Comunicarea Si Relatiile Publice In Cadrul Organizatiilor

Comunicare

Comunicarea Si Relatiile Publice In Cadrul Organizatiilor

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins :

IΝΤRОDUCΕRΕb#%l!^+a?

Organizația este stâlpul dezvoltării societății. Companiile pe lângă satisfacerea propriilor nevoi prin serviciile și bunurile pe care le oferă, permit prin taxe și impozite dezvoltarea societății.

Fiecare persoană, de-a lungul existenței sale este nevoit să-și formeze o reprezentare mintala pentru a se orienta într-un spațiu chiar dacă nu conștientizează că la baza acestei forme existențiale stau foarte multe aspecte cognitive.

De multe ori în timpul existenței, apar întrebarea legate de gândirea, mentalitatea celor din jur, raportate la nivel micro (din jurul familiei) sau macro (cu extindere spre toate persoanele cu care intră în contact o persoană în timpul vieții), cu anumite locuri, situații, sentimente.

Pornind de la această idee există persoane care au trecut prin diferite etape ale vieții, au avut diverse contacte de nivel familial și profesional, unele fiind bune iar altele negative, care au dus la o implicare emoțională negativă. Persoanele, gândirea lor, influențează și celelalte persoane care interacționează cu acestea. De multe ori, adevăratele motive ale unei gândiri fixe, sunt departe de realitate.

Acesta lucrare urmârește o scurta prezentare a câtorva direcții de cercetare din științele cognitive, prezentarea pe scurt a organizației și a managementului acesteia, unde comunicarea are un rol important.

În prima parte a lucrării se face o incursiune în partea teoritică, psihologică, de management și de psihologia comunicării urmând ca în partea practică să se prezintă un studiu asupra unei societăți comerciale.

În capitolul unu se va prezenta psihologia cognitivă cu influențele acesteia în viața individului și al grupului.

În capitolul doi se face o incursiune în ceea ce înseamnă organizația, managementul ei.

În capitolul trei se vor evidenția modalitățile de comunicare ale organizației prin prisma relațiilor publice existente în cadrul acestora.

Capitolul patru va conține partea practică, legată strict de compania aflată în studiu. în care se vor prezenta biasurile cognitive în modul de engagement al relatiile dintre colegi în contextul unui commitment și trust.

CΑPIΤОLUL 1

ASPECTE PSIHOLOGICE COGNITIVE b#%l!^+a?

1.1. Istoricul, delimitările și domeniul psihologiei cognitive

1.1.1. Istoricul psihologiei cognitive.

Științele cognitive au apărut ca un domeniu interdisciplinar de cercetare dedicat studiului inteligenței și sistemelor inteligente, naturale sau artificiale, în jurul anilor ’60-’70. Psihologia, inteligența artificială, neuroștiința, filozofia, lingvistica, și antropologia interacționează în cadrul științelor cognitive. Acestea concverg spre o teorie integrată a creierului și a cogniției.Prin științele cognitive se oferă o viziune unificatoare, ce tinde spre depășirea limitelor unor alte orientări în interpretarea psihicului.

Fraisse a cercetat științele cognitive, considerând că psihologia cognitivă a apărut ca o reacție față de un paralogism existent în psihologie. Conform acestui principiu, unei simplificări a tehnicilor de cercetare trebuia neapărat să-i corespundă o simplificare a comportamentelor studiate. Același cercetător, Fraisse, consideră este Tolman este inițiatorul acestor științe, fiind cel care a introdus variabilele intermediare între S și R.

Conform altor cercetători, care au făcut studii mai îndepărtate ca perioadă de timp, consideră că promotorul cognitivismului este James, care în anul 1890, făcea distincția între memoria primară și memoria secundară. Memoria primară face referire la prezentul psihologic iar memoria secundară se referă la trecutul psihologic. Această distincție a fosr reluată după 70 de ani de alți cognitiviștii ce diferențiau memoria de scurtă durată de memoria de lungă durată.

Până în anii 1980, majoritatea modelelor din științele cognitive și psihologia cognitivă au fost inspirate de funcționarea calculatoarelor și au fost exprimate în termeni legați de acestea, de funcționarea calculatoarelor și procesarea informației.

Pentru explicarea proceselor cognitive și simularea lor pe calculatoare erau folosite structuri pe baza unor liste de caracteristici, scheme și cadre, rețele semantice și sistemele de producție.

Ca liste de caracteristici putem exemplifica modelul de scaun, după tipul de spătar, șezut, picioare, model. Pentru scheme și cadre se foloseau structuri de cunoștințe ce dețineau informații cu structură fixă, cu intrări acceptabile pentru un anumit domeniu de valori. Rețeaua semantică face referire la liste și arbori ce reprezintă legături între cuvinte. Prin sistemele de producție se iau în considerare perechi de condiții și acțiuni utilizate ca reguli principale în executarea unor sarcini.

S-a considerat și s-a însușit că oamenii rezolvă probleme reprezentând situațiile posibile și evoluția lor sub forma unui arbore ramificat. Oamenii căută în acest spațiu al problemei , iar obiectele sunt recunoscute prin analiza caracteristicilor discrete și/sau prin descompunerea lor în componente geometrice primitive.

În domeniul tehnic al roboticii, a inteligenței artificiale , cercetările erau direcționate spre construirea de modele ale lumii exterioare, respectiv interne ale robotului, prin care programul acestuia putea opera pentru a planifica acțiunile.

La ora actuala psihologia cognitivă este diversificată, extinsă și neunificată, motiv pentru care, nivelul terminologic se utilizează la singular, știința cognitive, și nu la plurat, în loc de științele cognitive. Obiectul principal de studii și cercetare al științelor cognitive este sistemul cognitiv natural și artificial.

Sistemul cognitiv se poate defini ca un sistem fizic ce posedă două proprietăți : de reprezentare și de calcul. Un sistem cognitiv este o entitate obiectuală, un element din realitatea fizică, cu proprietăți substanțiale și energetice corespunzătoare.

Nu există un sistem cognitiv independent de orice structură fizică și în acest caz, nu orice sistem fizic este un sistem cognitive. În concluzie, un sistem cognitiv este doar acel sistem care au capacitatea de reprezentare și de calcul.

Sintagma de psihologie cognitivă desemnează în realitate, o anumită abordare a fenomenelor psihice și comportamentale, care se face din perspectiva mecanismelor informaționale subadiacente.

1.1.2. Delimitările conceptuale ale aspectelor psihologice

Omul trăiește într-un mediu complex cu diverși stimuli și cu numeroase situații întâlnite. Pentru a face față, acesta recurge la categorizarea și ierarhizarea obiectelor reducând diversitatea mediului la categorii și situații mai ușor de rezolvat și de procesat. Clasificarea categoriilor constă în realizarea, departajarea unor clase care includ un grup de obiecte și/sau stimuli, prin elemente specifice categoriei respective. Pe baza acestor clasificări, având informațiile relevante și disponibile în sistemul cognitiv al categoriei respective și se pot face predicții. Încadrarea unui individ într-o categorie de psihodiagnostic, al intelectului limită, îi facilitează accesul la cunoștințele aferente, disponibile în memorie despre respectiva categorie de diagnostic, prezicând comportamentul acestuia într-o serie de situații.

În funcție de dificultățile de adaptare specifice ale individului, după eventualele tulburări socio-afective, se pot prezice reușitele școlare, specificul de adaptare într-un anumit grup, activând astfel cunoștințele necesare.

Literatura de specialitate în cadrul acestor categorizări, pune uneori un semn de egalitate între categorie și concept. Unii specialist susțin idea că orice concept are un referent real a cărui proiecție mentală este. Această idee s-a dovedit a fi una falsă, există concepte care nu au o categorie corespunzătoare în realitatea obiectivă. Un exemplu elocvent este conceptual de "numărul irațional".

De multe ori, omul impune o clasificare, pe care de fapt o instituie și nu o descoperă în realitate. În funcție de diferite scopuri și/sau activități, se pot forma categorii din obiecte care au foarte puține caracteristici în comun. Conceptul este una dintre reprezentările mentale posibile ale unei categorii.

În psihologia cognitivă, aspectele psihologice sunt foarte importante. În continuare se vor prezenta rolurile unor aspecte psihologice asupra hărților cognitive ca: reprezentarea, gândirea, memoria, imaginația și afectivitatea.

1. Reprezentarea

Sistemul cognitiv al individului a evoluat în timp, astfel încât să poată face față nu doar situațiilor prezente, ce se petrec ,,aici și acum”, dar și celor absente, în care informația senzorială nu este prezentă sau nici nu a fost prezentă. Apar noi capacități cognitive care le depășesc pe cele perceptive și care reprezintă capacitatea organismului de a avea o experiență psihică în lipsa contactului actual cu obiectul.

Reprezentarea mentală a categoriilor

O categorie reprezintă o clasă de obiecte, fie ele reale sau imaginare, instituită pe baza unor similarității fizice sau funcționale. Categoria are o anumită etichetă lingvistică în limbaj natural, definită printr-un termen sau chiar o perifrază.

Eticheta lingvistică nu este identică cu reprezentarea cognitivă sau mintală a unei categorii.

Reprezentarea mentală sau cognitivă și lexemele care designează o categorie sunt lucruri total diferite.

Prin proiecție mentală a unei categorii se înțelege conceptul acesteia.

Logica tradițională și logica simbolică actuală, are la bază reprezentarea conceptuală a categoriilor.

Cercetările și studiile experimentale din ultima perioadă au demonstrat existența unei alte reprezentări mintale a categoriei, de tip prototip. Prototipul și conceptul sunt reprezentări simbolice, conform unui model clasic-simbolic. Prin perspectiva modelărilor conexioniste, acestea sunt doar emergențe ale structurii subsimbolice.

Fiecare categorie este reprezentată printr-un pattern specific pentru valori de activare într-o rețea neuromimetică.

În continuare se vor prezenta și analiza aceste tipuri de reprezentări.

Conceptul

Conceptul unei categorii se definește prin toate caracteristicile necesare și suficiente ale clasei respective. Pe baza acestor caracteristici se stabilesc apartenența sau neapartenența unui item la clasa respectivă.

Operarea cu aceste categorii este influențată de operarea asupra conceptelor corespunzătoare. Instituirea unei categorii este determinată de corectitudinea conceptului aferent dobândit de către subiect.

O definire greșită sau incompletă implică o clasificare nevalidă, incorectă al mediului în care trăim. Operarea asupra unor concepte mediază înțelegerea categoriilor corespondente.

Nici persoanele experte în anumite domenii nu pot oferi definiții incontestabile ale conceptelor cu care operează zilnic.

Cu cât complexitatea unei categorii crește, cu atât este mai dificilă definiților care i se dau.

Ușurința de a opera uneori cu unele categorii sugerează că reprezentarea lor mintală nu este natură conceptuală, deoarece lucrând cu conceptele corespunzătoare, procesarea informației despre categorii ar fi una extrem de dificilă.

O consecință a reprezentării conceptuale se referă la echipotențialitatea elementelor unei categorii. Un membru poate reprezenta bine bine categoria din care face parte. Orice exemplar al unei categorii trebuie să reprezinte la fel de bine categoria respectivă ca oricare altul.

Dar conform părerii susținute de Miclea, “cercetările experimentale au pus în evidență efectul prototipicalității: unele elemente sunt considerate mai tipice pentru o categorie decât altele; unii membri ai categoriei respective sunt mai reprezentativi pentru categoria respectivă decât alții.

Mărul sau para sunt considerate exemplare mai reprezentative pentru clasa fructe decât avocado sau rodia. Bucuria sau tristețea sunt emoții mai tipice decât extazul. Un blond înalt, cu ochi albaștri este mai tipic pentru categoria cetățean suedez decât un mulatru, cu păr creț.

Prezența efectului prototipicalității a fost confirmată, până în prezent, de peste 50 de studii, utilizând diverse tipuri de categorii și manipulări experimentale. Incompatibilitatea reprezentărilor conceptuale cu ubicuitatea efectului prototipicalității – întâlnit de la categoriile naturale la emoții și percepția socială – este încă un argument al insuficienței reprezentării categoriilor prin concepte.

Conceptul nu este, așadar, singurul mod de reprezentare cognitivă/mentală a categoriilor”.

Prototipul

E. Rosch între anii 1976 și 1980, a acreditat ideea reprezentării mentale a categoriilor pe bază de prototip. În continuare, cercetările s-au extins iar termenul de prototip a primitdouă accepțiuni puțin diferite.

În prima accepțiune, prototipul se referă la unul sau mai multe exemplare reale. Acestea apar cu cea mai mare frecvență când se cere exemplificarea unei categorii sau au deja cea mai mare valoare de prototipicalitate. Identificarea acestor exemplare prototipice se realizează prin trei proceduri.

Prima procedură constă în construirea unei scale în șapte trepte pe care un lot de subiecți trebuie să evalueze măsura în care fiecare dintre exemplarele listate ale unei categorii este socotit reprezentativ pentru categoria respectivă (1 – nereprezentativ, 7 – deosebit de reprezentativ). Aceste exemplare se ordonează în funcție de media valorilor obținute pe scala respectivă. Ordonarea se realizează pe ranguri sau grade de prototipicalitate.

A doua procedură pentru stabilirea prototipurilor sau exemplarelor tipice este pe baza măsurării timpului de reacție. Unui lot de subiecți li se prezintă câte un exemplar al unei categorii și li se cere să răspundă, cât pot de repede, dacă acesta aparține sau nu categoriei respective. Supoziția este că timpul de reacție va fi mai scurt pentru a răspunde corect în cazul exemplarelor tipice decât în cazul exemplarelor atipice. Exemplarele tipice sunt mai ușor de evocat.

Ultima procedură constă în solicitarea unui eșantion semnificativ de subiecți să prezinte în timp fix, de exemplu în 90 de secunde, cât mai multe exemple ale unei anumite categorii. Se va stabili frecvența menționării fiecărui exemplar. Tipicul exemplarului se face în funcție de frecvența aferentă în intervalul de timp menționat.

Fiecare procedură are ca rezultat stabilirea unei scale de tipicalitate sau prototipicalitate ale elementelor unei categorii.

Se consideră prototipuri ai unei categorii, acei membri ai categoriei, cu tipicalitatea cea mai ridicată. Reprezentarea mentală a categoriei se face prin aceste exemplare-tip sau prototipuri.

Cu cât este mai redusă similaritatea, cu atât este mai greu de stabilit apartenența. Prototipurile au aceeași funcție ca și caracteristicile necesare și suficiente: de maximizare a similarității intracategoriale și minimizare a similarității intercategoriale.

Categorizarea, pe baza stabilirii apartenenței la o clasă, pe baze conceptuale are următoarele: omogenizarea clasei și circumscrierea exactă a categoriei.

Prin omogenizarea clasei se înțelege că fiecare exemplar al unei categorii este la fel de reprezentativ pentru categorie ca oricare altul. Circumscrierea exactă a categoriei pentru orice item se poate stabili univoc dacă aparține sau nu clasei respective.

Investigațiile realizate de Nosofsky, Oden, în anul 1987 au demonstrat că diagnosticul multor tulburări somatice sau psihice se realizează prin raportarea unei simptomatologii la prototipul tulburării respective.

Datele obținute din analiza modului în care se realizează diagnosticul, a condus la faptul că diagnosticul nu se face prin căutarea fiecărei simptome la o persoană, ci prin raportare la potretul-robot obținut pe baza experienței anterioare.

Reprezentarea prototipică a categoriilor își pune amprenta asupra rezolvării de probleme și a raționamentului. Evocările din memorie sunt mai presus decât conceptele, iar prototipul ghidează procesul rezolutiv. Reprezentarea prototipică a unei categorii nu exclude reprezentarea sa conceptuală.

Reprezentarea conexionistă

În cazul categorizării, față de alte aspecte ale sistemului cognitiv, abordarea clasic-simbolică și abordarea conexionistă nu sunt ireconciliabile. Abordarea clasic-simbolică este reprezentarea conceptuală sau prototipică a unei categorii, iar abordarea conexionistă constă în reprezentarea categoriei printr-o rețea de neuromimi.

Diferențele dintre ele sunt de nuanță și de stilul de abordare propriu ale cercetătorului și nu de fond.

Asemănarea se datorează asumpției fundamentale comune, o categorizare rezidă din calculele efectuate asupra caracteristicilor stimulilor supuși categorizării, care sunt descompuși în trăsături similare sau specifice. În funcție de ponderea caracteristicilor, se stabilesc locurile de apartenență la o anumită categorie.

Inputul unei rețele ce realizează categorizarea este format dintr-o mulțime de caracteristici ale obiectelor care trebuie astfel categorizate. Nivelul de abstractizare al caracteristicilor codate de o rețea poate fi variabil.

Nivelul de abstractizare al caracteristicilor care constituie inputul unei rețele neuromimetice este stabilit de exploratorul rețelei.

Outputul unei rețelei este realizat din una sau mai multe valori de activare ce reprezintă de fapt, numele categoriei respective.

Obiectele sunt descompuse în caracteristicile lor ce sunt reprezentate prin valori de activare ale unităților input. Categorizarea, adică unitățile output, este rezultatul ponderării dinamice a acestor caracteristici, ponderare realizată prin modularea conexiunilor unităților.

Modelul conexionist poate reproduce multe rezultate experimentale ale modelelor clasic-simbolice.

Predicțiile comune pentru cele două categorii de modele l-au îndemnat pe Barsalou să-și susțină punctul de vedere că acestea sunt nediscriminabile experimental în multe situații.

Modelările actuale, nu au o explicație precisă pentru rapiditatea și flexibilitatea cu care subiectul uman instituie anumite categorii.

O rețea conexionistă are nevoie de sute, chiar mii de epoci până să ajungă la o performanță acceptabilă, comparabilă cu cea umană, lucrând numai cu caracteristici de la un anumit grad de abstractizare.

Flexibilitatea categorizării apare în instituirea categoriilor funcționale. Procesarea descendentă a informației, care este generată pe o baza mai largă de cunoștințe a subiectului este dificil de modelat în paradigma neoconexionistă.

2. Gândirea

În psihologia tradițională de tip descriptiv-explicativ a gândirii, este considerate ca fiind un procesul psihic de reflectare a însușirilor esențiale și generale ale obiectelor și fenomenelor, precum și a relațiilor dintre acestea. Gândirea este generalizată, abstractă și are un anumit scop, realizat prin intermediul identificării noțiunilor, a judecăților și a raționamentelor.

Conținutul informațional al gândirii conceput în urma însușirilor esențiala ale obiectelor și a relațiile dintre ele, împreună cu formele ideal-subiective cu care operează, și o serie de caracteristici care se individualizează în raport cu mecanisme senzoriale.

Mecanismul sensorial are un caracter mijlocit, generalizat, abstractizat, și finalist.

În modelul formelor ideal-subiective se operează cu noțiuni, judecăți și raționamente.

O definiție a gândirii a fost elaborată de către M.Golu: „ Gândirea este un sistem ordonat de operații de prelucrare, interpretare și valorificare a informațiilor, bazat pe principiile abstractizării, generalizării și anticipării și subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din mulțimea celor inițial posibile”.

Specificitatea psihologică a gândirii dintr-un ansamblu de caracteristici, M. Golu le identifică prin prisma unor coordonate paradigmatice.

Cercetătorul M. Zlate consideră că: ”aceste două tipuri de definiții ale gândirii (descriptiv/explicativă și operațională) sunt complementare, ele înglobând informații cu privire la principalele note definitorii ale gândirii. Gândirea este un proces foarte complex comparativ cu altele”.

Coordonata interacțiunii reflectorii subiect – obiect (care se referă la lumea externă) presupune că gândirea este o forma specifică de reflectare în plan subiectiv intern a acestei lumi și a propriului Eu.

Gândirea are un caracter reflectoriu, fiind reralizată ca o sumă a principiului determinismului extern, precum și a celorlalte procese psihice.

Gândirea prin prisma conținutului reflectoriu se integrează în cadrul cogniției reprezentând un segment calitativ superior al acestuia cu o discontinuitate pentru realizarea saltului activității atât la nivel de cunoaștere cât și de la senzorial la logic.

Fața de procesele senzoriala, definită ca proces reflectoriu, gândirea, are un caracter generalizat, mijlocit și abstract.Aceasta poate fi definită ca o reflectare subiectivă, în forma ideala, generala, esențiala, necesară pentru obiectele și fenomenelor externe precum și prin relațiile logice existente între acestea.

Un proces de gândirea este atributul concret al unui individ. Gândirea, este un proces subiectiv referitor la reproducerea în plan intern a realului, precum și reconstruirea lui, prin punerea acestor conținuturi conceptuale în relații noi.

În cadrul coordonatai informațional-negentropică gândirea se definește ca o organizare specifică a informației la nivelul creierului uman. Conținutul gândirii este un ansamblu structurat, realizat în baza unor criterii logico-semantice, cu entități informaționale codificate. Aceste entități informaționale se realizează cu ajutorul limbajului natural (prin noțiuni, semne, cuvinte,) și/sau limbaje formale (de genul logicii matematice).

Gândirea calitatică, prin structură informațională este o măsură a gradului de organizare funcțională a sistemului uman, în relațiile acestuia cu mediul extern, devenind un ansamblu de transformări negentropice majore. Aceste transformări realizează o convertire a informației în interiorul sistemului, atât în procesul și comportamentele adaptative de înalta eficiență.

Coordonatel gândirii sunt descries de M. Golu în lucrarea sa:

“Coordonata acțională susține ideea potrivit căreia, baza constituirii schemelor și operațiilor trebuie căutat, nu în mintea subiectului, ci în acțiunea lui directa, în plan extern. Acțiunile directe de apucare, prindere, aruncare a obiectelor concrete se interiorizează și se transforma în acțiuni mentale ce se vor articula în schemele operatorii ale gândirii.

Coordonata genetica abordează gândirea nu numai în forma data, cum este ea structurata la un anumit moment, ci și în dinamica sa și mai ales în devenirea sa. Devenirea gândirii se realizează în două planuri: istoric și filogenetic, planuri ce interacționează și condiționează reciproc.

Coordonata sistemică poate fi considerată ca un corolar al celorlalte. Ea reclama abordarea gândirii din prisma unor criterii sistemice. Gândirea este considerata ca un sistem deoarece ea conține elemente ce se afla în relație nonintamplatoare. Gândirea este un sistem dinamic evolutiv deoarece, stările ei variază ca funcție în timp. De asemenea ea este un sistem semideschis pentru ca realizează cu mediul natural schimburi de energie și informație. Gândirea are atributul de sistem foarte complex, întrucât prezintă o mare diversitate structural-funcțională”.

3. Memoria

Memoria este un mecanism psihic, complex. Bergson susținea că memoria reprezintă capacitatea generală a materiei vii și nevii, care a atins nivelul de maximă dezvoltare și complexitate la om. Acesta constă în tipărirea, adunarea, conservarea și reactualizarea informației.

Memoria este structurată cu legi și proprietăți specifice importante. Fără aceste legi viața nu ar putea fi organizată. Cu ajutorul memoriei se rețin amintirile, se deosebesc oamenii și situațiile prin diferite segmente de memorie care apoi ghidează omul în viață, realizând o continuitate în timp, realizând o punte între trecut, prezent și viitor. Fără memorie nu ar exista nu ar exista cunoaștere, gândire, perspective, adică trecut și viitor. Amnezia severă este o consecințî dramatică a lipsei memoriei.

Memoria deține mecanismele prin care o achiziție rămâne disponibilă și poate fi reamintit, rememorată și utilizata, cum susține Alan Baddeley.

Iar Reuchlin în anul 1988, conceea o definiție perfect valabilă, preluată în timp printer alții, de Lecocq, Leconte și De Schonen:

“Prin această definiție restrictivă Reuchlin încearcă să diferențieze memoria de învățare. Mecanismele pe care le are în vedere sunt cele de stocare (reținere) și de amintire (reactivare, reactualizare).

Și definițiile mai recente ale memoriei conservă în ele procesele de bază și specifice ale acesteia. Memoria este capacitatea unui sistem de tratare natural sau artificial de a encoda informația extrasă din experiența sa cu mediul, de a o stoca intr-o formă apropiată și apoi de a o recupera și utiliza în acțiunile sau operațiile pe care le efectuează ( Lecocq, Leconte si De Schonen,1997).

Alan Baddeley aseamănă memoria cu biblioteca. Informațiile care sosesc trebuie să fie convenabil stocate bine protejate de efectele timpului și ușor accesibile. Acestea sunt după opinia psihologului englez ”trei operații vitale pe care psihologii le cercetează pentru a le înțelege mai bine, fie studiind efectele leziunilor cerebrale asupra memoriei fie punând la punct experiențe care permit descompunerea diferitelor etape ale funcționării memoriei” ( Baddeley,1994) ”.

Psihologul francez Alfred Binet nu vede memoria ca pe o bibliotecă conform Baddeley și o identifică cu o carte aflată în ea. După opinia acestuia, memoria este ”ca o mare carte însuflețită și inteligentă, care-și deschide singură paginile la locul necesar”.

Concluzia legată de memorie o putem defini conform Flores, preluată de Zlate ”conceptul de memorie se referă la relațiile funcționale existente între două grupe de conduite observabile separate printr-un interval de durată variabilă, primele conduite aparținând fazei de achiziție (de memorare), conduitele ulterioare aparținând fazei de actualizare (Flores,1992) ”.

Caracteristicile memoriei.

”Memoria este o proprietate generală a întregii materii, însă în evoluția sa istorică și filogenetică, memoria s-a diferențiat organizat și ierarhizat, elaborându-si forme și structuri specifice.

Dacă pe anumite trepte ale evoluției materiei întâlnim forme simple de memorie, la om memoria are cea mai complexă organizare și ierarhizare.

Memoria umană este un mecanism psihic complex ce apare ca o verigă de legătură între situații, evenimente separate în timp, contribuind prin aceasta la reglarea și autoreglarea comportamentului uman. Memoria reflectă astfel lumea și relațiile omului cu lumea din care face parte”.

Memoria umană are trei caracteristici în funcție de tipul sau forma memoriei: caracter mijlocit, caracter selectiv și caracter inteligibil.

Prin memoria umană mijlocită, se înțelege o reținere mai bună în minte și cu o reproducere mai ușoară. Omul se folosește de o serie de instrumente ce au ca rol autentificarea mijloacelor de memorare. Pierre Janet, preciza în anul 1928, că primele memorări constau de fapt în memorarea lucrurilor cu ajutorul lucrurilor.

Caracterul selectiv al memoriei umane este dependentă de conținutul amnesic. Caracterul selective constă prin faptul că nu se memorează, nu se stochează și cel mai important, nu se reactualizează totul. Exepția fac acele informații ce sunt în funcție de semnificație și de motivație.

Selectivitatea are o strânsă legătură cu conștiința și inteligibilitatea. Aceste informații sunt selectate în mod conștient și rațional.

Prin caracterul inteligibil se supune în principal înțelegerea celor memorate și reactualizate, apoi organizarea respectivului material memorat după diverse criterii de semnificație. În cadrul acestui character se face apel la judecată, raționalizare, sistematizare și clasificare, extrapolate la procedeele logice, rationale. Procedeele logice sunt acțiuni cognitive deoarece se folosește clasificarea, ordonarea, verbalizarea.

Se poate confirma cu certitudine că memoria este strâns legată de toate celelalte procese psihice.

4. Imaginație

„Imaginația este procesul psihic de operare cu imagini mintale, de combinare sau construcție imagistică tinzând spre producerea noului în forma unor reconstruiri imagistice, a unor tablouri mintale, planuri iconice sau proiecte”.

Imaginația, este un proces de generare și de producere activă sau pasivă, mai mult sau mai puțin intenționată a imaginilor și de prezentare a lor în moduri variate.

Imaginația este strânsă corelație cu celelalte funcții psihice, fiind una dintre cele mai importante procedee de înțelegere a specificului psihologic. În cadrul imaginației, este necesară înțelegerea relațiilor sale cu celelalte funcții psihice: gândirea, senzația, memoria, percepția, personalitatea, afectivitatea/motivația.

În cadrul sistemului psihic uman imaginația este un subsistem tributar tuturor celorlalte subsisteme, dar individualizat prin strategiile transformative și combinatorii; este tributară și altor sisteme, din afara sistemului psihic uman: realității obiective naturale și sistemului realității sociale. Faptul ca imaginația este strâns legată de toate celelalte funcții a fost conștientizat de timpuriu. Vigotski: ,,Imaginația este o combinație a câtorva funcții prin intermediul unor relații specifice”

Deși filosofii aveau tendința de a-i diminua rolul , unii chiar excludând-o efectiv din sfera cunoașterii, imaginația joacă un tol important, fiind extinsă ca și memorie, o memorie vizuală.

În continuare se va prezenta relația dintre imaginative și celelalte funcșii psihice, pentru a se putea înțelege cât mai bine rolul și locul imaginației.

Imaginație și senzație. Între cele două, se conturează o strânsă interacțiune, deși par distanțate între ele. În timp ce senzația reflectă ceea ce există deja, imaginația creează ceea ce va fi nou.

Această idee este susținută și întărită de Hobbes: ,,Imaginația nu este nimic altceva decât o senzație în curs de degradare.”

Imaginația apare datorită impresiilor senzoriale ce subzista prin inerție. Senzațiile reprezintă o materie primă pentru imaginație. În general, senzațiile sunt obiective, motiv pentru care și imaginile sugerate de senzații au caracterul obiectivității senzației. Uneori imaginile sugerate de imaginative, în funcție de mai percepții și senzații, pot lua caracter halucinatoriu.

Senzația are un rol multiplu în raportat la imaginative:

– intrând în conflict cu imaginația, ca urmare frânează, ghidează, stăpânește imaginația;

– este un sprijin, fiind punct de plecare pentru imaginative, oferindu-i viață.

Imaginație și percepție. De multe ori imaginația este redusă la perceptive, fiind chiar identificată cu ea. Imaginația esențială este reunirea reprezentărilor și nu ordinea acestor reprezentări.

Wundt și Ribot consideră că imaginația nu depășește datele percepției; imaginația este capabilă să creeze numeroase combinații noi din elementele anterioare, dar nu poate crea nici un element nou. Altfel spus, se poate delimita, fantezia creeativă, astfel încât fantezia subiectului este limitată de cantitatea de imaginii obținute pe cale asociativă.

Există și păreri opuse, în care autorii trasează o limită, o linie de demarcație între imaginație și percepție. Unul dintre autorii care sunt fideli acestei idei, este Sartre. Acesta considera că prin percepție conștiința întâlnește obiectul, iat prin imaginație, conștiința își ia singură obiectul și realul se deplasează spre posibil, devenind o subordonată a intenției. Obiectul astfel imaginat preia doar determinările pe care I le oferă conștiința.

Conștiința imaginativă este reprezentativă, își caută obiectul în zona percepției, accesând elementele sensibile din care acesta este constituit. Imaginația este spontană și creatoare în același timp.

Imaginația pornește de la percepție, își extrage materialul din ea, se bazează aproape permanent pe ea, nu pentru a o repeta, ci pentru a o depăși. Produsul imaginativ care se obține, se închide în el însuși, fixându-se și stabilizându-se. De multe ori, această imaginație ia aspectul de percepție.

întrеgi, ɑmеstеcɑtе cu ɑpă, cɑrе ɑu dus lɑ fοrmɑrеɑ unui tеrci cοpt pе piеtrе încinsе dеɑsuprɑ fοcului, ɑ dus lɑ ɑpɑrițiɑ pâinii plɑtе.

.

1.2. Imaginea mintală

Vɑlοɑrеɑ nutritivă еstе prеzеntɑtă sub fοrmɑ cοmpοzițiеi cһimicе prοcеntuɑlе ɑ unui prοdus.

Pеntru un prοdus ɑlimеntɑr vɑlοɑrеɑ nutritivă prеzеntɑtă în figurɑ 1.1 cοnstituiе critеriul mɑjοr în ɑprеciеrеɑ cɑlității. Cɑlitɑtеɑ ɑlimеntеlοr în gеnеrɑl, ɑ pâinii în spеciɑl, еstе privită cɑ un grɑd dе sɑtisfɑcеrе ɑ unеi nеcеsități dе cοnsum.

1.3. Biasuri cognitive

Pâinе ɑlbă.

Pâinеɑ ɑlbă еstе făcută din făină rɑfinɑtă, ɑlbă, cе cοnținе dοɑr pɑrtеɑ cеntrɑlă ɑ bοbului dе grâu, еndοspеrm. Αcеɑstă pâinе еstе mɑi sărɑcă în fibrе, mɑi digеstivă, dɑr еstе mɑi puțin bοgɑtă în minеrɑlе și vitɑminе.

Αcеɑstă pâinе ɑlbă, în gеnеrɑl ɑrе în jur dе 270 kilοcɑlοrii lɑ 100 grɑmе.

CΑPIΤОLUL 2

MANAGEMENTUL ORGANIZAȚIILOR b#%l!^+a?

2.1. Managementul culturii organizaționale

Mɑtеriilе primе și cеlе ɑuхiliɑrе cɑrе sunt utilizɑtе în prοcеsul tеһnοlοgic dе οbținеrе ɑ pâinii și ɑ prοdusеlοr dе pɑnificɑțiе trеbuiе să îndеplinеɑscă cοndițiilе dе cɑlitɑtе impusе dе stɑndɑrdеlе dе spеciɑlitɑtе.

2.2. Componentele culturii organizaționale.