Comunicarea Si Performanta Organizationala

Cuprins

Capitolul 1

Comunicarea

Definiții, metode și teorii de comunicare ……………………………………. 1

Formele comunicării ………………………………………………………………… 8

1.2.1. Comunicarea verbală ……………………………………………………….. 9

1.2.2. Comunicarea nonverbală ………………………………………………… 10

1.2.3. Comunicarea în scris ……………………………………………………… 13

1.2.4. Comunicarea prin telefon ……………………………………………….. 14

1.2.5. Comunicarea interpersonală ……………………………………………. 14

1.3. Comunicarea și interacțiunea socială ………………………………………… 15

1.3.1. Limbaj și comunicare intergrupuri …………………………………… 16

1.3.2. Atitudini și comunicare intergrupuri ………………………………… 18

1.3.3. Cogniție socială și comunicare ………………………………………… 18

1.3.4. Comunicare și variații de limbaj ……………………………………… 19

Capitolul 2

Comunicarea în organizații

2.1. Comunicarea în grupurile de muncă ……………………………………………. 20

2.1.1. Ascultarea eficientă ……………………………………………………….. 21

2.1.2. Comunicarea în grup prin metodele de interacțiune …………… 22

2.1.3. Motivația comportamentului organizațional ……………………… 25

2.1.4. Leadership și comunicare ……………………………………………….. 25

2.2. Bariere în comunicare și aspecte privind eficiența comunicării ……….. 26

2.2.1. Perturbarea comunicării ………………………………………… 29

2.3. Stratageme comunicaționale și manipularea …………………………………. 30

Capitolul 3

Performanța în organizații

3.1. Aprecierea performanțelor ………………………………………………………… 34

3.1.1. Abordări cognitive în evaluarea performanțelor – tendințe contemporane ………………………………………………………………………………… 36

3.1.2. Contextul evaluării ……………………………………………………….. 37

3.1.3. Motivația pentru muncă – o condiție a performanței …………. 38

3.2. Natura sarcinii, structura de grup și performanța ………………………….. 39

3.3. Semnificația psihosocială a aprecierii performanțelor profesionale … 40

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

=== COMUNICAREA ŞI PERFORMANŢA ORGANIZAŢIONAL ===

Cuprins

Capitolul 1

Comunicarea

Definiții, metode și teorii de comunicare ……………………………………. 1

Formele comunicării ………………………………………………………………… 8

1.2.1. Comunicarea verbală ……………………………………………………….. 9

1.2.2. Comunicarea nonverbală ………………………………………………… 10

1.2.3. Comunicarea în scris ……………………………………………………… 13

1.2.4. Comunicarea prin telefon ……………………………………………….. 14

1.2.5. Comunicarea interpersonală ……………………………………………. 14

1.3. Comunicarea și interacțiunea socială ………………………………………… 15

1.3.1. Limbaj și comunicare intergrupuri …………………………………… 16

1.3.2. Atitudini și comunicare intergrupuri ………………………………… 18

1.3.3. Cogniție socială și comunicare ………………………………………… 18

1.3.4. Comunicare și variații de limbaj ……………………………………… 19

Capitolul 2

Comunicarea în organizații

2.1. Comunicarea în grupurile de muncă ……………………………………………. 20

2.1.1. Ascultarea eficientă ……………………………………………………….. 21

2.1.2. Comunicarea în grup prin metodele de interacțiune …………… 22

2.1.3. Motivația comportamentului organizațional ……………………… 25

2.1.4. Leadership și comunicare ……………………………………………….. 25

2.2. Bariere în comunicare și aspecte privind eficiența comunicării ……….. 26

2.2.1. Perturbarea comunicării ………………………………………… 29

2.3. Stratageme comunicaționale și manipularea …………………………………. 30

Capitolul 3

Performanța în organizații

3.1. Aprecierea performanțelor ………………………………………………………… 34

3.1.1. Abordări cognitive în evaluarea performanțelor – tendințe contemporane ………………………………………………………………………………… 36

3.1.2. Contextul evaluării ……………………………………………………….. 37

3.1.3. Motivația pentru muncă – o condiție a performanței …………. 38

3.2. Natura sarcinii, structura de grup și performanța ………………………….. 39

3.3. Semnificația psihosocială a aprecierii performanțelor profesionale … 40

CUVÂNT ÎNAINTE

Noile paradigme ale comunicării nu mai tratează obiectivitatea lumii și subiectivitatea actorilor ca date predefinite. Acestea sunt raportate la o activitate organizată, mediată simbolic, efectuată împreună de către membrii unei comunități de limbaj și de acțiune, în cadrul coordonării acțiunilor lor practice.

Din această perspectivă, comunicarea reprezintă modelarea unei lumi comune, prin intermediul unei acțiuni conjugate. Această perspectivă comună nu înseamnă o simplă convergență a unor puncte personale de vedere, ci faptul că partenerii construiesc împreună locul comun (norme reguli), de la care pornind se vor raporta unii la alții, se vor raporta la lume și își vor organiza acțiunile împreună.

În această concepție, limbajul este o parte integrantă a activităților sociale, el articulează practicile, orientările și relațiile interumane într-o formă de viață.

Această abordare se îndepărtează de optica epistemologică clasică. Nu se mai acordă prioritate reprezentării din punctul de vedere al unui observator dezangajat, al proprietăților unei lumi exterioare și al unei lumi interioare predeterminate și activității organizate sau conjugate, a actorilor sociali prin care o lume comună, un spațiu public, un câmp practic (de activitate), un sens împărtășit al realității comune sunt continuu modelate și menținute drept condiție și rezultate ale acțiunii.

Evaluarea perforrmanțelor profesionale este un capitol, în prezent, de

mare actualitate. Pe măsură ce economia începe să se redreseze, odată cu

intensificarea acțiunilor de privatizare, dar și legat de ecoul tot mai puternic al internaționalizării, se discută tot mai frecvent despre eficiența personalului, randamentul și calitatea muncii, despre problemele de integrare organizatională sau satisfacția în munca prestată. Organizațiile, indiferent că este vorba de cele bugetare sau private, sunt tot mai interesate să-și evalueze personalul. În cadrul capitolului al treilea, “Performanța în organizații”, prezentăm câteva modalități, cele mai uzuale, de apreciere a personalului. Accentul este pus pe tehnicile moderne de evaluare, pe mecanismele ca e stau la baza implementării lor. Problema este abordată și din punctul de vedere al utilității și beneficiului pe care îl poate aduce un sistem de apreciere pentru o organizație.

COMUNICAREA ȘI PERFORMANȚA

ORGANIZAȚIONALǍ

Capitolul 1 COMUNICAREA

1.1. DEFINIȚII, METODE ȘI TEORII DE COMUNICARE

Termenul de comunicare, provenit din latinescul communis (care înseamnă comun, a pune în acord, a fi în legătură cu, a fi în relație cu, dar în special era folosit ca: a transmite și celorlalți, a împărți ceva celorlalți), communicatio (adică “a altcuiva/ altora”), se prezintă sub forma unei aglomerări conceptuale cu multiple (și deseori neașteptate) ramificații, fiind văzut drept parte integrantă și, în același timp, cuprinzând procedural un mare număr de științe. În Grecia antică, în piața publică (agora) orice cetățean avea dreptul de a ține un discurs, de a fi ales la conducerea cetăților prin tragere la sorți. Comunicarea poate astfel să capete accentele unor definiții lingvistice, psihologice și psihosociale, filosofice, matematice, pedagogice etc.

Iată că, așa cum observă Jean Lohisse când se referă la termenul de comunicare: “ fiecare domeniu al cunoașterii are definiția sau definițiile lui care accentuează, după caz, schimbul, contactul, transferul, transportul, energia, informația…”.

Conform Dicționarului Enciclopedic, comunicarea este definită ca:

– înștiințare, știre, veste

– prezentare științifică

– comunicarea se realizează în general atunci când un sistem-sursă influențează alt sistem-destinatar prin mijlocirea unor semnale alternative, care pot fi transmise prin canalul care le leagă.

Definiția dată de sociologie este: comunicarea este procesul de interacțiune psihosocială prin limbaj articular și prin alte coduri care transmit informații, urmărind modificări și stabilizări comportamentale la nivel individual și de grup.

Este greu să ne imaginăm un proces comunicațional fără a face apel la aspectele care îl determină, la cauzele acestuia (cauze care se află în trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat); astfel, modalitățile de interrelaționare comunicațională se bazează pe experiența noastră în acest domeniu și iau forma acestei experiențe.

Freud a putut vorbi de comunicarea de la inconștient la inconștient, exprimând prin acesta faptul că indivizii sunt capabili să perceapă indici subtili, neconștienți.

Există o multitudine de studii care include comunicarea și aparenta simplitate și claritate a domeniului; în această perspectiveă se înscriu cele mai multe dintre definițiile actuale asupra comunicării și unele dintre modelele care o privesc pe aceasta. O astfel de perspectivă reprezintă o rezultantă a faptului că procesul comunicării a făcut obiectul unor studii numeroase, dar mai degrabă ca necesitate a explicitării unor terțe domenii. Comunicarea este un proces în care oamenii își împărtășesc informații, idei și sentimente, este procesul prin care o parte (numită emițător) tarnsmite informații (un mesaj) unei alte părți (numită receptor. Astfel, toate activitățile umane, de la cele mai simple până la cele mai complexe (de ordin cultural, organizațional, social) nu pot fi desfășurate în afara procesului de comunicare.

Un instrument de lucru util este inventarul definițiilor comunicării:

“ Comunicarea își focalizează interesul central pe acele situații comportamentale în care o sursă transmite un mesaj unui receptor, cu intenția manifestă de a-i influența comportamentele ulterioare” (Gerald R. Miller);

“ Comunicarea este procesul transmiterii structurii intre componentele unui sistem care poate fi identificat în timp și spațiu” (Klaus Krippendorf);

“ Comunicarea este o funcție socială…, o distribuție a elementelor comportamentului sau un mod de viață alături de existența unui set de reguli…Comunicarea nu este răspunsul însuși, dar este, intr-un mod esential, un set de relationari bazate pe transmiterea unor stimuli (semne) si evocarea raspunsurilor” (Colin Cherry);

“ Comunicarea reprezinta un proces de viata esential, prin care animalele si oamenii genereaza sisteme, obtin, transforma si folosesc informatia pentru a-si duce la bun sfârșit activitatile sau viata” (Brent D. Ruben);

“ Comunicarea … consta … in atribuirea unui sens semnelor … , perceperea intelesului” (Gary Cronkhite).

Însusi Ross, atunci când încearcă să ofere o definiție proprie a comunicării, remarcă un fapt pe care îl considerăm deosebit de important; nu doar că actul de comunicare reprezintă un proces, dar este unul mutual, mai precis, fiecare parte o influențează pe cealaltă în fiecare clipă. Autorul spune că procesul comunicării este “întotdeauna schimbător, dinamic și reciproc”.

Dificultatea definirii comunicării este dată și de diversitatea unghiurilor de vedere sub acre aceasta poate fi privită; spre exemplu, J. Gordon precizează că “percepția, atribuirea, motivația, precum și personalitatea și devoltarea fiecăruia dintre comunicatori influențează modul în care o persoană receptează informația transmisă de căte alta”.

Astfel, Gordon propune un alt tip de definire a comunicării prin variabilele pe care aceasta le implică, perspectivă utilă dacă intenționăm să întreprindem o anliză comprehensivă a fenomenului.

Societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect să spunem că ea există în transmitere și în comunicare. Este mai mult decât o legătură verbală între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să dețină în comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie să aibă în comun scopuri, convingeri aspirații, cunostințe – o întelegere comună – "același spirit" cum spun sociologii.

Comunicarea este cea care asigură dispoziții emoționale si intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la așteptări și cerințe.

Comunicarea se realizează pe trei niveluri: logic, paraverbal, nonverbal. Dintre acestea, nivelul logic (deci cel al cuvintelor) reprezintă doar 7% din totalul actului de comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteza de rostire…) și 55% la nivelul nonverbal (expresia facială, poziția, mișcarea, îmbrăcămintea etc.).

Dacă între aceste niveluri nu sunt contradicții, comunicarea poate fi eficace. Dacă însă între niveluri există contradicții, mesajul transmis nu va avea efectul scontat.

Comunicarea este definită ca un schimb de informații, fiind o necesitate de bază a vieții. Comunicarea face parte din tot ceea ce întreprindem în viață și este esențială pentru a putea trăi și munci.

Totodată, este forma concretă prin care se înfăptuiește coordonarea unui grup uman într-o organizație.

Comunicarea se definește ca un transfer de informații de la un emitent (expeditor) la un receptor (primitor), în condițiile înțelegerii corecte de către receptor a conținutului mesajului. Teoriile organizaționale consideră comunicarea un element esențial.

Scopul comunicării este acela de a-i atenționa pe alții, de a-i informa, de a explica ceva, de a distra și a decrie sau de a conduce.

Comunicarea între persoane sau între grupuri joacă un rol esențial, de prim ordin. Ea este atât de importantă și utilă încât unii autori nu s-au sfiit s-o considere ca reprezinta unul dintre "elementele" cheie în definirea, înțelegerea și explicarea individului și chiar a societății.

Există, câteva "rațiuni" ale comunicării la nivel individual (scopurile comunicării):

– prin comunicare, individul se umanizează, își formează și își dezvoltă personalitatea, deoarece ea este cea care îi asigură transmiterea experienței sociale.

– comunicarea permite influențarea educativ-formativă a individului: în lipsa comunicarii individul rămâne la nivelul dezvoltării biologice, râmâne izolat, inapt pentru interacțiunea socială, privat de capacitatea de integrare în colectivitate. Nu va fi posibilă interacțiunea rațională, bazată pe gindire și reflexie, coordonarea reciprocă a persoanelor, cooperarea și interinfluențarea reciprocă.

– omul este o ființă care comunică și în virtutea acestui fapt se formează și se manifestă ca om.

– activitățile de comunicare îl transformă pe om dintr-un simplu subiect într-un actor capabil să "acționeze asupra" și nu numai de a "fi în".

Există, însă, nu numai rațiuni individuale ale comunicârii, ci și "rațiuni sociale":

– oamenii sporesc uniformitatea de informare, depâșind, astfel, stadiul în care unii sunt informați, iar alții nu;

– comunicarea socială contribuie la sporirea uniformității de opinie a membrilor grupurilor, fapt care se instituie într-o premisă esențială a uniformității de acțiune;

– schimbarea ordinii ierarhice a grupurilor se poate obține prin intermediul schimbului de informații;

– comunicarea satisface și nevoia exteriorizării emoțiilor.

Pentru a descrie numeroasele înțelesuri ale comunicării pe care o folosim și o trăim zilnic, folosim următorii trei termeni:

a. Forma comunicării

Este un mod al comunicării așa cum sunt vorbirea, scrierea sau desenul. Aceste forme sunt distincte și separate una de alta așa de mult, încât au sistemul lor propriu pentru transmiterea mesajelor. Astfel, când semnele sunt făcute pe foaia de hârtie potrivit anumitor reguli (cum sunt cele ale gramaticii și ortografiei), atunci noi creăm cuvinte și "forma" scrierii.

b. Mediul comunicării

Este un mijloc al comunicării care combină mai multe forme.

Un mediu adesea poate implica utilizarea tehnologiei așa că acesta este dincolo de controlul nostru. Spre exemplu, o carte este un mediu care folosește forme ale comunicării precum sunt cuvintele, imaginile și desenele.

c. Media

Sunt acele mijloace de comunicare în masă care s-au constituit într-un grup propriu. Exemple bine cunoscute sunt radioul, televiziunea, cinematograful, ziarele și revistele. Toate acestea sunt distincte și prin modul prin care pot include un număr de forme de comunicare. Spre exemplu, televiziunea oferă cuvinte, imagini și musică. Adesea termenul mass-media identifică acele mijloace ale comunicării bazate pe tehnologie care fac o punte între cel care comunică și cel care receptează.

Încă de la sfârșitul anilor ’30, Barnard (1938) a situat comunicarea în centrul teoriei sale organizaționale, considerând comunicarea acea forță care menține funcționarea organizației și care leagă obiectivele organizației cu cele ale angajaților. Funcționarea organizației depinde foarte mult de calitatea, organizarea și eficiența transmiterii informațiilor.

Din această perspectivă, psihologia municii și organizațională poate să valorifice cercetările legate de comunicare, cum ar fi: rolul sistemului informațional în viața organizației, caracteristicile feedback-ului eficient, relația dintre sistemul de comunicare și structura organizației, barierele comunicării organizaționale, impactul tehnologiei informaticii asupra organizației în general și asupra comunicării organizaționale în special.

În încercarea de a sintetiza mulțimea de variabile identificate și stocate de aceste definiții, în literatura de specialitate întâlnim o mulțime de modele ale comunicării.

Acestea au o valoare instrumentală, în sensul că dezvoltă mult mai pregnant posibilitățile de dinamică a procesului comunicațional ca atare.

O analiză utilă o întâlnim în lucrarea “ A Dictionary of Communication and media Studies”, dintre modelele menționate aici amintind:

Unul dintre modelele cele mai cunoscute ale comunicării este cel pe care l-au propus C. Shannon și W. Weaver încă din 1949 și care a fost reluat în multe dintre cercetările ulterioare asupra fenomenului comunicării, suferind desigur, prin aceasta, o serie de adaptări. Avantajul principal al modelului este acela al simplității procesului și, astfel, al unei funcționalități mai directe a dimensiunilor procedurale pentru diferitele științe care utilizează, în mod adaptat la necesitățile proprii, comunicarea.

Modelul lui Andersch, Staats și Bostrom introduce o altă arie de observație asupra relației dintre emițător și receptor în comunicare: autorii fac apel la o imagine circulară a comunicării. De remarcat faptul că emițătorul și receporul nu sunt separați în detalierea graphică a acestui model, fiind evident spațiul de continuitate, care propune o anumită interșanjabilitate între cele două roluri.

David K. Berlo a inițiat ceea ce s-a denumit modelul SMCR (sursă, mesaj, canal, receptor) privind comunicarea; privitor la acest model, relevante pentru ambii parteneri în comunicare (emițător și receptor) sunt cultura și sistemul social în care are loc actul de comunicare.

Modelul lui George Gebner este văzut de James Watson și Anne Hill drept poate cel mai comprehensiv model al comunicării, relația dintre formă și conținut fiind pentru acest autor una dinamică și interactivă; de asemenea, o variabilă văzută ca importantă din punct de vedere educațional este balanța dintre acces și control.

Modelul Joseph DeVito include în aria comunicării câteva elemente pe care le-am subliniat atunci când am făcut referire la definiția lui Roberts și Hunt asupra comunicării; mai mult, aceste “efecte”- care sunt anterioare și posterioare actului de comunicare, așa cum este privit acesta în mod current – se situează în interiorul spectrului larg al contextului comunicării.

Modelul comunicării ca proces reciproc de influențe oferit de către Richard și Patricia Schmuck, prezintă o altă viziune asupra fenomenului, focalizând atenția pe schimbările implicite și pe interacțiunea care are loc în cadrul comunicării, astfel încât vom avea de-a face cu o dimensiune dublă: pe de o parte, cu cea de start al comunicării și, pe de altă parte, cu cea de transformare, care introduce o variabilă bună de exploatat și în cadrul procesului didactic.

Atunci când se încearcă trecerea în revistă principala arie de teorii care au drept scop explicitarea fenomenului comunicațional, ne lovim de o barieră aparent paradoxală: dificultatea de a identifica teorii “pure” ale comunicării. Aria teoriilor înscrise în literatura de specialitate drept teorii ale comunicării reprezintă cuantumul teoriilor explicative din diferite domenii: psihologie, pedagogie, sociologie, lingvistică, matematică etc. Comunicarea este un domeniu inclus, în mod natural, atât în dinamismul proceselor sociale, cât și, în mod simultan, un factor explicativ al acestora; datorită acestei perspective extinse, comunicarea capătă un bogat istoric într-o varietate de teorii ale fenomenelor sociale în ansamblu.

1.2. FORMELE COMUNICǍRII

În literatura de specialitate se distinge o mare varietate de forme ale comunicării, oferită de diversitatea criteriilor de clasificare a acestora. În analiza pe care o întreprinde Luminița Iacob , sunt enumerate șase criterii:

după criteriul partenerilor, întâlnim:

– comunicare intrapersonală

– comunicare interpersonală

– comunicare în grup mic

– comunicare publică

b) după statutul interlocutorilor, deosebim:

– comunicare verticală (ascendentă și descendentă)

– comunicare orizontală

c) după codul folosit, există:

– comunicare verbală

– comunicare paraverbală

– comunicare nonverbală

– comunicare mixtă

d) după finalitatea actului comunicativ:

– comunicare accidentală

– comunicare subiectivă

– comunicare instrumentală

e) după capacitatea autoreglării, deosebim:

– comunicare lateralizată

– comunicare unidirecțională

– comunicare nelateralizată

f) după natura conținutului:

– comunicare referențială

– comunicare operațional-metodologică

– comunicare atitudinală

1.2.1. Comunicarea verbală

Pentru Hybels și Weaver (1989), limbajul reprezintă un ritual; este vorba despre un ritual care se petrce atunci când ne aflăm într-un anumit mediu în care un răspuns convențional este așteptat de la noi.

Gândirea și limbajul se dezvoltă împreună. Așa cum modul de a gândi al fiecărei persone este unic, și modul de a vorbi este unic.

Această unicitate a limbajului legată de fiecare persoană în parte poate fi înglobată sub denumirea de stil verbal. De altfel, stilul este un indicator al persoanei în integritatea sa.

Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel mai frecvent folosit în comunicarea interumană. El a și fost definit de aceea ca fiind un vehicol ce transportă intenții, atitudini.

Limbajul este și un tip aparte de conduită a individului, și anume, de conduită verbală, ce implică activități diverse (vorbire, ascultare, schimb de idei, reținerea mesajelor sonore, reproducerea sau traducerea lor).

Nu-i de mirare, de aceea, de ce psihologii au început studiul limbajului cu investigarea relației dintre fenomenele externe ale producerii și perceperii sunetelor, și procesul intern al gândirii (Wundt).

Buhler, criticând poziția lui Wundt, explica limbajul prin referire doar la evenimentele externe, decât prin invocarea obscurelor "procese mentale", poziție care se va radicaliza în behaviorism. Watson, Kantor etc. s-au centrat pe studiul determinanților funcționali ai comportamentului verbal.

Contribuții remarcabile la studiul limbajului au adus reprezentanții școlii constructiviste (Wallon, Vîgotski, Luria, Piaget) preocupați de investigarea achiziției limbajului, implicit de socializarea copiilor.

Din multitudinea problematicii psihologice referitoare la limbaj, vom decupa doar o singură problemă care se distinge nu numai prin semnificația ei majoră, ci și prin aceea că a fost extrem de controversată. Este vorba despre problema achiziției limbajului, care i-a condus pe unii autori la considerarea limbajului ca fiind înnăscut, iar pe alții la ideea construirii treptate a structurii limbajului.

Teoriile nativiste ale limbajului insistă asupra rolului echipamentelor biologice înnascute. Nu este nici un dubiu, afirmă susținătorii acestor teorii, că intrăm în lume echipați pentru vorbire.

Cel mai tipic reprezentant al teoriilor nativiste ale limbajului este Noam Chomsky. El a avut ideea esențială pentru psihologia limbajului care se referă la considerarea limbajului (mai ales a structurilor profunde și a competenței lingvistice) ca fiind înnăscut.

La naștere, creierul omenesc este înzestrat cu o structură nervoasă înalt specifică, având capacitatea de a realiza structuri lingvistice complexe.

Creierul omenesc se maturizează la fel ca alte organe (inima, ficatul), în cazul lui fiind mai nimerit să vorbim despre creștere, ideea de dezvoltare și de construcție, când este vorba de limbaj, nemaiavând sens.

Maturizarea creierului se produce prin developarea în sens fotografic a unor structuri deja existente și nicidecum prin învățare. Argumentul imbatabil în favoarea acestei teze l-ar constitui localizarea centrului limbajului, care pledează pentru specificitatea ereditară.

Chomsky consideră deci, că omul se naște predispus să învețe limbajul în anumite moduri. Regulile lingvistice sunt mult prea complexe pentru ca să poată fi învățate de către copii singuri, cu ajutorul unei inteligențe generale. Dimpotrivă, arată el, copiii sunt ajutați de o înțelegere înnăscută a aspectelor limbii (este vorba despre regulile gramaticale) comune tuturor limbilor. De asemenea, ei sunt ajutați de un ghid înnăscut care facilitează achiziționarea regulilor unice ale limbajului specific unei culturi.

1.2.2. Comunicarea nonverbală

Opusă celei verbale, comunicarea nonverbală este concepută de multă vreme ca limbaj, în sens strict, ca o enunțare eterogenă resultând din combinarea de elemente vocal-acustice și vizuale, canalul acustic pierzându-și locul preponderent.

Paralimbajul reprezintă modul prin care mesajul este transmis; în literatura de specialitate, acesta este introdus când în câmpul comunicării nonverbale, când în aria comunicării verbale.

Din aceste motive, precum și observând importantța sa didactică, este necesar să-l introducem ca o modalitate distinctă, situată la granița comunicării verbale și a celei nonverbale, cu incidență directă asupra fiecăreia dintre ele.

Sintetizând, putem regăsi în practică incidența unor funcții ale comunicării nonverbale:

– comunicarea nonverbală are menirea de a o accentua pe cea verbală;

– comunicarea nonverbală poate să completeze mesajul transmis pe cale verbală;

– comunicarea nonverbală poate, în mod deliberat, să contrazică anumite aspecte ale comunicării verbale

– o altă funcție a comunicării nonverbale este aceea de a regularize fluxul comunicațional și de a pondera dinamica proprie comunicării verbalizate;

– putem spune chiar că elemente ale comunicării nonverbale pot să substituie aspecte ale comunicării verbale.

Baron și Byrne prezintă patru canale bazale în comunicarea nonverbală:

– expresiile feței: “chipul este oglinda sufletului”(Cicero); în acest mod, oameni din diferite colțuri ale globului au expresii faciale similare atunci când exprimă diferite emoții: surpriză, frică, supărare, bucurie etc.

-“limbajul” ochilor (contactul visual): DeVito a identificat patru funcții ale limbajului ochilor: căutarea feedback-ului (ne dorim să știm ce reacție are celălalt la ceea ce am spus), informarea celorlalți că este deschis canalul de comunicare și deci pot să vorbească, indicarea naturii relațiilor interpersonale, compensarea privind creșterea distanței.

– “limbajul” trupului (gesturi, mișcări, poziții) Scheflen propune trei dimensiuni ale limbajului trupului: punctele (reprezentate de schimbări ale mișcării capului, expresia facială și mișcările mâinilor), pozițiile (reprezentate de schimbarea posturii în timpul conversației), prezentarea (include întregul comportament nonverbal)

– contactul fizic poate să ne sugereze un evantai extrem de larg de factori care conduc la afecțiune, dependență, agresivitate, dominanță etc. Este vorba despre: îmbrăcăminte, machiaj, parfumul folosit etc.

– unele cercetări au inclus în aria nonverbalului și oferirea unor daruri: așa cum sugerează DeVito (1988), un soț care-i oferă soției o lenjerie sexy poate să-I solicite prin aceasta să fie sexy, iar părinții care oferă unui copil câteva cărți pot să-i ceară astfel să fie mai studios.

După cum reiese chiar din denumirea ei, se realizează prin intermediul mijloacelor nonverbale – corpul uman, spatiul sau teritoriul, imaginea.

1. Comunicarea prin corp este cea mai complexă, deoarece intervine în "întâlnirile" cotidiene nu doar ca un obiect natural, ci ca un produs voluntar travestit, mascat, metamorfozat. Ea recurge la mijloace ca: aparența fizică, gesturile, expresia feței (mimica).

Legat de aparența o mare importanță o are îmbrăcămintea persoanei, ca furnizor de formații adecvate sau false despre individ, de asemenea, ca facilitator al apropierii sau îndepărtării unor persoane de altele, mai ales în situațiile în care îmbrăcămintea este aproape un mijloc instituționalizat.

Gesturile reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace care dau acces la o persoană; Jean Stoetzel le clasifica in trei categorii:

– gesturi autice (care nu au nici o legătură cu comunicarea, dar care trădează o anumită stare afectivâ a individului, de exemplu, la un examen, o persoană își frământă mâinile, ține creionul între dinți, mișcă picioarele sub bancă);

– gesturi obișnuite (reverența diplomatului, degetele ridicate ale elevilor care vor sâ râspundă la lecție etc.);

– gesturi simbolice (prin care se exprimă aprobarea, indiferența, entuziasmul; pentru a chema pe cineva se face un semn cu degetul, pentru a aproba se da din cap).

Cercetările au arătat că într-o conversație asupra unor probleme personale, persoanele se privesc între 50%-60% în timpul conversației. Prin expresia feței putem stimula, orienta, decodifica și înțelege intențiile partenerului, susține partenerul.

2. Comunicarea prin spațiu și teritoriu.

Omul este extrem de grijuliu cu spațiul în care trăiește. El își delimiteazâ și amenajează teritoriul în funcție de nevoi și împrejurări. Tocmai modul de delimitare și amenajare a spațiului "comunică" multe informații despre individ.

Dintr-o perspectivâ sociologicâ și antropologică, pot fi desprinse trei tipuri de teritorii: tribale, familiale, personale. Studiul relațiilor spațiale, ca mod de comunicare, revine unei științe numite proxemica.

3. Comunicare prin imagini.

Viața modernă a adus cu sine o multitudine de mijloace imagistice de comunicare (afiș, fotografii, benzi desenate, ilustrații, cinema, televiziune).

Comunicarea prin imaginea omniprezentă, crează un paradox: deși mai puțin interactivă, deoarece se exercită într-un singur sens, ea este mult mai eficientă – afectează un număr extrem de mare de persoane.

1.2.3. Comunicarea în scris

Comunicarea în scris este importantă în orice organizație. Cu cât o organizație este mai mare, cu atât rolul ei crește. De obicei se comunică în scris politica organizațională, procedurile, evenimentele, schimbările. Dar tot din această categorie fac parte și fișele de post, evaluările angajaților, scrisorile de referință, rapoartele etc.

Comunicarea în scris necesită atenție sporită și cumpătare din partea emitentului, iar acesta nu are la dispoziție arseanlul instrumentelor de metacomunicare. În scris, ideile și emoțiile sunt exprimate mult mai selective și concis. Mesajul poate fi recitit și corectat înainte de a fi înaintat receptorului. De multe ori scrisorile sau faxurile întăresc de fapt o înțelegere verbală prealabilă.

În ultimii ani, răspândirea e-mail-ului ca instrument de comunicare în cadrul organizației este tot mai accentuată. Austin-Smith (1998) consideră că e-mail-ul este forma ideală de comunicare în afaceri a “epocii globalizării”- iar stilul lui este asemănător cu cel al capitalismului însuși: obiectiv, rece, neutru și, într-o oarecare măsură, agresiv. Pe lângă aceste avantaje, e-mail-ul face posibil ca rezolvarea unor sarcini de lucru să se facă în alte locuri decât spațiul în care își realizează organizația activitatea.

1.2.4. Comunicarea prin telefon

Comunicarea prin telefon este mult mai spontană decât cea în scris, chiar dacă lipsește contactul vizual. Posibilitatea utilizării elementelor paralingvistice în comunicare, schimbul rapid și direct de idei constituie caracteristicile datorită cărora telefonul este din ce în ce mai mult folosit și în mediul economic. Dezvoltarea rapidă a telefoniei din ultimii ani face ca telefonul să fie un instrument indispensabil atât în comunicarea intraorganizațională, cât și în cea extraorganizațională.

Un alt avantaj al comunicării prin telefon, pe lângă lipsa contactului vizual, este faptul că acesta poate deveni un factor perturbator la locul de muncă, frecvențele întreruperii având efecte negative asupra performanței în activitate. La fel ca în cazul comunicării orale, nici în cazul comunicării prin telefon mesajele nu sunt înregistrate.

1.2.5. Comunicarea interpersonală

Comunicarea interpersonală se referă la gânduri, la sentimente și la modul în care ne vedem pe noi înșine; în această perspectivă, suntem simultan emițători și receptori ai comunicării; “comunicarea intrerpersonală se referă la gândirea și activitățile de procesare a informațiilor care nu sunt observabile extern, cu toate că persoanele interesate pot să aibă acces la date despre acest proces.

La acest nivel de analizăî suntem focalizeți în special pe căutarea în afară, receptarea, interpretarea și, mai departe, procesarea mesajelor sau semnalelor primate din mediul înconjurător, de la obiecte, evenimente sau alte persoane”.

Putem afirma că procesul de comunicare interpersonală este influențată de toate celelalte tipuri de comunicare. Ea poate fi, la un nivel primar, cel mai simplu mod de a comunica, iar, la un nivel secundar, atunci când se ține cont de toate influențele interpersonale, de grup și publice, cea mai complexă, incluzănd referențialul finalităților.

Din perspectiva autoevaluării, este necesară utilizarea unor criterii care trebuie să conțină, pe de o parte, elemente obiective, de relevanță socială în raport cu individual și, pe de altă parte, mecanismele interne. Sistemele de evaluare trebuie să se structureze într-o determinare subiectivă a valențelor individuale, percepute ca atare de individual însuși.

Comunicarea interpersonală este într-adevăr influențată de mediul comunicațional extern, dar relația este bilaterală și adaptativă, în sensul că, simultan, transformările la nivelul comunicării interpersonale oferă surse de schimbare pentru mediul comunicațional însuși și chiar pentru criteriile adaptative ca atare.

Comunicarea interpersonală are un rol foarte important în dezvoltarea unei problematici și ajungerea la soluții valoroase; Standinger a observat că, spre exemplu, adulții care acordă câteva minute reflecției solitare/personale după discuțiile cu ceilalțioferă apoi soluții mai sophisticate la situații de viață, în comparație cu adulții care lucrează singuri sau care participă la discuții cu alții, dar cărora nu li se oferă ulterior aceste momente de singurătate.

În comunicarea interpersonală, suntem influențați de percepția celorlalți în ceea ce ne privește, dar și de modul în care interpretăm această percepție. Comunicarea interpersonală trebuie să se bazeze pe o atitudine pozitivă față de propria persoană.

1.3. COMUNICAREA ȘI INTERACȚIUNEA

SOCIALǍ

Reluând ideea unei lucrări mai vechi (Moscovici, 1967), Moscovici acordă un loc privilegiat studierii comunicării în cadrul psihologiei sociale. Însă această inițiativă, împărtășită de un număr redus de autori nu pare să fi avut efectul scontat asupra orientării lucrărilor care definesc disciplina.

1.3.1. Limbaj și comunicare intergrupuri

Limbajul este codul cu care este transmisă informația, reprezintă unealta comunicării, este liantul între cel ce transmite informația, emițător, și cel ce primește informația, receptor. Limbajul determină forma comunicării. El este de trei feluri: limbaj scris, limbaj verbal, limbaj nonverbal.

Judecata, sinele și societatea nu sunt structuri discrete, ci procese de interacțiune personală și interpersonală. Interacțiunea simbolică subliniază importanța limbajului, ca mecanism fundamental în devenirea sinelui și judecații.

Comunicarea are o foarte mare influență asupra personalității deoarece, în ziua de azi, individul se definește în funcție de ceilalți iar comportamentul reprezintă o construcție a persoanei în interacțiunea cu ceilalți, interațiune ce atrage concomitent comunicare.

Sinele se construiește în interacțiune cu ceilalți. În felul acesta, definirea unei situații nu este niciodată strict individuală, deși apare astfel; în același timp, nici individul nu este doar o oglindă a celorlalți, ci introduce note personale în orice evaluare și răspuns. Cu cât se comunică mai mult, cu atât cresc șansele de a se crea personalități puternice

Faptul că limbajul și comunicarea constituie mecanismele psihice aflate cel mai la îndemâna individului pentru a-și regla propria sa conduită, dar și conduita altora, este mult prea evident pentru a insista asupra lui.

Dacă sistemul imaginilor, conceptelor și ideilor, format prin intermediul mecanismelor informațional-operaționale ar fi ținut secret, dacă el n-ar fi folosit, vehiculat, atunci n-ar avea aproape nici o utilitate practică, nu ar fi capabil de influența și interinfluență, nu putea fi preluat și reintrodus în circuitul cunoașterii, nu ar avea nici un impact asupra actlvității umane.

Comunicarea a fost definită cel mai adeseori ca o formă particulară a relației de schimb între două sau mai multe persoane, două sau mai multe grupuri. Sillamy insistă asupra caracterului de feed-back al comunicării. Când informația este transmisă, considera el, se produce o acțiune asupra receptorului și un efect retroactiv asupra persoanei emitente.

Anzieu și Martin atrag atenția asupra elementelor componente ale comunicării și orientarea ei; comunicarea constituie ansamblul proceselor psihice și fizice prin care se efectuează operația de punere în relație a unei persoane sau a mai multora, cu o alta sau cu mai multe, în vederea atingerii unor obiective.

Teoria comunicării consideră comunicarea ca fiind modalitatea de legătură în spațiu și timp între un „obiect-sistem” și mediul extern, ca sursă generatoare de semnale purtatoare de informatie sau ca „transfer de informatie de la sistem sursa (emitent) la un sistem receptor (destinatar). Potrivit acestei accepțiuni, comunicarea devine nu numai un atribut al omului, ci și al sistemelor fizice și biologice, la nivelul cărora se realizează procese de reglare. Relația se definește ca legătură informațională între doi termeni: sursa sau emitentul și receptorul sau destinatarul. Emitentul generează și transmite semnale.

Comunicarea poate fi îngreunată de un surplus de informație sau de zgomot de fond. Reușita în comunicare implică într-o oarecare măsură izomorfismul dintre informație și interpretare. Receptorul acordă mesajului o semnificație care este aceeași ca și pentru emițător. Același model indică însă obstacole, adică erori de codare, de decodare și zgomotul de fond.

Receptorul sau destinatarul este sistemul care captează și prelucrează semnalele transmise de emitent, modificându-și sub acțiunea lor starea inițială. Calitatea în sine a comunicării este determinată de capacitatea de recepție și prelucrare a destinatarului.

Prin unitatea celor două ipostaze ale sale – de relație si de proces- comunicarea pune in evidentță câteva caracteristici:

– completitudinea – este data de diferența dintre cantitatea de informație emisa și cea real transmisă destinatarului; cu cât aceasta diferență este mai mică, cu atât comunicarea este mai completă.

– promptitudinea se măsoară prin durata dintre momentul apariției necesității unui mesaj și momentul receptării lui. O comunicare este considerată promptă dacă mesajele pe care le vehiculează pot fi încă folosite pentru atingerea obiectivului reglării.

– fidelitatea exprimă gradul de corespondență pe elemente de conținut între mesajul emis și cel real transmis și recepționat de către destinatar.

1.3.2. Atitudini și comunicare intergrupuri

Departe de a fi o preocupare pur academincă, evaluarea stilului lingvistic antreneaz ă consecințe sociale importante. Diagnosticul unui medic va fi diferit atunci când utilizați, spre deosebire de cazul când nu utilizați, un cod standard pentru a vă descrie simptomele. Deseori, întrebuințarea unui accent de prestigiu este mai eficace pentru a cere informații, pentru a obține un post sau pentru a obține cooperarea unui public în completarea unui sondaj. Educatorii percep copiii care întrebuințează stilul local ca mai puțin competenți decât cei care se exprimă într-un stil standard. Utilizarea unei limbi bine individualizate,caracterizată prin precizie, și întrebuințarea unui ton al vocii și a unui vocabular director poate permite obținerea de ajutor mai repede în caz de urgențe. În plus, schimbările de stil pe parcursul unei conversații sunt asociate cu evaluări specifice.

1.3.3. Cogniție socială și comunicare

Studiul cogniției sociale a mers pe o cale greșită din cauza insistenței asupra determinanților asociali. Limbajul și comunicarea sunt însă fenomene sociale deoarece au loc între indivizi, se referă la indivizi și urmează reguli și convenții care sunt produsul unei comunități. Toți comunicatorii urmează regulile „jocului comunicării” și, făcând acest lucru, ei își organieaz ă mesajele verbale în funcție de asistența lor.

Conform modelului categoriilor lingvistice, lexicul unei limbi poate fi structurat în funcție de propriet ățile cognitive ale cuvintelor, în special de gradul de abstractizare al verbelor și adjectivelor.

Cu cât nivelul de abstractizare este mai ridicat și opinia formulată este mai stabilă, cu atât ea este mai relevatoare în ceea ce privește actorul, însă cu cât este mai greu verificabilă, cu atât mai puțin obține consimțământul și furnizează informații asupra situației.

Informațiile care pun în valoare imaginea membrilor in-group-ului în detrimentul imaginii membrilor out-group-ului capătă un statut mai stabil și personal.

1.3.4. Comunicare și variții de limbaj

Toate abordările uzajului limbii într-un context social se bazează pe existenta variațiilor lingvistice care coincid cu situații și caracteristici personale și sociale. Variațiile privesc atât fenomenele verbale, cât și fenomenele paralingvistice și prozodice, cele din urmă referindu-se la aspectele muzicale sau melodice ale discursului.

Ele se raportează și la limbajul non-verbal, în timp ce lucrările din domeniu se adresează mai curând diferențelor individuale decât diferențelor intergrupuri despre care este vorba aici.

Simpla numărare a limbilor globului are rezultate variind, în funcție de sursă, de la 2000 la 6000. Comparată cu numărul țărilor sau națiunilor (în jur de 200), această diferență ne convinge că specificul umanității constă în contactele dintre grupuri lingvistice. Jumătate din populația globului folosește două limbaje în viața de toate zilele.

Situația devine și mai complexă dacă luăm în considerație faptul că, în afară de limbi ca sisteme codificate și dialecte, registre sau stiluri ale unei aceleiași limbi, care identifică locutorii ca membri ai grupurilor diferite ce interacționează în contexte sociale specifice.

Capitolul 2

COMUNICAREA ÎN ORGANIZAȚII

2.1. COMUNICAREA ÎN GRUPURILE

DE MUNCǍ

Grupul de lucru este definit ca doi sau mai mulți indivizi care interacționează în mod interdependent pentru a realiza un scop comun. Această definiție larg acceptată evidențiază elementele esențiale ale grupului :

– interacțiunea – arată cine este și cine nu este în cadrul grupului; interacțiunea nu trebuie să aibă loc neapărat față în față și verbal; prezența ei înseamnă că membrii grupului se bazează într-o anumită măsură unii pe alții în atingerea scopurilor;

– interdependența – delimitează potențialul de exerciatre a influenței între membrii grupului;

– scopul comun – în virtutea lui, membrii se află la un moment dat în cadrul unui anumit grup, iar prezența lor în grup se remarcă prin acțiuni în beneficiul acestuia.

Dacă luăm în discuție termenul de grup observăm căci, chiar societatea din care facem parte este un grup. Grupul înseamnă reguli, reputație, țel, munca în echipă, etc. Sensuri determinate de interacțiune, deci de comunicare. Atâta timp cât există o bună comunicare există și un randament maxim, însă dacă aceasta lipsește se poate ajunge la disensiuni.

Funcționarea unui grup mai mare se bazează pe rețeaua care conectează diferite parți ale sale și-i asigură coerența. Nuanța pe care o introduce Blumer ar putea chiar surprinde: "O rețea sau o instituție nu funcționează în mod automat datorită unei dinamici interioare sau unui sistem de cerințe: ea funcționează pentru că persoanele aflate in diferite puncte fac ceva, iar ceea ce fac este rezultatul modului cum definesc situația în care sunt chemate să acționeze".

Rolurile comunicării:

– descoperirea personală (în timpul comunicării învățăm despre noi și despre alții, ne descoperim, mai ales prin intermediul comunicării sociale, care constă în raportarea la alții și în final, în propria noastră evaluare);

– descoperirea lumii externe (comunicarea dă o mai bună înțelegere a realității exterioare, a obiectelor și evenimentelor);

– stabilirea relațiilor cu sens (prin comunicare căpătam posibilitatea de a stabili și a menține relații strânse cu altii, deoarece ne place să ne simțim iubiți și plăcuți de alții);

– schimbarea atitudinilor șl comportamentelor (comunicarea, mai ales cea realizatâ prin mass-media, exceleazâ în schimbarea atitudinilor și comportamentelor noastre și ale altora);

– joc șl distracții (comunicarea este mijloc de destindere, de a face glume, de a ne simți bine)

2.1.1. Ascultarea eficientă

Ascultarea eficientă se fundamentează pe deplasarea accentului în comunicare de la emițător spre receptor și relație/interacțiune. Putem urmări procesul de ascultare pe intervalul a patru pași:

– senzația – rezultatul mai multor analizatori : vizual, auditiv etc

– interpretarea – persoanele atribuie un înțeles la ceea ce au ascultat

– comprehensiunea – dezvoltă, pe lângă interpretare, și o evaluare critică

– răspunsul – stabilește rezultatul procesului de ascultare în funcție de scopul acesteia

Se pot caracteriza mai multe tipuri de ascultare : pentru a înțelege, pentru a reține, pentru a analiza și evalua critic conținutul, ascultarea empatică etc.

În ascultare este importantă acțiunea emițătorului de dirijare prin tehnica punerii întrebărilor, o importantă astfel de tehnică fiind cea socratică.

Una dintre achizițiile importante în ceea ce privește optica asupra rolurilor îndeplinite de parteneri în actul educațional o reprezintă schimbarea de accent de pe transmițătorul informației asupra receptorului acesteia.

O astfel de direcție de acțiune metodologică se sprijină și pe noile concepții asupra comunicării, care depășesc modalitățile tradiționale de explicitare a fenomenului prin diada emițător-receptor ca factori de prim rang în comunicare, propunând focalizarea demersului științific asupra mesajului ca punct central care definește comunicarea.

În ceea ce privește ascultarea propriu-zisă, procedând astfel la o delimitare tradițională, s-ar putea spune că acesta este un element personalizat, subiectiv, care aparține numai receptorului, iar situarea ascultării active într-o grupă a metodelor interactive ar putea părea bizară.

2.1.2. Comunicarea în grup prin metodele de

interacțiune

Ioan Cerghit (1997) utilizează o clasificare atunci când se referă la metodele de comunicare orală; încercând o mai mare nuanțare, prin utilizarea criteriului obiectivelor urmărite și, prin aceasta, a modalității principale de realizare și dezvoltare a acestor obiective, putem concepe clasificarea metodelor de interacțiune în următoarea structură pe patru categorii distincte :

– metode centrate pe producerea de idei și rezolvarea de probleme, în interiorul cărora vom regăsi brainstorming-ul – tradițional, electronic, individual – ,tehnica grupului nominal, metoda rezolvării creative de probleme (problem solving);

– metode bazate pe dezbaterea de grup;

– metode bazate pe observarea interacțiunilor în cadrul grupului;

– metode de optimizare a relaționărilor în cadrul grupului.

Metoda asaltului de idei (brainstorming)

Termenul de brainstorming desemnează « rezolvarea problemelor ori luarea deciziilor în urma solicitării adresate tuturor membrilor din grup de a se gândi la cât mai multe idei posibil ».

Inițiată de către Alex. F. Osborn, acestă metodă este una dintre cele mai utile în practica pedagogică, întrunind dou ă aspecte principale:

– în sens originar, reprezintă o metodă de stimulare a creativității participanților și, totodată, de descoperire a unor soluții inovatoare pentru problemele puse în discuție;

– în al doilea sens, definește un cadru propice pentru instruirea școlară.

Preluat de către inițiatorul ei din budismul Zen, brainstorming-ul presupune amânarea evaluării ideilor emise pentru o etapă ulterioară, nici o afirmație nefiind supusă unui demers critic în prima etapă.

Tehnica grupului nominal

Inițiată de către Delbecq și Van de Ven, această metodă încearcă să alterneze interacțiunea verbalizată și lucrul individual în prezența altora; trebuie observat că această metodă funcționează mai bine pentru rezolvarea unor probleme majore ale grupului decât în întâlnirile de zi cu zi, contribuind totodată la reducerea tensiunii și prevenind escaladarea conflictelor.

În esență, membrii grupului nominal parcurg următorii pași:

1) liderul grupului prezintă problema sau rețeaua de probleme care constituie tema de discuție pentru respectiva întâlnire;

2) colectivul de cursanți a fost distribuit pe microechipe;

3) un « tur de masă » care include liderul va evidenția și lista toate ideile pe tabă astfel încât fiecare să le poată observa;

4) grupul va urmări întreaga listă item cu item, încercând să clarifice și să elaboreze ideile, dar fără să le evalueze;

5) fiecare persoană primește un număr egal de fișe de hârtie pe care va nota itemii pe care îi preferă mai multă;

6) toate fișele vor fi strânse de la participanți;

7) se va angaja o discuție cu scop evaluativ referitor la câțiva itemi care au scorurile cele mai ridicate.

Modelul Lasswell este folosit în studiul comunicării de masă. Acesta ar răspunde la următoarele întrebări care folosesc înțelegerii procesului de comunicare: cine, ce spune, prin ce canal, cui și cu efect.

Acest model folosește foarte mult sectoarelor de cercetare, având următorul rezultat: analiza audienței și analiza efectelor. Este un model liniar, care privește comunicarea ca o transmitere de mesaje și este mai interesat de efectele comunicării decât de semnificații.

Prin efect se înțelege că o schimbare observabilă și măsurabilă a stării receptorului este cauzată de un element identificabil în proces. Modificând unul din elementele procesului, vom modifica efectul.

După Lasswell, procesul de comunicare îndeplinește 3 funcții principale în societate:

– supravegherea mediului – dezvăluie tot ceea ce ar putea amenința sau afecta sistemul de valori al unei comunități sau al părților ce o compun;

– punerea în relație a componentelor societății – se produce un răspuns față de mediu;

– transmiterea moștenirii sociale.

Modelul Newcomb este primul model care introduce problematica rolului comunicării într-o societate sau într-o relație socială. Acest rol este un rol simplu: acela de a menține echilibrul în cadrul unui sistem social.

Modul în care funcționează acest model este următorul: comunicatorul și receptorul pot fi indivizii sau conducerea unei organizații, întreprinderi, reprezentanți ai sindicatelor, guvern, guvernanți etc. Ei interacționează cu o parte din mediul social.

Componentele minimale ale acestui sistem:

– orientarea celui care comunică către mediu, care include în același timp atitudinea față de acesta (față de mediu) ca obiect abordabil sau de evitat, caracterizat prin semn și intensitate, precum și atributele cognitive (credințe și structuri cognitive)

– orientarea comunicatorului spre receptor în același sens

– orientarea receptorului către mediu

– orientarea receptorului către comunicator

Acest model declară explicit că oamenii au nevoie de informație, adică înseamnă că informația este un drept, o necesitate, fără ea nu putem face parte din societate.

2.1.3. Motivația comportamentului organizațional și

teoriile motivației în muncă

Pornind de la «Piramida trebuințelor» a lui Maslow, observăm că, în fapt, motivarea reprezintă corelarea satisfacerii trebuințelor unui individ cu realizarea obiectivelor și sarcinilor ce-i revin.

În orice organizație, motivarea presupune corelarea satisfacerea necesităților și intereselor membrilor cu realizarea obiectivelor și sarcinilor ce derivă din atribuțiile ce le sunt stabilite prin funcția pe care o ocupă.

Indiferent însă de forma pe care o poate avea procesul de motivare, el trebuie să îndeplinească în mod simultan trei caracteristici:

– să fie complex – să utilizeze stimuli diferiți

– să fie diferit – să țină cont de particularitățile fiecărui individ

– să fie gradual – să satisfacă succesiv necesitățile membrilor, în funcție de gradul în care aceștia își îndeplinesc obiectivele ce derivă din atribuțiile ce le revin.

Motivația este definită în literatura de specialitate ca fiind efortul susținut, orientat și perseverent pe care îl depune un individ în vederea realizării unui scop.

2.1.4. Leadership și comunicare

Definirea termenului conducere este dificilă. Așa cum remarca Stogdill în 1974, se pot identifica aproape tot atât de multe definiții câți sunt cei care au încercat să elaboreze o astfel de defiiniție. Spre exemplu, pentru T.K.Gamble și M. Gamble, «leadership-ul este abilitatea de a-i influența pe alții».

Hackman și Johnson relevă importanța comunicării în acest proces:

«Conducerea este comunicarea umană care modifică atitudinile și comportamentul altor persoane în direcția îndeplinirii scopurilor și necesităților grupului». Folosirea termenului modificare în această definiție trimite tot spre o activitate de influență, o influență care are la bază comunicarea eficientă.

În literatura de specialitate regăsim un evantai extins de funcții ale leadership-ului:

– activarea interacțiunii grupului este o funcție-cheie a leadership-ului. Chiar dacă, în unele situații, grupul nu trebuie stimulat să interacționeze, rolul liderului rămâne acela de a activa grupul în direcția interacțiunii, în special când acesta este nou-format sau se confruntă cu o sarcină dificilă;

– menținerea unei interacțiuni eficiente reprezintă o continuitate a primei funcții. Acest lucru trebuie privit din două perspective: a problemei care se discută, cu necesitatea focalizării pe obiectivele propuse, și a echilibrului participării membrilor la dezbatere;

– asigurarea satisfacției membrilor în urma participării este o altă funcție imporatntă pentru existanța grupului. Membrii grupului sunt persoane diferite, cu dorințe și nevoi variate, iar din participarea la grup toți membrii trebuie să obțină satisfacție și motivație pentru continuarea participării;

– managementul conflictelor se focalizează pe necesitatea cunoașterii de către lider a momentului în care intervenția sa este necesară sau inoportună în conflictele apărute între membrii grupului și acționarea în consecință;

– construcția grupului și asigurarea coeziunii acestuia presupun că liderul are de-a face cu personalități diferite, care participă diferit, care înțeleg diferit rolul și cuantumul propriei participări la grup;

– încurajarea grupului în direcția perfecționării proprii pornește de la ideea că orice grup, chiar și cele înalt performante, se află în situația de a-și îmbunătăți continuu performanțele.

2.2. BARIERE ÎN COMUNICARE ȘI

ASPECTE PRIVIND EFICIENȚA COMUNICǍRII

Comunicarea reprezintă un sistem deschis, influențat de extrem de mulți factori; de aceea atunci când ne referim la conceptul de barieră în cadrul procesului de comunicare, lucrurile nu sunt tocmai simple. Dificultatea constă în necesitatea unei viziuni procesuale și, mai ales, progresive asupra acestor elemente, de altfel componente importante ale procesului de comunicare ca atare.

Bariera de comunicare poate fi un lucru care reduce fidelitatea și eficiența transmiterii mesajului.

Referindu-se la totalitatea barierelor care apar în comunicare, Torrington și Hall ne oferă un util tabel în care identifică cinci astfel de bariere:

– barierele în trimiterea mesajului apar doar la nivelul emițătorului

– barierele la nivelul receptării aparțin în egală măsură celui care primește mesajul și mediul;

– barierele de înțelegere se situează atât la nivelul emițătorului, cât și la nivelul receptorului;

– barierele acceptării sunt singurele văzute ca acționând la nivelul tuturor indicatorilor implicați;

– barierele acțiunii se constituie, de asemenea, atât la nivelul emițătorului, cât și la cel al receptorului.

În funcție de caracteristicile pe care le au, barierele de comunicare pot fi clasificate în:

• bariere de limbaj – aceleași cuvinte au sensuri diferite (polisemia)

cel ce vorbește și cel ce ascultă pot fi deosebiți ca pregătire și experiență

starea emoțională a receptorului poate deforma ceea ce aude acesta

ideile preconcepute și rutina influențează perceperea mesajului

dificultățile de exprimare

utilizarea unor expresii și cuvinte confuse

• bariere de mediu

climatul de muncă necorespunzător

folosirea de suporți informaționali necorespunzători

climatul la locul de muncă pentru a determina angajații să-și ascundă gândurile adevărate, fiindu-le frică să spună ceea ce gândesc

• bariere datorită poziției emițătorului și ale receptorului

poziția emițătorului și a receptorului în comunicare poate constitui de asemenea o barieră

imaginea de sine a emițătorului sau a receptorului

caracterizările dintre emițător și receptor pot fi diferite

sentimentele și intențiile emițătorului și receptorului pot fi, de asemenea, diferite

• bariere de concepție

existența presupunerilor (efectul Pygmalion)

exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emițător

lipsa de atenție a receptorului, concluzii grăbite asupra mesajului

lipsa de atenție a receptorului asupra mesajului și rutina în procesul comunicațional

Pentru înlăturarea barierelor este necesară o planificare prealabilă a comunicării în vederea determinarii precise a scopului fiecărei comunicări.

De o mare importanță este și alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării și, implicit, clarificarea ideilor principale înainte de comunicare, precum și folosirea unui limbaj potrivit.

Steers apelează în analiza acestor probleme la cercetările lui Guetzokow și Hall, observând că există cinci astfel de bariere de comunicare: distorsiunea, omisiunea, supraîncărcarea, sincronizarea și acceptanța.

Distorsiunea se referă la faptul că mesajul suferă o alterare, cuprinzând diferențe de repertoriu între emițător și receptor, imprecizia limbajului, interpretarea eronată în receptarea mesajului, necesitatea condensării informațiilor datorată scopurilor transmiterii, distanța socială sau barierele de status dintre emițător și receptor.

Omisiunea apare atunci când emițătorul filtrează intenționat mesajul sau când nu este capabil să cuprindă întregul mesaj, iar atunci când îl va transmite, o va face utilizând informații incomplete.

Supraîncărcarea se referă la faptul că, de multe ori, receptorul trebuie să facă față unei abundențe informaționale extreme.

Un alt factor major în caracterizarea eficienței comunicării îl reprezintă sincronizarea. Atunci când vom cere subiecților să desfășoare o activitate de brainstorming, fără ca aceasta să fie în mod real pregătită, este probabil ca succesul activității ca atare să fie relativ.

Conceptul de barieră în comunicare poate fi gândit într-un echilibru dinamic cu elementele care privesc eficiența comunicării. Astfel, aproape toate barierele înregistreaz ă în interiorul lor germenele eficienței (dar procesul poate fi privit din cel ălalt punct de vedere). Multe dintre barierele comunicării își afl ă originea în « miturile » despre comunicare. Barierele pot fi reg ăsite la nivelul tuturor componentelor actului de comunicare, precum și la nivelul procesului ca atare. Etica comunicării poate constitui o sursă de eficiență ori o barieră în procesul de comunicare.

2.2.1. Perturbarea comunicări

Barierele de comunicare (filtrele, zgomotele) reprezintă perturbații ce pot interveni în procesul de comunicare. Perturbația mesajului poate fi într-o măsură atât de mare încât acesta nu mai poate fi perceput deloc.

Perturbațiile pot fi:

– de natură internă: factori fiziologici, perceptivi, semantici, interpersonali, intrapersonali;

– factori de natură externă: poluare fonică, întreruperi succesive ale procesului de comunicare.

2.3. STRATAGEME COMUNICAȚIONALE

ȘI MANIPULAREA

Definiția manipulării conform sociologilor Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu în Dicționarul de Sociologie este: „Manipularea este acțiunea socială care urmărește determinarea unui actor social (grup, colectivitate, individ) de a gândi și de acționa într-un mod în care nu concordă cu interesele sale, ci cu cele ale emitentului, inițiatorului mesajului prin tehnici specifice de persuasiune care distorsionează adevărul, oferind senzația receptorului mesajului că este liber în gândire și acțiune.”

Scopul manipulării este acela de modificare a unei opinii sau atitudini printr-un mesaj persuasiv. Momentul se realizează, conform clasificării făcute de Ștefan Buzărnescu în “ Sociologia opiniei publice”, în special atunci când personalitatea individului care încearcă să convingă are următoarele 3 caracteristici: este credibil, are „șarm” personal și intențiile sale nu sunt sesizate de receptor.

În psihologia experimentală se întâlnesc mai multe tipuri de experimente care urmăresc manipularea. Profesorul Ștefan Boncu urmărește și prezintă în “Psihologia influenței sociale”, câteva tipuri de manipulare experimentate la Zale, USA:

• tehnica „piciorului în ușă” – se cere inițial un favor foarte mic, pentru ca ulterior să se ceară unul mai mare.

• „ușa în față” – se cere un favor mai mare pentru ca apoi să se ceară unul mai mic

• lowball – se realizează atunci când se cere ceva fără a se prezenta cu adevărat realitatea, iar după ce s-a primit răspunsul (acceptul), se prezintă cu adevărat realitatea (prof. Stan – tehnica amorsării).

• reciprocitatea – i se oferă ceva celui manipulat, pentru ca apoi să o se ceară altceva în schimb mult mai costisitor. (secta Hari Krishna)

• tehnica vinovăției – se creează sentimentul de vinovăție subiectului pentru ca apoi să i se ceară ceva în schimb.

• tehnica etichetării – se creează o atitudine pozitivă sau negativă, pentru ca apoi să se realizeze cererea

• „asta nu-i tot” – folosită mai ales în vânzări

• „piciorul în gură” – se întreabă subiectul despre starea lui, iar dacă acesta răspunde că se simte bine, atunci i se cere ceva în schimb

• înfricoșare, apoi eliberare – se creează un sentiment de frică, teamă, panică, pentru ca apoi, eliberându-l pe subiect, să-i ceri ceva în schimb.

Din punct de vedere psihologic, posibilitatea manipulării este o consecință a activității de decizie. Astfel, s-a constatat că luarea deciziei, justificată sau nu, este menținută de către individ, în general. În principiu, există o legătură permanentă între individ și actele sale și în urmare există 2 consecințe:

a) numai actele noastre ne angajază;

b) putem fi angajați în diferite moduri: foarte angajați (avem o decizie liberă), slab angajați (luăm o decizie în mod forțat), deloc angajați (luăm acea decizie sub amenințare).

Practici manipulative sunt următoarele: zvonul, intoxicarea, dezinformarea și propaganda.

Allport și Postman afirmă că „zvonul este un enunț despre anumite evenimente care se întâmplă în prezent, transmise din om în om sau „din gură în gură”, în lipsa unor date concrete care atestă exactitatea acestora, în timp ce Peterson vorbește despre zvon ca despre o relatare neverificată care circulă din om în om și este legată de un obiect, fapt, eveniment, persoană de interes public.

Legi ale transmisiei zvonului – Allport și Postman:

1. legea sărăciei informației și a nivelării acesteia – de când pleacă de la emițător, zvonul ajunge să fie cu mai puține amănunte, detalii, rezumat

într-o singură propoziție, frază pe înțelesul tuturor.

2. legea accentuării – se accentuează detaliile spectaculoase ale zvonului

3. legea asimilării – zvonul se rezumă de-a lungul transmisiei sale la o temă actuală (nu mai sunt importante detaliile, ci doar ideea în sine).

Circulația zvonului se produce atunci când persoana care îl emite este credibilă, când creează aparențe de adevăr, când este nevoie de el pentru că oferă o informație care în mod oficial nu se poate regăsi în grupul social.

Robert Merton afirma că uneori zvonurile pot deveni predicții creatoare de evenimente atunci când sunt folosite de propagandă și contrapropagandă.

Intoxicarea este definită de Vladimir Volkoff ca “acțiune insidioasă asupra spiritelor, tinzând să acrediteze anumite opinii, să demoralizeze, să deruteze”.

Dezinformarea reprezintă orice interveneție asupra elementelor de bază ale unui proces comunicațional care modifică deliberat mesajele vehiculate, cu scopul de a determina la receptori anumite atitudini, reacții, acțiuni dorite de un anumit agent social.

Acesta din urmă nu trebuie să fie neapărat dezinformatorului, el poate fi o instituție, o organizație etc.

Propaganda, definită conform prof. Zamfir și Vlăsceanu, este activitatea sistemică și sistematizată de transmitere, promovare și răspândire a unor doctrine, teze, ideologii, cu scopul influențării, schimbării sau creării unor concepții, atitudini, opinii conforme cu cel care lansează propaganda

Propaganda dispune de:

– structură instituțională specializată, adică dispune de centru de cercetări, centru de optimizare a acesteia, centru de proiectări și de difuzare a mesajelor;

– ideologii și valori – are aceleași interese și obiective ca și grupările sociale pe care le reprezintă;

– propaganda are mijloace și metode:

• metoda afectivă – mesajul provoacă anumite trăiri, adeziuni la nivel emoțional, de exemplu se poate crea o atitudine negativă prin propagandă despre o anumită persoană, pentru ca ulterior să se ofere o alternativă pozitivă în legătură cu altă persoană (propaganda electorală, bursa);

• metoda faptelor – se prezintă un număr foarte mare de detalii în ceea ce privește acțiunea și se vizează anumite modificări comportamentale;

• metoda persuasivă – se vizează în special elementul emoțional al persoanei.

Limite în exercitarea influenței și manipulării:

– Manipularea și influența sunt mai mari atunci când există un monopol asupra sursei de comunicare.

– Manipularea și influența sunt mai mari atunci când mesajul este în acord cu opiniile și credințele existente.

– Manipularea și influența sunt mai mari atunci când există probleme nefamiliale și periferice în care individul nu este angajat

– Manipularea și influența sunt mai mari atunci când receptorul acordă prestigiu și credibilitate sursei mesajului.

Tipuri de influență exercitate prin intermediul comunicării

1. Puterea de recompensare – este abilitatea de a răsplăti și înseamnă promiterea sau oferirea unor avantaje materiale, recompensa însemnând satisfacerea unor dorințe ale receptorului.

2. Puterea coercitivă – în care receptorul se așteaptă să fie pedepsit de către emițător dacă nu se conformează influenței acestuia.

3. Puterea referențială – se bazează pe identificarea receptorului cu agentul, identificarea fiind definită ca sentiment al identificării sau ca dorință de unificare.

4. Puterea legitimă – se bazează pe înțelegerea de ambele părți a faptului că cineva are dreptul să pretindă ascultare de la ceilalți.

5. Puterea expertului – este influența care se bazează pe atribuirea unor cunoștințe superioare emițătorului care au efect asupra structurii cognitive a receptorului. O astfel de putere este determinată de contextul situațional pentru că receptorul nu poate evalua din poziția în care se află informațiile primite și acceptă poziția de expert al emițătorului.

Capitolul 3

PERFORMANȚA ÎN ORGANIZAȚII

3.1. APRECIEREA PERFORMANȚELOR

Conform Dicționarului Enciclopedic de Psihologie, performanța poate fi înțeleasă ca fiind:

nivelul atins sau rezultatele obținute de către subiecții supuși diverselor măsurători psihologice. Se poate exprima în diferite unități de măsură.

test de apreciere a funcțiilor mentale, evitând folosirea limbajului

Eficiența reală a unei generații nu poate fi evaluată decât ținând cont de raportul între costul efectiv al realizării și costul minim.

Diferențele dintre performanțele brute rezultă din faptul ca rețelele oferă posibilități diferite.

Apecierea performanțelor este un termen generic folosit pentru a descrie o serie de procese în care managerul și subordonații se întâlnesc cu o anumită regularitate pentru a evalua munca acestora din urmă și pentru a găsi căi de îmbunătățire a performanțelor. Pentru a realiza evaluarea performanțelor angajaților, este necesară determinarea prealabilă a criteriilor și standardelor de performanță.

Aprecierea performanțelor contribuie la mai multe procese organizaționale, dintre care:

– îmbunătățirea performanțelor – un principiu psihologic de bază este acela că, pentru a-și îmbunătăți performanțele, oamenii trebuie să cunoască rezultatele obținute și să le raporteze la cele așteptate; planificarea aprecierii performanțelor ajută astfel la îmbunătățirea performanțelor;

– luarea unor decizii de recompensare – dacă organizația își propune să distribuie recompense într-o manieră justă și echitabilă, trebuie să existe o metodă de comparație între angajați; dacă evaluarea performanțelor are loc anual, pot fi luate decizii de recompensare a celor care au obținut performanțele așteptate sau superioare în raport cu așteptările inițiale;

– motivarea angajaților – aprecierea performanțelor contribuie la motivarea angajaților în cel puțin trei feluri: furnizarea unui feedback constituie un bun motivator pentru angajați;

– dezvoltarea angajaților – angajații au nevoie de training, și la locul de muncă, și în afara acestuia, aprecierea performanțelor facilitând identificarea nevoilor de instruire și a necesității instruirii, precum și planificarea pe termen scurt sau lung a măsurilor pentru asigurarea dezvoltării;

– identificarea potențialului – permițând distingerea angajaților cu performanțe superioare și a celor cu performanțe reduse, aprecierea performanțelor contribuie la dezvoltarea programelor de identificare a potențialului de dezvoltare și la selectarea angajaților celor mai potriviți pentru posturi superioare;

– înregistrarea oficială a performanțelor slabe – aprecierea performanțelor poate servi la decizii de sancționare sau de luare a unor măsuri corective în cazul angajaților cu performanțe constant reduse.

Contextul organizațional în care are loc aprecierea performanțelor influențează procesul de judecare a performanței, notarea personalului și utilizarea datelor colectate. Abordarea contextuală a aprecierii personalului înseamnă o interveneție la nivel macroanalitic, ea derulându-se în mod obișnuit la două niveluri:

– nivelul factorilor intraorganizaționali, cum sunt valorile organizaționale, cultura sau climatului organizațional, competiția interdepartamentală, efectele secundare ale aprecierilor ș.a.

– efectele mediului organizațional, cum ar fi performanța organizațională a unei companii specifice, dimensiunea competeției din cadrul aceluiași tip de companii, condițiile economice/politice privitor la producția organizației.

Aprecierea performanțelor profesionale este o măsură justificată, cu implicații multiple atât personale cât și legate nemijlocit de producție.

Atunci când nu este privită ca un pretext sau pur și simplu o acțiune mecanică la fiecare sfârșit de an, ea se dovedește a avea o influență puternică asupra vieții sociale, a climatului general dintr-o unitate de producție sau de cercetare, cu repercursiuni nemijlocite asupra productivitații muncii.

3.1.1. Abordări cognitive în evaluarea

performanțelor

Evaluarea performanțelor a fost considerată o problemă pur psihometrică, direcție în care contribuția adusă de psihologi a fost substanțială și de bun augur. În prezent, asistăm la o schimbare de optică, mai exact la o continuare pe un alt palier a ceea ce s-a dobândit în etapa precedentă. Preocupările actuale din sfera evaluării performanțelor sunt centrate pe studii concentrate pe procesele care presupun implicarea atenției, clasificarea, recunoașterea și reproducerea informației, integrarea informației, mecanismele psihice apelate în evaluare etc. Evaluarea performanțelor nu mai este privită ca un proces automat derulat după un simplu algoritm administrative. Obiectivul major al abordării cognitive a evaluării performanțelor profesionale este reducerea posibilelor distorsiuni în aprecieri, ieșirea din stereotițurile asociate frecvent aprecierilor, a minimizeării erorilor sistematice de apreciere.

Abordarea cognitivă în evaluarea performanțelor pleacă de la două realități separate:

a) instrumentul evaluării și alte anexe ale utilizatorului – tratate prin tehnicile psihometrice clasice, orientate pe proiectarea instrumentelor de evaluare astfel încât să evite erorile de apreciere și distorsiunile sistematice;

b) psihologia socială și raportarea la procesele de atribuire și stereotipii și influența lor asupra evaluărilor.

Sistemele de evaluare a performanțelor în cadrul organizațiilor au început să ia forme noi.

Acest lucru se datorează sentimentelor de frustrare apărute ca urmare a eșecului metodelor tradiționale de evaluare de a da rezulatetele așteptate, ca și schimbărilor survenite în natura organizațiilor ca atare.

Astăzi, sistemele de evaluare sunt generalizate la toate nivelurile manageriale, sunt simplificate și din ce în ce mai internaționalizate. Aceste sisteme funcționează într-un mediu tot mai competitive și reglementat din punct de vedere legal.

În consecință, noile sisteme de evaluare a performanțelor sunt folosite astfel mai ales în contextual introducerii unor programe de management al calității totale și în contextual legăturii tot mai puternice cu schemele de recompensare.

3.1.2. Contextul evaluării

Contextul organizațional în care are loc aprecierea performanțelor influențează procesul de judecare a performanței, notarea personalului și utilizarea datelor colectate. Abordarea contextuală a aprecierii personalului înseamnă o interveneție la nivel macroanalitic, ea derulându-se în mod obișnuit la două niveluri:

– nivelul factorilor intraorganizaționali, cum sunt valorile organizaționale, cultura sau climatului organizațional, competeția interdepartamentală, efectele secundare ale aprecierilor ș.a.

– efectele mediului organizațional, cum ar fi performanța organizațională a unei companii specifice, dimensiunea competeției din cadrul aceluiași tip de companii, condițiile economice/politice privitor la producția organizației

3.1.3. Tendințe contemporane în evaluarea

performanțelor

În ultimii ani, sistemele de evaluare a performanțelor în cadrul organizațiilor au început să ia forme noi. Acest lucru se datorează sentimentelor de frustrare apărute ca urmare a eșecului metodelor tradiționale de evaluare de a da rezultatele așteptate, ca și schimbărilor survenite în natura organizațiilor ca atare. Sistemele de evaluare de astăzi sunt generalizate la toate nivelurile manageriale, sunt simplificate și din ce în ce mai internaționalizate. Aceste sisteme funcționează într-un mediu tot mai competitiv și reglementat din punct de vedere legal.

Sistemele convenționale de evaluare nu motivează angajații, iar nevoia de a obține rezultate cât mai bune cu un număr tot mai redus de angajați mută accentual de pe evaluare pe dezvoltare.

Are loc un declin vizibil al sistemelor monolitice de evaluare, care, de obicei, presupun aplicarea generală a unui proces unic, destinat în principiu evaluării, indiferent de contextul regional, național sau internațional în care operează compania.

Apariția companiilor globale ce operează în culture diferite a schimbat acestă abordare, inițiind sisteme flexibile, adaptate la cultura regională sau națională.

3.1.3. Motivația pentru muncă – o condiție a

performanței

Conceptul de motivație a căpătat, de-a lungul timpului, diferite interpretări, în funcție de scopurile ce au stat la baza analizei. Multe din teoriile motiveției au fost dezvoltate dintr-o perspectiveă managerială ce accentua idea că o mai bună cunoaștere a mecanismelăor de motivare a oamenilor ar permite dezvoltarea unor strategii organizaționale de “motivare” a angajaților pentru creșterea performanțelor organizaționale.

Pentru a diferenția motivația de alte forțe sau stimuli ai comportamentului, aceasta trebuie raportată la procesul decizional individual prin care oamenii optează cu privire la tipul de comportament pe care îl vor adopta în scopul îndeplinirii obiectivelor propuse.

Factorii care au menirea de a declanșa energia acțiunii și de a o menține apoi într-o stare de angajare productiveă sunt deosebit de diverși, putându-se identifica prin manifestări cum ar fi nevoile sau trebuințele, atracțiile, interesele, convingerile, aspirațiile, visele, intențiile, tendințele, scopurile, idealurile etc. Nevoile sau trebuințele, ca forțe esențiale de “inițiere și susținere a comportamentului”, pot fi considerate a avea o influență directă asupra individului, din moment ce ele determină, cel puțin într-o anumită măsură, gândurile și acțiunile sale. Necesitățile unei oersoane sunt însă determinate de percepțiile acesteia privind situația în care se află, iar percepțiile, la rândul lor, sunt determinate de procesele de învățare anterioară.

3.2. NATURA SARCINII, STRUCTURA DE

GRUP ȘI PERFORMANȚA

Faucheux și Moscovici studiază influența pe care o are natura sarcinii asupra organizării, a tipului de comunicare și a performanței unui grup. Pentru aceasta, ei utilizează două tipuri diferite de sarcină: prima (figurile lui Euler) este o sarcină de rezolvare a unei probleme simple, adică ale cărei soluții pot fi găsite relative repede, prin aplicarea unui algoritm simplu; cealaltă (arborii lui Riguet) este o sarcină complexă, considerată totodată o sarcină de creativitate, al cărei algoritm de rezolvare este prea complex pentru a fi înțeles și utilizat în situația experimentală.

Cercetările lui Faucheux și Moscovici nu vizează rețeaua de comunicare. Toate grupurile funcționează într-o rețea omogenă, unde fiecare poate să comunice cu fiecare. Ipoteza generală este formulată astfel: “între natura sarcinii, structura actelor de comunicare în grup și capacitatea grupului de a rezolva problema, există raporturi univoce”.

Rezultatele obținute sunt cu atât mai concludente cu cât se constată că, atunci când sarcinile sunt schimbate, grupurile își modifică organizarea în funcție de noua sarcină.

Analiza relațiilor și a actelor de comunicare dezvoltate de grupuri în situația realizării sarcinii permite completarea acestor rezultate:

în sarcină complexă (Riguet), se observă instaurarea progresivă a grupului întemeiate pe apariția a trei tipuri de roluri: un creator, un organizator și ceilalți participanți;

în sarcina de rezolvare de probleme (Euler), actele de comunicare sunt radical diferite: în majoritatea lor acestea sunt centrate pe sarcini și constau în transmiterea de informații.

Experimentul lui Faucheux și Moscovici completează analizele lui Flament și evidențiază existența unui al treilea sistem de adecvare: adecvarea dintre structura cognitivă a sarcinii și structura comunicării în grup.

3.3. SEMNIFICAȚIA PSIHOSOCIALǍ A

APRECIERII PERFORMANȚELOR

PROFESIONALE

Aprecierea performanțelor profesionale este o măsură justificată, cu implicații multiple atât personale cât și legate nemijlocit de producție. Atunci cînd nu este privită ca un pretext sau pur și simplu o acțiune mecanică la fiecare sfirșit de an, ea se dovedește a avea o influență puternică asupra vieții sociale, a climatului general dintr-o unitate de producție sau de cercetare, cu repercusiuni nemijlocite asupra productivității muncii.

Calificativul obținut la sfîrșitul unei perioade de activitate este un bilanț, o sursă de informații față de care nu putem rămîne indiferenți și în baza căruia se pun semne de întrebare și se iau o serie de decizii cu caracter individual și organizațional. Iată de ce aprecierea trebuie să fie obiectivă. Notarea periodică a competenței profesionale este o acțiune de mare responsabilitate.

Fiecare dintre noi, în aceeași măsură și organizația din care facem parte este interesat de cum a executat o anumită sarcină profesională, cum s-a achitat de munca încredințată, fapt pentru care adesea cerem părerea celor din jur așteptând o confirmare calitativă. Este în firea lucrurilor să ne bucurăm când ceea ce facem primește o acceptare unanimă și să ne întristăm dacă lucrurile stau prost.

Întotdeauna cunoașterea performanțelor profesionale conduce la îmbunătățirea lor prin adoptarea unor măsuri și strategii adecvate. Acest mecanism de "feedback", cum i se mai spune, se dovedește a fi complex și multideterminant. Feedback-ul sau în formularea franceză, retroacțiunea, este un proces care permite menținerea echilibrului într-un sistem; constituie principiul de bază al adaptării oricărui sistem la mediu, prin reacția efectului cauzei și închegarea circuitelor reflexe autoreglatorii, realizîndu-se astfel coechilibrarea dinamică și în același timp autodelimitarea sistemului față de mediul său specific.

Feedback-ul despre propria activitate profesională are loc într-un context social care introduce o multitudine de factori, inexplicabili prin simple cercetări de laborator. O pondere substanțială o au în contextual muncii interactțiunile interpersonale, prestigiul profesional, considerația și trebuințele de realizare ale personalului muncitor etc.

Cum acționează aceste variabile, rolul lor în motivarea pentru muncă, rămâne, în bună parte, o problemă deschisă.

CONCLUZII

O direcție posibilă a regândirii comunicării până la nivelul condițiilor ei de posibilitate oferă programele teoriei conversației. Conversația pare a introduce un ecran de barare a tentativelor de explicare a teoriei conversației. Conform acestei teorii, se intenționează să se degajeze principiile care prezidează orice comunicare pe baza formulării cadrului a priori, implicit al acesteia prin analiza conversației, a investigării condițiilor ei de existență și adecvare.

Cunoașterea rezultatelor profesionale sau “feedback-ul” este în ultimă instanță un caz particular al unui proces general de comunicare în care un mesaj este transmis unui destinatar de la o sursă.

O altă problemă, întâlnită în unele organizații, este cea a selecției angajatilor, a pregătirii și perfecționării profesionale.

Trebuie să avem în vedere informația potrivită pentru mediul nostru social și cum să reacționăm la el pentru a identifica în reacția noastră factori pe care putem să-l împărtășim cu membrii grupului, ai subculturii etc.

Pentru a înțelege interlocutorii trebuie nu numai să fi memorat sensul cuvintelor așa cum sunt explicate în dicționar, ci și să posede principii generale care îi vor permite să înțeleagă comunicarea sub toate aspectele.

Aceste condiții (maxime ale acțiunii comunicaționale) care se aplică conversației în sine, indiferent de tema ei, sunt formulate ca principii ale comunicării, pornind de la ipoteza sau supoziția că există o conexiune substanțială între structura conversației și natura discursului în genere.

Un accent deosebit trebuie pus pe ințelegerea structurii personalității umane, exemplificându-se prin dinamica muncii de creație, prin analiza succesului și eșecului profesional.

BIBLIOGRAFIE

Abric, Jean-Claude: Psihologia comunicării. Teorii și metode, Ed. Polirom, Iași, 2002

Bogathy, Zoltan: Manual de psihologia muncii și organizațională, Ed. Polirom, Iași, 2004

Bogathy, Zoltan: Introducere în psihologia muncii, Ed. Tipografia Universității de Vest, Timișoara,

Bougnoux, Daniel: Introducere în științele comunicării, Ed. Polirom, Iași, 2000

Bourthis, R., Leyens, J.: Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, Ed. Polirom, Iași, 1997

Cole, G.A.: Managementul personalului, Ed. Codecs,București, 2000

Dobson, Ann: How to communicate at work, Ed. How to books ltd., Plymbridge House, U.K., 1995

Doron, R., Parot, F.: Dicționar de psihologie, Ed. Humanitas, București, 1999

Larousse: Dicționar de sociologie, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996

Lohisse, Jean: Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacțiune, Ed. Polirom, Iași, 2002

Miege, Bernard: Societatea cucerită de comunicare, Ed.

Mucchielli, Alex: Arta de a comunica, Ed. Polirom, Iași, 2005

Mucchielli, Alex: Arta de a influența. Analiza tehnicilor de manipulare, Ed. Polirom, Iași, 2002

Neculau, Adrian: Analiza și intervenția în grupuri și organizații, Ed. Polirom, Iași, 2001

Pânișoară, Ion-Ovidiu: Analiza și intervenția în grupuri și organizații, Ed. Polirom, Iași, 2004

Peretti, A., Legrand, J., Boniface, J.: Tehnici de comunicare, Ed. Polirom, Iași, 2001

Pitariu, Horia: Proiectarea fișelor de post, evaluarea postului de muncă și a personalului, Ghid practic pentru manageri, Cluj-Napoca, 2002

Pitariu, Horia: Măsurarea performanțelor profesionale, Ed. All, București, 1994

Pitariu, Horia: Psihologia muncii, Caiet de seminar, Ed. ASCR, Cluj-Napoca, 2003

Prutianu, Ștefan: Antrenamentul abilităților de comunicare, Ed. Polirom, Iași, 2001

Roșca, Alexandru: Psihologia generală, Ediția a-II-a, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975

Roșca, Alexandru: Psihologia muncii industriale, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967

Rus, M., Seceleanu, A.: Societate și comunicare, Ed. Fundației Andrei Șaguna, Constanța, 2005

Sillamy, N.: Dicționar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998

Slama-Cazacu, Tatiana: Stratageme comunicaționale și manipularea, Ed. Polirom, Iași, 2000

Stanton, Nicki: Comunicarea, Ed. Polirom, Iași, 1995

Vlăsceanu, Mihaela: Organizații și comportament organizațional, Ed. Polirom, Iași, 2003

Zlate, Mielu: Psihologie socială și organizație industrială, Ed. Polirom, Iași, 2003

Zlate, Mielu: Tratat de psihologie organizațional-managerială, Volumul I, Ed. Polirom, Iași, 2004

Zlate, Mielu: Psihologia muncii-relații interumane, Ed. Polirom, Iași, 2002

*** Dicționar Enciclopedic de Psihologie P-Z, Universitatea din București, Facultatea de Istorie-Filosofie, Catedra de Psihologie, București, 1979

*** Note de curs managementul resurselor umane, Universitatea Andrei Șaguna, Facultatea de Psihosociologie, Specializarea Psihologie, Lector Univ. Drd. Valentina Munteanu, 2004-2005

*** Note de curs psihologie organizațională, Universitatea Andrei Șaguna, Facultatea de Psihosociologie, Specializarea Psihologie, Lector Univ. Drd. Carmen Șerbănescu, 2004-2005

*** Note de curs psihologie socială, Universitatea Andrei Șaguna, Facultatea de Psihosociologie, Specializarea Psihologie, Lector Univ. Dr. Livia Frățiman, 2004-2005

*** Note de curs teoriile comunicării, Universitatea Andrei Șaguna, Facultatea de Psihosociologie, Specializarea Psihologie, Lector Univ. Drd. Carmen Șerbănescu, 2005-2006