Comunicarea Strategică – Factor Esential ÎN Realizarea Obiectivelor DE Securitate Nat7ională

Doctorand Flaviu – George PREDESCU

TEZĂ DE DOCTORAT

TEMA: COMUNICAREA STRATEGICĂ – FACTOR ESENȚIAL ÎN REALIZAREA OBIECTIVELOR DE SECURITATE NAȚIONALĂ

Conducător de doctorat:

Prof. univ. dr.

Constantin Onișor

Teză elaborată în vederea obținerii

titlului de Doctor în Științe Militare și Informații

BUCUREȘTI – 2011

CUPRINS:

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: OBIECTIVELE DE SECURITATE NAȚIONALĂ – FACTOR DETERMINANT AL POLITICII

1.1 Identificarea și definirea obiectivelor de securitate națională

1.2 Obiectivele de securitate în epoca modernă

1.3 Îndeplinirea obiectivelor de securitate națională

1.4 Strategia Națională de Apărare și îndeplinirea obiectivelor de securitate națională

1.5 Strategia Uniunii Europene – influențe asupra îndeplinirii obiectivelor de securitate națională

CAPITOLUL II: COMUNICAREA STRATEGICĂ ÎN CONTEXTUL SECURITĂȚII ACTUALE ȘI ÎN PERSPECTIVĂ

2.1 Delimitări conceptuale

2.2 Procesul de comunicare strategică

2.3 Care sunt obiectivele comunicării strategice

2.4. Metode folosite în comunicarea strategică

2.5 Valoarea mesajului strategic în procesul de atingere a obiectivelor de securitate națională

CAPITOLUL III: COMUNICAREA STRATEGICĂ ȘI REALIZAREA OBIECTIVELOR DE SECURITATE NAȚIONALĂ

3.1 Aportul și responsabilitatea Serviciului Român de Informații în realizarea obiectivelor de securitate națională

3.2 Dificultăți în procesul de comunicare strategică și îmbunătățirea formelor și metodelor

3.3 Cultura de securitate și susținerea procesului de comunicare strategică

3.4 Comunicarea strategică – factor de activizare a demersurilor României pentru îndeplinirea obiectivelor de securitate națională

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ANEXE

INTRODUCERE

Demersul științific ”Comunicarea strategică – factor esențial în realizarea obiectivelor de securitate națională”, subliniază, prin ideea conținută în intitularea dată, scopul urmărit pe parcursul desfășurării lui argumentative: importanța decisivă a comunicării strategice, demonstrarea faptului că în perioada actuală, începutul secolului al XXI-lea, este necesar ca un stat să-și îndeplinească obiectivele de securitate națională utilizând cele mai noi cunoștințe, rezultat al celor mai recente cuceriri în direcția funcționării pârghiilor politice pe baza materialelor inovatoare rezultate în urma investigațiilor multidisciplinare și interdisciplinare. Studiul urmărește să releve cu noi date că cercetarea minuțioasă și sistematică făcută proceselor politice, sociale, economice, militare etc. trebuie efectuată la un nivel mai înalt de eficiență, pe care modalitățile tradiționale, în bună parte, nu-l mai pot asigura, fără ignorarea lor totală de aplicabilitate (după principiul David-Goliat). Procesele amintite și-au schimbat fundamental aspectele față de producerea lor la sfârșitul secolului trecut, atât din punctul de vedere al complexității relațiilor dialectice dintre elementele componente, cât și din cel al finalității lor fenomenale fiind surprinse de o multitudine și o diversitate greu de cuprins fără stăpânirea unor mijloace adecvate abordării lor. Prin urmare, iată de ce am scos în evidență în începutul tezei necesitatea solicitării unor noi factori, a antrenării unor noi energii pentru punerea în valoare a rolului comunicării strategice în mediul internațional și în cel național de securitate.

Rolul comunicării, fapt bine cunoscut, a fost determinant în procesul ruperii de natura propriu-zisă a lui homo sapiens sapiens și crearea unei naturi sui-generis – societatea umană. Suportul principal al comunicării a fost și este limbajul în toată diversitatea și multitudinea resurselor lui de expresivitate, concretizat într-un sistem complet de mesaje analizabile de la nivelul bunului-simț până la cel al ciberneticii și teoriei informației. Avem a face cu un ansamblu uriaș care cuprinde atât relațiile dintre cunoștințele individuale, intersubiectivitatea, cât și cele de la nivelul instituțiilor, organizațiilor, statelor, alianțelor etc. în raport cu limbajul (limbajele) care le mijlocește. Teza subliniază importanța conștientizării faptului că realitatea aceasta este obiectiv determinată de condițiile (condiționările) social-istorice. Pentru a-și putea atinge obiectivele, a relaționa eficient, mai ales pentru a deveni influente, chiar pentru a exista, statele trebuie, în situația mondială actuală, să găsească formele de comunicare optime.

Sintagma comunicare strategică își are originea în studiile de sociologie politică din Statele Unite ale Americii, unde pe parcursul anilor a căpătat o încărcătură semantică distinctă care îi conferă greutate epistemologică și importanță teoretică în formularea ideilor izvorâte din cunoașterea strategică. 

Sunt surprinse cuprinzătoare concepte operaționale ale activității de cercetare în intelligence: înțelegerea identităților, atitudinilor și comportamentelor, cunoașterea profundă a cultúrilor și cúlturilor, analiza tendințelor media în desfășurare, exegeza urmăririi fluxurilor de informații, identificarea actorilor care utilizează o rețea socială cu scopuri distructive, semnalarea rețelelor de influență, urmărirea permanentă a țelurilor activității lor, controlul cauzelor și efectelor, a motivațiilor politice, economice, sociale și religioase etc. Teza susține necesitatea vigilenței în urmărirea și stăpânirea cunoașterii strategice ca o cunoaștere evolutivă reflectată sever de comunicarea strategică; altfel, fără relevanță și nemijlocită pentru decizie și planificare aceasta devine nulă, iar ceea ce se crede ca fiind obținut cert și eficient este non-cunoaștere, prin non-comunicare. 

Lucrarea scoate în relief ideea că noile războaie sunt fără dubiu cele ale confruntării creierelor, ale minții, iar cine ignoră astăzi imperativul investirii prioritare în comunicarea și cunoașterea strategică este sortit eșecului picând victimă a propriei ignorări.

România respectă totalitatea angajamentelor internaționale și a celor naționale în conexiune cu celelalte, unele secrete, altele total și necesar publice. Printre actele de comunicare publică cu valoare certă în educația națională de securitate se prezintă „Strategia Națională de Securitate” (2010) și „Strategia Națională de Apărare” (2010), acte în care statul, prin reprezentanții lui, a ținut să clarifice interesele pe segmentul de securitate națională ținând seama de ceea ce vrea să fie ca stat raportat la intențiile organizațiilor, instituțiilor (ONU, NATO, OSCE, UE și altele) a căror parte este. Poziția României pe această componentă, deși explicită este și explicată, identificându-se riscurile reale, active, totodată și pe cele latente, dar și specificându-se riscurile potențiale (măsurate în unități de probabilitate). În această direcție rolul intelligence-ului este acela de a forma baza cunoașterii strategice, rezultată în mare măsură din comunicarea strategică perfecționată, formă ”prin care se asigură un input decizional pentru managementul riscurilor, decelarea provocărilor și amenințărilor în politica de securitate a unui stat.”

Aspecte importante cu privire la riscuri și amenințări, cuprinse în Strategia de Securitate Națională a României, sunt cele cu caracter asimetric, unele de natură militară, altele non-militară. Evaluările situaționale realizate la timp asupra stăpânirii acestora, ca parte a evaluării comunicării strategice, ajută, fără dubiu, conform datelor de care dispun și pe care le prezint în discursul științific prezent, la realizarea unei cunoașteri strategice eficiente în privința asigurării securității naționale.

Diplomația publică – componentă importantă a angrenajului pe care îl reprezintă comunicarea strategică – s-a dezvoltat în S.U.A., după cel de-al II-lea Război Mondial, ca program de politică externă care promova valorile și imaginea S.U.A., având inițiativa înlăturării regimurilor comuniste și înlocuirii lor cu unul democratic. Inițial, în timpul confruntării mondiale, sub forme mai puțin coerente și mai lejer structurate, diplomația publică americană se identifica, în special, cu contracararea propagandei radio susținută de reprezentanții Axei, care avea ca scop demoralizarea aliaților dar și a populației din țările ocupate prin violență armată. 

În prezenta lucrare de cercetare științifică am abordat in extenso obiectivele de securitate națională, care se găsesc în Strategia Națională de Apărare, corelându-le cu obiectivele strategiei europene. De asemenea, conturez faptul că obiectivele de securitate națională pot fi susținute prin contribuția convergentă a mai multor factori, iar unul dintre cei mai eficienți este un proces de comunicare strategică ancorat în realitățile țării și care să țină seama atât de potențialul acesteia cât și de slăbiciunile ei.

CAPITOLUL I: OBIECTIVELE DE SECURITATE NAȚIONALĂ – FACTOR DETERMINANT AL POLITICII

Obiectivele de securitate națională reprezintă axul central al Strategiei de Securitate Națională și implicit fundamentul pe care o țară își construiește politica de securitate. 

Este de neconceput existența unui stat fără ca acesta să aibă obiective de securitate națională, fără ca el să aibă un rol suveran, să fie independent, să fie indivizibil și să poată exprima obiectivele de securitate națională ale României în afara graițelor sale.

1.1 Identificarea și definirea obiectivelor de securitate națională 

Pentru a putea aborda in extenso SSNR (2007) și rolul său important în determinarea atingerii obiectivelor de securitate o poziționez în contextul legal care o generează. 

Prin siguranță națională, așa cum este ea definită de legile în vigoare, se înțelege și cadrul de desfășurare instituțional care asigură funcționarea procesului democratic, cu roluri și obligații administrative clar stabilite de lege.

Securitatea fiind un bun public, o atenție specială trebuie acordată actorilor nestatali, în primul rând, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor și altor organizații profesionale, organizațiilor non-guvernamentale etc.

România a demonstrat constant, prin participarea activă în teatrele de operații și prin rigurozitatea și profesionalismul militarilor pe care i-a trimis, că se înscrie în rândul națiunilor care tratează cu maximă seriozitate parteneriatele a căror parte este, dar mai ales faptul că orientarea țării și susținerea intereselor ei este ireversibilă.

Chiar dacă prezența României în țări aflate la mare distanță de teritoriul său, prin militari profesioniști și experți, nu a fost întotdeauna corect înțeleasă de către toți cetățenii și de mass-media, utilitatea prezenței noastre constă, în primul rând, în mesajul pe care îl transmitem aliaților noștri, în calitate de parteneri. Riscurile sunt indiscutabile, atât din punct de vedere uman, cât și al unui anumit prejudiciu de imagine, în contextul unui potențial eșec. 

Strategia se află în concordanță cu prevederile Constituției și are un rol important în construcția securității și prosperității, susținând și integrând valorile fundamentale unanim recunoscute în democrațiile internaționale.

În calitate de stat membru, România s-a racordat la un ciclu de standarde care să susțină realizările prezente și viitoare. (În acest caz întâlnim un prim fenomen cu care ne-am confruntat și care ne-a dat posibilitatea să ne măsurăm capacitățile, raportate și la ceilalți parteneri. Dacă privind din perspectiva resurselor intelectuale ocupăm un loc fruntaș, având oameni cu o capacitate intelectuală nativă, ca abordare a resurselor resurselor militare am fost și, din păcate, mai suntem și cred că vom mai fi, o bună perioadă, foarte departe de mulți dintre partenerii noștri. Acest fapt este și un răspuns pentru anumite persoane din țară, care consideră fie că riscăm prea mult, fie că avem cheltuieli nejustificate sau ne expunem, că nu avem cum să avem securitate, dar să nu avem responsabilități). 

Construcția noii identități europene și euroatlantice a României este un alt obiectiv de securitate națională prevăzut în Strategie. În acest sens, am putea cuprinde întreaga sumă de lucruri pe care ne-am asumat-o în demersul nostru european și euroatlantic. 

România a militat chiar înainte de momentul aderării de iure pentru un rol al NATO în securitatea Mării Negre. În opinia lui Maior, valoarea aderării la Alianța Nord-Atlantică rămâne unică în istoria României. România a sprijinit continuarea lărgirii Alianței cu state din Balcani și Zona Mării Negre, văzută ca o platformă de creștere a democrației și securității în regiune, proces necesar după războaiele devastatoare din Balcani și în prefigurarea problemei resurselor energetice, care a dobândit o importanță specială în ultimii ani. 

În concluzie, putem afirma că obiectivele cuprinse în SSNR sunt plauzibile și realizabile. În șirul amenințărilor putem enumera conflicte regionale, criminalitatea transnaționala organizată, dezastrele naturale sau amenințările de mediu, acestea fiind contracarate prin resurse ce se împart în două categorii. Prima este voința politică, iar cea de-a doua se referă la capacitățile militare (concretizată prin creșterea eficienței armatei în diverse câmpuri de operațiuni și prin aplicarea reformei militare). Totodată, este subliniat și accentuat rolul strategic al Mării Negre, importanța tot mai mare a zonei determinând și un punct de vedere ce prevede dezvoltarea viziunii asupra securității și a colaborării în acest spațiu strategic. Elementele centrale ale acestei abordări ofensive a strategiei de securitate sunt plasate într-un plan care conține 3 caracteristici fundamentale: statutul de membru NATO și UE, parteneriatul strategic cu SUA, precum și reforma sistemului militar și a structurilor de informații. Pentru contracararea amenințărilor de tip clasic, cum ar fi conflictele armate cu alte țări, se impune mai degrabă o consolidare a frontierelor, mai ales că, cel puțin la momentul actual, teritoriul României se află chiar la granițele structurilor euro-atlantice. Alt obiectiv la care documentul se referă, de asemenea pentru prima data in istoria strategiilor de acest fel, este relația cu Republica Moldova, in sprijinul căreia statul roman își va îndrepta toate eforturile pentru integrarea acesteia in instituțiile sus-menționate, precum și promovarea unei politici externe în vederea consolidării democrației dincolo de Prut. 

Obiective de securitate în epoca modernă

Când vorbim despre securitate vorbim despre supraviețuire. Modul specific al amenințărilor la adresa securității unui stat, necesită în mod evident aplicarea unor măsuri specifice, în aceste condiții de urgență este necesar să se blocheze prin orice mijloace propagarea amenințării. Într-o accepțiune largă, securitatea înseamnă apărare și utilizarea tuturor mijloacelor care sunt necesare, pentru ca statul, ca obiect al amenințării, să poată fi în siguranță. Mai întâi de toate, trebuie stabilit foarte clar dacă o anumită acțiune îndreptată împotriva unui stat constituie amenințare. Gama amenințărilor este specifică fiecărui stat. Pentru a putea să vorbim despre securitatea unui stat sau despre mediul internațional de securitate, trebuie să abordăm mai întâi problematica amenințărilor. Există mai multe tipuri de amenințare la adresa securității unui stat. Acestea pot fi de mai multe tipuri: militare, politice, sociale, economice, ecologice.

Principalii factori care determină intensitatea unei amenințări sunt: specificitatea identității ei, apropierea ei în timp și spațiu, probabilitatea îndeplinirii, gravitatea consecințelor și dacă percepția amenințării este sau nu amplificată de circumstanțe istorice.

Prin apariția statelor moderne, la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, relațiile internaționale s-au extins la scară mondială, ceea ce a permis apariția unor organizații, altele decât cele ale statului.

Apariția statului modern ca unitate dominantă a sistemului internațional global a configurat caracterul relațiilor internaționale. Evident, și-a impus propriile standarde de teritorialitate și suveranitate asupra întregului sistem. Lumea a devenit mult mai demarcată teritorial, iar dreptul de a guverna a fost stabilit mult mai exclusivist în cadrul acestor pachete teritoriale. Pretenția de suveranitate însemna că acest sistem internațional era predispus la război și ferm angajat în balanța de putere și principiile anti-hegemonice.

Solicitarea unei politici de securitate națională are, în primul rând, un caracter normativ. Se presupune că va indica ce anume în politica unei națiuni ar străbate reușind să fie folositor – un mijloc spre un scop rațional acceptat – cel mai bun sau cel mai puțin rău curs al acțiunii. Lângă judecățile de valoare implicite în aceste stimulări normative. Astfel de apeluri, de obicei prezumă că națiunile au făcut din securitate un scop, exceptând situațiile în care idealismul și utopismul liderilor i-a determinat să se abată de la calea tradițională. În cazul în care astfel de comportamente au existat, conformitatea ar fi bună pentru a deduce că o țară care se abate de la modelul de conduită stabilit, riscă să fie pedepsită. Aceasta ar consolida argumente normative. Problema este aceea că termenul „securitate” acoperă o gamă largă de obiective atât de divergente încât acestea pot fi interpretate drept politici de securitate.

Înțelegerea problemei securității naționale necesită o înțelegere cuprinzătoare a nivelurilor majore ale analizei și a chestiunilor sectoriale, care compun domeniul Studiilor Internaționale.

Deși termenul de „securitate națională” sugerează un fenomen la nivelul statului, conexiunile dintre acel nivel și nivelurile individual, regional și sistemic sunt prea numeroase și prea puternice pentru a fi negate. În mod similar, deși „securitatea națională” sugerează o concentrare asupra sectoarelor politic și militar, acolo unde statul este cel mai solid stabilit, ideea nu poate fi percepută cum se cuvine fără a include actorii și dinamica din sectoarele social, economic și de mediu. Conceptul de securitate leagă laolaltă aceste niveluri și sectoare atât de îndeaproape, încât cere să fie tratat într-o perspectivă integratoare.

Atâta vreme cât statele slabe constituie un procent mare din comunitatea internațională, un nivel ridicat al insecurității într-o bună parte a sistemului este inevitabilă. Insecuritatea internă în astfel de state este ridicată prin definiție. Această insecuritate se revarsă asupra relațiilor regionale. Instabilitatea internă face dificile relațiile stabile cu vecinii. Refugiații și gherilele trec granița, iar elitele instabile încearcă să-și întărească poziția cultivând amenințări externe.
Puterilor din afară li se pare greu să nu fie atrase în aceste turbulențe, mai ales că între ele se află în mod indirect o competiție pentru sferele de influență, ideologice, militare sau economice. Insecuritatea dinamicii statelor slabe poate fi văzută foarte limpede acționând la toate nivelurile (intern, regional, global) în Golf și Orientul Mijlociu. Această regiune și alte câteva, demonstrează că anarhia nu poate asigura securitatea decât dacă unitățile însele sunt stabile. 
Recenta strategia de securitate a Marii Britanii cuprinde opt importante obiective de securitate națională:

1. Identificarea și monitorizarea oportunităților și riscurilor de securitate națională.

2. Compaterea cauzelor de instabilitate.

3.Exercitarea influenței pentru a exploata oportunitățile și a gesstiona riscurile.

4. Punerea în aplicare a legii în consolidarea normelor internaționale pentru combaterea amenințărilor la adresa Regatului Unit și a intereselor acestuia.

5.Protejarea Regatului Unit și a intereselor sale pe teritoriul național și în afara acestuia pentru a face față amenințărilor fizice și electronice generate de stat și non-state.

6. Acordarea de sprijin în rezolvarea conflictelor și contribuția la stabilitate. Când este necesar, va interveni în afara granițelor, inclusiv prin folosirea forței coercitive în sprijinul intereselor vitale ale Marii Britanii și pentru protejarea teritoriului și a cetățenilor în afara granițelor.

7. Oferă rezistență pentru Marea Britanie prin pregătirea pentru toate felurile de urgențe, să fie în măsură să se recupereze în urma șocurilor și să mențină serviciile esențiale.

8. Colaborarea în cadrul alianțelor și parteneriatelor oriunde este posibil, pentru a genera răspunsuri prompte.

Obiectivele de securitate ale NATO, constituie factorul care prezintă cel mai mare interes la nivel planetar. Recentele dezbateri asupra scutului aerian antirachetă și disputa cu Rusia sunt deja de notorietate. Până la acest aspect, însă, este important să facem o trecere în revistă a obiectivelor de securitate ale Alianței Nord-Atlantice din perspectiva conceptului strategic. În condițiile în care securitatea Europei s-a ameliorat considerabil, continentul nostru fiind ferit momentan de o confruntare militară previzibilă. Conceptul strategic al NATO reafirmă funcțiile esențiale ale Alianței17, menținerea legăturii transatlantice și a unui echilibru strategic general în Europa. Conceptul admite faptul că securitatea este legată atât de factori politici, economici, sociali și de mediu, cât și de considerente legate de domeniul apărării. Ea se bazează pe posibilitatea nemaiîntâlnită până acum de a atinge obiectivele esențiale ale Alianței cu mijloace politice, conform angajamentelor luate în termenii articolelor 2 și 4 ale NATO. Politica de securitate a Alianței se bazează pe aceste trei elemente complementare: dialogul, cooperarea și menținerea unui potențial comun de apărare. Fiecare dintre ele trebuind să permită prevenirea sau rezolvarea pașnică a crizelor care amenință securitatea Europei. 

Dimensiunea militară a Alianței rămâne esențială pentru realizarea obiectivelor pe care și le-a propus. Ea continuă să fie reflectarea unui anumit număr de principii fundamentale:

– Alianța are o vocație pur defensivă.

– Securitatea este indivizibilă. Orice atac împotriva unuia dintre membrii Alianței va fi considerat ca fiind un atac împotriva tuturor. Prezența forțelor armate nord-americane staționate în Europa și destinate acestui continent rămâne indispensabilă securității sale, care este indisolubil legată de cea a Americii de Nord. 

– Politica de securitate a NATO este bazată pe apărarea colectivă, ceea ce include o structură militară integrată și acorduri adecvate de coordonare și cooperare.

– Menținerea în Europa a unei combinații potrivite de forțe nucleare și forțe convenționale va rămâne necesară în viitorul previzibil.

Conceptul strategic subliniază necesitatea, pentru securitatea Alianței, dar ține cont și de contextul global. El subliniază marea diversitate de riscuri ce pot pune în primejdie securitatea Alianței: proliferarea armelor de distrugere în masă, întreruperea aprovizionării cu resurse de bază, acte de terorism și sabotaj. 
În viziunea liderilor statelor NATO, organizația se va auto-obiectiva unic și esențial în asigurarea apărării și securității comune. Pentru a ghida următoarea perioadă în cadrul NATO, a fost elaborat noul concept strategic (Anexa nr.1) care are următoarele priorități:

➢ Se reconfirmă legătura între națiunile noastre de a se apăra una pe alta împotriva oricărui atac, inclusiv împotriva noilor amenințări la siguranța cetățenilor noștri.

➢ Alianța se angajează pentru a preveni crizele, gestionarea conflictelor și stabilizarea situațiilor post-conflict, inclusiv prin colaborarea mai strânsă cu partenerii internaționali, cei mai importanți fiind Organizației Națiunilor Unite și Uniunea Europeană.

➢ Alianța oferă partenerilor noștri din întreaga lume un mai mare angajament politic în relațiile cu Alianța, și un rol important în modelarea operațiunilor conduse de NATO la care acestea contribuie.

➢ Se angajează ca obiectivul NATO este de a crea condițiile pentru o lume fără arme nucleare – dar reconfirmă că, atâta timp cât există arme nucleare în lume, NATO va rămâne o Alianță nucleară.

➢ Se reafirmă angajamentul nostru ferm de a păstra ușa NATO deschisă tuturor democrațiilor europene care îndeplinesc standardele de aderare, deoarece extinderea contribuie la obiectivul nostru de libertate și pace în întreaga Europă.

➢ Se angajează ca NATO să continue reforma spre o Alianță mai eficace, mai eficientă și flexibilă, astfel încât contribuabilii noștri să obțină cele mai bune garanții de securitate pentru banii pe care îi investesc în apărare. 

În opinia lui Maior, în cadrul strategiilor de apărare, managementul resurselor umane este o componentă fundamentală a transformării forțelor militare. Încă de la apariția armatelor moderne, a fost întotdeauna dificil pentru establishment-ul militar să se adapteze la schimbările continue de la nivelul societăților, după cum stabilirea celei mai adecvate formule de combinare a experienței și a adaptabilității personale a liderilor militari și soldaților, a constituit în mod constant o provocare pentru sociologii militari. Un criteriu de bază pentru succesul reformei în sectorul de apărare este calitatea personalului. Aceasta stă la baza strategiilor solide de apărare și se reflectă în structura și impactul relațiilor civili-militari. 

1.3 Îndeplinirea obiectivelor de securitate națională

Pentru îndeplinirea obiectivelor de securitate națională, este necesar un efort deosebit pentru a le putea pune în practică prin cele mai eficiente mijloace. Acest efort este determinat de toți factorii care intră sub cupola statului român, de la instituții și până la cetățeanul obișnuit. Demersul nostru științific vizând în ansamblul său, crearea unui mecanism prin care obiectivele de securitate națională să facă obiectul actului de comunicare, la nivel strategic.

Dezbaterile pe această temă trenează însă de foarte mult timp, iar Parlamentul ezită încă să ia o decizie, pentru a produce un pachet legislativ nou, adecvat realităților specifice începutului de secol XXI. Premisele realizării unui astfel de demers rămân viabile în continuare, dar ele necesită o analiză atentă care să se bucure de suportul întregului spectru politic și care să aibă la bază acceptul cetățenilor.

Promovarea democrației reprezintă o cale sigură spre securitate, dar aduce cu sine un alt tip de pericole survenite din facilitarea unui alt tip de acees la procesul decizional.

Strategia cuprinde obiective majore care vizează planul extern, care se pot înfăptui prin participarea activă – politică, diplomatică, economică, militară și în planul activității de informații – la promovarea democrației și unor valori identitare. Rațiunea acestei abordări se întemeiază pe convingerea fermă că democrația este cel mai important scut și cea mai eficientă armă de luptă împotriva terorismului internațional. 

În viziunea lui Barry Buzan, care face o analogie între securitatea cetățeanului în strânsă legătură cu cea a statului, acesta susține că o importantă implicație a securității individuale pentru securitatea națională se află în puternicele presiuni politice și constrângeri orientate în sus, dinspre cetățeni înspre stat. Esența acestor amenințări neprovenind din amenințări directe la adresa statului sau guvernului, ci din influența exercitată de opinia publică asupra politicii statului sau din limitata capacitate a statului de a modela opinia publică în sensul intereselor sale. 

Pentru a-și putea atinge obiectivele, statul trebuie să fie foarte puternic. În relația cu cetățenii săi trebuie să aibă un rol ferm și predictibil, pentru a putea permite cetățeanului să adopte o atitudine cât mai apropiată de așteptările sale și în strictă concordanță cu respectarea legii. 

În ceea ce privește terorismul, același autor este de părere că din cauza unei subminări a încrederii în capacitatea statului de a asigura securitate internă, teroriștii pot forța statul să-și facă măsurile de securitate și mai apăsătoare. Terenul pe care se confruntă politica de stat și securitatea individuală este politica externă. 

În acest segment, în care se blamează (într-un mod inconștient de foarte multe ori) alocarea de resurse, Buzan întărește în teoria sa aspectul foarte important că statul are obligația să-și apere cetățenii, dar nu o poate face fără riscuri și costuri. Din acest punct de vedere, putem admite că sunt două tipuri de costuri, cele directe, care țin de alocarea resurselor într-un domeniu subteran, care nu se poate lăuda cu realizarea obiectivelor în mod public și un alt tip de costuri care țin de la pierderea unor vieți umane, până la restricționarea unor drepturi. Aceste fenomene au apărut în ultimele două decenii și s-au dezvoltat progresiv, în funcție și ascensiunea tehnologiilor și a globalizării.

În concordanță cu contextul internațional, România este în foarte multe situații în poziția de a adopta o politică soft, în care primează câtă lume poți să atragi de partea ta în a-ți promova interesele și nu adoptarea unei atitudini ostile, mai ales în relațiile de vecinătate.

Cu privire la “soft power”, unul dintre cei mai mari specialiști americani în politică externă este de părere că reprezintă o formă de putere, iar neintroducerea acesteia în Strategia de securitate a Statelor Unite este o mare greșeală. Expunerea lui Nye, care provine dintr-o țară cu o largă experiență în ceea ce privește adoptarea unor strategii de securitate națională cât mai eficiente, denotă importanța pe care o are folosirea unor mijloace nonviolente, diplomatice care să determine statele să coopereze și să-și caute aliați care să le susțină demersurile. În acest sens, SUA sunt un exemplu, chiar dacă și-au asumat acest aspect într-o strategie sau nu.

Cu privire la rolul României în acest ansamblu, George Maior vorbește în articolul „Irak, Afganistan și terorismul global. Sensul noilor războaie ale secolului XXI” despre o anumită retorică radicală, cu tentă populistă și naționalistă, promovată de unii analiști, privind vechea idee conform căreia România nu a fost niciodată o „țară cotropitoare” și că aceste „războaie nu sunt, de fapt, războaiele noastre”. Specialistul român se întreabă retoric ce sunt de fapt războaiele împotriva terorismului? și de asemenea, ce reprezintă coaliția internațională formată pentru a purta acest război? Ce a însemnat 11 septembrie 2001 în evoluția relațiilor internaționale post – Război Rece? Ce se întâmplă cu relația transatlantică – relația dintre Europa și America – pe un asemenea fundal internațional și cât de mari sunt, în realitate, deosebirile dintre europeni și americani pe aceste teme sensibile? De ce mai multe state din Europa Centrală și de Est au părut că favorizează mai mult poziția Statelor Unite în privința acțiunilor militare din Irak, astfel încât secretarul apărării, Donald Rumsfeld a vorbit despre o ”Nouă Europă”, spre consternarea unor membri fondatori importanți ai Uniunii Europene? În lungul șir de întrebări retorice pe care le lansează, autorul își pune problema despre însuși rolul NATO, în fața acestor transformări radicale ale structurii amenințărilor din mediul internațional. Cât de imun poate fi într-adevăr un stat la amenințarea teroristă și a armelor de distrugere în masă? Cum se asimilează aceste noi provocări și amenințări la nivelul percepției publice și care mai este raportul optim între ideea de libertate și cea de securitate? Autorul este de părere că aceste întrebări nu ar trebui să lipsească din nicio dezbatere serioasă, dar care în România lipsesc sau au fost tratate superficial, din punct de vedere intelectual și analitic, politicianist (din perspectivă politică) și cu o doză de ignoranță la nivelul opiniei publice.

România are bineînțeles, dreptul de a-și decide singură politica de apărare, crede George Maior, dar într-o lume tot mai interdependentă, tot mai globală, inclusiv din unghiul securității și al provocării la nivelul acesteia, țara noastră nu poate acționa unilateral și nu prea poate lua decizii sub impulsul naționalismului și al viziunilor localiste înguste. Cu alte cuvinte, crede autorul, are dreptul, dar nu prea poate să și-l exercite cum vrea, când vrea și în modalitățile convenabile sieși, fără riscul afectării unor interese politice și strategice pe termen mediu și lung. Este timpul să ne obișnuim cu ideea că un eveniment petrecut la Londra, la Madrid, la New York sau la Istanbul are, într-adevăr, relevanță și pentru securitatea națională a României. 

Un alt aspect important, adus în dezbatere de către diplomat, este credibilitatea pe care trebuie să o ai în calitate de aliat: în sensul profund al ideii de alianță, de coaliție internațională, cu care, din păcate, nu ne-am familiarizat încă, sugerează că ceea ce se întâmplă cu un aliat trebuie să intereseze la modul cel mai serios și pe ceilalți aliați. Maior consideră că astăzi credibilitatea constituie una dintre cele mai relevante surse de putere în relațiile internaționale, care nu are nimic de a face cu ideologiile politice.

Un aspect concludent se regăsește în articolul scris de George Maior cu privire la terorism, despre care spune că nu este o invenție sau un produs al secolului XXI, însă evoluția fenomenului globalizării îi potențează acum capacitățile de afectare a securității și stabilității internaționale, mai mult ca în istorie, fiind poate pentru prima dată când formațiuni și structuri „non-statale” au posibilitatea să pericliteze ordinea firească a relațiilor inter și intrastatale, beneficiind de efectele progresului tehnologic, de utilizare a puterii materiale și organizaționale, conferite de vastele canale de comunicare transnaționale generate de globalizare. 

În ciuda preferințelor grupărilor teroriste pentru explozibili convenționali, analiștii militari consideră că cea mai mare amenințare constă în abilitatea grupărilor teroriste de a obține instrumentele necesare pentru a-și atinge interesele (ADM), proliferarea acestui tip de arsenal în comiterea atentatelor teroriste fiind strâns corelată cu creșterea numărului de victime. 

Strategia Națională de Apărare și îndeplinirea obiectivelor de securitate națională

Strategia Națională de Apărare (SNAp) reprezintă un instrument de lucru prin intermediul căruia, plecând de la nevoia apărării țării, a intereselor, valorilor și obiectivelor de securitate, se gestionează riscurile, amenințările și vulnerabilitățile.

SNAp a fost creată în funcție de realitățile existente la nivelul anului 2010, ținându-se cont de apartenența actuală a României la NATO și UE. Scopul de la care a pornit este acela de a pune cetățeanul alături de stat, ca subiect al securității naționale și care reflectă un echilibru între riscurile, amenințările și vulnerabilitățile clasice și cele neconvenționale. Totodată, SNAp survine din nevoia de a asigura un echilibru între securitatea națională și alte domenii, precum economia, sănătatea sau educația, propunând un management al sistemului de apărare al țării cu accent pe gestionarea integrală a riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților. Prima valență ține de interesul național, iar cea de-a doua de apartenența României la comunitatea europeană și euroatlantică. 

Pe lângă apărare armată, SNAp vizează și alte domenii precum politica externă, ordinea publică, domeniul serviciilor de informații, securitatea energetică sau cea cibernetică, securitatea infrastructurii critice etc. 

Conceperea Strategiei naționale de apărare s-a făcut plecând de la actualele nevoi de dezvoltare a țării, ca și de la necesitatea afirmării sale internaționale, în special în cadrul NATO și UE.

Matricea de securitate care este înglobată în SNAp cuprinde următoarele elemente: relația securitate – prosperitate – identitate, conceptul multidimensional de securitate, echilibru între stat și individ ca beneficiari ai securității naționale, conducere politică și control democratic în gestionarea integrală a securității și ideea de comunitate de securitate.

Scopul strategiei este ca, pe lângă securitate, statul să fie în egală măsură capabil să ofere cetățenilor săi și prosperitate. Pe lângă acestea, ținând cont de faptul că suntem în era globalizării, constituie scop principal și afirmarea identității.

Strategia națională de apărare are caracter multidimensional, multidirecțional și multifuncțional. Caracterul multidimensional provine din faptul că, pe lângă dimensiunea militară, astăzi, dimensiunile politică, economică, socială și ecologică, au un rol important. 

Caracterul multidirecțional survine din faptul că problemele de securitate pot fi în egală măsură vulnerabilități și amenințări. Iar caracterul multifuncțional provine din faptul că folosește o gamă largă de instrumente, de la forța militară la diplomație, servicii de informații și asistență economică.

Făcând o comparație cu Strategia Națională Militară a Statelor Unite ale Americii 2011 (Anexa nr.2), găsim că scopul documentului este de a asigura modalitățile și instrumentele prin intermediul cărora Armata SUA să promoveze interesele naționale pe termen lung, așa cum este subliniat în Strategia Națională de Securitate (NSS) din 2010, și de a realiza obiectivele de apărare specifice în Raportul Cvadrial privind Apărarea (QDR) din 2010.

Viziunea constă într-o Forță Reunită care să asigure Armatei capacitatea de a ne apăra țara și aliații și de a promova pacea, securitatea și prosperitatea. 
Puterea militară a SUA atinge cel mai înalt grad de eficiență când este aplicată în sprijinul și în concordanță cu alte elemente de putere ca parte a abordărilor la nivel național ale politicii externe. Strategia a fost creată pentru a se ridica la așteptările poporului american potrivit cărora Armata lor reflectă ceea ce este mai bun din această mare națiune, în demersuri interne și externe.

Strategia americană promovează trei teme extinse: 

– Susținerea eforturilor naționale în vederea abordării promovărilor complexe legate de securitate;

– Mediul de securitate în curs de schimbare, necesită ca Forțele Reunite să își consolideze relațiile de securitate cu aliații și să creeze oportunități de parteneriate cu noi și diverse grupuri de actori; forțele Reunite trebuie să se pregătească pentru un viitor nesigur și tot mai dinamic în care va fi necesar un spectru complet de capacități și atribute militare pentru a preveni și câștiga războaiele națiunii americane;

– Interesele, valorile și obiectivele naționale au un rol foarte important în ceea ce înseamnă strategia națională de apărare, oferindu-i acesteia legitimitate. 

Interesele naționale sunt acele nevoi și aspirații esențiale pentru afirmarea identității și valorilor naționale, existența statului și asigurarea funcțiilor sale fundamentale. Interesele naționale sunt caracterul național al statului, suveranitatea și independența, unitatea și indivizibilitatea sa. Se mai consideră interese naționale, prin importanța pe care o au, forma republicană de guvernământ, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială, româna. Apărarea intereselor naționale este considerată a fi obligația fiecărui cetățean al României.

Prin apartenența la Uniunea Europeană și NATO, România împărtășește aceleași valori politico-istorice și militare cu partenerii săi.

Pentru apărarea intereselor naționale și afirmarea valorilor, strategia stabilește următoarele obiective naționale de securitate:

– apărarea și promovarea drepturilor omului și întărirea principiilor de drept internațional ca fundamente ale stabilității și securității internaționale;
Libertatea, securitatea și justiția sunt garantate pentru fiecare cetățean care locuiește în spațiul european. În prezent, este necesar să se construiască un sistem integrat de ordine publică orientat pro-activ către nevoile de securitate și în serviciul cetățenilor. Acțiunile instituțiilor statului român, responsabile cu asigurarea ordinii publice se vor concentra asupra:

➢ îmbunătățirea siguranței cetățeanului;

➢ reducerea impactului criminalității organizate, transfrontaliere și a terorismului;

➢ securizarea frontierei, în special a celei externe a Uniunii Europene de pe teritoriul României; pentru România, sunt esențiale protejarea și apărarea intereselor naționale prin mijloace pașnice, însă statul român, își rezervă dreptul ca, în situații speciale, singur sau împreună cu aliații și partenerii săi, să utilizeze toate elementele de putere, inclusiv capacitățile militare, ca soluții de ultimă instanță.

– asigurarea unui climat de pace, de stabilitate și securitate în vecinătatea României;

Cea mai importantă regiune geopolitică este Regiunea Extinsă Mării Negre. Importanța sa este dată de învecinarea cu trei regiuni de importanță deosebită – Europa, Asia Centrală și Orientul Mijlociu. Țara noastră are interesul să dezvolte și să promoveze politici pentru susținerea dezvoltării regionale către o zonă caracterizată de securitate, stabilitate și progres.

Politica externă a României în relația cu statele din vecinătatea estică și sud-estică se va baza, în continuare, pe solidaritate și valorificarea oportunităților. Strategia își propune să sprijine parcursul euroatlantic pe care și l-au asumat țările riverane Mării Negre, conștienți fiind de efectele benefice ale îndeplinirii criteriilor de membru al comunității euroatlantice asupra îmbunătățirii nivelului de trai al populației, al mediului de interacțiune dintre state și extinderii spațiului securității și prosperității în Europa.

Un caz aparte îl constituie Republica Moldova, care beneficiază de un interes special din partea României și de susținere în vederea integrării în familia europeană. Aderarea Republicii Moldova la UE va aduce cu sine eliminarea ultimelor bariere care „au separate o națiune”.

– respectarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale;
participarea la guvernare de mai bine de două decenii a minorităților naționale, este cel mai relevant exemplu că România se află într-o fază avansată de relaționare cu cetățenii de altă origine. În acest sens, țara noastră fiind un exemplu și pentru alții. Mai mult decât atât, există voci, nu puține, care susțin faptul că din acest punct de vedere, România are o politică prea permisivă, putându-se ajunge chiar la o discriminare pozitivă.

– asigurarea unei capacități de apărare armată necesară atât garantării intereselor naționale, cât și respectării obligațiilor internaționale ce ne revin în urma apartenenței la NATO și UE;

România este membru de drept al Uniunii Europene și NATO, participă la acțiuni internaționale de menținere a păcii și are o contribuție importantă în cadrul alianțelor a cărei parte este. Acest fapt aduce multiple beneficii, dar incumbă și obligații, pe care țara noastră și le asumă. Rolul de graniță al celor două organizații, îi conferă cu atât mai multă responsabilitate în cadrul lor.

De asemenea, abordarea multilaterală a riscurilor și amenințărilor de securitate rămâne cea mai eficientă, dar și cea mai puțin costisitoare cale de a ne garanta reciproc un nivel rezonabil de securitate națională și o stabilitate suficientă în evoluțiile internaționale.

Parteneriatul dintre NATO și UE este în viziunea SNAp unul dintre pilonii arhitecturii de securitate europene și transatlantice. Problemele fundamentale ale securității internaționale pot fi abordate de către europeni numai printr-un efort comun, împreună cu SUA. Strategia consideră că UE și NATO nu sunt concurente, ambele aducând contribuții vitale pentru securitatea țării noastre. 

– creșterea influenței internaționale a României;

Un rol important în creșterea influenței internaționale a României constă în multiplicarea formelor și creșterea ponderii intervenției actorilor nestatali. 
Țara noastră este obligată, prin poziția pe care o ocupă, să aibă un rol de promotor al stabilității și cooperării regionale, acest fapt contribuind la creșterea influenței sale în plan internațional. Mijloacele pe care România le are la dispoziție sunt în strânsă legătură cu influența pe care o poate genera în organizațiile a cărei parte este.

– dezvoltarea capacităților naționale de gestionare a crizelor interne și internaționale;

Principalele domenii strategice de intervenție referitoare la consolidarea managementului integrat al crizelor includ:

➢ perfecționarea sistemului integrat de gestionare a crizelor din domeniul Ordine publică;

➢ îmbunătățirea situațiilor de răspuns și gestionare a situațiilor de urgență și asigurarea funcțiilor de sprijin de către structurile cu atribuții în domeniul ordinii publice;

➢ politici în domeniul managementului stărilor excepționale.

Un rol important în ceea ce privește dezvoltarea capacităților naționale de gestionare a crizelor interne și internaționale îl joacă cooperarea. Dialogul în plan extern, dar și intern, prin caracterul său preventiv, este cea mai potrivită măsură de a anticipa un pericol și a face toate demersurile ca el să nu se producă. În acest sens, o potențială criză internă ar putea fi chiar cea generată de minoritatea maghiară din Covasna și Harghita, în ceea ce privește mult discutata autonomie a ținutului Secuiesc, sens în care România este nevoită să adopte o poziție prudentă și echilibrată.

În plan extern, România a răspuns solicitărilor ONU, NATO, sau SUA, de a participa activ, prin specialiști, în gestionarea crizelor internaționale, fapt care își va păstra valabilitatea, în funcție de situațiile care se vor dezvolta în context internațional.

– dezvoltarea capacităților de gestionare a urgențelor civile, în special a celor legate de calamități naturale sau pandemii;

Din acest punct de vedere, România are un handicap major. În cazul unui cutremur pe o scară ridicată, putând fi afectate atât rețelele energetice, cât și infrastructurile critice ale țării noastre. Consolidarea acestui obiectiv de securitate națională, este în strânsă legătură cu dezvoltarea economică, dar și cu dezvoltarea unor proiecte care să contribuie la diminuarea riscurilor.

– creșterea influenței internaționale a NATO și UE în paralel cu consolidarea cooperării intre ele, ca și a celei dintre SUA și aliații europeni;

România își reiterează prin intermediul Strategiei intenția de a depune în continuare eforturi pentru îmbunătățirea relațiilor dintre NATO și UE, cu respectarea autonomiei decizionale și specificul fiecărei organizații în parte, într-un mod care să ducă la o cooperare mai strânsă și o eficiență sporită, prin care să se evite suprapunerile și care să întărească securitatea europeană și transatlantică în general. 

Cu privire la legăturile dintre România și SUA, acestea vor fi cultivate în permanență și adâncite prin consultare reciprocă și acțiune internațională coordonată. Sub raportul relațiilor bilaterale, România îți propune să dezvolte parteneriatul strategic cu Statele Unite ale Americii, pe componentele sale esențiale: dialog politic, securitate internațională și cooperare economică.

– dezvoltarea unei economii competitive, durabile și inclusive, în conformitate cu Strategia Europa 2020 a UE;

Noua strategie prezentată de Comisie are șase direcții de acțiune:
– creșterea ratei de ocupare a populației (între 20 și 64 de ani) de la 69% la 75%;
– menținerea obiectivului de 3% din PIB alocat cercetării și dezvoltării;
– reducerea emisiilor de gaze de seră cu 20% (30% în anumite condiții), creșterea cu 20% a energiei produsă din surse regenerabile, creșterea cu 20% a eficientei energetice;

– reducerea ratei de abandon școlar la 10% și creșterea numărului absolvenților de învățământ terțiar de la 31% la 40%;
– reducerea cu 25% a numărului persoanelor care trăiesc sub limita sărăciei.
– asigurarea securității energetice;

Unul dintre principalele obiective naționale pentru următorul deceniu, racordat la obiectivele de pe platforma similară a UE, îl reprezintă securitatea energetică. În raport cu condițiile și standardul economic și social al țării, cu gradul evolutiv de îndeplinire a programelor de măsuri din sfera energetică se va acționa pentru: 

➢ promovarea unor proiecte multinaționale care să asigure diversificarea accesului la resurse energetice de materii prime, în mod special de gaze și petrol;

➢ creșterea capacității și a producției de hidroenergie;

➢ creșterea ponderii producției de energie din surse regenerabile sau alternative în balanța energetică a țării;

➢ intensificarea preocupărilor pentru finalizarea și consolidarea cadrului legal, a condițiilor de funcționare tehnologice normale legate de securitatea instalațiilor, a capacităților de depozitare, a rețelelor și infrastructurilor energetice, inclusiv a instalațiilor nucleare, în acord cu reglementările și standardele tehnice europene;

➢ încurajarea proiectelor destinate să asigure creșterea capacității de interconectare a sistemului electroenergetic și de gaze naturale cu sistemele altor țări;

➢ îmbunătățirea competitivității piețelor de energie electrică și de gaze naturale, corelarea acestora și participarea activă la formarea pieței interne de energie a Uniunii Europene, dar și la dezvoltarea schimburilor transfrontaliere, ținând seama de interesele consumatorilor din România.

– asigurarea securității cibernetice;

Pe termen mediu și lung România vizează dezvoltarea societății informaționale, acest lucru constituindu-se într-un obiectiv fundamental. Apariția noilor tehnologii, dezvoltarea alternativei electronice și interconectarea soluțiilor informatice au generat, pe lângă avantajele recunoscute, o importantă serie de riscuri asociate. Atacurile informatice devin din ce în ce mai frecvente, iar natura informațiilor tranzacționate impune o abordare integrată.

Cu scopul combaterii atacurilor cibernetice, Statele Unite au creat Computer Emergency Response Team (CERT) lucru pe care orice strategie de securitate națională trebuie să-l ia în calcul. În acest sens, demersului SUA s-au raliat și statele europene, împreună cu care s-au constituit structuri de tip CERT, armonizate informațional în vederea distribuirii eficiente a datelor care circumscriu incidentele de securitate33. În SUA, CERT-ul național funcționează de un deceniu, iar din octombrie 2005, Casa Albă a considerat necesară stabilirea unui post dedicat în cadrul Homeland Security, supranumit Cyber Security Tzar.

Principalele direcții de acțiune în domeniul securității cibernetice includ:

➢ fundamentarea unei strategii de securitate cibernetică în România, armonizată cu prevederile europene și internaționale;

➢ asigurarea interoperabilității structurilor de securitate cibernetică și CERT-urilor din România în interiorul țării, cât și structurile similare ale Uniunii Europene și internaționale;

➢ stabilirea unor standarde minime de securitate ce trebuie îndeplinite de organisme publice și private în domeniul protecției infrastructurii informatice critice;

➢ integrarea într-o politică unitară a reglementărilor, procedurilor operaționale și instrumentelor tehnice disponibile în domeniul securității tehnologiei informației și a comunicațiilor la nivel local, cu accent pe capacitatea de reacție;

➢ construirea unei comunități de specialiști în domeniul securității informațiilor și rețelelor la nivelul României și stabilirea punctelor de contact către comunitățile din alte țări;

➢ operaționalizarea unui punct central de contact la nivel național care să răspundă la incidente de securitate cibernetică, conform cerințelor europene și NATO.

În apărarea intereselor, valorilor și a obiectivelor naționale de securitate, România respectă principiile dreptului internațional, dezvoltă dialogul și cooperarea cu statele interesate și organizațiile internaționale responsabile pentru realizarea stabilității și securității regionale și globale. Pentru țara noastră sunt necesare protejarea și apărarea intereselor naționale prin mijloace pașnice, însă statul român își rezervă dreptul ca, în situații speciale, singur sau partenerii săi, să utilizeze toate elementele de putere, inclusiv capacitățile sale militare ca soluții de ultimă instanță.

1.5 Strategia Europeană de Securitate – influențe asupra îndeplinirii obiectivelor de securitate națională

Pentru a putea identifica într-un mod corespunzător care sunt influențele Strategiei Europene de Securitate asupra îndeplinirii obiectivelor de securitate națională va trebui să parcurgem mai întâi, mediul european de securitate, care include provocările generale și amenințările cheie. 

Punctul de referință al actualului mediu de securitate rămâne atmosfera care a urmat odată cu încheierea războiului rece. Odată cu aceasta se remarcă tendința de deschidere progresivă a frontierelor și implicit apariția unor fluxuri comerciale și de investiții, dezvoltarea tehnologică și răspândirea democrației, care au adus libertate și prosperitate pentru foarte mulți oameni.

În condițiile în care aproximativ 45 de milioane de oameni dispar anual din cauza malnutriției și SIDA devastează foarte multe vieți, securitatea joacă un rol deosebit de important și reprezintă o condiție prealabilă pentru dezvoltare. 

Conflictele aduc cu sine în acest context, distrugerea infrastructurii sociale, încurajând criminalitatea, deteriorează investițiile și conduc la imposibilitatea desfășurării unei activități economice normale. Un număr important de țări sunt prinse într-un ciclu de conflicte, insecuritate și sărăcie.

Un alt aspect important, care reprezintă o îngrijorare deosebită pentru Europa, constă în dependența energetică. Este înspăimântător gândul că într-o zi grupări teroriste să preia controlul AMD. Consecințele ar fi de neimaginat.
Conflictele regionale, precum cel din Cașmir, dar și conflictele violente sau cele înghețate care se mențin la frontierele Europei, amenință stabilitatea regională. Acestea distrug vieți omenești și infrastructuri sociale și fizice, amenințând minoritățile, libertățile fundamentale și drepturile omului. Conflictul poate duce la extremism, la terorism și la eșecul statal, oferind oportunități pentru criminalitatea organizată.

Eșecul statal constă în proasta guvernare – corupție, abuz de putere, instituții slabe și lipsa responsabilității. Toate acestea slăbesc un stat din interior. De asemenea Europa este o țintă principală pentru criminalitatea organizată. Această amenințare internă la adresa securității noastre are o dimensiune externă semnificativă: traficul transfrontalier de droguri, femei, emigranți și arme. Toate aceste activități subminează statul de drept și ordinea socială în sine.

Obiectivele Strategiei europene de Securitate constau în:

– Abordarea amenințărilor: 

➢ cooperare eficientă cu SUA privind politica de apărare;

➢ menținerea acordului unui nou program de acțiune cu scopul de a consolida Agenția Europeană pentru Energie Atomică;

➢ realizarea unei adeziuni universale la regimurile tratatelor multilaterale, precum și consolidarea tratatelor și dispozițiilor acestora în materie de verificare;

➢ restaurarea bunei guvernări în Balcani, promovarea democrației și dotarea autorităților din aceste regiuni cu capacități pentru a face față criminalității organizate reprezintă una dintre cele mai eficiente căi de combatere a criminalității organizate în cadrul UE;

➢ combaterea terorismului și a proliferării – prin combinarea de informații secrete și de mijloace polițienești, judiciare, militare și de altă natură;

➢ prevenirea crizelor și a conflictelor;

➢ susținerea dezvoltării economiei, ca principal instrument de combatere a crizelor și reconstrucție;

– Construirea securității în vecinătatea UE:

➢ menținerea interesului pentru ca țările din UE să fie bine guvernate;

➢ integrarea statelor candidate;

➢ menținerea dialogului cu SUA, Rusia și NATO, dar și cu alți parteneri internaționali, în vederea menținerii stabilității în regiune;

➢ soluționarea conflictului arabo-izraelian și alocarea unor resurse pentru soluționarea acestuia, inclusiv conjugarea eforturilor concertate alături de SUA, ONU, Rusia și a statelor din regiune;

➢ menținerea unui angajament continuu față de partenerii mediteraneeni, prin intermediul unei cooperări economice, în materie de securitate și cultură, în cadrul Procesului de la Barcelona;

➢ menținerea unui angajament mai larg față de lumea arabă;

În ceea ce privește relaționarea Uniunii Europene atât la nivel intern, cât și internațional, în Strategia Europeană de Securitate se găsesc următoarele obiective cu impact asupra securității regionale:

– organizațiile, regimurile și tratatele internaționale să fie eficiente în ceea ce privește confruntarea păcii și securității internaționale cu amenințările și să aibă capacitate de reacție în caz că regulile sunt încălcate;

– dezvoltarea și eficientizarea organizațiilor internaționale de tipul: OSCE, Curtea Penală Internațională, Consiliul Europei, Organizația Mondială a Comerțului (OMC), ASEAN, MERCOSUR și Uniunea Africană, care pot aduce o contribuție importantă la o lume mai ordonată;

– consolidarea încrederii prin regimuri eficiente de control al armelor;

– susținerea reformelor sociale și politice, combaterea corupției și a abuzului de putere, protecția drepturilor omului și susținerea bunei guvernări cu scopul de a consolida ordinea internațională;

– susținerea politicilor în materie de comerț și dezvoltare cu scopul de a promova reforma; 

– contribuția la o mai bună guvernare prin intermediul programelor de asistență, prin condiționare și prin măsuri comerciale punctuale;

În cazul României, obiectivele de securitate națională sunt axate pe plan intern și extern, similar cu obiectivele strategiei de securitate europene, care însă le împarte în cele care vizează Uniunea în sine și cele din vecinătate. 
Integrarea României, chiar dacă lentă, în cele două comunități, UE și NATO, este un proces ireversibil, fapt care face ca România să nu se poată abate de la normele și valorile europene, având aceleași obiective de securitate, care îi revin în calitate de țară membră, dar și obiective interne similare, aplicate la scară națională. Consolidarea democrației, buna guvernare și întărirea instituțiilor statului, se pliază pe interesul bivalent al UE, de a asigura atât organizații europene puternice, cu rolul de a consolida Uniunea, cât și țări care să evolueze din punct de vedere democratic și care să nu fie abătute de la procesul de consolidare al uniunii, datorită problemelor interne. Este fără echivoc faptul că, cu cât un stat este mai puternic și mai racordat la mecanisme democratice care să îl facă credibil și influent, cu atât rolul lui într-o anumită zonă devine mai important și mai influent.

Extinderea Uniunii Europene, extrem de riguroasă în percepția multora, are rolul de a consolida influența unei comunități care a luat ființă după 1945, bazată pe criterii economice. În timp, rolul său a evoluat economic și politic, componenta de securitate având astăzi un rol fără de care primele două nu ar avea cum să existe.

CAPITOLUL II: COMUNICAREA STRATEGICĂ ÎN CONTEXTUL SECURITĂȚII ACTUALE ȘI ÎN PERSPECTIVĂ

Comunicarea este un termen extrem de amplu care poate fi definit și interpretat într-o multitudine de forme. Definițiile date comunicării, precum și paradigmele care au fost aduse la lumină în decursul anilor, creează un tablou cuprinzător, care permite o cercetare și o analiză cât mai dezvoltate. Fie că vorbim de „Formula lui Lasswel”, „Modelul Gerbner” sau „Școala de la Oxford” descoperim diferite abordări și definiții ale comunicării, care se întrepătrund sau se pun într-un anumit fel, în antiteză, contribuind însă la dezvoltarea majoră a acestui termen sub cupola căruia se găsește un întreg univers de concepte și idei.

Comunicarea strategică este mai complexă și este un element de noutate în țara noastră, ea consolidându-se în Statele Unite ale Americii și în Marea Britanie. Viabilitatea unui proiect precum comunicarea strategică în țara noastră va urma să fie verificată și dovedită într-un anumit interval de timp prin eventuala reușită a proiectelor pe care și le propune.

2.1 Delimitări conceptuale

Comunicarea începe întotdeauna cu transmițătorul a cărui intenție definește semnificația evenimentului comunicațional. Comunicatorul este sursa sau punctul de origine al actului de comunicare.

Nu este obligatoriu să fie comunicatorul un singur individ, ci comunicator poate fi un grup sau o entitate colectivă, un ziar, un corp legislativ, o organizație. Comunicatorii sunt implicit și receptori.

În teoria informației, comunicarea se referă la „reducerea incertitudinii” iar informația este considerată a fi un grad cuantificabil de reducere a incertitudinii.

Fig.1 – Model clasic de comunicare

Prin comunicare înțelegem, de asemenea, transmiterea unei imagini, care se realizează mai ales prin mass-media. Este necesar ca imaginea pe care ne-o facem despre persoana în cauză să fie puternică și, în același timp, favorabilă. În caz contrar, spunem că persoana vizată nu are „trecere la public” sau că „nu reușește să comunice”. Persoana nu-și lasă imaginea la voia întâmplării, este interesată să o consolideze și să facă în așa fel încât să fie pozitivă.

Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenței umane încă din antichitate. În fapt, însăși etimologia termenului sugerează acest lucru, cuvântul comunicare provenind din limba latină (communis) și înseamnând „a pune de acord”, „a fi în legătură cu”.

Comunicarea a mai fost definită ca procesul care determină creșterea numărului de trăsături comune, a ceea ce împărtășesc participanții la actul de comunicare.

În opinia lui McQail, în cazul comunicării, mesajele au sens numai dacă privesc problemele care aparțin atât excepției transmițătorului, cât și celei a receptorului, limbajul comun fiind esențial transmiterii semnificației.
Paul Foulquie definea publicul ca „un ansamblu de persoane aparținând unor categorii cu niveluri socio-culturale analoage și care, ca urmare a unui interes comun, asistă la același gen de spectacole, conferințe, citesc jurnale și cărți de un tip asemănător”, iar Jean Stoetzel îl socotea „o grupare socială unită prin legături psihice”.

Publicul reprezintă un grup mai mult sau mai puțin omogen ca nivel de pregătire și din perspectiva vârstei, statutului social, propriilor motivații și interese, care este supus acelorași influențe ale unui mediu de comunicație de masă (radio-tv, teatru, film, carte de un anumit gen etc.). În analiza interacțiunii dintre emițătorii de mesaje și public, ar trebui pornit de la poziția pe care acești poli ai oricărui proces comunicațional o dețin în câmpul social, de aici rezultând sistemul lor de interese.

Publicul reprezintă ținta procesului de comunicare. Persoanele care compun publicul își pot face cunoscute opiniile, ideile, folosind mass-media, relațiile interpersonale fiind astfel ineficiente pentru a genera efecte transformative suficient de puternice în rândul publicului. Publicul este supus însă influențelor perturbatoare de tot felul, de la sugestia subtilă, până la manipularea grosolană și vizibilă, servind grupurile cu valoare semnificativă în viața politică, precum și curentele de opinie din variate domenii ale vieții sociale. Există o diferențiere pe vârste ale publicului, care decurge din caracteristicile psihologice respective, precum și o întreagă industrie mass-media destinată diferitelor categorii de public. Grație acestei industrii, publicul este influențat, sacrificat și abil manevrat. 

Indivizii și grupurile care compun publicul sunt apoi actorii diferitelor transformări economice, sociale, politice și culturale.

Factorii care determină influențarea publicului sunt:

1. sursa de difuzare a mesajelor;

2. mesajul comunicat;

3. mijlocul de difuzare;

4. înșiși subiecții

Regula celor „4A” este cea care ilustrează comportamentul publicului:

1. Află o știre;

2. Află noi știri;

3. Alege;

4. Acționează;

Fig.2 – Regula celor „4 A”

Cele mai validate concluzii ale studiilor întreprinse acum 30 de ani asupra mesajelor recepționate de public au pus în evidență:

– ipoteza reflexiei constând în aceea că mesajele trebuie să fie adaptate cerinței publicului;

– ipoteza de control care subliniază că mesajele induc „dominante” asupra publicului, îi modifică atitudinea.

Un alt segment important în procesul de comunicare îl constituie liderii de opinie, aceștia reprezintând punctele nodale ale comunicării în cadrul grupurilor.

Comunicarea poate fi socotită una din caracteristicile importante ale grupurilor, alături de autoorganizare, conformitate, consens, eficiență, etc.
Înțelesurile noțiunii de comunicare se diversifică și nuanțează odată cu multiplicarea activităților, formelor și mijloacelor de comunicare, mai ales ca urmare a intervenției tehnicilor moderne în comunicarea umană naturală, ca mediatori și transmițători ai mesajelor.

Unul dintre primele modele teoretice ale comunicării l-a constituit modelul teoriei informației. Acesta este cunoscut și după numele autorilor săi „modelul Shannon și Weaver”. În acest model informația este înțeleasă ca „măsură a ceea ce este transmis, transportat” de la emițător către receptor, mai precis ca măsură a incertitudinii dintr-un sistem.

Un alt model important de comunicare este „modelul Lasswell” (Figura 3) care se rezumă la întrebările „Cine?” „Ce spune?” „Prin ce canal?” „Cui?” „Cu ce efect?” Aceste întrebări integrându-se practic în structura de bază a actului de comunicare.

Figura 3 – Modelul Lasswell

Conceptul de comunicare strategică este de multe ori folosit când se vorbește despre comunicare globală. Sub umbrela comunicării strategice se regăsesc instrumente aparținând diplomației, comunicării politice, construcției democratice, operațiilor informaționale militare deschise, informării publice guvernamentale, informării prin radiodifuziuni și televiziuni internaționale etc.

Mediul de comunicare se distinge prin câteva elemente importante:

– informația circulă cu o viteză din ce în ce mai mare;

– majoritatea cetățenilor au posibilitatea de a alege din mai multe surse de informare;

– rolul sondajelor de opinie în schimbarea percepțiilor are un impact tot mai mare;

Viteza cu care se petrec lucrurile duce la necesitatea unui mod de reacție mult mai rapid, dar ne împinge și înspre o extindere de capacitate și sinteză a mediului în care trăim, într-un ritm mult mai accelerat. Comunicarea strategică este în sine un produs al noilor evoluții, constând în managementul strategic la nivelul unei entități statale. 

Democrațiile în care comunicarea strategică se exprimă cel mai concret, având și rolul de model al demersului nostru științific, din acest punct de vedere sunt SUA și Marea Britanie. Acestea comportă unele asemănări, dar și deosebiri importante. În Marea Britanie comunicarea strategică se concentrează pe susținerea obiectivelor de politică externă și guvernamentale, în SUA se urmărește și promovarea unei imagini pozitive a țării. Planificarea și evaluarea comunicării strategice se petrec coordonat și integrat în Marea Britanie și separat în SUA. În Statele Unite rezultatele măsurându-se prin prisma schimbărilor de atitudini, iar în Marea Britanie din perspectiva schimbărilor comportamentale.

Comunicarea strategică, poate fi privită ca o parte a elementului informațional al puterii unei națiuni și care reprezintă unul dintre elementele pe care un stat le are la dispoziție pentru a-și atinge obiectivele, inclusiv pe cele care se găsesc în spectrul securității naționale.

Comunicarea strategică are un rol esențial în ceea ce privește succesul altor trei importante elemente ale puterii naționale: diplomatic, militar și economic.
Orice strategie informațională, privită dintr-o perspectivă națională, are la bază presupunerea că toți actorii statali și nonstatali au propriile lor obiective și interese, pe care vor încerca să le atingă, în limita posibilităților. 

Statele își clasifică interesele în termeni cum ar fi: supraviețuirea, bunăstarea economică, ordinea globală favorabilă și valorile naționale sau de grup rezistente în timp. Interesele sunt derivate din aceste categorii generale, în funcție de caracteristicile mediului strategic și pot fi evidențiate mai clar în funcție de problemele care se ivesc. Orice element al puterii reprezintă o potențială sursă care să fie utilizată pentru promovarea intereselor naționale.

2.2 Procesul de comunicare strategică

Pentru a putea înțelege procesul de comunicare strategică este necesar să facem o paralelă cu modul în care acesta se desfășoară la nivelul unei organizații (figura 4).

La nivel organizațional, comunicarea strategică orientează organizația în direcția corectă, captând atenția audienței interne și externe asupra inițiativelor și eforturilor derulate la nivel instituțional. La nivel individual, comunicarea strategică ajută o persoană cu funcție de conducere să își facă treaba – fie să își convingă un coleg să colaboreze, un subordonat să execute o sarcină ori un șef să fie de acord cu o idee.

Figura 4 – Procesul comunicării strategice la nivelul unei organizații

Acest model poate fi folosit la:

• Identificarea obiectivelor specifice ale comunicării ce susțin obiectivele propriei activități;

• Dialogarea eficientă cu acționariatul pentru a afla ce este important pentru ei;

• Identificarea mesajelor strategice-cheie pentru atingerea obiectivelor;

• Conceperea și promovarea mesajelor destinate deținătorilor de acțiuni;

• Clarificarea înțelesului mesajelor, pentru a minimiza perceperea greșită, pierderea de timp și emoțiile negative;

• Planificarea unor metode de feedback pentru a asigura că activitatea de comunicare și-a atins obiectivele;

• Dezvoltarea unor practici reflexive ce ajută la dezvoltarea expertizei în comunicare.

Acest model este eficient pentru toate sarcinile aferente comunicării – de la o singură activitate de comunicare între șef și subordonat până la comunicarea unei schimbări la scară largă în ceea ce privește activitatea organizației. Aplicarea acestui model în mod constant va însemna angajarea într-o activitate disciplinată și menținerea controlului asupra ce și cum se comunică.

Indiferent dacă este vorba despre o întreagă organizație ori numai despre un departament din cadrul acesteia, este necesară analiza și dezvoltarea celor 5 componente-cheie a strategiei de comunicare:

• Scopul – care este obiectivul comunicării?

• Mesajul – ce trebuie spus și cum trebuie spus?

• Audiența – cine captează mesajul și cum se poate ajusta mesajul în funcție de audiență?

• Prestanța – cum ar trebui să fie văzută persoana care transmite mesajul de către audiența care îl primește?

• Canalul – cum trebuie transmis mesajul? Indirect sau prin ședință? Prin email sau prin intermediul presei?

Comunicarea strategică care are rolul de a promova interesele naționale ale unui anumit stat se bazează pe aceleași principii, aplicate la o scară mai mare. În Marea Britanie, comunicarea strategică se concentrează pe susținerea obiectivelor politice pe care le are guvernul în plan internațional. Britanicii sunt de părere că încercarea de a manageria imaginea unei țări dezvoltate este fără sorți de izbândă datorită complexității activităților ce ar trebui întreprinse cu o cantitate limitată de resurse. 

În democrațiile consolidate, pe care le-am amintit anterior, comunicarea strategică sau diplomația publică, sunt concepte cu implicații majore pe plan acțional. Comunicarea strategică are câteva criterii importante care trebuie urmate și care includ:

– Înțelegerea de identități, atitudini, comportamente și culturi; tendințe media și fluxuri de informații; rețele sociale de influență; motivații politice, economice, sociale și religioase;

– Consilierea politicienilor, a diplomaților și comandanților militari cu privire la: implicațiile alternativelor strategice și politice asupra opiniei publice și comunicării; căutarea celor mai eficiente căi de a-și promova public strategiile politice;

– Angajarea oamenilor și a instituțiilor în dialoguri și schimburi de idei pentru a sprijini interesele naționale;

– Influențarea de atitudini și comportamente prin strategii de comunicare sprijinite de o gamă largă de alte activități guvernamentale sau ale societății civile;

– Măsurarea comprehensivă și la timp a impactului acestor activități de comunicare strategică.

Acestea sunt parte a unui proces dinamic și continuu care debutează prin identificarea alternativelor referitoare la prioritățile strategice și cu înțelegerea atitudinilor și culturilor celor care sunt vizați. 

Procesul comunicării strategice presupune folosirea unei palete extinse de instrumente pentru analiza culturilor și rețelelor de influență (figura 5). Modelul ilustrează ceea ce trebuie să se întâmple înainte de dezvoltarea unei strategii și după ce strategia a fost formulată.

Fig.547 – Procesul comunicării strategice, SUA, Report of the Defense Science Board Task Force on Strategic Communication, 2008

2.3 Obiectivele comunicării strategice

Folosind exemplul altor democrații pe care le-am invocat anterior, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii, putem afirma că obiectivele de comunicare strategică vizează:

– schimbarea comportamentelor audiențelor, care în prealabil sunt cercetate și analizate;

Dacă nu se pornește de la această premisă, nu se justifică cercetarea în sine a audiențelor. Un alt obiectiv al comunicării strategice constă în:

– schimbarea percepțiilor cu privire la un anumit lucru și stabilirea agendei prin care este abordată o nouă temă;

Dacă pe agenda publică a unei organizații sau a unei entități persistă un anumit obiectiv sau o anumită temă, scopul comunicării strategice este acela de a-i determina pe cei cărora li se adresează, să își reconsidere poziția față de acea problemă. Minimul pe care îl poate face este de-ai determina să ia în calcul încă un punct de vedere, față de cel pe care îl aveau sau urma să le fie implementat;

– construcția unor rețele care să ajute schimbarea care se preconizează;

– dezvoltarea capacităților organizaționale;

Al patrulea obiectiv este corelat cu celelalte și se prezintă ca o consecință după ce s-au cercetat anumite teme vizate și se intenționează remiterea unui răspuns cu privire la acele teme;

– îmbunătățirea activității instituțiilor;

Acest obiectiv este concludent în ceea ce privește demersul de comunicare strategică, care este unul benefic, nu ușor de înfăptuit și costisitor. În acest angrenaj fiecare are rolul său bine determinat și își concentrează atenția în funcție de partea pe care trebuie să o gestioneze.

Folosind modelul britanic, mai trebuie subliniat faptul că toate acest demersuri necesită o evaluare internă și externă care să cuantifice rezultatele obținute. În cazul evaluării externe, pentru a fi prolifică, ar fi util ca aceasta să fie făcută de persoane cu putere de decizie. Ea constă în:

– evaluarea impactului, a activităților și a legăturii dintre activități și impact;

– analizarea faptelor concrete în ceea ce privește obținerea rezultatelor vizate și demontarea că proiectul se îndreaptă în direcția vizată; 

– alcătuirea unei evidențe a resurselor cheltuite; evaluarea dacă rezultatele obținute sunt produsul demersurilor întreprinse;

În plan intern:

– stabilirea priorităților organizației și alocarea resurselor;

– îmbunătățirea și corectarea strategiilor acolo unde se impune;

– identificarea altor activități care pot aduce plus de valoare organizației.

Pentru a se putea face o evaluare cât mai aproape de adevăr a demersurilor de comunicare strategică, se iau în calcul trei criterii:

– monitorizarea rezultatelor concrete;

– analize media;

– monitorizarea liderilor de opinie.

Monitorizarea rezultatelor concrete constă în schimbările pe care le-a produs efectiv actul de comunicare strategică. Spre exemplu a fost înființat un ONG sau guvernul unei anumite țări a luat o decizie favorabilă cu efecte pozitive și asupra țării care a demarat procesul de comunicare strategică. Comunicarea strategică își dovedește eficiența atunci când rezultatele procesului nu sunt ceva abstract și pot fi cuantificate și observate. 

Un alt aspect important constă în folosirea analizelor media. Ele nu fac altceva decât să arate dacă anumite mesaje au ajuns la un grup de lideri sau dacă cei care fac parte din mediul de afaceri au fost încurajați de o schimbare legislativă dintr-o țară, spre exemplu, care încurajează investițiile. 

Ultimul aspect, monitorizarea liderilor de opinie constă în parcurgerea a trei pași: identificarea acestora folosind criterii clare în funcție de poziția pe care o ocupă și de importanța pe care o au; monitorizarea opiniilor pe care le au și a comportamentului lor în timp; analiza relațiilor acestora cu rețele și cu alți lideri de opinie.

Dacă este să urmărim modelul american de comunicare, acesta constă în explicarea deciziilor de politică internă și externă către mass-media, pregătirea răspunsurilor pentru situații de criză, precum și evidențierea și corectarea informațiilor eronate. În aceeași democrație, implementarea și evaluarea demersurilor de comunicare strategică constă în:

– folosirea de sondaje și focus grupuri;

– analiza mediului mijloacelor de comunicare în masă (identificarea și măsurarea factorilor media care au un rol determinant);

– monitorizarea mass-media atât intern, cât și extern pentru a se evalua ce se spune despre SUA.

Comunicarea strategică nu are o limită impusă, ea este strâns legată de capacitățile financiare ale unui stat sau organizații și de disponibilitatea acestora de a se angrena într-un astfel de proces. Cu cât un stat este mai influent sau tinde să devină mai influent, cu atât este nevoit să conceapă și să pună în aplicare un plan de comunicare strategică care să-i susțină interesele. 

2.4 Metode folosite în comunicarea strategică

Specialiștii în comunicare reclamă lipsa unor paradigme de sprijin pentru a fi eficienți într-un mediu incert, complex și ambiguu, cum este cel în care trăim astăzi. Studiile făcute în Statele Unite ale Americii sau în Marea Britanie, arată nevoia de „reformare” a modelelor de comunicare de masă, de lipsa unor paradigme și a unor instrumente care să le permită specialiștilor în comunicare „să sesizeze oportunitățile și să se adapteze”.

Modelul unidirecțional este unul dintre modele cele mai importante care îi vizează pe oamenii care trăiesc în alte regiuni ale lumii unde statele au interese de ordin strategic. Conform acestui model mesajele se deplasează de la un emițător prin intermediul unui canal spre un receptor. Sensurile sunt date de către cuvintele alese de către destinatar, fiind interpretate pasiv de către receptori, presupunând, conform teoriei lui Breinstein, că emițătorul și receptorul au același cod lingvistic și cultural. Un alt aspect important constă în repetarea aceluiași mesaj, trimis prin intermediul unor canale, reduce intervențiile exterioare asupra mesajului (zgomotul) și va mări șansele de a fi interpretate în modul dorit, de a atinge, de a atinge scopurile urmărite.

Limitele acestui model sunt date de înțelegerea faptului că nici un membru al audienței nu este de-a dreptul pasiv în interpretarea mesajului. Mintea umană asociază în mod activ cuvintele și acțiunile într-un context dat; le plasează într-o rețea istorică, culturală și politică pre-existentă și evaluează sensurile mesajului cu ajutorul perceperii credibilității surselor, a intențiilor și a încrederii în surse.

Nu doar sensurile intră în compoziția cuvintelor pentru a fi un mesaj, ci și interpretările culturale ale sensurilor. În opinia lui Berlo „sensurile se află în persoane nu în cuvinte”. Același autor a mai afirmat și că persoanele pot acorda sensuri similare doar dacă au avut, nu se poate anticipa dacă vor avea, experiențe similare; sensurile nu sunt niciodată fixe, ele evoluând odată cu experiența; nu există două persoane care să acorde exact aceeași semnificație pentru orice mesaj.

Aceste principii ale acordării de sensuri subliniază ideea că modelul unidirecțional are o utilitate limitată în domeniul formării opiniei publice cu ajutorul diplomației publice, respectiv al comunicării strategice.

Dialogul este un alt model important de comunicare. El este definit la modul general, ca fiind schimbul onest de idei dintre actori care sunt de acord cu judecata propusă, care vorbesc deschis și rămân deschiși pentru schimbări. Nici un dialog nu ia naștere din nimic, actorii fiind cei care aduc și în cel mai onest și deschis dialog un context creat din propria lor schemă istorică, culturală, religioasă și politică. Mai exact, actorii interpretează sensurile schimbului de mesaje cu ajutorul unei rețele flexibile, compusă din limbaj, gândire, dintr-un proces de creare de sensuri retrospective, analize actuale a sensurilor, proiecții ale țelurilor viitoare, planuri, interese proprii, ego și nevoi. Din cauza naturii complexe și nesigure a întâlnirilor dialogate, adaptarea ideii de dialog la scopurile comunicării strategice din Orientul Mijlociu este nerecomandată. Prin căutarea influențelor politice în locul înțelegerii culturale și religioase, prin încrederea în modelul unidirecțional în campaniile de comunicare și prin ceea ce este perceput ca reprezentând abuzuri militare ce urmăresc atingerea obiectivelor strategice, fără a epuiza posibilitățile diplomatice, este posibil să fi compromis orice oportunitate reală de dialog cu reprezentanții de valoare.

Ambiguitatea strategică și complexitatea pragmatică pot fi interpretate ca un model de comunicare strategică. Această idee a apărut la mijlocul anilor ‘80. În acea perioadă, ierarhiile din domeniul afacerilor au fost bulversate din cauza tehnologiilor informaționale, dar și din nevoia de a răspunde mai repede semnalelor piețelor globale. Această situație a pus la încercare modelele informaționale și de comunicare orientate de sus în jos. Vechiul model al organizațiilor – asemenea modelului monologic al comunicării – a fost centrat pe paradigma controlului. Această metaforă a controlului își are originea în cultura organizațională comună, ce se bazează pe respectarea puterii ierarhice, pe divizarea strictă a muncii, pe puterea autorităților aflate la un nivel superior al companiei de a direcționa activitățile legate de muncă și de a le acorda sensuri.
Pe de altă parte, teoreticieni ai organizațiilor, au demonstrat faptul că metafora organizațională a “controlului mesajelor” ar trebui înlocuită cu ceva care să permită propagarea rapidă a informațiilor și flexibilitate în răspunsul la diverse nevoi ale forței de muncă și pieței.

Ambiguitatea strategică pune accent pe natura simbolică și dialogată a limbii, pe bază de interpretare multiculturală a semnificațiilor. Acest model nu poate opera în lipsa unor principii capabile să informeze și să coordoneze managementul sensurilor pentru mai multe categorii de public. 

Există mai multe principii care ghidează politica de comunicare a unei organizații aflate într-un mediu marcat de turbulență și incertitudini:

– practicarea angajării strategice

– nu trebuie încercată controlarea mesajului în culturi ce nu sunt înțelese deplin

– claritatea și perceperea semnificațiilor unui mesaj sunt o funcție a relațiilor și nu depind strict de alegerea cuvintelor

– luarea în considerare a schimbărilor majore din sistemele complexe

– luarea în calcul a unor potențiale eșecuri și planuri secundare

2.5 Valoarea mesajului strategic în procesul de atingere a obiectivelor 

Pentru a avea valoare, comunicarea strategică trebuie să-și atingă obiectivele, mai exact, să schimbe ceva din ceea ce și-a propus: comportamente, atitudini etc. Dacă aceste lucruri nu se întâmplă, putem considera că ea este ineficientă și costurile mari pe care le-ar putea incuba procesul de comunicare strategică nu se justifică. 

Modelul britanic, cuprinde patru mari stagii ale comunicării, pentru ca ea să poată avea mesaj strategic.

Modelul britanic are patru stagii și în fiecare stagiu există obiective externe și interne care trebuie îndeplinite:

➢ Stagiul cercetării – este acela în care organizația scanează mediul pentru a înțelege provocările și pentru a-și stabili prioritățile strategice. În acest stagiu, organizația de diplomație publică trebuie să-și stabilească prioritățile – să decidă pe care zone trebuie concentrate resursele și să definească ce înseamnă, pe fiecare palier, succesul.

Pasul următor constă în inventarierea acțiunilor precedente și a persoanelor responsabile în fiecare zonă prioritară. Totodată, trebuie evaluată influența pe care organizația o are, trebuie identificată schimbarea de care este nevoie și trebuie proiectată arhitectura organizațională, astfel încât șansele de succes ale managementului schimbării să fie maxime.

➢ Stagiul elaborării strategiilor – este zona în care organizația sau coaliția de organizații dezvoltă strategii de nivel superior, iar acestea sunt transpuse în campanii ce pot fi implementate la nivelurile inferioare. Referitor la dezvoltarea strategiilor de nivel superior, acestea trebuie să cuprindă obiectivele-umbrelă, viziunea generală a modului în care anumite activități pot conduce la rezultatele dorite și mențiuni legate de resurse și de autoritatea care aprobă implementarea. Ulterior strategiile sunt împărțite în misiuni separate.

➢ Stagiul implementării – este acela în care programele de comunicare strategică și cele de managementul schimbării, trebuie să pună în legătură organizația cu scopurile ei. Implementarea se face prin intermediul instrumentelor caracteristice diplomației publice, iar schimbarea vizează mai ales, cultura organizațională, efortul de schimbare fiind cu atât mai mare cu cât numărul organizațiilor implicate este mai mare.

➢ Stagiul evaluării și ajustării – etapă în care se constată ceea ce a fost făcut și ceea ce nu a fost făcut și apoi se introduc învățămintele rezultate în stagiul cercetării. Acest stagiu depinde și este determinat, de strategiile precedente. 

Figura nr. 6 – Modelul strategic al Noii diplomații Publice, Marea Britanie, River Path Associates, 2007

În concluzie, se poate afirma că mesajul strategic are rolul cel mai important în procesul de atingere al obiectivelor, în măsura în care el este elaborat corespunzător, pe baza unor criterii clar stabilite și în condițiile în care punerea lui în aplicare este racordată la realitățile mediului extern și a mediului intern. 

Procesul de comunicare strategică este lipsit de valoare fără un mesaj concret; el trebuie să fie fundamentat pe o evoluție care să țină seama de etape viabile de dezvoltare. 

CAPITOLUL III: COMUNICAREA STRATEGICĂ ȘI REALIZAREA OBIECTIVELOR DE SECURITATE NAȚIONALĂ

Rolul comunicării strategice este de a ajuta la realizarea obiectivelor de securitate națională și nu de a se interpune unei strategii care urmărește îndeplinirea acestor obiective. Trebuie ținut seama însă de faptul că nu există o schemă clar conturată care să ajute la susținerea acestor obiective de către comunicarea strategică, ci acest lucru este apanajul cercetării și al determinării implicării factorilor de decizie într-un astfel de demers.

În prezentul capitol am inclus și rolul pe care îl are Serviciul Român de Informații în promovarea intereselor de securitate națională, nu numai în mod direct, ci și prin dezvoltarea eficientă a unei culturi de securitate. 

3.1 Aportul și responsabilitatea Serviciului Român de Informații cu privire la realizarea obiectivelor de securitate națională (Viziunea Strategică 2007-2010 și Viziunea Strategică 2011-2015)

Atribuțiunile Serviciului Român de informații în realizarea obiectivelor de securitate națională se regăsesc în legea de funcționare a Serviciului (Anexa nr.3).  Viziunea strategică 2007-2010 s-a axat pe necesitatea asumării noilor responsabilități date de statutul de membru NATO și UE al României, concomitent cu reformele din interiorul Serviciului, care vizau o abordare cât mai realistă, în contextul noilor provocări, dar și ținând seama de dinamica evoluției organizaționale. De ce ar fi necesar un demers prin care să se comunice strategic? În condițiile în care instituțiile se poticnesc în demersuri de comunicare, necunoscându-și una celeilalte misiunile reale și tinzând să se ignore sau să se acuze, în funcție de un obiectiv sau altul, îngreunând astfel procesul de comunicare și îndepărtându-se de obiectivele strategice statale. Dacă ar fi să privim într-un context mai larg și simbolizând, am putea privi statul ca pe o companie care are un număr limitat de resurse și care are niște obiective ce trebuie duse la îndeplinire. Cum va proceda astfel încât toate compartimentele care au un rol funcțional să fie eficiente? În primul rând, le va determina să comunice între ele, să caute să se cunoască, pentru a putea colabora eficient. Mai apoi se va îngriji de raportul dintre alocările bugetare și performanța fiecărui segement, urmând să ajute la gestionarea ajustărilor dintre punțile lor de comunicare.  (De scris!!)

Viziunea strategică „SRI în era informațională” se plasează pe o linie de continuitate cu demersurile de transformare instituțională inițiate în 2007.

Documentul se adresează întregului spectru de domenii și activități ale Serviciului, cu accent pe schimbările determinate de era informațională asupra ciclului de intelligence, și urmărește trasarea direcțiilor majore de acțiune pentru consolidarea și extinderea proceselor și instrumentelor activității de intelligence în baza „Viziunii Strategice 2007-2010”.

Viziunea Strategică 2011-2015 profilează un nou front de acțiune al serviciilor de informații, care modifică responsabilitățile tradiționale, dar extinde și conceptele securității cu o dimensiune complet nouă, cea a securității cibernetice. Această nouă abordare își propune să identifice modul în care Serviciul Român de Informații trebuie să răspundă provocărilor contemporane determinate de era informațională și să-și consolideze performanța operațională și analitică prin utilizarea noilor instrumente cibernetice. Scopul său nu este de a genera o restructurare de amploare, ci de a direcționa viitoarele transformări ale Serviciului în direcția asimilării „puterii digitale” ca parametru indispensabil al muncii de informații.

Includerea celor mai noi produse și tehnologii informatice în procesele specifice ale activității de intelligence reprezintă o prioritate a Serviciului pentru perioada următoare, nu ca scop în sine, ci ca instrument care să contribuie la realizarea misiunilor sale fundamentale:

Cunoașterea – extinderea riscurilor și disimularea acestora în forme de manifestare din ce în ce mai versatile, inclusiv informatice, solicită instrumente noi de identificare și înțelegere. Anticiparea dinamicii riscurilor, vulnerabilităților și amenințărilor presupune specializare și dezvoltare de capabilități care să permită abordări adecvate naturii acestora și necesităților de fundamentare a deciziilor în domeniul securității naționale.

Prevenirea – spectrul de măsuri pentru limitarea manifestării riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale se multiplică atât intensiv, prin utilizarea mijloacelor informatice în domeniile de acțiune clasice ale Serviciului, cât și extensiv, prin formularea răspunsului la noile amenințări cibernetice.

Protecția – securitatea cetățenilor români, a societății în ansamblu și a statului trebuie asigurată, în egală măsură, în spațiul fizic și virtual. Provocările sunt determinate de arhitectura celor două spații și de granița difuză dintre acestea, cu impact asupra responsabilităților instituțiilor statului. Întrepătrunderea dintre dimensiunile multiple ale securității necesită o analiză extinsă asupra valorilor naționale și modului în care vor trebui acestea protejate inclusiv în plan virtual.

Contracararea – sporirea și diversificarea gamei de operațiuni ostile care vizează sau utilizează noile tehnologii vor determina extinderea măsurilor de contracarare și creșterea gradului de intruziune a acestora în mediul virtual. În acest sens, vor fi necesare noi modele de răspuns integrat, individual sau în cadrul cooperării internaționale, precum și adoptarea unor principii de aplicare a proporționalității măsurilor de ripostă în mediul cibernetic.

Promovarea – identificarea și susținerea oportunităților de realizare a intereselor naționale și de afirmare a valorilor de securitate trebuie realizate prin valorificarea instrumentelor specifice erei informaționale. Noile resurse tehnologice trebuie orientate în sensul susținerii modalităților de lucru colaborativ și valorificării ferestrelor de oportunitate acționale și decizionale. Era informațională reprezintă debutul unei schimbări fundamentale a modului de gândire și acțiune la nivel statal, o revoluție a cunoașterii care influențează toate formele de manifestare a individului și societăților contemporane. Așa cum forțele armate au adoptat modelul operațiunilor de rețea (Network Centric), așa cum diplomația clasică se pliază în prezent pe noi abordări și relații cu actori non-statali relevanți, pe susținerea intereselor naționale prin investiția în educație și asistență de securitate, tot astfel domeniul intelligence va trebui să se adapteze transformărilor actuale.

3.2 Dificultăți în procesul de comunicare strategică și îmbunătățirea formelor și metodelor

În privința etapelor care trebuie parcurse pentru elaborarea unor strategii sau planuri de comunicare instituționale, relevant din punctul de vedere al comunicării strategice este faptul că nu există planuri de comunicare naționale sau interdepartamentale în domenii cum ar fi politica externă, de apărare și de securitate. În același timp, sistemul politic din România este astfel constituit încât încurajează concurența între instituțiile din sistemul național de securitate, concurență care se manifestă și în domeniul comunicării.

Pornind de la identificarea viziunii de comunicare a instituțiilor nominalizate, se poate constata că, din cauza schimbărilor frecvente de legislație și de lideri, viziunea organizației se schimbă frecvent, ceea ce presupune și schimbări dese ale viziunii în domeniul comunicării. Chiar dacă există documente care definesc viziunea de comunicare din organizație, adesea comunicarea de zi cu zi iese din cadrul definit. Apoi, în lipsa unor strategii sau planuri naționale de comunicare (care să vizeze, de exemplu, activitatea guvernului sau domeniul securității naționale), viziunea de comunicare organizațională nu este aliniată unei viziuni integratoare (la nivel de Guvern sau CSAT). Nu există nici o aliniere interdepartamentală a viziunilor de comunicare pe problematici interdepartamentale (de exemplu, NATO, UE etc.).

În legătură cu obiectivele de comunicare, acestea sunt vag definite, rareori fiind specifice, măsurabile, abordabile, realiste și încadrabile în timp. Obiectivele există atunci când există planuri de acțiune, însă, cel mai frecvent, comunicarea se desfășoară ad-hoc. În ultimii ani au existat campanii de comunicare eficiente, gestionate de instituții aparținând sistemului național de securitate. Din cauza lipsei strategiilor/planurilor naționale sau interdepartamentale de comunicare, nu există obiective instituționale derivate din cele naționale.

După stabilirea obiectivelor urmează selectarea audiențelor-țintă. În comunicarea instituțională din sistemul național de securitate, de cele mai multe ori, audiențele-țintă nu sunt specifice, după cum nici nu există strategii și planuri de comunicare care să vizeze decidenți, lideri de opinie, think-tank-uri, experți, și nici programe de inițiere și educație pentru jurnaliști.

În aceleași instituții, calitatea mesajului depinde, de cele mai multe ori, de abilitățile purtătorului de mesaj, mesajul nefiind, de regulă, anterior elaborat, conform unor norme profesionale. Puține sunt instituțiile capabile să pună în practică principiul vocii unice, întrucât există puține activități de comunicare elaborate, planificate. Din păcate, au existat situații în care, din cauza unor viziuni diferite asupra unor obiective de securitate națională, mesajele instituționale au fost divergente.

În România, purtătorii principali de mesaje sunt liderii instituțiilor. În funcție de profilul liderilor, aceștia pot să fie sau nu disponibili pentru relații directe sau intermediate de media cu publicul-țintă, credibili sau nu pentru același public. Purtătorii de cuvânt sunt mai puțin vizibili, au mai mult o funcțiune de suport, de întărire a imaginii liderilor. Nu există purtători ai mesajelor la niveluri inferioare decât dacă acestora li se deleagă autoritate în acest sens, delegarea neavând legătură, în cele mai multe cazuri, cu competențele de comunicare.

Canalele de comunicare nu sunt alese, în mod uzual, în funcție de publicul-țintă, alegerea urmărind mai degrabă, de exemplu, o atmosferă confortabilă pentru cel intervievat. Campaniile derulate de instituții din sistemul de securitate, în măsura în care acestea au fost eficiente, au presupus și alegerea canalelor potrivite pentru target-ul definit.

În același sistem, este tot mai des folosită practica cercetărilor sociologice, dar instituțiile nu și le împărtășesc reciproc. Din cauze legate de sistemul politic, se întâmplă ca instituțiile din sistemul de securitate să se găsească, conjunctural, în concurență. Atunci când eforturile vizează comunicarea de zi cu zi, rareori în stabilirea mesajelor se iau în considerare evaluări ale mediului de comunicare, iar când problema identificată depășește granițele comunicării instituționale, lipsesc evaluările naționale ale mediului și riscurilor care trebuie luate în considerare în planificarea comunicării.

Odată strategia de comunicare elaborată, aceasta trebuie implementată și evaluată. Există indiscutabil progrese înregistrate în România în acest sens, însă ne găsim la început de drum.

Instituțiile din domeniul securității și-au îmbunătățit, în ultimii ani, capabilitățile de producție multimedia, însă este dificil să țină ritmul progreselor tehnologice, cu mass-media comercială. În comunicarea de zi cu zi, rareori se întâmplă ca materialele produse să fie destinate unui anume format. Trebuie menționat și că site-urile de Internet ale instituțiilor necesită îmbunătățiri sub aspectul interactivității și al resurselor multimedia aflate la dispoziția vizitatorilor. Pe de altă parte, există instituții care au gestionat și campanii de comunicare, produsele aferente respectând, într-o mare măsură, standardele comerciale de calitate.

Pentru obținerea suportului public privind implementarea unor programe sau politici, este tot mai frecventă asocierea instituțiilor cu ONG-uri sau cu grupuri interesate (sindicate, asociații profesionale etc.), asociere care face comunicarea mai eficientă. Lipsesc însă, aproape cu desăvârșire, parteneriatele dintre instituții și grupurile de experți, ceea ce face ca tehnica folosirii experților pentru atingerea obiectivelor de comunicare să nu poată fi corespunzător folosită.

În absența unor preocupări pentru planificarea comunicării, este greu să vorbești despre diseminarea unor mesaje-cheie de către purtători de cuvânt dintr-o organizație sau despre coerență în comunicare. În același timp, în absența unor strategii/planuri naționale sau interdepartamentale de comunicare, nu există, la aceste niveluri, mesaje-cheie și nici coerență în comunicare la nivel național sau interdepartamental între purtătorii de cuvânt.

Referitor la relațiile cu comunitatea, practica evenimentelor destinate unei anume comunități nu este încă folosită frecvent, deși există mari progrese din acest punct de vedere. Totuși, Guvernul, M.Ap.N. și M.A.I. urmăresc periodic, în procesul de comunicare, comunități definite aparținând publicului intern, pentru care sunt construite și distribuite cu regularitate mesaje specifice.

Toate instituțiile din sistemul securității naționale realizează, cu forțe proprii sau pe outsourcing, monitorizări ale aparițiilor media cu referiri la respectiva instituție sau la liderii ei. Toate instituțiile au și capabilități de analiză și evaluare, dar nu în toate situațiile evaluările conțin și propuneri de îmbunătățire a comunicării. Unele instituții elaborează și evaluări lunare/ trimestriale/ anuale ale aparițiilor în mass-media. Pentru evaluarea campaniilor de comunicare sunt folosite și alte metode, inclusiv cercetările sociologice.

Cele mai critice practici sunt cele care vizează suportul și integrarea instituțională a comunicării. Referitor la sprijinul acordat comunicării la nivel de leadership, cu o singură excepție, în instituțiile din sistemul securității naționale, purtătorii de cuvânt sau consilierii de comunicare nu participă la luarea deciziilor în formula de top management; misiunea acestora constă doar eventual în a împacheta o decizie sub forma unui mesaj și a o disemina, mai des în a deschide canale de comunicare pentru șefii respectivelor instituții. La nivel de leadership nu există încă o cultură a comunicării, iar formarea acesteia poate fi accelerată doar de faptul că lupta politică în sistemul semi-prezidențial are toate premisele să fie extrem de ascuțită.

Trecând în domeniul resurselor, comunicarea din instituțiile aparținând sistemului național de securitate nu are un buget distinct, ea fiind de obicei finanțată din cheltuielile de administrație ale respectivei instituții. Sunt finanțate, din bugete distincte, campaniile de comunicare aprobate de conducerile instituțiilor. Resursele umane, există în departamentele de comunicare o mare fluctuație de personal, mai ales acolo unde sau când informarea publică se subordonează comunicării politice. O altă constatare este aceea că, pe seama progreselor tehnologice, instituțiile sunt în ceea privește capabilitățile de producție multimedia, mereu depășite în fața mass-mediei comerciale.

În cele mai multe situații, rolurile experților în comunicare nu sunt clar definite. De aceea există structuri de comunicare cu atribuții care se suprapun (vezi birourile purtătorului de cuvânt, direcțiile de comunicare și consilierii de comunicare ai liderilor politici), structuri aflate adesea în concurență. În mai multe cazuri, structurilor de comunicare ori le lipsesc funcțiuni, ori au funcțiuni fără nicio legătură cu comunicarea.

În fine, datorită competiției politice acerbe, liderii instituțiilor sunt cei care doresc să folosească aproape în exclusivitate oportunitățile media. Dacă șeful dorește, și alți membri ai staff-ului participă la efortul de comunicare. Nu în ultimul rând sunt puține situațiile în care strategiile/ planurile instituționale au și o componentă de comunicare, indispensabilă de altfel succesului organizației.

Cea mai neperformantă zonă este cea a suportului și integrării instituționale, zonă în care maturitatea practicilor de comunicare nu depășește nivelul „ad-hoc” de organizare. Sprijinul acordat comunicării la nivel de leadership este, în general, conjunctural și dezorganizat, iar resursele umane și financiare alocate comunicării sunt minime sau lipsesc. Există adesea câte un purtător de cuvânt sau un consilier de imagine inspirat, văzut de leadership drept un „erou” competent. Din cauza lipsei de coordonare instituțională, asemenea eforturi/ practici sunt, cel mai adesea, ineficiente, inconsecvente, nebugetare și nu se înscriu în timp.

Cele mai mari performanțe există pe zona de implementare a comunicării, acolo unde producția efectivă de materiale, respectiv monitorizarea au ajuns la un nivel de maturitate instituționalizat. Asta înseamnă că respectivele practici sunt evaluate, că se analizează date despre performanțele și progresele înregistrate. În acest context, există o înregistrare și o înțelegere cantitativă a succesului, ceea ce înseamnă că organizației îi este mai simplu să își previzioneze și să își estimeze performanțele. Pe aceeași zonă, practicile legate de dezvoltarea de parteneriate se situează la nivelul de maturitate „planificat”, adică activitatea partenerială este planificată și deliberată, opusă acțiunilor ce trebuie întreprinse din motive reactive. Există resurse alocate dezvoltării parteneriatelor, există responsabilități nominalizate și există management al procesului; această practică nu se întâmplă însă cu regularitate și e posibil ca ei să-i fie destinați unu-doi indivizi. Două dintre practicile de comunicare aparținând zonei de implementare nu depășesc nivelul empiric, respectiv este vorba de instruirea purtătorilor de cuvânt și relațiile cu comunitatea.

Performanțe de mijloc se înregistrează pe zona de strategii, unde patru dintre practici sunt la nivelul planificat și trei la nivelul „ad-hoc”. Performanțele sporesc atunci când vorbim despre practici cum ar fi identificarea viziunii, enunțarea obiectivelor, alegerea canalelor de comunicare și scanarea mediului, respectiv a competiției. Performanțele sunt minime atunci când ne raportăm la selectarea audiențelor-țintă, dezvoltarea mesajelor și identificarea unor purtători credibili ai mesajelor.

După cum se observă din figura nr.7, există practici în care instituțiile din sistemul național de securitate au evoluat, de la starea în care organizația era reactivă și dezorganizată, la cea în care este planificată și proactivă. Avem și practici care au susținerea staff-ului și care s-au repetat de îndeajuns de multe ori încât organizațiile s-au obișnuit cu ele.

Nu am ajuns însă la nivelul la care organizația să monitorizeze o practică de comunicare pentru a îmbunătății performanțele (cu alte cuvinte să îi monitorizeze calitatea), să nu mai vorbim despre nivelul de maturitate la care se pune problema atașamentului organizației față de practică, față de îmbunătățirea, în timp, a performanțelor.

Fig. nr. 7 Matrice de evaluare a nivelului practicilor de comunicare în sistemul național de securitate

3.3 Cultura de securitate și susținerea procesului de comunicare strategică

Cultura include două componente: cunoștințele (elementele obiective) și atitudinile în raport de ceilalți membri ai societății și față de societate în ansamblul ei. Matricea fiecărei comunități este cea care determină personalitatea și caracterul relațiilor între membrii acelei comunități.

Considerăm ca fiind necesară, atunci când abordăm problematica unei culturi, să facem precizările privind domeniul investigat. 

Cultura școlară sau religioasă, sunt rezultatul mediului familial sau școlar, în timp ce cultura de masă este o cultură de piață, generată și gestionată de structurile media. 

Fără îndoială că, dacă ne referim la cultura de securitate, aceasta ar trebui încadrată în familia culturilor de masă. În cazul în care am restrânge domeniul de referință – spre exemplu la domeniul militar al securității – am putea susține că ne aflăm în cazul unei culturi specifice, profesionale. Dacă ne ambiționăm să realizăm o cultură de securitate, atunci modul de abordare trebuie să fie propriu demersurilor care au ca finalitate cultura de masă. Un asemenea demers presupune, din perspectiva noastră, un proces educațional de durată, bine articulat și adaptat perioadelor educative consacrate adică preșcolar, gimnazial, universitar și postuniversitar. 

Educația indivizilor constituie premisa fundamentală pentru realizarea germenilor unei culturi de securitate. Atunci când acești indivizi devin membri ai unor instituții din sfera securității, ei pot deveni catalizatori ai adaptării acestora necesităților sociale ale securității. Susținem, și punem accentul pe această idee, că instituțiile nu pot fi adaptate cerințelor din sfera securității decât din interior, prin capacitatea indivizilor de a remodela atât forma, cât și fondul problemelor. Doar așa putem explica rezistența la schimbare a unor instituții din sfera informațiilor, care au un puternic conservatorism organizațional determinat, desigur, și de caracterul clasificat al unei părți a activității lor. 

SRI – care a definit un cadru postuniversitar de abordare a domeniului culturii de securitate – are preocupări constante în a introduce atât în limbajul specific, cât mai ales în procesele sale de adaptare conceptul de cultură de securitate. 

Cultura de securitate într-o abordare instituțională modernă care promovează problematica securității înseamnă: cunoașterea registrului de priorități de ordin politic, militar, economic, societal și ecologic; totalitatea noțiunilor, ideilor si informațiilor disponibile și necesitățile naționale de securitate.

Acest concept utilizează o nouă abordare instituțională față de promovarea dialogului cu actorii-instituțiile publice, precum și validarea misiunii sociale a acestora în spiritul cunoașterii noilor tipuri de amenințări, riscuri si vulnerabilități, la nivel individual, de grup, societal, național, regional si global.

Lupta împotriva terorismului, crimei organizate, criminalității transfrontaliere sunt realități pe care reprezentanții societății civile trebuie să le cunoască, pentru a participa, împreună cu instituțiile statului, la cunoașterea, prevenirea și combaterea acestor probleme. Iar când provocarea este de ordin securitar, ea ar trebui să ne privească pe toți în aceeași măsură.

Obiectivul urmărit este stabilitatea, pacea și construcția unei societăți moderne, democratice conectată la valorile euro-atlantice.

Cultura de securitate mai este definită ca: o multitudine de valori, „acțiuni” și atitudini față de nevoia de securitate și pe o axă care pornește de la simpla securitate individuală, până la cea colectivă sau internațională, care să aibă în spate înțelegerea conceptului propriu-zis și modul în care el se pliază pe obiectivele de securitate. Obiectivul final devine democrația, însă până la atingerea acestui deziderat, este necesară consolidarea unei culturi compusă din valori recunoscute și internațional, devenind astfel o cultură valabilă, bazată pe principii democratice, dar cu corespondent în celelalte culturi. Înțelegând opiniile și tradițiile celor cu care vreau să desfășor un parteneriat și cu care construiesc, ajung să am percepții similare și standarde bazate pe etică, facilitând astfel conceptul de securitate, ca apoi să se poată facilita implementarea acestuia într-un mod unanim acceptat.

Pentru a înțelege conceptul de cultură de securitate este necesară o abordare care să pornească de la încercarea de a defini atât conceptul de securitate, cât și cel de cultură, pentru ca în final să identificăm posibilele precizări conceptuale privind cultura de securitate. 

La ora actuală nu există în spațiul legislativ românesc decât o singură definire a securității naționale respectiv în Hotărârea CSAT.

Din perspectiva acestui unic document, componentele SN sunt apărarea țării, „ordinea publică” și „siguranța națională”. Strategia națională de securitate din 2006, validată printr-o hotărâre a CSAT, nu include o definire a conceptului de SN, ci operează doar cu cel de strategie de securitate.

Diversitatea de abordări existente în prezent permite susținerea că securitatea națiunii este un „concept esențial contestat”, atât în sfera politicii, cât și în cel științific. Din perspectiva studiului nostru considerăm ca fiind relevantă afirmația lui Peter Gill care susține că, în sens general, securitatea este un sentiment individual sau colectiv, care poate defini inexistența unor amenințări și pericole externe, atât fizice, psihice sau psiho-sociale, care pot impieta realizarea sau prezervarea unor obiective considerate esențiale, precum viața, libertatea, auto-identitatea și bunăstarea. Această definire a securității implică probabilitatea, variabilă, a prezenței incertitudinii.

Interpretările date stării de securitate permit modalități distincte de abordare a problematicii identificării, descurajării sau contracarării riscurilor și amenințărilor. În raport de opțiunea decidenților politici. Termenul de securitate a națiunii a fost utilizat, pentru mult timp, de către politicieni în cadrul unor fraze retorice, iar de către liderii militari pentru a descrie obiectivele politice. În ultimul timp, a fost adoptat și de către cercetătorii din domeniul științelor sociale, vizându-se atât aspectele conceptuale, cât și definirea sa ca un domeniu nou de studiu. Abordările moderne înțeleg, în mod general, abilitatea unei națiuni de a-și proteja valorile interne față de amenințările externe. Domeniul de studiu al acestui concept impune analiza modalităților în care națiunile planifică, realizează și evaluează deciziile și politicile care au ca finalitate dezvoltarea acestei abilități.

Securitatea națiunii oferă un câmp complex atât pentru cercetarea științifică, cât și pentru expertiza solicitată de construcția deciziilor strategie relevante. Așa cum specialiștii au numit-o: știința politicului. Relevarea complexității securității națiunii impune și o abordare sociologică pornind de la necesitățile sociale, acestea fiind și apanajul strategiilor de securitate națională. 

Definirea conceptuală performantă a stării de securitate, prin identificarea și evaluarea reală și relevantă a proceselor care aduc atingere națiunii, permite proiectarea unor soluții posibile, dezirabile și, în consecință, promovarea unor decizii care să mențină vulnerabilitatea națională în limite care să nu aducă atingeri grave ființei naționale.

Centrarea problematicii securității națiunii pe cetățean, pe interesele și drepturile sale fundamentale, ne îndreptățește să susținem că interpretările acestuia referitoare la interesele și drepturile sale sunt dependente de modalitatea în care el procesează informația socială, de nivelul de dezvoltare al interpretărilor proprii, iar acest proces nu poate fi “decupat” de securitatea statului, organizație socială în interiorul căreia poate fi realizată securitatea cetățeanului.

Situația națiunii decurge din atitudinile și competențele cetățenilor ei. Responsabilitatea cetățenilor față de gestionarea națiunii este condiția generării cadrului pentru ca oamenii să se manifeste într-un mediu social care le este favorabil. Cetățeanul, fiind o componentă a statului, interacționează cu acesta. Cetățenii și națiunile se condiționează reciproc, iar cetățenia este raportul juridic dintre stat și individ, națiunea fiind o organizare socială cu caracter integrator. 
Cetățeanul noului mileniu este supus unei reale și profunde reconstrucții. Era post-industrială supune individul unui adevărat bombardament informațional, iar capacitatea sa de interpretare a realității sociale constituie premisa fundamentală a șansei sale de adaptare la noile provocări și constrângeri, de a identifica drepturile și interesele sale printr-o procesare adecvată a informației sociale. În caz contrar, sunt create premisele apariției unui real conflict între lumea sa interioară și realitatea înconjurătoare.

Individul nu poate fi subiect de realizare a “securității personale” fără a fi raportat la organizarea socială care-l înglobează, în cadrul a ceea ce numim securitate socială. Securitatea nu este absolută, ci relativă, iar proiectare ei atât în planul individului, cât și al unei organizări sociale, impune o anume gradualitate a abordărilor, determinată de complexitatea condiționărilor sociale.

Starea de securitate constituie consecința calității proceselor socializante și expresia sociabilității, a trecerii de la confruntare la cooperare, iar motivația sa internă este reprezentată de nevoia de securitate, necesitate pe care o reclamă orice agent generator de relații sociale. De-a lungul timpului preocupările care vizau asigurarea acestei stări au fost determinate, aproape întotdeauna, de utilizarea forței.

Istoria a demonstrat că amenințarea și conflictul militar au fost principalii generatori de insecuritate, iar conceptul de securitate a vizat, și mai vizează, componenta predominant militară în detrimentul altor organizări sociale. Pentru statele cu obiective expansioniste, derivate din interese preponderent economice, securitatea decurge din controlul altor teritorii, din dezorganizarea și asimilarea altor state; pentru statele care se situează pe poziții defensive, securitatea presupune tentative de descurajare a agresiunilor.

Diferitele reprezentări ale statelor în raport cu domeniul securității națiunii sunt consecința directă a varietății modelelor teoretice utilizate în investigarea și interpretarea stării de securitate. Decalajele calitative dintre aceste soluții sunt determinate de capacitatea modelelor teoretice utilizate, de a investiga performant zona socialului – evitând “decupările” irelevante – de a realiza o procesare calitativ superioară a informațiilor și, finalmente, de a configura soluții favorabile, ale căror consecințe pot fi evaluate.

Situațiile din ultimele decenii evidențiază faptul că agresiunile armate devin tot mai puțin prezente în panoplia agresiunilor promovate de statele dezvoltate, întrucât costurile ridicate ale agresiunilor militare (coroborate cu misiunea tot mai dificilă a guvernanților de a convinge contribuabilul de necesitatea acestora) sunt opozabile variantelor de contracarare neconvenționale (mult mai puțin costisitoare), a unor actori non-statali, cu efecte greu de evaluat. O aserțiune extrem de interesantă a lui James Rosenau (“Turbulență în politica mondială – o teorie a schimbării și continuității” – Editura Academiei Române, București, 1994) consideră că “există motive serioase să anticipăm că reacțiile ce implică forța se vor diminua pe măsură ce politica mondială devine tot mai turbulentă”.

Securitatea națiunii mai este definită ca:

• o condiție a avantajului militar sau de apărare; 

• o poziție favorabilă în relații internaționale;

• o situație de apărare care permite o rezistență încununată de succes, împotriva unor acte ostile sau distructive, interne sau externe.

Stricto senso, în același dicționar, prin securitate se înțelege :

• a fi în siguranță;

• o condiție ce decurge din măsurile de protecție care asigură inviolabilitatea față de actele ostile.

În opinia altor specialiști noțiunea de securitate, implică cel puțin trei dimensiuni: a) contextul politic al termenului; b) diferitele dimensiuni – politice, militare, economice, societale, de mediu – în care are loc acest proces, și c) contradicțiile logice și ambiguitățile care însoțesc orice tentativă de aplicare în cadrul relațiilor internaționale.

Dacă acceptăm că principalul context politic al securității internaționale este structura anarhică a sistemului internațional atunci, susține autorul, acest context anarhic impune trei condiții majore conceptului de securitate internațională:

• Statul este principalul subiect la care face referire securitatea, întrucât el deține atât matricea legislativă, cât și sursa cea mai importantă a autorității de guvernare.

• Statul fiind principalul subiect al securității, atunci dinamica securității națiunii este în mare măsură conexată cu relația inter-state. Insecuritatea internă poate, sau nu, să determine agenda națională a securității, dar amenințările externe vor constitui întotdeauna un element major al problematicii securității națiunii.

• În cadrul unei anarhii a sistemului internațional, securitatea poate fi doar relativă și niciodată absolută. Din această perspectivă putem afirma că, în realitate, statul trebuie să opteze între diferite gradiente ale insecurității națiunii care nu aduc atingeri grave ființei naționale, intereselor și obiectivelor ei vitale, fundamentale.

Securitatea națiunii nu poate fi “decupată” din contextul securității internaționale, care este caracterizată prin cinci dimensiuni: militară, politică, economică, societală și a mediului înconjurător. 

Securitatea militară se referă la cele două fațete ale ofensivei armate și a capabilității defensive a statelor și, pe de altă parte, a percepției fiecărui stat referitoare la intențiile celorlalte state.

Pentru ca evoluția mediilor de securitate să fie predictibilă, adică benefică socialului și nu ideologiilor (politicului), sunt necesare abordări din perspective atât verticale, cât și orizontale; ultimele implică interpretări globale, în timp ce primele implică necesitatea operaționalizării ideii de securitate pe diferitele nivele de analiză. Aceasta impune o redefinire a conceptului de agresiune, identificat de analiștii politico-militari cu cel de război. 

Amenințările actuale nu pot fi sesizate în totalitate, întrucât unele dintre acestea, apreciate a fi dominante în cadrul percepției, pot fi nesemnificative în realitate. În al doilea rând, este necesară departajarea între amenințările care pot aduce atingeri serioase securității națiunii și acelea care sunt din familia cotidiană a incertitudinilor, proprii competițiilor economice.

Componentele politice, societale și economice (conform lui Buzan) sunt apreciate ca fiind sursele principale ale riscurilor interne; departajarea între amenințările interne și cele externe se menține în practica analiștilor, care o consideră relevantă deoarece acordă insuficientă atenție rețelelor de interacțiuni care transcend economiile centrate pe necesitățile națiunilor. 

O națiune este în stare de securitate dacă se reproduce și funcționează astfel încât este capabilă să valorifice produse ale procesării interogative, în domenii și ritmuri care asigură adaptabilitatea necesară la evoluțiile sociale, fie ele interne sau trans-naționale, competitivitatea în domenii relevante, capacitatea de a identifica agresiuni sociale, oricare ar fi natura și sursa lor, și, dacă se produc, de a le contracara în modalități care nu-i afectează capacitatea de reproducere.

Când statele devin capabile să elaboreze politici și strategii de agresare bazate pe interogări teoretice performante, strategiile de agresare sunt remodelate fundamental, în sensul că agresarea indirectă, ascunsă, de tip informațional devine componenta fundamentală, înlocuind agresarea directă, materială, de tip militar. Acestea utilizează ca principală armă informația, iar agresarea informațională vizează atât manipularea oamenilor, cât și a centrelor de decizie.

Este dovada suficientă că s-a înțeles importanța capacităților sociale de procesare. Distrugerile materiale reduc posibilitățile de luptă, dar sporesc rezistența luptătorilor, ura lor față de agresori. Deci consecințele derivate, pe termen mediu, sunt defavorabile agresorilor.

Când se agresează, însă, capacitatea de procesare a informațiilor, pentru a reduce discernământul social al oamenilor sau pentru a construi artificial reprezentări și imagini favorabile soluțiilor care îl avantajează pe agresor, se speră ca rezistența agresaților să nu se mai dezvolte ulterior.

În ce poate consta protecția în cazul noilor agresiuni, preponderent informaționale? Existența lor dezvăluie pericolul potențial pe care îl reprezintă incapacitatea unei națiuni de a investiga performant realitatea socială.

Capacitatea teoretică de analiză este, în opinia noastră, cel puțin la fel de importantă ca și realizarea unei capacități credibile de contracarare a agresiunilor convenționale.

Dezvoltarea competențelor oamenilor, prin însușirea teoriilor performante, este o șansă pentru sporirea securității sociale dacă oamenii se socializează în respect și interes pentru semeni. Securitatea poate spori deoarece acțiunile lor vor genera mai puține consecințe perverse, iar implicarea lor în deciziile sociale pot rezulta din analize performante.

Rosenau, într-un studiu consacrat “turbulenței politice” face o altă evaluare, evidențiind trei parametri determinanți ai acesteia: parametrul de competență la nivelul individului, parametrul structural, constând în constrângerile legate de distribuirea puterii intra și inter colectivități, și parametrul relațional, care caracterizează natura relațiilor de autoritate stabilite între indivizi, pe de o parte, și colectivități, pe de altă parte.

Ceea ce deosebește mediul internațional actual de cele trei secole anterioare sunt – în opinia analistului J.N. Rosenau – simultaneitatea și interacțiunea schimbărilor pe care le suferă cei trei parametri enunțați. Autorul subliniază existența procesului de lărgire a competențelor analitice și a orientărilor individului – atât în calitate de elită conducătoare, cât și ca persoană particulară, cetățean al statului sau membru al colectivităților necondiționate de suveranitate – sub influența televiziunii, a calculatoarelor și a rețelelor informatice, a exploziei informaționale, a complexității și interdependenței crescânde.

El apreciază că dintre sursele care erodează competențele statului, două sunt importante pentru instaurarea turbulenței globale: proliferarea sub-grupurilor și creșterea competențelor analitice ale cetățenilor individuali. Acesta consideră că, la nivelul micro, competențele analitice ale indivizilor au crescut în așa măsură încât aceștia joacă acum un rol diferit și însemnat în politica mondială, un rol care accentuează atât procesul de bifurcare structurală, cât și pe cel de erodare a relațiilor de autoritate. În virtutea recent dobânditelor competențe, indivizii sunt mai apți și mai înclinați să conteste autoritatea, iar noile relații de autoritate au înlesnit, la rândul lor, dezvoltarea unor structuri globale noi, mai descentralizate. Fără transformarea de la nivelul micro nici una dintre celelalte forțe nu s-ar fi manifestat la scară mondială și, în această accepțiune, creșterea competențelor cetățenilor trebuie considerată ca sursă fundamentală a turbulenței mondiale.

Astfel de atitudini pot fi turbulente numai în raport cu centre de decizie ideologice sau care încearcă să impună raporturi de dominare. Capacitățile de procesare performante asigură individului interpretări particularizante ale mediului social și, în consecință, acțiuni specifice, rezultat al acestor reprezentări în raport cu mediul social căruia îi aparține. Este pozitiv faptul că politicienii sunt confruntați cu noii actori sociali, care dețin capacități interpretative tot mai complexe, capabili de acțiuni performante și a căror reacții față de deciziile politice, de intervenție în social, sunt critice și pot fi dificil de evaluat. În fapt, ne confruntăm cu creșterea competențelor de interpretare a socialului de către indivizi. În aceste condiții realizarea unui proces educațional care să vizeze obținerea unei culturi de securitate trebuie adaptat și dezvoltat continuu.

Un demers educațional eficient presupune demararea unor activități chiar din faza preșcolară, care să permită ulterior adolescentului să asimileze concepte tot mai complexe, privind securitatea națiunii, pe măsură ce se dezvoltă capabilitatea sa de a procesa informații sociale tot mai complexe. Dacă se va centra educația în sfera securității doar la nivelul universitar, sau postuniversitar, vom constata că un număr limitat de cetățeni va avea cel mult o înțelegere superficială a domeniului, restul nefiind deloc interesați. Vom constata că studenții sau masteranzii asimilează mecanic concepte vehiculate în mediul de specialitate, fără a avea o înțelegere a proceselor definite de aparatul conceptual în cauză.

Serviciul Român de Informații a elaborat un document extrem de important pentru evoluția sa, intitulat Viziunea Strategică 2007-2010 care, la capitolul dedicat principiilor, afirmă că transformarea se va fundamenta pe și pe „cultura de securitate” pe care o definește a fi un proces de „promovare și consolidare a valorilor”.

Începând cu 1 iulie 2008, a fost validată de către CSAT noua organigramă a SRI care e dorește a fi un reper temporar major în procesualitatea de adaptare instituțională prin debirocratizare și eficientizarea activității de intelligence. Acest proces are la bază trei aspecte importante, printre care și „o nouă orientare și deschidere spre dezvoltarea cooperării cu societatea civilă” prin „crearea unei Direcții Programe de Comunicare cu responsabilități pe dezvoltarea comunicării active cu media și promovarea culturii de securitate”. 

SRI a generat un cadru de abordare a problematicii culturii de securitate. Instituțiile de învățământ fiind în etapa în care încearcă să promoveze cultura de securitate.

Societatea cunoașterii asigură o diseminare fără precedent a cunoașterii către toți cetățenii prin mijloace noi, folosind cu prioritate Internetul, cartea electronică și metodele e-learning, asigurând bazele unei viitoare societăți a conștiinței, a adevărului, moralității, creativității și spiritului, elemente definitorii în realizarea unei culturi de securitate viabile.

Thomas Jefferson, unul dintre părinții Americii, susținea că educația și sănătatea sunt cele mai importante investiții în securitatea unei națiuni. Pentru omul simplu, expresia „securitatea zilei de mâine” este conceptul acoperitor pentru cultura de securitate. 

Care sunt jaloanele imediate și de perspectivă ale demersului care vizează, ca finalitate de maximă generalitate, cultura de securitate? Există câteva sugestii în acest sens.

Obiectivele imediate ar putea cuprinde

• conștientizarea domeniului, atât ca necesitate socială cât și ca procesualitate;

• identificarea dimensiunilor, atât la nivelul individului, al comunităților, cât și al națiunilor prin definirea unui sistem coerent de referință;

• realizarea unor priorități la nivelul instituțiilor statului și al individului;

• identificarea modalităților concrete de realizare a programelor educaționale care au ca finalitate cunoașterea în domeniul securității.

Obiectivele de perspectivă ar putea include:

• actualizarea constantă a înțelegerii evoluției domeniului securității prin monitorizarea performantă a principalelor dimensiuni – militare, economice, politice, culturale, de mediu, informaționale, financiare, etc.;

• adaptarea programelor de educație în sfera securității în concordanță evoluțiile domeniului securității;

• definirea și realizarea unui parteneriat public-societate civilă;

• racordarea demersurilor naționale în domeniul cunoașterii în sfera securității cu cele la nivel regional și internațional.

Pentru realizarea obiectivelor imediate și de perspectivă este necesară definirea unor instituții sau grupuri de lucru formate din specialiști în domenii complementare: politic, militar, diplomatic, economic, informații, media, social etc.

După cum s-a putut constata după parcurgerea capitolului consacrat comunicării strategice, a obiectivelor pe care aceasta le are și a rolului pe care își propune să îl joace în îndeplinirea obiectivelor de securitate națională a unui stat, există o similitudine între actul de comunicare strategică și cultura de securitate.

Aceasta din urmă, poate contribui la susținerea procesului de comunicare strategică, înainte de orice, prin conștientizarea cetățenilor cu privire la mediul de securitate și ceea ce incumbă el. Pentru cetățean, fiecare informație care să îl ajute să înțeleagă mediul de securitate, înseamnă racordarea lui la realitățile actuale și la o legitimare a unei prezențe active a sa la mediul în care trăiește și în care dorește să se dezvolte.

Cultura de securitate poate sprijini procesul de comunicare strategică, dar poate fi și parte a procesului de comunicare strategică, contribuind la sprijinirea demersurilor de a influența audiențele cu privire la un anumit lucru care este de mare interes pentru un stat. Ea este racordată atât intern, cât și extern, dar are un rol important atunci când se dorește ca un demers care privește securitatea națională a unui stat să aibă acceptanță din partea audiențelor. Spre exemplu: susținerea la nivel public a demersurilor privind îmbunătățirea legislației în materie de securitate națională, are un efect pozitiv, audiențele-țintă, decidenți politici sau lideri de opinie, intrând în contact cu o gamă largă de informații, din sfera securității naționale, care îi ajută să înțeleagă atât termenul de cultură de securitate cât și ceea ce incumbă el. În acest sens sunt remarcabile eforturile Serviciului Român de Informații, care prin intermediul Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul” București, contribuie prin anumite programe la dezvoltarea unei anumite capacități în înțelegerea conceptului de securitate a anumitor decidenți, care ocupă funcții importante în structuri care sunt indispensabile în realizarea procesului de comunicare strategică al unui stat. 

3.4 Comunicarea strategică – factor de activizare a demersurilor României pentru îndeplinirea obiectivelor de securitate națională

Fără îndoială că cele mai importante elemente de modernitate care se găsesc în SSNR sunt în legătură cu aderarea țării noastre la cele două mari organisme internaționale, NATO și Uniunea Europeană. În acest context, pericolele care vizează țara noastră au o triplă posură. 

În opinia lui Maior, noii membri NATO înfruntă o dublă tranziție: de la centrele de recrutare în masă la recrutarea voluntară și dezvoltarea unor forțe armate profesionalizate, iar în al doilea rând, de la actualul proces de restructurare numerică la o transformare mai profundă a rolului și sarcinilor forțelor noastre armate. 

Fig. 8–SSN și comunicarea strategică

Un element extrem de important îl constituie în acest sens, constituirea unui climat de securitate, stabilitate și prosperitate în zona Mării Negre. Securitatea este astfel considerată un fenomen relațional. Fiind relațională, nu se poate percepe securitatea națională a niciunui stat existent fără a înțelege modelul internațional al interdependenței securității în care este încastrată. Aceasta ducând la analizarea nivelului sistemului, așa cum a fost explorat în capitolul precedent. Întrucât realitatea interdependenței securității este inevitabilă, singura speranță pentru definirea unor subiecte de studiu manevrabile, care să nu se piardă dar nici să nu eșueze în fața sensului vital al întregului, este găsirea unei ierarhii a nivelurilor analitice în sistemul internațional.

În opinia lui Buzan, timp de două milenii, înaintea marii accederi a Europei la dominația globală, sistemul internațional a fost structurat în jurul a patru arii civilizaționale majore: Europa, Orientul Mijlociu, India și China.

Întorcându-ne la elemente concrete cuprinse în strategia de securitate a României, putem afirma faptul că România își conștientizează rolul internațional, dar mai ales zonal, ținând cont de toți factorii care pot constitui avantaj sau dezavantaj.

Problematica securității mediului internațional poate fi găsită și în discursurile lui Bil Clinton, asupra stării națiunii de la sfârșitul secolului XX și pe cele de la începutul anului 2000, unde se va constata, după cum arată Charles Kupchan, despre o stare puternică de încredere și optimism în capacitatea țării sale de a prospera liniștită și în securitate, alături de vechi și noi aliați, dar și de a se impune pozitiv, printr-un leadership ce se dorea luminat, cu efecte benefice, într-o lume internațională care putea să progreseze la rându-i, din perspectiva  stabilității sau al expunerii statelor la beneficiile comerțului internațional și ale globalizării în dezvoltare accelerată pe multiple planuri.

Aspectul economic care se regăsește în strategia de securitate, aflat în strânsă legătură cu termenul de „bună guvernare” joacă un rol deosebit de important. Respectarea angajamentelor ni le-am luat și care sunt în strânsă legătură cu economia statului și în definitiv, cu contribuția directă a acestuia un important parteneriat cu Occidentul, care în mod evident aduce beneficii la nivel de imagine și credibilitate. Amenințările economice, sociale sau de altă natură, s-au transpus amenințărilor de tip militar, care au slăbit. Trecerea acestora într-un plan secundar, a permis unor alte tipuri de amenințări să își arate dimensiunea.
Datoriile, inflația, lipsa de capital și fricțiunile comerciale se răspândesc tot mai larg atunci când statele s-au adaptat cu greu unei economii liberale, făcându-și astfel structurile interne vulnerabile față de dificultățile ce acționează în economia internațională. În opinia lui Buzan, „amenințările sociale sunt puternic resimțite de către grupurile care se tem fie de prezența copleșitoare a vecinilor, fie de pericolul dizolvării în cosmopolitismul internațional.”

Comunicarea strategică reprezintă unul dintre instrumentele pe care statul le are la dispoziție pentru a-și atinge obiectivele, inclusiv în spectrul securității și este parte a elementului informațional al puterii naționale. Rolul ei este în strânsă legătură cu celelalte elemente ale puterii naționale: economic, diplomatic și militar. (Figura nr. 7)

Pentru a putea facilita controlul, comunicarea strategică este ierarhică, ea fiind subordonată politicii, în timp ce nivelurile mai mici ale strategiei și planificării comunicării sunt subordonate nivelurilor mai scăzute de strategie. Aceasta ține cont și de o anumită perspectivă ostilă în ceea ce privește mediul de securitate, luând în calcul și elemente care în mod normal nu au fost prevăzute într-o strategie clasică de securitate. Analizele strategice își propun să ia în calcul factorii interni și cei externi ai mediului strategic care pot ajuta la evaluarea efectelor strategice și la stabilirea obiectivelor specifice, a conceptelor și a resurselor strategiei. 

Strategia reflectă cunoștințele despre ceea ce se întâmplă în mediul strategic și despre efectele primare și secundare. Comunicarea strategică aducând cu sine o dilemă în ceea ce privește securitatea, care îl vizează atât pe cel care elaborează strategia cât și pe alți actori. Orice strategie, odată cunoscută sau implementată, creează un risc pentru echilibrul mediului strategic. Cel care elaborează strategia trebuie să stabilească dacă efectul final este îndeajuns de important pentru a iniția acțiunea, iar alți actori trebuie să decidă dacă este cazul să acționeze și sub ce formă. 

La fel ca obiectivele de securitate națională, care sunt cuprinse în Strategia de securitate națională și în Strategia Națională de Apărare și care corespund acestei perioade de timp, de la început de secol XXI, comunicarea strategică este și ea dependentă, într-un fel, de ceea ce aduce istoria în întâmpinare. Atât comunicarea strategică, cât și o strategie de securitate, făcând prezumții pe o perioadă de timp care nu le aparține, având un caracter anticipativ, pro-activ dar nu și predictibil. Este mai preferabilă o intervenție timpurie, care are și costuri mai mici, unei intervenții întârziate.

O comunicare strategică bine ancorată în realitate și care să fie tratată cu importanță de către factorii de decizie dintr-un stat, poate ajuta la implementarea obiectivelor de securitate națională, tocmai acesta fiind lucrul pe care îl vizează. 
Mediul de securitate poate fi influențat prin politici care să determine statul nostru să ocupe un rol cât mai influent în regiune. Parteneriatele strategice pe care țara noastră le-a încheiat au rolul de a “fotografia” prezentul cu rolul de a decodifica politica externă a unui stat. El are nevoie de instituții și oameni pentru a se concretiza. țara noastră având parteneriate strategice care vizează varii domenii de activitate, cum ar fi interese economice, pe segmentul energetic sau de consolidare a unui pilon estic mai solid, cu țări care până în 1989 au fost parte a Pactului de la Varșovia (Anexa nr. 4). Este normal ca în următoarea perioadă țările din est să caute soluții politico-militare de dezvoltare a regiunii estice, fie că o fac sub imboldul NATO sau UE, fie că vor reuși să aducă un plus de eficiență prin dezvoltarea unor parteneriate strategice.

Un important element comun, pe care îl au atât comunicarea strategică, cât și strategiile de securitate este schimbarea în bine a instituțiilor unui stat sau mai multora și implicit democratizarea acestora. Schimbarea comportamentelor, atitudinilor și a instituțiilor, pe care comunicarea strategică și-o propune printr-un ansamblu de măsuri, poate fi pusă în balanță alături de democratizarea țărilor și asigurarea unui climat de pace în vecinătatea lor. Aceste elemente se regăsesc atât în Strategia Națională de Securitate, Strategia Națională de apărare, dar și în Strategia Europeană de Securitate, cu rolul de a implementa conceptul bunei guvernări dar și de a menține și aduce pacea. Acest lucru obligă țara noastră la un rol activ, atât în interior dar și ca membru UE.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Realitățile acestui început de mileniu demonstrează că fără o adaptare la noile tehnologii, fără un intelligence performant, care să ofere decidenților informații în timp util, și fără construirea unei arhitecturi de comunicare pentru a-și susține interesele pe domeniile: politic, economic și de securitate, este foarte dificil ca un stat performeze la nivel internațional. Acest fapt obligă România, prin cetățenii săi, prin instituțiile publice și organizațiile non-guvernamentale, să adopte o strategie, care să aducă beneficii națiunii române.

Viteza cu care se petrec lucrurile în secolul XXI și viteza cu care circulă informația, pune statul în situația de a-și căuta mijloace alternative, altele decât cele clasice.

Fiecare stat are nevoie de un plan care să-i susțină interesele. Acest lucru nu se poate realiza dacă factorii implicați nu se găsesc la cel mai înalt nivel ierarhic. Strategia este arta și știința de a dezvolta și folosi instrumentele puterii naționale, în concordanță cu cerințele politice, pentru a proteja și promova interesele naționale în raport cu alte state, actori sau circumstanțe. 

Comunicarea strategică se referă la sincronizarea acțiunilor și a instrumentelor folosite de instituțiile unui stat pentru a înțelege diferite atitudini și culturi, pentru a consilia politicieni, diplomați și lideri militari, în legătură cu impactul deciziilor lor asupra opiniei publice și nu în ultimul rând, pentru a influența atitudini și comportamente, prin intermediul strategiilor de comunicare. Rolul comunicării strategice este de a conexa interesele și obiectivele naționale, cu teme care se află sau se pot afla în sfera de interes a cetățenilor, a organizațiilor din țară și din străinătate. Aceasta poate ajuta la înțelegerea mediului informațional și la îndeplinirea unor obiective de ordin politic, economic și militar. 

Rolul important al comunicării strategice poate consta în mobilizarea unor anumite categorii de public pentru a veni în sprijinul unor inițiative politice majore și pentru a sprijini anumite obiective înainte, în timpul și după un anumit conflict. Comunicarea strategică are, fără îndoială, un rol foarte important în ceea ce privește securitatea națională și politica externă a României. 
Nu este o noutate faptul că practicile de comunicare ale instituțiilor publice din România sunt deficiente, aproape inexistente, acest lucru atrăgându-le multe deservicii și de multe ori ineficiență. 

În contextul în care de patru ani suntem membri ai Uniunii Europene, dar atragerea de fonduri s-a realizat cu dificultate și într-o mică măsură, comunicarea strategică poate fi și un bun prilej de a spori influența României în plan regional și de a atrage credibilitate pentru a-și putea atinge obiectivele. 

Nu se poate construi o arhitectură națională de comunicare strategică fără sprijinul președintelui României, a primului ministru și fără un important sprijin din partea Parlamentului. 

Pentru a dezvolta un astfel de mecanism este nevoie de:

➢ o legislație adecvată care să permită întărirea acelor capabilități aflate la dispoziția statului; totodată este nevoie de o legislație pentru coordonarea componentelor comunicării strategice: informare publică, diplomație publică și operații informaționale;

➢ îmbunătățirea legilor privind securitatea națională a României, care să faciliteze relaționarea dintre instituțiile aflate sub aceiași cupolă dar cu atribuțiuni diferite;

➢ întărirea și consolidarea instituțiilor statului, care să-i dea acestuia credibilitate și care este cel mai bun mesaj pe care îl poate transmite în relația cu cetățenii săi dar și cu mediul extern; acest obiectiv poate fi atins prin crearea unei legislații corespunzătoare, prin aplicarea legilor deja existente și prin eficientizarea organismelor de control din interiorul și din afara instituțiilor;

➢ dezvoltarea unor reforme de transformare în interiorul instituțiilor care să aibă ca model instituțiile similare din cele mai importante țări ale Uniunii Europene, dar și dezvoltarea unor mecanisme proprii, conform unor planuri de etapă și care să țină seama de rezultatele care s-au întreprins;

➢ continuarea dezvoltării training-urilor pe segmentul culturii de securitate, unde să fie implicați decidenți, dar și persoane care se află în eșaloanele inferioare și au perspectiva de a ocupa funcții publice;

➢ desfășurarea unor acțiuni comune între specialiști din mai multe domenii, inclusiv din sfera de securitate națională, care la un moment dat vor trebui să relaționeze într-un ritm mai intens și să acționeze cu privire la un fapt dat într-un timp extrem de scurt;

➢ obligativitatea ca instituțiile publice să aibă specialiști în comunicare și pregătirea acestora pe varii domenii de activitate, astfel încât să le dezvolte capacitatea de relaționare;

➢ necesitatea implementării unor programe care să aibă ca scop dezvoltarea schimbului de experiență între specialiști și instituții cu stabilirea unor mijloace de cuantificare a transferului de cunoaștere pe care îl “importă” și a felului în care poate fi folosit.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Legislație națională și internațională

1. Romaniei, Parlamentul. „Constitutia Romaniei*).” Publicata in Monitorul Oficial, Partea I 767 (2003).

2. României, Guvernul. „Legea nr. 51 din 20 iulie 1991 privind securitatea națională a Româiei.” Monitorul oficial al Romaniei, Partea I Nr. 163 din 7 august 1991

3. României, Președinția. „Strategia de securitate națională a României.” Editura Monitorul (2007).

4. de Apărare, Strategia Națională. „Pentru o Românie care garantează securitatea și prosperitatea generațiilor viitoare.” (2010).

5. Minister, UK Prime. "A Strong Britain in an Age of Uncertainty: The National Security Strategy." London, England (2010).

6. Romaniei, Parlamentul. „Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații.” Publicata in Monitorul Oficial, nr. 33 din 3 martie 1992.

7. Romaniei, Parlamentul. „Legea nr. 415 din 27 iunie 2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării” Publicata in Monitorul Oficial, nr. 494/10 iul. 2002

8. Romaniei, Parlamentul. „Legea nr. 182/2002 din 12 aprilie 2002”, Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 248 din 12.04.2002, modificată prin Ordonanța de Urgență nr. 16/2005 din 9 martie 2005, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 205 din 10.03.2005, aprobată și modificată prin Legea nr. 151/2005 din 20 mai 2005, Publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 441 din 25.05.2005.

9. Romaniei, Parlamentul. „Legea nr. 346/2006 din 21 iulie 2006 privind organizarea si functionarea Ministerului Apararii”, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 654 din 28 iulie 2006

10. Romaniei, Parlamentul. „Legea apărării naționale a României nr. 45/1994, Publicată în Monitorul Oficial,nr. 172 din 07.07.1994

11 Romaniei, Parlamentul. „Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului”, Publicată în Monitorul Oficial,  nr. 1161 din 8 decembrie 2004

II. Lucrări de autori români

1. Culda, L; Posibilități de scientizare a conceptului de securitate – Noua Revistă Română, nr. 1-2/1997

2. Dobrescu, E.M.; Sociologia comunicării, Editura Victor, București, 1998

3. Drăgan, I; Paradigme ale comunicării de masă, Editura Șansa, București, 1996

4. Erhan, F. (2003). Globalizarea, în căutarea echilibrului, Editura Economică, București 

5. Halic, B.A.; Chihiudean, I. (2004). Analiza imaginii organizațiilor, Editura comunicare.ro, București

6. Kohalmi-Szabo, L.D., Frunzeti, T; Rolul comunicării strategice în promovarea intereselor naționale, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București, Aprilie 2008, www.biblioteca.unap.ro

7. Maior, G.C.; Incertitudine. Gândire strategică și relații internaționale, Editura Rao, București, 2009

8. Maior, George Cristian. Noul aliat: regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI. RAO Internat. Publ., 2009.

9. Mihăilescu, I. (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale și studii de caz, Editura Polirom, Iași

10. Neagu, N. (2004). Riscuri și amenințări neconvenționale în mediul de securitate european și național, Editura MAI, București

11. Nicolaescu, G. (2003). Intelligence Services and Crises at the Beginning of the Millenium – Monitoring and Management, Glycon & Fortuna Publishing House, București

12. Nicolaescu, G.; Simileanu, V. (2004). Informație, management, putere, Editura Top Form, București

13. Nicolaescu, G; Simileanu, V. (2005). Managementul informației, Editura Universității Naționale de Apărare, București

14. Onișor, C.; Liteanu, T. (2006). Strategia modernă – o nouă viziune politico-militară, Editura Universității Naționale de Apărare, București

15. Onișor, C.; Tudose, M. și Vlase, G. (2007). Provocări strategice, Editura RAO, București

16. Onișor, C.; Liteanu, T. și Mihalache, V. NATO: securitate integrată, Editura ANI, București, 2006

17. Oprea, G.; Timofte, A.R. și Onișor, C. (2005). România – integrare și securitate, Editura Balcanii și Europa, București 

18. Oprea, G.; Onișor, C. și Toma, G. (2009). Managementul crizelor politico-militare, Editura A.N.I., București

19. Oprea, G.; Onișor, C.; Toma, G. și Ștefan, T.. (2009). Securitatea zonală și regională, Editura A.N.I., București 

20. Oprea, G.; Onișor, C. și Toma, G. (2009). Securitate colectivă, comună și prin cooperare: studii universitare de doctorat, Editura A.N.I., București

21. Petrescu, Stan. "Mediul de securitate global și euroatlantic/Global and Euro-Atlantic security environment." (2005).

22. Rădoi, M, Negrescu, I.; ProCert. Ro, Revista Intelligence, Serviciul Român de Informații, anul 8, nr.17, martie-mai 2010

23. Sava, Ionel Nicu. Studii de securitate. Centrul român de studii regionale, 2005.

24. Teodoru Ș., Barna, C.; Globalizarea amenințărilor asimetrice, Academia Națională de Informații, 2007

25. Tram, V., Stănciugelu, I.; Teoria comunicării, Editura SNSPA, București, 2001

III. Lucrări de autori străini

1. Berlo, D.K., „ The process of communication: an introduction to theory and practice”, New York: Holt, Reinhart, Winston, 1960

2. Buzan, B; Popoarele, statele și teama, Editura Cartier, 2000

3. Buzan, B., Waever, O, de Wilde, J.; Security, A New Framework for Analysis, Lynne Reinner Publishers, Boulder London

4. Buzan, B, Booth, K; – New Thinking about Strategy and International Security, Editura Harper Collins Academic, United Kindom, 1991, pg. 31-55

5. Corman, S.R., Hess, A.&Justus, Y.S., „Credibility in the Global War on Terrorism: Strategic Principles and Research Agenda”, Consortium of Strategic Communication, Arizona State University, 2006

6. Dutta-Bergman, “US Public Diplomacy in the Midle East: A Critical Cultural Approach”, Jurnal of Communication Inquiry, nr. 30, 2006

7. Eisenberg, E.M., „Ambiguity as a strategy in organizational communication”, Communication Monographs, nr.51, 1984

8. Eisenberg, E.M., Goodall, H.L. Jr.,Trethewey, A., „Organizattional Communication: Balancing Creativity and Constraint”, St. Martin Press, 2006

9. Fukuyama, F. (2004). Construcția statelor, Ordinea mondială în secolul XXI, Editura Antet, București

10. George, R.Z. (2005). Intelligence and the National Security Strategist: Enduring Issues and Challenges, Rowman & Littlefield Publishers

11. Gill, P.; Policing Politics, Security Intelligence and the Liberal Democratic State – Editura Frank Cass, 1994

12. Johnson, L.K.; Wirtz, J.J. (editors). (2004). Strategic Intelligence – Windows Into A Secret World. An Anthology, University of Georgia, Naval Postgraduate School 

13. Johnson K.L. (editor). (2010). The Oxford Handbook of National Security Intelligence, Oxford University Press, New York

14. Kolodziej, E.A. (2007). Securitatea și relațiile internaționale, Editura Polirom, Iași Shulsky, N.; Schmitt, G.J. (2008). Războiul tăcut: introducere în universul informațiilor secrete, Editura Polirom, Iași Toffler, A. (1995). Război și anti-război, Editura Antet, București

15. Kupchan, C.A.; The end of the American Era, Editura Knopf, NY, 2002

16. McQuail, D.; Comunicarea, Institutul European, 1999

17. Nye, J.S.; Soft Power, The means to succes in world politics, Public Affairs, New York, 2004

18. Pearce, K., Pearce, W.P., „Combining passion and abilities: Toward dialog virtuosity”, Southen Communicationlal Journal, nr.65, 2005

19. Rosenau, J.N.; Turbulență în politica mondială – o teorie a schimbării și continuității, Editura Academiei Române, 1994

20. Toffler, A. (1998). Șocul viitorului, Editura Antet și Lucman, București 

21. Trethewey, G.,H.,L.; „Organizattional Communication: Balancing Creativity and Constraint”, Editura St. Martin Press, 2006

22. Treverton, G. (2003). Reshaping National Intelligence for an Age of Information, Cambridge University Press, Cambridge

23. Tsang. S. (2008). Serviciile de informații și drepturile omului în era terorismului global, Editura Univers Enciclopedic, București

24. Wolfers, A; – National security as an ambiguos symbol, Security Studies, A reader, edit by Christopher W. Hughes and Lai Yew Meng

25. Yager, H.R., “Strategic Theory for the 21st Century: The Little Book on Big Strategy”, Strategic Studies Institute, 2006

IV. Publicații

1. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, Manualul NATO, Oficiul de Informații și Presă al NATO, Bruxelles 

2. Dictionary of American Government and Politics, editura Dorsey, 1988

3. Revista Intelligence, 2008 – 2011

4. Revista română de studii de intelligence, 2009

5. Revista Profil, 2000

6. DEX, Editura Univers enciclopedic, București, 1996

7. Jane’s Intelligence Review, 2008-2010

8. Studies in Contemporary History and Security Policy, 2009

IV. Surse Internet

1. http://www.mae.ro/node/5826

2.

http://www.euractiv.ro/index.html/articles%7CdisplayArticle?articleID=19728

3. www.comunipartners.com

4. http://www.fco.gov.uk/en/

5.http://www.carlisle.army.mil/DIME/documents/2008-01-Strategic_Communication.pdf

6. http://www.scl.cc/

7. Site-ul Serviciului Român de Informații – www.sri.ro 

8. www.semperfidelis.ro 

9. www.cpcs.ro/dictionarsecuritate.php

10. www.cpcs.ro 

11. Scoalanato.files.wordpress.com 

12. www.presidency.ro , ședința din 23 iunie 2003, Doctrina națională a informațiilor pentru securitate și societate civilă

13. www.nato.ro

14. www.janes.com

ANEXA 1

”Concept Strategic pentru Securitate și Apărare a membrilor din Organizația Tratatului Atlanticului de Nord” Adoptată de șefii de stat și de guvern la Lisabona

Angajare activă, Apărare modernă

Prefață

Noi, șefii de stat și de guvern ai statelor NATO, am stabilit că NATO va continua să joace rolul său unic și esențial în asigurarea apărării și securității noastre comune. Acest concept strategic va ghida următoarea etapă în evoluția NATO, astfel încât acesta să continue să fie eficient într-o lume în schimbare, împotriva amenințărilor noi, cu noi capabilități și noi parteneri:

• Se reconfirmă legătura între națiunile noastre de a se apăra una pe alta împotriva oricărui atac, inclusiv împotriva noilor amenințări la siguranța cetățenilor noștri.

• Alianța se angajează pentru a preveni crizele, gestionarea conflictelor și stabilizarea situațiilor post-conflict, inclusiv prin colaborarea mai strânsă cu partenerii internaționali, cei mai importanți fiind Organizației Națiunilor Unite și Uniunea Europeană.

• Alianța oferă partenerilor noștri din întreaga lume un mai mare angajament politic în relațiile cu Alianța, și un rol important în modelarea operațiunilor conduse de NATO la care acestea contribuie.

• Se angajează ca obiectivul NATO este de a crea condițiile pentru o lume fără arme nucleare – dar reconfirmă că, atâta timp cât există arme nucleare în lume, NATO va rămâne o Alianță nucleară.

• Se reafirmă angajamentul nostru ferm de a păstra ușa NATO deschisă tuturor democrațiilor europene care îndeplinesc standardele de aderare, deoarece extinderea contribuie la obiectivul nostru de libertate și pace în întreaga Europă.

• Se angajează ca NATO să continue reforma spre o Alianță mai eficace, mai eficientă și flexibilă, astfel încât contribuabilii noștri să obțină cele mai bune garanții de securitate pentru banii pe care îi investesc în apărare. 

Cetățenii țărilor noastre se bazează ca NATO să-și apere națiunile aliate, prin implementarea robustă a forțelor militare în cazul în care este nevoie și atunci când este necesar pentru securitatea noastră, și pentru a ajuta la promovarea valorilor de securitate comune cu partenerii noștri din întreaga lume. În timp ce lumea se schimbă, misiunea esențială a NATO va rămâne aceeași: de a asigura că Alianța rămâne o comunitate de neegalat de libertate, pace, de securitate și valori comune.

Sarcinile de bază și principiile

1. Scopul fundamental și continuu al NATO este de a proteja libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare. Astăzi, Alianța rămâne o sursă esențială de stabilitate într-o lume imprevizibilă. 

2. Statele membre NATO formează o comunitate unică de valori, angajată în respectarea principiilor libertății individuale, a democrației, drepturilor omului și a statului de drept. Alianța este ferm angajată în scopurile și principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite și a Tratatului de la Washington, care afirmă responsabilitatea principală a Consiliului de Securitate pentru menținerea păcii și securității internaționale. 

3. Obligațiunile politice și militare între Europa și America de Nord au fost statuate la nivelul NATO, ca urmare a faptului că Alianța a fost înființată în anul 1949, iar legăturile transatlantice rămân la fel de puternice, și la fel de importante pentru conservarea păcii și securității Euroatlantice, ca întotdeauna. Securitatea membrilor NATO de pe ambele maluri ale Atlanticului este indivizibilă. Vom continua să ne apărăm împreună, pe baza de solidaritate, având un scop comun împărtășit și o corectă împărțire a sarcinilor.

4. Mediul de securitate modern conține un set larg și evolutiv de provocări la adresa securității teritoriului NATO și populației acestuia. În scopul de a asigura securitatea lor, Alianța trebuie să continue să își îndeplinească eficient trei sarcini esențiale de bază, toate acestea contribuind la protejarea membrilor Alianței, și întotdeauna în conformitate cu dreptul internațional:

a. Apărarea colectivă. membrii NATO se vor sprijini întotdeauna reciproc împotriva atacurilor, în conformitate cu articolul 5 din Tratatul Washington. Acest angajament rămâne ferm si obligatoriu. NATO va descuraja și se va apăra împotriva oricărei amenințări de agresiune, și împotriva noilor provocări de securitate în cazul în care sunt amenințate obiectivele fundamentele de securitate ale aliaților, individual sau a Alianței ca un întreg.

b. Gestionarea crizelor. NATO are un set unic și robust de capacități politice și militare pentru a aborda întregul spectru de crize – înainte, în timpul și după conflict. NATO va utiliza activ o combinație adecvată a acestor instrumente politice și militare pentru a ajuta la gestionarea crizelor în curs de dezvoltare care au potențialul de a afecta securitatea Alianței, înainte ca acestea să degenereze în conflicte, pentru a opri în curs de desfășurare conflictele în cazul în care acestea afectează securitatea Alianței, precum și pentru a ajuta la consolidarea stabilității în situații post-conflict în cazul în care contribuie la securitatea Euro-Atlantică.

c. Cooperarea în domeniul securității. Alianța este afectată, și poate fi influențată de evoluțiile politice și de securitate de dincolo de frontierele sale. Alianța se va angaja activ pentru a spori securitatea internațională, printr-un parteneriat cu țările relevante și alte organizații internaționale; contribuind activ la controlul armelor, neproliferare și dezarmare, precum și prin menținerea ușii deschise pentru aderarea la NATO a tuturor democrațiilor europene care îndeplinesc standardele NATO. 

5. NATO rămâne forumul transatlantic unic și esențial pentru consultări cu privire la toate aspectele care afectează integritatea teritorială, independența politică și de securitate a membrilor săi, în conformitate cu articolul 4 al Tratatului de la Washington. Orice problemă de securitate de interes pentru orice aliat poate fi adus la masa NATO, pentru schimb de informații, schimb de opinii și, după caz, abordarea constructivă în cooperare. 

6. În scopul de a îndeplini întreaga gamă de misiuni NATO, cât mai eficient, aliații se vor angaja într-un proces continuu de reformă, modernizare și transformare. 

7. Astăzi, în zona euro-atlantică este pace și amenințarea unui atac convențional împotriva teritoriului NATO este scăzută. Aceasta este un succes istoric pentru politicile de apărare robuste, integrarea euro-atlantică și parteneriatul activ care au ghidat NATO pentru mai mult de o jumătate de secol.

8. Cu toate acestea, amenințarea convențională nu poate fi ignorată. Multe regiuni și țări din întreaga lume sunt marcate de achiziții de capabilități militare substanțiale moderne, cu consecințe pentru stabilitatea securității internaționale și Euro-atlantice, cu evoluții dificil de prevăzut.
Aceasta include proliferarea rachetelor balistice, care reprezintă o amenințare reală și în creștere a spațiului Euro-atlantic.

9. Proliferarea armelor nucleare și altor arme de distrugere în masă, și a mijloacelor lor de purtare, amenință cu consecințe incalculabile stabilitatea și prosperitatea globală. În următorul deceniu, proliferarea va fi mai acută în regiunile cele mai volatile din lume.

10. Terorismul reprezintă o amenințare directă la adresa securității cetățenilor din țările NATO, și a stabilității internaționale și prosperității în sens mai larg. Grupuri extremiste continuă să se răspândească, și în, zone de importanță strategică pentru Alianță, iar accesul la tehnologia modernă poate crește amenințarea și impactul potențial al atacurilor teroriste, în special dacă teroriștii ar obține arme nucleare, chimice, capacități biologice sau radiologice.

11. Instabilitatea sau conflictele de dincolo de granițele NATO poate amenința în mod direct securitatea Alianței, inclusiv prin promovarea extremismului, terorismului, și activităților transnaționale ilegale, cum ar fi traficul de arme, droguri și persoane. 

12. Atacurile cibernetice devin tot mai frecvente, mai organizate și mai costisitoare prin daunele pe care le provoacă administrațiilor guvernamentale, întreprinderilor, rețelelor de afaceri și rutelor de transport și de aprovizionare precum și altor infrastructuri critic. Ele pot ajunge la un prag care amenință prosperitatea, securitatea și stabilitatea națională și Euro-atlantică. Militari străini și serviciile de informații, rețele de crimă organizată, de terorism și / sau a grupurile extremiste pot fi sursa unor astfel de atacuri.

13. Toate țările se bazează tot mai mult pe rutele vitale de tranzit, de comunicare, de transport, de care depind comerțul internațional, securitatea energetică și prosperitatea. Sunt necesare eforturiinternaționale mai mari pentru a asigura protecția lor împotriva atacurilor sau întreruperilor. Unele țări NATO au devenit mai dependente de furnizorii străini de energie și, în unele cazuri, de rețelele străine de aprovizionare și distribuție a energiei pentru nevoile proprii. O cotă mai mare din consumul mondial este transportat de pe tot globul, aprovizionarea cu energie fiind din ce în ce mai expusă la perturbări.

14. Tendința de creștere semnificativă a tehnologiilor legate de dezvoltarea de arme laser, războiul electronic și tehnologii care împiedică accesul la spațiul circumterestru (n.traducătorului) pot fi gata să producă efecte majore la nivel global, cu un impact asupra planificării operațiunilor militare NATO.

15. Constrângerile de mediu și de acces la resursele esențiale, inclusiv riscurile pentru sănătate, schimbările climatice, deficitul de apă și nevoile tot mai mari de energie vor constitui și pe viitor mediul de securitate și zone de interes pentru NATO cu potențialul de a afecta în mod semnificativ planificarea operațiunilor NATO. Apărarea și descurajarea.

16. Cea mai mare responsabilitate a Alianței este de a proteja și apăra teritoriul nostru și a populațiilor noastre împotriva atacurilor în conformitate cu articolul 5 din Tratatul de la Washington. Alianța nu ia în considerare orice țară ca fiind adversarul său. Cu toate acestea, nimeni nu ar trebui să pună la îndoială hotărârea NATO în cazul în care securitatea oricăruia dintre membrii săi ar urma să fie amenințate.

17. Descurajarea, bazată pe un mix adecvat de capabilități nucleare și convenționale, rămâne un element central al strategiei noastre globale. Circumstanțele în care orice utilizare a armelor nucleare ar trebui să fie avute în vedere sunt extrem de îndepărtate. Atâta timp cât există arme nucleare, NATO va rămâne o alianță nucleară.

18. Garanția supremă a securității aliaților este asigurată de forțele nucleare strategice ale Alianței, în special cele ale Statelor Unite; forțele strategice nucleare independente ale Marii Britanii și Franței, care au un rol propriu de descurajare, contribuie la descurajarea generală și de securitate ale aliaților.

19. Ne vom asigura că NATO are întreaga gamă de capabilități necesare pentru a descuraja și a se apăra împotriva oricărei amenințări la siguranța și securitatea populațiilor noastre. Prin urmare, vom:

• menține o combinație adecvată a forțelor nucleare și convenționale;

• menține capacitatea de a susține operațiuni majore comune concurente și mai multe operațiuni mai mici, pentru apărarea colectivă și de răspuns la crize, inclusiv la distanță strategică; 

• dezvolta și menține forțele convenționale robuste, mobile și dislocabile pentru a efectua operații atât în virtutea articolul 5 precum și operații expediționare, inclusiv cu Forța de Răspuns NATO;

• efectua pregătirea necesară, exerciții, planificare de urgență și schimbul de informații pentru asigurarea apărării noastre împotriva unei serii complete de provocări de securitate convenționale și în curs de dezvoltare, și pentru a oferi o asigurare corespunzătoare vizibilă și consolidată pentru toți Aliați;

• asigura un rol sporit aliaților în planificarea apărării nucleare, în timp de pace, bazat pe forțe nucleare, comandă, control și modalitățile de consultare;

• dezvolta capacitatea de apărare a populațiilor noastre și teritoriilor țărilor Alianței împotriva unui atac cu rachete balistice ca un element esențial al apărării noastre colective, care contribuie la securitatea indivizibilă al Alianței. Vom căuta în mod activ cooperarea în domeniul apărării antirachetă cu Rusia și alți parteneri euroatlantici;

• dezvolta în continuare capacitatea NATO de a se apăra împotriva amenințării armelor chimice, biologice, radiologice și nucleare;

• dezvolta în continuare capacitatea noastră de a preveni, detecta, și apăra împotriva atacurilor cibernetice, inclusiv prin procesul de planificare NATO pentru a spori și coordona capabilitățile naționale de cyber-apărare aducând tuturor organismelor NATO protecție cibernetică centralizată, și o mai bună integrare a conștiințelor cibernetice de avertizare și răspuns a națiunilor membre NATO;

• spori capacitatea de a detecta și a ne apăra împotriva terorismului internațional, inclusiv prin analizarea îmbunătățită a amenințărilor, mai multe consultări cu partenerii noștri, și dezvoltarea unor capabilități militare, inclusiv pentru a ajuta forțele locale din tren pentru a lupta împotriva terorismului ei înșiși;

• dezvolta capacitatea de a contribui la securitatea energetică, inclusiv de protecție a infrastructurii energetice critice și a zonelor de tranzit, cooperarea cu partenerii, și consultări între aliați pe bază de evaluări strategice și planificarea de urgență;

• asigura că Alianța este în avangarda evaluărilor impactului tehnologiilor emergente asupra securității, și că planificarea militară le ia în considerare ca potențiale amenințări;

• menține la nivelul necesar cheltuielile pentru apărare, astfel încât forțele noastre armate să aibă resurse suficiente;

• vom continua revizuirea rolului general al NATO în descurajarea și apărarea împotriva întregii game de amenințări la adresa Alianței, ținând seama de schimbările la adresa mediului internațional de securitate. 
Securitate prin managementul crizelor 

20. Crizele și conflictele în afara granițelor NATO pot reprezenta o amenințare directă la securitatea teritoriului Alianței și populației acesteia. NATO se va angaja, prin urmare, acolo unde este posibil și atunci când este necesar, pentru a preveni crizele, gestiona crizele, stabilizarea post-conflict și spijini reconstrucția.

21. În urma lecțiilor învățate din operațiile NATO, în special în Afganistan și Balcanii de Vest, este clar că este necesară o politică globală, civilă și o abordare militară pentru gestionarea eficientă a crizelor. Alianța se va angaja activ împreună cu alți actori internaționali înainte, în timpul și după criză pentru a încuraja analiza, planificarea și desfășurarea activităților de pe teren, în scopul maximizării coerenței și eficacității efortului general internațional. 

22. Cel mai bun mod de a gestiona conflictele este de a le preveni. NATO va monitoriza continuu și va analiza mediul internațional pentru a anticipa izbucnirea crizelor și, în cazul în care trebuie va lua măsuri adecvate, măsuri active pentru a le preveni extinderea în mari conflicte.

23. Dacă procesul de prevenire se va transforma în eșec, NATO va fi pregătit și capabil să gestioneze ostilitățile în curs de desfășurare. NATO va avea capacitate unică de management a conflictelor, inclusiv capacitatea de neegalat de a disloca și susține forțe militare puternice în teatrele de operații. Operațiunile conduse de NATO au demonstrat contribuția indispensabilă a Alianței în eforturile internaționale de gestionare a conflictelor.

24. Chiar și atunci când este vorba de finalul conflictului, comunitatea internațională trebuie să ofere sprijin în continuare, să creeze condițiile pentru o stabilitate durabilă. NATO va fi pregătit și capabil să contribuie la stabilizare și reconstrucție, în strânsă cooperare și consultare pe cât posibil cu alți actori internaționali.

25. Pentru a fi eficienți în întregul spectru de gestionare a crizelor, vom:

• consolida schimbul de informații în cadrul NATO, pentru a prevedea mai bine atunci când criza ar putea să apară, și modul în care aceasta poate fi cel mai bine prevenită;

• dezvolta în continuare doctrina și capacitățile militare pentru operațiuni expediționare, inclusiv contrainsurgență, de stabilizare și operațiunile de reconstrucție;

• sprijini forma civilă de gestionare adecvată a crizelor minore, capacitatea de a coopera mai eficient cu partenerii civili, bazată pe lecțiile învățate din operațiile conduse de NATO.

Această capacitate poate fi, de asemenea, utilizată pentru planificarea, angajarea și coordonarea activităților civile până când condițiile vor permite transferul acestor responsabilități și sarcini pentru alți actori;

• consolida planificarea integrată civil-militară în întregul spectru de gestionare al crizelor; 

• dezvolta capacitatea de a instrui si dezvolta forțele locale în zonele de criză, astfel încât autoritățile locale să fie în măsură, cât mai repede posibil, să mențină securitatea fără asistență internațională;

• identifica și forma specialiști civili din statele membre, disponibili pentru implementarea rapidă de către aliați a misiunilor selectate, capabili de a lucra alături de personalul nostru militar și specialiști civili din țările partenere și instituțiile internaționale;

• extinde și intensifica consultările politice între aliați, și cu partenerii, atât în mod regulat cât și în timpul etapelor crizei – înainte, în timpul și după.
Promovarea internațională a securității prin cooperare 
Dezarmarea, controlul armamentelor, și ne-proliferare

26. NATO urmărește asigurarea securității cu cel mai mic nivel de forțe posibil. Controlul armelor, dezarmarea și ne-proliferarea vor contribui la pace, securitate și stabilitate, și ar trebui să asigure securitatea nediminuat, pentru toți membrii Alianței. Vom continua să jucăm rolul nostru în consolidarea controlului armelor și în promovarea dezarmării de arme convenționale cât și de arme de distrugere în masă, precum și prin eforturile de ne-proliferare:

• Am ajuns să creăm o lume mai sigură pentru toți și condițiile pentru dezarmare nucleară, în conformitate cu obiectivele Tratatului de Neproliferare Nucleară, într-un mod prin care se promovează stabilitatea internațională, și care se bazează pe principiul nediminuării securității pentru toți.

• Odată cu schimbările din mediul de securitate de la sfârșitul Războiului Rece, am redus dramatic numărul de arme nucleare staționate în Europa și dependența noastră de armele nucleare în strategia NATO. Vom căuta să creăm condiții pentru continuarea reducerilor în viitor.

• Față de orice reducere viitoare a arsenalului nuclear, scopul nostru va fi de a ajunge la o înțelegere cu Rusia pentru creșterea transparenței gestionării armelor nucleare ruse în Europa și relocării acestora departe de teritoriul țărilor membre NATO. Orice pas trebuie să țină cont de disparitatea stocului mai mare de arme nucleare cu rază scurtă arme deținut de Rusia.

• Ne-am angajat la controlul armelor convenționale, care prevede predictibilitatea, transparența și menținerea armamentului la cel mai mic nivel posibil pentru stabilitate. Vom lucra pentru a consolida regimul de control a armelor convenționale în Europa, pe bază de reciprocitate, transparență și consimțământul națiunii gazdă.

• Vom explora căile pentru mijloacele noastre politice și capacitățile militare pentru a contribui la eforturile internaționale de combatere a proliferării.

• Deciziile naționale privind controlul armelor și dezarmare pot avea un impact asupra securității tuturor membrilor Alianței. Suntem convinși de menținerea și dezvoltarea consultări între aliați cu privire la aceste aspecte.
Extinderea NATO

27. Extinderea NATO a contribuit substanțial la securitatea aliaților; perspectiva unei noi extinderi și spiritul de cooperare în domeniul securității au asigurat stabilitate Europei în sens mai larg.

Scopul nostru a întregii Europe libere, și schimbul de valori comune, ar fi mai bine servite în situația eventualei integrării în structurile euro-atlantice a tuturor țărilor europene care doresc acest lucru.

• Ușa pentru aderarea la NATO rămâne pe deplin deschisă tuturor democrațiilor europene care împărtășesc valorile Alianței noastre, care sunt dispuse și capabile să-și asume responsabilitățile și obligațiile de membru, și a căror includere poate contribui la securitatea comună și stabilitate.
Parteneriatele NATO

28. Promovarea securității euro-atlantice este cel mai bine asigurată printr-o mai largă gamă de relații cu parteneri țări și organizații de pe întregul glob. Aceste parteneriate aduc o contribuție concretă și de succes la sarcinile fundamentale ale NATO.

29. Dialogul și cooperarea cu partenerii poate aduce o contribuție concretă la consolidarea securității internaționale, în apărarea valorilor Alianței, la operațiunile NATO, și pentru pregătirea națiunilor interesate pentru aderarea la NATO. Aceste relații vor fi bazate pe reciprocitate, avantaj reciproc și respect reciproc.

30. Vom consolida parteneriatele noastre prin formate flexibile care aduc NATO și partenerii împreună – în cadrul și dincolo de cadrele existente:

• Suntem pregătiți pentru a dezvolta dialogul politic și cooperarea practică cu orice națiuni și organizații relevante din întreaga lume, care împărtășesc interesul nostru pașnic în relațiile internaționale.

• Vom fi deschiși spre consultare cu orice țară parteneră în materie de securitate pe chestiuni de interes comun.

• Vom oferi partenerilor noștri operaționali un rol structural în conturarea strategiei și a deciziilor privind misiunile conduse de NATO la care contribuie.

• Vom dezvolta în continuare parteneriatele noastre existente, păstrând în același timp specificitatea lor.

31. Cooperarea între NATO și Națiunile Unite continuă să aducă o contribuție substanțială la securitatea din întreaga lume. Alianța își propune să aprofundeze dialogul politic și cooperarea practică cu ONU, astfel cum este prevăzut în Declarația ONU-NATO, semnată în 2008, inclusiv prin:

• legătura sporită între cele două conduceri;

• consultări politice regulate;

• consolidarea cooperării practice în gestionarea crizelor în cazul în care ambele organizații sunt angajate.

32. Uniunea Europeană contribuie activ și eficient la securitatea generală a spațiului euroatlantic. Prin urmare, UE este un partener unic și esențial pentru NATO. Cele două organizații au o majoritate de membrii comuni, și toți membri ai ambelor organizații împărtășesc valori comune.

NATO recunoaște importanța unei politici europene de apărare mai puternică și mai capabilă. Noi am urat succes intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care oferă un cadru pentru consolidarea capacităților UE de a aborda provocările comune de securitate. Aliații non-UE aduc o contribuție semnificativă la aceste eforturi. Pentru parteneriatul strategic între NATO și UE, implicarea lor deplină în aceste eforturi este esențială. NATO și UE pot și ar trebui să joace un rol complementar și să se susțină reciproc în roluri de sprijin internațional pentru pace și securitate.

Suntem hotărâți să aducem contribuția noastră de a crea mai multe circumstanțe favorabile, prin care vom:

• consolida pe deplin parteneriatul strategic cu UE, în spiritul de deschidere reciprocă deplină, transparență, complementaritate și respect pentru autonomia și integritatea instituțională a ambelor organizații;

• spori cooperarea noastră practică în operațiuni în întregul spectru de criză, de la planificare coordonată pentru a ne sprijini reciproc;

• extinderea consultărilor noastre politice prin includerea tuturor aspectelor de interes comun, în scopul de a împărtăși și perspectivele evaluărilor;

• coopera deplin pentru a minimiza duplicarea și maximiza eficiența costurilor.

33. Cooperarea NATO-Rusia este de importanță strategică, deoarece contribuie la crearea unui spațiu comun de pace, stabilitate și securitate. NATO nu constituie o amenințare la adresa Rusiei. Dimpotrivă: vrem să vedem un parteneriat cu adevărat strategic între NATO și Rusia, și vom acționa în consecință, cu speranța de reciprocitate din partea Rusiei. 

34. Relația NATO-Rusia se bazează pe obiectivele, principiile și angajamentele Actului Fondator NATO-Rusia și Declarația de la Roma, în special prin respectarea principiilor democratice și suveranității, independenței și integrității teritoriale a tuturor statelor din zona euro-atlantică. Fără a aduce atingere diferențelor de privire la anumite aspecte, rămânem convinși că securitatea NATO și Rusiei se împletește și parteneriatul constructiv este puternic și bazat pe încredere reciprocă, transparență și predictibilitatea care poate servi cel mai bine obiectivelor noastre de securitate. 

Suntem hotărâți să:

• consolidăm consultările politice și cooperarea practică cu Rusia în domenii de interes comun, inclusiv apărarea antirachetă, contra-terorism, anti-drog, anti-piraterie și promovarea securității internaționale mai largi;

• utilizăm întregul potențial al Consiliului NATO-Rusia pentru dialog și acțiuni comune cu Rusia.

35. Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic si Parteneriatul pentru Pace sunt în centrul viziunii noastre asupra întregii Europe libere și în pace. Suntem ferm angajați în a dezvolta relații de prietenie și de cooperare cu toate țările din Marea Mediterană, și ne-am propus să dezvoltăm în continuare în următorii ani Dialogul Mediteranean. Acordăm o mare importanță pentru pacea și stabilitatea în regiunea Golfului, și ne propunem să întărim cooperarea noastră în cadrul Inițiativei de Cooperare de la Istanbul. 

Vom urmări:

• consolidarea consultărilor și cooperării militare practice cu parteneri în cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic; 

• continuarea și dezvoltarea parteneriatelor cu Ucraina și Georgia în cadrul Comisiei NATO-Ucraina și NATO-Georgia, pe baza deciziei NATO de la summit-ul de la București 2008, și ținând seama de orientarea euro-atlantică sau aspirațiile fiecăreia dintre țări;

• facilitarea integrării euro-atlantice a țărilor din Balcanii de Vest, cu scopul de a asigura pacea și stabilitatea durabilă bazată pe valorile democratice, cooperarea regională și relațiile de bună vecinătate;

• aprofundarea cooperării cu membrii actuali ai Dialogului Mediteranean și deschiderea pentru includerea în cadrul acestuia și a altor state din regiune;

• dezvoltarea unui parteneriat de securitate mai profund cu partenerii noștri din Golf și vom saluta includerea de noi parteneri în Inițiativa de Cooperare de la Istanbul.

Reformarea și transformarea NATO

36. Unică în istorie, NATO este o Alianță ale cărei forțe militare sunt în măsură să opereze împreună în orice regiune, care pot conduce operațiunile de oriunde prin structura de comandă militară integrată, și care are la dispoziție capacități de bază pe care doar puțini și le puteau permite în mod individual.

37. NATO trebuie să dispună de suficiente resurse – financiare, militare și umane – pentru îndeplinirea misiunilor, care sunt esențiale pentru securitatea populațiilor și teritoriului Alianței. Aceste resurse trebuie, totuși, să fie utilizate în cel mai eficient și eficace mod posibil. Vom:

• maximiza capacitățile de desfășurare a forțelor noastre, și capacitatea lor de a susține operațiuni în teren, inclusiv prin concentrarea eforturilor de îndeplinire a obiectivelor NATO;

• asigura o coerență maximă în planificarea apărării, prin reducerea suprapunerilor inutile și concentrarea pe dezvoltarea capacităților noastre la cerințele moderne;

• dezvolta și opera capacități în comun, din motive de eficiență economică și ca o manifestare de solidaritate;

• menține și consolida capacitățile comune, standardele, structurile și finanțările care ne leagă împreună

• angaja într-un proces continuu de reformă, pentru a eficientiza structurile, îmbunătății metodele de lucru și maximiza eficiența.
O Alianță pentru secolul XXI

38. Noi, liderii politici ai NATO, suntem hotărâți să continuăm reînnoirea Alianței noastre, astfel încât aceasta să fie adaptată scopului propus privind abordarea provocărilor de securitate din secolul XXI. Suntem ferm angajați să păstrăm eficiența Alianței ca fiind cea mai de succes alianță politico-militară din lume. Alianța noastră prosperă este o sursă de speranță, deoarece se bazează pe valori comune ca libertățile individuale, democrația, drepturile omului și statul de drept, și pentru că scopul nostru comun esențial și durabil este de a salvgarda libertatea și securitatea membrilor săi. Aceste valori și obiective sunt universale și perpetue, iar noi suntem hotărâți să le apărăm prin unitate, solidaritate, putere și determinare.”

ANEXA 2:

„STRATEGIA NAȚIONALĂ MILITARĂ A STATELOR UNITE ALE AMERICII”

„I. Introducere

Modificările continue în ceea ce privește puterea relativă și dezvoltarea interconectivității în ordinea mondială indică un punct de cotitură strategic. Acest fapt presupune ca politica externă a SUA să adopte o atitudine mai flexibilă în ceea ce privește diplomația, dezvoltarea și apărarea. În timp ce procesul de consolidare a Armatei noastre va continua să susțină securitatea națională, trebuie să ne adaptăm în mod continuu abordările la modul de exercitare a puterii.

Conducerea constituie mijlocul prin care ne exercităm întregul spectru al puterii pentru a ne proteja interesele naționale și promova securitatea și stabilitatea la nivel internațional.

Securitatea și prosperitatea națiunii noastre reprezintă elemente inseparabile. Acestea sunt susținute de valorile noastre și de calitatea de lider mondial. În această lume interdependentă, interesele pe termen lung ale SUA sunt legate tot mai mult de cele ale altor actori statali și nonstatali. Complexitatea sistemului global și modificările din interiorul acestuia necesită ca noi, Forțele Reunite, să reconsiderăm modul în care conducem.

Venind în sprijinul politicii externe conduse de civili, această strategie admite necesitatea redefinirii conducerii militare în contextul unui mediu strategic complex. Liderii noștri vor evidenția responsabilitatea și respectul reciproc. Aplicarea acestei strategii va solicita o întreagă serie de abordări directe și indirecte privind calitatea de lider – mediator, organizator și garant – uneori exercitate simultan. 

Pentru a ne spori capacitatea și prezența, trebuie să sprijinim și să facilităm eforturile agențiilor Administrației SUA și ale altor organizații de a promova interesele noastre naționale. În anumite cazuri, vom pune la dispoziție capacitățile noastre pentru a ajuta alte state să își atingă obiectivele de securitate, care pot promova interese comune. Ca organizatori, relațiile, valorile și capacitățile noastre militare ne oferă, în mod unic, abilitatea de a reuni alte țări, pentru a le ajuta să-și consolideze relațiile de securitate și să abordeze împreună provocări comune la adresa securității. În final, vom fi pregătiți să acționăm ca un garant al securității – preferabil împreună cu partenerii și aliații noștri, dar și individual, dacă este necesar – pentru a preveni și contracara actele de agresiune. Pentru toate aceste abordări, vom urmări să încheiem parteneriate mai extinse și mai constructive.

Să nu uităm, națiunea noastră rămâne angrenată în teatrele de război din străinătate pentru a preveni și a respinge amenințările la adresa țării noastre. Principala noastră prioritate o reprezintă securitatea poporului american, a teritoriului și a modului nostru de viață. În actualul mediu de securitate, acest lucru presupune ca fiecare componentă a Forțelor Reunite să se alinieze pentru succesul campaniilor noastre în derulare din Afganistan și al eforturilor de cooperare cu Pakistanul în domeniul securității, precum și împotriva extremismului violent din întreaga lume. Trebuie să continuăm să prevenim atacurile împotriva Statelor Unite ale Americii și a aliaților acestora, să consolidăm securitatea internațională și regională, și să fim pregătiți pentru a preveni și a contracara agresiunile care ar putea submina stabilitatea internațională în contextul derulării acestor campanii.
Trebuie să gestionăm cu atenție impactul războaielor asupra Armatei noastre, în special asupra personalului nostru, și să ne pregătim Armata pentru viitor. Proiecțiile privind bugetul alocat apărării indică faptul că liderii trebuie să continue să planifice și să ia decizii dificile în legătură cu actualele și viitoarele provocări. Subestimăm în defavoarea noastră presiunile exercitate de operațiunile de luptă asupra echipamentelor și militarilor noștri. De asemenea, potențialii adversari care subestimează capacitatea noastră militară și voința noastră de a ne proteja interesele naționale comit o eroare.

II. Mediul strategic

Prezentare generală – Statele Unite ale Americii rămân principala putere mondială, chiar și în condițiile în care o serie de actori statali și nonstatali expun o influență importantă. Această distribuire schimbătoare a puterii indică evoluția către o lume “multipolară‘ caracterizată mai degrabă prin coaliții instabile, motivate de interese bazate pe puterea diplomatică, militară și economică, decât printr-o competiție rigidă în domeniul securității între blocuri oponente. Există puteri globale și regionale care afișează un naționalism și o insistență care pun la încercare răbdarea partenerilor noștri și a conducerii SUA. În Asia există două puteri globale în ascensiune și o serie de puteri regionale importante. În Orientul Mijlociu se află o serie de puteri regionale emergente și influente. Dinamica evoluțiilor din Asia și Orientul Mijlociu, în special, ar putea reprezenta o provocare la adresa stabilității regionale.

Tendințe demografice – Numărul locuitorilor planetei va fi tot mai mare, iar procesul de urbanizare se va accelera. Populația globală va crește cu aproximativ 1,2 miliarde, iar până în 2025, numărul locuitorilor la nivel urban se va extinde cu un miliard. Cea mai mare creștere a populației se va înregistra în statele în curs de dezvoltare. În Europa și în anumite regiuni din Asia se preconizează un proces invers de declin demografic și de vârstă, cu impact pe termen lung asupra poziției ocupate de acestea la nivel economic. Creșterea demografică și urbanizarea din Orientul Mijlociu, Africa și Asia Centrală și de Sud vor determina reducerea rezervelor de apă și ar putea constitui amenințări la adresa procesului de guvernare. Impactul incert asupra modificărilor climatice globale, coroborat cu creșterea numărului de așezări în zonele de coastă, ar putea periclita capacitatea statelor slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare de a gestiona consecințele unor dezastre naturale.

Prosperitate și securitate – Statele Unite ale Americii vor rămâne, în viitorul apropiat, principala putere economică și militară, deși problema datoriilor suverane constituie un risc semnificativ la adresa securității naționale. Asia va deține, la nivel regional, o cotă mai mare din bogăția globală. Deși se confruntă cu o serie de probleme de ordin intern, continuarea creșterii economice a Chinei, care are loc de mai multe decenii, se așteaptă să faciliteze modernizarea perpetuă a Armatei și extinderea intereselor sale în interiorul și în afara regiunii. Și alte state din Asia devin din ce în ce mai capabile din punct de vedere militar pe măsură prosperă. NATO va rămâne cea mai puternică alianță militară, deși unele dintre statele sale membre își reduc cheltuielile destinate apărării ca parte a unor măsuri mai extinse de austeritate. Aceste reduceri pot avea un impact asupra contribuțiilor națiunilor partenere la securitatea noastră colectivă. Relațiile energie-stat vor interacționa cu temerile la nivel geopolitic, în contextul în care companiile conduse de stat vor controla o parte din ce în ce mai mare din resursele mondiale de hidrocarburi, iar provocarea persistentă reprezentată de dispariția resurselor s-ar putea suprapune cu disputele teritoriale.

Arme de distrugere în masă – Intersectarea statelor, adversarii sponsorizați de stat și cei nonstatali reprezintă elemente extrem de periculoase în domeniul PADM și terorismului nuclear. În Asia, capacitatea nucleară a Coreei de Nord și tranziția posibil instabilă a puterii reprezintă un risc pentru stabilitatea regională și eforturile internaționale în ceea ce privește neproliferarea. În Orientul Mijlociu, un Iran înarmat nuclear ar putea determina ca un val de state din regiune să încerce să obțină aceleași capacități nucleare sau capacități convenționale sporite; acest fapt ar putea conduce la un conflict regional. Perspectiva unor multiple regimuri înarmate nuclear în Orientul Mijlociu, cu mecanisme de securitate, comandă și control în curs de dezvoltare, amplifică amenințarea unui conflict și sporește semnificativ probabilitatea unui calcul eronat sau a unei pierderi a controlului asupra unei arme nucleare în fața actorilor nonstatali.
Zone globale comune și domenii conectate la nivel global – Accesul garantat la și libertatea de manevră în interiorul zonelor globale comune – zone comune de apă, aer și spațiu – și al domeniilor conectate la nivel global, precum spațiul cibernetic, sunt supuse din ce în ce mai mult provocărilor din partea actorilor statali și nonstatali. Actorii nonstatali, cum ar fi organizațiile criminale, traficanții și grupările teroriste au o serie de interese în exploatarea zonelor comune. Statele dezvoltă capacități și strategii împotriva accesului și de respingere a accesului într-o zonă pentru a restrânge libertatea de acțiune a SUA și la nivel internațional. Aceste state achiziționează cu celeritate tehnologii, precum rachete și platforme pilotate de la distanță, care pun la încercare abilitatea noastră de a ne exercita puterea în zonele comune și sporesc riscul operațional la care putem fi supuși. Între timp, domeniile de acțiune și luptă ale spațiului și spațiului cibernetic sunt în aceeași măsură extrem de importante pentru operațiunile noastre, dar totuși mai vulnerabile în fața actelor malițioase. Mediul spațiului devine tot mai aglomerat, contestat și competitiv. Unele state derulează și acceptă intruziuni cibernetice care determină creșterea amenințării în acest domeniu conectat la nivel global. Amenințarea cibernetică este extinsă și exacerbată prin lipsa reglementărilor internaționale, dificultăților în ceea ce privește competențele, barierelor ineficiente de intrare și relativei ușurințe în dezvoltarea capacităților puternice.
Text box: Actorii nonstatali – Actorii sponsorizați de stat și cei nonstatali complică acțiunile de prevenire și responsabilizare prin extinderea influenței lor cu ajutorul tehnologiilor avansate care au fost cândva doar la dispoziția statelor. Aceștia utilizează tehnologia pentru a coordona și derula operațiuni la nivel global în vederea propagării ideologiilor extremiste și atacării Statelor Unite și aliaților noștri. Statele care au guverne instabile, nefuncționale și corupte vor fi utilizate din ce în ce mai mult ca un paradis sigur de o multitudine de actori nonstatali care nasc conflicte și pun în pericol stabilitatea, în special în Africa și în regiunea extinsă a Orientului Mijlociu. Teroriștii, rețelele criminale și pirații subminează statul de drept, perpetuează și sporesc violența în cadrul sistemului internațional și pun la încercare abilitatea statelor de a reacționa.

III. Susținerea Intereselor Naționale și Obiectivelor Naționale Militare
Politica externă a SUA și arhitectura securității internaționale trebuie să continue să se adapteze acestui mediu dinamic al securității. Strategia Națională de Securitate din 2010 a reafirmat angajamentul Americii față de păstrarea rolului său de lider la nivel global și a definit interesele noastre naționale pe termen lung:
Securitatea Statelor Unite, a cetățenilor, aliaților și partenerilor lor;
O economie americană puternică, inovatoare și în creștere în cadrul unui sistem economic internațional deschis, care promovează oportunitatea și prosperitatea;
Respect pentru valorile universale la nivel național și internațional; și
O ordine internațională inițiată de conducerea SUA care promovează pacea, securitatea și oportunitatea printr-o cooperare mai puternică care să abordeze provocările globale.

Raportul Cvadrial privind Apărarea (QDR) din 2010 a făcut un pas important către instituționalizarea reformei în cadrul Departamentului Apărării și reechilibrării necesităților urgente actuale odată cu pregătirea pentru provocările viitoare. QDR a definit, de asemenea, principalele elemente ale structurii forței SUA și a oferit o imagine asupra dimensionării și organizării Forțelor Reunite pentru a îndeplini obiectivele de apărare a națiunii. Revizuirea Strategiei Nucleare a abordat aceste domenii în ceea ce privește forțele nucleare.
NSS și QDR direcționează procesul de stabilire a Obiectivelor Naționale Militare:

Combaterea extremismului violent

Prevenirea și combaterea agresiunilor

Consolidarea securității internaționale și regionale

Conturarea forței viitorului

În vederea realizării acestor obiective, Forțele Reunite ale SUA aduc contribuții importante conducerii și securității naționale a SUA. Deseori, Statele Unite, aliații și partenerii noștri vor concura cu alte state pentru influență într-un mediu în care tensiunile persistente reprezintă o stare obișnuită. Alături de eforturile diplomatice depuse de SUA, dorim să limităm posibilitatea ca aceste tensiuni să se transforme în conflict. Acest fapt prespune ca Forțele Reunite ale SUA să dețină accesul, soluția și capacitatea de a exercita o putere militară decisivă. 

Cu toate acestea, simpla putere militară este insuficientă pentru a aborda în totalitate provocările complexe din domeniul securității cu care ne confruntăm. Puterea militară și alte intrumente diplomatice deținute de țara noaastră sunt mai eficiente atunci când sunt aplicate împreună. Tendințele din mediul strategic nu indică faptul că această situație se va modifica. În această lume multipolară, contribuția adusă de Armată conducerii SUA nu trebuie să se rezume doar la putere, ci la modalitatea noastră de a exercita puterea. Indiferent de modalitea noastră de a conduce, trebuie întotdeauna să ne demonstrăm valorile centrale prin puterea persuasivă a exemplului. 

Combaterea extremismului violent

Nu există un interes mai important decât securitatea poporului american, a teritoriului si stilului nostru de viață. Acesta este motivul pentru care ne aflăm în razboi cu statele din Asia Centrală și de Sud, epicentrul extremismului violent. Afganistanul este locul unde Al-Qaeda, prin susținerea talibanilor, a plănuit atacuri în cadrul cărora au fost ucise peste 3.000 de persoane nevinovate, precum cel din 11 septembrie 2001. Liderii importanți ai Al-Qaeda rămân în Pakistan și intenționează să continue să atace SUA, aliații și partenerii noștri. 
Obiectivul strategic al statului în cadrul acestei campanii este de a distruge, neutraliza și învinge Al-Qaeda și aliații săi din Afganistan și Pakistan și de a împiedica întoarcerea acestora în oricare dintre cele două state. Succesul constă în colaborarea apropiată dintre Forțele Reunite ale SUA și NATO, partenerii noștri din cadrul coaliției, Afganistan și Pakistan. Vom continua să diminuăm influența talibanilor, să colaborăm cu Guvernul afgan pentru a facilita reintegrarea și reconcilierea foștilor insurgenți, să consolidăm capacitatea forțelor de securitate afgane și să oferim posibilitatea Pakistanului de a învinge în cele din urmă Al-Qaeda și aliații săi. 

Amenințarea reprezentată de extremismul violent nu se limitează doar la statele din Asia Centrală și de Sud. Există grupări precum Al-Qaeda din Peninsula Arabică, Al-Qaeda din Maghrebul Islamic, Al-Shabaab, Lashkar-e-Tayyiba și altele care provin din state precum Somalia, Yemen sau oricare alt stat de pe glob. Capacitățile teroriștilor de a plănui și lansa atacuri de la distanță se consolidează, acestea fiind deseori facilitate de rutele internaționale de trafic ilegal, ceea ce le permite să își extindă aria de operațiuni și în același timp să îngreuneze localizarea sanctuarelor lor. Fără a fi intimidați de complexitatea rețelelor teroriste și lucrând în colaborare cu aliații și partenerii noștri, vom fi pregătiți să identificăm, să reținem sau să ucidem extremștii violenți oriunde s-ar afla atunci când amenință interesele și cetățenii SUA și ai aliaților noștri. 

În timp ce asemenea operațiuni sunt eficiente pe termen scurt, acestea nu pot fi decisive și nu pot reprezenta o strategie viabilă pentru combaterea extremismului pe termen lung. Trebuie să continuăm să susținem și să facilităm toate abordările naționale pentru combaterea terorismului care susțin și promovează parteneriatul regional cu state responsabile în vederea neutralizării sprijinului și surselor de legitimitate ale teroriștior. Puterea militară completează dezvoltarea economică, guvernarea și statul de drept – principiul de bază al eforturilor de combatere a terorismului. Pe termen lung, ideologiile violente sunt discreditate și învinse atunci când un popor sigur alege să respingă extremismul și violența în favoarea unor obiective mai pașnice.

Ne vom consolida și extinde rețeaua de parteneriate pentru a permite capacității acesteia să intensifice securitatea. Astfel vom limita numărul adăposturilor sigure pentru extremismul violent înainte ca acesta să se contureze. Ne vom îndrepta eforturile în direcția încheierii de parteneriate care să aibă în vedere prioritățile de securitate națională, consolidarea proceselor instituționale și îmbunătățirea coordonării dintre agenții. Relațiile dintre sistemele militare ale statelor trebuie să fie solide pentru a da rezultate și trebuie să se mențină în pofida transformărilor sau chiar a întreruperilor care pot avea loc la nivel politic.
Vom adapta principiile de apărare la eforturile noastre pentru combaterea extremiștilor. Deși teroriștii sunt extrem de dificil de înfruntat în mod direct, aceștia își analizează beneficiile pe care le pot obține și sunt dependenți de state și alți actori asupra cărora ne putem exercita influența. Atunci când vom fi direcționați, vom asigura capacitățile de tragere la răspundere a oricărui guvern sau entitate care este complice la atacuri împotriva SUA sau a aliaților, pentru a crește costurile de susținere a acestora. De asemenea, trebuie să adoptăm măsuri suplimetare pentru ca teroriștii să nu obțină beneficii ca urmare a atacurilor pe care le desfășoară. Astfel vom fi pregătiți să răspundem oricărui atac asupra întregului spectru al capacităților militare, printr-o reacție corepunzătoare și dimensionată în momentul și locul ales de țara noastră. 

În contextul în care derulăm această campanie dificilă, vom angaja forțe militare împreună cu alte instrumente de putere, printr-o modalitate precisă și bazată pe principii. Precizia nu presupune perfecțiune, iar principiile nu înseamnă lipsa unor compromisuri. Dar trebuie să recunoaștem complexitatea inerentă a războiului dintre oameni. Riscul pe care ni-l asumăm prin minimalizarea efectelor colaterale asupra nevinovaților este contrabalansat de limitarea riscului de a crește numărul persoanelor ostile față de misiunea noastră extinsă. Prin urmare, desfășurarea disciplinată de forțe este concordantă cu valorile noastre și legile internaționale, crește șansele noastre pentru atingerea unui succes strategic și operațional, și promovează mai eficient politica națională.

Prevenirea și combaterea agresiunilor

Prevenirea războaielor este la fel de importantă precum câștigarea acestora și, pe departe, mai puțin costisitoare. O lume prosperă și interconectată impune un mediu stabil și sigur, absența agresiunilor teritoriale sau a situațiilor conflictuale între state, precum și un acces sigur al piețelor stabile la resurse și spațiul cibernetic. Conflictele convenționale sau nonconvenționale dintre state întrerup comerțul și atrag volatilitatea piețelor. Sistemele de informare concomitentă și interconectarea economiei globale exacerbează și amplifică aceste efecte. Prin rolul nostru de garant al securității și prin colaborarea cu aliații și partenerii noștri atunci când este posibilă, Forțele Reunite ale SUA vor fi pregătite să prevină și să combată agresiunile regionale care ar putea amenința interesele noastre naționale.

Prevenirea agresiunilor: Statele Unite doresc pacea și securitatea într-o lume fără arme nucleare. Cu toate acestea, atât timp cât armele nucleare există, prevenirea atacurilor nucleare asupra Statelor Unite, aliaților și partenerilor noștri va continuă să constituie rolul principal al armelor nucleare americane. Pentru a susține viziunea președintelui SUA, vom reduce rolul și numărul armelor nucleare, păstrând în același timp elementele de prevenire sigure și eficiente din punct de vedere strategic. Forțele Reunite vor furniza capacitățile de prevenire a agresiunilor și va asigura securitatea aliaților și partenerilor noștri prin intermediul arsenalului nostru nuclear și sistemelor de apărare antirachetă de peste hotare. Vom continua să dezvoltăm capacitățile balistice de apărare antirachetă împotriva atacurilor limitate, și să căutăm oportunități de cooperare cu aliații și partenerii noștri în acest domeniu.

Vom combate proliferarea armelor de distrugere în masă, în contextul în care aceasta reprezintă o amenințare gravă și comună la adresa țării noastre și nu numai. Acționând prin intermediul instituțiilor, alianțelor și coalițiilor vom dezmembra rețelele de proliferare, interzice transferul de materiale, îmbunătăți capacitățile judiciare în domeniul nuclear și proteja materiale nucleare, chimice și biologice din lumea întreagă. Vom ajuta aliații și partenerii noștri să dezvolte procesul de detectare și eliminare a armelor de distrugere în masă pentru protecția cetățenilor lor. Comandanții din teatrele de luptă vor efectua planificări prudente și vor fi pregătiți să elimine sursele armelor de distrugere în masă, furnizând președintelui o serie de opțiuni pentru acțiuni militare, atunci și când este necesar.
Trebuie, de asemenea, să păstrăm elementele convenționale de prevenire. Prevenirea și asigurarea necesită capacitatea de a exercita puterea rapid și global în toate domeniile. În schimb, forțele – din baze atât rotative, cât și de avangardă – ar trebui distribuite geografic, mobilizate operațional și sprijinite politic prin eforturi vizibile de parteneriat.

Vom susține abordările naționale de prevenire care combină instrumente economice, diplomatice și militare pentru a influența comportamentul adversarului. Împiedicarea unui agresor de a beneficia de pe urma atingerii obiectivelor sale poate fi la fel de eficientă precum schimbarea calculelor sale strategice prin amenințarea cu represalii. Cele mai eficiente abordări mijloc de prevenire utilizează ambele tehnici, furnizând, în același timp, potențialilor adversari modalități alternative acceptabile de acțiune.

De asemenea, trebuie să ne adaptăm principiile de prevenire la provocările de securitate ale secolului XXI. Vom intensifica măsurile de prevenire în aer, spațiu și în spațiul cibernetic prin deținerea capacităților de luptă într-un mediu instabil, prin îmbunătățirea posibilităților de a descoperii sursa și combate atacurile asupra sistemelor noastre sau prin susținerea infrastructurii.
Combaterea agresiunilor: Principala sarcină a Forțelor Armate ale SUA rămâne apărarea statului nostru și câștigarea războaielor în care este antrenat. Pentru a reuși acest lucru, trebuie să ne asigurăm de existența capacităților de combatere a agresiunilor adversarilor. Uneori, ar putea fi necesară forța militară pentru apărarea națiunii și a aliaților, sau pentru a menține pacea și securitatea. Încercând să se conformeze standardelor internaționale, SUA va folosi forța militare în colaborare cu aliații și partenerii, ori de câte ori este posibil, rezervându-și, în același timp, dreptul de a acționa individual, în cazul în care este necesar. Dincolo de o serie de incidente neprevăzute, liderii miliari vor furniza conducerii Statelor Unite opțiuni cu privire la modalitatea în care Armata poate ajuta la dobândirea obiectivelor națiunii.

Combaterea agresiunilor lansate de adversari va necesita ca Forțele Reunită să susțină abordările naționale pentru a contracara strategiile de blocare a accesului sau și cele de refuz a accesului într-o zonă. Strategiile de tipul celor de împiedicare a accesului caută să prevină capacitatea țării noastre de a-și exercita și susține puterea combatantă într-o regiune, pe când cele de tipul refuzului de acces într-o zonă vor să constrângă libertatea de acțiune a SUA în regiune. Combaterea acestor strategii va impune ca doctrina Forțelor Reunite să integreze mai bine competențe militare centrale din toate domeniile și să ia în considerare constrângerile și considerațiile geografice. Aceste competențe militare esențiale includ exercitarea unei puteri complementare în mai multe domenii, accesul comun prin forță, abilitatea de a menține accesul comun garantat la resursele globale și la spațiul cibernetic comun, în cazul în care acesta va fi refuzat, și abilitatea de a lupta și câștiga în fața adversarilor. 

Accesul comun garantat în zonele globale comune și la spațiul cibernetic constituie aspectul esențial al securității naționale a Statelor Unite și continuă să reprezinte o misiune de durată pentru Forțele Reunite. Zonele comune și domeniile globale interconectate formează granița de care depinde securitatea și prosperitatea tuturor națiunilor. Domeniul maritim permite desfășurarea și susținerea forțelor reunite, precum și a comerțul care stă la baza sistemului economic global. Domeniile aerian, spațial și cel cibernetic sunt interconectate și permit schimburi de mare viteză și volum de oameni, idei, bunuri, informații și capital, care sunt în mod egal critice pentru economia globală. Aceste domenii colective sunt esențiale și reprezintă medii interdependente pentru exercitarea și susținerea puterii Forțelor Reunite și abilitatea de a preveni și contracara agresiunile.

În susținerea intereselor națiunii noastre, Forțele Reunite își vor asuma un rol mai important în eforturile internaționale de protecție a accesului, securității, asigurare a supravegherii și tragerii la răspundere și promovării reglementărilor în zonele globale comune și în spațiul cibernetic. Forțele Reunite vor respecta convențiile, legile și reglementările pe care țara noastră le susține pentru sprijinirea securității și a conduitei de guvernare colective. De asemenea, vom facilita cooperarea în zone globale comune și în spațiul cibernetic prin intermediul unor practici transparente, obișnuite și previzibile ca parte a strategiilor noastre din teatrele de operațiuni.

Abilitatea noastră de a opera în mod eficient în spațiu și în spațiul cibernetic, în special, este din ce în ce mai importantă în combaterea agresiunilor. Statele Unite se confruntă cu amenințări permanente, extinse și intense din partea unor actori statali și nonstatali, în spațiu și în spațiul cibernetic. Trebuie să ne dezvoltăm capacitățile pentru a derula operațiuni atunci când un domeniu comun este inaccesibil sau inutilizabil. Spațiul și spațiul cibernetic permit derularea unui război global eficient în aer, pe uscat sau pe mare și au devenit spații de luptă în adevăratul sens al cuvântului. 

Spațiul – Vom susține toate abordările globale pentru stabilirea și promovarea normelor, amplificând nivelul de conștientizare situațională spațială și încurajând o mai mare transparență și un schimb de informații mai extins. Vom coopera cu aliații și partenerii noștri pentru dezvoltarea capacităților spațiale pentru formarea coalițiilor și pentru îmbunătățirea mobilității arhitecturii spațiale. De asemenea, ne vom pregăti pentru operațiuni de exercitare a puterii în medii spațiale instabile care diminuează intențiile de atacare a capacităților spațiale și vom menține o serie de opțiuni pentru împiedicarea sau sancționarea unor astfel de activități.
Spațiul cibernetic – Capacitățile spațiului cibernetic dau posibilitatea Comandanților Combatanți să acționeze eficient în toate domeniile. Comandamentul Strategic și cel Cibernetic vor colabora cu agențiile guvernamentale americane, cu entitățile neguvernamentale, cele din domeniul industriei și cu actorii internaționali pentru a dezvolta noi reglementări în domeniul cibernetic, capacități, organizații și abilități. În cazul unei intruziuni cibernetice la scară largă sau al unui atac cibernetic puternic, trebuie să oferim o gamă largă de opțiuni pentru a ne asigura accesul și utilizarea spațiului cibernetic și pentru a trage la răspundere actorii rău-intenționați. Trebuie să urmărim demararea unor acțiuni la nivel executiv și congresional pentru a înființa noi autorități care să permită acțiuni eficiente în spațiul cibernetic.

Consolidarea securității regionale și internaționale

Interesele SUA, ca putere globală, se intersectează foarte mult cu securitatea și stabilitatea sistemului internațional extins – un sistem al alianțelor, parteneriatelor și instituțiilor multinaționale. Caracterul, forța și promptitudinea Forțelor Reunite creează o poziție globală de apărare care asigură capacități de neîntrecut ce ne permit să desfășurăm eforturi menite să sporească securitatea în toate regiunile. Maniera noastră de conducere va fi diferită în funcție de combinația unică a provocărilor cu care ne confruntăm. Trebuie să abordăm provocările imediate și să ne pregătim să ne adaptăm tendințelor pe termen lung.
Pentru consolidarea securității regionale și internaționale, forțele noastre trebuie să fie disponibile la nivel mondial, dar concentrate totuși la nivel regional. Misiunile se pot schimba cu rapiditate și vom continua să ne dezvoltăm forțele astfel încât să poată asimila cu rapiditate capacitățile. Ne vom îmbunătăți procesul de planificare sincronizată a acțiunilor și fluxul de forțe între teatrele regionale. Cu susținerea statelor partenere, ne vom păstra în continuare prezența și accesul la zonele comune, baze, porturi și aeroporturi, corespunzătoare protejării intereselor noastre economice și de securitate din întreaga lume. Trebuie să abordăm cu precauție preocupările culturale și cele privind suveranitatea din statele gazdă. Poziția globală rămâne cea mai puternică formă de angajament a noastră și ne oferă accesul strategic în toate domeniile și regiunile.
America de Nord – Interesele cele mai importante ale națiunii noastre sunt siguranța și securitate poporului, teritoriului și a modului nostru de viață. Ne vom apăra teritoriul și vom juca un rol important în asigurarea securității interne. Vom colabora cu Departamentul de Securitate Internă, în special cu Paza de Coastă, pentru îmbunătățirea vigilenței în aer, pe mare, în spațiu, în spațiul cibernetic și pe uscat, necesară securizării căilor de acces pe continentul nostru și către națiunea noastră. Ca răspuns la un eventual atac, incident cibernetic sau dezastru natural, ne vom concentra pe furnizarea rapidă de planuri de măsuri, comandă și control, management al consecințelor și sprijin logistic destinate Departamentului de Securitate Internă, guvernelor naționale și locale și organizațiilor neguvernamentale. Vom continua să ne ajutăm, să finanțăm și să instruim o parte a Gărzii Naționale în scopul apărării naționale și acordarea de sprijin în domeniul apărării autorităților civile. 

În colaborare cu Canada și Mexic, vom continua să ne pregătim pentru contracararea și apărarea împotriva amenințărilor directe la adresa teritoriului nostru nord-american. De asemenea, vom colabora cu statul Canadian în probleme legate de securitatea regională, precum regiunea arctică în curs de extindere, și vom încerca să consolidăm parteneriatul din domeniul securității cu Mexicul. Ca parte a responsabilității noastre comune de a asigura securitatea de-a lungul ambelor părți ale graniței noastre, vom susține forțele mexicane de securitate în combaterea organizațiilor transnaționale infracționale violente. Operațiunile de neutralizare a surselor de trafic ilegal și a zonelor de tranzit trebuie coordonate în America Centrală, de Nord și Sud, dar și în regiunea Mării Caraibilor. 

America Centrală și de Sud, regiunea Mării Caraibilor – Statul nostru susține obținerea de progrese în probleme bilaterale, emisferice și globale alături de America de Sud. În sprijinul acestui aspect, Forțele Reunite vor ajuta la consolidarea cooperării regionale în domeniul securității în America Centrală și de Sud și în regiunea Mării Caraibilor, în vederea sporirii securității și stabilității în emisfera vestică. Salutăm eforturile Braziliei și ale partenerilor noștri regionali în implementarea de mecanisme economice și de securitate, precum Consiliul sud-american al Apărării. Aceste acțiuni pot ajuta la stabilirea interdependenței și la integrarea statelor partenere într-o arhitectură sud-americană de securitate care va consolida stabilitatea regională.

Regiunea extinsă a Orientului Mijlociu – Statul nostru are interese importante în regiunea extinsă a Orientului Mijlociu. Cea mai semnificativă amenințare la adresa stabilității regionale rămâne un regim iranian care continuă să încerce să obțină arme nucleare și să ofere sprijin organizațiilor teroriste de pe teritoriul regiunii extinse a Orientului Mijlociu. În vederea susținerii și promovării intereselor statului nostru, Forțele Reunite au în vedere consolidarea cooperării în domeniul securității și a capacităților de apărare ale aliaților și partenerilor noștri regionali. Vom susține eforturile de combatere a grupărilor militante transnaționale și substatale și de stopare a răspândirii armelor de distrugere în masă și a materialelor similare. Vom menține o prezență adecvată, capabilă să sporească încrederea partenerilor și aliaților noștri și să împiedice Iranul să obțină arme nucleare.

Statul nostru are în vedere un parteneriat pe termen lung cu Irakul, inclusiv în probleme de securitate. Forțele Reunite trebuie să continue procesul de tranziție, în contextul în care atenția noastră se transferă acum de la securitatea internă a Irakului către apărarea externă a acestuia. Vom ajuta la formarea unei forțe irakiene de apărare, având în vedere, în același timp, interesele tuturor irakienilor, dar și pe cele ale statelor vecine Irakului. Vom ajuta la consolidarea relațiilor dintre Irak și statele vecine în domeniul securității. 
Africa – Statul nostru continuă să mențină parteneriate eficiente în Africa.

Națiunile Unite împreună cu Uniunea Africană joacă un rol esențial în acțiunile umanitare, de menținere a păcii și de asistență, care ajută la păstrarea stabilității, facilitarea adoptării de rezoluții pentru tensiunile politice, care stau la baza conflictelor, și la susținerea unei evoluții extinse. În sprijinul acestor aspecte, Forțele Reunite vor continua să dezvolte parteneriate în Africa, axându-se pe state-cheie în care amenințarea teroristă ar putea reprezenta o amenințare la adresa teritoriului și intereselor noastre. Vom continua să combatem extremismul violent din Cornul Africii, în special Somalia și Sahel. Vom colabora și în alte domenii pentru a ajuta la reducerea amenințării la adresa securității civililor inocenți. Trebuie să identificăm și să încurajăm statele și organizațiile regionale, care au demonstrat că și-au asumat un rol de lider, să continue să contribuie la securitatea Africii. Vom ajuta la facilitarea dezvoltării de către Uniunea Africană și Comunitățile Economice Regionale a capacităților lor militare, inclusiv Forța Africană în Așteptare, în vederea abordării numeroaselor provocări din domeniul securității cu care se confruntă continentul.

Europa – NATO va rămâne principala noastră alianță multilaterală și va continua să coordoneze relațiile noastre din domeniul apărării cu Europa. Forțele Reunite vor continua să coopereze în vederea combaterii extremismului violent, concentrându-se asupra misiunii noastre din Afganistan și sprijinului acordat Pakistanului. De asemenea, vom susține noul concept strategic, inclusiv securitatea cibernetică, sistemul de apărare antirachetă, combaterea traficului și a proliferării – și vom avea în vedere specializarea misiunilor care contribuie la obținerea de capacități complementare. Vom acorda o mare atenție modului în care această instituție se adaptează la reducerea cheltuielilor din domeniul apărării pentru a se asigura că Alianța își menține capacitatea de a derula întregul spectru de operațiuni. 

Membrii NATO acționează ca o forță stabilizatoare în perimetrul acesteia, care întinde de la Orientul Mijlociu și Levant la Africa de Nord, Balcani și Caucaz. Turcia poate juca un rol esențial în acest sens. Vom susține în mod activ consolidarea relațiilor militare dintre Alianță și statele europene care nu sunt membre NATO, multe dintre acestea contribuind intens la securitatea transatlantică timp de mai multe decenii. 

Pe măsură ce ne consolidăm alianța europeană, vom intensifica dialogul și relațiile bilaterale cu Rusia în plan militar, ducând mai departe eforturile noastre încununate de succes în problematica reducerii armamentului strategic. Încercăm să cooperăm cu Rusia în domeniul luptei împotriva terorismului, al contraproliferării, spațiului, și apărarea contra rachetelor balistice, și o invităm să joace un rol mai activ în menținerea climatului de securitate și stabilitate în Asia. 
Asia și Pacificul – Prioritățile și interesele strategice ale națiunii vor avea legătură, într-o măsură din ce în ce mai mare, cu regiunea Asia-Pacific, a cărei participare la bunăstarea globală este tot mai mare, ceea ce favorizează o creștere a potențialului militar. Aceasta provoacă schimbări rapide în arhitectura securității din această zonă, creând noi provocări și oportunități pentru siguranța noastră națională și pentru rolul de lider pe care îl deținem. Deși este încă susținută de sistemul de alianță bilateral al SUA, arhitectura de securitate a Asiei devine un mixaj tot mai complex de relații multilaterale formale și informale și legături bilaterale extinse în domeniul securității la nivel de state.

Ne așteptăm să avem în continuare o prezență militară puternică în Asia de nord-est timp de mai multe decenii. Vom coopera cu Forțele japoneze de auto-apărare, în vederea îmbunătățirii capabilităților operaționale ale acestora „out of area” pe măsură ce Japonia își reconfigurează status-ul din domeniul apărării. Republica Coreea s-a dovedit un aliat stabil care a sprijinit eforturile de securitate ale SUA la nivel global; angajamentul nostru față de Republica Coreea este fără rezerve, dat fiind faptul că Coreea de Nord rămâne o amenințare la adresa stabilității regionale. Ne vom menține controlul operațional asupra forțelor mixte din peninsula coreeană și pe parcursul anului 2015 și vom oferi asistență Coreii de Sud pe măsură ce aceasta își va extinde responsabilitățile în materie de securitate. Vom coopera în continuare cu Japonia și Coreea de Sud în vederea îmbunătățirii relațiilor de securitate dintre cele două state, cooperării în sectorul militar într-o mai mare măsură și păstrarea climatului de stabilitate în regiune. 
Având în vedere faptul că angajamentele noastre privind prezența și alianța noastră reprezintă elementul-cheie pentru păstrarea stabilității în Asia de nord-est, trebuie să investim atenție și noi resurse în Asia de sud-est și de sud. Vom căuta oportunități pentru securitate cu scopul de a susține accentul sporit pe care națiunea noastră îl pune pe relația sa cu ASEAN și alte forumuri multilaterale. La nivel bilateral, atât rolul de lider al Australiei (sic! – n.tr.) în problemele de securitate regională, cât și valorile noastre comune și legăturile istorice pe care le avem, oferă fundamentul unei relații din ce în ce mai semnificative. Vom transforma alianța noastră într-un model de interoperabilitate, transparență și activități complexe pline de însemnătate. 

Dată fiind creșterea în privința înzestrării și capabilităților militare în Asia, vom căuta noi modalități de impulsionare a cooperării regionale în materie de securitate. Folosindu-ne de forța noastră polarizatoare, vom extinde sfera și participarea la exercițiile multilaterale din zonă. Încercăm să ne extindem cooperarea militară cu India în domeniul neproliferării, protejării bazelor comune la nivel global, luptei împotriva terorismului și în orice alt sector. Ne vom dezvolta cooperarea, exercițiile și schimbul de experiență în domeniul securității militare cu Filipine, Thailanda, Vietnam, Malaezia, Pakistan, Indonezia, Singapore și alte state din Oceania – cooperând cu ele în vederea soluționării amenințărilor comune din plan extern, dar și a celor interne la adresa securității și integrității naționale. Aceasta ne va ajuta și la asigurarea menținerii unei prezențe sustenabile și diversificate, dar și a accesului operațional în regiune. În ultimul rând, încurajăm cu putere dezvoltarea relațiilor și angajamentelor în sectorul siguranței, care apar în rândul aliaților și partenerilor noștri din zonă. Aceasta ajută la consolidarea normelor regionale și demonstrează responsabilitate și cooperare sporită în rezolvarea provocărilor la adresa securității regionale. 

Națiunea noastră dorește dezvoltarea unei relații pozitive, comprehensive, de cooperare cu China, invitând-o să joace un rol de lider responsabil. În acest sens, Forțele Reunite intenționează să intensifice relațiile militare bilaterale cu China pentru extinderea ariilor de beneficii și interese comune, îmbunătățirea înțelegerii, reducerea percepțiilor greșite și prevenirea estimărilor eronate. Ne vom promova interesele comune prin cooperarea cu partea chineză în combaterea pirateriei și proliferării armelor de distrugere în masă și prin folosirea influenței pe care o are asupra Coreii de Nord în vederea menținerii stabilității în peninsula coreeană. Vom monitoriza în continuare cu atenție dezvoltarea Chinei în plan militar și implicațiile pe care le are aceasta în echilibrul militar din Strâmtoarea Taiwan. Suntem, în continuare, îngrijorați în legătură cu amploarea și scopul strategic al modernizării militare a Chinei și cu afirmarea sa în spațiu și spațiul cibernetic, în Marea Galbenă, Marea Chinei de est și Marea Chinei de sud. Pentru a proteja interesele Statelor Unite și ale națiunilor partenere, vom fi pregătiți să dăm dovadă de voință și să oferim resursele necesare pentru a ne opune acțiunilor oricărei națiuni care ar pune în pericol accesul la și folosirea bunurilor și a spațiului cibernetic la nivel global, sau ar amenința securitatea aliaților noștri. 
Provocări transnaționale – alături de eforturile diplomatice și de dezvoltare ale SUA, ne vom folosi de puterea noastră de convingere pentru a crește cooperarea regională și internațională în soluționarea provocărilor transnaționale din domeniul securității. Cea mai bună rezolvare în cazul unor dezastre naturale și amenințări transnaționale precum traficul, pirateria, proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul, agresiunile cibernetice și pandemiile, este adesea găsită prin abordări de securitate cooperativă, care creează rezultate reciproc avantajoase. Cooperarea în vederea soluționării acestor amenințări oferă o agendă brută dar flexibilă pe care comandanții de luptă o pot coordona adaptând-o la regiunea lor. 

Cooperarea în teatrul de securitate și asistența umanitară – Forțele Reunite, comandanții și șefii militari vor face parteneriate active cu alte agenții guvernamentale ale SUA pentru asigurarea cooperării în domeniul securității din teatrele de operațiuni, în vederea dezvoltării abilităților colective în materie de securitate cu o gamă mai largă de parteneri. Ne dorim să facilităm interoperabilitatea internațională și inter-agenții înainte să aibă loc o criză. Pregătirea este indispensabilă când condițiile impun colaborarea. În schimb, nivelul atribuțiilor de responsabilitate ale comandanților militari în planul incidentelor complexe trebuie planificat și exersat pe scară largă în vederea sprijinirii eforturilor diplomatice și de dezvoltare ale SUA și pentru a contribui la diminuarea și controlarea impactului crizei în plan uman și economic. Asistența umanitară și activitățile de remediere a efectelor dezastrelor implică luarea în calcul de către Forțele Reunite a necesarului partenerilor și uneori oferirea de oportunități pentru consolidarea încrederii între adversarii de odinioară. Aceasta ne ajută, de asemenea, să obținem și să ne menținem accesul și relațiile care să ne sprijine interesele naționale tot mai extinse. Se impune să fim pregătiți să sprijinim și să înlesnim răspunsul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională și al altor agenții guvernamentale din SUA la crizele umanitare. 

Asistența în sectorul securității – asistența în materie de securitate cuprinde un grup de programe prin care furnizăm articole și servicii destinate apărării organizațiilor internaționale și guvernelor din alte state, în sprijinul politicilor și obiectivelor naționale. În scopul îmbunătățirii eficienței asistenței noastre în materie de securitate, procedurile noastre interne au nevoie de o reformă globală. Pentru a forma parteneriate mai bune și mai eficiente, solicităm resurse mai flexibile și procese simplificate. Ne dorim ca autoritățile să aibă o abordare cuprinzătoare, pentru a înlesni eforturile la nivelul departamentelor și programelor, care să integreze activitățile privind apărarea, diplomația, dezvoltarea, aplicarea legislației și crearea capacității de intelligence. 

Conturarea forței viitoare

Concentrarea noastră pe actul de conducere, și nu pe putere în sine, necesită punerea accentului pe valorile și oamenii noștri, precum și pe capabilitățile și platformele noastre. Forța formată din voluntari va rămâne cea mai mare calitate strategică și cel mai bun exemplu pentru valorile pe care le reprezentăm. În plus, trebuie să continuăm să găsim modalități inovatoare și accesibile de asigurare a întregului spectru de resurse necesare îndeplinirii acestei strategii, făcând, în același timp, compromisuri delicate între modernizare, capacități, capabilități, status și riscuri.

Pentru a contura viitoarea forță trebuie să formăm lideri care pot cu adevărat să-și depășească adversarii prin gândire și inovare, bucurându-se totodată de încrederea, înțelegerea și cooperarea din partea partenerilor noștri într-un context tot mai complex și dinamic. Provocările de durată pe care le întâmpinăm, precum și abordările la nivel național pe care acestea le reclamă, necesită lideri care posedă calități precum flexibilitate, agilitate și adaptabilitate, și, în plus, abilitatea de a construi structuri de echipe remarcabile, pentru ducerea la bun sfârșit a misiunilor.

Trebuie să gândim și să ne implicăm mai profund în ansamblul civil-militar, dar și în obligațiile care decurg de aici. Atunci când militarii noștri depun un jurământ față de națiune, oferindu-se voluntar să se înroleze, noi ne angajăm, în egală măsură, să-i redăm societății ca cetățeni mai buni. Trebuie să protejăm plățile și beneficiile membrilor armatei, să oferim sprijin familiilor acestora și să asigurăm servicii medicale militarilor răniți. Vom pune accent în special pe sprijinirea militarilor pentru depășirea transformărilor deosebite apărute la revenirea din teatrele militare și pentru trecerea de la viața militară la cea civilă. Succesul veteranilor noștri îi poate inspira pe tinerii americani să se înroleze. In toate aceste eforturi trebuie să consolidăm legătura noastră cu valorile societății americane.

Ne vom menține încrederea în liderii noștri aleși și în public, furnizând consultanță militară deschisă și profesionistă, fiind buni administratori ai resurselor publice și executând cu hotărâre ordinele legale. Loialitatea militarilor față de idealurile înscrise în Constituția americană reprezintă un exemplu serios pentru alte națiuni. Vom continua să afirmăm valorile fundamentale din jurământul nostru: controlul civil al armatei rămâne un principiu esențial pentru republica noastră și îl vom păstra neschimbat. Vom rămâne o instituție apolitică și vom susține această poziție cu orice preț.

O forță bazată pe voluntariat trebuie să reprezinte țara pe care o apără. Vom întări angajamentul față de valorile diversității și incluziunii și vom continua să ne purtăm cu respect și demnitate unul față de celălalt. Avem beneficii imense de pe urma diferitelor perspective, precum și a abilităților lingvistice și culturale ale americanilor. Vom forma lideri capabili să acționeze în medii multinaționale și inter-agenții, asigurând astfel legătura cu alte agenții ale SUA, cu aliații și cu partenerii.

Liderii noștri sunt cei mai puternici susținători ai angajamentelor națiunii americane, sprijinindu-i pe veteranii răniți și familiile acestora. Militarilor noștri și în familiilor acestora le vom insufla curaj din prima zi în care se înrolează în armată. Însă trebuie să echilibrăm acest angajament gestionând mai bine costurile de asigurare a sănătății. Ne vom concentra pe acțiuni preventive pentru a diminua din timp riscurile tragice ale sinuciderii, traumelor cerebrale, abuzurilor de substanțe interzise, vagabondajului, violenței domestice și altor provocări. Traumele cerebrale și stresul post-traumatic sunt la fel de devastatoare, afectând sute de mii de militari activi și veterani. În multe cazuri, aceste probleme reprezintă cea mai mare amenințare la adresa poporului american și sunt un risc strategic la adresa instituției noastre. 

Trebuie să lucrăm pentru a eradica acest stigmat care îi împiedică pe militarii noștri activi, veteranii și familiile acestora să caute ajutor din timp, dar și pentru a simplifica numărul și complexitatea programelor pe care le oferim, în prezent, în sprijinul lor. Aceasta este problemă dificilă, tulburătoare și complexă pe care doar conducerea o poate rezolva. În acest scop, vom obține fonduri din capabilitățile altor agenții guvernamentale și organizații civile (comunitare, statale ori naționale) pentru îmbunătățirea asigurării sănătății veteranilor. Trebuie să ne concentrăm asupra programelor care funcționează cel mai bine, extinzându-le, și să le eliminăm pe cele care nu sunt performante. Nu putem să avansăm decât prin înființarea sistemelor de sănătate care includ parteneriate publice și private. 
Vom revizui cu grijă vechile sisteme de personal, în special prin echilibrarea raportului între militari, civili și profesioniști pe bază de contract, precum și între militari activi și rezerviști. În această privință, domeniul de luptă cibernetică actual necesită o atenție deosebită. De asemenea, componenta de rezervă este esențială întrucât oferă profunzime strategică și operațională Forțelor Reunite. Totodată, păstrarea acesteia ca forță operațională și accesibilă necesită o continuă atenție.

Am făcut progrese semnificative în ceea ce privește promptitudinea componentei noastre de rezervă, iar aceasta va rămâne o zonă-cheie. Misiunile pe care le întreprindem sunt din ce în ce mai diverse pe măsură ce lucrăm mai mult cu omologii noștri civili. În schimb, abilitățile și experiența forțelor Gărzii Naționale și de Rezervă devin tot mai relevante. Pentru a capitaliza progresele realizate trebuie să continuăm să utilizăm Componenta de Rezervă și Garda Națională la capacitatea operațională, în calitate de forțe antrenate, echipate, pregătite și disponibile pentru desfășurări de trupe, predictibile și de rutină. 

Capabilități și promptitudine 

Atât națiunea noastră, cât și Armata se vor confrunta cu presiuni bugetare crescute și nu ne putem asuma creșterea bugetului apărării. În timp ce ne adaptăm acestor presiuni, nu trebuie să devenim o forță lipsită de conținut cu o structură de forțe extinsă dar lipsită de promptitudine, antrenament și de echipamentul modern necesar. În schimb, vom rămâne o Forță Unitară, Comună care păstrează oamenii de calitate, susține și dezvoltă capabilitățile potrivite și menține un tempo sustenabil pentru a diminua în mod eficient riscurile managementului operațional, instituțional și de forțe, precum și provocările riscurilor viitoare. Vom continua să menținem avantajul superiorității noastre tehnologice și să garantăm faptul că baza industrială națională poate să asigure resursele și capacitățile necesare pentru ca forțele noastre să reușească în orice împrejurare. În același timp, vom urmări îmbunătățirea procesului de achiziții planificate și modernizarea selectivă a forțelor prin introducerea de noi echipamente și tehnologii cu costuri mici.
Capabilități – Strategia noastră, creată în război, este axată pe trimiterea pe câmpul de luptă a forțelor folosite în scop general, adaptativ și modular, destinate unei game largi de operațiuni militare. Forțele Reunite își vor îmbunătăți abilitatea de a se mobiliza în timp scurt, de a instala sisteme de comandă și control rapide și de a fi tot mai inter-operabile cu alte agenții guvernamentale ale SUA. Forțele vor opera cu abilități de acțiune precise și distincte și vor deține, din ce în ce mai mult, expertiză în asistența forțelor de securitate. Forțele Reunite trebuie să devină tot mai expeditive prin natura lor și vor necesita echipamente logistice de dimensiuni reduse, în parte ca urmare a diminuării cerințelor de combustibil și energie. În plus, Forțele Reunite trebuie să fie antrenate și pregătite în medii modificate, de tip: aer, apă, spațiu și ciberspațiu. 

Forțele Reunite trebuie să permită accesul, libertatea de manevră și abilitatea de a proiecta global puterea în toate domeniile:
Terestru – Forțele Reunite vor fi capabile să îndeplinească întreg spectrul de operațiuni, fiind organizate astfel încât să furnizeze un mix de organizații interconectate și adaptabile, care să acționeze într-un ciclu sustenabil, prin rotație. 
Maritim – Forțele Reunite vor include unități, formațiuni și platforme de mici dimensiuni pentru misiuni simple, dar și de dimensiuni mari pentru misiuni multiple. Acest lucru va asigura capacitatea de a conduce întreaga gamă de operațiuni navale.

Aviatic – Forțele Reunite vor întreprinde întreaga gamă de operațiuni de protejare, menținere și asigurare a: accesului nestingherit la zona de interes; capacității de reacție la nivel global; mobilității rapide la nivel global; operațiunilor de intelligence, supraveghere și recunoaștere (ISR), la nivel global; acțiunilor de comandă și control, precum și menținerii capacității de a lansa operațiuni de luptă la distanță, în zone cu acces restricționat.
Spațial – Forțele Reunite se vor axa pe arhitecturi reziliente, cunoașterea condițiilor spațiale, vor asigura alternative pentru autoapărare și reconstituiri, vor menține capabilități simetrice și asimetrice pentru combaterea adversarilor și vor asigura pregătirea pentru derularea de operațiuni în medii modificate.
Ciberspațial – Forțele Reunite vor proteja domeniul informatic ’.mil’, care necesită o arhitectură cibernetică reziliență, furnizată de Ministerul Apărării, implicând o combinație de măsuri defensive complexe bazate pe detectare, descurajare și respingere. Ne vom îmbunătăți capabilitățile ciberspațiale, astfel încât să se poată obține efecte semnificative și egale, cu costuri mai mici și prejudicii colaterale reduse.

Forțele Reunite pentru operațiuni nucleare vor continua să sprijine stabilitatea strategică prin menținerea capacității de ripostă garantate. Ne vom asigura că forțele noastre nucleare vor rămâne în stare de operabilitate, sigure și protejate. Vom menține suficiente forțe nucleare pentru a face față schimbărilor geopolitice neașteptate, problemelor de factură tehnologică și vulnerabilităților operaționale.

Forțele Reunite pentru operațiuni speciale vor rămâne descentralizate și flexibile, vor beneficia de expertiză la nivel regional și vor menține o paletă largă de capabilități pentru a sprijini eforturile de combatere a terorismului la nivel național, precum și alte misiuni care necesită calitățile lor unice. Vom îmbunătăți rolul factorilor decisivi pentru succesul forțelor pentru operațiuni speciale.
În mediul actual, bazat pe cunoaștere, ponderea eforturilor operaționale este din ce în ce mai prioritizată nu doar prin dislocarea de forțe, ci și prin alocarea de capabilități ISR. Capacitatea de a produce efecte precise și dezirabile prin intermediul unor forțe de dimensiuni reduse și al echipamentelor logistice ușoare depinde de o arhitectură ISR solidă. În toate domeniile vom îmbunătăți partajarea, procesarea, analiza și diseminarea informațiilor, pentru a sprijini mai eficient factorii de decizie. Vom face actele de comandă și control mai rezistente prin redundanță și vom îmbunătăți capabilitățile HUMINT. In acest sens, trebuie să schimbăm modul de gândire, începând de la creșterea densității capabilităților ISR, până la evaluarea metodologiilor de utilizare și integrare a resurselor ISR. Acțiunile Forțelor Reunite trebuie să utilizeze toată logistica ISR din cadrul serviciilor și să întărească legăturile dintre ISR și operațiunile din spațiul cibernetic, unde acestea interacționează și se sprijină reciproc.
Nicio altă armată nu poate corespunde caracteristicilor Forțelor Reunite în domeniul capacității de ripostă, al logisticii, mobilității strategice, planificării, comenzii și controlului. 

Vom analiza conceptele operaționale comune, și vom îmbunătăți bazele mobile cu anduranță mai mare, capacitatea de mișcare a navelor maritime și utilizarea spațiului într-o concepție inovatoare.

Vom menține această superioritate și capacitate de extindere a avantajelor competitive și la alții – capacitățile noastre unice vor amplifica eforturile lor.
Împrumutarea acestor capabilități de nișă altor parteneri sau suplimentarea lor în timpul crizelor reprezintă adevăratul parteneriat și creează beneficii pe termen lung. 

Promptitudinea – aceasta, de asemenea, trebuie să rămână o prioritate, în măsura în care forțele noastre militare, sistemele și capabilitățile vor continua să fie supuse unui extraordinar stres. Promptitudinea reprezintă abilitatea de a livra și integra capabilități solicitate de comandanții combatanți pentru îndeplinirea misiunilor încredințate. Restabilirea promptitudinii ne va ajuta să ne îmbunătățim strategia în profunzime, pentru a putea derula întregul spectru de operațiuni deteriorate în urma luptelor.

Eforturile pe termen scurt de a îmbunătăți promptitudinea se vor concentra pe reconfigurarea echipamentelor și reconstituirea unităților, iar în unele cazuri – forțele expediționare și alternative – vor fi consistente. După ce ne vom restructura, vom derula un număr mai mare de antrenamente, exerciții și operațiuni combinate, la nivel multinațional și inter-agenții. 
Prezența viitoare și implicarea vor căpăta o mai mare importanță în acest interval.

Eforturile de modernizare pe termen lung vor îmbunătăți capacitatea de reacție promptă, prin dezvoltarea capabilităților fundamentale și a capacității de a depăși amenințările emergente.

Degradarea ulterioară a promptitudinii de reacție pentru întreaga gamă de operațiuni militare va submina abilitatea noastră de a îndeplini obiectivele de apărare națională – un risc inacceptabil.

Vom dezvolta mai multe căi de evaluare a promptitudinii la nivel reunit și pe unități, evidențiind capabilitățile și conceptele în cadru „reunit”. În vederea evaluării misiunilor care necesită o permanentă stare de promptitudine a reacției, trebuie să dezvoltăm concepte strategice care măsoară promptitudinea reunită de reacție a tuturor serviciilor, cu scopul de a combate conflictele și a răspunde cu promptitudine la evenimente neprevăzute. Vom îmbunătăți raportul cerințe-capabilități, sincronizând nevoile furnizorilor de forțe militare cu cele ale comandanților militari.

IV. Concluzii

Această strategie derivă din evaluarea detaliată a mediului strategic și a modului de promovare a intereselor naționale în cadrul acestuia. Descrie modalitățile în care Forțele Reunite vor redefini leadership-ul militar al Americii, apelând la abordările naționale pentru a soluționa provocările specifice securității naționale. Este necesar un portofoliu extins de abordări ale actului de comandă – mediator, facilitator, convocator, garantor – pentru a soluționa probleme internaționale. Abordările formulate de noi în privința leadership-ului maximizează capabilitățile pe care le deținem, făcându-le să fie atât de importante, încât să asigure rezultate favorabile. Abilitatea noastră de a conduce va determina eficiența cu care vom promova interesele Americii prin acest punct de inflexiune strategic.

Totodată, această strategie stabilește un vector către tranziția dinspre o forță angajată în susținerea operațiunilor de luptă înspre o structură de Forțe Reunite adaptate la cerințele viitorului. Întrucât provocările cu care ne confruntăm necesită Forțe Reunite flexibile și rapide, pune accentul atât pe resurse umane cât și materiale. Strategia admite că specificitatea militarilor noștri, care cooperează îndeaproape cu alte agenții guvernamentale și în sprijinul parteneriatelor publice-private, reprezintă un avantaj formidabil. Trebuie să continuăm să ne preocupăm de militari și familiile lor și să le asigurăm condițiile pentru succesul lor viitor – ca militari și ca civili. Acest lucru va necesita un sprijin semnificativ din partea Congresului și a poporului american, precum și un leadership uman. Prin contribuția de succes la securitatea și prosperitatea Americii, vom continua să ne promovăm interesele naționale în secolul XXI.”

ANEXA 3

„LEGEA nr. 14 din 24/02/92 privind organizarea și Funcționarea Serviciului Român de Informații 

CAPITOLUL 1 

ART. 1Coordonarea, controlul și atribuțiile 
Serviciul Român de Informații este serviciul organizat de stat specializat în domeniul informațiilor privitoare la siguranța națională a României, parte componenta a sistemului național de apărare, activitatea sa fiind organizată și coordonată de Consiliul suprem de Apărare a țării. 

Activitatea Serviciului Român de Informații este controlată de Parlament. Anual sau când Parlamentul hotărăște, directorul Serviciului Român de Informații prezintă acestuia rapoarte referitoare la îndeplinirea atribuțiilor ce revin Serviciului Român de Informații, potrivit legii. 
În vederea exercitării controlului concret și permanent, se constituie o comisie comună a celor două Camere. Organizarea, funcționarea și modalitățile de exercitare a controlului se stabilesc prin hotărâre adoptată de Parlament. 

ART. 2 Serviciul Român de Informații organizează și execută activități pentru culegerea, verificarea și valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării oricăror acțiuni care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale a României.

ART. 3 Serviciul Român de Informații asigură apărarea secretului de stat și prevenirea scurgerii de informații care, potrivit legii, nu pot fi divulgate. 
În aplicarea prevederilor legale privind apărarea secretului de stat, Serviciul Român de Informații organizează și execută transportul corespondenței oficiale cu asemenea caracter pe întreg teritoriul României. 

ART. 4 La cererea conducătorului instituției publice, regiei autonome sau societății comerciale, Serviciul Român de Informații verifică și oferă date cu privire la persoanele care urmează să ocupe funcții în respectivele unități, ce presupun accesul la informații și activități cu caracter secret de stat sau care, potrivit legii, nu pot fi divulgate. 

Sunt excepții de la prevederile alin.1 judecătorii, procurorii, funcționarii publici din Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiției, Serviciul de Informații Externe și Serviciul de Protecție și Pază, care își stabilesc măsuri proprii de apărare a secretului de stat, potrivit legii. 

ART. 5 La cererea persoanelor fizice și juridice din sectorul privat, Serviciul Român de Informații acordă asistență de specialitate pentru apărarea secretelor aflate în posesia acestora și prevenirea scurgerii de date sau informații ce nu pot fi aduse la cunoștința publicului. Asistența de specialitate se acordă, contra cost, potrivit tarifelor convenite. 

Asistența de specialitate se acordă gratuit persoanelor prevăzute la alin.1, care execută comenzi pentru stat, în limita și pe durata acestora, precum și celor care desfășoară activitate de cercetare ori de producție în probleme sau cu privire la aspecte de interes național. 

ART. 6 Prin unitățile sale, Serviciul Român de Informații: 
a) execută activități informative și tehnice de prevenire și combatere a terorismului; 
b) execută intervenția antiteroristă asupra obiectivelor atacate sau ocupate de teroriști, în scopul capturării sau anihilării acestora, eliberării ostaticilor și restabilirii ordinii legale. Intervenția antiteroristă se realizează cu aprobarea Biroului executiv al Serviciului Român de Informații; 
c) asigură protecția antiteroristă a demnitarilor români și străini, precum și a altor persoane oficiale, conform normelor stabilite de Consiliul Suprem de Apărare a țării. 

Serviciul Român de Informații concură la realizarea protecției antiteroriste a demnitarilor gradați de Serviciul de Protecție și Pază, în situația când aceștia sunt vizați de amenințări cu acte de terorism. 
Serviciul Român de Informații poate asigura protecție antiteroristă și altor persoane, la cererea acestora, potrivit tarifelor convenite. 

ART. 7 Serviciul Român de Informații acționează pentru descoperirea și contracararea acțiunilor de inițiere, organizare sau constituire pe teritoriul României a unor structuri informative care pot aduce atingere siguranței naționale, a activităților de aderare la acestea sau de sprijinire a lor în orice mod ori de confecționare, deținere sau folosire ilegală de mijloace de interceptare a comunicațiilor, precum și de culegere și transmitere de informații cu caracter secret sau confidențial. 

ART. 8 Serviciul Român de Informații este autorizat să dețină și să folosească mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, prelucrarea și stocarea informațiilor privitoare la siguranța națională, în condițiile legii. 

ART. 9 În vederea stabilirii existenței amenințărilor la adresa siguranței naționale, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informații pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: solicitarea și obținerea de obiecte, înscrisuri sau relații oficiale de la instituții publice; consultarea de specialiști ori experți; primirea de sesizări sau note de relații, fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice. 

ART. 10 În situațiile care constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României, Serviciul Român de Informații, prin cadre stabilite în acest scop, solicită procurorului eliberarea mandatului prevăzut de art.13 din Legea privind siguranța națională a României pentru desfășurarea activităților autorizate de acesta. 

ART. 11 Activitățile prevăzute la art. 9 și 10 se consemnează în acte de constatare care, întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, pot constitui mijloace de probă. 

ART. 12 În cazul constatării unei infracțiuni flagrante la regimul siguranței naționale stabilit de lege, a unui atentat sau act terorist ori a unor tentative sau acte preparatorii la asemenea infracțiuni, daca sunt pedepsite de lege, cadrele Serviciului Român de Informații pot reține pe făptuitor, predându- l de îndată organelor judiciare competente împreună cu actul de constatare și corpurile delicte. 

La solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informații pot acorda sprijin la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională. 
Organele de urmărire penală au obligația să comunice Serviciului Român de Informații orice date sau informații privitoare la siguranța națională, rezultate din activitatea de urmărire penală. 

ART. 13 Organele Serviciului Român de Informații nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reținerii sau arestării preventive și nici dispune de spații proprii de arest. 

ART. 14 În îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, Serviciul Român de Informații colaborează cu Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiției, Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția Generală a Vămilor precum și cu celelalte organe ale administrației publice. 

Organele prevăzute la alin.1 au obligația să-și acorde reciproc sprijinul necesar în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de lege. 

ART. 15 Cu aprobarea Consiliului Suprem de Apărare a țării, Serviciul Român de Informații poate stabili relații cu organisme similare din străinătate. 

CAPITOLUL 2 
ART. 16 Organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații 

SECTIUNEA 1 Consiliul director 

Pentru îndeplinirea atribuțiilor stabilite prin lege, Serviciul Român de Informații este condus de către Consiliul director, organ deliberativ, compus din directorul Serviciului Român de Informații, primul-adjunct al directorului, șefii unor unități centrale și teritoriale.

Componența Consiliului director se stabilește prin regulamentul de funcționare a Serviciului Român de Informații, iar încadrarea nominală a acestuia se face de către director. 

Președintele Consiliului director este directorul Serviciului Român de Informații. În lipsa directorului, atribuțiile de președinte se îndeplinesc de primul-șef adjunct, iar în absența acestuia, de un adjunct al directorului anume desemnat. 

ART. 17 Consiliul director al Serviciului Român de Informații se întrunește, de regulă, trimestrial, ședințele fiind convocate de președintele acestuia.
În caz de urgență, la cererea a cel puțin o treime din numărul membrilor săi sau la solicitarea directorului, Consiliul director se întrunește ori de câte ori este necesar. 

ART. 18 Consiliul director al Serviciului Român de Informații își desfășoară activitatea în prezența a cel puțin două treimi din numărul membrilor săi și adoptă hotărâri cu votul a cel puțin jumătate plus unu din numărul total al membrilor. 

ART. 19 La ședințele Consiliului director pot fi invitați, după caz, reprezentanți ai unor ministere sau altor organe ale administrației publice, interesate în examinarea problemelor supuse dezbaterii, precum și specialiști din cadrul Serviciului Român de Informații sau din afara acestuia. 

ART. 20 Pentru analizarea unor probleme de interes general privind siguranța națională, Consiliul director poate constitui colective de lucru cuprinzând specialiști din cadrul Serviciului Român de Informații sau din afara acestuia. 

Desemnarea specialiștilor din afara Serviciului Român de Informații se va face cu acordul conducerilor organelor centrale respective. 

Invitații și specialiștii din afara Serviciului Român de Informații prevăzuți la art.19 și alin. 1 al prezentului articol se vor conforma dispozițiilor legale privind apărarea secretului de stat.

SECTIUNEA a 2-a 

Biroul executiv al Consiliului director 

ART. 21 Conducerea operativă a Serviciului Român de Informații și asigurarea îndeplinirii hotărârilor Consiliului director se realizează de Biroul executiv al acestuia. 

Biroul executiv este alcătuit din director, primul adjunct al directorului și adjuncții directorului. 

Președintele Biroului executiv este directorul Serviciului Român de Informații. 

ART. 22 Biroul executiv al Consiliului director al Serviciului Român de Informații se întrunește bilunar, ședințele fiind convocate de către director. 
Dispozițiile art.18 și art.19 se aplică în mod corespunzător și Biroul executiv.

SECTIUNEA a 3-a 

Directorul Serviciului Român de Informații 

ART. 23 Serviciul Român de Informații este condus de un director, cu rang de ministru, numit de Camera Deputaților și Senat în ședința comună, la propunerea Președintelui României, în urma audierii celui propus de către comisia însărcinată să exercite controlul parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații, care va prezenta un raport în fața celor doua Camere ale Parlamentului. 

La numirea în funcție, directorul depune în fața Parlamentului următorul jurământ: " Eu, …, jur că voi îndeplini de bună-credință și nepărtinire, în deplinul respect al Constituției și legilor țării, atribuțiile ce-mi revin în calitate de director al Serviciului Român de Informații." În executarea atribuțiilor ce revin Serviciului Român de Informații, directorul emite, potrivit legii, ordine și instrucțiuni.

Eliberarea din funcție a directorului Serviciului Român de Informații se face de Parlament, în ședință comună a celor două Camere, la propunerea Președintelui României sau a cel puțin o treime din numărul total al deputaților ori al senatorilor. 

ART. 24 Directorul Serviciului Român de Informații are un prim-adjunct, care este și înlocuitorul legal al acestuia, precum și 3 adjuncți.
Prim-adjunctul directorului Serviciului Român de Informații și adjuncții directorului au rang de secretari de stat și sunt numiți de Președintele României, la propunerea directorului Serviciului Român de Informații.

SECTIUNEA a 4-a 

Structura Serviciului Roman de Informații 

ART. 25 În componența Serviciului Român de Informații intră unități și subunități, în concordanță cu specificul activității sale, echivalente structurilor din ministere.

Unitățile Serviciului Român de Informații sunt subordonate numai conducerii acestuia. 

Unitățile Serviciului Român de Informații, ai căror comandanți au calitatea de ordonatori terțiari de credite, sunt stabilite prin ordin al directorului Serviciului Român de Informații, au personalitate juridică și utilizează creditele bugetare care le-au fost repartizate. 
ART. 26 
Structura, efectivele, mobilizarea rezerviștilor Serviciului Român de Informații, precum și Regulamentul de funcționare a acestuia se aprobă de Consiliul Suprem de Apărare a țării.
Biroul executiv al Serviciului Român de Informații, în funcție de nevoi, în limitele stabilite de lege și ale efectivelor aprobate, propune Consiliului Suprem de Apărare a țării îmbunătățirea structurilor Serviciului Român de Informații și redistribuirea efectivelor. 

CAPITOLUL 3 

ART. 27 Personalul Serviciului Român de Informații 
Personalul Serviciului Român de Informații se compune din cadre militare permanente și salariați civili, care îndeplinesc atribuții operative și administrative. 

Nu pot activa în Serviciul Român de Informații aceia care, făcând parte din structurile represive ale statului totalitar, au comis abuzuri, informatorii și colaboratorii securității, precum și foștii activiști ai partidului comunist, vinovați de fapte îndreptate împotriva drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Cadrele militare ale Serviciului Român de Informații au toate drepturile și obligațiile prevăzute, pentru militarii armatei romane, de reglementările legale, statutele și regulamentele militare.

Salariații civili sunt supuși dispozițiilor Codului muncii și celorlalte prevederi legale și regulamentare ale Serviciului de Informații. 

ART. 28 Ofițerii operativi ai Serviciului Român de Informații își desfășoară activitatea deschis sau acoperit, în raport cu nevoile de realizare a siguranței naționale. 

Serviciul Român de Informații va asigura protecția și încadrarea în alte unități sau compartimente de muncă a personalului operativ care, lucrând acoperit, este deconspirat în împrejurări ce exclud culpa acestuia. 

ART. 29 Personalul militar se constituie din absolvenți ai instituțiilor de învățământ din sistemul propriu, cadre militare selecționate și transferate de la Ministerul Apărării Naționale sau de la Ministerul de Interne, în baza cererilor nominale ale directorului, cu acordul miniștrilor respectivi, precum și din specialiști chemați în cadrele active. 

Personalul militar transferat de la Ministerul Apărării Naționale, de la Ministerul de Interne sau din alte sectoare de activitate intră în subordinea exclusivă a conducerii Serviciului Român de Informații. 

ART. 30 Selecționarea, încadrarea, acordarea gradelor și înaintarea în grad și în funcții, transferarea, trecerea în rezervă, încetarea sau desfacerea contractului de muncă se fac potrivit legii, Regulamentului de funcționare a Serviciului Român de Informații, statutelor corpurilor ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor și altor dispoziții legale. 

ART. 31 Pregătirea personalului de învățământ propriu sau în instituții de specialitate ale Ministerului de Interne și Ministerului Apărării Naționale. 

ART. 32 Personalul Serviciului Român de Informații se legitimează cu legitimația de serviciu, iar în misiuni operative, și cu insigna de serviciu. 
Modelul insignei de serviciu este cel prevăzut în anexa nr.1. 

ART. 33 Cadrele militare permanente ale Serviciului Român de Informații au dreptul la uniforma, care se asigură gratuit. 

Categoriile de personal pentru care portul uniformei în timpul serviciului este obligatoriu se stabilesc de directorul Serviciului Român de Informații.
Uniformele, însemnele de grad și accesoriile se stabilesc în Regulamentul pentru descrierea și portul uniformelor personalului Serviciului Român de Informații, aprobat de Consiliul Suprem de Apărare a Țării. 

ART. 34 Serviciul Român de Informații poate încorpora, pentru paza proprie și activități auxiliare, prin organele militare teritoriale, militari în termen, pe baza cererilor adresate Marelui Stat Major, cu 60 de zile înainte de data încorporării. În situația în care efectivele de pază proprie sunt insuficiente, acestea se vor asigura cu militari în termen din trupele de jandarmi.

Serviciul Român de Informații are organ de mobilizare, execută mobilizarea și ține evidența personalului militar și civil existent la pace, precum și a rezerviștilor.

Normele de funcționare a acestui organ se stabilesc de comun acord cu Marele Stat Major al Ministerului Apărării Naționale. 

Evidența situației militare a personalului se ține de către Serviciul Român de Informații, iar pentru rezerviști, și de către organele militare teritoriale. 

ART. 35 Cadrele din sectoarele operative la Serviciului Roman de Informații sunt funcționari publici care îndeplinesc atribuții ce implică exercițiul autorității de stat, având toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru această calitate. 

ART. 36 Personalul Serviciului Român de Informații nu poate face parte din partide sau alte organizații cu caracter politic ori secret și nu poate fi folosit în scopuri politice.

Serviciul Român de Informații nu va întreprinde nici o acțiune care să promoveze sau să lezeze interesele vreunui partid politic sau persoane fizice ori juridice, cu excepția acelor acțiuni ale acestora care contravin siguranței naționale. 

ART. 37 Cadrele militare și angajații civili din Serviciul Român de Informații au obligația de a păstra cu strictețe secretul de stat și profesional, inclusiv după părăsirea în orice mod a serviciului.

Orice divulgare a datelor sau informațiilor cunoscute ca urmare a calității de salariat al Serviciului Român de Informații cu excepția cazurilor autorizate de lege, este interzisă și se pedepsește conform legii. 

ART. 38 Urmașilor cadrelor Serviciului Român de Informații decedat în timpul și din cauza serviciului, datorită unor acte de devotament excepțional, li se acordă ca pensie salariul integral pe care l-au avut aceste cadre în momentul decesului.

În cazul când nu există urmași și nici soț supraviețuitor, dacă cel decedat era singurul sprijinitor al părinților săi, aceștia vor beneficia de jumătate din pensia de urmaș, stabilită potrivit prevederilor alin.1. 

Pensia pentru invaliditate permanentă, survenită datorită unor acte de devotament excepțional, este egală cu salariul avut în momentul respectiv, iar cei în cauză vor beneficia de o gratificație, o singură dată, egală cu de cinci ori salariul.

Cadrele Serviciului Român de Informații care au devenit parțial incapabile de muncă, datorită unor acte de devotament excepțional, și nu mai pot exercita în continuare profesia vor beneficia în afara drepturilor ce decurg din pensionare, de o gratificație egală cu de trei ori salariul avut în momentul respectiv. 

ART. 39 Pentru merite deosebite în apărarea siguranței naționale a României, cadrele Serviciului Român de Informații li se pot conferi decorațiile prevăzute de lege pentru militarii forțelor armate române. 

CAPITOLUL 4 

ART. 40 Asigurarea materială 
Serviciul Român de Informații:

a) elaborează și fundamentează bugetul propriu de venituri și cheltuieli, asigură finanțarea unităților, coordonează și controlează activitatea economică a ordonatorilor de credite, din subordinea sa; 

b) aprobă, în limita competențelor sale, documentațiile tehnico-economice pentru lucrările proprii de investiții și urmărește executarea acestora la termenele stabilite;

c) efectuează activități de import-export de aparatură și tehnică specifică muncii de informații și de asigurare a asistenței tehnice corespunzătoare, potrivit legii;

d) stabilește arme de întrebuințare, întreținere și reparare pentru armament, tehnică și alte bunuri din dotare, precum și norme de consum pentru muniții și alte materiale;

e) stabilește norme privind asigurarea materială și financiară, decontarea, evidența și controlul mijloacelor materiale și bănești necesare unităților subordonate; 

f) exercită orice alte atribuții conferite prin lege. 

ART. 41 Serviciul Român de Informații se dotează cu armamentul, muniția și tehnica de luptă necesare îndeplinirii misiunilor de apărare și intervenție antiteroristă, transportului corespondenței secrete, a pazei proprii și a celorlalte misiuni de serviciu. 

ART. 42 Fondurile bănești necesare pentru desfășurarea activităților în Serviciul Român de Informații se asigură astfel: de la bugetul de stat, din venituri extrabugetare, din credite externe și din alte surse legal constituite.
Veniturile extrabugetare se constituie din: contravaloarea bunurilor valorificate potrivit legislației specifice sectorului de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, din sumele încasate din prestăriservicii executate la cererea persoanelor fizice și juridice, prin unitățile Serviciului Român de Informații, în domeniile și în condițiile stabilite prin ordin al directorului Serviciului Român de Informații, și din alte venituri realizate în condițiile prezentei legi.
Veniturile extrabugetare obținute, în lei și în valută, vor fi utilizate integral pentru finanțarea cheltuielilor curente și de capital, iar disponibilul rămas la sfârșitul anului va fi raportat în anul următor și va fi folosit cu aceeași destinație.
Planificarea, evidența, utilizarea, justificarea și controlul cheltuielilor operative destinate realizării activității specifice Serviciului Român de Informații se efectuează în conformitate cu regulile generale în această materie, aprobate de Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

Clădirile, mijloacele de transport, aparatura tehnică și celelalte mijloace materiale necesare funcționării Serviciului Român de Informații se asigură prin hotărâre a Guvernului sau se achiziționează în condițiile legii.
Terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea Serviciul Român de Informații sunt bunuri proprietate publică a statului.

Serviciul Român de Informații primește și administrează bunuri proprietate publică și privată a statului, putând să le închirieze în funcție de regimul lor juridic, reținând sub formă de venituri extrabugetare o cotă-parte de 50% din valoarea chiriei încasate.

Serviciul Român de Informații are parc propriu de mijloace de transport pentru aparatul central și unitățile din subordine, care se stabilește prin tabelele de înzestrare a unităților, aprobate de directorul Serviciului Român de Informații.

ART. 43 Sub controlul Parlamentului, în raport cu nevoile proprii și cu respectarea strictă a prevederilor legale, în cadrul Serviciului Român de Informații pot funcționa: o regie autonomă, societăți comerciale de producție, instituții sanitare, precum și asociații cu caracter cultural-sportiv. 

CAPITOLUL 5 

ART. 44 Dispoziții finale 

În caz de necesitate și când folosirea altor mijloace de implicare sau constrângere nu este posibilă, personalul Serviciului Român de Informații, autorizat să poarte arma, poate folosi forța armelor albe sau a armelor de foc în condițiile prevăzute de lege. 

ART. 45 Documentele interne de orice fel ale Serviciului Român de Informații au caracter de secret de stat, se păstrează în arhiva sa proprie și nu pot fi consultate decât cu aprobarea directorului, în condițiile legii.

Documentele, datele și informațiile Serviciului Român de Informații pot deveni publice numai după trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare. 
Serviciul Român de Informații preia spre conservare și folosință fondurile de arhivă ce privesc siguranța națională ale fostelor organe de informații cu competență pe teritoriul României.

Fondurile de arhivă ale fostului Departament al Securității Statului, ce privesc siguranța națională, nu pot deveni publice decât după trecerea unei perioade de 40 de ani de la adoptarea prezentei legi. 

ART. 46 Serviciul Român de Informații folosește, pentru individualizare și recunoaștere, sigla cu modelul și descrierea prevăzute în anexa nr.2. Sigla este semnul de armă al Serviciului Român de Informații. 

ART. 47Anexele nr.1 și 2 fac parte integrantă din prezenta lege. 

ART. 48 Decretul Consiliului Provizoriu de Uniune Națională din 26 martie 1990 privind înființarea Serviciului Român de Informații, precum și orice alte dispoziții contrare prevederilor prezentei legi se abrogă. ”

ANEXA 4

Europa în 1989 – Cortina de Fier (Pactul de la Varșovia)

ANEXA 5

Ciclul comunicării strategice pentru securitate în România

ANEXA 6

Ciclul comunicării strategice în Comunitatea Națională de Informații
Organizare/coordonare 

Furnizare informații

* – consilierul prezidențial pentru SN, SRI, SIE, MApN, MAI, MJ, consilierul primului-ministru pentru SN

** – consilierul primului-ministru pentru SN, SRI, SIE, DGIA, DGIPI

*** – consilierul prezidențial pentru SN, SRI, SIE

ANEXA 7

Informare

Coordonare

Supraveghere

Înzestrare tehnico-materială și asigurarea resurselor financiare

Rolul SRI în relația cu beneficiarii, colaboratorii și alte instituții din sistemul de securitate națională

NOTE

1 George Cristian Maior (coordonator), Un război al minții. Intelligence, servicii de informații și cunoaștere strategică în secolul XXI, Editura Rao, București, 2010, p. 23

Legea nr. 51 din 1991 privind siguranta nationala a Romaniei (publicata in Monitorul Oficial nr. 163 din 7 august 1991)

 Maior, George Cristian. Noul aliat: regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI. RAO Internat. Publ., 2009.

Buzan, Barry, Ole Wæver, and Jaap De Wilde. Security: a new framework for analysis. Lynne Rienner Publishers, 1998.

Idem, pg.124-139

Arnold Wolfers – National security as an ambiguos symbol, Security Studies, A reader, edit by Christopher W. Hughes and Lai Yew Meng 

Buzan, Barry. "Popoarele, statele și teama." Editura Cartier, Chișinău (2000).

A Strong Britain in an Age of Uncertainty: The National Security Strategy, 2010 

Ibidem

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, Manualul NATO, Oficiul de Informații și Presă al NATO, Bruxelles 

Idem, Noul Aliat (pg.247)

Idem, Barry Buzan

Idem, Barry Buzan

Joseph S. Nye, Jr, Soft Power, The means to succes in world politics, Public Affairs, New York, 2004

George Cristian Maior, Incertitudine. Gândire strategică și relații internaționale, Editura Rao, București, 2009 

Idem, George Cristian Maior, pag. 204

Idem, George Cristian Maior, pg. 207

Teodoru Ștefan, Cristian Barna, Globalizarea amenințărilor asimetrice, Academia Națională de Informații, 2007

 României, Președinția. "Strategia de securitate națională a României." Editura Monitorul (2007).
20

http://www.euractiv.ro/index.html/articles%7CdisplayArticle?articleID=1972

21 Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, 1999

22 Vasile Tram, Irina Stănciugelu, Teoria comunicării, Editura SNSPA, București, 2001

23 Idem, McQuail

24 Emilian M. Dobrescu, Sociologia comunicării, Editura Victor, București, 1998

25 Ibidem

26 Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Șansa, București, 1996

27 Idem, Drăgan, pg 13

28 Luminița – Doina Kohalmi-Szabo, Teodor Frunzeti, Rolul comunicării strategice în promovarea intereselor naționale, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București, Aprilie 2008, www.biblioteca.unap.ro

29 Idem, Kohalmi-Szabo, pg. 50

30 Yarger, Harry R. Strategic theory for the 21st century: the little book on big strategy. Lulu. com, 2006.

31 www.comunipartners.com

32 http://www.fco.gov.uk/en/

33 Idem, Kohalmi-Szabo, pg.56

34 http://www.carlisle.army.mil/DIME/documents/2008-01-Strategic_Communication.pdf

35 http://www.scl.cc/

36 Idem, Soft Power

37 Idem, Kohalmi-Szabo, pg 63

38 Dutta-Bergman, “US Public Diplomacy in the Midle East: A Critical Cultural Approach”, Jurnal of Communication Inquiry, nr. 30, 2006

39 Corman, S.R., Hess, A.&Justus, Y.S., „Credibility in the Global War on Terrorism: Strategic Principles and Research Agenda”, Consortium of Strategic Communication, Arizona State University, 2006

40 Berlo, D.K., „ The process of communication: an introduction to theory and practice”, New York: Holt, Reinhart, Winston, 1960

41 Eisenberg, E.M., Goodall, H.L. Jr.,Trethewey, A., „Organizattional Communication: Balancing Creativity and Constraint”, St. Martin Press, 2006

42 Pearce, K., Pearce, W.P., „Combining passion and abilities: Toward dialog virtuosity”, Southen Communicationlal Journal, nr.65, 2005

43 Eisenberg, E.M., „Ambiguity as a strategy in organizational communication”, Communication Monographs, nr.51, 1984

44 Goodall, H.L. Jr.,Trethewey, A., „Organizattional Communication: Balancing Creativity and Constraint”, St. Martin Press, 2006

45 Idem, Kohalmi–Szabo, pg. 56

46 www.sri.ro 

47 Ibidem

48 Idem, Kohalmi-Szabo

49 www.semperfidelis.ro 

50 www.cpcs.ro/dictionarsecuritate.php

51 www.cpcs.ro 

52 www.presidecy.ro, ședința din 23 iunie 200, Doctrina națională a informațiilor pentru securitate și societate civilă

53 Peter Gill, Policing Politics, Security Intelligence and the Liberal Democratic State – editura Frank Cass, 1994

54 Dictionary of American Government and Politics, editura Dorsey, 1988

55 Barry Buzan, Ken Booth – New Thinking about Strategy and International Security, Editura Harper Collins Academic, United Kindom, 1991, pg. 31-55

56 Lucian Culda , Posibilități de scientizare a conceptului de securitate – Noua Revistă Română, nr. 1-2/1997

57 James N. Rosenau, Turbulență în politica mondială – o teorie a schimbării și continuității, Editura Academiei Române, 1994

58 Idem, www.sri.ro

59 Ibidem

60 Idem, Buzan, Popoarele…, pg. 193

61 Chareles A. Kupchan, The end of the American Era, Knopf, NY, 2002
62 Idem, Buzan, pg. 370