea exploatării separate. Având în vedere acest argument, opera cinematografică nu poate fi considerată nici operă comună, nici colectivă, deoarece calitatea de autor nu se recunoaște tuturor creatorilor și nici vreunei persoane din inițiativa căreia să se nască.
Autorii operei audiovizuale sunt: regizorul sau realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală și autorul grafic pentru operele de animație sau al secvențelor de animație. Pe lângă aceștia, prin contractul dintre producător și regizor sau realizator, pot fi considerați autori și alți creatori care au un rol și o contribuție substanțială la realizarea operei.
Regizorul sau realizatorul operei audiovizuale este o persoană fizică ce își asumă conducerea creării și realizării operei în calitate de autor principal.
Producătorul unei opere audiovizuale este persoana care se angajează să susțină tenic și financiar realizarea operei, asumându-și resonsabilitatea producerii operei.
Fiecare autor are obligația de a duce la bun sfârșit partea din creație care îi revine. Dacă unul dintre autori nu poate, sau refuză acest lucru, el nu se poate opune la utilizarea contribuției realizate deja și va avea în schimb dreptul proporțional la remunerație.
Opera audiovizuală este considerată terminată atunci când autorul principal (realizator sau regizor) cade de acord asupra versiunii definitive cu producătorul.
În cazul în care producătorul nu finalizează opera audiovizuală în 5 ani de al încheierea contractului dintre el și regizor (realizator), sau nu difuzează opera în termen de un an de la realizarea versiunii definitive, coautorii pot cere rezilierea contractului.
2. Drepturile autorilor operei audiovizuale. Pe lângă regulile instituite de Legea nr. 8/1996 în Capitolul IV care formează dreptul comun, sunt prevăzute în materia operei audiovizuale și câteva excepții:
drepturile morale asupra operei finite sunt recunoscute autorilor menționați în textul art. 66, sau în convenția dintre producător și realizator sau regizor;
cu privire la dreptul de divulgare, cu excepția autorului principal, nici un alt autor nu se poate opune comunicării publice a versiunii definitive a operei;
în materia dreptului de a utiliza exploatarea operei, autorii, alții decât cel principal, nu se pot opune exploatării operei;
în lipsă de convenție contrară, se prezumă, cu excepția autorilor muzicii special create, că autorii cedează producătorilor drepturile exclusive privind utilizarea operei în ansamblul său (conform art. 13 al Legii nr. 8 /1996) și dreptul de a autoriza dublarea și subtitrarea contra unei remunerații echitabile;
în lipsa unei convenții contrare autorii operei audiovizuale își păstrează drepturile de exploatarea separată a propriilor contribuții.
Remunerația ce revine autorilor operei audiovizuale se stabilește distinct pentru fiecare mod de exploatare, proporțional cu încasările brute rezultate, părțile putând decide însă și altfel. Ea va ajunge la autor prin intermediul producătorului, direct de la utilizatori, sau prin organismele de
gestiune colectivă a drepturilor de autor, în baza contractelor dintre acestea și utilizatori.
Dreptul la adaptarea audiovizuală.
Titularul dreptului de autor asupra unei opere preexistente are dreptul exclusiv de a o transforma sau include într-o operă audiovizuală. Adaptarea operei preexistente se face numai în temeiul contractului scris între titularul dreptului de autor și producător, contract prin care se transferă dreptul exclusiv de a transforma opera și care conține condițiile producției, difuzării și proiecției operei audiovizuale.
CAPITOLUL II: LEGEA AUDIOVIZUALULUI PRIVIND DREPTURILE OMULUI IN CALITATE DE CONSUMATOR
2.1 Respectarea drepturilor minorului in programele audiovizualului
Noi provocări iși fac simțită prezența. In primul rand, noile media plasează in spațiul public, nenumărate surse de informare și tot intr-un mod fără precedent permit oricui să trimită mesaje in spațiul public. Este tot mai dificil să ne orientăm in această “mare de informații”. Problemele apar nu doar din cauza masei de informații, ci și din cea a naturii mijloacelor de comunicare. Realitatea mediatică nu se suprapune cu adevărat realității. Dar, intr-o lume dominată de cultura media, granițele dintre realitate și ficțiune se estompează.
Pentru mulți copii și tineri, noile media și in special Internet-ul reprezintă mai mult decat o sursă credibilă de informare despre lume. Ele au devenit lumea lor, “ realitatea lor virtuală”, unde binele și răul se pot “face și desface”. Tinerii sunt mult mai dornici decat adulții să pună in aplicare noile tehnologii, cu care se simt in largul lor, fără a avea insă, capacitatea de a emite judecăți de valoare in privința conținutului la care au acces atat de facil.
Părinții și profesorii sunt adesea neputincioși atunci cand incearcă să reconcilieze propria experiență de viață cu experiența mediatică a copiilor/elevilor lor.
Numeroase țări europene au utilizat o intreagă gamă de soluții de autoreglementare sau de co-reglementare pentru responsabilizarea mass mediei:
restricțiile de conținut pentru programele difuzate in prime-time ( așa numita oră de vizionare in familie a unor programe ce nu pot pune in situații stanjenitoare pe nici unul din membrii familiei, sau perioada de tranziție “watershed” de aproximativ o oră intre intervalul protejat, 7.00- 20.00 și cel in care se poate incepe difuzarea programelor ce nu se adresează copiilor, 22.00 – 06.00)
avertizările adresate părinților (signalectica sau avertizările privind conținutul ce urmează a fi urmărit, cu o clasificare prealabilă pe categorii de varstă și pe genuri a programelor de televiziune)
filtrele de vizionare (codificarea transmisiei, chip-ul Violență, prin care părinții pot automat restricționa accesul copiilor la anumite categorii de conținut in care violența sub toate formele ei – fizică, psihică, de limbaj este prezentă)
Din păcate, insă, aceste soluții se bazează pe unele presupuneri ideale, ce sunt negate de practicile curente de vizionare și de evoluția rapidă a societății și a tehnologiei. Aceste soluții servesc acelor copii care au cea mai mică nevoie de ele, căci este vorba despre copiii ai căror părinți atenți și educați vor evita capcanele supra-consumului de televiziune. Celelalte situații in care copiii provin din familii in care părinții s-au despărțit, sau sunt crescuți de un singur părinte, ori ai căror părinți s-au recăsătorit, nu sunt rezolvabile prin cele trei sisteme susmenționate, căci părinții sunt absenți de la domiciliu, sau folosesc televizorul pe post de babysitter ori nu pot sau nu doresc să intre in conflict cu copiii / tinerii.
Astfel la nivelul documentului cadru aplicabil țărilor membre ale Consiliului Europei, măsurile de protecție a minorilor aplicabile in serviciile media electronice, se află menționate in Raportul explicativ la Convenția revizuită privind televiziunea transfrontieră, precum și in Recomandarea R(97)19 a Comitetului de Miniștri din Statele Membre privind violența in programele din media electronice. De asemenea, Consiliul Europei iși continuă activitatea privind situația copiilor in societatea informațională, in special in ceea ce privește educarea abilităților acestora in accesarea conținuturilor mediatice, indiferent de mijlocul de transport al acestor conținuturi (frecvențe de emisie terestră, cablu, satelit, Internet, telefonie mobilă ) și asigurarea protecției lor de conținuturile ce le pot prejudicia dezvoltarea mentală, fizică și morală. In acest sens in aprilie 2006, a fost publicat studiul realizat de Grupul de Specialiști in domeniul Drepturilor Omului in Societatea Informațională, “ Tinerii, binele și riscurile on-line” ( “Young people, well-being and risk on-line”), iar in mai 2006 același grup de specialiști a emis in continuarea Recomandării Adunării Parlamentare nr.1466-2000 privind Educația pentru Mass Media, un Proiect de Recomandare privind dezvoltarea abilităților copiilor in noul mediu informațional și comunicațional.
La nivelul Uniunii Europene, cap.22 a) din Directiva “Televiziunea fără Frontiere” prevede dispoziții exprese pentru protecția minorilor.
Dat fiind acest context, dar și tendința naturală a copiilor, primii care descifrează cu rapiditate modul de funcționare a celor mai sofisticate aparate de telefonie mobilă, cu ajutorul cărora pot urmări programe de televiziune sau pot accesa site-uri Internet, ori pot utiliza sisteme de spargere a codurilor de acces la programe ce nu sunt corespunzătoare varstei lor, atat la nivelul Uniunii Europene cat și pe plan mondial au fost gandite politici și strategii care să protejeze minorii și demnitatea umană.
Iată de ce există in prezent două sisteme menite să elimine pe cat posibil
efectele negative ale conținutului mediatic.
Primul se referă la măsurile de protecție incluse in legislația din domeniul audiovizual, cum ar fi de exemplu, intervalul orar protejat, cuprins in general intre orele 7.00 – 22.00 pentru programele de televiziune, in care operatorii au obligația de a proteja minorii atat ca public cat și ca subiect al programelor pe care le difuzează. Deși varsta pană la care copiii trebuie protejați de programe audiovizuale ce ar putea să le afecteze fizic, psihic și moral dezvoltarea diferă de la o țară la alta, această obligație se regăsește in legislația tuturor țărilor. Accepțiunea conținutului ce ar putea să afecteze dezvoltarea copiilor diferă și aceasta in funcție de cultura, obiceiurile și tradițiile fiecărui stat.
In țările europene cu vederi mai relaxate, nuditatea, de exemplu, este permisă in programele de televiziune la orice oră, dar nuditatea cu conotații sexuale este permisă doar in programele ce pot fi accesate de adulți. In țările musulmane, insă, nuditatea nu este acceptată in programele de televiziune in niciun interval orar.
Discrepanțe similare de abordare se intalnesc și in cazul scenelor de violență. Materiale care, de exemplu, sunt vizionate in SUA la ora micului dejun, ar putea fi vizionate doar spre miezul nopții in Europa occidentală datorită conținutului violent. Aceste diferențe demonstrează că nu poate exista un set unic de standarde, universal aplicabil: mai mult decat in orice alt domeniu al reglementărilor din audiovizual, standardele legate de conținut trebuie să țină seama de valorile și normele locale. Violența, materialele cu conotații sexuale și limbajul ofensator sunt cele trei mari tipuri de materiale a căror difuzare este restricționată din punct de vedere al accesului minorilor. In majoritatea statelor, programele cu conținut pornografic sunt complet interzise, sau sunt permise doar in pachetele de servicii pe bază de abonament cu măsuri speciale de securitate (cod pin de acces). Totuși, avand in vedere că publicul de televiziune, in special, este alcătuit in proporție majoritară din persoane de varstă adultă, temele sau conținuturile destinate adulților nu pot fi in totalitate difuzate in afara spațiului orar protejat; un compromis ar putea fi realizat intre protejarea minorilor și furnizarea de conținuturi adecvate adulților.
Nu puține sunt țările care se confruntă cu următoarea problemă: “trecerea de la controlul exercitat de autorități asupra conținutului audiovizual la asumarea răspunderii la nivelul individului in legătură cu alegerea tipului de program”.
Organizațiile nonguvernamentale și cele ale părinților ce militează pentru protejarea copiilor continuă să susțină că nimic din ce ar putea afecta dezvoltarea mentală, fizică și morală a copiilor nu trebuie difuzat la televiziune sau la radio, intrucat nu se poate garanta, indiferent de măsurile de protecție, că niciun copil nu va fi expus unui mesaj nepotrivit. Interzicerea tuturor materialelor ce ar putea afecta minorii este posibilă in statele ce aplică un sistem legislativ construit pe precepte religioase, sau in cele in care o astfel de politică audiovizuală se bucură de susținere cvasi-unanimă. In majoritatea țărilor o astfel de interdicție ar fi inacceptabilă atat din punct de vedere politic cat și social.
Există două abordări generale pentru managementul compromisului intre protecția copiilor și difuzarea de materiale ce se adresează adulților. O așa numită trecere graduală, “watershed”, in interiorul căreia se face transferul de la conținutul permis vizionarii de către copii, către cel destinat cu precădere adulților, spre conținuturi adresate in mod expres celei de-a doua categorii de public. In Canada și in Marea Britanie intervalul de trecere este fixat să inceapă cu ora 21,00 iar in majoritatea țărilor din Europa occidentală este ora 22,00.
Pentru ca acest principiu să funcționeze, trebuie intrunite două condiții: publicul să cunoască semnificația intervalului de trecere, iar radiodifuzorii să respecte această perioadă ca fiind una de tranzit și nu una de schimbare bruscă de la programe accesibile tuturor categoriilor de public la programe destinate adulților, in exclusivitate. Intenția este acea ca părinții să fie mulțumiți că in perioada de trecere cuprinsă intre orele 21,00-22,00 nu se vor difuzata materiale al căror conținut este de natură să afecteze dezvoltarea copiilor. După acest interval orar, responsabilitatea pentru accesul copiilor la programele audiovizuale trece de la radiodifuzori la părinți. Părinții care permit copiilor să urmărească pană tarziu in noapte programe de televiziune știu că există riscul de a le permite accesul la materiale nepotrivite pentru minori.
După expirarea termenului de aproximativ o oră de tranzit de la o categorie de program la alta, revine părinților responsabilitatea să aibă grijă de copiii lor, căci televiziunea nu este un serviciu de babysitting! Pentru ca acest sistem să fie unul eficient, atat autoritățile de reglementare cat și radiodifuzorii trebuie să se asigure că publicul este corect informat in legătură cu “watershed”-ul atat prin campanii publice de informare, cat și prin anunțuri televizate.
Cea de-a doua condiție ce trebuie indeplinită de radiodifuzori pentru ca intervalul de tranzit să fie unul eficient este ca posturile să nu transforme acest interval din “cumpăna apelor” in “cascadă”. Momentul de “cumpăna apelor” nu reprezintă semnalul ca programele pentru adulți să poată incepe imediat, ci reprezintă un moment de trecere graduală.
In acest fel publicul va fi asigurat că nu vor fi difuzate imagini șocante in timp ce copiii se mai află incă in fața televizorului, deși părinții ii trimit la culcare.
2.2 Clasificarea programelor audiovizuale in vederea protectiei minorilor
Informarea privind conținutul programului și clasificarea reprezintă un alt mod de a proteja copiii in calitatea lor de consumatori de programe audiovizuale.
Astfel, dacă părinții sunt avizați in legătură cu conținutul programelor, ei vor putea lua decizii in cunoștință de cauză in legătură cu oportunitatea vizionării de către minori a respectivelor programe. Această informare se poate realiza chiar inainte de difuzarea programului prin anunțuri de tipul: „ Următorul program conține scene de violență de intensitate medie și expresii licențioase și este indicată vizionarea de copii in varstă de pană la 12 ani numai cu acordul sau impreună cu părinții ori familia”. Dacă in Canada, de exemplu, toate programele ce se difuzează după ora 21.00 sunt precedate de anunțul: “vizionarea acestui program este cu acordul telespectatorilor”.
Programele de televiziune, asemeni producțiilor cinematografice” pot și ele să fie clasificate in funcție de gradul de adresabilitate după varstă. Această abordare este tot mai uzitată in multe țări europene, cum ar fi de exemplu, Franța, unde revine radiodifuzorilor răspunderea clasificării programelor și afișarea clară pe ecran a acestei clasificări. In această accepțiune se presupune că părinții sunt informați in legătură cu grupa de varstă căreia se adresează programul respectiv și că adoptă cele mai potrivite decizii pentru binele copiilor lor. In Marea Britanie, canalul de televiziune Channel 4 a experimentat acest sistem in anii 90 și in urma studiilor pe care le-a comandat pentru a verifica oportunitatea clasificărilor, a descoperit că pe langă indeplinirea obiectivului principal “avizarea părinților”, aceste clasificări atrăgeau atat atenția cat și curiozitatea adolescenților asupra unor programe, ce lear fi putut afecta dezvoltarea mentală, fizică și morală și pe care, in absența respectivei clasificări, copii și adolescenții nu și-ar fi dorit să le vizioneze.
In Romania in anul 2004 a funcționat un sistem de clasificare ce includea și avertizarea publicul in legătură cu conținutul programului ce urmează a fi difuzat:
“Art. 19. – Categoriile in care se incadrează producțiile audiovizuale sunt
următoarele:
a) producții audiovizuale accesibile tuturor categoriilor de public, fără restricții sau semne de avertizare;
b) producții audiovizuale care pot fi vizionate de copii in varstă de pană la 12 ani numai cu acordul sau impreună cu părinții ori familia (violență fizică, psihică și de limbaj minimă ca durată, intensitate și număr de scene, nuditate fără conotații sexuale);
c) producții audiovizuale interzise copiilor sub 12 ani (violență fizică, psihică și
de limbaj redusă ca durată, intensitate și număr de scene, expresii vulgare ori licențioase incidentale, nuditate);
d) producții audiovizuale interzise copiilor sub 16 ani (violența fizică, psihică sau de limbaj intensă, sistematic repetată, violență casnică sau sexuală, scene de cruzime asupra oamenilor sau animalelor, scene de sinucidere, consum de droguri și alcool, comportamente și atitudini antisociale ce pot fi imitate cu ușurință, scene care descriu abuzuri asupra copiilor sau care prezintă femeile in ipostaze degradante, divertismentul pe teme sexuale sau care are conotații sexuale ori in care abundă limbajul vulgar ori licențios, reality-show pe teme ori avand conotații sexuale sau axat pe violență fizică sau psihică, filme erotice, filme horror, competițiile full-contact);
e) producții audiovizuale interzise copiilor sub 18 ani (producții audiovizuale, altele decat cele pornografice, care in SUA și țările din Uniunea Europeană sunt interzise publicului sub 18 ani);
f) alte producții audiovizuale interzise copiilor sub 18 ani (filme și emisiuni pornografice al căror principal scop este fie prezentarea in detaliu a actului sexual sau a modalităților de satisfacere a dorințelor sexuale, fie emisiuni audiovizuale in care se prezintă un act sexual real indiferent de modalitatea de filmare).
Art. 20. – (1) Producțiile prevăzute la art. 19 lit. b) se difuzează insoțite
periodic de un semn de avertizare reprezentand un cerc, iar in interiorul acestuia majusculele AP (acord parental) de culoare albă, pe fond roșu.
(2) Dimensiunea semnului de avertizare va fi de 30 pixeli.
(3) Semnul de avertizare va fi expus timp de 10 minute la debutul difuzării și
timp de 3 minute după fiecare pauză publicitară.
(4) Pentru producțiile care nu sunt intrerupte de pauze publicitare, semnul de
avertizare va fi expus timp de 10 minute la debutul difuzării și va fi repetat, intr-un timp total de incă 15 minute, in restul difuzării producției.”După o perioadă de aproximativ doi ani cand s-a considerat că publicul romanesc sa familiarizat cu clasificările in funcție de conținut, in anul 2006, prin Codul Audiovizualului emis de C.N.A. s-a renunțat la avertizările privind conținutul programului, păstrandu-se doar clasificarea conținutului.
Cel de-al doilea sistem vizează introducerea in educația formală a disciplinei “Educație pentru mass media”. Literatura de specialitate precizează o diferență de abordare intre cele două sisteme: in primul, minorii, ca un grup psihosocial vulnerabil, sunt considerați ca agenți “pasivi”; cel de-al doilea iși propune să dezvolte gandirea critică a minorilor in legătură cu mesajele pe care le recepționează ca agenți “activi” ce iși exercită voința, prin opțiune și nu numai, in legătură cu ce “văd și aud”. Introducerea disciplinei, “Educație pentru mass media” iși propune să contribuie la creșterea relevanței educației formale in activitatea extrașcolară; astfel, dacă noțiunile teoretice predate la diverse discipline iși demonstrează utilitatea efectivă in viața de zi cu zi a școlarilor – studenților cu mai multă dificultate, studiul mijloacelor de informare in masă poate conduce la satisfacții mai rapide și la motivații de ordin intrinsec, știut fiind interesul copiilor și al adolescenților pentru domeniul media și pentru noile media.
In acest sens, la nivel european, există dispozițiile Directivei „Televiziunea fără Frontiere” și cele ale Convenției „Televiziunea transfrontieră” iar la nivel național, au fost incluse dispoziții generale in legislația primară și cea secundară, precizări legate de clasificarea conținuturilor și obligațiile radiodifuzorilor in legătură cu difuzarea respectivelor producții, in funcție de aceste clasificări. De exemplu, un program de televiziune, clasificat cu „12”, aceasta insemnand că nu este recomandat minorilor sub 12 ani, se poate difuza după ora 20.00 , fără a se putea transmite in reluare, inainte de ora 20.00. Dacă sistemul susmenționat are in vedere minorii ca un public pasiv și vulnerabil la mesajele mediatice, cel de-al doilea,” Educația pentru mass media” are in vedere dezvoltarea gandirii critice a minorilor in legătură cu programele pe care le urmăresc. Dacă aceste două sisteme de protecție vizează conținutul programelor, există, de asemenea politici și strategice privesc capacitatea de acces a minorilor la programe difuzate in pachete de tip,video la cerere(Video-on-demand) sau cele de plată contorizată (Pay-per-view) la care accesul liber nu este posibil. Pentru a putea viziona programele oferite in aceste sisteme, operatorii de televiziune prin cablu incheie contracte separate cu persoanele adulte ce iși asumă toate obligațiile privind recepția acestor programe codificate.
De asemenea, legiuitorul a avut in vedere la nivelul strategiilor realizate prin intermediul reglementărilor, ca măsurile ce vizează protecția minorilor și demnitatea umană să nu aducă atingere principiului libertății de expresie, al dreptului la informare, al pluralismului surselor de informare, sau celui ce privește libera circulație a programelor audiovizuale, principiu subsumat liberei circulații a serviciilor, unul din cele patru libertăți fundamentale (libera circulație a serviciilor, a persoanelor, a capitalurilor și a bunurilor ) pe care se bazează funcționarea pieței libere a Uniunii Europene. Pilonii pe care se sprijină politicile și strategiile mass media din punct de vedere legislativ sunt următorii:
– la nivelul țărilor membre ale Consiliului Europei, “Convenția Europeană
privind televiziunea transfrontieră”, adoptată la Strasbourg, in data de 5 mai 1989
– la nivelul țărilor membre ale Uniunii Europene, Directiva “Televiziunea fără Frontiere” adoptată in 1989 și modificată și completată in 1997.
Cele două documente, al căror text in mare măsură este asemănător in
formă și concepție, vizează asigurarea liberei circulații a programelor audiovizuale in spațiul țărilor membre.
Dacă la nivelul Consiliului Europei, Convenția Europeană privind televiziunea
transfrontieră acordă o atenție deosebită respectării drepturilor fundamentale ale omului, in principal libertatea de expresie și accesul liber la informație, alături de pluralismul surselor de informație, demnitatea umană și dreptul la propria imagine, protecția minorilor, la nivelul Uniunii Europene, Directiva vizează mai puțin aceste aspecte, intrucat toate țările ei membre sunt și membre ale Consiliului Europei, ceea ce inseamnă că au ratificat Convenția, indreptandu-se mai mult către aspectele de ordin economic, de susținere financiară a sectorului audiovizual, astfel incat acesta să devină cat mai competitiv pe piața mondială a serviciilor de programe audiovizuale.
Cadrul legislative, atat la nivelul țărilor membre ale Consiliului Europei, cat și al țărilor membre ale Uniunii Europene stabilește cerințele de ordin general, rămanand fiecărui stat membru libertatea să adopte unele măsuri mai stricte in acele situații in care se constată un vid legislativ, ori dacă măsurile existente, anumite sancțiuni de exemplu, nu sunt de natură să conducă la descurajarea incălcării legislației de către operatorii din domeniul audiovizual.
2.3 Protectia demnitatii umane si a dreptului la propria imagine
Cartea verde privind protecția minorilor și a demnității umane în serviciile de programe audiovizuale și în cele din domeniul tehnologiei informației –-Cartea verde examinează provocările cu care se confruntă societatea in efortul de a se asigurarea că două probleme de mare interes public, protecția minorilor și demnitatea umană sunt adecvat analizate in domeniul serviciilor de programe audiovizuale și al celor din sfera tehnologiei informației. Tranziția de la o lume a radiodifuziunii la cea in care televiziunea tradițională va coexista cu serviciile oferite de tehnologia informației creează oportunități pentru apariția și dezvoltarea de produse hibride. Potențialul integral al unor asemenea progrese va depinde de societate privită ca un intreg, atunci cand construiește o delimitare intre libertatea de expresie și problemele de interes public, intre politicile destinate incurajării apariției de noi servicii și necesitatea asigurării că acestea nu devin un instrument abuziv in mana unui număr restrans de persoane in detrimentul celor mulți. Anumite aspecte impun soluții la nivel european și chiar mondial. Soluționarea altor probleme intră in sfera de competență a statelor sau sunt de natură a fi soluționate de fiecare individ.
Problema protecției minorilor și cea a respectării demnității umane se află in permanență la nivel inalt pe agenda politică. Identificate in primul raport annual prilejuit de Forumul Societății Informaționale, din iunie 1996, acestea se numără printre priorități in domeniul asigurării protecției la nivel legislativ. Măsurile de ordin legislativ și celelalte măsuri din acest domeniu au fost create ca o funcție a specificului mijloacelor de comunicare in masă tradiționale ( radioul și televiziunea terestră )centralizate ca natură și ca mijloc de comunicare in masă. Noile servicii au două caracteristici fundamental diferite – sunt descentralizate și sunt mai aproape de comunicare individuală decat de cea de masă. Deși conținutul actual al unor asemenea servicii poate uneori să coincidă cu cel al mijloacelor de comunicare tradiționale – filme, buletine de știri, documentare – acele diferite caracteristici trebuie avute in vedere atunci cand se construiesc politicile din acest domeniu.
Cartea verde descrie evoluția serviciilor audiovizuale și a celor din domeniul tehnologiei informației , analizează legislația curentă și politicile la nivel național, european și internațional precum și implicațiile dezvoltării noilor servicii asupra acestor politici, in măsura relevanței acestora pentru cele două teme ale studiului : protecția minorilor și protecția demnității umane.
Tipurile de opțiuni formulate in sfera politicilor sunt diverse și comprehensive, ele grupand reglementări și coduri de auto-reglementare dar vizează și măsuri de conștientizare a publicului și măsuri educaționale ce se indreaptă și către sistemele de control parental.
Cartea verde vine in intampinarea cererilor formulate atat de Parlamentul European cat și de Consiliul European pentru o analiză profundă a politicii publice europene in stransă legătură cu dezvoltarea noilor servicii.
1.Protecția minorilor și a demnității umane: context și problematică .In ciuda greutății acordate libertății de expresie, protecția minorilor și a demnității umane a constituit intotdeauna o problemă fundamentală pentru reglementarea din mass media, iar apariția noilor mijloace de comunicare nu modifică in nici un fel necesitatea de asigurare a acestei protecții.
Există diferențe de la o țară la alta și de la un moment la altul, in ceea ce privește protecția minorilor și demnitatea umană, dar două probleme sunt esențiale in realizarea obiectivului propus:
– accesul la anumite tipuri de materiale poate fi interzis tuturor indiferent de varstă ca potențial public, sau ca mijloc de acces utilizat. Este posibil ca in această situație, indiferent de legislația națională, să se identifice o categorie generală de material care să aducă prejudicii demnității umane, in primul rand in ceea ce privește pornografia cu copii, violența extremă
gratuită, incitarea la ură pe criterii rasiale sau alte tipuri de incitare la ură,discriminarea și violența;
– accesul la anumite materiale, care ar putea afecta dezvoltarea fizică și
mentală a minorilor, dar care este permis adulților.
Spre exemplu, in contextul legislației comunitare cuprinse in Directiva Televiziunea fără Frontiere există 2 obiective clar stabilite:
– reglementările privind protecția minorilor se aplică tuturor programelor, inclusiv publicității considerată ca orice alt program și includ dispoziții menite să impiedice afectarea gravă a dezvoltării fizice, psihice și morale a minorilor ( Art. 22 )
– regulile privind protecția consumatorilor se aplică și in cazul publicității pentru a preveni exploatarea credulității copiilor (Art.16)
2.Schimbarea de context
Trecerea la transmisia in sistem digital oferă șansa unei explozii spectaculoase a numărului și a gamei de servicii: fiecare pachet digital poate cuprinde servicii de tip pay-per-view, near video on demand. Video on demand și o intreagă gamă de noi servicii, (de la filme la cerere, la jocuri interactive și la home banking ) vor fi introduse treptat.
Această schimbare va permite trecerea, in lumea televiziunii de la abordarea de tip, „mass-media” la una ce se aseamănă tot mai mult cu modelul editorial:
– penuria de frecvențe nu mai reprezintă un obstacol in calea proliferării de servicii
– diversificarea serviciilor și impactul lor sunt legate de numărul total de servicii disponibile
– telespectatorul are un domeniu vast din care poate alege servicii și tipuri de programe identificabile.
In cazul protecției minorilor, măsurile și regulile aplicabile se supun dispozițiilor a două principii fundamentale intr-o societate democratică – libertatea de expresie și dreptul la intimitate.
3.Principiul libertății de expresie
Pricipiul libertății de expresie este garantat de Convenții internaționale, printrecare se numără Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, document considerat a fi cel mai sofisticat dar și un material de referință, vital, pentru Uniunea Europeană. Toate statele membre sunt parte la Convenție, și, cu excepția Marii Britanii s-a stabilit libertatea de expresie ca principiu constituțional a sistemului legislativ.
Deși Convenția nu reprezintă o obligație pentru Comunitatea Europeană, conținutul său a fost incorporat in art. F (2) al Tratatului Uniunii Europene iar soluționarea cazurilor ce contravin respectivelor dispoziții revine Curții de Justiție a Comunității Europene in baza principiilor generale a legislației comunitare.
Acest principiu nu este insă analizat in termeni absoluți. Libertatea de expresie poate fi restransă de Stat, deși posibilele restrangeri sunt circumscrise unui set de criterii: să fie necesare intr-o societate democratică, măsura trebuie să indeplinească o reală nevoie socială și să devină efectivă fără a fi disproporționată prin restricțiile pe care le impune.
4.Principiul respectării dreptului la intimitate
Acest principiu se bucură de același statut cu cel al libertății de expresie. El este prevăzut in art.8 din Convenție, iar restricțiile impuse vizează in mare măsură aceleași prevederi ca in cazul libertății de expresie.
Dintr-o analiză la nivel național a reglementărilor și a altor măsuri privind protecția minorilor și demnitatea umană rezultă existența unor decalaje semnificative la nivelul statelor membre din punct de vedere al tradițiilor culturale și juridice.
5. Protecția demnității umane
Primul tip de restricții impus de dispozițiile legale tuturor țărilor vizează interdicția afișării fățișe a anumitor tipuri de material considerate intolerabile atat pentru individ, cat și pentru intreaga comunitate și chiar pentru esența demnității umane ca bază a societății.
Toate statele membre au prevederi clare in legătură cu interdicțiile aplicate anumitor materiale. Sunt prevăzute amenzi consistente și sancțiuni privative de libertate / cu inchisoarea in codul penal privind interdicția producerii, distribuției, importului și publicității pentru astfel de materiale. Prin caracterul lor general aceste interdicții se aplică tuturor mijloacelor de informare in masă precum și serviciilor utilizate de tehnologia informației.
Interdicțiile aplicabile materialelor suspectate de a aduce atingere demnității umane, cum ar fi materialele obscene, materialele ce contravin bunelor moravuri sau sunt indecente există in majoritatea statelor membre. Uneori ele sunt clasificate prin textele de lege, alteori revine instanțelor de judecată să decidă in legătură cu natura unor astfel de materiale. Este posibil ca anumite tipuri de materiale să fie clar identificate pentru a fi interzise in Uniunea Europeană.
Materialele asupra cărora se aplică in mod unanim interdicțiile se referă la pornografia cu copii ( sub formă de fotografii, fotografii simulate și materiale animate ). Conferința mondială de la Stockholm privind exploatarea sexuală a copiilor a atras atenția asupra problemei distribuirii unor astfel de materiale prin intermediul rețelelor de comunicații, solicitand in mod ferm ca deținerea unor astfel de materiale să fie sancționată ca infracțiune.
Conceptele generale ( obscenitate, bune moravuri ) includ pornografia violentă ( in care categorie sunt cuprinse materialele in care apar adulți fără consimțămantul acestora ) și zoofilia, care este interzisă pe scară largă.
O altă categorie de materiale supusă interdicțiilor se referă la materialele ce incită la ură pe criterii rasiale sau la violența sau incită la ambele. Deși există imprecizii la nivel legislativ in diferite state membre, există mărturii evidente in legătură cu un obiectiv comun, acela de a combate direct sau indirect toate tipurile de materiale care incită la ură, discriminare sau violență impotriva persoanelor sau grupurilor de persoane pe considerente de rasă, naționalitate, culoare, sex sau religie.
Diferențele dintre diferitele sistemele juridice și lipsa lor de transparență ingreunează procesul aplicării dispozițiilor naționale unor servicii sau unor rețele internaționale și angajează respectivele industrii la nivel european. In plus, acestea pot genera apariția unor bariere disproporționate in calea liberei circulații a serviciilor in cadrul UE și pot ingreuna protecția valorilor comune in forumuri internaționale.
In acest scop, Comisia Europeană a susținut importanța cooperării intre
statele membre in domeniul justiției și al afacerilor interne pentru inventarierea comună a faptelor ce contravin celor două principii.
Dificultățile de aplicare a diverselor sisteme punitive apar o dată cu noile servicii audiovizuale și a celor din sfera tehnologiei informației. In cazul serviciilor centralizate, in care licența de funcționare se acordă unui operator, căruia ii revine răspunderea pentru conținutul pe care il oferă, in cazul serviciilor descentralizate alocarea responsabilității constituie un proces dificil datorită numeroaselor etape implicate – de la accesul inițial, prin care se incarcă un material pană la utilizatorul final.
Responsabilitatea utilizatorului ce folosește un material interzis aflat intr-o rețea și scutirea de orice obligație a operatorilor ce nu desfășoară decat activitatea de transportator reprezintă o situație curentă. Responsabilitatea legată de etapele intermediare ( locul de depozitare a materialului, chiar și temporar, pe o perioadă limitată in format text ) este departe de a fi rezolvată. Problema reală se referă la găsirea acelor metode viabile din punct de vedere tehnic și economic și care să poată conduce la o delimitare intre libertatea de expresie și dreptul la intimitate, intre protecția minorilor pe de-o parte și respectarea demnității umane, pe de alta.
Intrucat, in prezent rețelele de comunicații sunt globale, domeniul de aplicare al legislației naționale este unul restrans, in timp ce accesul a devenit aproape nelimitat. In situația serviciilor descentralizate prin rețele internaționale, materialele controversate pot fi rapid transferate altor servere pentru a ocoli anumite interdicții de ordin legislativ. In afară de riscul delocalizării pe scară largă a serverelor către țări cu regim juridic mai permisiv, această mobilitate aduce in prim plan și problema actualizării listelor cu materiale indoielnice. S-ar putea aprecia ca deplasată acțiunea de blocare a unui site ce transportă materiale interzise, in situația in care acest blocaj ar afecta toate serviciile și materialele aflate pe acel site.
Protecția minorilor in Marea Britanie este sporită și tratată cu atenție deosebită mai ales față de site-uri sau chat-rooms in care pedofili versați i-ar putea incita pe copii la intalniri, de unde și numeroasele avertismente adresate părinților de a-i educa pe copii ca niciodată să nu accepte să se intalnească cu persoanele cu care intră in legătură prin Internet.
6.Protecția minorilor
In unele state membre, principiul general al protecției minorilor ia forma dispozițiilor inscrise in codul penal ce interzic accesul minorilor la materiale premise adulților, dar care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală și morală a minorilor.
Aceste dispoziții au aplicare generală. Ele sunt aplicabile indiferent de modul in care materialul in cauză poate fi accesat de copii. In statele membre care nu au prevăzute reguli pentru aceste situații, același tip de protecție este asigurată ca in cazul mediilor individuale.
Orice sistem de protecție a minorilor are nevoie de un sistem rezonabil de garantare că in mod normal minorii nu au acces la materiale de natură să le afecteze dezvoltarea normală.
Controlul accesului minorilor la materiale cu grad de risc pentru dezvoltarea lor normală.
Regulile ce guvernează accesul la anumite tipuri de materiale depinde de tipul de servicii. In ciuda asemănărilor dintre serviciile de radiodifuziune și cele de acces prin intermediul IT, cartea verde analizează cele 2 domenii separat :
a) Serviciile de radiodifuziune
In cazul televiziunii tradiționale, timpul de transmisie al programelor poate
fi gandit/programat in așa fel incat să se asigure protecția minorilor.
Programele cu potențial nociv pot fi difuzate noaptea, cand se presupune că nu sunt vizionate de copii. Din punct de vedere tehnic acest sistem de separare poate fi aplicat oricărui sistem de televiziune, dar el nu va corespunde logicii televiziunii viitorului. Unii radiodifuzori privați și publici au dezvoltat pe bază de voluntariat un sistem de simboluri pentru a informa publicul in legătură cu natura programelor ce urmează să le urmărească.
Sunt utilizate diverse loggo-uri pentru clasificarea programelor cu conținut potențial nociv pentru minori.
Noile servicii de radiodifuziune oferă soluții noi pentru protejarea minorilor.
Accesul condiționat, inerent tuturor serviciilor cu plată din domeniul audiovisual ( pay-per-view, plată pentru ce se vizionează, oferă o gamă largă de posibilități pentru a controla accesul copiilor )
– in primul rand abonamentul este in sine un mijloc pentru părinți de a se
asigura că serviciul pe care il aleg, nu conține materiale ce ar putea să
afecteze dezvoltarea fizică sau mentală a copiilor,
– in al doilea rand, relațiile privilegiate dintre abonat și furnizorul de servicii cu plată au făcut ca adesea respectivele servicii să dezvolte o politică de informare a consumatorului in legătură cu programele oferite, ce include și sfaturi adresate părinților,
– o diversitate de facilități tehnice sunt uneori puse la dispoziția părinților pentru a controla accesul copiilor la anumite tipuri de programe; acestea pot fi simple sisteme de blocare, ce permit părinților să blocheze accesul la programe in absența lor sau să permită accesul la programe ce se pot recepționa liber/necodat, doar prin intermediul unui card special sau al
unui card de credit.
Apariția sistemelor de tehnice de exercitare a controlului parental a condus la o dezbatere in legătură cu utilizarea acestora și pentru programele difuzate liber, necodificat. Bazată pe exemplul canadian și pe interesul generat in Statele Unite, posibilitatea unei conexiuni intre o clasificare sistematică a conținutului și un mecanism de control exercitat de părinți a atras interesul general atat la nivelul Parlamentului European cat și la cel al Consiliului pe parcursul revizuirii Directivei Televiziunea fără Frontiere.
Această problemă a fost de asemenea dezbătută in nenumărate state membre ale UE, dar nu a condus decat către conștientizarea dificultăților privind de construirea și implementarea unui sistem de clasificare a materialelor audiovizuale.
Industriile de profil au recunoscut la randul lor importanța protecției minorilor și depun eforturi in sensul găsirii unor soluții practice. Ghiduri electronice destinate navigării prin gama largă de programe de televiziune vor apare in curand pe piață și vor pune la dispoziție părinților multiple variante de exercitare a controlului asupra programelor pe care le pot urmări copii fără a fi expuși riscului unor influențe nefaste pentru dezvoltarea lor normală.
Concepute inițial intr-o ofertă de multiple canale și programe, pentru programarea inregistrării programelor audiovizuale pe aparate video, aceste ghiduri electronice vor descifra un număr mare de informații privind conținutul programelor, incluzand acele materiale care ar putea fi nepotrivite vizionării de către minori.
In domeniul televiziunii digitale, utilizarea unui decodor și necesitatea existenței unor ghiduri electronice pentru trierea conținutului dintr-o diversitate de canale, oferă două șanse dezvoltării serviciilor, informare despre și control asupra conținutului programelor.
b)Serviciile liniare
Spre deosebire de serviciile radiodifuzate, cele liniare nu se supun unei segregări a materialului in funcție de intervalul orar la care ar putea fi accesate.
Toate materialele disponibile pot fi accesate in orice moment. In plus, materialul
este pus la dispoziție pe baza unei opțiuni individuale atunci cand utilizatorul dorește. Accesul la un material sensibil rareori va avea loc in mod accidental. In acest context specific, problema protecției minorilor se pune in forma următoare: cum li se poate oferi adulților maximă libertate de expresie, in vreme ce minorii să nu fie expuși unor materiale care să le afecteze dezvoltarea fizică, metal sau morală. Posibilele soluții de protejare a minorilor diferă in funcție de gradul de
deschidere al rețelei de acces.
rețele inchise
Sistemele video-on-demand ( video-la cerere) beneficiază de o serie de caracteristici, ce se pot utiliza pentru protecția minorilor. Operatorii sunt ușor identificabili și relativ puțini la număr. Structura de funcționare a acestora permite instalarea unui sistem transparent de responsabilitate in legătură cu materialul prezentat.
In vreme ce este limpede că materialele ce ar putea afecta dezvoltarea fizică, mentală și morală a minorilor sunt interzise, este absolut rezonabil ca in colaborare cu operatorii in cauză să se construiască sisteme efective de protecție a minorilor:
identificarea sau clasificarea materialelor controversate prin ghiduri electronice in legătură cu programele ( de exemplu, identificarea unui spațiu rezervat pentru divertisment ce se adresează adulților)
condiția legată de dovedirea varstei pentru acces la programe ( prin utilizarea unui card bancar sau al unui număr personal de identificare )
posibilitatea neselectării anumitor oferte de programe la cererea utilizatorului
dispozitive de control parental care să prevină accesul la anumite categorii de programe.
Dimenensiunea rețelelor este hotăratoare in privința sistemelor care să asigure protecția minorilor de efectele unor programe inadecvate vizionării pentru varsta lor. Dacă o rețea de mică dimensiuni poate oferi diverse sisteme de control al accesului, rețelele internaționale intampină dificultăți in ceea ce privește utilizarea unor sisteme de protecție care să fie agreate in țări
diferite.
rețele deschise
Protecția minorilor este dificil de realizat in cazul acestui tip de rețea, in care fiecare utilizator devine un potențial furnizor de informație. In rețelele private sau prin Internet, sunt create milioane de zone de informație, ce sunt consultate și modificate prin intermediul unor sisteme ce permit diverse grade de interactivitate intre utilizatori, ce solicită intervenția unor intermediari intre furnizorul de informație și utilizatorii ce accesează respectivele informații.
Dat fiind pericolul responsabilității comune, in special in zona infracțională, pentru distribuția de materiale dăunătoare minorilor, industria a dezvoltat in mod spontan o serie de mecanisme destinate protecției minorilor.
Aceste mecanisme pot fi dezactivate in funcție de nivelul la care operează:
· nivelul furnizorilor de informație,
· nivelul de acces al furnizorilor de acces
· nivelul de acces al utilizatorilor.
Sistemele realizate de utilizator oferă o soluție cu adevărat comprehensivă, care să permită părinților accesul complet la Internet simultan cu controlul și restricționarea accesului pentru minori.
CAPITOLUL III : RECTIFICAREA SI DREPTUL LA REPLICA
3.1 Exercitarea dreptului la replica si rectificare
„În lumea în care trăim, presa este cutia de rezonanță în care vocea noastră se poate face auzită și se poate întâlni cu vocile altora, părerea noastră poate prinde formă și se poate confrunta cu alte păreri, acțiunea noastră iși poate afla justificare si îndemn, intrând în conflict sau conjugându-se cu alte acțiuni.”
Realitatea este, din punctul de vedere al unei prese cu adevărat libere, în același timp materie primă, dar și produs finit. Preluând din oferta haotică de fapte a cotidianului pe acelea care par a avea consecințe sau par a răspunde curiozității epistemice a destinatarului, presa le incarcă cu semnificație și elaborează din ele un „real” inteligibil, mai mult sau mai puțin ordonat. Acesta este și motivul pentru care, atunci când evaluează responsabilitățiile față de cetățean si față de societate pe care se bazează exercițiul profesional, jurnaliștii sunt obligați să se refere mai întâi de toate la adevăr.
În activitatea mediei, datorită concurenței, perisabilității informației, a dorinței de a informa primul, apar și erori iar în unele cazuri chiar dezinformări și/sau atacuri de presă. Recunoașterea și corectarea erorii nu e numai o obligație profesionala față de cetățeanul care e beneficiar al mesajului de presă, ci și arma de apărare a libertății insăși a presei. Din această pricina, este cu atat mai condamnabil comportamentul ambiguu al unor organisme de presă față de eroarea constatată. Persistă încă în societatea românească, poate și din pricina prelungitei stări de provizorat în domeniul legistației, tendința de a trata rectificarea și replica drept cadouri pe care editorul le face, după bunul său plac, celui care le reclamă. De cele mai multe ori eroarea este tratată ca inexistentă, ca invizibilă printr-o tăcere cețoasă și vinovată. „
În ordinea eticii jurnalsitice, rectificarea este o obligație asumată de orice organism de presă serios, iar scuzele nu îi aparțin în primul rând celui care a avut pentru moment de suferit de pe urma erorii, cât în primul rând publicului.”
Legal vorbind, o rectificare promtă a erorii, atunci când autorul și editorii sunt conștienți de ea, este proba suficientă de onestitate care ar putea preveni declanșarea unui proces, fie el civil sau penal. Dreptul la replică si dreptul la rectificare sunt componente ale dreptului la informație.
Prin exercitarea acestor drepturi se realizează două scopuri:
1.Exercitarea dreptului la rectificare si a dreptului la replică ajută la o informare corectă a consumatorului de informație, care astfel poate cunoaște si cele prezentate de partea criticată în vederea formării unei opinii corecte;
2. Exercitarea dreptului la rectificare și a dreptului la replică poate constitui o satisfacție pentru cel care a fost lezat de agentul media sau altă persoană, inclusiv o reparere a
dreptului la propria imagine;
Dreptul la replica și dreptul la rectificare își au izvorul în art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului în care se arată: „Nimeni nu va fi obiectul unei imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori in corespondență, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii, împotriva unor astfel de imixtinui sau atingeri.”
„Dreptul la rectificare este dreptul pe care îl are orice persoană lezată în drepturile, libertățile și interesele sale legitime, printr-o cumunicare neadevărată, de a cere comunicatorului ca în spiritul adevărului, prin același mijloc de comunicare și în aceleași condiții să rectifice comunicare. Exercitatrea dreptului la rectificare poate satisface persoana nefiind nevoie de exercitarea și a dreptului la replică. De aceea credem că dreptul la replică nu se confundă cu dreptul la rectificare.”
Dreptul la replică trebuie privit din ambele unghiuri,moral și juridic. În principiu, orice persoană privată sau publică, care se simte lezată în bunul său renume prin difuzarea unor informații incorecte, parțiale, trunchiate sau de-a dreptul false, ori consideră că respectivele informații nu sunt cu adevărat de interes public, are dreptul să recurgă la replică. Din punct de vedere moral, dreptul la replică poate fi privit ca derivând din principiul insăși al echidistanței, încălcat atunci când, din varii motive, informațiile culese, interpretate și difuzate de o publicație nu au fost de la bun început confruntate și cu persoana la care ele fac – direct sau indirect- referire. Din punct de vedere al eticii profesionale, dreptul la replică este o investiție în adevăr a strategiei editoriale, dar din punct de vedere al legii, respectarea dreptului la replică este o obligație a cărei nerespectare are consecințe juridice.
Dreptul la replică nu trebuie însă exercitat abuziv, deoarece pe lângă prejudiciile cauzate, ar afecta și libertatea de exprimare.
În art. 30 pct. 6 din Constituția României se prevede: „Liberatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoaneiși nici dreptul la propria imagine.”
Or, instituirea dreptului la rectificare si a dreptului la replică este făcută tocmai pentru a apăra demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei si dreptul la propria imagine, precum și pentru o corectă informare a publicului.
Sediul materiei privind dreptul la replică, respectiv rectificare în audiovizual se află în Legea audiovizualului nr 504/2002, astfel: „Orice persoana fizică sau juridică, indiferent de naționalitate, ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul unui program audiovizual a unor fapte neadevărate beneficiază de dreptul la replică.” . „Orice persoana fizică sau juridică, indiferent de naționalitate, ale cărei dr epturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul unui program audiovizual a unor informații inexacte beneficiază de dreptul la rectificare.”
„Prin invocarea dreptului la rectificare sau la replică, persoana care se consideră lezată trebuie să aducă argumente care să-i justifice interesul, ceea ce înseamnă că acea persoană trebuie să dovedească faptul că anumite drepturi sau interese i-au fost lezate.”
Dreptul la replică în comunicarea audiovizuală este dreptul pe care îl are orice persoană lezată în drepturile, libertățile și interesele sale legitime, printr -o comunicare audiovizuală neadevărată, de a contra zice prompt și energic în spiritul adevărului prin același mijloc de comunicare. Ca urmare, orice persoană lezată prin afirmații neadevărate sau chiar adevărate, dar nedestinate publicului, făcute în media, are dreptul de a cere editurii, regizorului, organizatorului media, de a publica sau difuza știrea sau datele adevărate, sub formă de replică.
Potrivit art 49 din Decizia C.N.A. dreptul la replică nu poate fi solicitat:
1.Pentru judecați de valoare;
2.În situația în care radiodifuzorii au respectat principiul <<audiatur et altera pars>> (audiază și partea celalaltă)
3.În situația în care se solicită replică la replică; prin această interdicție se încearcă a se evita degenerarea comunicării în ceartă;
4.În cazul în care radiodifuzorul răspunde acuzațiilor unei persoane, cu condiția să nu
afecteze drepturile și interesele legitime ale unui terț; când terțul a fost lezat, atunci acesta are dreptul la replică;
5.În cazul unui acord scris incheiat de radiodifuzor cu persoana lezată, prin care ultima renunță la exercitarea dreptului la replică cu sau fără despăgubiri;
În art. 50 din Decizia 187/2006, C.N.A. arată că: „Dreptul la rectificare este dreptul oricărei persoane fizice sau juridice, indiferent de naționalitate, ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul
unui program a unor informații inexacte.”
Potrivit Deciziei C.N.A., dreptul la rectificare nu poate fi invocat:
1.În cazul în care inexactitatea informațiilor nu este semnificativă și clară;
2.În cazul unui acord scris incheiat de radiodifuzor cu persoana lezată.
„Inexactitatea informației trebuie să rezulte dintr -o exprimare clară, nu îndoielnică care să înlăture un eventual dubiu cu privire la ceea ce s-a exprimat și s-a recepționat de public.”
Pentru a-și exercita dreptul la replică și dreptul la rectificare, persoana are dreptul la revizionare și dreptul la reaudiere a programului în cadrul căruia se consideră că a fost lezată.
Ca urmare, radiodifuzorii au obligația de a asigura persoanei care se consideră lezată de
prezentarea în cadrul unui program audiovizual a unor fapte neadevărate sau informații inexacte, accesul la revizionarea sau reaudierea programului respectiv în termen de 24 de ore de la data primirii unei solicitări din partea respectivei persoane.
Dreptul la revizionarea sau la reaudierea programului se poate exercita prin cerere scrisă în termen de cel mult 20 de zile de la data difuzării acestuia. Acest termen este reglementat ca un termen de decădere. Ca urmare pe cale judecătorească se poate obține repunerea în termen în cazurile prevăzute de dreptul comun în materie (caz fortuit, forță majoră etc)
Accesul la revizionarea sau reaudierea programului audiovizual poate fi asigurat fie direct la sediul radiodifuzorului, fie indirect prin înmânarea unei copii video sau audio, intr-un format acceptat de solicitant, a programelor respective.
În cazul în care persoanele lezate sunt în vârstă de până la 14 ani, cererea de revizionare sau reaudiere va fi semnată de parinți sau de reprezentantul legal. Minorii pot fi asistați la revizionări sau reaudieri de părinți sau de reprezentantul legal.
Forma și conținutul dreptului la rectificare/ replică in audiovizual
„În ceea ce privește conținutul rectificării/ replicii, acesta trebuie să se refere numai la elementele contestate și să fie exprimate în limitele decenței, în termeni sobri, fără să conțină amenințări, aprecieri sau comentarii marginale.”
Dacă nu sunt respectate condițiile privind conținutul dreptului la rectificare/replică, solicitantul poate fi refuzat. De asemenea, cererea pentru acordarea dreptului la rectificare/replică poate fi refuzată dacă:
Lungimea textului depășește cu mult necesarul pentru corectarea informației pretinse inexacte sau defăimătoare, iar persoana lezată nu acceptă scurtarea textului;
Raspunsul ar putea constitui o încălcare a legislației în vigoare;
3 Raspunsul ar putea fi contrar intereselor terților, protejate juridic;
4. Persoana care solicită rectificarea sau dreptul la replică nu justifică existența unui interes legitim.
Dreptul la replică nu poate fi folosit în mod abuziv. Persoana care îl solicită trebuie să dovedească faptul că i-au fost încălcate anumite drepturi și că difuzarea rectificării/ replicii este necesară pentru restabilirea acestor drepturi.
„Rectificarea sau replica vor fi difuzate în aceleași condiții în care dreptul sau interesul persoanei a fost lezat: pe același post și program, în cadrul aceluiași fascicul orar și in limitele aceleiași durate, cu precizarea emisiunii în care s-a produs lezarea.”
Dreptul la replică se exercită prin difuzarea pe post a unei înregistrări realizate de solicitant ori de către titularul licenței de emisie.
Procedura dreptului la rectificare/replică
Persoana care solicită dreptul la rectificare/replică începe prin a depune o cerere la sediul legal al postului sau al titularului licenței de emisie.
Sub sancțiunea decăderii, cererea va fi depusă în termen de cel mult 12 zile calendaristice de la data la care s-a difuzat emisiunea în care s- a produs vătămarea. În cazul în care titularul licenței de emisie refuză difuzarea rectificării solicitate, cererea pentru acordarea dreptului la replică se poate depune în termen de cel mul 7 zile calendaristice de la data comunicării refuzului.
Cererea pentru rectificare, respectiv replică trebuie să conțină cel puțin urmatoarele elemente:
Numele persoanei care se consideră vătămată, adresa, telefonul sau orice altă modalitate care să facă posibilă contactarea rapidă, eficientă și la termen;
Stația care a emis, data, ora, postul, programul sau emisiunea, eventual autorul si realizatorul;
Prezentarea elementelor contestate si indicarea drepturilor sau a intereselor lezate;
Rectificarea, respectiv replica solicitată;
La cerere se poate anexa o documentație justificată.
Cererea va fi facută în scris și poate fi susținută de o persoană care se consideră vătămată sau de un reprezentant autorizat al acesteia.
Radiodifuzorul va decide, în termen de două zile de la data primirii cererii de difuzare a
replicii/rectificării, dacă îi va da curs sau nu. În cazul în care radiodifuzorul decide publicarea dreptului la replică/rectificare, va comunica persoanei lezate în termen de două zile de la data primirii cererii, ziua și ora difuzării dreptului la replică/rectificare.
În situația în care radiodifuzorul refuză să publice replica/rectificarea, va comunica în scris solicitantului decizia luată și motivarea acesteia în termen de două zile de la primirea cererii.
„Există totuși o minimă regulă care vine să întărească atât comportamentul organismului de presă cât și pe acela al instanțelor de judecată, cu privire la publicarea unei replici sau rectificări: în cazul în care, înlauntrul materialului de presă considerat lezant, numele persoanei lezate nu este pomenit, aceast a din urmă este obligată să facă dovada că, totuși, prin alte elemente ale textului ea este recognoscibilă. Nu organismul de presă este obligat să demonstreze că nu s-a referit la o persoană anume, ci dimpotrivă, persoana va demonstra că datele textului pot conduce, obiectiv, nu subiectiv, la recunoașterea ei.”
„ Difuzarea rectificării sau exercitarea dreptului la replică nu exclude dreptul persoanei lezate să se adreseze instanțelor judecătorești pentru obținerea despăgubirilor aferente prejudicilor morale sau materiale suferite.” În art. 41 din Legea nr. 504/2002 se dispune: „Consiliul va adopta procedura necesară exercitării efective a dreptului la replică sau rectificare, precum și orice alte măsuri necesare, inclusiv sancțiuni, în vederea garantării dreptului la replică sau rectificare într-o limită rezonabilă de timp de la primirea cererii solicitantului.”
Difuzarea rectificării sau acordarea dreptului la replică nu exclude dreptul persoanei lezate să se adreseze instanțelor judecătorești
3.2 Sesizare Consiliului National al Audiovizualului
Cum se face o reclamație la CNA?
Orice telespectator sau radioascultător care se simte lezat de o știre, o emisiune, unele afirmații făcute la radio sau televiziune ori are probleme cu o firmă de cablu poate face reclamație scrisă la Consiliul Național al Audiovizualului (CNA). Atenție, anonimele nu se iau în considerare!
Exista doua modalitati:
– Prima este sa faceti o plângere clasică, scrisă, adresată CNA, în care menționați postul tv, orașul în care emite, ziua și ora difuzării, ca și numele emisiunii vizate. După care povestiți ce v-a nemulțumit, cum considerați că ați fost lezat. Puteți reclama și abuzuri, încălcări ale legislației chiar dacă nu vă privesc personal. Nu uitați să vă treceți numele complet, adresa de domiciliu și telefonul la care puteți fi găsit. Reclamația o puteți trimite pe fax, la 021 305 5354 sau 021 305 5356 ori prin poștă, la adresa Bd. Libertății nr.14, sector 5, cod 050706, București, România.
– a doua modalitate, cea mai simplă, prin formularele electronice tipizate online, de pe site-ul CNA.
Ce scrieți în plângere?
Indiferent că e pe hârtie sau online, descrieți problema cu propriile cuvinte, nu e ca la tribunal să fiți obligat să cunoașteți legea în amănunt și nici termenii de specialitate. Reclamația va fi preluată de un inspector teritorial, care are obligația să constate ce prevederi legale s-au încălcat.
Ca să vedeți cam ce se sancționează, citiți câteva decizii de sanctionare. De asemenea, puteți să vă documentați citind legislația în audiovizual. Veți primi răspuns pe e-mail sau la adresa indicată în reclamație.
Atenție! Puteți reclama doar televiziuni, radiouri și firme de cablu, nu și ziare ori publicații online.
Studiu de caz:
Prima TV, amenda cu 10.000 de lei pentru incalcarea legislatiei privind protectia minorilor
Consiliul National al Audiovizualului a analizat, in sedinta de marti(25 Feb 2014), o serie de reclamatii privind emisiunea "Iubiri secrete", dar si o editie a show-ului "Schimb de mame", difuzate pe postul de televiziune Prima TV.
Postul de televiziune Prima TV difuzeaza de luni pana miercuri, in intervalul orar 19.30 – 20.30, serialul "Iubiri secrete", sezonul al VI-lea, genul programului fiind "drama", cu marcajul "AP", limbajul folosit fiind unul "suburban".
In program sunt prezentate scene in care se fac amenintari cu arma, "violenta de toate felurile", unul dintre reclamanti cerand "interzicerea emisiunii sau difuzarea acesteia noaptea, pentru ca este nociva copiilor".
Totodată, în cazul emisiunii "Shimb de mame" difuzată pe 27 octombrie 2013, de la orele20.30,însoțită de semnul "AP", reclamația face referire la o scenă în care un copil – în vârstă de 5 ani – conduce singur un tractor pe un teren agricol.
În acest context, Cristina Trepcea a propus o amendă de 10.000 de lei, în baza articolului 39, alineatul 2 din Legea Audiovizualului, potrivit căruia "difuzarea în serviciile de televiziune și de radiodifuziune a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiționat, se asigură faptul că minorii din zona de transmisie, în situații normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective", a articolului 12, alineatul 1) și 2) din Codul de reglementare a conținutului audiovizualului, potrivit cărora "programele audiovizuale care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor pot fi difuzate numai dacă vizionarea este restricționată printr-un sistem de acces condiționat. (2) În lipsa unui sistem de acces condiționat, difuzarea programelor prevăzute la alin. (1) se poate face numai în intervalul orar permis, potrivit clasificării programului în funcție de conținutul acestuia", și a articolului 18, litera a) și b) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual, conform căruia "nu pot fi difuzate în intervalul orar 6.00 – 23.00 producții care prezintă: a) violență fizică, psihică sau de limbaj, în mod repetat; b) scene de sex, limbaj sau comportament obscen", pentru serialul ""Iubiri interzise", iar în cazul emisiunii "Schimb de mame", a articolului 9, din Codul de reglementare a conținutului audiovizual, conform căruia "este interzisă difuzarea de programe al căror scop principal este exploatarea aspectului fizic al minorului sau expunerea acestuia în ipostaze nepotrivite vârstei".
Privind amendarea cu 10.000 lei a S.C. SBS BROADCASTING MEDIA S.R.L.
București, B-dul Dimitrie Pompei, nr. 9-9A, clădirea 20, et. 8 sector 2, C.U.I. 4747298 Tel: 021/318.80.00
Pentru postul de televiziune PRIMA TV
Întrunit în ședință publică în ziua de 25 februarie 2014, Consiliul Național al Audiovizualului a analizat sesizările nr. 10488/03.10.2013, 13126/27.11.2013, 11733/31.10.2013, 13704/11.12.2013, precum și rapoartele de monitorizare cu privire la conținutul unor ediții ale emisiunilor „Iubiri secrete” și „Schimb de mame”, difuzate de postul PRIMA TV în lunile octombrie-noiembrie 2013.
Postul de televiziune PRIMA TV aparține radiodifuzorului S.C. SBS BROADCASTING MEDIA S.R.L. (licența audiovizuală TV nr. 040.7/25.06.1993 și decizia de autorizare nr. 101.1-1/10.02.2011).
În urma dezbaterilor ce au avut loc după analizarea rapoartelor de monitorizare și a vizionării înregistrărilor, membrii Consiliului au constatat că radiodifuzorul a încălcat prevederile art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale articolelor 12, 18 lit. a) și b), 9 alin. (1) teza a 2-a din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului, difuzarea în serviciile de televiziune și de radiodifuziune a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiționat, se asigură faptul că minorii din zona de transmisie, în situații normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective.
Conform prevederilor din Codul audiovizualului:
art. 12 (1): Programele audiovizuale care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor pot fi difuzate numai dacă vizionarea este restricționată printr-un sistem de acces condiționat.
(2): În lipsa unui sistem de acces condiționat, difuzarea programelor prevăzute la alin. (1) se poate face numai în intervalul orar permis, potrivit clasificării programului în funcție de conținutul acestuia.
art. 18: Nu pot fi difuzate în intervalul orar 06.00-23.00 producții care prezintă:
a) violență fizică, psihică sau de limbaj, în mod repetat;
b) scene de sex, limbaj sau comportament obscen;
art. 9 (1): Este interzisă difuzarea de programe al căror scop principal este exploatarea aspectului fizic al minorului sau expunerea acestuia în ipostaze nepotrivite vârstei.
Conform raportului de monitorizare, postul de televiziune Prima TV difuzează de luni până miercuri, în intervalul orar 19:30-20:30, serialul „Iubiri secrete”, genul programului „Dramă”, cu marcajul „AP”.
Unul dintre episoadele (ep. 12) ce a fost obiect al raportului menționat s-a difuzat în data de 02.10.2013, în intervalul orar 19:30-20:28.
DECIZIA nr 141 din 25.02.2014:
Art. 1: Radiodifuzorul S.C. SBS BROADCASTING MEDIA S.R.L., titular al licenței audiovizuale nr. 040.7/25.06.1993 și al deciziei de autorizare nr. 101.1-1/10.02.2011, pentru postul de televiziune PRIMA TV, se sancționează cu amendă în cuantum de 10.000 lei pentru încălcarea dispozițiilor art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale articolelor 12, 18 lit. a) și b), 9 alin. (1) teza a 2-a din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.
Art. 2. În conformitate cu prevederile art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului, cu modificările și completările ulterioare, prezenta decizie poate fi atacată direct la secția de contencios administrativ a curții de apel, fără a fi necesară formularea unei plângeri prealabile, în termen de 15 zile de la comunicare.
Art. 3. Potrivit dispozițiilor art. 93¹ alin. (1) și (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, radiodifuzorul are obligația de a transmite în următoarele 24 de ore de la comunicare, sonor și vizual, de cel puțin 3 ori, în intervalul orar 18.00-22.00, din care o dată în principala emisiune de știri, următorul text:
"Consiliul Național al Audiovizualului a sancționat postul de televiziune PRIMA TV cu amendă de 10.000 lei pentru încălcarea art. 39 din Legea audiovizualului, întrucât trei episoade ale serialului „Iubiri secrete” din lunile octombrie-decembrie 2013, difuzate în intervalul orar 19.30-20.30, au conținut scene de violență fizică și limbaj jignitor, elemente de natură a afecta dezvoltarea mentală și morală a minorilor. De asemenea, în ediția din 27.10.2013 a emisiunii ”Schimb de mame„, radiodifuzorul nu a respectat prevederile art. 9 din Codul audiovizualului, în sensul că a difuzat imagini cu un minor ce conducea singur un tractor, deși legiuitorul interzice expunerea copiilor în ipostaze nepotrivite vârstei.”
3.3 Asigurarea informarii corecte
Asigurarea informării corecte și a pluralismului
În virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii:
a) asigurarea unei distincții clare între fapte și opinii;
b) informarea cu privire la un fapt sau un eveniment să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bunăcredință.
În cazul în care informațiile prezentate se dovedesc a fi eronate în mod semnificativ, furnizorul de servicii media audiovizuale trebuie să aducă rectificările necesare în cel mai scurt timp și în condiții similare de difuzare. În cazul în care informația provine din surse confidențiale sau a căror credibilitate nu este suficient verificată, se va menționa explicit acest fapt.
În emisiunile de știri și dezbateri, radiodifuzorii trebuie să respecte următoarele reguli:
a) rigoare și acuratețe în redactarea și prezentarea știrilor;
b) între subiectul tratat și imaginile ce însoțesc comentariul să existe o conexiune reală;
c) titlurile și textele afișate pe ecran să reflecte cât mai fidel esența faptelor și datelor prezentate;
d) în cazul difuzării unor reconstituiri să se menționeze în mod clar acest lucru;
e) în cazul prezentării de înregistrări provenind din surse externe redacției, să se precizeze acest lucru;
f) în enunțarea unor ipoteze sau a unor relații de cauzalitate privind producerea unor eventuale catastrofe, să se solicite și punctul de vedere al autorității publice abilitate.
În programele de știri și dezbateri informarea în probleme de interes public, de natură politică, economică, socială sau culturală, trebuie să respecte următoarele principii:
asigurarea imparțialității, echilibrului și favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziție, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică
evitarea oricăror forme de discriminare.
Prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziție se asigură, de regulă, în cadrul aceleiași emisiuni, iar în mod excepțional, în emisiunile următoare; în cazul în care cei solicitați refuză să participe sau să își precizeze punctul de vedere, acest fapt trebuie menționat pe post; absența punctului de vedere al uneia dintre părți nu exonerează realizatorul/moderatorul de asigurarea imparțialității.
În exercitarea dreptului lor de a-și exprima opinii sau puncte de vedere în legătură cu subiecte de interes public, prezentatorii și moderatorii trebuie să asigure o separare clară a opiniilor de fapte și nu trebuie să profite de apariția lor constantă în programe într-un mod care să contravină exigențelor de asigurare a imparțialității.
Radiodifuzorii nu pot difuza emisiuni de știri și dezbateri prezentate sau moderate de oameni politici care dețin funcții sau demnități publice ori purtători de cuvânt ai instituțiilor publice, precum și de persoane desemnate public să candideze sau care și-au anunțat public intenția de a candida la alegerile locale, parlamentare sau prezidențiale.
În programele de știri radiodifuzorii trebuie să asigure o prezentare echilibrată a reprezentanților puterii și opoziției, ținând cont de ponderea partidelor parlamentare, de importanța temelor aflate în dezbatere și, după caz, de reprezentarea partidelor la nivel local.
În emisiunile de dezbatere numărul reprezentanților puterii și ai opoziției trebuie să fie egal.
În cadrul programelor de știri și dezbateri care abordează probleme de interes public privind minoritățile etnice, religioase sau sexuale se va prezenta și un punct de vedere al acestora.
Prezentarea sondajelor de opinie va fi însoțită în mod obligatoriu de următoarele informații:
a) denumirea celor care au solicitat și a celor care au realizat sondajul;
b) perioada în care a fost efectuat sondajul și metodologia utilizată;
c) dimensiunea eșantionului și marja maximă de eroare.
Indiferent de modalitatea de interogare a publicului, televotul sau sondajul propriu, de genul vox pop, organizat și prezentat de către furnizorul de servicii media audiovizuale, trebuie să respecte următoarele reguli:
a) să nu ofere recompense persoanelor chestionate;
b) să nu încalce dispozițiile art. 30;
c) să difuzeze, în cadrul invitației adresate publicului de a participa la televot sau la sondaj, precum și la prezentarea rezultatelor, mențiunea „televotul/sondajul nu este reprezentativ pentru opinia publică și nu are valoarea unui sondaj de opinie“, afișată lizibil pe o durată de minimum 5 secunde, în condițiile art. 94.
În cazul invocării răspunsurilor primite din partea publicului pe o anumită temă, radiodifuzorii vor menționa numărul total de mesaje primite, indiferent de mijloacele de comunicare utilizate.
Comunicarea în cadrul unui program a numerelor de apel ale serviciilor de telefonie trebuie să respecte dispozițiile alin. (1) lit. a) și c) și alin. (2) și (3) ale art. 92, precum și dispozițiile art. 94
Radiodifuzorii trebuie să precizeze calitatea politică a persoanelor care își exprimă punctele de vedere în probleme de interes public.
Este interzisă difuzarea de producții audiovizuale în care sunt promovate cazuri de vindecare a unor boli grave cu ajutorul tratamentelor convenționale sau neconvenționale, dacă diagnosticul și actele medicale care îl atestă nu au fost certificate de Colegiul Medicilor din România ori de instituții similare din străinătate.
Informațiile difuzate în cazurile de răpiri sau deturnări nu trebuie să aducă prejudicii eforturilor depuse pentru soluționarea lor și să pună în pericol viața persoanelor în cauză.
Relatările despre dezastre sau tragedii colective trebuie să fie realizate cu decență și discernământ, fără a induce panică. Radiodifuzorii nu trebuie să repete nejustificat imaginile șocante.Radiodifuzorii au obligația de a prezenta și poziția exprimată de autoritățile publice abilitate. Este interzisă dezvăluirea de către radiodifuzori a identității victimelor până la comunicarea oficială a acesteia.
Informațiile și comunicatele oficiale ale autorităților publice cu privire la dezastre, la starea de urgență sau la starea de asediu se difuzează integral și cu prioritate.
Decretul de instituire a stării de asediu sau a stării de urgență se difuzează pe posturile de radio și de televiziune în cel mult două ore de la semnare și repetat în primele 24 de ore de la instituirea stării de asediu sau de urgență.
Informațiile cu privire la starea de asediu sau la starea de urgență, cu excepția celor referitoare la dezastre, se dau publicității numai cu avizul autorităților militare.
Pe timpul stării de asediu sau al stării de urgență radiodifuzorii sunt obligați să transmită, cu prioritate, mesajele autorităților militare, la cererea acestora.
Radiodifuzorii care dau publicității date, informații, avertizări și prognoze meteorologice sunt obligați să precizeze sursa de informare.Serviciile publice de radio și de televiziune sunt obligate să comunice, în mod repetat, avertizările referitoare la fenomenele meteorologice periculoase.
Prezența siglei serviciului de programe de televiziune pe întreaga durată a difuzării, cu excepția timpului afectat publicității, este obligatorie.Orice transmisiune în direct va fi însoțită permanent de mențiunea „Direct“. La difuzarea în reluare a programelor se va face mențiunea „Reluare“ pe întreaga durată a difuzării acestora, cu excepția operelor cinematografice. La difuzarea unor imagini și/sau înregistrări sonore de arhivă se va face datarea acestora ori mențiunea „Arhivă“. Nu este permisă prezentarea ca transmisiune directă a programelor înregistrate. Radiodifuzorii au obligația de a înștiința publicul dacă interpretarea unor piese muzicale este play-back.
Furnizorii de servicii media audiovizuale vor asigura, gradual, până la 1 ianuarie 2015, accesibilitatea la principala emisiune informativă televizată a persoanelor cu deficiențe de auz.
Furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să nu utilizeze în programe impulsuri audio și video subliminale, de natură electronică și informatică, ce pot influența publicul.
Radiodifuzorii au obligația de a respecta programul anunțat; fac excepție situațiile de forță majoră.
În cazul transmisiei unei competiții sportive, cu excepția competițiilor UEFA și FIFA, furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația de a afișa permanent competitorii, scorul și minutul.
Canalului audiovizual i-au fost asociate funcții importante (informare, educare, divertisment, mai ales în domeniul informării neputând fi concurat de nici un alt mijloc de comunicare în masă), dar și disfuncții majore (efemeritatea mesajului, cronofagia, telerecepția în exces, manipularea etc.).
În analizarea capacității canalului audiovizual de a forma sau deforma opinia publică nu trebuie să nesocotim publicul, care poate aprecia mesajul audiovizual în funcție de contextul său socio-cultural, îl poate selecta și utiliza potrivit nevoilor sale.
Deși mesajul audiovizual este ceva mai agresiv, nici în acest caz comunicarea nu este în sens unic. Ceea ce nu poate fi contestat este controlul integral al mass-media în regimurile totalitare și importanța deosebită acordată controlului emițătoarelor și studiourilor de radio și TV de către insurecționiști din lumea întreagă. Chiar și în democrații puternice guvernele au încercat într-un mod mai subtil să-și conserve dreptul de supraveghere în domeniul audiovizualului.
Impactul canalului audiovizual nu poate fi neglijat, dar nu trebuie uitat că el nu este singurul mijloc de influențare a opiniei publice. Totodată, în echilibru cu posibilitatea de influențare a opiniei publice se află și capacitatea deosebită a sistemului mediatic de a transmite și crea valoare culturală.
Elementul cheie ce poate contracara efectul negativ al canalului audiovizual este reprezentat de pluralism. Acesta dă posibilitatea diferitelor curente de opinie de a se exprima, de a coabita și de a se confrunta în dezbatere publică, ceea ce va duce la o reprezentare a unei societăți diversificate și în continuu proces de modificare. În România, tranziția postcomunistă a însemnat și o consolidare continuă a libertății de comunicare audiovizuală, având loc o emancipare a sistemului mediatic față de stat, dar și față de concentrări economice, sociale sau culturale. Completa dezvoltare a libertății de comunicare nu poate fi atinsă în condițiile unor constrângeri tehnice și financiare. Canalul audiovizual a fost și este un canal media foarte scump din cauza dotărilor tehnice din ce în ce mai sofisticate. În jurul său s-a creat o întreagă industrie specializată în echipamente tehnice audio și video. Cu toate acestea, modalitățile de finanțare au rămas restrânse, ceea ce a lăsat canalul audiovizual la îndemâna statului sau a marilor grupuri financiare, punându-se de multe ori sub semnul întrebării libertatea de exprimare și pluralismul.
3.4 Responsabilitati culturale
Apariția și dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă au determinat schimbări majore în civilizația ultimelor secole. Radioul și televiziunea, prin capacitatea de pătrundere, prin impactul asupra societății, au declanșat o revoluție în comunicare, au transformat circulația informației într-un fenomen exploziv și au inaugurat o nouă eră în istoria umanității.
Canalul audiovizual este cel mai popular mijloc de informare și de educare. Radioul și televizorul reprezintă centrul căminului pentru majoritatea familiilor, tocmai de aceea audiovizualul trebuie să se bucure de o reglementare eficientă, adaptată realităților culturale, sociale și economice, pentru a se asigura libertatea de comunicare, informarea corectă și prin acestea educarea publicului.
Integrarea României în Uniunea Europeană este un proces complex, anevoios, al cărui succes depinde în mare parte de acțiunea articulată și de implicarea activă a tuturor actorilor din viața politică, economică și culturală a țării. Ca orice proces complex, integrarea poate cunoaște modificări de ritm, incoerențe și chiar adânci momente de criză. Pentru a putea diminua efectele negative generate de acești factori, este nevoie să știm, în fiecare clipă ce instituții sau organizații sunt implicate în procesul integrării României, cum și în ce sector. Răspunsurile la aceste întrebări pot contribui la alcătuirea unei hărți a actorilor sociali și a problemelor integrării, instrument ce poate fi extrem de util în luarea deciziilor privind depășirea momentelor dificile apărute în procesul de integrare.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, Uniunea Europeană a organizat o serie de activități culturale în măsură să contribuie la îmbogățirea și sprijinirea diversității culturale a statelor membre așa cum prevede articolul 3 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană.
Alături de acest articol, alte două articole din Tratat se referă la cultură. Unul dintre ele constituie temeiul juridic al dezvoltării acțiunilor culturale în spațiul european, iar celălalt se referă la caracteristicile culturale în contextul unei Europe unite. Astfel, articolul 151 din Tratat însărcinează Uniunea Europeană să sprijine inițiativele culturale prin programe precum ,,Cultura 2000’’, ,,Capitala Europeană a culturii’’ sau ,,Acțiunile lunilor culturale europene’’. Obiectivul acestor programe este de a contribui la dezvoltarea și îmbogățirea culturală a statelor membre, respectând diversitatea lor națională și regională.
Uniunea Europeană promovează măsuri de cooperare culturală între diverse state membre și totodată, încurajează cooperarea cu state terțe nemembre și cu organizații internaționale. Mai mult, articolul 87 (3) d din Tratat autorizează statele membre să acorde ajutor celor care promovează cultura și contribuie la păstrarea și îmbogățirea patrimoniului cultural în acord cu principiile și normele europene în domeniu.
Uniunea Europeană încurajează proiectele culturale transnaționale, iar Direcția Generală pentru Educație și Cultură a Comisiei Europene, cu sprijinul celorlalte direcții generale, este responsabilă de politicile din domeniul culturii. Pentru realizarea acestui obiectiv, Comisia Europeană cofinanțează diverse proiecte culturale realizate între statele membre ale Uniunii și state nemembre, în principal, în vederea promovării de acțiuni cultural-artistice la nivel european. Din rațiuni de descentralizare, autoritățile competente din statele membre ale Uniunii Europene pot chiar gestiona fondurile europene.
Limba, literatura, artele vizuale, arhitectura și cinematograful, toate sunt parte a diversității culturale a Europei. Toate țin de specificul cultural național sau regional și sunt parte a patrimoniului cultural european. Industria culturală în Uniunea Europeană – cinematografia și audiovizualul, publicarea de cărți și muzica – reprezintă un domeniu destul de important în care milioane de persoane își au un loc de muncă. De aceea interesul pentru acest domeniu este destul de mare.
Impactul socio-cultural al sectorului audiovizual și, în special, al televiziunii este incontestabil. Rata de penetrare a serviciilor de televiziune din Uniunea Europeană atinge cifre care depasesc 98% în mediul casnic. Conform evaluărilor, un european privește la televizor, în medie, 200 de minute pe zi (140 în Austria și 230 în Italia și Grecia). Numărul rețelelor de televiziune din Uniunea Europeană este de peste 580.
Sectorul audiovizual combină aspectele economice, sociale și culturale într-un mod propriu și unitar. În consecință, punctul de pornire al oricărei analize a politicii generale aplicabile sectorului audiovizual trebuie să fie recunoașterea rolului pe care sectorul audiovizual îl joacă în societatea noastră, și nevoia de a asigura balanța dintre piața liberă și protejarea interesului general.
Cadrul legal al responsabilitati culturale:
ART. 83
Furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația de a asigura respectarea normelor ortografice, ortoepice și morfologice ale limbii române, stabilite de Academia Română.
ART. 84
Serviciile media audiovizuale trebuie să reflecte diversitatea spațiului cultural românesc și european.
ART. 85
Radiodifuzorii aflați în jurisdicția României au obligația de a asigura în cadrul fiecărui serviciu de programe de televiziune îndeplinirea următoarelor cerințe:
a) să rezerve operelor europene, astfel cum sunt definite la art. 1^1 din Legea audiovizualului, minimum 50% din timpul de difuzare, cu excepția timpului consacrat informațiilor, manifestărilor sportive, jocurilor, publicității, precum și serviciilor de teletext și teleshopping;
b) să rezerve operelor europene create de producători independenți cel puțin 10% din timpul de difuzare, cu excepția timpului consacrat informațiilor, manifestărilor sportive, jocurilor, publicității, precum și serviciilor de teletext și teleshopping, sau cel puțin 10% din bugetul lor de programe;
c) respectarea structurii programelor aprobate de Consiliu.
ART. 86
Sunt exceptate de la prevederile art. 85 lit. a) și b) serviciile de programe de televiziune care îndeplinesc simultan următoarele condiții:
a) au o audiență potențială de până la 3% din populația recenzată a țării;
b) nu difuzează filme artistice de lung metraj și seriale pentru televiziune;
c) conținutul serviciului de programe este exclusiv de interes local.
ART. 87
Dispozițiile art. 23 din Legea audiovizualului privind promovarea operelor audiovizuale europene se vor aplica în mod corespunzător serviciilor media la cerere, potrivit specificului acestor servicii.
ART. 88
Radiodifuzorii aflați în jurisdicția României prezintă semestrial Consiliului un raport, conform modelului prezentat în anexa nr. 2, care face parte integrantă din prezentul cod.
CAPITOLUL IV: COMUNICARI COMERCIALE AUDIOVIZUALE
4.1 Dispozitii generale
Făcând referire la Directiva „Televiziunea Fără Frontiere” (în continuare, „Directiva” sau „Directiva TVFF”) stabilește reguli minime de coordonare pentru publicitatea televizată, sponsorizare și teleshopping. Respectarea acestor reguli menite să salvgardeze anumite obiective fundamentale de interes general permite libera difuzare și retransmisia programelor în toată Uniunea Europeană.
Reguli comune tuturor comunicarilor comerciale audiovizuale
Noțiunea de comunicări comerciale audiovizuale
Directiva conține anumite norme fundamentale sau „calitative”, aplicabile publicității la televiziune și teleshopping-ului. În legătură cu opțiunea prezentată în primul document de sinteză a aplicării noii directive a serviciilor non-lineare cu conținut audiovizual, se pune problema oportunității extinderii acestor reguli calitative la toate comunicarile comerciale audiovizuale, fie că sunt transmise linear, fie la cererea utilizatorului.
Deci, una dintre opțiuni ar fi stabilirea unei platforme comune de reguli calitative aplicabile tuturor comunicarilor comerciale audiovizuale, dar ale căror modalități de exercitare vor fi diferențiate pentru fiecare categorie de servicii cu conținut audiovizual.
Mediile consultatate s-au arătat favorabile adoptării unei noi definiții a „comunicarilor comerciale audiovizuale”. Această noțiune va acoperi toate comunicarile comerciale audiovizuale – mesaje publicitare clasice, sloganuri promoționale ale sponsorilor, teleshopping, ecrane partajate, publicitate interactivă, plasarea produsului etc. – care vor fi supuse unei platforme comune de reguli calitative: principiul identificării, respectarea demnității umane, absența discriminării, protecția minorilor, reguli de sănătate publică. Această noțiune de comunicare comercială va include sub-categoriile de spot publicitar și de teleshopping, cărora li se vor aplica, de altfel, și reguli „cantitative”.
Discuțiile cu experții s-au purtat pe baza următoarelor noțiuni, care s-au dezvoltat pe parcursul procesului de consultare:
„comunicarile comerciale audiovizuale” constituie o sub-categorie a „comunicarilor comerciale”, așa cum sunt definite de Directiva 2000/31/EC, adică orice formă de comunicare audiovizuală menită să promoveze, direct sau indirect, bunuri, servicii, sau imaginea unei societăți, a unei organizații sau a unei persoane având o activitate comercială, industrială, artizanală sau exercitând o profesie reglementată;
„publicitatea clandestină”: se referă la prezentarea verbală sau vizuală a mărfurilor, serviciilor, numelui, mărcii sau activităților unui producător de mărfuri sau ale prestatorului de servicii în programele audiovizuale, atunci când această prezentare se face intenționat cu un scop publicitar și riscă să inducă în eroare publicul referitor la natura acestei prezentări. Nu se considerată publicitate clandestină prezentarea prin care publicul este informat prin orice mijloc despre existența acesteia;
„sponsorizare”: înseamnă orice contribuție a unei societăți publice sau private, care nu exercită activități de furnizare de servicii lineare cu conținut audiovizual sau de producție de opere audiovizuale, la finanțarea serviciilor cu conținut audiovizual în scopul promovării numelui, mărcii, imaginii, activităților sau realizărilor sale;
teleshopping: înseamnă difuzarea ofertelor directe către public în vederea furnizării, cu plată, de bunuri și servicii, inclusiv bunuri imobiliare, sau drepturi și obligații, indiferent de condițiile legale, administrative sau altele cărora se subordonează furnizarea de bunuri sau servicii.
Reguli referitoare la demnitatea umană și protecția minorilor
Publicitatea și teleshopping-ul se supun în Directivă unor reguli referitoare la demnitatea umană (art. 12) și protecția minorilor (art. 16). Problema care se pune este de a ști dacă aceste reguli trebuie să se aplice tuturor comunicarilor comerciale audiovizuale – lineare sau non-lineare, prin modalități de exercitare adaptate caracteristicilor fiecărei categorii de servicii cu conținut audiovizual.
În prezent, mesajelor (slogane) de sponsorizare nu li se aplică aceste reguli, astfel încât considerăm că aplicarea unor astfel de norme tuturor comunicarilor comerciale audiovizuale, inclusiv serviciilor lineare, ar avea drept efect un cadru juridic mai coerent.
În ceea ce privește serviciile non-lineare, un argument important în favoarea acestei reglementări „calitative” este acela că astfel s-ar asigura o mai bună securitate juridică și coerență în echilibrul dintre libera circulație a comunicarilor comerciale audiovizuale pe piața internă și protecția principiilor fundamentale.
Reguli referitoare la considerente de sănătate publică (tutun, alcool, medicamente)
Directiva TVFF conține în prezent interdicții sau restricții la publicitate, care țin de considerente de sănătate publică. Problema este de a ști dacă aceste reguli trebuie să facă parte din platforma comună de norme aplicabile tuturor comunicarilor comerciale audiovizuale, sub rezerva modalităților de exercitare specifice, ținând cont de creșterea libertății utilizatorului care, într-un mediu non-linear, accede „la cerere” la conținutul audiovizual.
Organizațiile care reprezintă anunțătorii și agențiile de publicitate, radiodifuzorii privați, precum și operatorii de telecomunicari estimează că comunicarile comerciale audiovizuale la cerere necesită o protecție minimă a consumatorului. Organizațiile consumatorilor și radiodifuzorii serviciului public se arată favorabili aplicării acelorași reguli și serviciilor non-lineare, argumentând prin existența unei legături între regulile de sănătate publică și protecția minorilor, îndeosebi în privința publicității la alcool, pe de o parte, și ținând cont de timpul petrecut de tineri în fața Internetului, pe de altă parte.
S-a ajuns la un larg consens în privința considerării drept justificate a regulilor actuale referitoare la produsele din tutun și alcool, iar modalitatea de aplicare trebuie să fie completă și identică oricărui serviciu audiovizual, linear sau nu.
În ceea ce privește comunicarile referitoare la produsele farmaceutice, pentru serviciile non-lineare opțiunea ar putea consta în autorizarea unei informații obiective – de ex. conform normelor stabilite de organismele naționale de autoreglementare a publicității – despre produsele și serviciile menționate la art. 14 (1) al DTVFF.
Din considerente care țin de politicile sănătății publice, pare să existe un larg consens în scopul menținerii, pentru medicamentele disponibile cu rețetă, a cadrului reglementar aplicabil teleshopping-ului – așa cum este reglementat de art. 14 (2) al DTVFF – și sponsorizării – așa cum este reglementat de art. 17 (3). De asemenea, se pune problema de a afla dacă produsele farmaceutice trebuie să facă obiectul contractelor de plasament al produsului în programele audiovizuale.
Identificarea comunicarilor comerciale în general, inclusiv mesajele sponsorizate
Pentru asigurarea unei protecții adecvate a telespectatorilor, DTVFF precizează că publicitatea și teleshopping-ul trebuie să fie „identificabile ca atare” și „clar delimitate” de restul programelor. Din consultările amintite rezultă un larg consens în considerarea acestor principii drept valabile, chiar își găsesc o justificare suplimentară într-un context în care ecranul partajat, posibilitățile de interactivitate și noile forme de comunicari comerciale audiovizuale au tendința să atenueze claritatea distincției dintre conținut editorial și comunicare comercială.
Dubla exigență a identificării și separării a avut drept efect implicit ne-autorizarea în cadrul juridic actual a plasării produsului în programele produse de radiodifuzorii vizați de DTVFF.
Numeroși experți și observatori se întreabă despre oportunitatea menținerii acestei interdicții, dacă avem în vedere faptul că anumite programe asupra cărora radiodifuzorii aflați sub jurisdicție comunitară nu exercită nici o responsabilitate de producție, sunt difuzate împreună cu plasarea produsului. Observăm că Directiva despre „practicile comerciale neloiale”, adoptată pe 11 mai 2005, conține noțiunea de „plasare legitimă a produselor”, iar Comunicarea interpretativă referitoare la Directiva TVFF, adoptată în 2004, permite prezentarea unui produs cu scopul de a identifica sponsorul. În noua directivă, posibilitatea de a autoriza plasarea produsului este o opțiune care va integra evoluția pieței publicitare precum realitatea existentă, în timp ce în prezent, plasarea produselor se face în afara oricărei reglementări. Autorizarea explicită va fi însoțită de obligația – comună tuturor formelor de comunicari comerciale audiovizuale – unei identificări clare la începutul programului respectiv.
Pentru ca plasarea produsului să fie posibilă, principiul separării va trebui să înceteze de a mai fi un criteriu indispensabil, devenind doar unul dintre mijloacele care permit utilizatorilor să identifice conținutul comercial și să-l separe de conținutul editorial. Această opțiune a fost susținută de către radiodifuzori și agenți publicitari. Deși organizațiile consumatorilor și-au exprimat rezervele, referitoare în special la posibila eludare a regulilor de protecție a sănătății publice, ele au subliniat și avantajul pe care l-ar avea încadrarea juridică a practicii prezente. Anumite organizații reprezentând presa scrisă și-au exprimat temerea ca această evoluție să nu antreze un transfer al profiturilor din publicitate în detrimentul presei. În fine, anumiți experți au atras atenția asupra riscului ca această practică să nu afecteze independența editorială a radiodifuzorului.
Plasarea produsului trebuie să respecte principiile articolelor de la 12 la 16 ale Directivei actuale, dar o astfel de tehnică publicitară nu va apărea în programele religioase, în emisiunile informative sau în programele pentru copii.
Aplicarea regulilor
Regulile referitoare la publicitate, ca oricare dispoziție dintr-o Directivă a Parlamentului și a Consiliului, sunt transpuse în dreptul național, iar statele membre sunt responsabile cu aplicarea lor efectivă.
În legătură cu aplicarea regulilor calitative și îndeosebi a dispozițiilor referitoare la sănătatea publică sau protecția minorilor, reprezentanții anunțătorilor și agențiilor de publicitate consideră că rezultatele obținute în statele membre sunt satisfăcătoare. În schimb, asociațiile consumatorilor sunt de altă părere. Ideea unui mecanism de control comparabil celui stabilit de Comisie pentru verificarea aplicării de către statele membre a regulilor cantitative a fost propusă în scopul garantării respectării dispozițiilor calitative.
În general, există si un consens pentru menținerea regulilor care protejează serviciile religioase, operele cinematografice, emisiunile de știri și emisiunile pentru copii, care corespund în mod evident obiectivelor de interes general menționate în paragraful precedent. Deci, una dintre opțiuni este menținerea interdicției pentru comunicarile comerciale în timpul serviciilor religioase și limitarea numărului de întreruperi cu scopuri comerciale pentru celelalte programe enunțate.
4.2 Sponsorizare si plasare de produse
Identificarea conținuturilor sponsorizate
În cadrul Directivei TVFF, sponsorizarea permite sponsorului să-și promoveze numele, marca, imaginea sau activitățile, prin contribuția la finanțarea unui program televizat. În scopul identificării sponsorului, Comunicarea interpretativă din 2004 referitoare la publicitatea televizată permite să se facă referiri, nu doar la numele sau logo-ul sponsorului, ci și la produsele sau serviciile sale, cu condiția ca acestora să nu li se acorde o vizibilitate exagerată. În fine, dispozițiile referitoare la sponsorizare conțin principiul conform căruia sponsorului nu va influența conținutul editorial al serviciului audiovizual pe care îl sponsorizează.
În general, experții au fost favorabili interpretării din Comunicarea interpretativă din 2004. Organizațiile consumatorilor consideră că publicul trebuie să fie avertizat cu o mențiune verbală sau vizuală despre astfel de produse sau servicii ale sponsorului.
Din consultările avute, rezultă că, în ipoteza unei reglementări aplicabile tuturor conținuturilor audiovizuale, anumite principii aplicabile emisiunilor sponsorizate, precum cel al absenței influenței sponsorului asupra conținutului editorial și al identificării sponsorului, ar trebui să se aplice oricărui serviciu cu conținut audiovizual sponsorizat.
Studiu de caz:
Un spot publicitar la produsul “Savoria. Pâinea copiilor” a fost interzis de la difuzarea pe posturile de televiziune, printr-o decizie luată marți de Consiliul Național al Audiovizualului (CNA), care a considerat că acesta nu informează corect publicul. Pâinea Savoria este produsă de o fabrică deținută de surorile Camelia și Corina Voiculescu.
Potrivit CNA, în spotul respectiv se spune printre altele că “fabrica Savoria este singura din România care produce doar pâine fără E-uri”.
“(…) vă recomandăm pâinea pentru copii de la Savoria, e delicioasă, iar mama spune că e și super sănătoasă. Conține o grămadă de minerale și vitamine. (…) Conform studiului Asociației Naționale pentru Protecția Consumatorilor și Promovarea Programelor și Strategiilor din România realizat în luna august, fabrica Savoria este singura din România care produce doar pâine fără E-uri”, se afirmă în spot.
Acest spot a fost difuzat pe Antena 1, Euforia, GSP TV, Antena 3 și Antena Stars, în perioada 15 decembrie – 2 ianuarie, potrivit CNA.
Consiliul Român pentru Publicitate (RAC) a considerat că acest spot este “o comunicare comercială înșelătoare”.
Prezentă la ședința de marți a CNA, Laura Frunzeti, directorul executiv al Consiliului Român pentru Publicitate, a declarat că membrii Comitetului Etic al RAC s-au întrunit pe 22 ianuarie și au analizat spotul “Savoria. Pâinea copiilor”, considerând că acesta încalcă prevederile Codului RAC.
Și membrii CNA au considerat că spotul “Savoria. Pâinea copiilor” încalcă articolul 93 din Codul de reglementare a conținutului audiovizual, potrivit căruia “Comunicările comerciale audiovizuale trebuie să respecte, indiferent de formă și de durată, principiile de protecție a minorului, de informare corectă a publicului, de respectare a demnității umane, de asigurare a unei concurențe loiale”.
Astfel, CNA a decis să aplice în acest caz o decizie de intrare în legalitate în privința spotului publicitar “Savoria. Pâinea copiilor”, fapt care presupune că reclama nu mai poate fi difuzată în forma aceasta, care încalcă legislația audiovizualului privind informarea corectă.
Decizia a fost luată cu unanimitate de voturi.
Cadrul legeal al sponsorizarii in audiovizual conform Codului audiovizualului:
Sponsorizare
ART. 97
(1) Programul audiovizual sponsorizat trebuie să poată fi clar identificat ca atare de către public.
(2) Anunțurile de sponsorizare, prin care se menționează existența acordului de sponsorizare a unui program audiovizual, trebuie să fie în mod clar separate de publicitate, să prezinte numai numele, marca, imaginea, activitatea sau produsele sponsorului și să nu încurajeze în mod direct cumpărarea sau închirierea de produse ori servicii, mai ales prin mențiuni exprese cu caracter promoțional la produsele sau serviciile sponsorului sau ale unui terț.
(3) Anunțul de sponsorizare poate fi făcut prin:
a) referire verbală și/sau scrisă;
b) insert grafic;
c) ecran partajat.
(4) Prin insert grafic se înțelege reprezentarea, statică sau în mișcare, cu sau fără sunet, a mărcii, astfel cum aceasta este definită potrivit legii, a siglei sau a altui simbol prin care se identifică sponsorul ori imaginea unui produs reprezentativ al acestuia.
(5) Inserturile grafice și ecranul partajat nu trebuie să afecteze integritatea editorială a programului; ecranul partajat va include mențiunea „Sponsor”/„Sponsori” pe întreaga durată a difuzării acestuia.
(6) Anunțurile de sponsorizare difuzate în interiorul programului nu pot depăși 30 de secunde pentru fiecare perioadă de 30 de minute a duratei programate.
(7) În situația prezenței în programul audiovizual sponsorizat a reprezentanților sponsorilor, referirile la sponsori nu trebuie să depășească 30 de secunde pentru fiecare sponsor.
(8) În situația în care un program audiovizual este sponsorizat de mai mulți sponsori, radiodifuzorul trebuie să anunțe toți sponsorii cel puțin la sfârșitul programului.
(9) În anunțul sponsorului nu trebuie să existe nicio conexiune cu publicitatea difuzată ori cu plasarea de produse referitoare la produsele sau serviciile sponsorului.
(10) În cazul autopromovării emisiunilor sponsorizate, se pot prezenta, la sfârșitul spotului, pe o durată de maximum 5 secunde, mărcile sponsorilor.
(11) Anunțul de autopromovare a unui program sponsorizat care face referire la mărcile sponsorilor poate fi difuzat de maximum 5 ori pe zi.
ART. 98
(1) Nu pot fi sponsorizate emisiuni de știri și dezbateri pe teme politice.
(2) Nicio emisiune nu poate fi sponsorizată de producători de tutun.
(3) Este interzisă difuzarea în intervalul orar 6,00 – 22,00 a emisiunilor sponsorizate de companiile al/a căror nume sau marcă este identic/identică cu numele ori marca unei băuturi spirtoase.
(4) Emisiunile/Programele audiovizuale nu pot fi sponsorizate de către persoane fizice ori juridice care au ca obiect principal de activitate fabricarea sau vânzarea de produse ori furnizarea de servicii a căror publicitate este interzisă.
ART. 99
(1) Nu trebuie să existe nicio conexiune între numele, marca sau imaginea sponsorului și denumirea emisiunii.
(2) Emisiunile destinate minorilor nu pot fi sponsorizate de către persoane fizice sau juridice a căror activitate principală este fabricarea ori comercializarea băuturilor alcoolice, a produselor și tratamentelor medicale sau a suplimentelor alimentare, precum și de către cele care organizează jocuri și concursuri interzise minorilor.
Plasarea de produse
Studiu de caz:
Consiliul Național al Audiovizualului a decis să ceară intrarea în legalitate a videoclipurilor Inevitabil va fi bine (Andra) și Așa, și (Vunk) pentru că aveau plasarea de produse.
Potrivit monitorizărilor, unele televiziuni au blurat produsele branduite din videoclipuri, dar altele nu.
În videoclipul Vunk apare plasare de produs pentru mărcile Medlife, Mike’s Pub, 55 Jaz Music, Heineken. Iar în clipul Andrei apar vopseaua Garnier, Free Way Cola, La festa-cafea solubilă.
Membrii CNA au considerat că în acest caz se încalcă legislația privind plasarea de produs din Legea Audiovizualului.
Videoclipul Andrei a fost difuzat în variantă neblurată la MTV, iar videoclipul Vunk la postul Music Channel.
Ce articole s-a considerat că s-au încălcat:
(4) Programele care conțin plasare de produse trebuie să îndeplinească cumulativ cel puțin următoarele condiții:
c) să nu scoată în evidență în mod exagerat produsele în cauză.
(5) Programele în care sunt inserate plasări de produse trebuie să cuprindă informații clare privind existența acestora, fiind identificate corespunzător atât la început, cât și la sfârșit, precum și la reluarea după o pauză publicitară, astfel încât să se evite orice confuzie din partea telespectatorului.
Ce spune Consiliul Român pentru Publicitate?
Consiliul Român pentru Publicitate și-a exprimat punctul de vedere referitor la clipul Andrei Măruță, într-o adresă către CNA, în care spune că plasarea de produs (PP) este permisă “în cazul în care produsele respective nu sunt scoase în evidentă în mod exagerat” și “nu se încurajează direct cumpărarea acestora”.
Potrivit Codului de practică în publicitate adoptat de RAC, plasarea de produse este permisă în următoarele condiții:
„Art.24 – Plasarea de produse
24.1 – In practica plasarii de produse sunt recunoscute si acceptate urmatoarele modalitati de utilizare a produsului: manuire (actorul atinge produsul), expunere implicita (actorul foloseste produsul), expunere statica (produsul exista in cadru), garderoba (actorul poarta produsul), verbalizare (actorul mentioneaza produsul sau marca), verbalizare si manuire (actorul mentioneaza si atinge produsul).
24.2 – Plasarea de produse trebuie sa nu incurajeze in mod direct cumpararea sau inchirierea de produse, mai ales prin mentiuni exprese cu caracter promotional la produsele respective. Plasarea de produse trebuie sa nu scoata in evidenta in mod exagerat produsele in cauza.”
Cadrul legal al plasarii de produse conform Codului Audiovizualului
(1) Prin plasare de produse se înțelege orice formă de comunicare comercială audiovizuală constând în includerea unui produs, serviciu sau a mărcii acestora ori în referirea la acestea, prin inserarea în cadrul unui program, în schimbul unei plăți sau contraprestații.
(2) Plasarea de produse se semnalează, la începutul și la sfârșitul programului, precum și la reluarea după fiecare pauză publicitară, prin mențiunea Acest program conține/a conținut plasare de produse., precum și prin simbolul PP de culoare albă pe fond negru, afișate lizibil, cu o dimensiune de minimum 30 de puncte în format SD, definiție standard, respectiv 60 în format HD, înaltă definiție, și pentru o durată de minimum 5 secunde.
(3) Mențiunea scrisă prevăzută la alin. (2) va fi eliminată după o perioadă de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentului cod.
(4) Plasarea de produse nu exclude sponsorizarea și/sau difuzarea de publicitate pentru aceleași produse sau servicii, în cadrul aceluiași program, cu respectarea dispozițiilor art. 97 alin. (9), precum și a celorlalte condiții impuse de Legea audiovizualului.
4.3 Publicitate
Reguli cantitative referitoare la publicitatea televizata
Limitele orare și cotidiene ale publicității
În vederea obținerii unui echilibru între nevoia unor radiodifuzori de a avea mesaje publicitare, pe de o parte, și necesitatea de a menține integritatea și calitatea programelor, pe de altă parte, Directiva actuală (articolul 18) stabilește timpul de difuzare care poate fi alocat teleshopping-ului și publicității. În cadrul consultării publice din 2003 și al reuniunilor grupului de experți și de discuții bilaterale s-a pus problema oportunității adaptării acestor dispoziții în legătură cu progresele tehnologice și diversificarea ofertei, care par să confere o autonomie mai mare utilizatorului.
Există un consens larg privind constatarea că regula referitoare la durata cotidiană nu aduce nici o valoare adăugată, întrucât limita fixată de Directivă este foarte înaltă.
În schimb, reprezentanții consumatorilor, telespectatorilor și ai presei scrise, organizațiile anunțătorilor și agențiile de publicitate, precum și radiodifuzorii serviciului public consideră că nu este cazul să fie rediscutate restricțiile orare, care rămân proporționate.
Una dintre opțiuni pentru noua Directivă ar fi să se considere că limita orară este singura care continuă să aibă un efect util. În schimb, limita cotidiană a publicității și teleshopping-ului ar putea fi suprimată.
Experții consultați au considerat că, în ipoteza în care noua Directivă ar acoperi serviciile non-lineare cu conținut audiovizual, nu va fi cazul ca acestea din urmă să se supună limitelor cantitative. Din consultări pare a se contura opțiunea conform căreia, pentru serviciile „la cerere”, aceste limite cantitative nu au sens.
Limitele orare și cotidiene aplicate teleshopping-ului
Teleshoppong-ul este definit în Directivă și se supune unor reguli speciale de durată (articolul 18 bis din DTVFF), a căror menținere pare discutabilă din pricina evoluției tehnologiilor, ținând cont de noile servicii interactive oferite utilizatorilor. La fel ca pentru publicitate, suprimarea limitării cotidiene a timpului destinat spoturilor de teleshopping, pe de o parte, și restricțiile prevăzute la art. 18 bis (2) al DTVFF, pe de altă parte, este o opțiune care trebuie luată în considerare.
În legătură cu durata minimă de 15 minute pentru ferestrele de teleshopping, una dintre organizațiile anunțătorilor, precum și organizația de teleshopping prezente la reuniunile grupului de experți privind publicitatea au considerat că o astfel de regulă nu aduce nici o valoare adăugată, ci chiar ar fi contraproductivă. În plus, s-a conturat un consens în timpul primei reuniuni a grupului de experți conform căruia dispozițiile referitoare la inserția și durata publicității pe posturile de teleshopping nu par să mai răspundă unui obiectiv de interes general.
În concluzie, una dintre opțiuni ar fi de a exonera explicit posturile consacrate exclusiv teleshopping-ului de aplicarea acestor reguli prevăzute de articolele 18 și 18 bis din Directiva actuală, păstrând însă restricțiile „calitative” și de a asimila, pentru celelalte, teleshopping-ul cu celelalte forme de comunicari comerciale audiovizuale.
Inserțiile publicitare
Articolul 11 (1) al Directivei TVFF impune principiul conform căruia publicitatea și spoturile de teleshopping sunt inserate între emisiuni. Totuși, sub rezerva condițiilor fixate în paragrafele de la (2) la (5), acestea pot fi inserate, de asemenea, și în timpul emisiunilor, într-o manieră care să nu prejudicieze anumite interese specifice (integritatea și valoarea emisiunilor, considerarea întreruperilor naturale ale programului, durata și natura programului…). Aceste dispoziții sunt legate în mod cert de natura lineară a programelor. Problema care se pune este de a ști dacă acestea trebuie păstrate ca atare sau trebuie simplificate în scopul adaptării la dezvoltările tehnologiilor, evoluției piețelor și obiectivului de simplificare și de eficacitate a controlului aplicării viitorului cadru de reglementare.
Din consultarea publică din 2003, din contribuțiile experților și discuțiile bilaterale rezultă că radiodifuzorii, anunțătorii și agențiile publicitare sunt favorabili unei flexibilizări a regulilor privind inserțiile. Consultările au arătat că există o cerere foarte mare a radiodifuzorilor în favoarea unui cadru legislativ care să le ofere o flexibilitate reală pentru inserarea publicității în timpul emisiunilor. În schimb, consumatorii, deținătorii de drepturi și presa scrisă se tem de repunerea în discuție a obiectivelor de interes general urmărite de Directivă.
În general, există si un consens pentru menținerea regulilor care protejează serviciile religioase, operele cinematografice, emisiunile de știri și emisiunile pentru copii, care corespund în mod evident obiectivelor de interes general menționate în paragraful precedent. Deci, una dintre opțiuni este menținerea interdicției pentru comunicarile comerciale în timpul serviciilor religioase și limitarea numărului de întreruperi cu scopuri comerciale pentru celelalte programe enunțate.
Publicitatea se ocupă cu promovarea bunurilor, serviciilor, companiilor și ideilor, de cele mai multe ori prin mesaje plătite. Scopul direct ale acestor mesaje este stimularea dorințelor clienților potențiali, și formarea asociațiilor pozitive în legătură cu produsul sau compania promovată, scop care este atins prin folosința metodelor de manipulare psihologică mai mult sau mai puțin subtile.
Vânzătorii văd reclama ca o parte constituentă a strategiei generice de promovare a acestora. Alte componente ale promovării sunt mărcile, relațiile publice, vânzările personale și promovarea de vânzări.
In Monitorul Oficial nr. 208 de vineri, 12 aprilie 2013, a aparut o Ordonanta de Urgenta care modifica Legea Audiovizualului, in baza careia functioneaza CNA si piata audio-video. Una dintre prevederile ordonantei obliga orice agentie de publicitate sa intermedieze cumpararea de spatiu publicitar pe TV doar daca este imputernicita de beneficiarul final sa o reprezinte.
Prevederi din OUG:
"Orice oferte de pret pentru achizitionarea publicitatii televizate" trebuie "obligatoriu confirmate in prealabil in scris cu radiodifuzorul".
Obiectul achizitionarii (de spatiu publicitar – n.red.) va fi platit direct de catre beneficiarul final al publicitatii televizate radiodifuzorului, in baza facturii ce va fi emisa de radiodifuzor catre beneficiarul final al publicitatii televizate. Orice rabat sau avantaj tarifar, indiferent de natura acestuia, acordat de catre radiodifuzor, trebuie sa figureze pe factura emisa beneficiarului final al publicitatii televizate
Intermediarii … nu pot sa primeasca alta plata sau cotraprestatie decat cea care le este platita de catre beneficiarul final al publicitatii televizate in vederea remunerarii serviciilor prestate si nici vreun avantaj material, indiferent de natura acestuia, din partea radiodifuzorului.
Alte prevederi incluse în ordonanță arată că cei care solicită licența audiovizuală trebuie să depună certificate din care să rezulte că societatea nu înregistrează obligații restante la bugetul de stat, cu excepția societăților care beneficiază de înlesniri sau reeșalonări, iar licența audiovizuală poate fi cedată doar cu acordul CNA și nu mai devreme de un an de la data intrării în difuzare, atât timp cât nici societatea cedentă, nici cea cesionară nu au restanțe la bugetul de stat.
Prevederile legate de publicitate incluse în ordonanța de vineri sunt singurele care sunt reluate dintr-o altă ordonanță de urgență pentru schimbarea Legii audiovizualului, elaborată la sfârșitul anului trecut de guvern, dar rămasă nepublicată. Acea ordonanță, supranumită în cercurile de media-publicitate "ordonanța Voiculescu", viza și atributiile CNA, dar și relațiile cu operatorii de cablu. Industria de publicitate și cea de cablu s-au exprimat categoric, atunci, împotriva textului respectiv, afirmând că acesta este neconstituțional și ca a fost elaborat fără consultare publică.
Reprezentantii industriei audiovizualului si o parte dintre membrii CNA acuza Guvernul Ponta ca a modificat Legea audiovizualului prin ordonanta de urgenta, fara sa se consulte cu reprezentantii acestui sector de afaceri sau cu CNA si fara sa informeze anterior opinia publica.
Guvernul a modificat, prin ordonanta de urgenta, Legea audiovizualului, stabilind reguli stricte pentru achizitionarea de spatiu publicitar televizat si introducand o serie de noi reglementari criticate de reprezentantii publicitarilor. Ordonanta a fost publicata in Monitorul Oficial fara dezbateri prealabile.
Potrivit ordonantei de urgenta a guvernului (OUG), publicata vineri in Monitorul Oficial, dupa articolul 29 din Legea audiovizualului actuala se introduce un articol nou, potrivit caruia "orice achizitionare de spatiu publicitar televizat nu poate fi facuta de un intermediar decat in numele si pe seama beneficiarului final al publicitatii televizate", iar toate ofertele de pret pentru achizitionarea publicitatii televizate, prezentate de acesti intermediari, vor fi "in mod obligatoriu confirmate in prealabil in scris cu radiodifuzorul".
Plata se va face direct catre radiodifuzor de catre beneficiarul final al publicitatii televizate, in baza facturii emise de radiodifuzor catre beneficiar, iar "orice rabat sau avantaj tarifar, indiferent de natura acestuia, acordat de catre radiodifuzor, trebuie sa figureze pe factura emisa beneficiarului final al publicitatii televizate".
De asemenea, ordonanta prevede ca intermediarii nu pot primi alta plata sau contraprestatie decat "cea care le este platita de catre beneficiarul final al publicitatii televizate in vederea remunerarii serviciilor prestate si nici vreun avantaj material, indiferent de natura acestuia, din partea radiodifuzorului".
Orice act juridic incheiat cu incalcarea dispozitiilor acestui articol este nul, se mai spune in ordonanta.Nu se mai dau licente pentru societatile care au restante la bugetul de stat.
Pe de alta parte, ordonanta mai introduce o noutate, si anume ca CNA va acorda licente audiovizuale de televiziune si radio doar societatilor care la data la care le solicita fac dovada ca nu au restante la bugetul de stat
Astfel, "procedura si conditiile de eliberare si modificare a licentei audiovizuale se stabilesc prin decizie a Consiliului", iar "solicitantii au obligatia sa depuna declaratii notariale, emise la momentul solicitarii licentei audiovizuale, prin care societatea comerciala care solicita acordarea licentei, precum si fiecare asociat sau actionar care detine o cota mai mare de 20% din capitalul social ori din drepturile de vot ale unei societati titulare de licenta audiovizuala declara pe propria raspundere daca este investitor sau actionar direct ori indirect la alte societati comerciale de comunicatie audiovizuala, cu precizarea procentului detinut din capitalul social al acestora, precum si sa depuna certificate fiscal din care sa rezulte ca la data solicitarii licentei audiovizuale, societatea care solicita acordarea licentei nu inregistreaza obligatii restante la bugetul de stat".
Prin exceptie de la aceste prevederi "se poate acorda sau modifica licenta in cazul in care societatea inregistreaza obligatii restante la bugetul de stat, dar beneficiaza de inlesniri sau reesalonari la plata acestora". "In aceasta situatie, societatea este obligata sa depuna dovada acordarii acestor facilitati", se mai spune in OUG.
Licentele TV si radio pot fi cedate numai dupa un an de emisie.
Ordonanta mai prevede ca societatile care detin licente de televiziune si radio le vor putea ceda unor terti numai dupa un an de la data la care incep sa emita.
Astfel, "licenta audiovizuala analogica sau digitala poate fi cedata catre un tert numai cu acordul Consiliului (Consiliului National al Audiovizualului – n.red.), nu mai devreme de un an de la data intrarii in difuzare, cu asumarea de catre noul titular a tuturor obligatiilor decurgand din licenta si cu prezentarea certificatelor fiscale din care sa rezulte ca la data solicitarii acordului Consiliului pentru cedarea licentei nici societatea titulara cedenta a licentei si nici societatea cesionara nu inregistreaza obligatii restante la bugetul de stat".
Guvernul sustine ca Legea audiovizualului este modificata si completata avandu-se in vedere obiectivele propuse "de stimulare a dezvoltarii economiei romanesti" si de combatere a "coruptiei manifestate la nivelul achizitiei de spatiulu publicitar media".
Guvernul mai spune ca modificarile vizeaza "interesul general public si constituie o situatie extraordinara si de urgenta a carei reglementare nu poate fi amanata".
OUG este semnata de premierul Victor Ponta si contrasemnata de ministrul pentru Societatea Informationala, Dan Nica, de ministrul Finantelor Publice, Daniel Chitoiu, si de ministrul delegat pentru buget, Liviu Voinea.
Ordonanta de urgenta este publicata in Monitorul Oficial la mai putin de cinci luni de la momentul in care un proiect de OUG care avea aceleasi prevederi in cazul intermedierii achizitiei de spatiu publicitar TV a fost aspru criticat de International Advertising Association Romania (IAA Romania) si de Uniunea Agentiilor de Publicitate din Romania, acuzandu-se lipsa de transparenta si interesele obscure.
Nemultumirile au fost cu atat mai mari cu cat purtatorul de cuvant al Guvernului, Andrei Zaharescu, a anuntat initial ca proiectul a fost adoptat de Executiv. Ulterior, premierul Victor Ponta a declarat public ca OUG care modifica Legea audiovizualului nu a fost publicata in Monitorul Oficial pentru ca ministerele Justitiei si Finantelor trebuie sa dea forma finala a acesteia, in urma deciziei Guvernului de a se scoate din ordonanta toate referirile la Consiliul National al Audiovizualului (CNA).
4.4 Sanctiuni si dispozitii finale
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunicari Comerciale Audiovizuale (ID: 106467)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.