Comunicarea Religioasa

CUPRINS

Cuprins

Introducere

CAPITOLUL 1 Religie și comunicare: coordonate esențiale

1. 1. Religia

2. 2. Biserica

2.2.1. Instituție religioasă

2.2.2. Repere doctrinare

2. 3. Comuniune. Cuminecare. Comunicare

2. 3.1. Comuniunea

2. 3.2. Cuminecarea

2. 3.3. Comunicarea

CAPITOLUL 2 COMUNICAREA VERBALĂ ȘI NON-VERBALĂ ÎN SPAȚIUL ECLEZIAL

2.1. Comunicarea verbală

2.1.1.Comunicarea prin cuvânt

2.2. Comunicarea non-verbală – parte integrantă a mesajului transmis de Biserică

2.3. Conflictul dintre comunicarea verbală și cea nonverbală

CAPITOLUL 3 RELIGIA CONTEMPORANĂ INFLUENȚATĂ DE TEHNOLOGIE

3.1 Raportul și relația dintre știință și tehnologie

3.2 Religia în domeniul online

CAPITOLUL 4 RECEPTAREA MESAJULUI PRIN COMUNICAREA RELIGIOASĂ

4.1 Stabilirea temei de cercetare

4.2 Dezvoltarea cadrului teoretic

4.3 Operaționalizarea conceptelor

4.4 Analiza și interpretarea datelor

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea „Comunicarea religioasă” a fost concepută, plecând de la convingerea că fenomenul religios poate fi reflectat atât de mijloacele de comunicare verbală cât și de mijloacele de comunicare non-verbală, un subiect ce pare simplu la prima vedere, însă devine destul de complex, atunci când ne gândim la modul cum aceste două tipuri de comunicare colaborează în folosul celor care receptează cele două tipuri de mesaj, și anume publicul.

Tema de față își propune să identifice și să analizeze potențialul comunicativ al elementelor discursului de amvon. Se vor valorifica rezultatele cercetărilor din domeniul științelor comunicării, în vederea evidențierii funcției comunicative a fiecărei componente a retoricii ecleziastice.

Deși studierea acestei teme în contextul societății de azi care este puternic dominată de tot felul de tehnici de comunicare și de evoluția rapidă a noilor tehnologii de comunicare ar putea fi considerată nepotrivită, totuși vom încerca să scoatem în evidență atât deosebirile cât și asemănările dintre cele două domenii.

Vedem pe zi ce trece că mijloacele de comunicare joacă un rol din ce în ce mai important în lumea contemporană deoarece în acest nou univers al comunicării, omul religios se situează într-o ipostază dublă: el rămâne dependent de relația sa cu sacrul însă trăiește, activează și comunică cu semenii într-un context spațio-temporal în plină metamorfoză. Însă nu trebuie uitate formele de comunicare verbală și/sau non-verbală. Astfel, principala motivație a abordării acestei teme de cercetare este constituită din bogăția și complexitatea fascinantă a întâlnirii dintre conștiința religioasă și înțelegerea diferitelor mesaje transmise cu ajutorul celor două tipuri de comunicare: verbală și non-verbală.

Mijloacele de informare în masă joacă un rol din ce în ce mai important în lumea contemporană deoarece în acest nou univers al comunicării, omul religios se situează într-o ipostază dublă: el rămâne dependent de relația sa cu sacrul însă trăiește, activează și comunică cu semenii într-un context spațio-temporal în plină metamorfoză. Astfel, principala motivație a abordării acestei teme de cercetare e constituită din bogăția și complexitatea fascinantă a întâlnirii dintre conștiința religioasă și mijloacele moderne de comunicare socială.

Semnalând caracterul universal și plurivalent al fenomenului comunicării, lucrarea face și o incursiune exegetică cu funcție înnobilantă și reparatorie în sfera studiilor umaniste actuale: sensul metafizic, vertical, transcendent al comunicării.

Pornind în căutarea unui răspuns la provocările modernității vom urma o întreită analiză: cum s-a rezolvat în trecut raportul dintre religie și comunicare, ce mutații antropologice și sociologice aduc noile tehnologii de comunicare și cum reacționează Bisericile la aceste schimbări.

Principalul scop al acestei investigații este de a aduce la cunoștință omului civilizat importanța valorilor moral-spirituale precum și influența acestora asupra vieții de zi cu zi. Prezenta investigație are ca scop cercetarea gradului de informare a populației în domeniul religios prin intermediul celor două tipuri de comunicare și de a convinge că menirea principală pe care îl acestea în viața omului este de cultivare a valorilor creștine. Un alt scop este de a demonstra că toate aceste mijloace de comunicare au un rol pozitiv și imperios pentru societatea de azi care se depărtează din ce în ce mai mult de sensul vieții, oamenii devenind un fel de cyborgi, fără valori cu adevărat demne de urmat.

Metoda folosită la realizarea acestei lucrări a fost adaptată temei tratate și îmbină metodele tradiționale cu cele moderne. Drept aceea, amintesc dintru început faptul că, în abordarea subiectului am aplicat metoda teologică, în sensul că întreaga lucrare a fost organizată cu obiectivitatea științifică clădită pe conștiința unei atitudini religioase care are ca fundamente Revelația divină păstrată în Sfânta Scriptură, interpretările Sfinților Părinți cuprinse în Sfânta Tradiție și transmiterea adevărurilor de credință de către Biserică.

Metoda istorico-descriptivă am utilizat-o pentru a prezenta cadrul istoric al dezvoltării valorilor și pentru a descrie evenimentele legate de dezvoltatea tipurilor de comunicare. De asemenea, expunerea s-a bazat și pe metoda analizei, pe compararea diverselor fapte, opinii, declarații și observații, ce au contribuit în mod esențial la posibilitatea de a avea o opinie proprie despre subiectul tratat. Metoda interdisciplinară am folosit-o deoarece teologia are, prin natura ei, o vocație integratoare și de aceea știința teologică nu poate neglija sub niciun aspect modul în care religia și comunicarea sunt studiate din perspectiva altor domenii de investigare științifică, chiar dacă rezultatele formulate sunt uneori contradictorii sau doar ipotetice.

În final, metoda abordării sistemice mi-a permis abordarea lucrării ca un tot întreg, ca un sistem bine coagulat.

Studiul de față este structurat în patru capitole, fiecare dintre acestea aducând în prim plan fenomenul comunicării mediatice și rolul acestuia în formarea și informarea publicului precum și specificitatea transmiterii mesajului religios.

Primul capitol: Religie și comunicare:coordonate esențiale vizează o „acomodare” noțională a domeniilor angajate în demersul investigativ, plecând de la elemente generale ale religiei și continuând cu cele ale comunicării cu intenția de a reliefa identitatea discursului de amvon în contextul comunicării publice contemporane. Pe baza studiilor de specialitate, factorii sau componentele procesului de comunicare (emițător, receptor, mesaj, cod, context, feedback, efecte) beneficiază de o analiză cuprinzătoare.

Este acordată o atenție specială semnificațiilor următoarelor noțiuni: Comunicare, Cuminecare, Comuniune. Noțiunea de comunicare a fost analizată și tot analizată, fără ca sensurile comunicării să fi fost epuizate. Complexitatea acestui fenomen este dată, în primul rând de omniprezența comunicării în toate domeniile de activitate. Definirea acestui proces de comunicare nu poate fi redusă doar la aspectul transmisiei și recepției de mesaje deoarece, dacă vom proceda astfel, vom omite o serie întreagă de cauze, consecințe și semnificații. Pentru început este prezentată proveniența cuvântului comunicare sau termenul utilizat în tradiția noastră – cuminecare. Acesta din urmă oferă pe lângă semnificația sa de contact și legătură pe aceea de punere în comun, de împărtășire, unire. Conceptului de comuniune îi sunt atribuite trei sensuri: fraternă, euharistică și ierarhică.

Capitolul II intitulat Comunicarea verbală și nonverbală în spațiul eclezial este împărțit în 3 subcapitole și prezintă o analiză a funcțiilor, rolurilor și efectelor pe care comunicarea verbală și cea non-verbală le exercită în societate și în Biserică, ele fiind aspecte esențiale ale cercetării, care pot furniza un diagnostic pertinent asupra funcționării organismului social. Evidențierea principiilor comunicării publice permite totodată o distincție și o poziționare mult mai limpezi ale specificului cuvântării bisericești în contextul destul de larg și variat al discursivității orale publice. În condițiile socio-culturale și metodologice inaugurate de neoretorica metamorfozantă a zilelor noastre, dar și pe fondul secularismului agresiv, predicii îi este reafirmată, cu onestitate argumentativă, funcția culturală, etică și socială.

Biserica acordă o principală atenție deosebită tuturor aspectelor comunicării, însă comunicarea non-verbală este cea care întregește mesajul în spațiul cultic, mai ales prin faptul că diverse simboluri sunt evidențiate doar la nivel de gestică.

Capitolul III, numit Religia contemporană influențată de tehnologie face referire directă la noile tehnologii, implicit internetul și dezbate problematica folosirii acestor instrumente în spațiul eclezial. Mijloacele de comunicare în masă au devenit o putere manipulatoare semnificativă și nu o putem neglija, de aceea în subcapitole este tratată situația și poziția bisericii cu privire la publicațiile din domeniu și la modalitatea prin care religia se afirmă în mass-media. Încercarea de afirmare este vizibilă, însă caracterul antic pe care îl posedă această știință denotă o oarecare incompatibilitate a religiei în era modernă contemporană.

Capitolul IV reprezintă o analiză ce are la bază cercetarea religiei ca știintă modernă și în ce procent mai poate influența sau converti noi adepți astăzi. Metodele de cercetare s-au bazat pe interviuri reale oferite de preoți practicanți activi ai religiei creștin-ortodoxe, cărora le-au fost adresate 15 întrebări din domeniu. Au răspuns din experiență și cu sinceritate pentru o veridicitate mai bună a studiului. Pe baza răspunsurilor am format analiza și unele concluzii.

A doua metodă folosită a fost un chestionar aplicat unui număr de 50 de persoane, preponderent tineri (studenți și elevi) pentru a observa nivelul lor de religiozitate și în ce măsură frecventeză biserica. De asemenea, aceste aspecte au fost corelate cu vîrsta la care au avut primul contact cu biserica precum și nivelul de studii. Pe baza răspunsurilor am formulat analizele fiecărei întrebări și am concluzionat în finalul lucrării.

Capitolul 1

Religie și comunicare: coordonate esențiale

„Orice grup uman se îmbogățește prin comunicare,

într-ajutorare și solidaritate, vizând un scop comun:

împlinirea fiecăruia în respectul diferențelor”.

Françoise Dolto

1.1 Religia

Mircea Eliade, istoric al religiilor, este cel care a definit religia in cel mai scurt si cuprinzator mod. El vorbeste despre religie ca despre „relația omului cu sacrul din preistorie și până în zilele noastre”.

Relația pe care omul o inițiază cu divinitatea se conturează încă de la vârste fragede, când conștientul uman începe să se dezvolte, însă ea nu este nativă ci este impusă prin influențare. La copii rolul de influențator îl au părinții care oferă în interiorul familiei educația religioasă de bază iar în comunități acest rol este deținut de preoții parohi.

Emile Durkheim a încercat o definire mai complexă: „Religia este un sistem solidar de credințe și practici referitoare la lucruri sacre , adică aparte, interzise, credințe și practici care îi unesc într-o aceeași comunitate morală, numită biserică, pe toți aceia care aderă la ele.”

În istorie, religia a ajuns să desemneze reguli, interdicții și practici religioase. Cicero derivă cuvântul religie de la relegere, cu semnificațiile de a recita, a repeta. Obligația față de zei este esențială și nu fenomenul religios. Atitudinea omului față de zei contează. În plină tradiție a antichității, Cicero definea religia ca îndeplinirea datoriei față de zei.. Ulterior religio se va referi la ritualuri pentru a deveni expresia legăturii personale a omului cu divinitatea. Pentru Sfântul Augustin, religio nu este un sistem al credinței nici o formă instituționalizată, ci adorarea lui Dumnezeu. Cercetarea este enunțată de el prin două demersuri: de Deo (despre Dumnezeu) și de anima (desp este un sistem solidar de credințe și practici referitoare la lucruri sacre , adică aparte, interzise, credințe și practici care îi unesc într-o aceeași comunitate morală, numită biserică, pe toți aceia care aderă la ele.”

În istorie, religia a ajuns să desemneze reguli, interdicții și practici religioase. Cicero derivă cuvântul religie de la relegere, cu semnificațiile de a recita, a repeta. Obligația față de zei este esențială și nu fenomenul religios. Atitudinea omului față de zei contează. În plină tradiție a antichității, Cicero definea religia ca îndeplinirea datoriei față de zei.. Ulterior religio se va referi la ritualuri pentru a deveni expresia legăturii personale a omului cu divinitatea. Pentru Sfântul Augustin, religio nu este un sistem al credinței nici o formă instituționalizată, ci adorarea lui Dumnezeu. Cercetarea este enunțată de el prin două demersuri: de Deo (despre Dumnezeu) și de anima (despre suflet), prima fiind scopul, iar a doua mijlocul. Pentru Toma d’Aquino religio este expresia exterioară a credinței, activitatea sufletului în sensul adorării lui Dumnezeu și legătura ce unește acest suflet cu Dumnezeu.

În limba română termenul religie provine de la substantivul latinesc religio, având semnificațiile de cult, cinstire adusă zeilor și practică religioasă. De asemenea, substantivul religo se referă la legarea mâinilor și picioarelor mortului pentru a nu se reîntoarce printre cei vii. Totodată, verbele religo-religare înseamnă a relega, a atașa, iar relego-relegere semnifică a reciti, a recita sau a atinge.

Fundamentală în religie este relația dintre om și divinitate, G. W. F. Hegel definind religia ca „raportul nostru la Dumnezeu”. Experimentul științific pune accentul pe ceea ce diferențiază, câtă vreme religia pe ceea ce unește. G. W. F. Hegel definea sacrul ca ceea ce are puterea de a uni.

În ultimul timp, atitudinea bisericii cu privire la știință a devenit beligerantă deoarece numeroasele descoperiri, în special în domeniul medicinei, îndepărtează oamenii de credință. Cei mai mulți preferă faptele concrete in detrimentul rugaciunilor și a credinței. Acest conflict a existat dintotdeauna însă expansiunea lui ia proporții.

Marii sociologi ne avertizau în privința pericolului definirii exterioare a religiei în ciuda dimensiunii sale interioare de experiență a sacrului: „Trebuie evitată greșeala de a defini religia în mod arbitrar, prin identificarea ei exclusivă cu idei, rituri sau instituții, care sunt subiect de schimbare și transformare, în loc de a o concepe drept acea sursă, cea mai profundă, prin care toată existența umană este hrănită și de care depinde în toate aspectele sale, comuniunea omului cu Dumnezeu”.

Religia poate fi privită în mai multe feluri, de pildă: ca o intuiție a ființei absolute, a realității ultime, dar și ca o revelație metafizică. Ea este efortul omului spre desăvârșirea spirituală, calea spre mântuire. Religia poate fi: individuală, tainică și personală sau colectivă, socială și instituțională. Émile Durkheim susținea că „societatea este sufletul religiei”. Se realizează o fuziune armonioasă între factorul obiectiv reprezentat de culte, ritualuri, ceremonii și factorul subiectiv ce constă în religie și credință.

Religia are mai multe scopuri, între care se disting: raportul dintre om și zeu, refacerea legăturii dintre om și cosmos, relativ și absolut, efemer și etern, evidențierea naturii divine a omului, luminarea prezenței lui Dumnezeu în istorie, în natură, pretutindeni, a ne face mai buni, cunoașterea, desăvârșirea spirituală, pacea, liniștea interioară, serenitatea, înțelepciunea, mântuirea, eliberarea, libertatea, nemurirea etc.

Religiile se pot divide în mai multe clase. Joseph Mitsuo Kitagawa le separa în: a) religii primitive; b) religii clasice și c) religii ale lumii moderne. O altă clasificare a religiilor le găsește diferențiate în: religii tribale, religii locale, religii naționale și religii universale. Spațial vorbind, religiile se găsesc divizate în următoarele clase: religiile Asiei, religiile Oceaniei, religiile Australiei, religiile Africii, religiile Americii de Nord, religiile Americii Latine și religiile indo-europene ș.a. Din punct de vedere temporal distingem între: religiile în preistorie, religiile indigene, religiile clasice și religiile contemporane. După cum se raportează la autoritate, religiile pot fi tradiționale sau reformate. Numărul divinităților cărora se închină credincioșii separă religiile în: politeiste, henoteiste, dualiste, monoteiste și moniste. Ideatic religiile se pot împărți în alte două mari grupe: 1) naturale sau uman-cosmice și 2) supranaturale sau revelat-divine.

O diviziunea interesantă a religiilor oferă Gerardus Van der Leeuw: a) religiile îndepărtării (confucianismul); b) religiile luptei (zoroastrismul și maniheismul); c) religiile repaosului; d) religiile neliniștii; e) religiile elanului (religia greacă); f) religiile infinitului și ale ascezei (hinduismul); g) religia neantului și a milei (buddhismul); h) religia voinței și a supunerii (iudaismul); i) religia maiestății și a umilinței (islamul) și j) religia iubirii (creștinismul).

1.2. Biserica

1.2.1. Instituția religioasă

Cuvântul biserică provine din latinescul basilica și reprezintă instituția creștinismului, întemeiată de Iisus Hristos, care asigură comuniunea oamenilor cu Dumnezeu prin actul de credință și prin participarea ritualică la slujbele săvârșite de cei investiți cu puterea Duhului Sfânt în vederea mântuirii. Este alcătuită de totalitatea celor botezați și care cred în Hristos. În același timp, Biserica mai reprezintă și ansamblul credincioșilor reuniți într-o comuniune creștină particulară. Privind Biserica din acest punct de vedere aceasta este de mai multe tipuri confesionale: Biserica Ortodoxă, Biserica Catolică, Biserica Protestantă, Biserica Evanghelică (sau luterană), Biserica Reformată (calvină), Biserica Unitariană, Biserica Anglicană, Biserica romană unită cu Roma (sau greco-catolică), Biserica Baptistă, Biserica lui Dumnezeu apostolică (penticostală) și Biserica armeno–gregoriană care este o confesiune creștină, constituind Biserica de stat a Armeniei (301) și despărțită de Patriarhia Ortodoxă de la Constantinopol (506).

Biserica mai înseamnă comunitate, de unde, mai târziu, capătă înțelesul de instituție organizată după norme specifice. Biserica este deci acea comunitate de credincioși, aflați în comuniune unii cu alții și cu Dumnezeu, care au aceeași credință, aceeași doctrină, se împărtășesc real din aceleași Sfinte Taine sau le acceptă în chip simbolic și se găsesc sub purtarea de grijă a unui episcop.

Întemeietorul mănăstirilor de la Vodița, Tismana și Vișina, Sfântul Nicodim (1320-1406) afirma: „Biserica este o corabie, iar creștinii care merg la Sfânta Biserică și intră în ea sunt izbăviți de furtuna păcatelor”. Acesta din urmă pune accentul pe caracterul protector al bisericii pe care îl manifestă aceasta față de credincioșii participanți.

O altă accepțiune a termenului este aceea de lăcaș de cult, biserica fiind totodată acea clădire anume construită și sfințită pentru că în ea comunitatea creștină locală să se adune și să săvârșească public cultul divin. În Biserică se propovăduiesc Evanghelia, se săvârșesc Sfintele Taine și Sfânta Liturghie. De aceea, lăcașul de cult are o arhitectură aparte, izvorâtă din doctrina Bisericii, împodobită după canoanele acesteia.

1.2.2. Repere doctrinare

Scrierile antice creștine sunt transpuse în izvoarele istorice ale înființării Bisericii, în special Noul Testament, el constând într-o serie de texte canonice, selectate de instituție. Acestea atestă un eveniment inaccesibil în mod direct, însă din momentul în care primele texte sunt așezate cronologic (primele fiind epistolele lui Pavel către Tesaloniceni datate 49-52), sesizăm cu ușurință faptul că se vorbește despre întemeierea Bisericii. Vedem că aceasta își face apariția de la primele comunități într-o Biserică dotată cu o simbolistică viguroasă, o unitate, o instituție.

În scrierile lui Paul a apărut deja o perspectivă sintetică a acestei Biserici, cu trei dimensiuni: ea se situează în perspectiva și în continuitatea poporului lui Dumnezeu Israel; constă în exprimarea bisericilor comunității locale, vizibile, în mod clar identificabile; se concepe ca fiind transportată în mișcarea unei Biserici cerești și universale. Începând cu scrierile lui Pavel și apoi evangheliile scrise posterior, Biserica a fost și este o comunitate religios-cultuală și culturală, separată de puterile și viața civilă, plină de o puternică conștiință de sine, de multiple reprezentări simbolice și structuri solide.

În înfățișarea exterioară, Biserica creștină prezintă unele asemănări cu alte comunități religioase; în esența și spiritul ei însă, ea este un fenomen și un organism cu totul nou. Avem motive să credem că Iisus Hristos ar fi predicat doar împărăția lui Dumnezeu , ca o nouă stare apropiată a lumii, nu un așezământ bisericesc permanent, cu forme, organe și funcții pământești.

La sfârșitul secolului al IV, în anul 381, împăratul Teodosie proclamă creștinismul în religie de stat, suspendând cultul imperial și interzicând cultele păgâne, sperând într-o dispersie masivă și rapidă a creștinismului.

Convertirea la creștinism în restul Europei se va face într-un al doilea val, după încă patru sau cinci sute de ani, în secolul al IX–lea și X-lea. În jurul anului 1000 convertindu-se, monarhul polonez, maghiar, rus precum și cei scandinavi aceasta antrenând simultan și botezarea popoarelor pe care le conduc. Intrarea acestor națiuni în rândurile Europei creștine, încheie creștinarea continentului.

Oricât de întârziată ar fi convertirea lor în comparație cu a celor dintâi popoare evanghelizate, nu există astăzi nici o țară de pe continentul european a cărei aderare la creștinism să nu dateze de cel puțin o mie de ani. Europa este fără îndoială cel mai vechi continent creștin.

Recunoscut ca religie a întregii Europe, creștinismul ar fi putut fi un factor unitar, pârghia unei comunități la scara continentală. Poate că a fost de fapt pentru o vreme, dar aceeași religie, departe de a-i apropia pe oameni, a devenit un factor de conflict: creștinismul s-a segmentat în confesiuni rivale ce-și disputau cu gelozie onoarea de a fi singura expresie autentică a adevărului creștinism. Încă de la începuturile sale, Biserica de Răsărit acorda liturghiei fast și splendoare rituala, fiind organizată ca o taină rezervată inițiaților. În anumite momente ale liturghiei, perdelele iconostasului sunt coborâte, iar în secolele următoare, iconostasul va fi separat total de naos.

Cele patru părți ale bisericii simbolizează direcțiile cardinale: interiorul bisericii reprezintă universul; altarul este la răsărit și reprezintă Raiul (de aceea, în săptămâna Paștilor ușile împărătești sunt lăsate deschise în timpul slujbei, în sensul că Hristos a înviat și ne-a deschis poarta Raiului); partea de apus este tărâmul celor adormiți, care așteaptă învierea. Centrul bisericii reprezintă Pământul, care la acea vreme era considerat ca fiind „dreptunghiular și mărginit de patru ziduri care susțin bolta cerească”.

Doctrina centrală a Bisericii de Răsărit urmărește theosis-ul sau îndumnezeirea omului, învățătură care se bazează pe epistolele Sfântului Pavel și pe Evanghelia după Ioan. Maxim Mărturisitorul afirma că Dumnezeu l-a creat pe om înzestrat cu un mod de perpetuare dumnezeiască și imaterială, dar păcatul originar a generat sexualitatea și moartea. De aici, și importanța acordată rugăciunii interioare, contemplației și vieții monahale. Călugării cufundați în rugăciune se spune că radiau o lumină mistică (îndumnezeire).

Un aspect important al evolutiei Bisericii de Răsărit este importanța acordată atât comunității de credincioși mireni, cât și călugărilor asceți, dedicați contemplației, față de care Biserica Apuseană a avut uneori rezerve. Biserica de Răsărit recunoaște și onorează sfinții și teologii. Sfinții Părinți sunt teologi și sfinți care au dezvoltat, apărat și predicat doctrinele creștine. Unii dintre aceștia sunt numiți apologeți, deoarece au apărat până la martiriu învățăturile de cei din afara Bisericii, eretici sau calomniatori. Sfinții sunt clasificați astfel: apostoli, evangheliști, profeți, mărturisitori, martiri. De asemenea, anumiți călugări sunt numiți cei sfinți, și anumiți laici cei drepți.

În poemul Konrad Wallenrod din anul 1828 Adam Mickiewicz face o afirmație care este demnă de luam în considerare astăzi: „ Este sfânt pe pământ cel ce a știut să se împrietenească cu sfinții”, făcând referire la caracterul acestora de piatră și la dragostea lor pentru credință și divinitate.

Mircea Eliade afirma că dintre teologii Bisericii de Răsărit, singurul care a avut o influență asupra celor de Apus a fost Dionisie Pseudo-Areopagitul. El a scris Despre numele divine, Ierarhia cereasca și Teologia mistica. Dionisie a formulat pentru întâia dată în mistica creștină expresii ca: neștiința divina (privind înălțarea sufletului la Dumnezeu), Lumina supraesențială a întunericului divin, Intunericul de dincolo de Lumina, etc.

În secolele VIII și IX a avut loc criza iconoclastă; criticii icoanelor se bazau, în principiu, pe interdicția vetero-testamentară din Decalog, în timp ce iconofilii argumentau funcția onto-pedagogică a icoanelor, într-o perioadă în care biblia ca lectură nu era accesibilă populației. Teologia iconofilă, sistematizată de către Ioan Damaschinul, care spune printre altele: „În viață fiind, sfinții erau plini de Duhul Sfânt, iar dupa moartea lor, harul Sfântului Duh nu s-a îndepărtat nici de sufletele lor, nici de mormintele lor, nici de sfintele lor icoane". De asemenea, icoanele pe lângă teologia pe care o conțin, reprezintă un impact vizual al creștinismului. Icoanele nu trebuie adorate ca Dumnezeu întreit, ci venerate, dar ele evocă obiecte sanctificate de prezența Mântuitorului sau de tradiția dinamică a Bisericii.

Disensiunile dintre cele două Biserici încep să ia amploare, atât pe plan politic, cat și din punct de vedere teologic. Papa Nicolae protestează împotriva ridicării lui Fotie (un laic) la rangul de patriarh, fără a-și aminti de cazul lui Ambrozie, episcopul Milanului, iar în anul 800, Roma ratifica încoronarea lui Carol cel Mare, deși acest drept îl exercitase dintotdeauna împăratul bizantin.

Ruptura dintre cele doua Biserici se produce în urma adăugării termenului "Filioque" în Crezul de la Nicea, de către Biserica de Apus. Crezul se citește acum în spațiul romano-catolic: Duhul Sfânt care purcede de la Tatăl și de la Fiul. La 15 iulie 1054, Papa Leon IX îl excomunica pe Patriarhul Constantinopolului, Mihail Cerularie, pentru a evita acceptarea termenului Filioque în Crez și pentru că a respins celibatul. Pe lângă cauzele teologice, există și cele politice, în special, disputa pentru sudul Italiei, cândva bizantin, și încreștinarea bulgarilor de către bizantini și supunerea lor jurisdicției constantinopolitane.

Poetul român Grigore Vieru afirmă că „Biserica a fost unul din stâlpii fundamentali care a ținut acoperișul spiritualității noastre”, el însuși fiind un patriot și un adept al ortodoxiei românești care s-a afirmat prin cugetări referitoare la religie și la Dumnezeu, pe lângă opere sale în versuri.

Este de admirat echilibrul și înțelepciunea pe caer a manifestat-o Biserica Ortodoxă de-a lungul vremurilor, ceea ce i-a permis sa evite actiuni extremiste și conflicte, de genul celor făcute de Biserica Romano-Catolică (cruciade, inchiziție, vânzare de indulgente, etc.) și care au creat condițiile apariției Bisericilor Protestante în Europa de Vest. Cu toate acestea, i s-a reproșat și interzis Bisericii Ortodoxe Răsărite de către societatea civilă apropierea față de ideologiile politice totalitariste și naționaliste contemporane.

De altfel, dacă privim revendicările susținute de Martin Luther (eliminarea indulgențelor și a diferențelor dintre cler și laici, acceptarea căsătoriei preoților, abolirea monopolului clerului în studiul Scripturii – el afirma că grație botezului toți creștinii sunt preoți, concepție eronată, întrucât se neagă teologia tainei hirotoniei, mântuirea prin credință fără fapte bune, predestinarea ș. a), ne putem da seama că toate acestea au fost urmări ale unei teologii medievale abstracte și teocratice.

Destrămarea uniunii religioase a Europei a avut loc sub două aspecte diferite. Prima a succedat la scurta vreme după evanghelizarea și creștinerea continentului: este vorba despre ruptura dintre Biserica Occidentului, grupată în jurul succesorului lui Petru din Roma, și Biserica Orientului, ce recunoaște întâietatea de onoare patriarhului de Constantinopol. Schisma prelungește împărțirea Imperiului Roman. După decăderea Bizanțului, care își găsește sfârșitul în anul 1453 sub iataganele turcești, Moscova ridică steagul credinței și își revendică titlul de a fi cea de-a treia Romă. Această diviziune dintre Biserica latină și Biserica greacă s-a menținut până în zilele noastre; ea reprezintă un element tensionant ce sfâșie partea de răsărit a continentului după prăbușirea comunismului.

A doua separare este mai recentă, datând din secolul al-XVI-lea; este cea a Reformei, care a soidificat divizarea Europei creștine. Începând din acel moment, există mai multe zone europene religioase, cujus regio ejus religio (în traducere „religia este a celui care domină”), care se luptă între ele cu o îndârjire care își are rădăcinile în certitudinea ori intoleranța de a deține adevărul sau dorința de a-l transmite și altora într-o formă mai mult sau puțin deformată.

Consecințele divizării se fac simțite și azi: nu toate războaiele religioase s-au stins, această categorie distinctă în tipologie nefăcând parte din registrul formelor perimate.

Actualmente, un prim pas de unire și unitate s-a realizat în plan politic, rămâne și în plan religios să-l înfăptuim, interconfesional-ecumenic și, apoi, interreligios.

În România (după căderea sistemului comunist) a dat voie cultelor să se exprime liber, să își construiască biserici și să achiziționeze posturi de radio și televiziune, au permis predarea religiei în școli. Totuși, numărul mare de creștini-ortodocși a făcut ca discrepanța dintre culte să fie foarte mare și aceasta a dat naștere unor discuții, disensiuni și tensiuni. 85% din populația țării aparține cultului creștin ortodox ceea ce conferă Bisericii Ortodoxe Române un cuvânt important în contextul pieței religioase românești. Al doilea cult ca importanță este Biserica Catolică cu 5% din populația tării, urmat de cultele neoprotestante care toate însumează 5%.

În spațiul occidental, francez, englez sau nord american, educația religioasă în școlile publice este un fapt de neconceput, fiind considerată o metodă educațională de manipulare a minților fragede, neformate. România și BOR au fost a acuzate în repetate rânduri de comunitățile religioase minoritare interne și de diferite organizații internaționale că practică tactici discriminatorii și instaurează monopolul religios ortodox pe întreg teritoriul. Unii jurnaliști atenționează că aceste tendințe discriminatorii este posibil să se adâncească pe fondul intereselor politice. Această realitate nu este specifică doar Românei, ci întregului bloc comunist, foarte mulți politicieni, foști comuniști, și-au construit discursul electoral în relație cu simboluri și termeni religioși pentru a deveni mai populari.

În domeniul televiziunii frecvențele sunt limitate și cu arii variate de acoperire: statistic postul cu cea mai mare acoperire este TrinitasTV care aparține Patriarhiei Române, urmat de CredoTV care este un post interconfesional protestant care poate fi urmărit prin rețeaua RDS-RCS prin instalarea unui decodor.

Astfel, BOR deține un singur post de televiziune pe care îl finanțează, dar are emisiuni televizate pe canalele naționale TVR1, TVR2, TVR Internațional care sunt finanțate din bani publici. De asemenea, marile evenimente religioase ortodoxe, Crăciunul și Paștele, pelerinajele sau diverse evenimente creștine sunt prezente la buletinele de știri ale tuturor posturilor de televiziune din România.

Dacă discutăm de prezența televiziunilor on-line diferența dintre ortodocși și neoprotestanți devine cu mult mai mare. Există trei posturi de televiziune ortodoxe online: TrinitasTV, OrtodoxTV, CreștinOrtodoxTV, și doar Trinitas TV emite live.

1.3. Comuniune. Cuminecare. Comunicare

Urmând cursul filologic, putem observa că în limba română, a comunica și-a deformat într-o oarecare măsură, sensul lui profund de a împărtăși pe care îl avea printre altele, latinescul communico, -are (a face comun; a împărți ceva cu cineva; a împărtăși). În schimb, acest sens – de ‚a împărtăși’, este păstrat în limba română de verbul a cumineca, cel care de-altfel, are aceeași rădăcină. Așadar, comunicarea este în esență – cuminecătură.

Creștinismul a dat un sens spiritual, euharistic, cuvântului comunicare, apropiindu-l de participarea credincioșilor la comuniunea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos. De aceea, interdicția de a primi Împărtășania și excluderea din comunitate a dat termenul de excommunicare. Între spațiul religios și domeniul comunicării interumane există legături de profunzime.

După părerile diferiților specialiști, comunicarea nu înseamnă doar a transmite un mesaj ci are un înțeles mai profund presupunând o continuă relaționare între toate formele de viață iar din partea omului, a comunica nu se referă doar la faptul de a transmite o simplă informație așa cum noi, de obicei, înțelegem (comunicare verbală, paraverbală sau prin metode media moderne).

Individul, prin comunicare stabilește și relații. Așadar, omul comunică – vorbind, gândind, simțind, dar și hrănindu-se, îmbrăcându-se, comportându-se într-un fel sau altul față de celelalte regnuri.

Omul, pentru a evolua, trebuie să conștientizeze cum comunică, în câte modalitîți și, să nu-și oprească atenția doar la aspectele vieții ce au o însemnătate aparentă, însă nesatisfăcătoare pentru suflet. El trebuie să forțeze trecerea de la comunicare la cuminecare. Dacă facem trecerea de la explicația laică a procesului de comunicare, observăm că în cadrul Bisericii, noțiunea de împărtășirea cu Dumnezeu-Cuvântul este utilizată în mod normal pentru a defini împărtășirea euharistică cu Trupul și Sângele Domnului.

Părinții Bisericii, urmând Sfânta Scriptură, vorbesc și despre o altă împărtășire cu Dumnezeu – Cuvântul, la fel de reală ca cea euharistică, mai exact – împărtășirea cu Dumnezeu – Cuvântul prin cuvânt. Această împărtășire nu exclude ci, din contră chiar pregătește unirea deplină cu Hristos prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui, „piscul vieții duhovnicești”

Biserica este alcătuită din părți vii ale unui întreg – credincioșii – care sunt permanent active, nu doar la adunarea dumincală participând la Sfânta Liturghie, ci sunt o comuniune de gânduri, trăiri, sentimente și idealuri, al căror mod de existență este întreținut în principiu, prin spiritul comuniunii. Referitor la acest aspect, Arhimandritul Teofil Tia specifica faptul că:”aceasta înseamnă că fără colectiv nu există individul și, deci, Noi îl precede pe Eu”. În acest sens, Biserica urmărește desăvârșirea credinciosului în Hristos, aceasta dobândindu-se numai prin participarea la viața Lui divino-umană.

Comunicarea sub toate aspectele ei (mai ales prin rugăciune sau cântare către Dumnezeu) deține un important și definitoriu rol în lucrarea de mântuire a fiecărui individ, ca de altfel și comunitatea, în centrul căreia se află preotul, ca factor de coeziune și, care are o deosebită importanță în formarea duhovnicească a omului. Preotul, fiind păstorul turmei celei cuvântătoare, trebuie ”să-i ajute pe tineri să se maturizeze ca adevărați creștini, prin intermediul experienței de comuniune a grupului”

1.3.1. Comuniunea

În cadrul Bisericii, comuniunea se manifestă pe mai multe planuri:

Comuniunea fraternă

Deoarece Biserica a fost considerată încă din primele veacuri trup tainic, ceea ce a caracterizat primele comunități creștine și caracterizează în continuare este tocmai sentimentul de apartenență la acest trup tainic. Atât scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii precum și scrierile nou-testamentare sunt pline de astfel de mărturii privitoare la participarea indivizilor și ardoarea cu care se întruneau aceștia fie „pentru a se ruga”, fie „pentru a lua hrană sfântă”, fie „pentru a-și împărtăși necazurile sau bucuriile”(Fapte 2, 42-47). Pentru a fi mai elocvenți, putem specifica însăși porunca Mântuitorului: „unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și eu” (Matei 18, 20), drept aceea observăm că și aparițiile Sale de dupa Înviere au avut loc în cadrul grupurilor (Femei Mironosițe, Apostoli)

Deși fiecare individ prezintă o personalitate și o individualitate specifică, totuși Biserica are o conștiință și o lucrare comună, care conduc către un scop comun. Cu privire la acest aspect, amintim cuvintele lui Tertulian care afirma că: „Suntem un corp prin sentimentul comun al aceleiași conștiințe religioase, prin unitatea învățăturii și prin legătura aceleiași speranțe. Ne unim în comunitate și în adunarea slujirii liturgice pentru ca, întocmai ca o trupă militară, să-L înconjurăm pe Dumnezeu cu rugăciunile noastre…Tot în aceste adunări se dau sfaturi, se fac îndreptări și mustrări în numele lui Dumnezeu. Se dau și hotărâri cu mare greutate pentru că suntem siguri că ne aflăm în fața lui Dumnezeu”

b. Comuniunea euharistică

În cadrul Liturghiei, credincioșii sunt un trup comun format din bucăți vii deoarece Hristos este în același timp atât cauză cât și scop al acestei comuniuni și totul se realizează cu referință la Hristos: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne în Mine și Eu în el”(Ioan 6, 56).

Atât pâinea cât și vinul devin în același timp simboluri și imagini desărvâșite ale legăturii dintre credincioși dar și viziunea unei noi lumi mântuite pe care Liturghia o prefigurează. Cu timpul, scopul principal al acestei slujbe s-a deformat, ea obișnuind să fie imaginea care întruchipează realitatea divină, „pe cât ne este nouă posibil a vedea”, nu doar o realitate viitoare fără rezonanță pentru comuniunea creștină contemporană.

Alexander Schmemann demonstrează că în vechea conștiință creștină, comunitatea sau sinaxa, cum mai era numită, apărea ca un efect al unei funcții liturgice necesare (comunitatea orizontală). Prin Taina Euharistiei ne unim cu Hristos ”într-un chip analog acelui în care Hristos a fost unit cu trupul Său natural”

Comuniunea ierarhică

Cultul divin, după cum bine știm, reprezintă însăși esența și viața Bisericii, având în centrul său Sfânta Liturghie pe care Sfântul Dionisie Areopagitul o numește Taină a Tainelor, deoarece în ea se încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe și unește deplin pe credincioși între ei, și pe toți cu Dumnezeu cel Unul, desăvârșind astfel comuniunea.

În cadrul sfintelor slujbe, cuvântul are o valoare puternic sacramentală, ritualul tainic fiind locul în care cuvântul se exprimă în modul cel mai real, mai elocvent și mai profund. Iisus Hristos, este în același timp și Cuvânt și Taină, căci „prin Taină noi devenim părtași Aceluia care vine și rămâne în noi în cuvânt. În taină, Hristos Cuvântul devine viața noastră”.

Asceza și mistica sunt două fundamente specifice spiritualității ortodoxe. Prin asceză, omul se purifică în mod continuu de păcate și de patimi, iar prin mistică, el îl contemplă pe Dumnezeu, odihnindu-și mintea în El. Vladimir Lossky argumentează că în teologie, experiența mistică este ori una pur teologică ori nu e mistică deloc.

Atunci când sunt împreună, asceza și mistica ne îndreaptă spre o cunoaștere nemijlocită a lui Dumnezeu, deoarece omul este trup și suflet, ambele se îndreaptă spre divin, spre desăvârșire. Maxim Mărturisitorul ne spune că „asceza este omorârea morții din noi, ca să se elibereze firea de sub robia ei” iar Pr. Stăniloae ne amintește că sunt două morți: „cea dintâi este produsă de păcat și este moartea firii, iar cea de-a doua este moartea după asemănarea lui Hristos, care este moartea păcatului și a morții produse de el”. Așadar, spiritualitatea este o reală cale de cunoaștere a lui Dumnezeu, cunoaștere ce se face în duh, prin iluminare.

Vorbind despre spiritualitate, C. Rădulescu – Motru, înțelegea „proprietatea pe care o are Sfântul Spirit de a uni, în mod mistic, prin prezența lui, ființa omenească cu lumina și iubirea dumnezeiască”. Mergând chiar mai departe, afirmă că “spiritualitatea este complexul de idei și sentimente, în special complexul de interpretări simbolice, prin care societatea unei epoci își justifică credința într-o ordine perfectă și eternă, pe care este sortită a o realiza pe pământ

Fără o credință într-o ordine perfectă și eternă, care să dea înțelesul vieții pe pământ, nu există spiritualitate. Popoarele, a căror conștiință simte nevoia acestei credințe, au spiritualitate. Spiritualitatea este climatul special sufletesc care întreține tendința spre un absolut transcendent, tendința pe care o au popoarele dotate cu însușiri nobile.”

1.3.2. Cuminecarea

În noaptea în care a fost trădat, Iisus Hristos a luat o pâine și a frânt-o, zicând: „Luați, mâncați; acesta este trupul meu, care se frânge pentru voi; aceasta să o faceți întru pomenirea Mea”(I Corinteni 11, 23-24). Liturghia euharistică trebuie să pună accent pe cele patru momente: luarea darurilor de pâine și vin, mulțumirea, frângerea și darea. În limbajul liturgic acestea se traduc astfel: ofertoriul, anafora, frângerea și cuminecarea (împărtășirea).

După cum am observat și în cele relatate până acum, Dumnezeu Cuvântul ne vorbește și ni se împărtășește prin Cuvânt în prima parte a Liturghiei – numită Liturghia Cuvântului. Această împărtășire/cuminecare se realizează prin citirea cuvântului cuprins în Sfânta Scriptură dar se actualizează numai în cadrul adunării euharistice. Mari Sfinți Părinți ai Bisericii(Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Clement Alexandrinul, etc.) evidențiază faptul că în Liturghie ne împărtășim cu Dumnezeu prin însăși cuvintele Sale.

Rugăciunea care precede Evanghelia este considerată o epicleză adevărată pentru ca Duhul cel Sfânt să facă prezent Cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii Sale. Cântarea Trisaghionului ne încredințează de Taina Sfintei Treimi printr-o enumerare treimică: ” Sfânt, Sfânt, Sfânt…” amintind în același timp de unimea firii dumnezeiești: ”…Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de mărirea Lui”

1.3.3. Comunicarea

Teoria modernă a informației și comunicării a reușit să își extindă aria de cuprindere asupra tuturor proceselor și fenomenelor din univers: de la organisme și celule ne-vii, plante, animale, astre și planete, până la comunicarea interumană. Comunicarea poate fi definită ca fiind un ansamblu de acțiuni care au în comun un schimb de informații între doi poli: emițător și receptor. Însă, procesul de comunicare ce se desfășoare între ființe, grupuri sau comunități presupune, alături de cei doi poli și prezența unui conținut (informația sau mesajul) și diverse mijloace de comunicare.

Atât emițătorul cât și receptorul au la rândul lor repertorii de semne care le sunt mai mult sau mai puțin comune, comunicarea găsindu-și sprijinul în partea comună a celor două repertorii și astfel, comunitatea nefiind niciodată absolut riguroasă. Deși, pentru a se putea percepe mesajul în mod corespunzător și fără factori perturbatori care să-l denatureze, e necesar un repertoriu comun emițătorului și receptorului, totuși acest aspect nu implică și ideea ca emițătorul să fie asemănător și din punct de vedere fizic cu receptorul. Așadar, emițătorul poate fi un om, un grup, o comunitate sau un organism precum un post de radio sau de televiziune.

Deși toată lumea are tendința de a defini comunicarea ca fiind un proces, totuși abordările diferite intervin în momentul în care se fac precizări și detalieri ale acestui proces. În acest mod, științele informației și ale comunicării pun accentul pe transmiterea de informații, iar cercetarea este orientată către procesul psihic al transmiterii de cunoștințe sau către interacțiunea om-mașină.

Unii cercetători preferă singularul știința comunicării respingând ideea unei însumări eclectice de cunoștințe despre felurite modalități de comunicare și argumentând că ”nu orice formă sau proces de comunicare – orice convorbire sau orice corespondență prin poștă – interesează această știință”. Mulți dintre acești specialiști o definesc ca „știința care studiază circuitele profesionale și instituționale ale informației, fie că această infromație este destinată publicului în general sau unui public specializat”

Din punct de vedere istoric, comunicarea între oameni reprezintă primul instrument spiritual în procesul socializării. Suntem puși în situația de a comunica de fiecare dată când dorim să transmitem gânduri, idei, sentimente, emoții, păreri pro sau contra, când dorim să convingem sau să influențăm și chiar pentru simplul fapt de a socializa. Acest fenomen al comunicării a fost analizat și tratat încă din cele mai vechi timpuri și continuă și astăzi deoarece comunicarea evoluează constant și prinde din ce în ce mai interesante forme.

Mărginindu-ne doar la comunicare interumană care se desfășoară între persoane și făcând abstracție de comunicarea animală și de cea între artefacte, punem problema intenției și finalității comunicării. José Aranguren este cel care afirmă imposibilitatea non-comunicării însă insistă asupra feed-backului: ”comunicarea este o transmitere de informații la care se așteaptă răspuns”. Astfel, fiind privită ca o interacțiune dintre emițător și receptor, comunicarea este înțeleasă ca fiind „ansamblul proceselor fizice și psihologice prin care se efectuează operația punerii în relație cu una sau mai multe persoane în vederea obținerii unor anumite obiective”

Comunicarea este considerată ca un sistem complex, în care se ține seama de absolut tot ceea ce se întâmplă atunci când persoanele intră în interacțiune și provoacă procese cognitive, afective, voliționale sau la nivelul subconștientului. De aceea și abordarea psihosociologică este centrată pe comunicarea interpersonală (duală, triadică, sau de grup). Transmiterea de informații (care sunt mereu multiple) este doar o parte a procesului de comunicare și face parte dintr-un întreg care conține diverse niveluri de interacțiune.

În opera sa, intitulată Cele 12 leg universalei ale succesului, Herbert Harris face următoarea afirmație: „Trebuie să existe o comunicare zilnică, personală, cu Creatorul. Această comunicare trebuie să fie o rugăciune de îndreptare care te va pune în rezonanțtă cu energiile benefice din tine și din univers”.

În dicționarele românești, la fel ca și în dicționarele altor limbi, pentru cuvântul comunicare aflăm următoarele semnificații: informație, înștiințare, știre, raport; contact, relație, legătură; prezentare într-un cerc restrâns de specialiști a unei contribuții personale într-o prezență științifică.

Scriitorul francez, Gilles Willet consideră că ”în toate mediile se conștientizează tot mai mult faptul că o societate, o instituție sau o întreprindere se contituie și se mențin datorită și prin intermediul numeroaselor procese și rețele de comunicare, care le dau coerență. Lucrurile stau la fel pentru toate relațiile umane. Începem a sesiza faptul că acțiunea comunicațională și acțiunea organizațională depind reciproc una de alta.”

Mulți specialiști din domeniul comunicării au ajuns la concluzia că, la nivel de schimb de informații, comunicarea presupune totuși o minimă compatibilitate a celor ce procesează informația și sunt implicați direct în acest act. De cele mai multe ori, prin comunicare se creează și se dezvoltă diverse însușiri ale personalității umane: inteligență, entuziasm, originalitate, simțul realului și simțul umorului, observația, capacitatea de a folosi cunoștințele, gustul pentru frumos, cumpătarea, etc.

Astăzi, cuvântul comunicare a devenit un așa-zis însoțitor al celor mai tulburătoare experiențe intelectuale, un concept ce atrage și este utilizat cu o frecvență de invidiat. Cercetătorul James Lull având o concepție originală, afirmă: „Comunicarea este terenul de întâlnire conceptuală unde se intersectează relațiile interpersonale și inovațiile tehnologice, stimulentele politico-economice și ambițiile socio-culturale, divertismentul ușor și informația serioasă, mediile ambiante locale și inflențele globale, forma și conținutul, substanța și stilul”

O importantă lucrare referitoare la comunicarea interumană a apărut în sec. V î. Hr. și aparținea lui Corax. Aceasta se numea Arta retoricii și cuprindea primele elemente de teorie ale comunicării. Filosofi de renume ca Platon sau Aristotel au avut o importantă contribuție în studiul comunicării din viața academică greacă. În Imperiul Roman, filosofi importanți ca Cicero, contribuiau la elaborarea unui prim model al sistemului de comunicare.

În comparație cu celelalte forme de comunicare, comunicarea religioasă este cea care depășește sfera relațiilor interumane deschizându-se spre transcendență. Din punct de vedere religios, individul are intenționalitate spre comuniune și trăiește deseori experiența întâlnirii cu sacrul fie prin nostalgia căutărilor înfrigurate, fie prin certitudinile credinței și calea deschisă către Cineva care este mai presus de lume – Dumnezeul cel viu.

Specificul comunicării religioase este deschiderea către trancendență, manifestată prin legăturile ce se stabilesc pe verticală între om și sacru, precum și prin încărcătura adusă de această relație asupra comunicării în plan orizontal, între persoanele umane.

Dumitru Stăniloae spune că predispoziția pentru comunicare religioasă este constitutivă ființei umane: „Există, fără îndoială, în om impulsul de a căuta dincolo de lume temeiul ei, de a transcede cele văzute, fiind mânat și de evidenta insuficiență a lor și a sa proprie…Această înclinație spre credință e o parte din chipul umbrit al lui Dumnezeu rămas în om”. Asemănător comunicării dintre oameni, nu numai manifestările pozitive (atitudini, cuvinte, gesturi) stabilesc raportul de comunicare, ci și absența acestora sau renunțarea temporară la ele

Încă de la apariția ciberneticii și a teoriei informației, comunicarea s-a impus ca o problemă majoră de cercetare cu o extindere destul de puternică în toate sferele cunoașterii științifice. Comunicarea reprezintă o modalitate de legătură în spațiu și timp între un anumit sistem și mediul extern. Conform acestei semnificații, comunicarea devine nu numai un atribut al omului, respectiv al sistemelor socio-umane, ci și al sistemelor fizice și biologice, la nivelul cărora se realizează diferite procese de reglare.

O comunicare eficientă – indiferent de domeniul în care are loc aceasta – protocol, negociere, relații publice etc., înseamnă înainte de toate, dorința de a construi un cod comun, de a ieși din propriul limbaj pentru a te împărtăși din al interlocutorului, respectiv de a construi acel cod comun, condiție a priori pentru a avea loc comunicarea.

Însăși etimologia cuvântului comunicare ne conduce spre această idee: termenul latin communicare însemna la început punerea în comun a unor lucruri de indiferent ce natură”. Termenul comunicare aduce cu sine întreaga încărcătură de ambiguități și conotații acumulate de-a lungul vremii. Aflat într-o spectaculoasă creștere de popularitate, atât în limbajul uzual cât și în terminologia unor diverse domenii sociale (și nu numai) conceptul de comunicare derutează prin multitudinea ipostazelor sale și tinde să se constituie într-o permanentă sursă de controverse.

Comunicarea este cea care îl definește pe om în diferența sa caracteristică. După cum ne amintea Aristotel, natura nu creează nimic fără un scop anume (telos), drept pentru care, omului i-a fost dat graiul articulat ca să intre în legătură cu semenii săi. Pornind de la acest semn distinctiv al speciei noastre, filosoful grec definește omul ca fiind zoon politikon, respectiv ca fiind singura ființă ce posedă grai articulat (nu nearticulat precum animalele) având astfel în acest mod capacitatea de a intra in interacțiune directă cu semenii săi (de a întemeia o familie, un sat, un oraș), mai simplu spus – de a comunica.

Prin urmare, comunicarea este omniprezentă, ea constituind substanța oricărui comportament uman, de la metafizică la un surâs, de la oglindirea în privirile unei ființe dragi, la simplul salut dintre doi oameni, de la complicatul mecanism al protocolului ceremonios între doi oameni de stat, până la respectul minim reciproc.

Bernard Voyenne ne spunea că „A trăi în societate înseamnă a comunica”. Vedem astfel că există o nevoie de a comunica, de a transmite sau de a afla de la semenii noștri idei, informații, sentimente, comunicarea fiind o trăsătură fundamentală a omului, devenind o necesitate vitală. Teoreticianul francez afirmă că „schimbul de informații, de idei, înțelegerea dintre oameni sunt pentru societate în aceeași măsură de importante ca și respirația pentru organism”.

Deși există peste 120 de formulări ale diverselor definiții ale comunicării, ne vom îndrepta atenția către cea care nu concepe comunicarea în absența unui subiect dotat cu conștiință și vom evidenția definiția dată de Carl I. Hovland, Irving I. Janis și Harold H. Kelley: „Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditorul)”.

Sociologul și cercetătorul american, Wilbur Schramm, în studiul său numit Procesul comunicării, se referă la același înțeles al termenului: „Când comunicăm, încercăm să stabilim o comuniune cu cineva. Adică încercăm să împărtășim o informație, o idee sau o atitudine”.

O dată cu răspândirea creștinismului s-a conturat sensul sacramental, cuvântul desemnând împărtășirea credincioșilor în cadrul agapelor ce s-au aflat la originea serviciului liturgic de mai târziu. Constantin Noica în Cuvânt împreună despre rostirea românească reliefează faptul că românii au păstrat în limba lor înțelesul cultual, ecleziastic al latinescului communicare, moștenit sub forma cuminecare (a se împărtăși de la, a se împărtăși întru ceva). În acest sens, filosoful român scrie: „Comunicarea nu e totul, comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificații și înțelesuri; cuminecarea e de subînțelesuri”. Constantin Noica evidențiază în felul acesta importanța axei verticale în economia conceptului nostru.

Întâlnim destul de frecvent afirmația că trăim într-o eră a comunicării. Paradoxul constă în faptul că, deși mijloacele de comunicare cunosc o dezvoltare fără precedent în secolele XX–XXI (apariția televiziunii și a Internetului), nu putem observa în același timp un progres al comunicării interumane, ba dimpotrivă. Cu alte cuvinte, în timp ce axa orizontală a comunicării (comunicația) ia amploare, cealaltă dimensiune fundamentală a conceptului (cuminecarea) nu poate să țină pasul cu ea, se subțiază din ce în ce mai mult, până la disoluție uneori.

Comunicarea este un sistem semiotic complex format din două nivele de semnificare: un prim nivel de articulare – cel al cuvintelor, și un al doilea sistem de articulare – cel nonverbal și elementelor de paralimbaj. Acestea trebuie întotdeauna analizate împreună formând un întreg. Albert Mehrabian arată că impactul total al comunicării este compus din 0,7 element verbal (aspectul pur informativ), 0,38 element vocal (mod de transmitere) și 0, 55 aspect facial și corporal. Altfel formulat, impactul unei conversații depinde numai în proporție de 7% de cuvintele rostite, în timp ce mimica și gesturile au un aport de 55%, iar intonația și celelalte elemente vocale 38%.

După Charles Morris, un limbaj sau un cod reprezintă o pluralitate de semne care, potrivit unor reguli de combinare, au o semnificație comună pentru un număr de interpreți și care poate fi produsă de aceștia. Mai precis, „codul este un sistem de semne alcătuit din unități (semnele) și structuri (reguli de combinație), iar esența constă în asocierea structurilor de elemente sensibile cu structuri de semnificație”. Pentru a sesiza semnificația unui semn (cuvânt, expresie, gest), „emițătorul și destinatarul trebuie să aibă un cod comun, adică o serie de reguli care permit a atribui o semnificație semnului”.

Prin urmare, pentru producerea și transmiterea mesajelor este nevoie de cunoașterea și respectarea codurilor de comunicare. Acestea reprezintă unirea a două componente: un repertoriu de semne și reguli de ansamblare a acestor semne, care permit producerea de mesaje semnificative (inteligibile și purtătoare de informație).

În ceea ce privește comunicarea verbală, lingvistul Roman Jakobson afirma că: „orice act de vorbire reunește un mesaj și patru elemente legate de acesta: emițătorul, receptorul, tema mesajului și codul utilizat”. Mesajul este propriu-zis obiectul comunicării, iar codul – instrumentul lingvistic al mesajului.

Vorbirea este semnul distinctiv al omului considerat ca animal social (Aristotel). Într-adevăr, funcția primordială a limbajului este comunicarea între indivizi.

Actul comunicării se realizează prin mijloace de transmitere a informațiilor de către o persoană spre o altă persoană, de către o persoană spre un grup de persoane sau de către un grup de persoane către alt grup de persoane.

În cazul comunicării directe, între parteneri se stabilește un anume tip de relații, pe care sociologia le numește relații primare. Iată cum descrie Bernard Voyenne procesul comunicării directe: „O persoană – emițător – intră în contact direct cu o altă persoană – receptor – sau, eventual, cu un număr dintre aceștia din urmă, prin intermediul unui sistem de transmitere fizic, al unuia simbolic (codul lingvistic) cu condiția ca această cheie să fie cunoscută de ambele părți care comunică”

Comunicarea are loc imediat și reciproc. Se realizează astfel conexiunea inversă, răspunsul, prin care relațiile dintre emițător și receptor suferă modificări, primul devenind receptor, iar receptorul emițător. În cadrul ei se creează premizele necesare dialogului (punctul culminant al comunicării), schimbului constant de idei, fără intermediari, prin urmare devenind comunicarea interpersonală prin excelență. Comunicarea constituie forma completă de comunicare. Toate celelalte tipuri de comunicare nu reprezintă altceva decât substitute ale acesteia.

Capitolul 2

Comunicarea verbală și non-verbală în spațiul eclezial

„Afectivitate și inteligență au și celelalte ființe, intelect are însă numai omul, deoarece numai el a reușit să vorbească”.

Henri Wald

2.1. Comunicarea verbală

În literatura de specialitate, în funcție de codul folosit există comunicare verbală, paraverbală, nonverbală și mixtă. Vorbirea este o paradigmă a tuturor celorlalte forme de comunicare, iar comunicarea orală reprezintă modalitatea cel mai des întâlnită de comunicare. Să ne oprim în cele ce urmează puțin asupra ei.

Există mai multe tipuri de comunicare orală, fiecare cu trăsăturile sale caracteristice: intervenția, alocuțiunea, toastul și discursul. Discursul sau cuvântarea este comunicarea prin care se susține, argumentat, în fața unui auditoriu, o problemă, o idee. O astfel de cuvântare este des folosită în Biserică sub forma predicii, a parenezei, a necrologului, etc.

Revenind la comunicarea verbală, evidențiem caracterul ei simbolic, ce o deosebește net de toate sistemele de semnalizare sonoră întâlnite în lumea animală. „Expresie directă a reacției la schimbări concrete din mediul exterior sau din propriul organism, „graiul” animalelor este lipsit de detașarea necesară pentru instituirea unui sistem convențional de semne arbitrare, propice obiectivării emițătorului, de felul celui pe care se bazează vorbirea umană. La acest fapt se referea Aristotel în antichitate, atunci când definea omul ca zoon politikon pornind tocmai de la graiul articulat (pe care animalele nu îl au). Omul este zoon politikon, adică acel animal social înclinat către sociabilitate și comunicare. Paradoxal, comunicarea dintre oameni nu va fi niciodată totală, dar fără comunicare nu poate exista omenire.”

O trăsătură destul de importantă ce caracterizează comunicarea verbală este reprezentată de productivitate (se folosește și termenul de creativitate când e vorba de scriitorii de excepție). Acest concept se referă cu exactitate la capacitatea oricărui vorbitor de a enunța fraze alcătuite de el însuși în chiar clipa rostirii lor. Există, bineînțeles, și formule prefabricate pe care le reproducem în diferite situații fixe, dar, în general, omul când vorbește liber nu repetă întocmai, ci construiește de fiecare dată secvențe a căror paternitate îi aparține. Deoarece această trăsătură îi oferă celui care o utilizează atât posibilitatea de a construi orice fel de enunțuri își dorește, cât și pe cea de a relata despre diverse evenimente și situații in absentia, creează câmp liber pentru manifestarea unor produse atât de neplăcute ale comunicării umane, și anume: minciuna și zvonul.

Cuvântul rostit acționează incomparabil mai puternic, posedă un magnetism, un generator nu o dată de efecte hipnotice. Dincolo de nivelul metaforic, hipnoza reală, indusă în condiții de laborator scrupulos controlate, se realizează aproape fără excepție prin intermediul canalului verbal

Scopul unui discurs verbal este acela de a convinge și de a emoționa. Pentru aceasta, vorbitorul trebuie să respecte atât regulile logicii formale (logica aristotelică), cât și procedeele stilistice, prin care se realizează expresivitatea comunicării: interogația și invocația retorică, exclamația, apostrofa, reticența, suspensia, aluzia, dubitația, deprecația etc. În discursul oral intervin elemente ale comunicării non-verbale, cum ar fi: gesturile, mimica, accentele, pauzele, tăcerile, debitul verbal, repetițiile, modulațiile tonului, replicile în suspensie, enunțuri incomplete, ambiguitatea etc.

În cadrul unui nivel determinat al piramidei stilurilor, variațiile de exprimare verbală de la un vorbitor la altul sunt reflectate prin intermediul conceptului de idiolect, definit drept: „inventarul deprinderilor verbale ale unui individ într-o anumită perioadă a vieții sale”.

Diversitatea situațiilor de comunicare dă naștere unor distincții între modurile de adresare orală, categorie din care fac parte registrele de exprimare, ce corespund rolurilor pe care vorbitorii le joacă într-un context dat.

„Din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale. Comunicarea umană se ocupa de sensul informației verbale, prezentată în formă orală sau scrisă și de cel al informației non verbale, reprezentată de para limbaj, mișcările corpului și folosirea spațiului.”

Comunicarea apare în contexte diferite: interpersonal, public, de masă, inter cultural, în grupuri mici, organizațional, familial, în domeniul sănătății sau politic, iar natura comunicării se schimbă în funcție de context.. Astfel, elementele componente ale acestui proces, al comunicării, cât și participanții, diferă în funcție de situații.

Un mesaj poate fi transmis în același timp prin mai multe canale senzoriale. „Cu cât mesajele sunt mai complexe, cu atât mai intens sunt antrenate canalele senzoriale și combinarea lor este cu atât mai extinsă”.

Toate definițiile comunicării au cel puțin următoarele componente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informații, concepții, păreri, fie de la o persoană la alta, fie de la un grup la altul; comunicarea poate fi numită un „arbitru al speciei umane”; nici un fel de îndeletnicire, de la neînsemnatele activități ale rutinei de zi cu zi pe care le trăim fiecare dintre noi și până la cele complexe desfășurate la nivelul organizațiilor, nu pot fi formulate în afara procesului de comunicare.

În domeniul economic, comunicarea implică oameni, organizații, reguli dar și elemente de etică profesională. Din punct de vedere etimologic, noțiunea de comunicare indică acțiunea de a pune în comun, a împărtăși, a amesteca, a face parte.

James Lull considera că: „Comunicarea este terenul de întâlnire conceptuală unde se intersectează relațiile interpersonale și inovațiile tehnologice, stimulentele politico-economice și ambițiile socio-culturale, divertismentul ușor, forma și conținutul, substanța și stilul”.

Cea mai simplă definiție a comunicării – și cel mai des întâlnită – este cea de mijloc de „transmitere a ideilor”. Totuși este o definiție limitată, deoarece surprinde doar procesul, nu și implicațiile acestuia. Rămâne descoperit, astfel, aspectul comportamental al fenomenului, interacțiunea directă indusă de simplul fapt al comunicării. Level & Galle (1998) evidențiază caracterul de interacțiune al comunicării, definind-o ca: „o întâlnire a minților în scopul de a transmite informații, de a forma convingeri, de a da naștere unor emoții sau de a induce comportamente.”

Analizând la nivel de sinteză, mass-media (cu formele „clasice” ale comunicării de masă) vizează „instituțiile sociale care se ocupă cu producerea și distribuția cunoștințelor și care se disting prin următoarele caracteristici: folosirea unor tehnici (relativ) avansate pentru producția de masă și distribuirea mesajelor; organizarea riguroasă și reglementarea socială a activității lor; trimiterea mesajelor către audiențe (în mod potențial) foarte mari, care sunt necunoscute comunicatorului și care sunt libere să-i preia mesajele sau să le refuze”.

Trebuie menționat ca pe lângă aspectele procesuale și comportamentale, care caracterizează procesual comunicării avem și rolul interpretării. „Ne referim aici la înțelegerea mesajului, a ceea ce este comunicat. Interpretarea este pasul intermediar între transmiterea unui mesaj și reacția comportamentală indusă de acesta, este activitatea de punere în context a ceea ce este comunicat, de procesare. Astfel, sunt luate în considerare circumstanțele în care se situează comunicarea respectivă, normele și valorile implicate (atât interne, personale, cât și externe, sociale).”

O definiție a comunicării ce subliniază acest aspect e cea a lui Smith: „Comunicarea este procesul de trimitere, receptare și interpretare a mesajelor, prin intermediul căruia relaționăm unii cu alții și cu lumea înconjurătoare.”

În general, comunicării umane îi corespund două mari tipuri de relații: directe și indirecte. Comunicarea directă este reprezentată de situația în care doi sau mai mulți indivizi interacționează în același spațiu fizic. Aceasta reprezintă comunicarea interpersonală.

Tot în concepția lui, „comunicarea mediată include două tipuri de relații: comunicarea intermediata tehnologic, care leagă grupuri umane mai puțin numeroase și comunicarea de masă, care leagă conglomerate sociale enorme.

După criteriul modurilor de realizare, se pot distinge două mari forme de comunicare umană: comunicarea directă și comunicarea mediatizată, indirectă. Primei categorii îi corespund toate situațiile de comunicare în care emițătorul și receptorul/receptorii se află în același loc, deci în proximitate fizică, comunicării mediatizate îi corespund toate formele de comunicare ce se sprijină pe un suport tehnic și vizează fie un destinatar individual (scrisoare, telefon) fie unul colectiv (afiș publicitar, afișe electorale, televiziunea, internetul, presa scrisă, filmele, radioul, fluturașe publicitare).

2.1.1. Comunicarea prin cuvânt

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, cuvântul este definit astfel:

CUVÂNT ~ inte n. – Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens(sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă.

Chiar dacă Ce spun? ocupă un rol mai puțin important (cuvintele rostite – 7%) decât Cum spun? (non-verbal și paralimbaj 93%) comunicarea se face îndeobște prin cuvinte, iar oamenii presupun că aceste cuvinte „transportă” înțelesuri – imagine cu totul înșelătoare. Vorbele nu își conțin sensurile, acestea neexistând decât în mintea celor care le utilizează. Cuvântul rostit nu e nimic altceva decât un semnal fizic care, o dată ajuns la un receptor, poate sau nu să declanșeze în mintea acestuia un înțeles, strict condiționat însă de cunoașterea unui cod anume, în absența căruia comunicarea este imposibilă.

Cuvântul joacă și mimează lumea în aceeași măsură în care o semnifică. Acestei funcții expresive i se asociază funcția magică sau estetică a limbajului. Detașându-se de lucru, cuvântul pare al domina cu ușurință. El spune ceea ce nu există încă și reînvie ceea ce a dispărut. Mitul, mytohos, este, după etimologia greacă, cuvântul însuși. De funcția magică a limbajului se leagă și funcția sa estetică. Nu s-a păstrat în poezie puterea de incantație a limbajului? Cânturile poetului sunt numite în latină carmina, „vrăji”. Acesta este sensul ce trebuie dat titlului unei culegeri de versuri de Paul Valery, Charmes.

Multiplicitatea limbilor ne arată în mod evident transcendența gândirii în raport cu cuvintele, contingența cuvintelor în raport cu gândirea. În dialogul lui Platon intitulat Cratylos, Hermogenes declara deja că: „de la natură și în chip originar nici un nume nu aparține vreunui lucru în particular, ci în virtutea unei hotărâri și a unei deprinderi”. Aristotel reia acest punct de vedere: semnul funcționează grație unei convenții între oameni (thesei), nu grație naturii (physei).

I-a revenit însă unui lingvist contemporan sarcina de a preciza și adânci această idee veche și de a trage din ea toate consecințele. În Curs de lingvistică generală, publicat în 1916, Ferdinand de Saussure (1857-1913) arată în mod expres că natura semnului este arbitrară. Între semnul lingvistic (pe care semiotica îl numește semnificant) și conceptul pe care îl reprezintă (semnificat), nu există relație intrinsecă. Nu există o legătură de cauzalitate internă între un anume semnificat – soră, de exemplu, și lanțul fonic care îl reprezintă (s-o-r-ă). „Ideea de soră nu este legată prin nici un raport interior cu șirul de sunete care îi servește drept semnificant”.

După Ferdinand de Saussure, un semn este alcătuit dintr-un semnificant și semnificat, „semnificantul este imaginea semnului așa cum o percepem noi – semnul de pe hârtie sau sunetul; semnificatul este conceptul mental la care se referă acesta; concept care este mai mult sau mai puțin comun tuturor membrilor aceleiași culturi, care împărtășesc aceeași limbă”.

Faptul esențial care trebuie reținut plecând de la analizele saussuriene este acela că limbajul constituie, mai degrabă decât un fapt natural, o instituție, o deprindere – cum spunea Platon, care trebuie exersată (ca orice deprindere), pentru a se ajunge la competență comunicațională. Or, cei mai mulți dintre noi pornim de la premiza că dacă vorbim aceeași limbă, maternă de exemplu, automat există un cod comun între noi și trebuie să ne înțelegem, să comunicăm. Avem de-a face cu o confuzie (cu consecințe grave în cadrul comunicării interpersonale); la nivel conotativ semnificațiile cuvintelor diferă de la o persoană la alta, prin urmare, emițătorul și receptorul nu au – la modul obiectiv – cum săopereze cu același cod, nu există o identitate între activitatea cortexului și ceea ce numim conștiință.

Cuvintele sunt niște sunete ce primesc semnificație și sens, prin legătură, exprimând sensul într-o măsură limitată și ambivalentă. Acestea sunt folosite atât pentru evidențierea unor lucruri reale, dar și pentru a minți sau a înșela, astfel menirea lor depinzând de cel care o folosește. Un cuvânt poate fi un dușman sau un medicament, o armă ce poate ucide sau înălța. Cuvintele sunt pur și simplu sunete care înlocuiesc sentimentele, gândurile și experiența…sunt simboluri, semne, embleme. Prin cuvânt poți să bucuri pe cineva sau poți întrista, prin cuvânt îți poți exprima trăirile și sentimentele și tot prin cuvânt poți salva un suflet sau îl poți arunca în deznădăjduire. Constantin Noica definea cuvântul astfel: „Un cuvânt este un arbore. Că s-a născut pe pământul tău ori că a căzut ca o sămânță din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică.”

În viața noastră, cuvintele înseamnă extrem de mult. Trăim într-o societate postmodernă și democratică în care susținem cu tărie libertatea de opinie, însă în momentul în care opiniile persoanelor publice sau extrem de influente (jurnaliști, vedete, politicieni, etc.) ajung să învenineze și să pervertească marea masă a populației, Biserica trebuie să ia atitudine prin toate mijloacele posibile, atât prin cele tradiționale (cateheze, predici, pastorale) cât și prin canalele media moderne și cu impact masiv (presă, tv, radio, presă online).

Având origine divină, cuvântul nu este doar un sunet exprimat, ci este, cum bine spunea Confucius, „vocea inimii”. El ne comunică o realitate și nu aduce doar o veste ci ne îndeamnă să descoperim însăși tainele persoanei. Cuvântul și realitatea sunt de nedespărțit. Acolo unde este unul este și celălalt.

În Vechiul Testament, pentru cuvânt se folosește ebraicul ”dābār”, care, spre deosebire de grecescul ”logos”, are în ebraică o semnificație cu mult mai concretă. Așadar, el înseamnă atât ”cuvânt”, cât și ”fapt”, ”lucru”, și desemnează nu numai o realitate verbală ci și o realitate ca ființare. Spre deosebire de limbile indo-europene, în ebraică distincția dintre cuvânt și fapt/lucru nu este concepută ca o prăpastie între adevăr și realitate, ce ar face imposibilă (sau cel puțin, improbabilă) cunoașterea, ci, mai curând ca o complementaritate epistemologică. Astfel, sensul primar al cuvântului „dābār” nu este, de „lucru” ci acela de „cuvânt”, „rostire”. De asemenea, nu înseamnă pur și simplu „obiect”, ci trimite mai curând la realitatea în dinamica ei, desemnând „lucrul Domnului”.

Încă de la început a existat o familiaritate între Dumnezeu și om, manifestată printr-o comunicare directă prin cuvinte. Protopărinții Adam și Eva primesc binecuvântare de la Dumnezeu și conversează cu El, Cain e mustrat prin cuvinte pentru fapta sa iar Noe ascultă glasul Domnului și face cele ce i s-au zis, scăpând astfel de urgia potopului.

Dumnezeu a vorbit oamenilor și prin îngeri: un înger îl oprește pe Avraam să-l jertfească pe Isaac, unicul său fiu (Facere 22,12), printr-un înger a fost întărit Ghedeon în misiunea sa (Judecătorii 6, 12) și tot prin înger primește mama lui Samson făgăduința că va naște un fiu. Îngerii se arată în chip văzut, se poate conversa cu ei, materialitatea asumată fiind doar spre ajutor în ușurarea comunicării. Această comunicare a lui Dumnezeu prin îngeri transmite o spiritualitate pesonalistă a comuniunii treimice.

Acest cuvânt al lui Dumnezeu este imperativ și cere de la oameni să fie împlinit în fapte. Patriarhul Avraam ascultă porunca Domnului, și făcându-se bineplăcut lui Dumnezeu ajunge chiar să negocieze cu îndrăzneală, soarta cetăților Sodoma și Gomora: „Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere și cenușă” (Facerea 18, 27). Moise, de asemenea, vorbește cu Dumnezeu pe muntele Sinai, devenind mesagerul Domnului.

Făcând referire în continuare la Logos, trebuie dintru început specificat că acesta este folosit atât în literatura teologică cât și în scrierile din domeniul comunicării.

Termenul provine din greacă fiind adoptat de Tradiția patristică și folosit de mulți Sfinți Părinți ai Bisericii, mai cu seamă în secolul al IV-lea la părinții capadocieni. În scrierile acestora, Logosul era în realitate, atribuit lui Hristos, ca nume, întrupat la plinirea vremii. De asemenea, concomitent, Logosul este Persoană a Sfintei Treimi ce prin Crucea Sa, desparte vechiul de nou.

Astăzi, oricine s-ar ocupa de filologie sau lingvistică înțelege prin Cuvânt acea unitate lexicală distinctă, fără de care procesul comunicării nu poate exista și care are un fundament sacru. Însă, cea de-a patra Evanghelie a Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan începe foarte clar: ”La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”(Ioan 1, 1). Ceea ce ne spune Sf. Ev. Ioan reprezintă esența învățăturii lui Hristos transmisă ucenicilor și comunicată de Sf. Evanghelist, ucenicul cel iubit de Mântuitorul. Altfel, putem cu ușurință observa din acest verset, rolul de geneză al cuvântului, gândindu-ne implicit la Creație. De asemenea, Ioan menționează în Evanghelia sa: „Cuvântul era Lumina cea adevărată”(Ioan 1, 9).

2.2. Comunicarea nonverbală – parte integrantă a mesajului transmis de Biserică

După cum descoperim în experiența noastră de zi cu zi, comunicarea nu presupune doar (uneori nu neapărat) folosirea limbajului sonor. Comunicăm și atunci când tăcem, mergem, dăm din mâini, ridicăm umerii sau sprâncenele, etc. Comunicăm și nonverbal, cu ajutorul gesturilor, expresiilor feței și a altor mișcări ale corpului.

Această formă de comunicare e numită de specialiști metacomunicare (gr. meta – dincolo, în completare la), adică interpretarea celor transmise de cineva înainte și după rostirea cuvintelor. Metacomunicarea are limbajele ei specifice: limbajul tăcerii, limbajul trupului cu postura, mimica și gestica, limbajul spațiului și cel al timpului. Aceste limbaje sunt folosite de om instinctiv, inconștient, automat dar cunoașterea și înțelegerea lor îi aduce multe foloase în procesul comunicării. Prin gesturi, ținută, poziție a trupului și prin distanța menținuă se realizează o cantitate mai mare de comunicări interumane, decât pe orice altă cale.

Din cercetările întreprinse până acum, se pare că dispunem de prea puține informații utile despre acest tip de comunicare, despre limbajul trupului. În cartotecile bibliotecilor și universităților pot fi întâlnite studii pe această temă, dar cele mai multe dintre ele sunt doar compilări ale unor presupuneri teoretice formulate de autori lipsiți aproape total de experiență practică în privința contactelor cu alte persoane.

Trupul întreg este, prin excelență mijloc de comunicare. Orice mișcări ale corpului sunt semnale, de multe ori în strânsă legătura cu mesajul comunicării verbale, dar uneori în opoziție cu acesta. Mișcările trupului dezvăluie partea afectivă, emoțională a mesajelor noastre.

Prin trup, prin ceea ce numesc specialiștii limbajul trupului, se stabilesc legături între oameni de limbi și culturi diferite prin atitudini care au aceeași semnificație aproape în toată lumea, și, în același timp, fiecare își păstrează amprenta personală, culturală și socială în care s-a format.

Cel mai important rol al limbajului trupului este acela de a transmite:

Vorbitorului informații despre măsura în care ascultătorul a înțeles și acceptat mesajul

Ascultătorului informații despre intențiile, sentimentele, sinceritatea, competența etc. a vorbitorului.

Din acest motiv este foarte important pentru partenerii comunicării să învețe descifrarea limbajului trupului. Fără această descifrare o mare parte din conținutul comunicării se pierde și altă parte se receptează greșit.

O importanță aparte în comunicarea prin intermediul trupului o are atitudinea omului față de spațiul în care se mișcă și de poziția socială pe care o ocupă. Spațiul influențează felul în care comunicăm și este folositor să știm să-l folosim pentru a comunica eficient.

Edward T. Hall in cartea sa The Hidden Dimension , arată că spațiul personal al ființei umane este împărțit în patru tipuri de distanțe, în funcție de diferitele tipuri de civilizație și de relații, fiecare dintre ele având o zonă apropiată și o zonă îndepărtată:

Datorită modului în care oamenii au învățat să-și controleze expresiile feței deseori este greu de detectat adevărata stare a celor care intră în comunicare. Dar aceasta poate fi totuși dedusă din relația dintre cuvintele rostite și alte mișcări ale corpului, care sunt mai evidente și comunică adevăratele sentimente.

2.3. Conflictul dintre comunicarea verbala și cea nonverbală

Concluzionând, tot ceea ce facem și trăim ese definește prin comunicare. Faptele demonstrează mai bine decât cuvintele. Deseori mesajul verbal transmis împreună cu cel nonverbal ne oferă un înțeles opus. De exemplu, suntem în vizită la cineva și ne ridicăm să plecăm. Gazda spune: „mai rămâi, te rog!” în timp ce se uită la ceas și se ridică în picioare.

Când semnificația mesajului nonverbal intră în conflict cu cea a mesajului verbal, este bine să acordăm mai multă credibilitate mesajului nonverbal.

CAPITOLUL 3

Religia contemporană și influența tehnologiei asupra sa

“Știința fără religie este șchioapă,

religia fără știință este oarbă”.

Albert Einstein

3.1 Raportul și relația dintre știință și religie

În ultímele decenii ale secolului XX inclusiv primul deceniu al secolului XXI, tehnologia a suferit o evoluție explozivă în sensul în care, astăzi, mașinăriile fac parte din viața noastră iar în unele cazuri sunt vitale. Includem aici toate domeniile in special cel al medicinei în randul căruia s-au făcut progrese uimitoare și s-au salvat sute de vieți cu ajutorul medicamentelor sau a aparaturilor medicale. Această ascensiune a tehnologiei conferă un avantaj știintei în detrimentul religiei din simplul motiv pentru care oamenii aleg să creadă ceea ce văd și nu ceea ce le este spus.

De aceea vom trata în acest capitol factorul de adaptablitate al religiei la noțiunea de tehnologie infomațională și modalitățile prin care obiceiurile vechi se pot ajusta la practicile noi de comunicare.

Alexandru Tănase, în opera sa, Cultură și religie, definește religia ca pe o “formă a culturii spirituale și a conștiiței sociale”.

Pentru a întelege parcursul religiei până în acest punct al timpului prezent, trebuie să revenim la noțiunile fundamentale și să interpretăm necesitatea creării acesteia.

Procesul cultural al umanizării, această trecere de la natura animală la cea umană, a necesitata o bază solidă pentru a se finaliza cu succes; prin urmare, religia a constituit calea caătre lărgirea granițelor și avansarea în domeniul culturii. Atunci când mentalitatea umana se limitează unui nivel scăzut, sub influența lipsei unei viziuni științifice, mentalul nu poate asimila informația sub forma unui concept sau a unei teorii (ce presupun un grad ridicat de elaborare mentală), de aceea conștientul creează supranaturalul, miturile, religia, dă naștere unor imagini cu carácter fictiv, care constituie pentru acesta valori semnificative necesare, esențiale.

Cea mai veche formă a unei religii cunoscută de om a fost totemismul care, conform lui F. Brzon Jevons, reprezenta centrul vieții morale. Când omul s-a aflat în imposibilitatea de a oferi răspunsuri întrebărilor, deoarece cercetarea necesită resurse iar cunoștințele științifice erau sub nivelul minim, a fost introdus acest termen ce oferea tuturor întrebărilor un răspuns de natură magică. Asociau obiectele, animalele și plantele cu magia, pentru a oferi răspunsuri și a demonstra modul lor de funcționare. Ulterior s-a dezvoltat limbajul totemic printre grupurile primitive, el constând în imagini sau simboluri, cu ajutorul cărora au contribuit la evoluția umană prin domesticirea animalelor respectiv controlul în utilizarea plantelor.

Această ideologie a fost create pe o bază fundamental slabă, săracă în termeni, definiții și justificări, însă cu trecerea timpului, mentalul uman asociat cu imaginația, dă naștere unei științe complexe, scrie istorie și pune bazele unui process la nivel global fără precedent. Revenind la cartea lui Alexandru Tănase, Cultură și religie, acesta ne face o clasificare a fenomenelor religioase: 1. „Reprezentări religioase de tipul imaginilor, noțiunilor, credințelor ce domină viața religioasă, dogmelor”, 2. „Practici religioase constând în moduri de acțiune și reguli de conduit în conformitate cu anumite credințe”, 3. „Organizarea religioasă formată din grupări confesionale, instituții, cadre sociale în care se exercită practicile religioase”, 4. „Sisteme religioase, fiind reprezentate de modurile de structurare a vieții religioase în funcție de o anumită credința sau valoare fundamentală precum totemismul, magia, marile religii construite dogmatic având un sistem complicat de reguli și principii.”

În situațiile de stres, depresie, slăbire emoțională, refugiul instinctual al oamenilor îl reprezintă magia sau religia, deoarece ambele constituie căi de ieșire din situații cheie, folosindu-se de ritualuri și credință în supranatural. Astfel de practici sunt cunoscute astăzi preponderent în zona rurală unde populația este îndoctrinată în exces de religie și credință și este influențată semnificativ.

Bronislaw Malinowski, antopolog, etnograf și mitolog englez a studiat religia și miturile și ne prezintă în cartea sa Magie, știință și religie o nouă viziune a supranaturalului în teologie: „Acesst domeniu acoperă în religie credința în duhuri, spirite, intuițiile primitive ale Providenței, gardienii misteriilor tribale; în magie, forța și virtutea primordială a magiei”.

În zilele noastre, o întrebare circulă din ce în ce mai frecvent și suntem conștienți de ea în mică sau mare măsură: „Dumnezeu L-a creat pe om sau omul l-a creat pe Dumnezeu?” Și dacă a doua ipoteză ar fi reală, de unde a provenit necesitatea unei părți spirituale, a unei divinități?

Savantul Ian Graeme Barbour a elaborat o teorie, care să combată falsele acuzații și teorii evolușioniste, conform căreia „evoluția reprezintă modalitatea lui Dumnezeu de a crea ființe libere, deschizându-i astfel creației noi posibilități. Suntem creații ale naturii și ale culturii deopotrivă, condiționați de gene și de trecutul nostru”.

Ceea ce urmărim în acest capitol este motivul pentru care omul se îndepărtează de religie și pune la indoială existența divinității acum mai mult ca niciodată. O lipsa a comunicării sau oare o formă de comunicare ineficientă să fie cauza? Cert este că autoritatea bisercească, Biblia și însuși divinitatea sunt puse sub semnul întrebării de către o parte a populației globale, ce ia amploare într.-un ritm alert. Pentru a putea răspunde la această întrebare vom fi nevoiți sa ne întoarcem în istorie și să constatăm practica prin care religia s-a impus la inceput.

Este vorba așadar despre existența unor personalități cu credibilitate care prin talentul oratoric și prin discursurile susținute au reușit să impună în subconștientul uman idei și dogme care au rezistat peste 2000 de ani. Vorbim aici despre Moise care a rostit pentru prima dată Decalogul sau Cele 10 porunci și care au fost tipărite în Biblie pentru a fi călăuză spirituală și morală în viața creștinilor. Și totuși din spirit civic dacă nu din credință religioasă, aceste porunci sunt respectate pentru buna funcționare ciclului vieții în societate. Închidem paranteza așadar și ne întoarcem la realitatea în care lumea începe să își pună la indoială credința. Evoluția societății și a tehnologiei a devansat religia, acestea aflându-se în antiteză in acest moment, pe alocuri creând conflicte.

Chiar dacă modernizarea comunicării cu publicurile sale a favorizat o perioadă biserica, respectiv religia, folosindu-se pentru comunicare presa scrisă (publicațiile de natură religioasă), televiziunea (posturile de tipul Trinitas) sau mediul online (site-urile cu caracter religios precum www.crestinortodox.ro sau patriarhia.ro), oamenii care au rămas în această arie sunt din ce în ce mai puțini și cu vârste înaintate. Știința a evoluat din ce în ce mai mult, a început să ofere răspunsuri plauzibile bazate pe fapte reale și dovezi concrete și a câștigat teren în fața religiei, cel puțin în zonele urbane, unde populația este tânară și nivelul de educație este superior.

Pe lângă faptul că oamenii se îndepărtează de fenomenul religiei, încep demersuri la nivel național pentru a introduce liberul arbitru cu privire la studierea religiei în școli. Este alegerea fiecărei familii dacă va accepta sau nu predarea religiei către copilul acestora. Dacă până acum religia era obligatorie, s-a constatat că la vârste fragede, copiii nu pot întelege pe deplin natura acestei ideologii, prin urmare influențarea educației lor este redundantă, inutilă iar materia aflată în programa școlara de multe ori conține informatii false, cu caracter amenințător (“dacă nu vor face fapte bune, copiii sunt condamnați la chinuri in iad” sau “În cazul unui cutremur nu trebuie să ne adăpostim ci să îngenunchem în fața icoanei și să ne rugăăm la Dumnezeu”). Astfel autoritățile responsabile au considerat că libera alegere reprezintă cea mai favorabilă opțiune.

Este necesar să meționăm că religia și-a schimbat radical sistemul și metodele prin care acționează, astfel orientându-se mai mult către profit prin intermediul bisericilor, s-a îndepărtat de publicul credincios și de noțiunea fundamentală, respectiv divinitatea.

Urmărim așadar o expunere a metodelor moderne prin care religia, în special biserica creștin ortodoxă, realizează comunicarea cu publicurile. Biserica, lăcasul sfânt unde se întrunesc credincioșii, a constituit de la început un sanctuar unde oamenii se puteau simți în siguranță și se puteau elibera moral de sentimentele negative pe care le-au numit păcate. Prin simpla confesiune a faptelor, ei se simțeau absolviți moral de povara conștiinței și pentru o anumită perioadă de timp se bucurau de trăiri pozitive. Pe lângă acest proces al spovedaniei, oamenii frecventau biserica pentru a afla povestea religiei proprii predicată din cartea sfânta de preoții ce oficiau slujbe. Cu trecerea timpului însă, evoluția a cuprins la rândul ei religia și a fortaț-o să apeleze la tehnologie precum a recurs și cu celelalte instituții. De la vechile obiceiuri când credincioșii stăteau adunați în biserică iar preotul în fața lor povestea cu drag, s-a trecut rapid la folosirea aparaturilor audio avansate pentru acoperirea sonoră a unui număr cât mai mare de oameni. Montarea de stații audio cu boxe uriașe în exteriorul edificiilor și a dispozitivelor mai mici acunse in interior, a facilitat buna audiție a cuvintelor rostite de predicator. Mulți dintre adepți au considerat aceste practici neadecvate acuzând că vocea care este presupusă a fi caldă și încărcată cu har divin este distorsionată. Unii credincioși extremiști chiar menționează că aceste “lucrături ale diavolului” nu au ce căuta în “casa domnului” privind aceste practici ca pe niște blasfemii.

Repulsia acestora față de orice tip de tehnologie crește cu fiecare dispozitiv pe care unii preoți aleg să îl folosească în beneficiul desfășurării unei slujbe respectiv în simplificarea muncii lor. Singurele biserici care încă mai funcționează după sistemul vechi sunt cele din zonele rurale, unde, din diferite motive precum numărul mic al credincioșilor sau lipsa fondurilor, încetinesc evoluția, însă nu o opresc.

Putem întelege că umanitatea evoluează, că tehnologia nu are limite și vrem cu toții simplificarea activităților cotidiene însă ceea ce nu pot asimila credincioșii fanatici este omogenizarea a doi termeni aflați la două poluri opuse: religia și știința. Consideră că religia nu a avut, nu are si nu trebuie sa aibă niciun punct comun cu știința din simplul motiv că în scripturi nu este menționat nimic cu privire la aceste lucruri. Aici constatăm o breșă în gândirea logică a oamenilor, însă aceste ideologii preconcepute sau după unii, conspiraționiste, sunt prezente în rândul persoanelor de vârsta a treia (peste 60 de ani), cei care în mare parte din viața lor nu au avut contact cu tehnologia și care preferă lucrurile simple, făcute în stil vechi, pe ințelesul lor.

În lucrarea sa Ideas and Opinios, Albert Einstein, unul dintre puținii oameni de știință care credeau în Dumnezeu, redactează un articol pentru ziarul New York Times despre religie și știință. El își prezintă surprinderea față de savanții care au încercat să înteleagă și să studieze știința fără ajutor divin: „Ce convingere profundă a raționalității și ce dorință de înțelegere, care nu este altceva decât o fadă reflexie a minții umane în această lume, trebuie să fi avut Kepler și Newton să reziste ani întregi cercetând în singurătate dezlegând misterele mecanicii celeste!”. Einstein credea într-o „religie cosmică” cum prefera el să îi spună. Asocia stiința cu divinitatea și era împăcat cu sine. El considera că un om nu poate fi răspunzător pentru greșelile sale în fața lui Dumnezeu, deoarece acțiunile respective îi sunt impuse implicit de necesitățile interioare și exterioare: „ …prin urmare el nu poate fi considerat răspunzător în ochii lui Dumnezeu, așa cum un obiect neînsuflețit nu e răspunzător pentru miscările care îi sunt impuse”.

Vom trece în rândurile ce urmează la o parte mai avansată a tehnologiei și anume dispersia învățăturilor religioase prin intermediul internetului. Ne vom referi la site-urile cu caracter religios, la paginile speciale create pe retelele de socializare și la materialele multimedia de tip audio-vizual.

Patriarhia Română a apelat la serviciile de internet în momentul în care accesul la informație prin intermediul online a devenit necesar pentru români. Prin urmare, site-ul patriarhiei române este unul dedicat informării și publicării de știri legate de Biserica Ortodoxă Română. Pentru a întări caracterul transparent al instituției, pe site-ul “patriarhia.ro” putem afla cu ușurință structura organizațională a patriarhiei precum și detalii legate de Patriarhul Daniel, precum biografia acestuia, scrisori pastorale, dar și interviuri sau mesaje de felicitare sau condoleanțe oferite către diverse persoane. Tot în conținutul online putem observa operele patriarhiei cum ar fi cea social-filantropică respectiv cea cultural-misionară ce conțin proiectele respectiv centrele sociale aparținând instituției dar și documente importante precum comunicate de presă sau hotărâri are Sinodului. Putem afirma că această formă de informare este una utilă și conferă transparența necesară instituției pentru a fi credibilă.

3.2 Religia în domeniul online

În ultima perioadă internetul a devenit indispensabil și ocupă un loc important atât în viața noastră cotidiană, cât și în cea spirituală. Comunitățile diferitor religii au propriile site-uri online, iar noile tehnologii sunt folosite tot mai des în spațiul ocult: se folosesc becuri ca substitut pentru candele sau lumânări, clopotele sunt acționate electric, se utilizează discurile înregistrate (CD, DVD), înainte și după încheierea unei activități religioase (cu muzică specifică religiei respective), iar oamenii pot asculta și viziona sau participa prin rețele ale internetului la orice serviciu religios le stârnește interesul.

Bisericile însă, manifestă o atitudine diferită, la început repulsivă, față de această nouă formă de realitate a vieții contemporane. În mod natural, reacția este, chiar și in spațiile creștine tradiționaliste, să afirmăm că Evanghelia trebuie împărtășită prin orice mijloc pe care divinitatea îl rânduiește în fiecare epocă. Faptul că religiile se extind și în zona internetului este un fapt iminent și incontestabil, însă trebuie să creștem gradul de prudentă, deoarece nu știm ce impact va avea asupra lor mediu virtual și cum vor fi privite după această tranziție.

Principalele modificări aduse de "revoluția internetului” pot fi considerate: reducerea risipei materiei (informația va trece sub formă digitală, implicit nu vom mai avea nevoie de hârtie, ceea ce reprezintă salvarea unei parți din floră), economisirea timpului (răspunsul aproape instant la mesajele electronice și reducerea timpului necesar căutarilor de informație); expansiunea informației (avem acces rapid la stiri care se petrec la mii de kilometri; singurele impedimente fiind reprezentate de restricțiile tehnice: site protejat, paypal etc)și nu în ultimul rând îmbunătățirea raporturilor interpersonale (se creează solidarități, curente de opinie, prietenii virtuale).

Oamenii sunt inovativi și vor să încerce mereu noi mijloace de comunicare, să experimenteze să fie creativi iar uneori îmbină traditiile cu tendințele în materie de tehnologie și speră în rezultate promițătoare. Trebuie să menționăm că puține sunt religiile ce apelează la tehnologie în activitățile pastorale. Un caz cunoscut din anul 2001, din Franța, a stârnit curiozitatea pe internet atunci când un jurnalist a vrut să vadă dacă „Dumnezeu răspunde prin e-mail”. El a adresat o scrisoarea electronică către cinci culte religioase franceze (Federația Protestantă, Confederația Epicopilor Catolici, șefii religioși evrei, musulmani si budiști) invocând motivul unei debusolări spirituale și cerând ajutor. Răspunsul nu a ezitat să apară, el fiind contactat de Federația protestantă respectiv Confederația Episcopilor Catolici în scopul unei întâlniri cu unul din preoții responsabili din zona sa.

Biserica Romano-Catolică a publicat numeroase documente cu referire la poziția adoptată față de internet și la utilizarea acestei tehnologii. Unul din aceste documente de referinta se intitulează „Biserica și internetul” și este elaborat de Consiliul Pontifical pentru Comunicare (22 februarie 2002), unde este recomandat ca „oamenii Bisericii să folosească creativ internetul pentru a-și indeplini responsabilitățile lor și a contribui la dezvoltarea misiunii Bisericii”. Documentul Vaticanului face trimitere în primul rând către liderii bisericii, profesorii responsabili cu educația în școli, respectiv tinerii.

Site-urile destinate religiei au în vizor două tipuri de audiență. Vorbim în primul rând despre credincioșii practicanți care navighează cu scopul obținerii de informații uzuale, cum ar fi programul slujbelor sau diferite tipuri de evenimente din rutina comunității respective. În al doilea rând se adresează oamenilor care au indoieli, dar care iși pun intrebări și vor să își raspundă la anumite probleme legate de credință. Web-ul are rolul de a oferi documentare, argumentare și uneori sfaturi în cazul forum-urilor. Un site poate reprezenta dovada prezenței credinței în spațiul profan, locul unde se poate propovădui evanghelia în rândurile lumii. Care ar fi însă veridicitatea convertirii cu ajutorul internetului, acesta rămâne o intrebare iluzorie pentru noi în acest moment.

Există astăzi site-uri care aparțin unor culte religioase și care oferă o modalitate de rugăciune on-line celor care se află în impas ori au nevoie de susținere religioasă. Un bun exemplu îl constituie site-ul „eprayer”, care rulează în diferite limbi, și care a fost realizat de o familie pariziană (www.eprayer.org). Oricine are acces și este îndemnat să posteze on-line o rugăciune, care la rândul ei este preluată de anumite grupuri specializate de rugăciune. Identitatea celui care postează este irelevantă și nu este necesară nici oferirea de date personale. Persoana care necesită ajutor nu are niciun contact cu cei care urmează să i-l ofere. O simplă privire asupra site-ului denotă faptul că majoritatea credincioșilor cer ajutor în problemele familale sau personale cum ar fi menținerea locului de muncă, realizarea unei relații, însănătoșirea rudelor bolnave etc.

Un alt obicei întâlnit în comunitățile religioase în special cele romano-catolice sunt site-urile unde putem intra în contact cu „preoți on-line”. Pentru a fi confirmată veridicitatea conexiunii și anume faptul că de cealaltă parte este un preot adevărat și nu un robot, pe site sunt afișate pozele preoșilor cu detalii referitoare la specializarea si pregătirea lor. Și în spatiul ortodox, lucrurile încep să ia amploare în acest domeniu. În luna mai 2007, Patriarhul Alexei al Rusiei și-a oferit binecuvântarea pentru realizarea unui serviciu ortodox ce oferea răspuns la întrebările credincioșilor, al cărui program era nelimitat și mai mult era realizată o aplicație și pentru telefonul mobil. În ziua de astăzi pe internet au apărut destul de multe site-uri de "consiliere” ce susțin că au scop ortodox și afirmă că funcționează sub binecuvântarea unor ieiarhi.

În majoritatea domeniilor științifice, informația reprezintă un fundament real. Reprezentările binare introduse odată cu apariția computerelor codează și cuantifică informația pentru a putea fi stocată mai simplu. Ian G. Barbour menționează în lucrarea sa Când știința întâlnește religia faptul că „modalitatea de a evita conflictele dintre știință și religie constă în a menține cele două discipline în compartimente separate”.

Traficul informațiilor va lua proporții cosiderabile în următoarea perioadă și este necesară folosirea tehnologiei atât pentru stocarea datelor și a informațiilor actuale și istorice fie ele de natura științifică sau religioasă va fi indispensabilă. Vechile tradiții vor fi nevoite sa accepte evoluția pentru a evita extincția.

Capitolul IV

Receptarea mesajului prin comunicarea religioasă

4.1 Stabilirea temei de cercetare

Așa cum indică și tema de cercetare, demersul nostru vizează două domenii distincte care, deși au foarte multe elemente în comun, nu au fost abordate, până în prezent, în viziune interdisciplinară.

Deși în momentul de față nu se poate afirma că există o modalitate exclusivă prin care credincioșii pot recepta cel mai ușor mesajul transmis de Biserică, observăm că dacă analizăm la nivel comparativ cu celelalte forme de comunicare, comunicarea religioasă este cea care depășește sfera relațiilor interumane deschizându-se spre transcendență. Din punct de vedere religios, individul are intenționalitate spre comuniune și trăiește deseori experiența întâlnirii cu sacrul fie prin nostalgia căutărilor înfrigurate, fie prin certitudinile credinței și calea deschisă către cineva care este mai presus de lume – divinitatea.

Am ales această temă de cercetare deoarece specificul comunicării religioase este deschiderea către trancendență, manifestată prin legăturile ce se stabilesc pe verticală între om și sacru, precum și prin încărcătura adusă de această relație asupra comunicării în plan orizontal, între persoanele umane. Se pare că indiferent de vârstă, culoare sau gen, oamenii tind să-și îndrepte atenția către Dumnezeu.

Obiectivul general: al acestei cercetări este de a identifica posibilele cauze ce duc la neînțelegerea mesajului transmis de Biserică și reliefarea eficacității tipurilor de comunicare din cadrul eclezial.

Obiectivele particulare: sunt cunoașterea relației enoriașilor cu preotul din parohie și evidențierea modului prin care oamenii devin mai receptivi și mai atrași de reprezentantul lui Dumnezeu din Biserică.

Pentru atingerea acestor obiective, voi realiza un sondaj de opinie, iar instrumentul va fi chestionarul.

Documentarea prealabilă: va consta în apelarea la cele trei categorii de surse de informare: populația, realitatea socială, documentele sociale, dezvoltând pentru fiecare sursă de informare cel puțin o metodă și mai multe tehnici și procedee de cercetare. Populația va fi întrebată, observată și implicată în experimente sociale (Mărginean, 2000, p.106).

Bisericile către care îmi voi atrage atenția fac parte din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei, iar dintre acestea majoritare sunt cele din județul Buzău, având în vedere că sunt cetățean al acestui județ. Realitatea socială poate fi observată analizând comportamentele enoriașilor din diverse Biserici, atât în cadrul slujbelor obișnuite sau duminicale cât și în cadrul unor evenimente religioase în plină desfășurare, iar după documentarea a acestui subiect, voi consulta și diverse studii de specialitate aferente retoricii (și practicii discursive în general): Anatolie Zarea, „Predica și ascultătorii ei”, în revista Studii Teologice, nr.5-6, anul XVIII (1966), pp.358-374; Sebastian Chilea, „Considerații omiletice actuale”, în revista Ortodoxia, nr.1, anul XIX (1967), pp.65-79; Vasile Crețu, „Comunicarea în predică”, în Ortodoxia, nr.3-4, anul LV (2004), pp.161-197, Ioan Toader, „La réception de l’homélie à la lumière des sciences de la communication”, în Analele științifice ale Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității Babes-Bolyai din Cluj, 2008.

4.2 Dezvoltarea cadrului teoretic:

Din punct de vedere istoric, comunicarea între oameni reprezintă primul instrument spiritual în procesul socializării. Suntem puși în situația de a comunica de fiecare dată când dorim să transmitem gânduri, idei, sentimente, emoții, păreri pro sau contra, când dorim să convingem sau să influențăm și chiar pentru simplul fapt de a socializa. Acest fenomen al comunicării a fost analizat și tratat încă din cele mai vechi timpuri și continuă și astăzi deoarece comunicarea evoluează constant și prinde din ce în ce mai interesante forme.

Bernard Voyenne ne spunea că „A trăi în societate înseamnă a comunica”. Vedem astfel că există o nevoie de a comunica, de a transmite sau de a afla de la semenii noștri idei, informații, sentimente, comunicarea fiind o trăsătură fundamentală a omului, devenind o necesitate vitală. Teoreticianul francez afirmă că „schimbul de informații, de idei, înțelegerea dintre oameni sunt pentru societate în aceeași măsură de importante ca și respirația pentru organism”.

Deși există peste 120 de formulări ale diverselor definiții ale comunicării, ne vom îndrepta atenția către cea care nu concepe comunicarea în absența unui subiect dotat cu conștiință și vom evidenția definiția dată de Carl I. Hovland, Irving I. Janis și Harold H. Kelley: „Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditorul)”.

Sociologul și cercetătorul american, Wilbur Schramm, în studiul său numit Procesul comunicării, se referă la același înțeles al termenului: „Când comunicăm, încercăm să stabilim o comuniune cu cineva. Adică încercăm să împărtășim o informație, o idee sau o atitudine”.

Întâlnim destul de frecvent afirmația că trăim într-o eră a comunicării. Paradoxul constă în faptul că, deși mijloacele de comunicare cunosc o dezvoltare fără precedent în secolele XX–XXI (apariția televiziunii și a Internetului), nu putem observa în același timp un progres al comunicării interumane directe, ba dimpotrivă totul se virtualizează.

După părerile diferiților specialiști, comunicarea nu înseamnă doar a transmite un mesaj ci are un înțeles mai profund presupunând o continuă relaționare între toate formele de viață iar din partea omului, ”a comunica” nu se referă doar la faptul de a transmite o simplă informație așa cum noi, de obicei, înțelegem(comunicare verbală, paraverbală sau prin metode media moderne).

Comunicarea sub toate aspectele ei(mai ales prin rugăciune sau cântare către Dumnezeu) deține un important și definitoriu rol în lucrarea de mântuire a fiecărui individ, ca de altfel și comunitatea, în centrul căreia se află preotul, ca factor de coeziune și, care are o deosebită importanță în formarea duhovnicească a omului. Preotul, fiind păstorul turmei celei cuvântătoare, trebuie ”să-i ajute pe tineri să se maturizeze ca adevărați creștini, prin intermediul experienței de comu niune a grupului”

Deși toată lumea are tendința de a defini comunicarea ca fiind un proces, totuși abordările diferite intervin în momentul în care se fac precizări și detalieri ale acestui proces. În acest mod, științele informației și ale comunicării pun accentul pe transmiterea de informații, iar cercetarea este orientată către procesul psihic al transmiterii de cunoștințe sau către interacțiunea om-mașină.

Mărginindu-ne doar la comunicare interumană care se desfășoară între persoane și făcând abstracție de comunicarea animală și de cea între artefacte, punem problema intenției și finalității comunicării. José Aranguren este cel care afirmă imposibilitatea non-comunicării însă insistă asupra feed-backului: ”comunicarea este o transmitere de informații la care se așteaptă răspuns”. Același tip de comunicare folosește și preotul în cadrul cuvântărilor periodice

Observând cu atenție practica predicatorială, trebuie specificat că pentru a obține gradul de eficiență dorit în această ramură fascinantă a discursivității publice, nu este suficient să urci pe amvon și să declami pur și simplu o învățătură, un mesaj pe care oamenii să îl recepteze (în virtutea unei tradiții, într-adevăr milenare, însă nu eficace prin ea însăși) indiferent de structura și forma prezentării. Dar mai ales indiferent de o raportare contextuală imediată, cu multiplele coordonate pe care le implică aceasta. E nevoie de mult mai mult.

Părintele Stăniloae spune că predispoziția pentru comunicare religioasă este constitutivă ființei umane: ”Există, fără îndoială, în om impulsul de a căuta dincolo de lume temeiul ei, de a transcede cele văzute, fiind mânat și de evidenta insuficiență a lor și a sa proprie…Această înclinație spre credință e o parte din chipul umbrit al lui Dumnezeu rămas în om”.

În acest sens, filosoful român Constantin Noica evidențiază: „Comunicarea nu e totul, comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificații și înțelesuri; cuminecarea e de subînțelesuri”. Constantin Noica relatează în felul acesta importanța axei verticale în iconomia conceptului nostru.

Deși, în esență, predica este un act de comunicare publică, de transmitere a unor mesaje, a unei învățături sau doctrine religioase, ceea ce presupune, în mod logic, analiza clasică a factorilor unui proces comunicațional (emițător, mesaj, receptori, cod sau limbaj specific, canal, context extralingvistic, feedback etc.), discursul omiletic nu a fost tratat la nivelul unei lucrări științifice din această perspectivă. Celelalte genuri de discurs public (mediatic, administrativ, politic, juridic, didactic, filosofic etc.) au fost raportate la teoria comunicării, în cadrul diverselor studii publicate în aria comunicării și relațiilor publice, a comunicării de masă, a managementului resurselor umane, a retoricii etc.

Pentru a fi cu adevărat convingător în transmiterea mesajului creștin, predicatorul trebuie să conștientizeze implicațiile hotărâtoare ale întregului proces comunicativ care se desfășoară între el și receptorii discursului său, necesară fiind identificarea caracterului dialogic al predicii.

De exemplu, discursul oratoric, fiind cel mai apropiat de cercetarea noastră, beneficiază de contribuții științifice semnificative, în care focalizarea analitică utilizează principiile și elementele teoretice ale științelor comunicării.

„Referindu-ne la manualele și tratatele de omiletică, acestea prezintă sistematic normele alcătuirii și susținerii unei cuvântări religioase, însă în maniera tradițională, adoptând, în general, aceeași structură: noțiuni introductive legate de geneza și evoluția istorică a fenomenului omiletic creștin, întemeierea lui biblică și tradițională, clasificarea și descrierea competențelor specifice genurilor omiletice utilizate, metodologia elaborării și susținerii unei predici, modele de cuvântări religioase etc.”

Constatăm, însă, că se acordă un spațiu de analiză redus elementelor ce țin de psihologia comunicării discursive, comunicarea interpersonală cu ascultătorii, comportamentul comunicativ al predicatorului (verbal, dar, mai ales cel nonverbal), psihologia receptivității, efectele comunicării omiletice în planul feedback-ului (în general, tot ce recepționează predicatorul ca ,,răspuns” – reacție de la ascultătorii săi și, mai ales, modul în care performanțele sale sunt influențate de acest răspuns), ponderea influenței contextuale sau a situației de comunicare asupra discursului ș.a.

În ceea ce privește dimensiunea nonverbală a discursului, aceasta se cere astăzi mai amplu evidențiată, ca principal argument stând rezultatele recente ale cercetărilor din domeniul kinezicii, care au demonstrat că ,,persoanele aflate în interacțiune nemijlocită își transmit cu precădere mesaje non-verbale” După Ray Birdwhistell, „părintele” kinezicii, acestea dau 65% din ponderea eficienței discursive, pe când psihologul american Albert Mehrabian acordă funcției comunicative a non și para verbalului un procent de 93%.

Delimitarea universului cercetării

Am ales orientarea acestei cercetări către tinerii enoriași din diverse Biserici din Episcopia Buzăului și Vrancei.

Definirea unităților de analiză și înregistrare

Unitatea de analiză în această cercetare este reprezentată de tinerii care merg la Biserică, în special cei care o fac din convingerea lor proprie și regulat, nu cei care vin o dată pe an. Ca delimitare din punctul de vedere al vârstei, am ales pe cei cu vârste cuprinse între 16 și 24 de ani. Am ales spre studiere 50 de persoane care se încadrează în criteriile mai sus menționate.

Unitatea de înregistrare va fi constituită din tinerii care se încadrează în limitele de vârstă mai sus menționate, din Bisericile din Eparhia Buzăului și Vrancei. La acestea se adaugă și clericii care activează în respectivele biserici spre care m-am orientat.

Selectarea surselor de informare

Documentarea aleasă este una de tip livresc, analizând diverse cărți la Biblioteca Central Universitară, la Biblioteca Facultății de Litere și la Biblioteca Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București. M-am informat din lucrări de specialitate unde am găsit diverse informații cu privire importanța comunicării cât mai diverse în spațiul eclesial. În aceste lucrări am găsit informații atât în ceea ce privește clasificarea tipurilor de comunicări, dar și efectele diferite pe care le au asupra celor care le percep într-un fel sau altul.

De asemenea, am ales ca sursă de informare și interacțiunea directă cu subiecții, dar și colaborarea cu preoții parohi pentru a-mi putea facilita informații despre respectivii respondenți.

Specificarea unităților(populației) studiate:

Populația pe care o voi studia este formată din tineri, atât de sex masculin cât și de sex feminin, cu vârste cuprinse între 16 și 24 de ani, care merg regulat la biserică, fie la cea parohială, fie la parohia vecină. Aceștia vor fi aleși în funcție de disponibilitatea lor, iar chestionarele auto-administrate, oferindu-se explicații atunci când există nelămuriri.

Elaborarea ipotezelor:

1. Cu cât familia tânărului este mai religioasă, cu atât mai mult percepe mesajul transmis de preot în Biserică.

2. Dacă adolescentul are studii superioare, atunci înțelege mai ușor ceea ce clericul îi relatează.

3. Dacă preotul folosește în transmiterea Cuvântului divin și comunicarea non-verbală, atunci tinerii vor recepta și vor înțelege mult mai bine cele propovăduite.

Întrebări de cercetare:

Care este mediul în care a crescut tânărul creștin?

2. Care sunt principalele cauze pentru care tinerii nu înțeleg mesajul predicat de slujitorii Sf. Altar?

3. Care sunt elementele de comunicare pe care trebuie să se folosească preotul pentru a-i fi receptat mesajul pe care îl transmite, mult mai bine?

4.3 Operaționalizarea conceptelor:

Dimensiunea socială:

Tânăr

Definiția nominală: „persoană care este la vârsta între copilărie și maturitate”(DEX, 2009)

Definiția operațională: persoană ajunsă la vârsta dintre copilărie și maturitate, care nu este încă matură

Indicatori: școală, facultate, dezvoltare.

Familie

Definiția nominală: formă socială de bază formată prin căsătorie și care constă din soț și soție și din descendenții acestora

Definiția operațională: grup social format prin căsătorie care își asumă responsabilitatea pentru creșterea copiilor

Indicatori: încredere, sprijin, afiliere

Comunicare

Definiția nominală: acțiunea de a comunica și rezultatul ei (DEX 2009)

Definiția operațională: acțiunea de a înștiința, de a transmite diverse informații

Indicatori: informație, mesaj, anunț, veste, relațiune.

Dimensiunea spirituală:

Parohie

Definiția nominală: Comunitate religioasă creștină condusă de un paroh.(DEX, 2009)

Definiția operațională: comunitate de creștini ortodocși care fac parte dintr-o parohie

Indicatori: mediu, apartenența la un grup, credință

Preot

Definiția nominală: slujitor al unui cult religios, învestit cu dreptul de a oficia actele de cult(DEX, 2009)

Definiția operațională: Slujitor al cultului în Biserica Ortodoxă

Indicatori: religie, devotament, învățătură

Predică

Definiția nominală: cuvântare rostită de un cleric în biserică, în care se explică și se comentează un text biblic și se dau credincioșilor îndrumări morale. (DEX, 2009)

Definiția operațională: expunere oratorică rostită de către preot în biserică, în fața credincioșilor.

Indicatori: discurs, oratorie, morală, omilie.

Metode de colectare a datelor

Pentru a realiza o cercetare cât mai bine structurată și a face conexiuni cât mai reprezentative pentru tema investigată, am decis să aleg un studiu de tip cantitativ, deoarece sunt de părere că este cel mai indicat tip pentru studierea temei alese. Ca metodă de colectare a datelor, am ales ancheta sociologică deoarece prin aceasta se pot obține răspunsuri valide într-o perioadă de timp destul de scurtă.

Elaborarea instrumentului de cercetare

Tehnica de obținere a datelor pe care am ales-o este chestionarul, luând în calcul faptul că cercetarea pe care o să o realizez este una de tip cantitativ. Pe lângă aceasta, chestionarul pare cel mai potrivit fiind și ușor de aplicat în studiul ales, mai ales pentru varianta auto-administrării și deoarece prin intermediul chestionarului îmi pot crea categorii de respondenți și pot vedea tendința generală. În cadrul chestionarului am ales întrebări închise cu o singură variantă de răspuns pentru ca respondenții să îmi poată oferi răspunsuri cât mai exacte.

4.4 Analiza și interpretarea datelor:

Cercetarea cantitativă

Această parte a studiului se axează pe cercetarea de tip cantitativ, fiind realizate un număr de 50 de chestionare, cu scopul de a identifica categoriile în care se regăsesc respondenții.

Q1. Care este componența familiei?

O primă întrebare din cadrul chestionarului a constat în determinarea familiei din care face parte fiecare respondent. Cele patru categorii sunt următoarele: persoane fără familie, persoane din familii monoparentale, persoane cu ambii părinți alături de ei dar fără frați/surori, persoane cu părinți dar cu frați/surori.

Având în vedere faptul că mai mult de jumătate dintre respondenți provin din familii (fie cu frați/surori, fie fără), acest criteriu(al familiei), devine foarte important în comportamentul și obiceiurile lor, și când spun asta mă refer la prezența unor modele ce ar fi putut fi identificate de tineri în mediul familial.

Q2. Care este nivelul religiozității în familia dumneavoastră?

Putem identifica din răspunsurile la această întrebare o tendință a tinerilor respondenți de a-și însuși încă din familie anumite detalii spirituale. Datorită faptului că 60% dintre respondenți au răspuns că nivelul religiozității familiei este crescut, 30% – au spus că acesta este mediu, în timp ce 10 % au spus că este slab, putem remarca faptul că aceștia au dezvoltat o rețea de sprijin în cadrul familiei, au găsit un mediu în care să își poată exprima dorințele, obiceiurile, și și-au creat o bază de susținere psihologică în cadrul familiei, religia fiind parte a familiei.

Acest echilibru familial poate conduce tânărul către un mediu favorabil dezvoltării lui și iar acesta nu poate cădea ușor în mrejele viciilor.

De asemenea, gradul de religiozitate din familie se află în strânsă legătură cu înțelegerea pe care tânărul o dezvoltă în raport cu obiceiurile religioase.

Q3. Cât de des mergeți la biserică alături de familie?

Prezența obiceiurilor comune și a religiozității de familie bine implementate pot înrădăcina între tineri și familia lor o bună comunicare, încredere și afiliere, făcând ca aceștia să se regăsească atât în mediul familiar cât și în cel eclesial. Având sprijin din partea familiei, Biserica va deveni un mediu în care el își va exprima toate elementele spirituale.

Cum obiceiurile se dezvoltă în timp, atunci și frecvența cu care un tânăr merge la Biserică poate determina conduita acestuia față de factorul spiritual.

Q4. Care este vârsta la care ași început să frecventați biserica?

După cum putem observa din aceste răspunsuri, preponderentă este vârsta mai mică de 16 ani referitoare la etapa în care tinerii au avut primul contact cu spațiul eclezial. Acest factor favorizează o mai bună însușire a obiceiurilor religioase deoarece până la această vârstă se dezvoltă o mare parte din obiceiurile de viață a unui om, mai ales atenția și creativitatea fiind în plină dezvoltare.

Cu toate acestea există și un procent de 12% respondenți care au început să meargă la Biserică la o vârstă mai mare de 20 de ani, adică după ce au acumulat deja cunoștințe legate de domeniul religios și după ce au experimentat mai multe trăiri față de cei din prima categorie de vârstă, fapt ce demonstrează faptul că, indiferent de vârstă și de momentul în care tinerii aleg să se îndrepte către Biserică, ei pot începe să își însușească obiceiurile și tainele religioase.

Q5. În momentul de față ce studii aveți?

Am adresat această întrebare pentru a evidenția nivelul educațional al tinerilor respondenți. Sigur că nu voi lua în considerare nivelul educațional ca fiind egal cu cel religios pentru că, în mare parte, obiceiurile religioase pleacă din familie, nu neapărat de la școală însă și această instituție are un rol semnificativ deoarece, în sistemul educațional din țara noastră, religia este o materie ce se studiază încă din ciclul primar. Cu toate acestea, la facultate, masterat, religia devine o opțiune ce nu se mai afla in aria curiculara a materiilor dacă tânărul nu o alege.

Conform graficului, odată cu avansarea studiilor și nivelul la care preotul trebuie să relaționeze cu tinerii trebuie sa fie unul mai adaptat cunostințelor lor. Pe masură ce ei înaintează în educație atunci dezvoltă și un alt grad de înțelegere a obiceiurilor religioase, discern altfel informațiile receptate, deci modul prin care acestea li se comunică trebuie să fie unul potrivit.

Q6. Care este tipul de comunicare ce vă captivează mai mult în timpul unei cuvântări?

Prin aceste răspunsuri ni se certifică faptul că odată cu complexitatea comunicării și mesajul transmis este mai bine receptat. Mai mult de 40 % dintre respondenți preferă atât o comunicare verbală cât și non-verbală și paraverbală. Modalitatea prin care este transmis un mesaj către receptori favorizează gradul de înțelegere și de însușire a acestuia. Mai ales în spațiul eclesial, unde nu se transmit doar informații ci si învățături morale ce nu trebuie doar auzite ci și înțelese și puse în practică. Prin urmare, este de prefera ca în comunicarea religioasă să se apeleze la toate tipurile de comunicare. Un cuvânt nu trebuie doar rostit, el trebuie oferit și suținut și de limbajul non-verbal și paraverbal celor ce vor să-l primească.

Q7. În ce măsură considerați că este important pentru tinerii credincioși felul în care preotul transmite mesajul bisericii?

Conform răspunsurilor primite la această întrebare se observă cu claritate importanța pe care tinerii o dau modului în care preotul transmite mesajul divin, având în vedere faptul că 98% dintre respondenți au considerat că acesta este important sau foarte important în timp ce doar 2% au considerat că modul prin care se transmite acest mesaj nu are importanță. Remarcăm, așadar că nu doar conținutul mesajului transmis contează în rândul tinerilor credincioși ci mai ales felul în care acest conținut ajung la ei.

Q8. Care sunt motivele ce v-au determinat să reveniți la biserică și să participați la slujbe până la final?

Din răspunsurile primite de la tinerii chestionați se poate evidenția faptul că aceștia au interes ridicat pentru Biserică și mai ales pentru modalitatea în care slujitorul cultului divin le transmite învățăturile Bisericii. Deși am văzut anterior că familia, de cele mai multe ori a fost cea care a determinat prezența acestora în cadrul eclesial încă de la o vârstă fragedă, este de remarcat faptul că odată cu creșterea vârstei, tinerii încep să conștientizeze importanța preotului în Biserică și să ofere o însemnătate mult mai ridicată felului în care acesta alege să transmită mesajul hristic. O condiție esențială a eficienței persuasive în demersul predicatorial este relația de comunicare interpersonașă care se stabilește între predicator și ascultătorii săi.

Q9. Care considerați că sunt atuurile preotului în comunicarea cu credincioșii?

Analizând răspunsurile tinerilor la această întrebare putem certifica încă o dată importanța pe care respondenții o dau comunicării cât mai complexe din spațiul eclesial. Aceasta reiese din răspunsurile a peste 50 % dintre cei chestionați care văd o reușită a cuvântării clericului în folosirea celor două tipuri de comunicare și anume: comunicarea non-verbală și cea verbală, însoțită de completări ale comunicării paraverbale.

Folosirea cu tact a comunicării verbale este considerată un atu pentru 28% dintre tinerii chestionați, atunci când aceasta este însoțită și de aspecte ale comunicării non-verbale, așadar ei apreciază întreg contextul conversațional.

Q10. Care credeți că sunt dezavantajele clericilor care nu atrag tinerii credincioși la sfintele slujbe?

Luând în considerare răspunsurile oferite de tinerii chestionați, putem remarca faptul că aceștia consideră că motivul principal pentru care clericii nu îi atrag la slujbe este reprezentat de comunicarea mult prea slăbită cu ei.

34 % dintre respondenți sunt de părere că motivul pentru care clericii nu mai pot atrage tineri la Biserică este reprezentat de faptul că nu își adaptează cuvântările în funcție de credincioșii participanți la sfintele slujbe ci se folosesc de câteva paragrafe alese în mod aleatoriu din diverse cărți pentru a forma o predică.

Restul de 16 % socotesc că legătura cu ascultătorii predicii este una formală și de moment, ceea ce îi face pe cei din urmă să se îndepărteze de adunarea eclesială în care preotul respectiv slujește.

Având în vedere că aveam nevoie și de o părere abilitată a unor oameni care lucrează în spațiul religios și care ar putea să imi ofere niște răspunsuri pertinente cu privire la subiectul cercetării, am realizat mai multe interviuri în care am urmărit răspunsurile preoților cu privire la modul prin care se face o comunicare religioasă mai eficientă, dar și implicațiile acesteia.

Deoarece am încercat să urmăresc și părerea unei persoane care are studii teologice, dar care nu profesează ca preot ci ca profesor de religie, având în vedere că unele întrebări urmăresc și această problemă și luând în calcul că nu toți preoții sunt și profesori de religie, am realizat un singur interviu cu un profesor de religie, deoarece scopul exact al cercetării pe care o realizez este acela de a descoperi principalele metode prin care se face comunicarea religioasă în interiorul Bisericii și prin Biserică.

O primă întrebare pe care am adresat-o tuturor categoriilor a fost aceea, dacă se consideră că religia, în perioada contemporană influențează în vreun fel generația tânără. Așa cum am observat din răspunsurile primite de la toți cei patru preoți, tinerii au libertatea să aleagă în ce măsură se pot lăsa influențați de lucrurile bune și în ce măsură de lucrurile rele. Religia nu este irezistibilă/magică ci conform respondenților reprezintă o conlucrare între factorul divin și cel uman. Unii menționează că influența religiei asupra tinerilor este în scădere în zilele noastre, considerând aceasta un lucru îngrijorător și că tineri ar trebui să nu fie solicitați prea mult de la rutina lor și să își poată realiza în voie, fără restricții activitățile cotidiene fără o influență extraordinară. Domnul profesor de religie, Aurel Boțan, afirmă: “personal cred că tinerii din ziua de azi evită pe cât posibil tot ce ține de religie, asta din cauza influențelor occidentale. Noul curent provenit din țările «civilizate» ale Europei, practicile acestea ale tineretului, distracțiile și evoluția, îi fac să creadă că religia este un lucru demodat, bătrânesc și că nu are nicio relevanță în dezvoltarea lor.”

În ceea ce privește întrebarea referitoare la prezența tinerilor la slujbele ținute în diferite localități ale Episcopiei Buzăului și Vrancei, atât în cele din mediul rural cât și în cele din mediul urban, am urmărit doar răspunsurile preoților deoarece doar aceștia pot răspunde echivoc la aceste întrebări deoarece participarea lor este imperioasă la toate slujbele, de-altfel acestea nici nu s-ar putea ține fără prezența lor. Referitor la acest subiect, aceștia au răspuns în funcție de mediul în care slujesc, astfel, cei dinmediul urban au evidențiat faptul că prezența tinerilor(exceptând copii de sub 3 ani aduși de părinții lor) într-o medie lunară este de aproximativ 10 %, presupusele motive ale prezenței acestora find căutarea unui spațiu meditativ ori încercarea de integrare și conformarea în religia în care au fost născuți. În ceea ce privește participarea în mediul rural, respondenții au evidențiat faptul că tineri sunt motivați de cei mai în vârstă – bunici, părinți, să participe la slujbe, dar și cu ajutorul catehizării făcute de preot în biserică ori a influenței orei de religie. De cele mai multe ori, conform tuturor respondenților, tinerii participă într-un număr mai mare la slujbele Bisericii odată cu venirea marilor sărbători, cele de Paști ori de Crăciun.

Puși în situația de a evidenția pe o scală de la 1 la 10 comunicarea cu participanții la sfintele slujbe, atât cu cei în vârstă cât și cu cei tineri, precum și o comparație diferențială între cele două categorii, unii respondenți au pus accentul pe comunicarea cu cei în vărstă, pe când alții au considerat că tinerii ar trebui băgați în seamă mai mult, deoarece aceștia au nevoie mai multă de ajutor moral și duhovnicesc. Pe de cealaltă parte, alții au evidențiat că deși bătrâni sunt mai rigizi în gândire și mai conservatori, sunt totuși mai disciplinați, iar nivelul de discuție și de înțelegere, față de cei tineri este unul mai ridicat. Referitor la atitudinea tinerilor, Preotul Ion Gheorghe, de la parohia Sf. Elefterie, din orașul Râmnicul Sărat, evidențiază faptul că tinerii sunt mai nonconformiști, mai realiști uneori, mai visători alteori. Preotul Militarul Robert din comuna Balta Albă, județul Buzău, evidențiază faptul că tinerii sunt influențați foarte mult de mijloacele de comnicare în masă ca Tv-ul, Mass-media, Internetul, care sunt surse puternice de propovăduire a răului și a ideilor care nu au nicio tentă de decență și de moralitate.

Întrebați care este motivul principal pentru care aceștia consideră că oamenii vin la biserică să se roage, dacă din smerenie sau pentru a cere ajutor în perioade mai grele din viață, respondenții au răspuns destul de diferit. Astfel unii au răspuns că în parohia lor, oamenii vin din smerenie, Biserica fiind pentru aceștia locul în care pot comunica mai ușor cu divinitatea și unde au parte de liniște sufletească. Alții pe de altă parte au răspuns că nu cred că smerenia este atributul celor care vin la Biserică ci plăcrea, evidențiind faptul că pe chipurile acestor se vede faptul că le place ceea ce se întâmplă în cadrul comuniunii euharistice. Astfel, preotul Stefan Andrei, preot în orașul Râmnicul Sărat, evidențiază faptul că a reușit coabitarea unui grup și oamenii se simt bine unii cu alții, sunt atenți la slube și rămân de fiecare dată la final dacă intervin anumite discuții sau dezbateri ulterioare predicilor. Pe de cealaltă parte, preotul Ion Gheorghe, spune că este foarte greu să te pronunți în locul altora, poate că într-adevăr, în cazul unora dintre cei care participă la slujbele Bisericii, disperarea și greutățile sunt motivele pentru care Îl caută mai insistent pe Dumnezeu, dar pentru alții poate fi o rutină, sau este pur și simplu o dorință sinceră de a ava contact cu divinitatea. Am primit și un răspuns mai duhovnicesc, din partea Preotului Militaru Robert, care a evidenția drept motiv pentru prezența enoriașilor la Biserică: unirea cu Hristos prin sfintele Lui taine si dobandirea Duhului Sfant. Cred ca oamenii vin la biserica pentru ca au nevoie de Dumnezeu indiferent cum numesti acest motiv (smerenie sau ajutor in perioade grele).

Fiind menționate anumite studii care reliefeză faptul că tineri din ziua de astăzi se îndepărtează din ce în ce mai mult de biserică și implicit de religie, și fiind rugați de a-și da părerea cu privire la cauza acestui lucru și eventual menționarea unor soluții pentru remedierea problemei respective, aceștia au evidențiat diverse cauze din ce în ce mai diverse. Astfel, preotul Ion Gheorghe, care slujește la o biserică din Râmnicul Sărat, a relatat că: Fericirea este derusă de multe ori la o stare de bine, de plăcere, de distracție. Lumea de astăzi oferă tinerilor o serie de mijloace prin care să experimenteze aceste stări (tehnologie avansată, jocuri, smartphone-uri, droguri, sex, etc.) și așa cum nu încap două săbii într-o teacă, nici într-un suflet nu pot încăpea și Dumnezeu și plăcerile lumești. Un alt preot a fost de acord în ceea ce privește influența tehnologiei în viața tinerilor, dar a pus accent și pe faptul că aceste mijloace moderne de comunicare îi distrage atât de la raportul lor cu Dumezeu cât și de la raportul lor cu educația. Pe de cealaltă parte, unul dintre preoții intervievați, a menționat că studile făcute de biserică arată total contrariul studiilor relatate și că aceste studii sunt făcute la comandă de anumite ONGuri care doresc să denigreze imaginea bisericii, astfel nu sunt demne de încredere și nu merită a fi luate în serios.

Referindu-ne la problema arhi-mediatizată a dorinței anumitor politicieni de a scoate religia din școli și întocmirea chiar a unor proiecte de lege care să certtifice acest lucru, preoții intervievați și-au manifastat opinia în diverse feluri, dar toți fiind pe aceeași lungime de undă. Astfel, unii evidențiază că această decizie a reprezentat un act rușinos și nedemnă din partea celor care ne conduc țara și care au fost influențați de anumite grupuri precum Prodemocrația, Asociația secular-umanistă, Fundația Soros, etc. ce au încercat diverse șiretlicuri pentru a impune o idee nefondată pe masa de lucru a politicienilor. Mulți dintre preoți au menționat că este necesară o bună și onestă informare a elevilor și părinților cu privire la acest subiect, deoarece opozanți ai religiei au existat din primele momente în care religia a apărut și vor exista în continuare, însă din păcate, de data aceasta s-a ajuns prea departe. Cu toate acestea, cei intervievați menționează că peste 90 % dintre părinții din parohiile la care fac misiune au semnat petițiile pentru ora de religie, iar acel procentaj de 10% nu reprezintă altceva decât minoritatea celor care sunt de altă religie. Preoții spun că religia este parte din viața oamenilor și nimeni nu le poate lua asta oamenilor și nu pot interzice prezența acesteia în școli.

Referitor la motivația pe care le-o oferă oamenilor pentru a-i atrage, precum și dovezile cu care certifică acestora cele evidențiată, preoții respondenți au specificat că se poate folosi exemplul sfinților și a multor creștini din trecut și din zilele noastre care ar trebui să constituie niște repere stabile pentru oricine caută dovezi și incertitudini. Ei reprezintă argumentele vii că viața în Hristos nu este o pierdere de vreme ci dimpotrivă. Importanța lui Dumnezeu în viața lor putând fi evidențiată și cu ajutorul diverselor pelerinaje la mănăstiri sau oaze de liniște spirituală. Totuși, unii evidențiază că: Motivația și credința există înăuntrul fiecăruia. Trebuie doar alimentate de un impuls. Acționez ed obicei când persoana respectivă este în impas, oferindu-i sfaturi și atenuând situația. Am câștigat persoane bune de partea bisericii prin această metodă. Prefer să cred că se aflau în umbră și le-am deschis ochii. Astfel, oamenii nu au nevoie neapărată de motivație deoarece aceasta vine din interiorul lor. De aceea, conform acestora, oamenii nu au nevoie de motivație pentru a veni la Biserică ci de credință, iar convertirea oamenilor fără credință se face mai ales cu ajutorul bunul simț și prin oferirea exemplelor din viața de zi cu zi.

Un caz în care absolut toți respondenții au fost de acord este cel în care au fost întrebați referitor la ce atitudinea pe care au referitoare la adepții celorlalte religii care diferă de creștinism. Toți preoții au răspuns că cea mai potrivită manifestare în acest caz este reprezentată de o atitudine tolerantă, o deschidere totală spre dialog și o înțelegere a tuturor deoarece toți suntem copii lui Dumnezeu.

La întrebarea: Cât de strict sunteți în legătură cu rigorile prevăzute pentru preoții hirotonisiți? Ați încălcat vreuna din reguli?, toți respondenții au ținut să specifice faptul că aceste reguli nu îi privesc doar pe ei, ci pe toți creștinii, mai ales în ceea ce privește abstinența alimentară și sexuală, vorbe rele, gânduri deșarte, etc. Sunt reguli ce ar trebui respectatede cătrea toți, diferența constând în faptul că Dumnezeu va judeca pe clerici mai exigent deoarece aveau cunoștință despre aceste reguli, dar nu le-au respectat. Puterea exemplului este foarte importantă. Toți au spus că ei consideră că nu au încăltat vreo regulă cu bună știință și că și-au respectat întotdeauna cu sfințenie îndatorile de preot.

Fiind întrebați dacă, în calitate de preoți consideră că un om credincios este un om ce merge la biserică, sau credința se rezumă la altceva, unii au răspus cu temeuri biblice spunând că credința fără fapte moartă este, alții au specificat că așa cum remedierea stării de sănătate necesită o vizită la medic, medicamente, diete, un regim de viață sănătos, așa și pe tărîm spiritual sunt necesare menținerea în stare de funcționare a diferitor aspecte: frecventarea bisericii, rugăciune constantă și sinceră, spovedanie și împărtășanie regulată, împlinirea faptelor de milostenie, etc. Totuși unul dintre ei a menționat că credința se află în suflet, dar totodată este foarte important să o materializăm prin rugpciune și mersul la biserică. Biserica solidică legătura dintre noi ca oameni și Dumnezeu. Mersul la biserică este calea de a comunica cu Dumnezeu și știm bine, cu toții avem nevoie de asta. Totuși, preotul Munteanu Nicolae, menționează că credința nu se rezumă la mersul la biserică, însă fără această practică, credința nu poate fi justificată, la fel cum un copil care nu merge la școală nu poate fi considerat un elev conștiincios.

Știm bine că în ceea ce privește comunicarea religioasă, este foarte importantă calea prin care se face aceasta, tocmai de aceea preoții intervievați au fost întrebați dacă țin predici după slujbele de duminică și care este raportul de timp, în medie, pe care îl petrec aceștia discutând liber cu enoriașii. Toți preoții au răspuns la această întrebare exact cum ne așteptăm, și anume că da, țin predici în fiecare duminică, discută cu oamenii și îi ascultă de câte ori aceștia sunt solicitați. Pe oameni îi ajută mult părerile și sfaturile morale, mai ales că acestea au loc sub forma unor discuții și învățături libere. Părintele Munteanu Nicolae, menționează chiar că predica reprezintă partea sa favorită din ziua de duminică, atunci reușind să îi învețe pe oameni că ar trebui să fim mai buni unii cu alții.

Întrebați ce părere au despre noile tehnologii ce ne înconjoară, precum și despre acestea în raport cu religia, prin noile media făcând referire la internet și site-urile de comunicare a informațiilor și care este utilitatea acestora. Unii preoți au răspuns că acestea sunt complementare religiei, ei folosind în egală măsură laptopul și internetul pentru comunicarea atât cu superiorii cât și cu enoriașii fiind o practică la care s-a ajuns inevitabil, deoarece tehnologia a avansat și religia a urmat-o, neputând rămâne chiar pe toate căile pe rit vechi. Unul dintre cei intervievați a răspuns că dânsul este un adept al practicilor clasice și consideră că această promovare a religiei în rețelele de socializare și tot ce ține de internet este cumva exagerată. Părintele Ion Gheorghe, menționează că: așa cum cu un cuțit poți face lucruri utile în bucătărie sau poti realiza o crimă, același lucru se întâmplă și cu tehnologiile noi implicit internetul. Contează ce alegem să folosim și să le putem stăpâni noi pe ele și nu ele pe noi, cu scopul simplificării muncii.

Aducând vorba despre tehnologie, preoții au fost întrebați dacă se folosesc de aceasta pentru buna desfășurare a slujbelor și în ce măsură depind aceștia de diversele aparate audio sau video pe care le utilizează. Majoritatea a răspuns că se folosesc de aceste mijloace, unii au stații de amplificare a sunetului pentru o mai bună comunicare cu oamenii, stații de intensitate mai mică sau mai mare, cu 2-3 sau mai multe boxe, microfoane împrăștiate în biserică, strană, altar, dar și de alte metode tehnologice ca imprimante, scannere, etc. Unul dintre preoți a spus că el nu folosește niciun fel de tehnologie în cadrul slujbelor, deoarece biserica este mică și oamenii sunt puțini, nefind nevoie de amplificare a sunetului în liniștea de momânt din biserică. Altul a spus că se folosește de tehnologie doar la slujbele mari din an când vin foarte mulți oameni, precum Crăciunul, Boboteaza sau Sărbătorile pascale.

Tehnologia poate fi folosită în spațiul Bisericii, însă credincioșii o pot considera benefică sau nu. Astfel preoții au fost întrebați care este părerea celor din parohia lor. Răspunsurile au fost diferite, unii specificând că aceștia consideră benefică ori foarte benefică, plăcută și modernă, părerile find de cele mai multe ori împărțite. În alte cazuri oamenii nu manifestă nicio atitudine deoarece mulți dintre ei nici nu o observă, deoarece fiind în mediul rural sunt ocupați cu muncile și rareori au contact direct cu tehnologia.

În concluzia interviului, preoții intervievați au fost întrebați dacă religia de astăzi diferă de cea practicată în urmă cu 20 de ani, dacă s-a schimbat ceva și dacă da, de ce? Părintele Ion Gheorghe menționează că: Nimic nu este imuabil, decât Dumnezeu. Noi, oamenii, suntem într-o permanentă schimbare. Cred că putem vorbi de o stare de criză, de căutare a unui făgaș normal, fără excese și fără afișări ostentative, fără prea multe critici absurde, fără indolență și nepăsare care ajunge până la sfidarea lui Dumnezeu. Chiar dacă unele aspecte tind spre regresie, spre o involuție, ne îndreptăm către un stadiu în car calitatea și nu cantitatea va face diferența. Alți preoți merg pe temeiuri biblice spunând că religia va rămâne la fel, oamenii sunt cei care se schimbă. Ei se nasc, cresc, trăiesc și mor. Felul în care religia este practicată depinde de fiecare preot și de felul în care răspândește învățăturile creștine. Oamenii ascultă și învață după cum le este predat. Aveți această impresie despre faptul că practicarea religie s-a schimbat deoarece ați raportat-o la societate și la evoluție. Întra-adevăr religia merge odată cu evoluția, însă modul în care se practică este același. Părintele Ștefan Andrei din Râmnicu Sărat, menționează că doar influența tehnolofiei este cea care poate fi considerată o schimbare majoră.

Concluzii

Pe parcursul expunerii, în cele patru capitole ale lucrării de față ne-am întâlnit cu un conținut informațional care poate fi sintetizat prin următoarele cuvinte cheie: Comunicare, Cuvânt, Logos, Comuniune, Cuminecare, Liturghie, morală, pastorală, libertate, conștiiță, efecte, postmodernism, societate, manipulare, public, rutină, religie, misiune.

Vocația profetică și pastorală a comunicării religioase se manifestă prin afirmarea necesității unei comunicări verticale, de la om către Dumnezeu și de la Dumnezeu către om, păstrându-se astfel legătura cu Dumnezeu, Creatorul cerului și Pământului. De asemenea, perfecționarea tehnologiilor de comunicare și multiplicarea tot mai accentuată a schimburilor informaționale pot asigura calitatea și eficacitatea comunicării religioase și în plan orizontal, de la om către aproapele său, însă nu garantează de la sine fericirea și armonia dintre oameni.

Analizând din punct de vedere religios, tendința de virtualizare a relațiilor interumane și renunțarea la spiritualitatea autentică reprezintă o serioasă amenințare la adresa ființei umane. De aceea, Biserica recomandă păstrarea unui echilibru între comunicarea interpersonală și comunicarea mediatică. Din păcate unii indivizi ajung să se întâlească doar în cyberspațiu, fără a mai trăi apropierea fizică reală, fără a se mai privi unii în ochii altora și fără a mai experimenta bucuria rugăciunii împreună. Mulți nu vor mai găsi interesant sau timp să ia masa de sărbători împreună, nici să se bucure de frumusețea înconjurătoare a mediului în care trăiesc și a pământului pe care locuiesc.

Spiritualizarea comunicării ar face ca, în mod ideal, omul să descopere în oglinzile mișcătoare ale modernității profunzimile propriei demnități, să recunoască arhetipurile existenței sale și să comunice mai intens cu Creatorul său, cu semenii și cu toate câte ființează. Ceea ce astăzi este considerat modern sau postmodern și provoacă uneori teamă și îngrijorare, probabil va fi peste câteva sute de ani, simplă istorie, himeră uitată sau obiect de muzeu. Crizele modernității își pot găsi o rezolvare în lectura atentă și sinceră a trecutului.

Scopul comunicării bisericești este încorporarea sacramentală a credincioșilor în Hristos și comuniunea dintre oameni. Această comunicare creștină autentică este profetică, ascetică, agapică, euharistică și eshatologică. Întâlnirea dintre Biserică și societate în universul comunicării moderne este pentru omenire o șansă oferită unor potențialități de conlucrare și împreună-slujire, prin umanizarea tehnicii și pentru îndumnezeirea omului.

Evidențierea principiilor comunicării publice permite totodată o distincție și o poziționare mult mai limpezi ale specificului cuvântării bisericești în contextul destul de larg și variat al discursivității orale publice. În condițiile socio-culturale și metodologice inaugurate de neoretorica metamorfozantă a zilelor noastre, dar și pe fondul secularismului agresiv, predicii îi este reafirmată, cu onestitate argumentativă, funcția culturală, etică și socială.

În momentul de față când rolul comunității trebuie să fie esențial în impulsionarea vieții sociale, în realizarea coeziunii între oameni, preotul trebuie să găsească modalitățile actuale, percutante de mobilizare a energiilor comunității spre progres și dezvoltare.

Ancheta sociologică realizată cu preoții din Arhiepiscopia Buzăului și a Vrancei a dus la rezultate deosebit de importante. Preoții din parohii cunosc problemele comunităților, le identifică și fac o clasificare a acestora. În ceea ce privește rolul pe care îl are preotul în rezolvarea problemelor ce țin de comunicarea în cadrul comunității, majoritatea consideră că preotul trebuie să se implice în soluționarea problemelor. 98,1% din preoți au declarat că parohia trebuie să aibă un rol activ în domeniul comunicativ.

Recunoscută fără rezerve în plan academic, dimensiunea pluridisciplinară a studiului comunicării atribuie același caracter independent explorării bibliografice care a stat la baza lucrării de față. Prin urmare, sunt valorificate în cercetare lucrări și studii care acoperă domenii foarte variate, cu precădere cele amintite de noi la început.

Semnalând caracterul universal și plurivalent al fenomenului comunicării, lucrarea face și o incursiune explicativă cu funcție înnobilantă și reparatorie în sfera studiilor umaniste actuale: sensul transcendent al comunicării.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția jubilară a Sfântului Sinod, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001;

Dicționare, enciclopedii, colecții

Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, Institutul de Lingvistică ”Iorgu Iordan”, București;

Dinctionnaire de spiritualité, t. 15, Editions Beauchesne, Paris, 1992;

Dicționar biblic, Ed. Cartea creștină, Oradea, 1995;

Dicționar cronologic al științei și tehnicii universale, Editura Ștințifică și Enciclopedică, București, 1979;

Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, volumul 3, Editura Științifică, București, 1986-1991;

Jones, Lindsay(ed.), Encyclopedia of Religion, Macmillan Refference USA, 2005;

Lucrări cu caracter general:

Achimescu, Nicolae, India. Religie și filosofie, Editura Tehnopress, Iași, 2001;

Albulescu, Ion, Educația și mass-media. Comunicare și învățarea în societatea informațională, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003;

Aldridge Alan, Religion in the Contemporary World: A Sociological Introduction, Cambridge, Editura Polity Press, 2013

Balaban, Delia, Comunicarea mediatică, Editura Tritonic, București, 2009;

Balle, Francis, Comunicarea, în Tratat de sociologie, sub coordonarea lui Raymond Boudon, București, Editura Humanitas, 1997;

Bejan Sorin, „Arta comunicării în misiunea moral-pastorală a Bisericii reflectată prin audiovizual” , Universitatea București, 2010;

Blumer, Jay G., Katz, Elihu(eds), The Uses of Mass Communication. Curent Perspectives on Gratification Research, Sage publications, Beverly Hills, CA, 1974;

Capek, Karel, În captivitatea cuvintelor, Editura Univers, București, 1972, ;

Caune, Jean, Cultură și comunicare, Editura Cartea Românească, 2000;

Cerdan, Nathalie Coste, Alain, Le Diberder, Televiziunea, București, Editura Humanitas, 1991.

Clausse, Roger, ”The mass public at grips with mass communication”, în: International Social Science Journal, 1968;

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iași, 2007;

Croussy, Guy, La Communication Audiovisuelle, Les Editions d Organisation, Paris,1990;

Cuilenburg, J.J. Van, Scholten, O., Noomen, G.W., Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 1998;

Dascălu, Pr. Dr. Nicolae, Parabola Făcliei aprinse. Comunicarea religioasă în era informațională, Editura Basilica, București, 2012;

Dascălu, Pr. Dr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune. O perspectivă ortodoxă asupra mass-media, Editura Trinitas, Iași, 2000;

De Fleuer, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 1999;

Dinu, Mihai, Comunicarea, Editura Științifică, București, 1999;

Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Șansa, București, 1996;

Eliade, Mircea, ”La permanence du sacré dans l’art contemporain”, în: Briser le toit de la maison, Editura Gallimard, Paris, 1986;

Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000;

Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 1982;

Kitagawa, Joseph Mitsuo, În căutarea unității. Istoria religioasă a omenirii, tradusă din engleză, București, Editura Humanitas, 1993

marga, Andrei, ”Modernitate, religie, cultuă”, în: Biserica în era globalizării, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003;

Marinescu, Valentina, Introducere în teoria comunicării; principii, modele, aplicații, Editura Tritonic, București, 2003;

McQuail, Denis, Windhal, Sven, Modele ale comunicări pentru studiul comunicării de masă, Editura Facultății de Comunicare și Relații Publice, David Ogilvy – SNSPA, București, 2001;

Melvin, L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 1999;

Motru, Constantin Rădulescu, Românismul – Catehismul unei noi spiritualități, Editura Fundațiilor Regale, București, 1936;

Noica, Ierom. Rafail, Cultura Duhului, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002 ;

30. Stăniloae, Pr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943;

31. Stăniloae, Pr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă – Ascetica , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992;

32. Van Cuilenburg, J.J. Scholten, O., Noomen, G.W., Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 1998;

33. Alexandru Tănase, Cultură și religie, Editura Politică, 1973, București;

34. Bronislaw Malinowski, Magie, știință și religie, traducere de Nora Vasilescu, Editura Moldova, Iași, 1993;

35. Ian G. Barbour, Când știința întâlnește religia, traducere Victor Godeanu, Editura Curtea Veche, București, 2006;

36. Albert Einstein, Ideas and Opinions, traducere Sonja Bargmann, Editura Alvin Redman Limited, Londra, 1956;

37. Albert Einstein, Cuvinte memorabile, traducere Sabina Dorneanu, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005;

38.Schramm Wilbur, Procesul comunicării, Ed. Eminescu, București, 1987, p. 35.

39.Marius Ciobotă, Discursul omiletic din perspectiva științelor comunicării – teză de doctorat, București, 2011.

40.Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Basilica Sibiu, 1943.

41.Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Științifică, București.

ANEXE

Chestionar privind receptarea mesajului religios

prin comunicare verbală și comunicarea non-verbală

Nr. Chestionar _______ Data __/__/_____

Sexul ____ Vârsta _____ Ocupația _______

Bună ziua, numele meu este Denis Oprea și sunt student la Facultatea de Litere, specializare Comunicare și Relații publice din cadrul Universității București. Realizez un studiu pentru lucrarea de licență cu privire la receptarea mesajului transmis de către preotul paroh în rândul tinerilor din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei. Scopul principal al acestui chestionar este de a afla, în primul rând, care sunt din punctul dumneavoastră de vedere motivele pentru care ați ales să mergeți la această Biserică, modul de comunicare pe care îl receptați mai ușor(verbală/non-verbală) în cadrul diverselor cuvântări, dar și împrejurările prin care ați ales calea Bisericii încă din tinerețe(inițiativa părinților, prietenilor, proprie, etc). Nu există răspunsuri corecte sau greșite și toate informațiile pe care mi le veți oferi vor rămâne confidențiale. Vă mulțumesc!

Q1. Care este componența familiei dumneavoastră?

Nu am familie

Familie cu 1 părinte

Familie cu 2 părinți

Familie cu părinți și frați

Q2. Care este nivelul religiozității în familia dmv?

Slab

Mediu

Crescut

Foarte crescut

Q3. Cât de des mergeți la Biserică alături de familie?

Rar

Câteodată

Frecvent

Des

Q4. Care este vârsta la care ați început să frecventați Sf. Biserică?

Mai mic de 16

16-18

18-20

Mai mare de 20

Q5. În momentul de față ce studii aveți?

Școală de arte și meserii

Liceu

Facultate

Masterat

Q6. Care este tipul de comunicare care vă captivează mai mult în timpul unei cuvântări?

Verbală

Paraverbală

Non-verbală

Toate de mai sus

Q7. Cât de mult considerați că este important pentru tinerii credincioșii felul în care preotul transmite mesajul Bisericii?

Deloc important

Puțin important

Important

Foarte important

Q8. Care sunt motivele ce v-au determinat să reveniți la Sf. Biserică și să stați la Sfintele slujbe până la sfârșit?

Prezența familiei

Prezența prietenilor

Predica preotului

Q9. Care considerați că sunt atuurile preotului în comunicarea cu credincioșii

Se folosește cu tact de comunicare verbal, dar nu introduce aspecte ale comunicării non-verbale

Se folosește cu tact de comunicarea verbală, dar introduce aspecte ale comunicării non-verbale.

Se folosește atât de comunicarea verbală, cât și de cea verbală cu mici intervenții ale comunicării paraverbale.

Q10. Care credeți că sunt dezavantajele clericilor care nu atrag credincioși la sfintele slujbe, iar când o fac – o fac temporal.

Comunicare slăbită cu tinerii enoriașii

Cuvântări copiate din 2-3 cărți

Legătura cu ascultătorii predicii este formală și de moment

Folosirea unui singur tip de comunicare în relația cu tinerii credincioși

Interviu adresat preoților în scopul cercetării practicilor religioase ale acestora din parohia în care slujesc

1. În ce măsură credeți că religia, în perioada contemporană, influențează generația tânără?

2. În ce proporții vedeți fețe tinere participând la slujbele pe care le țineți și care credeți că este motivația lor de a fi acolo?

3. Pe o scală de la 1 la 10 cum ați nota comunicarea dumneavoastră cu enoriașii în vârstă? Dar comunicarea cu cei tineri? Sesizați diferențe între cele două categorii?

4. Care credeți că este motivul pentru care oamenii vin la biserică să se roage? Credeți că vin din smerenie sau pentru a cere ajutor divin în perioade grele?

5. Studiile arată că tinerii din ziua de atăzi se îndepărtează tot mai mult de biserică implicit de religie. Care credeți că este cauza și ce soluții ați propune pentru remedierea problemei?

6. Proiectele noi de lege vor să scoată religia din școli. Părerile sunt împărțite iar oamenii sunt confuzi. Cum ați gestionat această problemă în parohia dumneavoastră?

7. Ce metode folosiți pentru atragerea persoanelor fără credință, pe calea religiei? Cum îi motivați și ce dovezi le oferiți?

8. Care este perspectiva dumneavoastră referitoare la adepții celorlalte religii care diferă de creștinism? Ce atitudine manifestați fată de aceștia?

9. Cât de strict sunteți în legătură cu rânduielile prevăzute pentru preoții hirotoniți? Ați încălcat vreuna din reguli?

10. Considerați că un om credincios este un om care merge la biserică, sau credința nu se rezumă doar la asta?

11. Țineți predici după slujbele de duminică? Cam cât timp în medie petreceți discutând liber cu enoriașii?

12. Ce părere aveți despre noile tehnologii în raport cu religia, prin noile media făcând referire la internet și site-urile de comunicare a informațiilor? Sunt utile sau sunt desconsiderate?

13. Vă folosiți de tehnologie în buna desfășurare a slujbelor? În ce măsură depindeți de diversele aparate audio sau video pe care le utilizați?

14. Cum văd credincioșii această utilizare a tehnologiei în spațiul bisericii? O consideră benefică sau dăunătoare?

15. În final, religia de astăzi diferă față de cea practicată în urmă cu 20 ani? Ce credeți că s-a schimbat și de ce?

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția jubilară a Sfântului Sinod, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001;

Dicționare, enciclopedii, colecții

Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, Institutul de Lingvistică ”Iorgu Iordan”, București;

Dinctionnaire de spiritualité, t. 15, Editions Beauchesne, Paris, 1992;

Dicționar biblic, Ed. Cartea creștină, Oradea, 1995;

Dicționar cronologic al științei și tehnicii universale, Editura Ștințifică și Enciclopedică, București, 1979;

Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, volumul 3, Editura Științifică, București, 1986-1991;

Jones, Lindsay(ed.), Encyclopedia of Religion, Macmillan Refference USA, 2005;

Lucrări cu caracter general:

Achimescu, Nicolae, India. Religie și filosofie, Editura Tehnopress, Iași, 2001;

Albulescu, Ion, Educația și mass-media. Comunicare și învățarea în societatea informațională, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003;

Aldridge Alan, Religion in the Contemporary World: A Sociological Introduction, Cambridge, Editura Polity Press, 2013

Balaban, Delia, Comunicarea mediatică, Editura Tritonic, București, 2009;

Balle, Francis, Comunicarea, în Tratat de sociologie, sub coordonarea lui Raymond Boudon, București, Editura Humanitas, 1997;

Bejan Sorin, „Arta comunicării în misiunea moral-pastorală a Bisericii reflectată prin audiovizual” , Universitatea București, 2010;

Blumer, Jay G., Katz, Elihu(eds), The Uses of Mass Communication. Curent Perspectives on Gratification Research, Sage publications, Beverly Hills, CA, 1974;

Capek, Karel, În captivitatea cuvintelor, Editura Univers, București, 1972, ;

Caune, Jean, Cultură și comunicare, Editura Cartea Românească, 2000;

Cerdan, Nathalie Coste, Alain, Le Diberder, Televiziunea, București, Editura Humanitas, 1991.

Clausse, Roger, ”The mass public at grips with mass communication”, în: International Social Science Journal, 1968;

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iași, 2007;

Croussy, Guy, La Communication Audiovisuelle, Les Editions d Organisation, Paris,1990;

Cuilenburg, J.J. Van, Scholten, O., Noomen, G.W., Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 1998;

Dascălu, Pr. Dr. Nicolae, Parabola Făcliei aprinse. Comunicarea religioasă în era informațională, Editura Basilica, București, 2012;

Dascălu, Pr. Dr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune. O perspectivă ortodoxă asupra mass-media, Editura Trinitas, Iași, 2000;

De Fleuer, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 1999;

Dinu, Mihai, Comunicarea, Editura Științifică, București, 1999;

Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Șansa, București, 1996;

Eliade, Mircea, ”La permanence du sacré dans l’art contemporain”, în: Briser le toit de la maison, Editura Gallimard, Paris, 1986;

Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000;

Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 1982;

Kitagawa, Joseph Mitsuo, În căutarea unității. Istoria religioasă a omenirii, tradusă din engleză, București, Editura Humanitas, 1993

marga, Andrei, ”Modernitate, religie, cultuă”, în: Biserica în era globalizării, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003;

Marinescu, Valentina, Introducere în teoria comunicării; principii, modele, aplicații, Editura Tritonic, București, 2003;

McQuail, Denis, Windhal, Sven, Modele ale comunicări pentru studiul comunicării de masă, Editura Facultății de Comunicare și Relații Publice, David Ogilvy – SNSPA, București, 2001;

Melvin, L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 1999;

Motru, Constantin Rădulescu, Românismul – Catehismul unei noi spiritualități, Editura Fundațiilor Regale, București, 1936;

Noica, Ierom. Rafail, Cultura Duhului, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002 ;

30. Stăniloae, Pr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943;

31. Stăniloae, Pr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă – Ascetica , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992;

32. Van Cuilenburg, J.J. Scholten, O., Noomen, G.W., Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 1998;

33. Alexandru Tănase, Cultură și religie, Editura Politică, 1973, București;

34. Bronislaw Malinowski, Magie, știință și religie, traducere de Nora Vasilescu, Editura Moldova, Iași, 1993;

35. Ian G. Barbour, Când știința întâlnește religia, traducere Victor Godeanu, Editura Curtea Veche, București, 2006;

36. Albert Einstein, Ideas and Opinions, traducere Sonja Bargmann, Editura Alvin Redman Limited, Londra, 1956;

37. Albert Einstein, Cuvinte memorabile, traducere Sabina Dorneanu, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005;

38.Schramm Wilbur, Procesul comunicării, Ed. Eminescu, București, 1987, p. 35.

39.Marius Ciobotă, Discursul omiletic din perspectiva științelor comunicării – teză de doctorat, București, 2011.

40.Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Basilica Sibiu, 1943.

41.Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Științifică, București.

ANEXE

Chestionar privind receptarea mesajului religios

prin comunicare verbală și comunicarea non-verbală

Nr. Chestionar _______ Data __/__/_____

Sexul ____ Vârsta _____ Ocupația _______

Bună ziua, numele meu este Denis Oprea și sunt student la Facultatea de Litere, specializare Comunicare și Relații publice din cadrul Universității București. Realizez un studiu pentru lucrarea de licență cu privire la receptarea mesajului transmis de către preotul paroh în rândul tinerilor din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei. Scopul principal al acestui chestionar este de a afla, în primul rând, care sunt din punctul dumneavoastră de vedere motivele pentru care ați ales să mergeți la această Biserică, modul de comunicare pe care îl receptați mai ușor(verbală/non-verbală) în cadrul diverselor cuvântări, dar și împrejurările prin care ați ales calea Bisericii încă din tinerețe(inițiativa părinților, prietenilor, proprie, etc). Nu există răspunsuri corecte sau greșite și toate informațiile pe care mi le veți oferi vor rămâne confidențiale. Vă mulțumesc!

Q1. Care este componența familiei dumneavoastră?

Nu am familie

Familie cu 1 părinte

Familie cu 2 părinți

Familie cu părinți și frați

Q2. Care este nivelul religiozității în familia dmv?

Slab

Mediu

Crescut

Foarte crescut

Q3. Cât de des mergeți la Biserică alături de familie?

Rar

Câteodată

Frecvent

Des

Q4. Care este vârsta la care ați început să frecventați Sf. Biserică?

Mai mic de 16

16-18

18-20

Mai mare de 20

Q5. În momentul de față ce studii aveți?

Școală de arte și meserii

Liceu

Facultate

Masterat

Q6. Care este tipul de comunicare care vă captivează mai mult în timpul unei cuvântări?

Verbală

Paraverbală

Non-verbală

Toate de mai sus

Q7. Cât de mult considerați că este important pentru tinerii credincioșii felul în care preotul transmite mesajul Bisericii?

Deloc important

Puțin important

Important

Foarte important

Q8. Care sunt motivele ce v-au determinat să reveniți la Sf. Biserică și să stați la Sfintele slujbe până la sfârșit?

Prezența familiei

Prezența prietenilor

Predica preotului

Q9. Care considerați că sunt atuurile preotului în comunicarea cu credincioșii

Se folosește cu tact de comunicare verbal, dar nu introduce aspecte ale comunicării non-verbale

Se folosește cu tact de comunicarea verbală, dar introduce aspecte ale comunicării non-verbale.

Se folosește atât de comunicarea verbală, cât și de cea verbală cu mici intervenții ale comunicării paraverbale.

Q10. Care credeți că sunt dezavantajele clericilor care nu atrag credincioși la sfintele slujbe, iar când o fac – o fac temporal.

Comunicare slăbită cu tinerii enoriașii

Cuvântări copiate din 2-3 cărți

Legătura cu ascultătorii predicii este formală și de moment

Folosirea unui singur tip de comunicare în relația cu tinerii credincioși

Interviu adresat preoților în scopul cercetării practicilor religioase ale acestora din parohia în care slujesc

1. În ce măsură credeți că religia, în perioada contemporană, influențează generația tânără?

2. În ce proporții vedeți fețe tinere participând la slujbele pe care le țineți și care credeți că este motivația lor de a fi acolo?

3. Pe o scală de la 1 la 10 cum ați nota comunicarea dumneavoastră cu enoriașii în vârstă? Dar comunicarea cu cei tineri? Sesizați diferențe între cele două categorii?

4. Care credeți că este motivul pentru care oamenii vin la biserică să se roage? Credeți că vin din smerenie sau pentru a cere ajutor divin în perioade grele?

5. Studiile arată că tinerii din ziua de atăzi se îndepărtează tot mai mult de biserică implicit de religie. Care credeți că este cauza și ce soluții ați propune pentru remedierea problemei?

6. Proiectele noi de lege vor să scoată religia din școli. Părerile sunt împărțite iar oamenii sunt confuzi. Cum ați gestionat această problemă în parohia dumneavoastră?

7. Ce metode folosiți pentru atragerea persoanelor fără credință, pe calea religiei? Cum îi motivați și ce dovezi le oferiți?

8. Care este perspectiva dumneavoastră referitoare la adepții celorlalte religii care diferă de creștinism? Ce atitudine manifestați fată de aceștia?

9. Cât de strict sunteți în legătură cu rânduielile prevăzute pentru preoții hirotoniți? Ați încălcat vreuna din reguli?

10. Considerați că un om credincios este un om care merge la biserică, sau credința nu se rezumă doar la asta?

11. Țineți predici după slujbele de duminică? Cam cât timp în medie petreceți discutând liber cu enoriașii?

12. Ce părere aveți despre noile tehnologii în raport cu religia, prin noile media făcând referire la internet și site-urile de comunicare a informațiilor? Sunt utile sau sunt desconsiderate?

13. Vă folosiți de tehnologie în buna desfășurare a slujbelor? În ce măsură depindeți de diversele aparate audio sau video pe care le utilizați?

14. Cum văd credincioșii această utilizare a tehnologiei în spațiul bisericii? O consideră benefică sau dăunătoare?

15. În final, religia de astăzi diferă față de cea practicată în urmă cu 20 ani? Ce credeți că s-a schimbat și de ce?

s