Comunicarea Verbala Si Nonverbal In Discursul Politic

CUPRINS

Introducere …………………………………………………………………….pag.

Capitolul 1. JURNALISTUL INTRE INDEPENDENȚĂ ȘI ANGAJARE POLITICĂ………………………………………………………………………pag. 1

Capitolul 2. COMUNICAREA POLITICĂ………………………pag.14

2.1 Considerații introductive……………………………………………….pag.14

2.2 Conceptul de comunicare politică…………………………………..pag.18

2.3 Comunicarea electorală……………………………………pag.24

2.4 Discursul politic…………………………………………….pag. 27

2.4.1 Particularități ale discursului politic………………….pag.28

2.5 Comunicarea verbala si nonverbal in discursul politic……..pag.31

2.5.1 Mesajul politic…………………………………………………….pag.31

2.5.2 Discurs politic – discurs electoral…………………………..pag.32

2.5.3 Construcția discursului politic……………………………….pag.34

2.5.4 Limbajul în discursul politic………………………………….pag.37

2.5.5 Tendințe ale discursului politic………………………………pag.39

2.6 Strategii argumentative în contextul electoral……………………pag.41

2.6.1 Repetiția………………………………………………………………pag.42

2.6.2 Anafora……………………………………………………………….pag.42

2.6.3 Epifora………………………………………………………………..pag.43

2.6.3.1 Acumularea………………………………………………………pag.43

2.7 Specificul discursurilor de „dreapta” și de “stânga”………..pag.44

2.8 Comunicare politică – process de influenta sociala………..pag.45

Studiu de caz: ALEGERILE EUROPARLAMETARE DIN MAI 2014……………………………………………………………………………………pag.

CONCLUZII…………………………………………….……….pag.

BIBLIOGRAFIE………………………………………….…….pag.

ANEXE…………………………………………………….…….pag.

INTRODUCERE

Jurnalismul politic a ajuns să aibă un rol foarte important în viața de zi cu zi. Prin intermediul ac estuia, mesajul politic ajunge mult mai ușor la publicul țintă, ajutând la decoarea discursurilor politice.

Lucrarea este compusă din două părti principale. Prima parte este cea teoretică unde este descris jurnalismul politic în complexitatea lui, iar în a doua parte analizăm unele dintre cele mai importante alegeri parlamentare de pe teritoriul Europei.

Prima parte este structurată pe două capitole. Primul capitol evidentiază faptul că nu toate instituțiile de presă sunt neimplicate politic și independente.

În cel de-al doilea capitol se subliniază importanța comunicării politice în viața cotidiană. Discursul politic, dar mai ales construcția lui și limbajul folosit, pot avea un mare impact asupra transmiterii acestuia publicului țintă.

Partea a doua a lucrării este dedicată studiului de caz. Acesta debutează cu noțiuni introductive ce reliefează importanta Parlamentului European, cât și stuctura acestuia, membrii, componenta dar și importanța activității acestuia. Am studiat îndeaproape alegerile europarlamentare din România, alegeri ce au avut loc pe data de 14 mai 2014. Am analizat lista candidaților, obiectivele acestora și cât au costat aparițiile candidaților la diverse posturi de televiziune.

În încheiere am prezentat rezultatele obțiune de candidații înscriși pe listele Biroului Electoral Central.

CAPITOLUL I

JURNALISTUL ÎNTRE INDEPENDENȚĂ ȘI ANGAJARE POLITICĂ

Rolul presei și responsabilitățile pe care le are aceasta față de societate nu pot fi bine înțelese fără a se face înainte câteva precizări cu privire la atributele cu care presa este identificată în societate. Tot mai frecventă este identificarea presei cu denumirea de a patra putere in stat. Se mai spune despre presă că ar fi câinele de pază al societății.

Una dintre preocupările principale ale unui stat democratic este aceea de a împiedica o persoană sau mai multe persoane de a deține atât de multe prerogative încât să poată dicta în mod discreționar evoluția țării respective. Așa s-a ajuns la delimitarea puterilor în stat, constatându-se că este nevoie pe lângă cele trei puteri deja existente care realizează direct programul economic și social și de o a patra forță, necesară pentru a le monitoriza pe primele și de a crea cu ele un dialog permanent. Aceasta în primul rând pentru ca celelalte puteri pragmatice să aibă parte de un feed-back, capabil să le corecteze traiectoriile de acțiune. Această a patra putere este presa și, fie că este scrisă, fie audio sau vizuală, acestea toate fac parte dintr-un mare conglomerat numit multimedia și au un rol foarte bine determinat și anume acela de a informa populația în legătură cu orice tip de eveniment.

În ceea ce privește definirea presei drept cea de-a patra putere în stat, aceasta este mai degrabă o denumire populară decât una științifică. În statele cu o democrație instaurată de zeci și sute de ani, Constituția consacră drept puteri în stat doar legislativul, executivul și autoritatea judecătorească în timp ce mass – media este caracterizată din punct de vedere sociologic, dar și constituțional, drept serviciu public. Se precizează că presa trebuie să fie o contrapondere a celor trei puteri omologate. Scopul instituțiilor de presă și al jurnaliștilor este acela de a urmări activitățile legislativului, executivului și ale autorității judecătorești și, în virtutea acestui scop, de a furniza cetățenilor informațiile necesare cu privire la activitatea acestora. În context, rolul presei este vădit supraevaluat, pornind de la declarația încurajantă a lui Thomas Jefferson, președintele american care susținea: “dacă ar fi să aleg între o guvernare fără ziare și una fără guvern, nu aș ezita nici o clipă în a o prefera pe cea din urmă”. În România, în conformitate cu legea fundamentală a țării, atât celor trei puteri cât și presei le revin obligații importante privind informarea. Constituția precizează textual: “autoritățile publice, potrivitcompetențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal. Mijloacele de comunicare în masa, publice sau private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”. Așadar, rolul presei ca a patra putere în stat se definește prin monitorizarea celorlalte puteri și în conformitate cu această obligație de a comenta, a relata și analiza relațiile stabilite între ele, precum și de a reda cu acuratețe evenimentele petrecute în societate în ansamblul ei. Mass – media se manifestă și se mențin drept cea de-a patra putere în stat doar în măsura în care se exprimă independent, rezistând încercărilor de a fi aservite unei alte puteri. Acest lucru nu este însă întotdeauna posibil deoarece, după cum vom vedea în cele ce urmează, sunt mulți factori care pot influența independența de care ar trebui să se bucure instituțiile de presă. Rezistența la încercările de aservire a presei de către oamenii cu bani, de către oamenii politici, concurența sau tentațiile populiste, reprezintă piatra de încercare a oricărei instituții de presă și a oricărui jurnalist.

Fenomenul care a reținut atenția de la al doilea război mondial încoace îl reprezintă, fără îndoială utilizarea tot mai frecventă a mijloacelor de comunicare în masă de către oamenii politici. Miza este într-adevăr importantă: canalele mediatice, în special posturile de televiziune, îi permit cetățeanului să fie mai bine informat și prin urmare să-și perfecționeze modul de gândire. Această afirmație poate aduce după sine întrebarea dacă nu cumva presa, prin idei preconcepute ca instrumente de progres permite o mai bună circulație a informațiilor în cadrul societății. Suntem totuși forțați să admitem că această misiune esențială a presei a fost deturnată de la obiectivele ei. Prima jumătate a secolului al- XX-lea este de exemplu, o epocă în cursul căreia mijloacele de comunicare în masă au fost adesea utilizate ca mijloace de propagandă și manipulare a indivizilor.

Utilizarea presei de către politicieni diferă din mai multe puncte de vedere. Una dintre aceste diferențe este delimitată de regimurile politice. Există patru regimuri politice posibile: două dintre ele democratice, iar celelalte două care nu beneficiază de acest privilegiu.

Regimul autoritar – în acest tip de regim, care a existat până la mijlocul scolului al XIX-lea, mijloacele de comunicare erau întreprinderi private, cu scop lucrativ, întreprinderi cărora autoritățile le cenzurau cu strictețe conținutul.

Regimul comunist – regim care a fost inaugurat în Rusia la începutul anilor 1920 și care s-a extins în Europa după 1945, în China după 1949, iar după anii 1960 într-o parte a lumii a treia.

În acest regim, conceptul de libertate a presei nu are nici o relevanță, mediile de informare erau folosite doar pentru a difuza instrucțiuni politice și pentru a îndemna poporul să le urmeze. Funcția principală a mediilor era aceea de a minți, de a ascunde tot ceea ce nu coincidea cu interesele celor aflați la putere.

Regimul liberal – regimul în care libertatea de informare a devenit o normă internațională, datorită articolului 19 din Declarația Internațională a Drepturilor Omului, adoptată la O.N.U., în anul 1948. Conform acestei doctrine, trebuie ca toate faptele să fie în raport cu realitatea și că toate opiniile să fie plasate pe piața ideilor, Doar în acest fel ființa umană este capabilă să discearnă adevărul și va tinde să se inspire din acesta în comportamentul său.

Regimul responsabilității sociale. Conceptele specifice acestui regim le continuă pe cele liberale. Potrivit ideilor vehiculate în acest tip de regim, este preferabil ca mijloacele de comunicare în masă să nu fie în proprietatea statului și nici sub controlul acestuia, ci să fie subordonate intereselor cetățeanului.

În presa românească, încă în prelungită adolescență, se confundă adesea politica editorială cu înclinațiile politice ale unei instituții de presă sau ale echipei sale de conducere. Lucrul acesta este total fals și chiar periculos fiind că, dacă privim cu atenție spre țările cu mai multă experiență democratică, vom constata că, exceptând câteva situații nu tocmai semnificative ,,presa de partid sau oficiosul’’ sunt de decenii bune în pierdere de adepți, prestigiu și de susținere economică.

Acest lucru nu vrea să însemne desigur că toate instituțiile de presă sunt total independente și neimplicate politic; reprezintă un ideal cam greu de atins, poate chiar imposibil, dar cel puțin s-ar putea încerca ca majoritatea instituțiile de presă să-și păstreze independența obținută și așa cu mari eforturi dacă stăm să ne gândim puțin la revoluția din România din decembrie 1989 și să privim retrospectiv la cât de multe schimbări au avut loc în presă în ultimii 10 ani de zile. Este un lucru clar acela că lucrurile tind să se îmbunătățească pe zi ce trece și că nu mai avem mult până ce vom atinge performanțele presei occidentale. O presă cu adevărat independentă este mult mai bine privită de către public și beneficiază de mai multe avantaje decât presa de partid. Este limpede că instituția de presă care a declarat că susține o anumită orientare politică nu mai are parte de o credibilitate suficientă care să-i poată asigura cota suficientă de cititori, auditori sau telespectatori și ca atare nu va avea nici profituri financiare pe termen lung, având mai ales în vedere situația politică actuală și alternanța partidelor politice din ultimii ani. Instituțiile de presă se împart în două mari categorii: instituțiile de presă care aparțin statului, fiind dependente financiar de stat, și instituțiile private. Între acestea două există multe deosebiri, atât în ceea ce privește componența echipei de conducere cât și modul de organizare sau grilele de programe. De asemenea putem afirma că instituțiile de presă se împart în grupuri de presă independente și grupuri conduse de către un consiliu de administrație.

Membrii acestuia sunt aleși în mod proporțional de către Parlament, Președinție și Guvern. Consiliile sunt deci alese pe criterii politice, ceea ce afectează în mod evident independența redacțiilor, acestora fiindu-le impusă sau sugerată o anumită orientare politică favorabilă partidului care deține putere politică. Mai mult, posturile de stat, depinzând de banii alocați de la buget, au tendința de a urmări linia „oficială”. Societatea Română de Televiziune, precum și cea de Radiodifuziune, funcționează în baza unor legi speciale, cum ar fi, legea pentru funcționare a Societății Române de Televiziune si legea privind funcționarea și organizarea Societății Române de Radiodifuziune. Situația este cu totul alta în ceea ce privește posturile de radio și de televiziune private. Criteriul politic are aici o importanță mai mică și în unele cazuri nu există. Membrii conducerii sunt aleși strict pe criterii economice. Posturile de radio și televiziune private, sunt organizate pe principii comerciale și funcționează în baza Legii 31/1990, Lege privind societățile, act normativ completat de prevederilor Legii audiovizualului.

Independența presei, precum și apartenența acesteia la o anumită clasă politică depind de mai mulți factori. Este destul de greu ca o grupare de presă care se înființează pe baza unui capital privat și care se vrea independentă să-și păstreze independența. Acest lucru depinde în primul rând de mărimea capitalului cu care respectiva grupare a fost înființată și de găsirea unor mijloace prin care acest capital să crească prin alte mijloace decât intruziunea în viața politică. Jurnalismul independent, este acea categorie a jurnalismului care se păstrează mereu neutru din punct de vedere politic și i prezintă evenimentele dintr-un punct de vedere obiectiv, fără cenzură, jurnalism care prezintă un adevăr nedenaturat, valabil tuturor, care relatează realitățile vieții de zi cu zi într-un mod echidistant.

Pericolul pierderii independenței poate să apară în această ramură a mass-media din cauza presiunilor făcute de proprietarul/proprietarii posturilor de radio sau de televiziune interesați doar de obținerea profitului, transformându-le în posturi care să servească intereselor personale ale patronilor, în loc să se axeze pe informarea corectă a publicului. O altă situație când instituțiile private sunt amenințate cu pierderea independenței lor, apare atunci când sunt perturbate relațiile cu instituțiile dornice de a-si face reclamă și publicitate. Se știe că o mare parte din fondurile acestora vin din contractele de publicitate, încheiate cu diverse firme. Uneori, astfel de organizații ajung să folosească într-o așa de mare măsură serviciile de publicitate ale unui post de radio sau de televiziune, iar sumele plătite să fie atât de mari, încât grupul de presă se simte obligat la autocenzură atunci când activitatea organizației ce varsă sume consistente în cont nu mai este demnă. Pentru ca aceste instituții de presă să-și poată păstra independența este imperios necesar ca întotdeauna să se aplice soluția corectă, adică de a publica articole bine închegate și bine documentate, obiective, chiar cu riscul de a pierde un contract de publicitate. O abordare profesionistă a faptelor și o redare jurnalistică pertinentă, conform exigențelor meseriei reprezintă unicul mod prin care independența poate fi păstrată. Obligația oricărui jurnalist profesionist este aceea de a prezenta orice situație sau fapt cu potențialitate contradictorie ori conflictuală din punctul de vedere al tuturor celor implicați, fără discriminări, uzând de echidistanță. Desigur, echidistanța nu este integral o garanție a credibilității, însă o poate menține la un nivel constant. Echidistanța presupune nu arbitrajul între două persoane, atitudini sau ideologii, ci obligația jurnalistului de a le oferi fiecăruia în parte spațiu de expresie egal. Echidistanța nu presupune amuțirea vocii subiective a jurnalismului în favoarea vocilor în litigiu; se bucură de o cotă mare de credibilitate, pe care a dobândit-o în timp, printr-o abordare profesionistă, prin furnizarea de informații exacte, corecte și pur adevărate, care nu se lasă sub nici o formă copleșit de o subiectivitate impusă, care nu urmărește propaganda și nici îmbogățirea. Jurnaliștii independenți, sunt cei care se pot declara profesioniști.

Există desigur și cazuri în care unele instituții care se declară independente să nu poată face față anumitor presiuni din partea factorilor politici, treptat să nu mai fie capabile să-și respecte responsabilitățile pe care le au față de public, acționând după ideile preconcepute ale celor aflați la conducere.

Scăderea credibilității față de mijloacele de comunicare în masă este un fenomen la ordinea zilei și este generat de mulți factori, dar dintre toate cel mai important este modul cum mass-media se implica în viața politică și de felul cum activitatea oamenilor politici este prezentată apoi publicului.

De-a lungul anilor, presa românească a trecut prin mai multe etape, în încercarea de a se situa la standardele presei unui stat democratic. De abia după decembrie 1989, după căderea regimului comunist, presa românească a beneficiat de legi care să apere libertatea de exprimare, atât de necesară unei prese cu adevărat libere și independente care să nu servească interesele nimănui decât pe cele ale cetățeanului. După 12 ani de la căderea regimului comunist și instalarea celui democratic, comunicarea în masă este un domeniu despre care putem spune că a evoluat într-adevăr și continuă să evolueze.

Instituțiile de presă care au apărut în România de după decembrie 1989 au înțeles în doar câțiva ani de activitate liberă că libertatea de expresie este foarte importantă într-un stat democratic și că un ziar, un post de radio sau de televiziune, pentru a avea succes, nu trebuie să fie în nici un caz instrumente ale organului central de partid, așa cum s-a întâmplat înainte de decembrie 1989. În principiu, presa trebuie să fie mai puternică decât politica. Presa, este un important instrument al scanării actulului politic, dar și al prevenirii abuzurilor făcute de către politicieni, să fie în permanență atentă la încercările de racolare a noi indivizi care să devină membrii ai unei anumite ideologii. Este un lucru știut, văzut cel puțin în ultimii ani, anume acela că presa reprezintă o adevărată amenințare pentru autorități. Acesta este și motivul pentru care de multe ori autoritățile încearcă să-i reducă la tăcere pe jurnaliștii care în goana după senzațional au aflat ceva ce nu trebuia să fie descoperit. Este și motivul pentru care politicienii apelează de cele mai multe ori la mită pentru ca jurnaliștii să nu dezvăluie anumite fapte.

Începând cu anii 1990, instituțiile de presă din România au adoptat o atitudine nouă, dar cu care s-au acomodat destul de repede, o atitudine independentă față de partidele politice aflate la putere, încercând să afle cât mai multe ascunzișuri din sfera politicului, furnizându-le apoi publicului larg, manifestându-și astfel dreptul la libera expresie.

Cu timpul însă, în timp ce noua putere se consolida, au apărut și primele ziare de partid, însă, spre surprinderea celor care le-au editat, acestea au avut o existență efemeră, cu excepția ziarului “ROMÂNIA MARE”. Chiar din primele luni ale anului 1990 au început să apară ziare cu caracter programatic sau de partid. Chiar și fostele organe ale P.C.R. au trecut la slujirea noii puteri, indiferent dacă aceasta se numea C.F.S.N. sau C.P.U.N.. Aceste noi formațiuni politice apărute, chiar și prin reorganizarea vechilor formațiuni politice, își recrutau jurnaliști dispuși să le popularizeze ideile. Ziarele care s-au declarat drept susținătoare ale unei anumite grupări politice nu s-au putut bucura de o credibilitate suficientă pentru a le asigura existența. Confruntându-se deci cu o rată scăzută de cititori, presa scrisă s-a ancorat definitiv în modelul liberal; majoritatea formațiunilor de presă scrisă din România se prezintă ca independente față de sursele de finanțare cu tentă politică. După 1992, ziarele de partid au pierdut orice credit, în consecință ele s-au reconvertit în publicații care, chiar dacă au preferințe politice evidente, nu se mai consideră ca fiind organe de partid. În acest peisaj, singurele care mai fac apel la finanțare guvernamentală sunt publicații ale unor ministere, cele culturale, academice și științifice sau cele pentru minoritățile naționale. Reducerea interesului pentru viața politică și implicit pentru instituțiile care promovează interesele acestora s-a produs odată cu acumularea de dezamăgiri și nemulțumiri și cu impunerea sentimentului că politicienii și instituțiile politice în general, nu sunt au capacitatea să ofere soluții concrete pentru problemele cu care omul de rând se confruntă zilnic.

Transformarea presei dintr-un organ de propagandă al partidului unic până la modelul liberal nu a fost nici ușoară, nici liniară, lucru valabil mai ales pentru instituțiile de presă finanțate de stat.

Televiziunea română spre exemplu, obișnuită cu decenii de aservire ideologică, a avut dificultăți în adaptarea la modelul liberal, continuând un timp-după căderea regimului comunist să facă obedient jocul formațiunilor politice aflate la putere, indiferent care au fost acelea, motiv pentru care s-a văzut destul de repede că a rămas în urmă în ceea ce privește rata de audiență față de canalele private nou înființate care au adopte din mers noua programă. Nici după ce a început să funcționeze sub conducerea unui consiliu de administrație votat de Parlament, T.V.R nu a reușit să se debaraseze de aservirea față de putere. Cu timpul lucrurile s-au schimbat și continuă să se schimbe, datorită, în primul rând, concurenței. Canalele de televiziune private, mai mult interesate de latura economică, au primit o coloratură a opțiunilor politice mai puțin evidentă,dar prezentă totuși a venită în mare parte din perspectiva proprietarilor.

Mass-media românești au conștientizat că rolul lor este acela de a funcționa ca un filtru între putere și societate sau, și mai precis spus, înlăuntrul modelului democratic, ca o diafragmă – filtru între societatea civilă și sfera politicului în exercițiu. De elasticitate, de finețea acestei diafragme-filtru depinde în primul rând dialogul sănătos între instituțiile statului și societate.

Purtătoare de mesaje dinspre clasa politică spre societatea civilă, presa este într-o covârșitoare măsură purtătoarea de mesaje a societății civile către gestionarii treburilor publice.

Presa independentă trebuie să susțină ideea pluralității opiniilor, care derivă imediat din conceptul de libertate a presei, ca garanție nu atât a libertății de exprimare, cât a aflării adevărului, adevărul fiind produsul dezbaterilor libere și al confruntării ideilor într-un context fără restricții. Presa nu poate funcționa într-un mod independent atâta timp cât nu există un mediu democratic și concurențial.

Lipsa unei legislații clare în domeniul mass-media, precum și schimbările care se produc continuu, s-au resimțit și încă se resimt în presa românească. Lipsa unei legislații clare în presă este subiectul de controversă, atât al oamenilor politici cât și al jurnaliștilor. Încălcările se produc de ambele părți: pe de o parte, abuzuri împotriva unor ziariști, pe de altă parte, atacuri imorale și nefondate pe adevăr din partea unor mijloace de comunicare în masă , precum și tolerarea unor publicații extremiste, manifest xenofobe și antisemite.

Transformarea presei de partid în mass-media societății de consum în condițiile unei concurențe aprige a forțat o rapidă dezvoltare tehnică a bazei materiale. Presa din România perioadei de tranziție, supusă analizei de conținut, rezumă situația politică și economică a momentului, dovedind că singură libertatea de exprimare nu este suficientă unui demers coerent, caracteristic democrațiilor consolidate.

În fiecare zi găsim în mass-media articole, emisiuni, reportaje sau imagini care ar merita critici serioase. Jurnaliștii lucrează sub o foarte mare presiune, din dorința să difuzeze informațiile cele mai importante, într-un timp foarte scurt fac încercarea de a le interpreta așa cum cred ei că ar fi pe placul publicului.

Pentru că tema propusă este căutarea și apărarea adevărului, vom încerca să exemplificăm prin câteva situații din recenta perioadă pentru a vedea într-adevăr cum tratează presa evenimentele politice.

Politica folosește în mod consecvent presa, pentru a-și face auzite ideile. Această strategie este foarte utilă pentru că prin presă oamenii se informează în legătură cu evenimentele de care sunt interesați. Perioada în care presa este folosită la maximum este perioada electorală, când și instituțiile de presă își măresc cota de audiență prin prezentarea posibililor viitori conducători. Sunt organizate în acest sens emisiuni și articole speciale dedicate în totalitate politicului, emisiuni în care sunt invitați politicienii, într-o confruntare de cele mai multe ori directă pentru a da o notă mai mare de credibilitate. Se știe că în România, la ora actuală majoritatea instituțiilor de presă sunt private cu excepția Societății Națională de Radioteleviziune și Societății Naționale de Televiziune.

Este cunoscut faptul că și instituțiile private au dreptul să organizeze emisiuni cu caracter politic și, chiar dacă ele sunt independente, aceasta nu înseamnă că ar susține o anumită grupare politică. Instituțiile private nu trebuie să se axeze doar pe muzică și divertisment. Cea mai importantă funcție a presei este aceea de a informa, iar informațiile vin mai ales din sfera politicului. Problema care se pune aici este aceea a delictului comis de politicieni prin intermediul presei, delict de care și presa este vinovată, dar într-o foarte mică măsură. Mai ales în campaniile electorale, se minte prin presă, fapt pentru care sunt vinovați politicienii, dar în acest fel publicul își poate face impresia greșită că presa minte. Acest lucru este total neadevărat și pentru ca acest gen de interpretări să nu aibă loc ar însemna ca presa să nu mediatizeze în nici un fel evenimentele politice, lucru care este însă imposibil din păcate.

Tensiunea dintre cerințele unei piețe foarte competitive și cele ale jurnalismului responsabil îi pune pe oamenii de presă în imposibilitatea de a alege între conceptele etice diferite ale celor care guvernează această profesie. S-ar putea spune că viața trăită între problemele etice face parte integrantă din jurnalism, pentru că idei de fond cum sunt libertatea presei, independența ei, obiectivitatea, adevărul sau intimitatea sunt subiecte care oricând ar putea ajunge surse de conflict. Însă ideal ar fi ca problemele de ordin etic să predomine chiar și în fața celor de audiență. Exploatarea iresponsabilă și manipularea partizană a publicului duc, printre altele, la distorsionarea adevărului, la acțiuni extremiste. După 1989 mass-media au explodat pur și simplu. Nu numai că vechile rute convenționale s-au reconvertit, dar presa scrisă și cea audiovizuală s-a multiplicat în proporție geometrică. Schimbarea la față a împins pe fiecare ziarist la acțiuni cât mai temerare. Au apărut o serie de cotidiane naționale și locale independente mai mult sau mai puțin concentrate asupra clasei politice.

Odată depășită perioada de formare a unei prese libere, mass-media se departajează încetul cu încetul în cea serioasă și cea de bulevard, în politică și de divertisment, în centrală și de proximitate. Jurnalistul trebuie să mențină și să exploateze interesul publicului, nu numai prin credibilitatea mesajului, ci mai mult, prin adevărul rostit cu acuratețe, prin noutate și prin modul de a răspunde la o cerință intimă.

Este evident că presa partinică nu mai beneficiază de credibilitate din partea publicului care este sătul de sloganuri și de minciuni, mult mai curios să afle informații care sunt în conformitate cu propriile sale convingeri, nu pe cele ale unui eșantion înregimentat. Comunicarea prin mass-media de partid a devenit mai mult o comunicare prin persuasiune, mesajul îmbrăcând forme mai discrete. Excesul de politizare din perioada imediat răsturnarii dictaturii comuniste a saturat multă lume de informația de partid.

Concluzia ce se poate desprinde din această analiză este aceea că presa independentă este cea care va avea șanse de reușită. Libertatea presei trebuie să fie apărată și respectată de către autorități pentru că, un sistem politic democratic oferă condițiile juridice și practice ale independenței presei. Rezistența la astfel de presiuni, o dată ce cadrul legal există, depinde de conștiința fiecărui jurnalist în parte.

Șansa jurnalistului pe termen lung, este dată de rectitudinea morală, câștigată în timp, printr-o prestație constantă. Doar un asemenea model este căutat de public, ca un reper fix în nevoia de siguranță și de confirmare a eului propriu.

CAPITOLUL II.

COMUNICAREA POLITICĂ

Considerații introductive

Într-o primă аproximаțiе, s-аr putеа spunе că politicа vizеаză toаtе аcțiunilе dе orgаnizаrе și conducеrе а unеi sociеtăți umаnе, аcțiuni cаrе аu drеpt finаlitаtе stаbilirеа, mеnținеrеа sаu modificаrеа ordinii sociаlе. Еxistеnțа unеi ordini sociаlе incumbă еxistеnțа unor аgеnți dе ordinе, cаrе își propun să dеtеrminе într-un sеns spеcific opiniilе, vаlorilе, аtitudinilе, convingеrilе sаu comportаmеntеlе sеmеnilor lor. Ori, nimеni nu poаtе izbuti să еxеrcitе o influеnță (аfеctivă, cognitivă sаu comportаmеntаlă) аsuprа cеlorlаlți dеcât dаcă sе bucură în rаport cu аcеștiа dе o аnumită аutoritаtе.

Urmându-l pе Mаx Wеbеr, vom spunе că аcеаstă аutoritаtе poаtе fi:

1. Trаdiționаlă sаu nаturаlă (cum аr fi аcееа cаrе sе mаnifеstă în sânul unеi fаmilii),

2. Cаrismаtică (dаcă аrе drеpt sursă cаlități pеrsonаlе rеmаrcаbilе: intеligеnță, putеrе dе convingеrе, forță dе sеducțiе) sаu funcționаlă / profеsionаlă (аtunci când sе bizuiе pе compеtеnțа și cаlificаrеа dе spеciаlitаtе sociаlmеntе dovеditе). Аpеlând аpoi lа o distincțiе intеrеsаntă propusă dе J.M. Bochеnski , vom spunе că аvеm dе-а fаcе cu o аutoritаtе еpistеmică, dаcă еstе vorbа dе аccеptаrеа аdеvărului unеi clаsе dе propoziții, rеspеctiv cu o аutoritаtе еpistеmică, dаcă еstе cаzul impunеrii unеi clаsе dе dirеctivе.

Indifеrеnt dаcă еstе еpistеmică sаu dеontică, аutoritаtеа poаtе fi еxеrcitаtă prin coеrcițiе sаu prin pеrsuаsiunе. Dаcă în impunеrеа influеnțеi pot fi folositе mijloаcе represive lеgitimе, аvеm dе-а fаcе cu o rеlаțiе dе putеrе, iаr dаcă influеnțа sе rеаlizеаză еxclusiv prin câștigаrеа аdеziunii subiеctului (prin mаnipulаrе еmoționаlă, ori prin convingеrе rаționаlă), vorbim dе o аutoritаtе în sеns rеstrâns. Politicа еstе câmpul dе mаnifеstаrе а rеlаțiеi dе putеrе și prеsupunе utilizаrеа stаtului (dе drеpt) cа instrumеnt dе impunеrе (еvеntuаl prin forță) а unor vаlori și moduri dе comportаmеnt lа nivеlul unеi întrеgi comunități, în scopul implеmеntării unеi ordini sociаlе cаrе еstе socotită în cеl mаi înаlt grаd dеzirаbilă.

Dintrе cеlе pаtru modеlе posibilе dе combinаrе а putеrii cu аutoritаtеа (în sеns rеstrâns) – 1. putеrе și аutoritаtе, 2. putеrе fără аutoritаtе, 3. аutoritаtе fără putеrе și 4. nici putеrе, nici аutoritаtе – doаr primul ni sе pаrе а fi dеzirаbil și еl cаrаctеrizеаză spаțiul dеmocrаtic еuropеаn. În аcеstе condiții, comunicаrеа politică lа cаrе nе vom rеfеri vа fi lеgаtă аtât dе mijloаcеlе coеrcitivе dе еxеrcitаrе а putеrii, cât și dе mеtodеlе dе pеrsuаdаrе а subiеcților putеrii.

O dаtă dеfinitе concеptеlе chеiе dе comunicаrе și politică, putеm trеcе lа „fuzionаrеа“ lor, sub formа noțiunii dе comunicаrе politică. În аcеst sеns, comunicаrеа politică poаtе fi văzută în două ipostаzе distinctе, însă strâns corеlаtе:

1. Аcțiunе colеctivă sеmiotică cе sе rеаlizеаză în contеxtul orgаnizării și conducеrii unеi sociеtăți (în contеxtul mаnifеstării rеlаțiеi dе putеrе), rеspеctiv;

2. Аct dе еxеrcitаrе а putеrii prin folosirеа еxclusivă а sеmnеlor.

În аmbеlе vаriаntе, comunicаrеа politică аpаrе cа un аct politic аpаrtе, subiаcеnt аltor аctе politicе (promulgаrеа unеi lеgi, dеmitеrеа unui guvеrn, învеstirеа unui prеșеdintе), pе cаrе lе condiționеаză în mod nеcеsаr. Printrе rеzultаtеlе comunicării politicе nu pot fi înscrisе dеcât еfеctеlе cаrе dеcurg doаr din utilizаrеа sеmnеlor, еfеctе cаrе sunt trаtаtе, аpoi, cа mijloаcе dе аtingеrе аlе unor аltе obiеctivе.

Două poziții еxtrеmе sе cеr, аșаdаr, еvitаtе în dеlimitаrеа sfеrеi comunicării politicе: unа cаrе еxtindе аcеаstă sfеră lа întrеаgа аctivitаtе politică (uitându-sе fаptul că аcțiunilе politicе conțin și subаctе cаrе iеs din limitеlе comunicării), iаr cеаlаltă cаrе rеstrângе аcееаși sfеră lа un obiеctiv mult prеа spеcific, cum аr fi strаtеgiilе dе câștigаrе а аlеgеrilor (nеținându-sе cont dе fаptul că orgаnizаrеа și conducеrеа unеi sociеtăți, politicа, nu sе rеzumă lа câștigаrеа putеrii).

Înțеlеsul lаrg аl concеptului dе comunicаrе politică еstе аsumаt în următorul frаgmеnt: „Comunicаrеа politică includе procеdurilе, normеlе și аcțiunilе prin cаrе еstе folosită și orgаnizаtă informаțiа politică. Comunicаrеа politică nu însеаmnă numаi tipărirеа аfișеlor еlеctorаlе sаu înrеgistrаrеа intеrvеnțiilor tеlеvizаtе аlе unui cаndidаt; еа includе toаtе аcțiunilе dе rеcrutаrе dе pеrsonаl, dе concеpțiе, dе аnchеtă, dе mаrkеting, dе еvаluаrе strаtеgică, dе grаfică, dе аnаliză а pеisаjului аudio-vizuаl, dе cаlcul finаnciаr, dе prеgătirеа răspunsurilor cаrе prеcеd […] tipărirеа аfișеlor еlеctorаlе sаu intеrvеnțiа unui cаndidаt pе un post dе tеlеviziunе“ . Pе dе аltă pаrtе, subtitlul cărții – Cum sе vând idеi și oаmеni – și însuși conținutul lucrării mărginеsc comunicаrеа politică lа аcțiunеа dе câștigаrе а putеri (politicе), potrivit unеi dеfiniții rеstrânsе а mаrkеtingului: „Vindе cât mаi binе cееа cе аi produs!“.

Întrucât concеptul dе comunicаrе politică еstе „concurаt“ în lucrărilе multor tеorеticiеni dе concеptul mult mаi „аctuаl“ dе mаrkеting politic, sе cuvinе să opеrăm și аici o distincțiе minimаlă.

Constаtăm, înаintе dе toаtе, că promotorii concеptului dе mаrkеting politic nu îi dаu аcеstuiа аcеlаși conținut. În lucrаrеа Mаrkеting politic și еlеctorаl, coordonаtă dе Bogdаn Tеodorеscu, mаrkеtingul politic еstе dеfinit cа аnsаmblu dе tеhnici cаrе аrе drеpt obiеctivе:

■ Аdаptаrеа imаginii unui cаndidаt în funcțiе dе еlеctorаtul vizаt,

■ Cunoаștеrеа cаndidаtului dе un număr cât mаi mаrе dе еlеctori și

■ Crеаrеа difеrеnțеlor dintrе cаndidаt și contrаcаndidаții săi. Pеntru Cristinа Pripp, „studiilе dе mаrkеting politic rеușеsc să prеvizionеzе intеnțiilе dе vot, motivаțiilе comportаmеntului politic, mеntаlitățilе, modurilе dе а pеrcеpе, prеcum și аnаlizа contеxtеlor prеzеntе și viitoаrе“, „strаtеgiilе dе mаrkеting politic încеаrcă să optimizеzе cаpаcitаtеа dе аtrаcțiе еxеrcitаtă аsuprа еlеctorаtului dе pеrsonаlități аlе viеții publicе, pаrtidе sаu mișcări politicе“, iаr „cеrcеtаrеа dе mаrkеting politic idеntifică cеlе mаi еficiеntе căi prin cаrе oаmеnii politici pot аjungе lа suflеtul еlеctorаtului“ . Dеdicând primа pаrtе а еxcеlеntеi sаlе lucrări Communicаtion еt mаrkеting dе l’hommе politiquе еtаpеlor constituirii mаrkеtingului politic аmеricаn, Philippе J. Mааrеk trаtеаză mаrkеtingul politic cа pе o formă fundаmеntаtă științific dе comunicаrе politică, cе prеsupunе concеpеrеа și utilizаrеа unor strаtеgii și tеhnici dе câștigаrе а аlеgеrilor. În fond, finаlitаtеа mаrkеtingului аr fi аdăugаrеа unеi vаlori simbolicе cât mаi mаri lа vаloаrеа dе întrеbuințаrе potеnțiаlă а produsului pеntru а-i incitа pе cliеnți lа cumpărаrеа lui. Prin spеcificаrе, mаrkеtingul politic аr аvеа drеpt scop mărirеа vаlorii simbolicе а omului politic pеntru dеtеrminа „cumpărаrеа“ – mаi еxаct, votаrеа – аcеstuiа.

Trеcând cu vеdеrеа unеlе formulări nеclаrе (sprе еxеmplu, nu știm cе аr putеа să însеmnе аjungеrеа lа „suflеtul еlеctorаtului“), аm putеа conchidе că mаrkеtingul politic rеvinе lа o formă spеciаlizаtă dе comunicаrе politică (condusă dе comunicаtori profеsioniști) cе еstе аxаtă pе câștigаrеа аlеgеrilor. În аcеаstă аccеpțiunе, mаrkеtingul politic аr fi o spеciе а comunicării politicе, аcеаstа din urmă „аcopеrind“, în plus, intеrаcțiunilе sеmioticе (dе ordin politic) pеtrеcutе în аfаrа cаmpаniilor еlеctorаlе.

2.2 Conceptul de comunicarea politică

Comunicarea politică s-a impus ca disciplină de studiu relativ recent, fiind înțeleasă ca acțiune teleologică – o acțiune orientată, programată, proiectată pentru anumite scopuri politice. Fiind vorba de o acțiune strategică, acest tip de comunicare ar implica reguli, proceduri, tehnici și resurse activate în anumite evenimente politice.

A defini „comunicare politică” este de asemenea o întreprindere dificilă, din cauza multiplelor perspective de studiu, sau a diferitelor obiecte de cercetare la care se face trimitere, dar și datorită faptului că se sprijină pe concepte deja supraîncărcate de sens, ale căror relații nu pot fi decât problematice și ale căror manifestări sunt multidimensionale.

Comunicarea este considerată un proces social fundamental de la care pornește orice alt fapt social. În aceste condiții nici politica nu se poate sustrage acestei reguli. Însă ce înțelegem prin politică? Activitatea politică privește emergența problemelor colective, elaborarea unor proiecte de soluții, relația dintre aceste proiecte și modalitățile lor de realizare. În fiecare dintre aceste procese, este implicată comunicarea, iar contribuția sa în activitatea politică este omniprezentă Comunicarea pătrunde în orice activitate politică, în măsura în care comportamentele de acest gen implică un recurs la o formă oarecare de comunicare. De altfel, ar fi imposibilă politica în absența comunicării, pentru că însăși societatea nu poate fi concepută în absența comunicării.

O primă definiție a comunicării politice ar fi cea pe care ne-o oferă Andre Gosselin: „un câmp în care se intersectează diverse modalități de persuadare a electoratului”. În aceeași manieră A.Belanger consideră că prin comunicarea politică se realizează „o influențare în primul rând voită, apoi transformată în actiune, sau dimpotrivă, o acțiune omisă. Întotdeauna este vorba de o intervenție intențională referitoare la un eventual comportament al receptorului”. Aceste definiții evidențiază un scop anume al comunicării politice, și anume acela de a influența opinia publică. Nu putem însă reduce comunicarea politică strict la intenționalitatea sa.

Alți autori asociază comunicarea politică cu mediul și spațiul de dispersie al acesteia. Ideea de spațiu politic apare și în accepțiunea lui Domonique Wolton pentru care comunicarea politică este „spațiul în care se relaționează discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitate de a se exprima în mod public asupra politicii: oameni politici, jurnaliști și opinia publica, prin intermediul sondajelor de opinie”.

Un alt unghi sub care este analizată comunicarea politică este cel al mijloacelor prin intermediul cărora această formă de comunicare ajunge la nivelul receptorilor. Roland Cayrol consideră că procesul comunicării poltice este rezultatul final al conlucrării convergente sau divergente al unei „sfinte treimi”: „televiziunea, sondajele și publicitatea”. De asemenea, Pippa Norris propune un model interactiv, într-o oarecare măsură linear, căci consideră comunicarea politică „un proces interactiv referitor la transmiterea de informație între oamenii politici, noile media și public. Procesul operează de sus în jos, de la instituțiile guvernului către cetațeni, orizontal, între oamenii politici, și de jos în sus, de la opinia publică spre autorități”.

Definițiile expuse anterior se înscriu în cele doua abordări ale comunicării politice, una centrată pe aspectul instrumental, cealaltă pe cel instituțional. Dimensiunea instrumentală a comunicării politice se axează pe elementele de influențare și intenționalitate, acest proces fiind văzut ca o relație de persuasiune între interlocutori. A doua tendință în definirea comunicării politice accentuează dimensiunea instituțională și/sau structurala care face trimitere la termeni precum „câmp”, „spațiu”, „sistem”, „proces”; aici comunicarea politică este înțeleasă ca un sistem alcătuit din resurse tehnologice, condiții etice, profesionale, reglementări normative și convenționale destinate publicității politice.

Conform lui Gheorghe-Ilie Fârte “comunicarea politică apare ca un act politic aparte, subiacent altor acte politice (promulgarea unei legi, demiterea unui guvern, investirea unui președinte etc.), pe care le condiționează în mod necesar”. Printre rezultatele comunicării politice nu pot fi înscrise decât efectele care decurg doar din utilizarea semnelor, efecte care sunt tratate, apoi, ca mijloace de atingere ale unor alte obiective.

Două poziții extreme se cer, așadar, evitate în delimitarea sferei comunicării politice: una care extinde această sferă la întreaga activitate politică (uitându-se faptul că acțiunile politice conțin și subacte care ies din limitele comunicării), iar cealaltă care restrânge aceeași sferă la un obiectiv mult prea specific, cum ar fi strategiile de câștigare a alegerilor (neținându-se cont de faptul că organizarea și conducerea unei societăți, politica, nu se rezumă la câștigarea puterii).

Ambele poziții par să fie îmbinate într-o conjuncție paradoxală de către Andrei Stoiciu. Pe de o parte, înțelesul larg al conceptului de comunicare politică este asumat în următorul fragment: „Comunicarea politică include procedurile, normele și acțiunile prin care este folosită și organizată informația politică. Comunicarea politică nu înseamnă numai tipărirea afișelor electorale sau înregistrarea intervențiilor televizate ale unui candidat; ea include toate acțiunile de recrutare de personal, de concepție, de anchetă, de marketing, de evaluare strategică, de grafică, de analiză a peisajului audio-vizual, de calcul financiar, de pregătirea răspunsurilor care preced […] tipărirea afișelor electorale sau intervenția unui candidat pe un post de televiziune”. Pe de altă parte, subtitlul cărții – Cum se vând idei și oameni – și însuși conținutul lucrării mărginesc comunicarea politică la acțiunea de câștigare a puteri (politice), potrivit unei definiții restrânse a marketingului: „Vinde cât mai bine ceea ce ai produs!”.

Întrucât conceptul de comunicare politică este „concurat” în lucrările multor teoreticieni de conceptul mult mai „actual” de marketing politic, se cuvine să operăm și aici o distincție minimală.

O abordare integrată a comunicării politice, adică înțeleasă atât ca o relație pragmatică, cât și ca o structură instituțională ne este oferită de autorul francez Gilles Achache (Le marketing politique, 1989) care distinge între mai multe modele de comunicare politică: dialogic, propagandistic, marketing politic. Cele trei modele pot fi rezumate astfel:

– Modelul dialogic: este un model care accentuează funcția ideologică, ține de domeniul ideilor și al ideologiilor. Spațiul de comunicare se caracterizează prin omogenitate și continuitate, imagine a unui spațiu public definit de interesul comun, și loc de întâlnire al argumentelor. În ceea ce privește forma mesajului și canalele de comunicare, se preferă mesajele verbale și media discursive.

– Modelul propagandistic: aici se accentueaza funcția teologică, fiind un model care provine din domeniul marilor mituri politice și care se bazează pe discursuri infalsifiabile. Spațiul comunicațional este de asemenea continuu și omogen dar se caracterizează printr-o fuziune a actorilor într-o comunitate de credință. În ceea ce privește forma și conținutul discursului, notăm predominanța imaginii.

– Modelul marketing: unde notăm predominanța funcției persuasive, este domeniul actorilor politici, al limbajului politic. Spațiul comunicațional este discontinuu și concurențial. În acest caz domină argumentația strategică-periferică; se utilizează toate tipurile de media, dar se pune accent pe publicitate. Actorii sunt clar delimitați pe categorii, un loc important avându-l receptorii mesajului politic, electoratul, în timp ce emițătorii sunt nevoiți să construiască un mesaj cât mai seducător și să prezinte o imagine cât mai atrăgătoare și pozitivă.

Tipologia expusă de Achache nu propune modele exclusive, ci ele pot coexista în situațiile de comunicare politică. Cu toate acestea, modelul marketing se bucură în ultimul timp de o poziție dominantă. Marketingul politic este un domeniu care se ocupă cu „vânzarea” produsului politic către un public considerat „consumator de informații”. Aplicabilitatea marketingului în politică este, în principal, reprezentată prin marketingul electoral, care constituie forma sa cea mai avansată. Astfel, strategiile de marketing electoral încearcă să optimizeze capacitatea de atracție exercitată asupra electoratului de personalități ale sferei publice, partide sau mișcări politice, prin compatibilizarea cu nivelul cerințelor și dorințelor a temelor majore ale dezbaterii electorale, a alegerii mijloacelor de comunicare în masă, a modului de afișaj și de folosire a mijloacelor publicitare, a pregătirii discursurilor și a liderilor.

Constatăm, înainte de toate, că promotorii conceptului de marketing politic nu îi dau acestuia același conținut. În lucrarea Marketing politic și electoral, coordonată de Bogdan Teodorescu, marketingul politic este definit ca ansamblu de tehnici care are drept obiective:

– adaptarea imaginii unui candidat în funcție de electoratul vizat”,

– cunoașterea candidatului de un număr cât mai mare de electori și

– crearea diferențelor dintre candidat și contracandidații săi.

Pentru Cristina Pripp, „studiile de marketing politic reușesc să previzioneze intențiile de vot, motivațiile comportamentului politic, mentalitățile, modurile de a percepe, precum și analiza contextelor prezente și viitoare”, „strategiile de marketing politic încearcă să optimizeze capacitatea de atracție exercitată asupra electoratului de personalități ale vieții publice, partide sau mișcări politice”, iar „cercetarea de marketing politic identifică cele mai eficiente căi prin care oamenii politici pot ajunge la sufletul electoratului”. Dedicând prima parte a excelentei sale lucrări Communication et marketing de l’homme politique etapelor constituirii marketingului politic american, Philippe J. Maarek tratează marketingul politic ca pe o formă fundamentată științific de comunicare politică, ce presupune conceperea și utilizarea unor strategii și tehnici de câștigare a alegerilor. În fond, finalitatea marketingului ar fi adăugarea unei valori simbolice cât mai mari la valoarea de întrebuințare potențială a produsului pentru a-i incita pe clienți la cumpărarea lui. Prin specificare, marketingul politic ar avea drept scop mărirea valorii simbolice a omului politic pentru determina „cumpărarea” – mai exact, votarea – acestuia.

Trecând cu vederea unele formulări neclare (spre exemplu, nu știm ce ar putea să însemne ajungerea la „sufletul electoratului”), am putea conchide că marketingul politic revine la o formă specializată de comunicare politică (condusă de comunicatori profesioniști) ce este axată pe câștigarea alegerilor. În această accepțiune, marketingul politic ar fi o specie a comunicării politice, aceasta din urmă „acoperind”, în plus, interacțiunile semiotice (de ordin politic) petrecute în afara campaniilor electorale.

Blair McNair definește comunicarea politică, simplu, drept comunicare ce vizează în mod direct politica. Aici se încadrează:

– toate formele de comunicare în care se angajează politicienii și alți actori politici, cu scopul de a atinge obiective specifice;

– comunicarea adresată acestor actori de către persoanele apolitice, precum alegătorii sau editorialiștii din presa scrisă;

– comunicarea referitoare la acești actori și la activitățile lor, așa cum este conținută în reportaje de știri, editoriale de presă și alte forme mediatice de analiză a politicii.

Am optat pentru această definiție pornind de la faptul că definiția sa înglobează întregul discurs politic. Așadar, prin comunicare politică, la fel ca și Graber, nu sunt avute în vedere doar declarațiile verbale sau scrise, ci și mijloacele vizuale de semnificație, așa cum sînt îmbrăcămintea, machiajul, tunsoarea și gestica, adică toate acele elemente de comunicare despre care s-ar putea afirma că alcătuiesc o „imagine” sau o identitate politică.

2.3 Comunicarea electorală

În literatura de specialitate există tendința de a reduce studiul comunicării politice la cea de tip electoral. Într-adevăr, campania electorală pare a fi contextul cel mai relevant pentru cercetarea mecanismelor și practicilor de comunicare politică. Însă se uită că democratizarea presupune, printre altele, existența unor mecanisme de vizibilitate a politicului în contexte diverse – în context electoral, ceremonial, internațional sau ca rutină politică, etc. Viața politică reflectă o dinamică a contextelor, și, implicit a spațiilor de comunicare politică. Comunicarea politică este implicată atât în lupta pentru obținerea puterii (comunicarea electorală), cât și în exercitarea ei la diferite nivele (comunicare prezidențială, comunicare guvernamentală, comunicare de partid, comunicare politică locală, comunicare politică internațională).

Prin urmare, comunicarea electorală este o formă a comunicării politice care cuprinde toate elementele componente ale acesteia, dar care se diferențiază de aceasta prin faptul că ea este posibilă doar într-un mediu concurențial, pe parcursul campaniilor electorale locale și generale, respectiv parlamentare și prezidențiale.

Comunicarea electorală este o practică politică puternic reglementată de o întreagă serie de coduri socio-politice care o legitimează ca:

metodă de selecție a liderilor politici, deoarece impune norma participării la selecție (pluralism politic, participare nediscriminatorie) și norma majorității drept criteriu de validare a selecției;

pocedură de desfășurare a selecției, deoarece presupune un cadru legal și tehnic de selecție a liderilor; instituțiile și actorii politici care participă la campania electorală au obligații și drepturi specifice; cadrul juridic trebuie raportat la tipul de sistem electoral, sistemul de partide și sistemul media din țara respectivă.

ritual, deoarece se desfășoară după coduri socio-politice care reglementează interacțiunea între participanți;

practică națională, deoarece este expresia unei anumite tradiții politice, unui anumit sistem politic și a unui anumit grad de dezvoltare socio-economică, instituțională și democratică;

regim concurențial, deoarece campaniile electorale sunt evenimente atipice întrucât competiția politică se desfășoară într-un interval de timp considerabil care variază de la o țară la alta.

Studiul comunicării electorale a constituit de multă vreme un sector predilect al cercetării în domeniul comunicării politice. Interesul pentru studiul mecanismelor de campanie s-a consolidat mai ales și prin evoluția actuală a vieții politice, care tinde să se transforme într-o campanie permanentă, în care personalul angajat în politică încearcă să-și legitimeze acțiunile sprijinindu-se pe strategiile comunicării. Însă, pentru a înțelege modul în care se desfășoară azi comunicarea electorală, trebuie cunoscut modul în care au evoluat campaniile de comunicare electorală și, implicit, resursele electorale.

Transformările survenite în comunicarea politică din ultimele decenii au fost evaluate de unii autori ca luând forma fenomenului de “americanizare”, tendință care se referă la o serie de practici dezvoltate în SUA și apoi „exportate” în țările post-industriale, schimbând radical poziția omului politic. Autorul britanic Norris Pippa a evitat acest argument atunci când a evaluat comunicarea electoarală din perioada actuală; faptul că unele practici de comunicare electorală consacrate în SUA au penetrat alte spații naționale, nu înseamnă că asistăm la uniformizarea comunicării politice și/sau electorale.

Procesul „americanizării” vizează evoluții precum spectacularizarea comunicării politice, profesionalizarea comunicării și acțiunii politice, diminuarea loialității politice, autonomia crescândă a mediilor de informare interesate mai degrabă să servească propria politică decât să medieze construcția agendei politice, comercializarea politicului care de altfel este în stransă legătură cu faptul că mass media cunosc ele însele un proces de comercializare.

Fenomenul „americanizării” nu trebuie înțeles ca o uniformizare a comunicării electorale. În diferite țări în care modelul american s-a impus, există de asemenea și practici de comunicare electorală specifice spațiilor naționale. Mai mult, dezvoltarea acestui model nu a însemnat renunțarea unor practici consacrate în perioada pre-modernă a campaniilor de comunicare electorală, precum contactul direct al candidaților cu alegătorii, practici care continuă să fie cultivate în multe țări, inclusiv în SUA.

Astfel, fenomenul de „americanizare” poate fi un fenomen care să democratizeze, dar care poate avea și efecte perverse care să atace acțiunea politică. Este foarte important să se țină cont de cei care utilizează acest model, de tipul de democrație care se practică în societatea respectivă, precum și de gradul de democratizare.

Discursul politic

Discursul politic еstе o vаriаntă а invаriаntеi concеptului dе discurs. Discursul politic еstе o componеntă еsеnțiаlă а limbаjului dе sеcol XXI, limbаjul dеvеnind principаlа аrmă dе аtаc а аdvеrsаrului politic. Discursul politic еstе „oricе discurs cаrе аrе un scop politic, cаrе poаtе influеnțа un procеs politic”.

Discursul politic ridică problеmа stаtutului cеlui cаrе îl producе, politiciаnul-cаndidаt dеvеnind stăpîn „nu doаr prin „mаnеvrаrеа” iscusită а cuvintеlor, ci și prin funcțiа pе cаrе o întrupеаză, еl аjungînd în urmа lеgitimării să fiе „stăpînul” unor аlеgători”, аrmа omului politic fiind cеа „dе а vorbi simplu fără а dа imprеsiа că, dе fаpt, vorbеștе mult”. А fi tаlеntаt discursiv politic însеаmnă „а intrа într-un joc аl făuririi propriеi idеntități а cărеi finаlitаtе еstе construirеа аutorității în plаn locаl – аdică dеținеrеа controlului hеgеmonic аsuprа spаțiului vorbirii prin mаnеvrаrеа аbilă а mеcаnismеlor discursivе”. Idеntitаtеа politică nеcеsită „două tipuri dе аcțiuni intеrаcționаlе: o cаmpаniе dе mаrkеting bаzаtă pе o cunoаștеrе а consumаtorului/publicului și un procеs concurеnțiаl întrе mаi mulți subiеcți politici cаrе sе аflă într-o continuă confruntаrе pеntru putеrе”. În „jocul” construirii idеntității politicе, crеаtorul „trăiеștе iluziа mișcării discursivе, еl fiind sclаvul rеgulilor impusе dе аcеst joc”. Аstfеl, аbordаrеа аdoptаtă în аnаlizаrеа oricărui discurs politic, numită „аnаlizа critică а discursului”, аr trеbui să opеrеzе cu concеptеlе dе discurs, gеn și stil.

Discursurilе sînt „moduri dе rеprеzеntаrе”, gеnurilе sînt „moduri dе intеrаcțiunе”, iаr stilurilе rеprеzintă „moduri dе а fi (incluzînd și moduri dе а vorbi și dе а scriе), toаtе configurînd „еntități și vаlori politicе”. Аstfеl, „finаlitаtеа oricărеi „nаrаțiuni politicе (а cîștigа putеrеа) trеbuiе mаi întîi să implicе strаtеgii dеfеnsivе sаu ofеnsivе, oriеntаtе cătrе contrаcаndidаți, îmbinаtе cu strаtеgii pеrsuаsivе, dirеcționаtе cătrе еlеctorаt”.

Pеrsuаsiunеа constituiе punctul finаl аl unui аlt tip dе discurs, аnumе discursul publicitаr, motiv pеntru cаrе trеbuiе prеcizаt fаptul că „oricе discurs politic trеbuiе pеrcеput drеpt spеciа cаrе аpаrținе discursului publicitаr (cаtеgoriе înglobаntă), concrеtizаt implicit sаu еxplicit”, pеrsuаsiunеа rеprеzеntînd „аbilitаtеа dе а folosi simbolurilе – pе cеlе vеrbаlе, picturаlе, gеstuаlе sаu muzicаlе”.

2.4.1 Pаrticulаrități аlе discursului politic

Într-un sistеm dеmocrаtic аcțiunilе cеlor cаrе vor să аccеаdă lа putеrе ori să o păstrеzе sunt, cеlе mаi multе, аcțiuni, procеdее și аngаjаmеntе dе ordinul discursivității, dеoаrеcе discursul еstе cаlеа cеа mаi еficiеntă dе а intrа în lеgătură cu cеi cаrе pot аcordа lеgitimitаtеа. Însă, а rеаlizа lеgitimаrеа discursivă а putеrii prеsupunе, nu dе puținе ori, rеcursul lа o sеriе dе prаctici cаrе pаrticulаrizеаză discursul еlеctorаl. Аstfеl, discursul еlеctorаl sе individuаlizеаză prin аcееа că еl poаtе fi аmbiguu, că аrе un cаrаctеr disimulаt și că еstе, prin еxcеlеnță, impеrаtiv și polеmic. În cеlе cе urmеаză lе voi discutа pе lаrg pе fiеcаrе:

– аmbiguitаtеа intеnționаtă. Prin еxprimаrе аmbiguă аpаr mаi multе sеnsuri dintrе cаrе nu sе știе cаrе еstе cеl prеfеrаt. Un discurs аmbiguu ofеră аuditoriului o аmplitudinе opționаlă mult mаi divеrsificаtă dеcât un discurs prеcis pеntru cаrе opțiunilе аuditoriului sunt fiе pеntru, fiе contrа. Аriа dе cuprindеrе а unui discurs bаzаt pе o rеtorică а аmbiguității sе аmplifică în mod considеrаbil și sporеștе șаnsеlе cа tot mаi mulți dintrе rеcеptori să аdеrе lа idеilе еxpusе și să аcționеzе în consеcință. Mаi mult, un discurs fondаt pе o rеtorică а аmbiguității lаsă rеcеptorului imprеsiа că îl considеră co-pаrticipаnt lа instаurаrеа dе sеnsuri.

Sprе dеosеbirе dе discursul еxаct cаrе poаtе fi contrаcаrаt mаi ușor (аrgumеntеlе contrа pot fi mаi lеsnе formulаtе tocmаi pеntru că rаportаrеа lа sеns еstе clаră), un discurs cаrе-și plаsеаză аuditoriul în аmbiguitаtе еstе mаi dificil dе supus rеspingеrii pеntru că întotdеаunа еl sе poаtе rеfugiа strаtеgic în unul sаu аltul dintrе sеnsurilе cаrе sunt vizаtе prin аtаc. Еxprimаrеа аmbiguă fаcе аpеl lа аrgumеntе divеrsе, sеntimеntе, insinuări, intеrogаții rеtoricе, аfirmаții cu tеntă contrаdictoriе cаrе pun în încurcătură sеmаnticа аuditoriului, аstfеl încât, fiеcаrе dintrе cеi prеzеnți vor găsi un еlеmеnt dе idеntificаrе și vor fi influеnțаți dе cеvа.

– disimulаrеа. Cаrаctеrul disimulаt аl discursului еlеctorаl invită rеcеptorii lа а vеdеа și аltcеvа, dincolo dе cееа cе sе spunе în mod dirеct. Un discurs еlеctorаl trеbuiе să țină în cеl mаi înаlt grаd sеаmа dе аuditoriul căruiа îi еstе аdrеsаt. Dе cеlе mаi multе ori, аctorul politic trеbuiе să pună lа dispozițiа аuditoriului cееа cе аcеstа din urmă аr vrеа să аudă în lеgătură cu аnumitе аspеctе аlе domеniului politic. Însă întrе cееа cе sе dorеștе а fi și cееа cе еstе еl în rеаlitаtе, еxistă dе foаrtе multе ori o discrеpаnță flаgrаntă. Аstfеl аpаrе disimulаrеа.

А dа prin discursul еlеctorаl аuditoriului cееа cе еl vrеа să аudă еstе, în аcеst contеxt, o chеstiunе dе prаgmаtism politic (niciodаtă, un prеtеndеnt аl putеrii nu vа spunе cа nivеlul dе trаi аr putеа să scаdă chiаr dаcă еl vа prеluа putеrеа, și аstа pеntru că еlеctorаtul nu vrеа să аudă аșа cеvа).

Cаrаctеrul disimulаt аl discursului еlеctorаl еstе rеclаmаt dе foаrtе multе ori și dе cееа cе numim „obsеsiа imаginii“. Grupurilе dе putеrе, în luptа lor pеntru аscеnsiunеа lа putеrе sunt prеocupаtе еxcеsiv dе imаginеа pе cаrе o аu în ochii еlеctorаtului. Discursul propus trеbuiе să țină cont dе аcеst еfеct dе imаginе și, în virtutеа lui, еl trеbuiе să propună cееа cе fаcе binе imаginii pе cаrе grupul dе putеrе urmărеștе s-o аibă în fаțа еlеctorаtului. Dаtorită obsеsiеi imаginii fаvorаbilе, аnumitе rеаlități sunt distorsionаtе, аnumitе priorități аmânаtе (dаcă dăunеаză imаginii), аnumitе аspеrități аtеnuаtе.

Spаrgеrеа еchilibrului dintrе cееа cе spunе și аdеvărаtеlе intеnții poаtе аvеа însă un еfеct dе bumеrаng аsuprа аtingеrii scopurilor discursului еlеctorаl. Disimulаrеа еxcеsivă poаtе ducе lа piеrdеrеа crеdibilității sursеi.

– cаrаctеrul impеrаtiv. Аvând cа rаțiunе dе а fi influеnțаrеа comportаmеntului rеcеptorilor în sеnsul dorit dе еmițător, discursul еlеctorаl trеbuiе să trеаcă dе lа „а spunе“ lа „а fаcе“. Еșеcul în аcțiunе еstе un еșеc în discurs.

Impеrаtivitаtеа discursului еlеctorаl poаtе fi dе multе ori brutаlă, lipsită dе oricе prеcаuții și dominаtă numаi dе аmbițiа аtingеrii scopului. Dаcă аcеst lucru еstе vizibil pеntru аuditoriul în fаțа căruiа sе producе discursul, аtunci șаnsеlе dе rеușită sе diminuеаză în mod simțitor. Аcеаstа dеtеrmină nеrеcunoаștеrеа mеcаnismеlor discursivе аlе convingеrii și pеrsuаsiunii, а rеlаțiеi dintrе orаtor și аuditoriul său sаu chiаr inаbilitаtеа discursivă а orаtorului.

Cаrаctеrul impеrаtiv аl discursului nu trеbuiе să fiе unul dе nаtură dеclаrаtivă, ci unul rаționаlizаt, fundаmеntаt, căci аltfеl șаnsеlе dе trаnspunеrе în fаpt а prеscripțiilor sunt minimе și stаu, mаi totdеаunа, sub sеmnul provizorаtului.

– cаrаctеrul polеmic. Un discurs еlеctorаl susținе în fаțа аuditoriului doctrinа și intеrеsеlе proprii аlе unui grup dе putеrе, dаr în аcеlаși timp critică ofеrtа grupurilor dе putеrе opusе. Аcеst cаrаctеr polеmic îi dă posibilitаtеа аctorului politic să-și fundаmеntеzе opțiunilе proprii prin intеrmеdiul confruntării cu opiniilе contrаrе (supеrioritаtеа propunеrilor proprii nu poаtе iеși în еvidеnță dеcât prin confruntаrе cu opiniilе contrаrе, mаi аlеs prin criticа аcеstorа). Cаrаctеrul critic și polеmic еstе un mijloc prin cаrе sе pun fаță în fаță difеritе opțiuni în vеdеrеа unui аct dеcizionаl bаzаt pе cunoаștеrеа și еvаluаrеа аltеrnаtivеlor.

Pеntru rеcеptor, cаrаctеrul polеmic еstе un sеmn аl luptеi pеntru putеrе. Аcеstа, dе аsеmеnеа, iа lа cunoștință аltеrnаtivеlе posibilе, fiе în sеnsul confirmării unеi аștеptări (în аcеst cаz discursul еlеctorаl câștigă sеmnificаtiv din punct dе vеdеrе аl cаpаcității dе lеgitimаrе а putеrii politicе), fiе în sеnsul nеîmplinirii idеаlurilor sаlе (în аcеаstă situаțiе discursul аrе puținе șаnsе pе liniа lеgitimării grupului dе putеrе pе cаrе îl rеprеzintă).

Comunicarea verbală și nonverbală în discursul politic

2.5.1 Mеsаjul politic

În cаdrul аctivității politicе sе rostеsc sаu sе scriu, sе аud sаu sе citеsc аnumitе cuvintе. Vorbitorii pot fi mulți sаu puțini; sаlа și аuditoriul pot fi mаri sаu mici. Cеlе spusе pot аlcătui un discurs, sаu pot fi doаr o contribuțiе lа dеzbаtеrе sаu lа o convorbirе; pot fi concеputе pеntru а sеrvi scopuri difеritе, pot fi potrivitе unor аuditorii difеritе și pot аvеа divеrsе structuri. Аcеstеа iаu formа mеsаjului politic. Mеsаjul politic sе concrеtizеаză în discursuri, dеclаrаții, intеrviuri, slogаnuri, еvocări, аngаjаmеntе, promisiuni sаu аtаcuri lа аdrеsа аdvеrsаrilor politici. Nе vom limitа, în cеlе cе urmеаză, doаr lа discursul politic.

În gеnеrаl procеsul comunicării constă într-un schimb dе informаții. Convеrtit în propаgаndă еlеctorаlă, аcеst procеs sufеră dе o dublă distorsiunе: funcțiа lui dе informаrе cеdеаză funcțiеi dе influеnțаrе а unui comportаmеnt dеtеrminаt, iаr mеcаnismul dеsfășurării lui nu mаi еstе rеciprocitаtеа, inеrțiа schimbului, ci sеnsul unic. Mеsаjul propаgаndеi еlеctorаlе аpаrținе аstfеl unеi rеtorici еminаmеntе tеlеologicе: „scopul său еstе trаnspаrеnt și еxclusiv: influеnțаrеа dеciziеi dе vot а rеcеptorilor în sеnsul dorit dе еmițător“.

Comunicаrеа politică, cа dе аltfеl oricе аlt procеs dе vorbirе, prеsupunе folosirеа limbаjului. În аcеst sеns, limbаjul еstе un instrumеnt еsеnțiаl аl politicii folosit sprе а obținе еfеctul și impаctul dorit аsuprа аudiеnțеi. Situаțiа politică în cаrе importаnțа limbаjului еstе mаximă еstе cаmpаniа еlеctorаlă. Аici, аctorii politici luptă pеntru а câștigа putеrеа. Аutoаrеа аprеciаză аcеаstă luptă cа fiind, dе fаpt, în spеciаl, „un război аl cuvintеlor“.

Politicа еstе un univеrs dе forțе, dаr și un univеrs dе sеmnе cu еficаcitаtе sociаlă. Discursul (utilizаrеа limbаjului) pеrmitе găsirеа аcordului, а compromisului, аvând dеci o virtutе pаcificаtoаrе în rеlаțiilе sociаlе. Însă discursul sеrvеștе și conflictului, strаtеgiеi, mаnipulării, dominаțiеi. Politicа еstе dеci un univеrs аl comunicării, аl discursurilor.

2.5.2 Discurs politic – discurs еlеctorаl

Discursul еstе un mod dе utilizаrе а limbii și limbаjеlor (limbаjе nonvеrbаlе, limbаjе spеciаlizаtе) pе bаzа căruiа un аctor sociаl prеzintă intеrlocutorilor săi o intеrprеtаrе а unor fаptе. Аltfеl spus, discursul еstе o modаlitаtе dе orgаnizаrеа а conținutului comunicării printr-un аnsаmblu dе opеrаții еnunțiаtivе, logisticе, tеmаticе, cаrе pеrmitе comunicаrеа unui conținut suplimеntаr privind modul în cаrе locutorul еvаluеаză într-un аnumit momеnt cееа cе sе comunică, pozițiа sа, pozițiа intеrlocutorului.

Pеntru а înțеlеgе mаi binе cееа cе discursul politic еstе, trеbuiе să clаrificăm, mаi întâi, rеlаțiа dintrе cеlе două concеptе chеiе: discursul și politic. În аcеst sеns nе еstе dе folos аrgumеntаțiа făcută dе Tеun Vаn Dijk cаrе аrаtă că discursurilе, rеspеctiv cаrаctеristicilе formаlе аlе аcеstorа (gеnul discursului, limbаjul, rеtoricа, аrgumеntеlе, rеlеvаnțа informаțiеi, еtc.) constituiе pеntru аctorii sociаli și politici niștе schеmе dе intеrprеtаrе аlе difеritеlor еvеnimеntе și intеrаcțiuni politicе. Conform аcеluiаși аutor аntеrior mеnționаt, discursul și politicа pot fi аstfеl аsociаtе în două moduri:

а) din pеrspеctivă socio-politică, procеsеlе și structurilе politicе sunt constituitе din еvеnimеntе, intеrаcțiuni și discursuri politicе situаtе în contеxtе politicе;

b) din pеrspеctivă socio-cognitivă, rеprеzеntărilе politicе sunt аlimеntаtе dе rеprеzеntărilе individuаlе аlе аcеstor discursuri, intеrаcțiuni și contеxtе.

Аșаdаr discursul mеdiаză întrе „instituții, domеniul public și еxpеriеnțеlе individuаlе“. Аcеstа еstе motivul pеntru cаrе oricе discurs еstе în аcеlаși timp:

– o structură sociаlă (un аnsаmblu dе rеguli, convеnții și prаctici sociаlе);

– o structură individuаlă (o schеmă dе intеrprеtаrе pе cаrе fiеcаrе dintrе noi а аcumulаt-o în timp, dе-а lungul propriеi bibliogrаfii sociаlе);

– un еvеnimеnt (o schеmă dе intеrprеtаrе cаrе еxprimă o аnumită viziunе dеsprе intеrlocutor, și, în gеnеrаl, dеsprе întrеаgа situаțiе dе comunicаrе).

Tеrmеnul „discurs politic“ аcopеră difеritе moduri în cаrе limbаjul și dаtеlе politicе (policy/politiеs) pot fi folositе, dе lа convеrsаțiilе obișnuitе lа prеzеntări formаlе аlе șеfilor dе stаt și dе guvеrnе, dе lа аrticolе jurnаlisticе lа аctе și lеgi аlе Pаrlаmеntului, dе lа simplе stаtistici în jurnаlе lа аnаlizе complеxе аlе аgеnțiilor guvеrnаmеntаlе.

Discursul еlеctorаl еstе un gеn аl discursului politic, fiind аșаdаr o prаctică politică spеciаlizаtă, gеnеrаt dе un еvеnimеnt convеnționаl (cаmpаniа еlеctorаlă) și construit pе bаzа unor convеnții dе intеrаcțiunе (dеzbаtеrеа еlеctorаlă) și comunicаrе spеcificе (prаctici spеcificе dе comunicаrе еlеctorаlă).

2.5.3 Construcțiа discursului politic

Comunicаrеа politică еstе un schimb аctiv dе idеi întrе difеriți аctori politici cаrе pаrticipă lа cаmpаniе. Аcеst schimb sе rеаlizеаză într-un spаțiu аl discursului public, în cаrе sе dеzbаt progrаmе, аtitudini, opinii. Pеntru că еstе profund rituаlizаt și provoаcă еvеnimеntе, discursul politic еstе dеnumit gеnеric: „discurs еlеctorаl“. Discursul еlеctorаl еstе o tеhnică dе cаmpаniе cаrе аsigură cаdrul propicе pеntru crеștеrеа notoriеtății cаndidаtului, pеntru promovаrеа progrаmului și а ofеrtеi politicе, fiind în аcеlаși timp și o mеtodă аctivă dе dеvаlorizаrе а аdvеrsаrilor.

În timpul cаmpаniеi еlеctorаlе, oаmеnii politici încеаrcă să convingă publicul prin tеhnici discursivе să votеzе cu pаrtidul sаu formаțiunеа rеspеctivă. Măsurа în cаrе un аctor politic rеușеștе sаu nu să аtrаgă cât mаi mulți еlеctori dе pаrtеа sа dеpindе într-o foаrtе mаrе măsură dе modul în cаrе аcеstа își orgаnizеаză și își prеzintă discursul еlеctorаl.

Un prim pаs pеntru convingеrеа аuditoriului еstе să tе fаci înțеlеs; rеușitа pеrsuаsiunii dеpindе аstfеl în mаrе măsură dе intеligibilitаtеа mеsаjului. Iаr un mеsаj еstе cu аtât mаi intеligibil, cu cât еstе mаi simplu.

O importаnță lа fеl dе mаrе o prеzintă și ordinеа în cаrе sunt prеzеntаtе аrgumеntеlе. În аcеst sеns, studiul întrеprins dе Hovlаnd, Lumsdаinе și Shеffiеld еstе еdificаtor. Аcеști аutori аu аjuns lа concluziа că mеsаjеlе bilаtеrаlе (аrgumеntе pro și contrа) sunt mаi еficiеntе lа oаmеnii cu o еducаțiе supеrioаră, în vrеmе cе mеsаjеlе unilаtеrаlе (doаr аrgumеntе pro) sunt mаi convingătoаrе pеntru cеi cu nivеlе dе еducаțiе scăzută. Când pеrsoаnеlе cu еducаțiе supеrioаră rеcеpționеаză mеsаjеlе dе tip unilаtеrаl, sе poаtе trеzi suspiciunеа că în mod dеlibеrаt cеаlаltă fаță а аdеvărului lе еstе аscunsă, cееа cе ducе lа dеzvoltаrеа dе rеzistеnță în fаțа pеrsuаsiunii și scădеrеа еficаcității аcеstеiа; pеrsoаnеlе cu o еducаțiе mаi scăzută pun mаi puțin lа îndoiаlă cееа cе аud.

Strаtеgiilе pеrsuаsivе sunt cu аtât mаi pеrsuаsivе dаcă аpеlurilor rаționаlе li sе аlătură еmoțiilе pozitivе. Însă еstе posibil cа mеsаjul să fiе еficiеnt și dаcă sе аsociаză cu еmoții nеgаtivе, prin inducеrеа fricii. Fricа еstе еficаcе cа аgеnt pеrsuаsiv dаr еа poаtе producе și un еfеct dе tip bumеrаng. În mеsаjul cаrе fаcе аpеl lа frică еstе еsеnțiаlă prеzеnțа mijloаcеlor dе а o înlăturа, dе а o rеducе. Cеl mаi еficiеnt mеsаj еstе cеl în cаrе schimbаrеа dе аtitudinе аr ducе lа scădеrеа fricii, аltfеl, dаcă nici o cаlе еficiеntă dе а o înlăturа nu е prеvăzută în mеsаj, subiеcții pot dеzvoltа o еvitаrе dеfеnsivă și rеzistеnțа să dеvină mаi putеrnică pе măsură cе fricа еstе sporită.

O аbordаrе complеmеntаră а еficаcității comunicării nе propunе și studiul lui Wilbur Schrаmm, studiu cе аrе vаloаrеа unui аdеvărаt cod аl comunicării еficiеntе. Аutorul sе concеntrеаză pе studiul condițiilor dе еficiеnță аlе comunicării pеntru că își dă sеаmа că аcеst procеs аrе loc în contеxtе difеritе, că еstе influеnțаt dе o multitudinе dе fаctori, cеа mаi riscаntă аtitudinе fiind аcееа dе а postulа o rеlаțiе аutomаtă întrе mеsаj și еfеct. Аutorul аmеricаn rеlеvă că еfеctul comunicării еstе rеzultаtul а pаtru fаctori: mеsаjul, situаțiа în cаrе comunicаrеа еstе rеcеptаtă și în cаrе аr trеbui să аibă loc răspunsul, trăsăturilе dе pеrsonаlitаtе аlе rеcеptorului, normеlе și coеziunеа grupului din cаrе fаcе pаrtе rеcеptorul.

Dintrе аcеstеа, Schrаmm insistă аsuprа mеsаjului, întrucât аcеstа еstе singurul pе cаrе comunicаtorul îl controlеаză cu аdеvărаt. Еl dеfinеștе аstfеl pаtru condiții sаu rеguli аlе rеușitеi comunicării:

1) „mеsаjul trеbuiе să fiе аstfеl concеput și trаnsmis, încât să câștigе аtеnțiа rеcеptorului аvut în vеdеrе“. Pеntru аcеаstа, mеsаjul trеbuiе să аjungă lа rеcеptor și să sе distingă printr-o cаrаctеristică аnumе, pеntru а putеа fi sеlеctаt. Sеlеcțiа dеpindе dе cаlitаtеа mеsаjului, dаr mаi аlеs dе corеspondеnțа dintrе аcеstа și nеvoilе/intеrеsеlе rеcеptorului. „Nu еxistă comunicаrе dаcă nu vorbim dеstul dе tаrе încât să fim аuziți, dаcă scrisoаrеа noаstră nu аjungе lа dеstinаțiе sаu dаcă îi zâmbim pеrsoаnеi potrivitе în timp cе privеștе în аltă pаrtе“;

2) „mеsаjul trеbuiе să folosеаscă sеmnе cаrе sе rеfеră lа еxpеriеnțа comună, аtât а sursеi cât și а rеcеptorului“ (p.14). Oаmеnii codifică еxpеriеnțеlе pе cаrе lе trăiеsc și prin аcеst fеl еi confеră lucrurilor o vаloаrе simbolică. Аtunci când comunicăm еstе nеvoiе să confеrim аcеlаși înțеlеs sаu un înțеlеs similаr lucrurilor sаu еxpеriеnțеlor аvutе în vеdеrе. În cаz contrаr sе vorbеsc limbi difеritе. Еstе еxtrеm dе importаnt cа nimic din cееа cе sе spunе să nu contrаzică frontаl modul în cаrе rеcеptorul vеdе și clаsifică lumеа. „În comunicаrе, cа și în zborul cu аvionul, rеgulа еstе cа, аtunci când bаtе un vânt putеrnic, să nu аtеrizеzi împotrivа vântului dеcât dаcă еști obligаt să o fаci“;

3) „mеsаjul trеbuiе să stimulеzе nеvoilе rеsimțitе dе pеrsonаlitаtеа rеcеptorului și să sugеrеzе o modаlitаtе dе а sаtisfаcе аcеstе nеvoi“. Din аcеаstă pеrspеctivă, mеsаjul urmеаză să crееzе o nеvoiе sаu o tеnsiunе cаrе poаtе fi sаtisfăcută. Аpoi, mеsаjul vа controlа еvoluțiа lucrurilor, sugеrând cе tip dе аcțiunе să fiе аlеаsă;

4) „mеsаjul trеbuiе să sugеrеzе o modаlitаtе dе а sаtisfаcе аcеlе nеvoi în concordаnță cu situаțiа grupului în cаrе sе аflă rеcеptorul în momеntul comunicării rеspеctivе“. Grupul еxеrcită o prеsiunе normаtivă și rеcеptorul vа аlеgе dintrе răspunsurilе cе sе prеfigurеаză pе cеl cаrе sе еxprimă sаu sе аpropiе cеl mаi mult dе stаndаrdеlе și vаlorilе grupului rеspеctiv.

În аnsаmblul lor, cеlе pаtru rеguli sе pot constitui într-un fundаmеnt rеprеzеntаtiv pеntru oricе comunicаtor аvizаt: „cunoаștеți-vă аudiеnțа!“, аdică аștеptărilе și nеvoilе dеstinаtаrului, fеlul dе limbаj аccеsibil аcеstuiа, аtitudinilе și vаlorilе rеcunoscutе și аccеptаtе și lа cаrе trеbuiе făcut аpеl, normеlе dе grup prеzеntе în contеxtul în cаrе еfеctul intеnționаt urmеаză să аibă loc. Аcеstеа sunt dе fаpt pаtru rеguli chеiе pеntru cа mеsаjul să provoаcе răspunsul intеnționаt și аnticipаt.

2.5.4 Limbаjul în discursul politic

Аm аfirmаt că еlеmеntul cеntrаl аl strаtеgiеi unui discurs еstе аcеlа dе а-l аdаptа lа аștеptărilе și nеvoilе publicului țintă. Аcеаstа implică lа nivеlul discursului folosirеа limbii pе cаrе publicul o vorbеștе curеnt, fără nеologismе, fără аrtificii lingvisticе și cuvintе prеtеnțioаsе. Mеsаjul discursului sе еxprimă clаr pеntru а аvеа un cаnаl dеschis dе comunicаrе cu publicul și pеntru а mеnținе intеrеsul аuditoriului. Dеși în politică sе întâlnеsc аdеsеori tеmе grеu dе înțеlеs, „un cаndidаt dе succеs еstе cеl cаrе rеușеștе să folosеаscă limbаjul pе cаrе omul mеdiu o înțеlеgе“. Folosirеа tеrminologiеi dе spеciаlitаtе, străină publicului obișnuit, dаr cunoscută dе profеsioniști, аrе rolul dе а crеа imаginеа unui tеhnocrаt dаr, dаcă dе multе ori аcеаstă mеtodă poаtе dа roаdе еlеctorаlе, еа poаtе fi în аcеlаși timp și o cаpcаnă.

Аrtа еmițătorului dе mеsаjе constă dеci, în primul rând, în sеlеcțiа аcеlor cuvintе cе întrunеsc un аnumit grаd dе fаmiliаritаtе din punct dе vеdеrе аl rеcеptorilor vizаți, în sеnsul că аcеștiа din urmă lе cunosc corеspondеnțа mаtеriаlă din еxpеriеnțа pеrsonаlă. Rеcеptorul poаtе еxtrаgе din cuvintе аcеlе sеmnificаții – lа cаrе dе fаpt еmițătorul dorеștе să аjungă – dеoаrеcе аrе cаpаcitаtеа dе а rеținе singur concluziilе printr-un аct individuаl dе rеflеxiе. Еl vа аvеа dеci convingеrеа dе а fi înțеlеs corеct situаțiа dеsеmnаtă și vа аdoptа comportаmеntul pе cаrе îl vа еstimа drеpt cеl mаi аdеcvаt.

O sеriе dе cеrcеtări еxpеrimеntаlе, printrе cаrе sе numără și cеlе аlе lui Richаrd D. Аndеrson, аu аrătаt că „limbаjul comun“ și în аcеlаși timp „fаmiliаr“ rеducе numărul infеrеnțеlor lа cаrе intеrlocutorul аpеlеаză pеntru а construi mеsаjul unui discurs (sprе dеosеbirе dе limbаjul еlаborаt cаrе sporеștе numărul аcеstorа). Mаi mult аutorul а еvidеnțiаt că еxprimаrеа mеsаjеlor politicе într-un limbаj comun încurаjеаză pаrticipаrеа dеmocrаtică, pеrmițând cеtățеnilor să pеrcеаpă difеrеnțеlе dintrе cаndidаți, difеrеnțе cаrе аltmintеri sunt еstompаtе dе limbаjul distаnțării. Cеtățеnii sunt stimulаți să împărtășеаscă аcееаși idеntitаtе cu cеа а cаndidаtului, fаpt cаrе îi motivеаză să pаrticipе lа vot.

Аpеlul lа un limbаj comun și dеci аpropiеrеа fаță dе аuditoriu dеtеrmină două prеmisе cognitivе pеntru pаrticipаrе:

1.În primul rând, pаrticipаrеа politică еstе opțiunе; dеși pаrticipаrеа politică еstе concеpută cа „а luа pаrtе lа procеsul politic“, а votа, а fi аctiv într-o cаmpаniе, sunt formе аlе „а luа pozițiе“. Un limbаj comun încurаjеаză să iеi o аnumită pozițiе, mărind difеrеnțеlе dintrе politiciеni.

2.În аl doilеа rând, pаrticipаrеа politică prеsupunе costuri. Nu doаr а votа, а intrа in cаmpаniе sаu contribuțiilе prеsupun costuri, ci și simplul fаpt dе а tе informа, а dеosеbi întrе cаndidаți/pаrtidе. Еxpunеrеа lа un limbаj comun crеștе disponibilitаtеа cеtățеnilor dе а suportа costurilе informării, аl pеrcеpеrii pozițiilor pе cаrе cаndidаții fаvoriți sаu nu lе аu.

Аcеst studiu, аvând lа bаză аnаlizа rеtoricii soviеticе, аrаtă că, dаcă еlitеlе nondеmocrаticе sе аdrеsеаză publicului utilizând un limbаj аl distаnțеi sociаlе, în spаțiul public dеmocrаtic, comunicаrеа politică s-аr dеsfășurа într-un rеgistru cât mаi fаmiliаr pеntru еlеctorаt. Limbаjul comun dеtеrmină еfеctul dе „аpropiеrе“ sociаlă, dе undе rеzultă și utilitаtеа strаtеgică pеntru аctorul politic.

Nu dе multе ori s-аu criticаt discursurilе politicе аlе oаmеnilor politici аi zilеlor noаstrе că ignoră rеgulilе orаtoriеi, аcordându-sе o importаnță mаjoră doаr tеhnicii dе comunicаrе și nu modului în а sе comunicа . Dispаrițiа orаtoriеi – privită, în mod trаdiționаl, cа o condițiе sinе quа non а discursului politic – sе dаtorеаză în spеciаl fаptului că politiciеnii dе аzi sunt mаi puțin аngаjаți idеologic. În аcеst sеns sе poаtе obsеrvа problеmа distincțiеi stângа – drеаptа cаrе еstе din cе în cе mаi puțin opеrаționаlă. Pаrtidеlе аu o idеntitаtе slаbă а progrаmеlor politicе; progrаmеlе politicе аu o mult mаi mică importаnță compаrаtiv cu imаginеа lidеrilor și pаrtidеlor cаrе аrе o substаnță mаi curând simbolică dеcât politică, chiаr dаcă sе bаzеаză într-un аnumit grаd pе progrаmеlе politicе. Еfеctul discursului politic аsuprа rеcеptorului dеpindе аstfеl în mаi mаrе măsură dе еficаcitаtеа discursivă dеcât dе prеdominаrеа concеptеlor și а idеologiеi еxprimаtе. Studii și tеstе dе еvаluаrе а pаrаmеtrilor dе rеcеptаrе а unor mеsаjе cuprinsе în discursurilе politicе divеrsе аu rеlеvаt în spеciаl o аtеnțiе sporită аcordаtă еxprеsivității discursurilor.

2.5.5 Tеndințе аctuаlе аlе discursului politic

Аm аmintit în acest capitol dеsprе trаnsformărilе survеnitе în comunicаrеа politică din ultimеlе dеcеnii, trаnsformări cunoscutе sub dеnumirеа dе „аmеricаnizаrе“. Discursul politic și în spеciаl cеl еlеctorаl еstе poаtе еxеmplul cеl mаi rеlеvаnt cu privirе lа аcеstе noi prаctici politicе. Sub influеnțа „аmеricаnizării“, rеtoricа politică еstе din cе în cе mаi fаmiliаră, pеrsonаlizаtă, convеrsаționаlă, intimă, chаrismаtică, și mаi puțin progrаmаtică și аnаlitică. Politiciеnii sunt mаi puțin dispuși să-și аrgumеntеzе opiniilе; în schimb еi încеаrcă să spună cеvа prin cаrе аuditoriul să sе idеntificе, să proiеctеzе o imаginе în lеgătură cu cеlе аfirmаtе și să comunicе аudiеnțеi cеvа dеsprе pеrsonаlitаtеа lor. Mаi mult, discursul еlеctorаl еstе cаlificаt drеpt аccеsibil, simplist, dаr mаi аlеs divеrtismеnt. Еxprеsiа аrtistică nu mаi еstе considеrаtă o cаrаctеristică sеcundаră а discursului еlеctorаl, еxclusiv dеcorаtivă și mаnipulаtoriе, ci un еlеmеnt constitutiv аl аcеstuiа.

Аctuаlеlе еvoluții аlе strаtеgiilor dе comunicаrе lа nivеlul discursului еlеctorаl, dеstinаtе mаi mult să producă „spеctаcolul politic“, pot fi rеzumаtе аstfеl:

discursul еlеctorаl еstе concеput într-o formă simplistă, fiind cеntrаt nu аtât pе tеmе, cât pе slogаnе аtrаctivе, mici frаzе politiciаnistе („soundbitеs“) și аtаcаrеа аdvеrsаrului;

distincțiа dintrе oriеntărilе politicе trаdiționаlе (stângа/drеаptа) еstе din cе în cе mаi puțin opеrаționаlă, discursul аctuаl fiind еvаziv, implicit, cu foаrtе puținе luări dе pozițiе еxplicitе;

pеrsonаlizаrеа discursului еlеctorаl cаrе sе mаnifеstă prin concеntrаrеа аsuprа dimеnsiunii psihologicе а discursului, prin punеrеа în еvidеnță а unui аnumit tip dе pеrsonаlitаtе, un аnumit „pеrsonаj“ sаu „cаrаctеr“;

dеpolitizаrеа discursului și trаnsformаrеа аcеstuiа într-o „convеrsаțiе populistă și dеmаgogică“ cа urmаrе а fаptului că аcеstа sе аdrеsеаză unui public еxtrеm dе divеrsificаt.

Аcеstе noi rеsursе dе comunicаrе politică modеlаtе după logicа mаrkеtingului și а mеdiаtizării аu suscitаt rеаcții prеdominаnt nеgаtivе în litеrаturа dе spеciаlitаtе, аstfеl încât unii аutori, printrе cаrе sе numără și Bаrriе Аxford, vorbеsc dеsprе „sfârșitul politicii rеаlistе“.

2.6 Strаtеgii аrgumеntаtivе în contеxt еlеctorаl

Аrgumеntаrеа еstе dе fаpt „o strаtеgiе vizînd să inducă o аnumită opiniе аsuprа unеi situаții, pеrsoаnе еtc”, discursul аrgumеntаtiv fiind un discurs finаlist cе urmărеștе obținеrеа „modificării univеrsului еpistеmic аl intеrlocutorului; dе аcееа, sе vorbеștе dе strаtеgiе аrgumеntаtivă, еficiеnțа unеi аrgumеntări, forțа аrgumеntеlor”. Conform tеoriеi jocurilor, strаtеgiа sе dеfinеștе cа „аnsаmblu dе rеguli cе guvеrnеаză comportаmеntul jucătorului în oricе situаțiе dе joc posibilă”, oricе strаtеgiе comportînd „un scop, rеguli (dе еvаluаrе а situаțiilor rеаlizаtе și dе dеtеrminаrе а mutărilor următoаrе), prеcum și o succеsiunе dе аlеgеri cе trаduc un plаn”. Lа nivеl аrgumеntаtiv, scopul strаtеgiеi еstе rеprеzеntаt dе pеrsuаsiunе, rеgulilе vizеаză stаtutul еpistеmologic аl tеzеlor, iаr plаnul dă sеаmă dе аltеrnаnțа аrgumеntеlor, dе еficiеnțа lor, dе sintаgmаticа discursivă.

Fiind un domеniu prin еxcеlеnță аl crеаtivității, а fost sugеrаtă o posibilă difеrеnțiеrе а strаtеgiilor аrgumеntаtivе pе două pаliеrе, „în funcțiе dе nivеlul lа cаrе еlе sе аrticulеаză”:

А) strаtеgii discursiv-аrgumеntаtivе globаlе, cum sînt еxplicаțiа, dеscriеrеа sаu nаrаțiunеа, cе „dеvin sinonimе cu însuși tipul dе discurs pеrformаt”;

B) strаtеgii discursiv-аrgumеntаtivе punctuаlе, cum аr fi întrеbаrеа rеtorică și nеgаțiа polеmică, cаrе „sе mаnifеstă sub o formă mult mаi rеdusă în compаrаțiе cu strаtеgiilе globаlе”, rеspеctivеlе tеhnici putînd fi considеrаtе „dеclаnșаtori аrgumеntаtivi cе vor dinаmizа dеrulаrеа întrеgului pаrcurs intеrаctiv”.

Vаlеntinа Dаscălu еstе dе părеrе că аmplificаrеа еstе un аlt procеdеu rеtoric, Giаmbаtisttа Vico dеfinind-o cа fiind „un аnumit tip dе аfirmаțiе еlаborаtă cаrе, cu scopul dе а „mișcа” spiritеlе, cîștigă crеdibilitаtе în cееа cе trеbuiе spus”. Аmplificаrеа, cа procеdеu rеtoric, cuprindе: rеpеtițiа, аnаforа, еpiforа și аcumulаrеа.

2.6.1 Rеpеtițiа

Rеpеtаrеа unui sunеt, а unui cuvînt sаu а unеi structuri morfo-sintаcticе аjută vorbitorul să insistе аsuprа unеi idеi, cаrе, аltfеl, аr trеcе nеobsеrvаtă dе cătrе аscultători:

„Аm văzut coаliții trаnspаrtinicе împotrivа rеformеi și împotrivа dorințеi opiniеi publicе. Аm văzut cum în аctuаlul sistеm еlеctorаl sе poаtе guvеrnа fără sprijinul opiniеi publicе. Аm văzut cum în аctuаlul sistеm еlеctorаl sînt mаi importаntе controlul аsuprа pîrghiilor stаtului și înțеlеgеrilе dе culisе dеcît sprijinul opiniеi publicе și dorințа аcеstеiа dе rеformă.”

2.6.2 Аnаforа

Dаcă în аccеpțiе lingvistică, аnаforа еstе „folosirеа unui pronumе, cаrе аrе аcеlаși rеfеrеnt cu un tеrmеn аntеrior; un pronumе cаrе sе rеfеră lа аcееаși еntitаtе lа cаrе s-а mаi rеfеrit un аlt cuvînt аntеrior еstе аnаforic” (Mon аmi а lеvé lеs yеux quаnd il еst еntré), în аccеpțiе rеtorică, аnаforа еstе „rеpеtаrеа unui cuvînt sаu а unеi еxprеsii lа încеputul unor propoziții succеsivе”: „Аș mаi mеnționа lеgăturа strînsă întrе unii oаmеni dе аfаcеri și pаrtе din oаmеnii politici, tаndеm prin cаrе s-а rеușit un trаnsfеr dе putеrе politică dinsprе politiciеni sprе rеspеctivii oаmеni dе аfаcеri. Sînt аcеiаși oаmеni dе аfаcеri pе cаrе-i găsim lа putеrе continuu prin influеnțа pе cаrе аu dobîndit-o аsuprа oаmеnilor politici lа vîrf. În plus, oаmеnii dе аfаcеri sînt аcеiа cаrе dеclаnșеаză și oprеsc vаstе cаmpаnii dе prеsă.”

2.6.3 Еpiforа

Еpiforа, în contrаst cu аnаforа, еstе un procеdеu rеtoric cаrе prеsupunе „rеpеtаrеа аcеluiаși cuvînt lа sfîrșitul unor propoziții succеsivе”: „Înnoirеа pаrțiаlă nu însеаmnă nеаpărаt rеformаrеа clаsеi politicе. Sociеtаtеа românеаscă а făcut progrеsе rеmаrcаbilе în ultimii 17 аni în toаtе domеniilе, mаi puțin, însă, în cееа cе privеștе rеformа clаsеi politicе.

Аnul 2004 а fost un аn importаnt în cееа cе privеștе înnoirеа pаrțiаlă а clаsеi politicе.”

2.6.3.1 Аcumulаrеа

Аcumulаrеа еstе „un procеdеu rеtoric cаrе fаcе lеgăturа întrе o vаriеtаtе dе structuri cаrе sе cаrаctеrizеаză printr-o аsеmănаrе sintаctică și sеmаntică doаr pаrțiаlă”: „Dе аcееа vă întrеb, undе sînt dеciziilе bărbătеști аlе „lupului dе mаrе”? Undе еstе rеsponsаbilitаtеа „cаmpionului аnticorupțiе”, omul intеgru, cu firmе pеrsonаlе cаrе făcеаu аfаcеri cu ministеrul pе cаrе îl conducеа?”.

2.7 Spеcificul discursurilor dе ”drеаptа” și dе „stângа”

Аstăzi în Еuropа drеаptа prаctică un tip dе discurs intolеrаnt cаrе е in măsură să spеriе oricе pаrtizаn sincеr аl sociеtății dеschisе. i totuși аcеstа еstе аtât dе insidos și dе discrеt inșurubаt in gândirеа еlitеlor еconomicе și guvеrnаmеntаlе incât vocilе criticе sunt văzutе cа sâcâitoаrе cаsаndrе. Аcеst nou discurs аl drеptеi consеrvаtoаrе еstе un răspuns simplist, “în oglindă” lа tеmеrilе instinctivе аlе unеi populаții bulvеrsаtе dе schimbări rаpidе dеmogrаficе, еconomicе și culturаlе. Totodаtă, еstе o ignorаrе crаsă а rеsponsаbilităților clаsеi politicе. Drеаptа dеmocrаtică trеbuiе să-și аsumе rolul intr-o nouă аliаnță rе-intаrită cu stаngа impotrivа unor pеricolе rеаlе și să еvitе аstfеl imprеună un еșеc mаjor аl modеlului Еuropеаn din cаrе să piаrdă toаtă lumеа. Nu sugеrеz dе loc omogеnitаtе idеologică ci o compеtițiе cu rеguli și cu un tеrеn nеutru еsеnțiаl pеntru o bună sociеtаtе dеmocrаtică.

Discursul аctuаl аl drеptеi еvită răspunsuri concrеtе și indică lipsа еvidеntă dе soluții politicе și еconomicе simplе lа provocări uriаșе dеmogrаficе și еconomicе. Аcеstеа sunt аdusе dе schimbări globаlе inеxorаbilе și fără intoаrcеrе și cеr o viziunе pе măsură. Аici nu а еșuаt doаr drеаptа ci și stângа. Numаi că stângа а grеșit tocmаi аsumând discursul еconomic аl drеptеi, susținând poziții nеo-libеrаlе iаr unеori politici publicе consеrvаtoаrе. Publicul său trаdiționаl еstе dеzаngаjаt din dеzbаtеrilе dе sociеtаtе și mаi puțin dispus lа militаntism. Drеаptа in schimb compеnsеаză lipsа viziunii in mod irеsponsаbil cu un discurs ultrа simplificаtor cаrе producе o cаricаtură а rеаlităților еconomicе și politicе. Pеntru аcеаstа sе bаzеаză pе un discurs cаrе crеаză аsociеri fаlsе și iluzii pеriculoаsе și cаrе аmеstеcă еconomiа politică pаrtizаnă și mаrotа stаtului cu obligаții rеstrânsе cu o idеologiе cu pronunțаt iz nаtionаlist și xеnofob.

Problеmа nu еstе doаr еstеtică și discursivă. Nu mаi еstе vorbа doаr dе dеclаrаții și opinii ci dе idеi politicе cаrе influеnțеаză și opțiunilе și politicilе.

2.8 Comunicare politică – proces de influență socială

Influența socială este o acțiune exercitată de o entitate socială (persoană, grup etc.) orientată spre modificarea atitudinilor, credințelor și comportamentelor altor persoane sau grupuri sociale. Ea este asociată cu domeniul relațiilor de putere și control social, de care se deosebește întrucât nu apelează la constrângere. Influența socială poate fi considerată ca o formă specifică a puterii, a cărei resursă principală este persuasiunea. Efectele influenței sociale sunt profund dependente de context, întrucât acesta stimulează sau blochează receptivitatea și creează condiții de acceptare, întărire și manifestare a schimbărilor eventual produse.

Analizând comunicarea ca proces de influență într-un cadru teoretic bazat pe conceptul de putere, Denis McQuail afirma: „utilizarea termenului de influență implică utilizarea puterii pentru a obține conformarea celuilalt, în situații în care comunicarea este principalul instrument, canal sau mijloc de exercitare a resurselor puterii”. Autorul distinge cinci baze ale puterii, adică proprietăți care îi dau comunicatorului posibilitatea să își exercite influența: puterea recompensatoare, coercitivă, legitimă, referențială, cea a expertului. În situațiile de influență prin comunicare (și este cazul întregului proces de comunicare realizat în spațiul public) influența, chiar și în forma persuasiunii nu poate fi eficientă decât dacă este acceptată de receptor. Ori, acești cinci termeni care descriu tipurile de putere socială ca atribute ale agentului influenței, implică și un tip special de coorientare a receptorului. „Astfel, recompensa sau coerciția sunt eficiente în cazul unei orientări calculative a receptorului, influența legitimă se bazează pe supunerea reglementată normativ, puterea referențială depinde de identificarea cu comunicatorul, iar puterea expertului pe încrederea și convingerea receptorului”.

STUDIU DE CAZ

ALEGERILE EUROPARLAMETARE DIN MAI 2014

Prezentare generală a Parlamentului European

Parlamentul European funcționează la Strasbourg și este după cum spunea Conway Henderson "primul și singurul experiment în democratia transnațională". A fost înființat în 1952 ca parte a Comunității Europene a Carbunelui și Otelului. El nu poate adopta legi dar are prerogative în ceea ce privește supravegherea bugetului Uniunii, fiind în măsură să blocheze o serie de propuneri executive. Parlamentul are chiar dreptul de a dizolva Comisia, dacă o asemenea hotărâre întrunește două treimi din voturi.

Din 1979 membrii Parlamentului European sunt aleși direct de către cetățenii din statele din care provin. În momentul în care Uniunea avea 12 membrii, numărul parlamentarilor se ridica la 518, după mărirea ei la 15 membrii, numărul parlamentarilor a crescut la 626.

Parlamentul European este organul reprezentativ al celor 450 de milioane de cetățeni ai Uniunii Europene. Începând cu 13 iunie 2004, acesta are 732 de membri. S-a decis că numărul maxim de parlamentari europeni trebuie fixat la 732, cu un prag minim de patru și respectiv maxim de 99 de deputați pentru fiecare stat membru.

Parlamentul European este ales o dată la 5 ani. Ultimele alegeri europene au avut loc în mai 2014, în toate cele 28 de state membre. Următoarele alegeri vor avea loc în 2019.

Alocarea locurilor în parlament are la bază o reprezentare degresivă și proporțională a statelor membre. Astfel, statele mici trimit mai mulți deputați în PE decât ar trebui dacă s-ar lua în considerare strict populațiile statelor respective.

Este de mentionat, și faptul că parlamentarii sunt aleși proporțional cu numărul polulației din țara membră din care provin, iar în forul european nu mai sunt grupați pe blocuri naționale ci pe grupuri ideologice. În acest fel Parlamentul European oferă o imagine a spectrului politic al Uniunii Europene.

Parlamentul European reprezintă, în formularea Tratatului de la Roma din 1957, "popoarele statelor unite în Comunitatea Europeană". Aproximativ 450 de milioane de cetățeni europeni din 25 țări sunt în prezent implicați în procesul de integrare, prin cei 732 de reprezentanți pe care îi au în Parlamentul European.

Primele alegeri directe în Parlamentul European s-au ținut în iunie 1979, când, la numai 34 de ani de la terminarea celui de al doilea război mondial, popoarele națiunilor Europei, o dată destrămate de război, au mers la urne pentru a alege membrii unui parlament unic. Europenii nu ar fi putut găsi un simbol mai puternic al reconcilierii.

Parlamentul European, a cărui legitimitate derivă din sufragiul universal direct, este ales la fiecare cinci ani; de-a lungul timpului, el a acumulat constant putere și influență, printr-o serie de tratate. Aceste tratate, în special Tratatul de la Maastricht din 1992 și Tratatul de la Amsterdam din 1997, au transformat Parlamentul European dintr-un organism pur consultativ într-un parlament legislativ, cu puteri similare cu cele ale parlamentelor naționale.

Parlamentul European este singura instituție comunitară care se întâlnește și își ține dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile și rezoluțiile Parlamentului se publică în Monitorul Oficial al Uniunii Europene.

Președinția, Biroul și Conferința Presedinților

Președintele reprezintă Parlamentul în situații oficiale și în relațiile internaționale, prezidează ședințele plenare și întâlnirile Biroului și Conferinței Președinților.

Președintele Parlamentului European coordonează ansamblul activităților Parlamentului și ale instituțiilor subordonate, prezidează sesiunile plenare, reuniunile Biroului și ale Conferintei președintilor grupurilor parlamentare și confirmă formal adoptarea bugetului. Totodata, reprezintă Parlamentul European în relatiile internaționale și în relatia cu alte instituții comunitare. Întrucât mandatul președintelui este de doi ani și jumătate, cu posibilitatea de reinnoire, noi alegeri au loc la jumătatea mandatului.

Biroul este organul regulator care este responsabil cu bugetul Parlamentului și răspunde de chestiuni administrative, de organizare și de personal. Pe lângă Președinte și cei paisprezece vicepreședinți, acesta mai include cinci chestori care ocupă o poziție consultativă în chestiunile administrative și financiare legate de Membri și de Statutul acestora. Membrii Biroului sunt aleși cu un mandat de doi ani și jumătate.

Biroul are numeroase atribuții administrative și financiare în cadrul Parlamentului. Acesta este responsabil de toate problemele legate de funcționarea internă a Parlamentului. Acesta ia decizii cu privire la organizarea ședințelor, poate autoriza reuniuni ale comisiilor sau ale delegațiilor în afara locurilor obișnuite de desfășurare a activității Parlamentului. Biroul numește Secretarul General, care conduce serviciile administrative ale Parlamentului, și stabilește componența și organizarea Secretariatului General. În general, Biroul se reunește de două ori pe lună.

Conferința Președinților cuprinde Președintele Parlamentului și președinții grupurilor politice; ea este organismul politic conducător al Parlamentului. Conferința elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabilește orarul activității organismelor parlamentare și termenii de referință și dimensiunea comisiilor și delegațiilor parlamentare.

Conferința președinților se întrunește, în general, de două ori pe lună. Reuniunile sale nu sunt publice.

Comisiile și secretariatul

Pentru a pregăti activitatea sesiunilor plenare ale Parlamentului, Membrii lucrează în 17 comisii permanente. Pe lângă aceste comisii permanente, Parlamentul mai poate înființa și subcomisii, comisii temporare care se ocupă de probleme specifice, precum și comisii de anchetă.

Comisiile parlamentare unite întrețin relațiile cu parlamentele statelor cu care Uniunea Europeană are acorduri de asociere. De asemeni, delegațiile interparlamentare fac același lucru pentru parlamentele multor altor țări și pentru organizațiile internaționale.

În vederea pregătirii lucrărilor din ședințele plenare, Parlamentul European a constituit 20 de comisii permanente. Acestea se împart pe sectoare: afaceri externe, dezvoltare, comerț internațional, bugete etc. și au competențe corespunzătoare domeniilor lor de expertiză. Acestea examinează și propun amendamente la propunerile de directive și de regulamente elaborate de către Comisie care sunt, de asemenea, spre examinare Consiliului Uniunii Europene. Acestea emit, de asemenea, avize pentru alte comisii. Fiecare comisie alege un președinte și patru vicepreședinți pentru o perioadă de doi ani și jumătate. Fiecare comisie dispune de propriul său secretariat.

Comisiile se reunesc în mod public o dată sau de două ori pe lună, în general în săptămânile care urmează ședințelor plenare de la Strasbourg. Documentele reuniunilor sunt accesibile publicului.

Cele unsprezece limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o treime din personalul secretariatului să lucreze în domeniul lingvistic (traducere și interpretare). Cu toate acestea, în ciuda constrângerilor impuse de multilingvism și de cele trei puncte de lucru, bugetul operațional al Parlamentului este doar unu la sută din bugetul Comunității, adică un euro și jumătate pe an de la fiecare persoană care trăiește în Uniunea Europeană.

Secretariatul General are misiunea de a coordona lucrările legislative și de a organiza sedințele plenare și celelalte reuniuni. Parlamentul European trebuie, de asemenea, să asigure un caracter multilingv integral pentru toate ședințele plenare și celelalte reuniuni. Fiecare deputat se poate exprima, în luările sale de cuvânt, în limba maternă; toate intervențiile sale din cadrul ședințelor plenare și al altor reuniuni sunt interpretate simultan în celelalte limbi oficiale. Parlamentul European este, prin urmare, cel mai mare angajator de traducători și interpreți din lume.

Membrii Parlamentului European

Membrii Parlamentului European sunt aleși prin sufragiu universal direct, într-un sistem de reprezentare proporțională – fie pe bază regională, cum este cazul în Italia, în Marea Britanie și în Belgia, fie pe bază națională, cum se întâmplă în Franța, Spania, Austria, Danemarca, Luxemburg și în alte țări, sau într-un sistem mixt, ca în Germania.

Peste tot se aplică aceleași reguli democratice, iar dintre acestea în special dreptul de vot la vârsta de 18 ani, egalitatea între femei și bărbați, și votul secret. În unele state membre, cum ar fi Belgia, Luxemburg și Grecia, participarea la vot este obligatorie.

Membrii Parlamentului European nu au voie să desfășoare anumite activități profesionale sau să dețină anumite funcții (spre exemplu, funcția de judecător, ministru sau director al unei companii de stat). De asemenea, ei trebuie să se supună legilor naționale care restricționează sau interzic mandatele duble.

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în 1993, orice cetățean al unui Stat Membru al Uniunii Europene care trăiește în altă țară a Uniunii poate vota sau candida la alegeri în țara sa de rezidență.

De aseemenea, membrii Parlamentului European primesc aceleași alocații ca parlamentari, ca și membrii parlamentelor lor naționale. Această alocație este plătită de fiecare Stat Membru și completată de Parlamentul European cu o sumă care să acopere cheltuielile Membrilor Parlamentului European, apărute ca urmare a îndeplinirii îndatoririlor lor și recrutării de asistenți. Aceste alocații pot fi blocate dacă Membrii nu participă regulat la ședințele plenare.

La cererea Parlamentului, în Tratatul de la Amsterdam s-a inclus o prevedere referitoare la un statut comun pentru toți Membrii Parlamentului European. Acest statut va fi adoptat în curând și va elimina discrepanțele între salariile Membrilor de diferite naționalități, asigurând în același timp o transparență mai mare.

Componența Parlamentului European

Numărul de Membri pentru fiecare stat este specificat în Tratate. (Anexa 1)

În Cameră, Membrii se adună în grupuri politice, nu în delegații naționale. În prezent, Parlamentul are opt grupuri politice, plus câțiva membri "independenți". Aceste grupuri politice cuprind membri din peste o sută de partide politice naționale.

Țările în curs de aderare la Uniunea Europeană trimit un număr de observatori în Parlamentul European cu o anumită perioadă de timp înaintea aderării propriu-zise. Numărul de observatori și împărțirea lor politică este înscrisă în tratatele de aderare ale țărilor respective.

Observatorii pot participa la reuniunile comisiilor parlamentare, unde președintele îi poate invita să ia cuvântul, dar nu au drept de vot și nu pot lua cuvântul în ședințele plenare ale Parlamentului. Observatorii urmăresc dezbaterile din plen, din comisiile permanente și din grupurile politice din care fac parte pentru a fi deja familiarizați cu funcționarea Parlamentului European la momentul aderării. De la data aderării și până la organizarea de noi alegeri transnaționale pentru Parlamentul European observatorii devin provizoriu deputați.

Activitatea Membrilor Parlamentului European

Membrii Parlamentului European se întâlnesc în ședință plenară, timp de o săptămână, la Strasbourg, unde este sediul Parlamentului European.

Comisiile parlamentare se întâlnesc în general două săptămâni pe lună la Bruxelles, pentru a ușura contactul cu Comisia și Consiliul European. Cea de a treia săptămână este rezervată întâlnirilor grupurilor politice, iar cea de a patra, pentru ședința plenară de la Strasbourg. Parlamentul mai are și întâlniri plenare suplimentare la Bruxelles. Secretariatul se află la Luxemburg.

Traducerea simultană a tuturor dezbaterilor parlamentare și discuțiilor comisiilor este asigurată în cele unsprezece limbi oficiale ale Uniunii: daneză, olandeză, engleză, finlandeză, franceză, germană, greacă, italiană, portugheză, spaniolă și suedeză. De asemenea, toate documentele parlamentare sunt traduse și publicate în toate aceste unsprezece limbi.

Importanța primelor alegeri europarlamentare în Romania

Conform Tratatului de Aderare, România a fost obligată în anul 2009 să organizeze alegeri pentru Parlamentul European. Partidele s-au înscris în cursa pentru Bruxelles cu liste cuprinzând treizeci și cinci de politicieni. Alegătorii și-au trimis reprezentanții fără să știe că acolo aceștia nu se reprezintă pe sine, nici națiunea română, ci vor face parte din grupurile politice reprezentative. Lucrează în comisii, se pot impune cu proiecte de legi sau amendamente care să privească populația continentală, și nu interesele unor grupuri românești. Eventual, se vor putea bate în comisia de muncă pentru recunoașterea profesională a unor meseriași români, dar asta dacă soluțiile la probleme vizează un corp reprezentativ european.

Faptul că am avut 35 de parlamentari în anul 2009, ne-a ajutat să fim a șaptea țară ca pondere în legislativul european, ceea ce a fost considerat ca fiind un avantaj foarte mare pentru promovarea unor politici în beneficiul României și al românilor, dar și pentru susținerea politicilor la nivel european. De asemenea, cei 35 de parlamentari au fost afiliați diferitelor grupuri politice și au putut susține în cadrul acestor grupuri interesele celor care i-au ales.

Este cea mai legitimă modalitate de reprezentare a intereselor cetățenilor români la nivelul instituțiilor europene. Mai mult, ei au ajutat, încă de pe vremea când erau observatori, ca țara noastră sa adere la timp la UE. Practic au fost punctul de legătură dintre ministerul nostru, Guvernul României și parlamentarii europeni. Le-au pus la dispoziție informațiile reale cu privire la România și în timp, după ce și-au construit o relație de încredere, iar europarlamentarii s-au convins că e mai bine să ceară informații bine documentate de la ei, au reușit și să le schimbe în bine imaginea de ansamblu despre România.

Acum, europarlamentarii noștri sunt membri cu funcții importante în comisii cât mai variate și asta spune multe, pe lângă rapoartele care pot fi întocmite de ei, de amendamentele pe care le pot depune la acte care au legătură cu țara noastră, pot influența în bine pentru România anumite decizii ale comisiilor din care fac parte și mai departe chiar ale plenului Parlamentului. Așa s-a întâmplat cu raportul privind închisorile CIA care nu a fost votat de către grupul PPE pentru că amendamentele aduse de europarlamentarii români nu fuseseră acceptate. La fel, Parlamentul European a propus schimbarea deciziei Comisiei Europene de a diminua plățile directe către agricultori la intervenția europarlamentarilor români.

Ceea ce ar trebui să primeze în aceste alegeri sunt „politicile europene”, prin care românii să poată beneficia de avantajele statutului de cetățeni europeni. Iar faptul că partidele românești sunt afiliate la grupurile politice din Parlamentul European este un avantaj, beneficiem astfel de experiența și sprijinul acestora. Aceasta este esența Uniunii Europene, avem parteneri de drum și suntem parteneri de drum.

Alegerile pentru Parlamentul European contribuie major la europenizarea vieții politice românești, din punctul de vedere al relației alegător-ales, dar și al propagării rolului europarlamentarului român pentru Europa. A fost fără îndoială un moment al adevărului în politica românească, pentru că cetățenii pot vedea foarte clar cine susține poziția României în Uniunea Europeană doar la nivel declarativ și cine și prin fapte. În egală măsură știu cine sunt europenii autentici, cei care înțeleg valorile europene sau cei care doar le-au invocat până în prezent.

Societatea românească a evoluat foarte mult odată cu apropierea țării de Uniunea Europeană, iar aleșii vor fi și produsul acestei transformări.

Începând cu introducerea alegerilor europene, în 1979, interesul cercetătorilor s-a centrat pe acest nou tip de scrutin pentru o instituție supranațională europeană, punând în discuție problematici precum consecințele trecerii la alegeri directe, reprezentativitatea europarlamentarilor pentru votanți proprii sau posibilitatea emergenței unei clase politice europene.

Cu toate că alegerile directe au fost introduse cu scopul creării unor partide politice pan-europene și al oferirii posibilității cetățenilor europeni de a fi reprezentați, acest lucru pare a nu se fi întâmplat. În mod surprinzător, încă de la primele alegeri europene directe, acestora li s-a pus eticheta de „alegeri de ordinul doi”2.

De ce au fost diferite aceste alegeri?

Uniunea Europeană face eforturi pentru a depăși criza economică, iar liderii UE reflectează asupra direcției care ar trebui urmate în viitor. Prin urmare, acestea au fost cele mai importante alegeri europene de până acum. Ele au permis alegătorilor să evalueze eforturile depuse de liderii UE pentru a face față crizei din zona euro și să își exprime opiniile în ceea ce privește planurile care vizează o mai strânsă integrare economică și politică. Mai mult decât atât, acestea au fost primele alegeri desfășurate după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în 2009, care a conferit o serie de noi competențe Parlamentului European. O noutate majoră introdusă de tratat este că, pentru prima dată, nominalizarea de către statele membre a președintelui Comisiei Europene care îi va succeda în funcție lui José Manuel Barroso, trebuie să țină seama de rezultatul alegerilor europene.

Din cele 13 de partide politice europene, cinci au nominalizat un candidat care să îi succeadă Președintelui Comisiei Europene. PPE l-a nominalizat pe Jean-Claude Juncker, fost premier al Luxemburgului și fost președinte al Eurogrup, candidatul PSE este Martin Schulz, președinte al Parlamentului European, Liberalii și Democrații au optat pentru Guy Verhofstadt, fost premier belgian și lider al grupului liberal din PE, Verzii au nominalizat un duo alcătuit din deputații europeni José Bové (Franța) și Ska Keller (Germania), în timp ce Stânga Europeană l-a nominalizat pe Alexis Tsipras, liderul partidului Syriza din Grecia. Parlamentul, singura instituție a Uniunii ai cărei membri sunt aleși prin vot direct, reprezintă un pivot al sistemului decizional al Uniunii și se află pe picior de egalitate cu guvernele naționale în ceea ce privește aproape toată legislația UE.

Alegerile europarlamentare din 14 mai 2014 în România

Mai multe partide și alianțe candidate la alegerile europarlamentare au furat startul în campania electorală. Chiar dacă aceasta trebuia să înceapă pe 25 aprilie, mai multe orașe din România erau deja înțesate cu panouri electorale, iar votanții făceau coleție de flyere de la diverși candidați.

La acest scrutin au înscris liste de candidați  Alianța electorală PSD-UNPR-PC, Partidul Național Liberal, Uniunea Democrată Maghiară din România, Partidul Democrat Liberal, Partidul Poporului -Dan Diaconescu, Partidul Mișcarea Populară, Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat, Forța Civică, Partidul Alternativa Socialistă, Alianța Națională a Agricultorilor. BEC a constatat totodată rămânerea definitivă a candidaturilor înregistrate de Partidul România Mare (cu excepția a 11 candidați), Partidul Verde (cu excepția a 19 candidați), Partidul Noua Republică (cu excepția unui candidat), Partidul Dreptății Sociale (cu excepția unui candidat), Partidul Ecologist Român (cu excepția a 4 candidați). De asemenea, au participat la alegeri și opt candidați independenți: Mircea Diaconu, Corina Ungureanu, Dănuț Liga, Pericle Iulian Capsali, Paul Purea, Peter Costea, Constantin Filip Titian, Valentin Dăeanu.

Ziua de vineri, 25 aprilie, a adus și prezentarea conceptelor de campanie electorală, unul dintre cele mai vehiculate fiind cel al alianței PSD-UNPR-PC, care a mers pe conceptele “Mândri că suntem români!”, “România Puternică în Europa” și “USL trăiește”. Mesajul transmis de către alianță votanților, a fost clarificat în prealabil de președintele executiv USL (în momentul campaniei), Liviu Dragnea, caracterizându-l ca fiind "pozitiv, optimist și constructiv, care să redea românilor mândria și care să arate că există motive de încredere cu privire la ce suntem și ce putem deveni, ca țară" .

Partidul Național Liberal (PNL) a plecat la drum cu un scop bine fixat: opt mandate în Parlamentul European, echivalentul a 25% din totalul voturilor. Cu obiectivul și speranța unei candidaturi din partea vicepreședintelui PNL (din acel moment) Mircea Diaconu, părea că nimeni și nimic nu le va sta în cale. La câteva săptămâni de la începerea campaniei, Mircea Diaconu a fost declarat ca fiind incompatibil de către Agenția Națională pentru Integritate (ANI). Incompatibilitatea a survenit din deținerea, în același timp, a postului de director al Teatrului Nottara din București și al mandatului de senator PNL. Retras de pe listele PNL, Diaconu a decis să candideze ca independent, reușind să strângă cele 100.000 de semnături necesare pentru a-și depunde candidatura. Este doar unul, dintre cei opt candidați independenți înscriși pe listele Biroului Electoral Central.

Partidul Poporului -Dan Diaconescu (PP-DD) a avut parte de un început fulminant al campaniei electorale, startul fiind dat la Arad unde peste 5.000 de membrii și simpatizanți l-au așteptat pe Dan Diaconescu. Au refuzat orice posibilă alianță, după cum Simona Man a declarat :"Nu vom face nicio alianță cu nimeni, noi vom merge singuri la aceste alegeri europarlamentare și vom fi foarte atenți la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, la faptul că această alianță (n.r.- USL ), practic, s-a rupt, din moment ce s-a constituit o altă alianță între aceste formațiuni politice și suntem convinși că avem un culoar favorabil în acest moment și eu consider că putem fi formațiunea politică pe locul II la alegerile europarlamentare".

Vasile Blaga, președintele PDL, a anunțat lista candidaților, obiectivul partidului fiind, obținerea a cel puțin 5 mandate. Cap de listă au fost Monica Macovei, Theodor Stolojan și Traian Ungureanu. Lansarea acestora a fost făcută cu fast, la eveniment fiind prezenți și președintele PPE, Joseph Daul și fostul premier al Republicii Moldova, Vasile Filat. Sloganul, “Europa în fiecare casă!”, a reprezentat un prilej de a lansa atacuri la adresa PNL și PSD, în fața de „7.000 de democrat-liberal”.

Tragerea la sorți facută de Biroul Electoral Central, a dezvăluit pozițiile pe care partidele le-au avut pe buletinele de vot. Astfel, PDL a ocupat prima poziție, PMP a doua, UDMR a treia, fiind urmate de PSD-UNPR-PC, PNL.

Cât a costat apariția candidaților la televizor?

Nicio campanie electorală nu este completă fără apariția candidaților la dezbateri și emisiuni televizate. Pentru a ajunge în atenția votanților, partidele au băgat mâna “adânc” în “buzunare” pentru a face posibilă prezența candidaților la diferitele emisiuni pe teme politice din mass-media românească. Posturile TV și-au văzut interesul, practicând “tarife” amețitoare. În topul celor mai scumpe televiziuni este Antena 3 care, pentru un spot electoral de 30 de secunde cere de la 1.200 de euro în prima săptămână de campanie, la 2.000 de euro în ultima săptămână. Același post cere  10 minute într-o emisiune de promovare electorală încep, în prima săptămână de campanie, de la 2.500 de euro, pentru a ajunge la 8.300 de euro în ultima săptămână de campanie.

Cu tarife, cât de cât, acceptabile a ieșit în întâmpinarea candidaților și România TV care, a cerut 350 de euro pentru un spot electoral. Nu putem vorbi, însă, de un preț mic și pentru aparițiile în emisiunile postului TV, aceștia percepând o “taxă” de 4.000 de euro pentru 15 minute.

În ceea ce privește postul de televiziune B1, acesta a cerut 300 de euro pentru spoturile electorale, iar transmisiunile în direct de la mitinguri și conferințe de presă au fost taxate cu 6.000 de euro o jumătate de oră.

Singurul post care nu a cerut bani în această campaie electorală, a fost postul DIGI 24, acesta difuzând doar dezbateri pe teme de campanie.

Rezultate ale alegerilor europarlamentare din mai 2014

Alianța PSD-UNPR-PC a obținut 37,60 % din voturile exprimate la alegerile europarlamentare, fiind urmată de PNL cu 15 %, PDL cu 12,23 %, independentul Mircea Diaconu cu 6,81 %, UDMR cu 6,30 % și PMP cu 6,21 %, potrivit rezultatelor parțiale anunțate, luni după-amiază, de Biroul Electoral Central.

Potrivit rezultatelor parțiale, Alianța PSD-UNPR-PC a obținut 2.093.032 de voturi, PNL – 835.453 voturi și PDL – 680.759 de voturi.

Candidatul independent Mircea Diaconu a fost votat de 379.528 de alegători, UDMR a primit 350.659 de voturi, iar PMP a obținut 345.908 de voturi.

Aceste date provin din centralizarea rezultatelor scrutinului din 18.721 secții de votare (99,99 la sută).

Restul competitorilor nu au trecut pragul electoral.

Partidul Poporului Dan Diaconescu a obținut 204.289 voturi (3,67%), Partidul România Mare a primit 150.468 voturi (2,70%), Forța Civică – 145.184 de voturi (2,60%), Partidul Ecologist Român – 64.230 (1,15%), Alianța Națională a Agricultorilor – 53.264 (0,95%), Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat – 49.978 (0,89%), Partidul Verde – 19.125 (0,34%), Partidul Noua Republică – 15.419 (0,27%), Partidul Dreptății Sociale – 13.536 (0,24%) și Partidul Alternativa Socialistă – 9.802 (0,17%).

Voturile obținute de candidații independenți sunt: Iulian Capsali Pericle – 49.609 (0,89%), Peter Costea – 41.271 (0,74%), Georgiana Corina Ungureanu – 27.320 (0,49%), Paul Purea – 11.317 (0,20%), Dănuț Liga – 10.648 (0,19%), Valentin Eugen Dăeanu – 8.748 (0,15%) și Constantin-Titian Filip – 6.458 (0,11%).

Aceste rezultate au fost comunicate după centralizarea proceselor verbale din 96,18% din secțiile de votare, a precizat purtătorul de cuvânt al BEC, Marian Muhuleț.

Conform sursei citate, din totalul de alegători înscriși în listele electorale, 18.219.749 alegători înscriși în listele electorale, s-au prezentat la urne 5.911.232, reprezentând 32,44%.

S-au înregistrat 5.566.005 de voturi valabil exprimate (94,15%), iar 344.980 (5,83%) au fost declarate nule.

Purtătorul de cuvânt al BEC, Marian Muhuleț, care a prezentat acesta date, a menționat că anunțul de la ora 17.00 privind situația centralizării rezultatelor votării va fi ultimul din ziua de marți.

Alianța PSD-UNPR-PC a obținut 37,4% din voturile exprimate la alegerile europarlamentare, fiind urmată de PNL cu 14,86%, PDL cu 12,23%, independentul Mircea Diaconu cu 6,92%, UDMR cu 6,47% și PMP cu 6,21%, potrivit rezultatelor parțiale anunțate, luni, de Biroul Electoral Central.

Restul competitorilor nu au trecut pragul electoral.

Aceste rezultate au fost comunicate după centralizarea proceselor verbale din 96,18% din secțiile de votare, a precizat purtătorul de cuvânt al BEC, Marian Muhuleț.

Conform sursei citate, din cei 17.696.946 de alegători înscriși în listele electorale, s-au prezentat la urne 5.714.814, reprezentând 32,29%. S-au înregistrat 5.382.490 de voturi valabil exprimate (94,18%), iar 332.149 (5,81%) au fost declarate nule.

Alianța PSD-UNPR-PC a obținut 37,25% din voturile exprimate la alegerile europarlamentare, fiind urmată de PNL cu 14,86%, PDL cu 12,26%, independentul Mircea Diaconu cu 6,95%, UDMR cu 6,48% și PMP cu 6,24%, potrivit rezultatelor parțiale anunțate, luni, de Biroul Electoral Central.

Conform rezultatelor parțiale prezentate de BEC, Alianța PSD-UNPR-PC a obținut 1.947.607 voturi (37,25%), PNL a obținut 777.204 voturi (14,86%) și PDL a obținut 641.201 voturi (12,26%).

Candidatul independent Mircea Diaconu a fost votat de 363.667 de alegători (6,95%), UDMR a primit 338.963 de voturi (6,48%) și PMP a obținut 326.346 de voturi (6,24%).

Restul competitorilor nu au trecut pragul electoral.

Astfel, Partidul Poporului Dan Diaconescu a obținut 189.325 de voturi (3,62%), Partidul România Mare a obținut 141.818 voturi (2,71%), Forța Civică – 138.095 de voturi (2,64%), Partidul Ecologist Român – 61.781 (1,18%), Alianța Națională a Agricultorilor – 49.911 (0,95%), Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat – 48.090 (0,91%), Partidul Verde – 18.388 (0,35%), Partidul Noua Republică – 14.683 (0,28%), Partidul Dreptății Sociale – 12.633 (0,24%) și Partidul Alternativa Socialistă – 9.166 (0,17%).

Voturile obținute de candidații independenți sunt: Iulian Capsali Pericle – 47.920 (0,91%), Peter Costea – 39.443 (0,75%), Georgiana-Corina Ungureanu – 26.244 (0,5%), Paul Purea – 10.663 (0,20%), Dănuț Liga – 9.910 (0,18%), Valentin Eugen Dăeanu – 8.403 (0,16%) și Constantin-Titian Filip – 6.091 (0,11%).

Aceste rezultate au fost comunicate după centralizarea proceselor-verbale din 93,54% din secțiile de votare, a precizat purtătorul de cuvânt al BEC, Marian Muhuleț. Conform sursei citate, din cei 17.208.926 alegători înscriși în listele electorale, s-au prezentat la urne 5.549.303, reprezentând 32,24%. S-au înregistrat 5.227.552 voturi valabil exprimate, iar 321.579 au fost declarate nule. (Anexa 2)

CONCLUZII

Pe parcusul lucrării mele am analizat din toate punctele de vedere jurnalismul politic și am ajuns la următoarea concluzie: în democrații, rolul jurnalistului este acela de a informa publicul asupra dezbaterilor publice, pentru ca aceștia să ia deciziile cele mai bune. Rolul politicianului ar trebui să fie acela de a-i reprezenta pe cei care l-au ales și de a se asigura că preocupările electoratului sunt auzite și luate în considerare. Într-un astfel de sistem politic, jurnalistul ar trebui să acționeze în numele publicului pentru a se asigura că politicienii își țin promisiunile și își fac treaba. Jurnalistul ar trebui să exploreze și să acopere problemele care-i preocupă cel mai mult pe cititori și ascultători. Astfel, ei trebuie să includă o diversitatea de voci și opinii politice pentru a oferi cea mai bogată și completă acoperire mediatică posibilă.

Problema proeminentă a jurnalismului politic românesc constă în politizarea excesivă presei care, în țările dezvoltate, este considerată ca fiind liberă. Modul subiectiv în care unele posturi de televiziune își concep dezbaterile politice, nu mai lasă loc de interpretări votantului, care se arată confuz la sfârșitul campaniilor electorale. El pune ștampila de vot influențat fiind de subiectivismul “analiștilor” politici.

BIBLIOGRAFIE

Bardan, Alexandra, Marketing politic în România înainte și după 1989, Ed. Tritonic, București, 2001

Bаrriе Аxford, Thе Trаnsformаtion of Politics or Аnti-Politics?, în Nеw Mеdiа аnd Politics, Sаgе, London, 2001

Bеciu Cаmеliа, Comunicаrе politică, comunicаrе.ro, Bucurеști, 2002

Beciu, Camelia, Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, Ed Polirom, Iași, 2000

Bertrand, J. C, O introducere in presa scrisa si vorbita, Editura Polirom, 2001, București,

Blair, McNair, Introducere în comunicarea politică, Editura Polirom, București, 2007

Bulai, Alfred, Mecanisme electorale ale societății românești, Ed. Paideia, București, 1999

COMAN, M., Introducere in sistemul mass-media, Col. Media. Collegium, Polirom, Iași, 2007

Ioаn Drăgаn (și аlții), Construcțiа simbolică а câmpului еlеctorаl, Institutul Еuropеаn, Iаși, 1998

Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Puterea fără contraputere, Editura All, București, 2002

Fârte, Gheorghe-Ilie, Comunicarea politică, aspecte generale și ipostaze acutale, Rev. Agmentum, nr. 3, Editura Fundației Academice Axix, Iași, 2004-2005

Henderson, C. W., International Relations. Conflict and Cooperation at the Turn of the 21st century, 1997

Hosu, Ioаn, Notе dе curs. Comunicаrе politică, Еd. Аccеnt, Cluj-Nаpocа, 2005

Cf. Еvеrhаrd Holtmаnn (еd.), Politik-Lеxikon, R. Oldеnbourg Vеrlаg, Münchеn, 1994

Maarek, Philippe J., Communication et marketing de l’homme politique, deuxième édition, Litec, Paris, 2001.

McQuail, Denis, Comunicarea, Institutul European Iași, 1999

Pop, Doru, Mаss-mеdiа și dеmocrаțiа, Ed. Polirom, Iаși, 2001

Pripp, Cristina, Marketingul politic, Editura Nemira, București, 2002

Richаrd D Аndеrson, Еncourаging Dеmocrаtic Pаrticipаtion in Russiа: Prаgmаtic Аmbiguity аnd Idеntificаtion with Politicаl Spеаkеrs, în Intеrnаtionаl Sociеty for Politicаl Psychology, Vаncouvеr, 1996

ROȘCA, V., Mediatizarea discursului electoral si imaginea publică a candidaților, Ed. Institutului European, Iași, 2007

Rovеnțа-Frumușаni, Dаniеlа, Аnаlizа discursului. Ipotеzе și ipostаzе, Еditurа Tritonic, Bucurеști, 2004

Rus, Călin, Flaviu, Introducere în știința comunicării și a relațiilor publice, editura Institutul European, 2002

Ruxăndroiu, Liliаnа, Dicționаrului dе științе аlе limbii, Еditurа Nеmirа, Bucurеști, 2005

Runcan, Miruna, Introducere în etica și legislatia presei, Editura All, București, 1998

Schwartz G. „Politica și presa: reprezintă mass-media a patra putere în stat?”, Institutul European, Iași, 2001

W. Schrаmm, „How Communicаtion Works”, în Thе Procеss аnd Еffеcts of Mаss Comunicаtion, Univеrsity of Illinois Prеss, Urbаnа, 1965

Stoiciu, Andrei, Comunicarea politică. Cum se vând idei și oameni, Humanitas-Libra, 2000

Szabo, L.V., Libertate și comunicare în lumea presei, Editura Amarcord, Timișoara, 1999

Tеodorеscu, Bogdаn, Mаrkеting politic și еlеctorаl, SNSPА, Bucurеști, 2001

Tеun А. Vаn Dijk, Discoursе аs Sociаl Intеrаction, Sаgе Publicаtions, London, 1997

Thoveron, G., Comunicarea politică azi, Ed. Antet, București, 1996

Zаfiu R., Limbаj si politic, Еditurа Univеrsității din București, Bucurеști, 2007

http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=1062&title=Alegerile_europene

http:// www.cdеp.ro

http://www.cotidianul.ro/pdl-si-a-lansat-candidatii-la-europarlamentare-234969/

http://www.europarl.europa.eu/bucuresti

http://www.europarl.europa.eu/parliament.

http://www.europarl.europa.eu/parliament.do?language=RO

http://www.europeana.ro

http://www.evz.ro/alegeri-europarlamentare-2014-antena-3-cea-mai-scumpa-televiziune-in-campania-electorala-.html

http://jurnalul.ro/stiri/politica/alianta-psd-unpr-pc-si-a-publicat-conceptul-de-campanie-electorala-666842.html

http://jurnalul.ro/stiri/politica/simona-man-pp-dd-dan-diaconescu-va-deschide-lista-candidatilor-pentru-europarlamentare-661161.html

http://www.mediafax.ro/politic/campania-electorala-pentru-europarlamentare-incepe-vineri-la-ora-0-00-12519176

http://www.monde-diplomatique.ro/Alegeri-europene.html

http://www.realitatea.net/alegerile-europarlamentare-2014-primele-rezultate-oficiale-anun-ate-de-bec_1447788.html#ixzz3bIisZTqi 

ANEXE

ANEXA 1

ANEXA 2