Comunicarea Radiofonica

Atunci când se năștea totul, până și nimicul avea sunet sau dădea glas: amploarea unei descoperiri sublime, reale, esențiale avea să ne seducă pe toți. O viață lungă, peste un secol. Un mit. Radioul își face loc cu agilitate prin noianul de superficialitate vizuală și culori încă nedefinite. O viață discretă, onestă, dură, însă încărcată de adevăr. Adevărul unui suflet și al unui gând și cele mai frumoase lucruri care există prin poveste, „acest mediu nelimitat, incomprehensibil și minunat mediu, eterul” (Quaterly Review).

Dezvoltarea radioului a condus, în mod inevitabil, la nașterea unor dispute aprinse

legate de impactul pe care-l are asupra diverselor categorii de public – susținându-se pe de-o

parte efectele sale pozitive, iar pe de altă parte efectele sale maligne. Dincolo de aceste controverse, radioul a devenit parte a existenței umane: la început o curiozitate, apoi o necesitate,

iar ulterior o a doua natură a oamenilor. A pătruns atât de mult în viața, în casă, încât pentru majoritatea este un automatism pornirea aparatului de radio. Mai mult, programele difuzate prin intermediul său ne însoțesc în mijloacele de transport, la birou sau chiar acasă în timp ce facem alte activități.

A existat comunicație informațională la distanță și înainte de telecomunicație (focuri,

poștă, porumbei, semafoare) și ne așteptăm să apară în viitor și forme de comunicație bazate pe altfel de principii fizice și informaționale decât cele oferite de telecomunicațiile de până acum. Dincolo de internetul atotștiutor, sau concomitent cu acesta, s-ar putea să apară metode de telecomunicație pentru distanțe mari la scara universului și metode specifice unei posibile societăți a conștiinței care va urma probabil societății cunoașterii. Pentru Robert Escarpit „a comunica nu înseamnă numai a emite și a primi, ci și a participa, la toate nivelurile la o infinitate de schimburi diferite care se încrucișează și se interferează unele cu altele”.

Când vorbim despre apariția radioului, ar trebui ne gândim mai întâi la telecomunicații, datorită undelor care antrenează fenomene fizice complexe și tehnici sofisticate. Descoperirile și perfecționarea aparatelor care înlesnesc transmiterea mesajelor vorbite nu au urmat o cronologie perfectă, ci sunt rezultatul unor cercetări simultane, realizate din unghiuri diferite de către echipe împrăștiate în întreaga lume. Acest lucru confirmă faptul că, dincolo de animozitățile de orice natură și în ciuda concurenței intereselor industriale sau naționale, oamenii de știință de dinainte de 1914 organizaseră foarte bine schimbul de informații indispensabile progresului.

Există o mare delimitare la nivel semantic între comunicare și comunicație. Comunicarea înseamnă știre, veste; comunicare științifică sau modalitate principal de interacțiune psiho-socială prin transmiterea de informație intermediate de limbaj articulat sau alte coduri.

Comunicația se rezumă la un transport fizic de obiecte, de persoane, între două puncte sau transmiterea de semnale purtătoare de informație. Telecomunicația este cu alte cuvinte comunicația de semnale la distanță. Pentru semnificația acestor noțiuni important este contextul în care sunt folosite. Telecomunicația a fost înțeleasă mult timp drept comunicație între două puncte (telegrafie,telefonie), dar și difuziunea radio (radiodifuziunea), difuziunea video (televiziunea) și în ultimultimp webcastingul (difuziunea prin Internet), care sunt destinate receptării publicului larg, sunt evident forme de telecomunicație. Francis Collin sesizează încă din 1912 în cartea sa, Wireless Man, noua dimensiune a radioului: „o audiență de 100.000 de tineri poate fi atinsă, în fiecare seară, pe tot teritoriul american. Fără îndoială este cea mai largă audiență din lume. Nici un public amator de fotbal sau baseball, nici un congres, nici o conferință nu se pot compara cu ea.”

Apelând la informațiile oferite de Vasile Traciuc în lucrările sale ce vizează viața radioului, alcătuim o mică frescă a acestui tip de comunicare, evidențiind ,,protagoniștii”.

În cadrul comunicării prin intermediul radioului, emițătorul este reprezentat de postul de radio care dispune de un colectiv redacțional, un sistem de aparate pentru înregistrarea și redarea sunetului și o stație de emisie, iar receptorul este format din publicul postului respectiv.

Receptarea mesajelor se realizează cu ajutorul aparatelor de radio, legătură posibilă

datorită undelor hertziene, invizibile, care fac posibilă transmiterea mesajelor de la receptor către emițător. Unda este definită ca un fenomen de propagare, din aproape în aproape, a unei perturbații într-un mediu. Atât sursa care produce unda, cât și mediul în care se deplasează unda, pot fi diferite. Unda care se propagă în aer poate fi undă sonoră, produsă prin vibrațiile corzilor ori membranelor, sau undă electromagnetică, produsă de variația unui câmp

electromagnetic.

Unda sonoră este produsă de vibrațiile corzilor vocale sau ale unor instrumente muzicale. Unda sonoră se poate traduce prin viteză de propagare și prin „ton”, care poate fi de frecvențe joase, medii sau înalte. Vocea omului are tonalități diferite și pot fi reproduse, prin voce, de la tonalitățile foarte joase până la cele foarte înalte. Unda electrică nu poate fi auzită, fiind produsă prin variația unui câmp electromagnetic și emisă numai de instalații electronice complexe. Acest tip de undă este generată de emițătoare, transmisă prin antenă în spațiu și poate fi recepționată numai cu ajutorul receptoarelor radio, care primesc și decodifică undele electromagnetice pentru a le transforma în unde sonore redate de difuzor. În funcție de lungime, undele electromagnetice pot fi scurte, ultrascurte și suprascurte.

2 Caracteristicile comunicării radiofonice

Comunicarea radiofonică face parte din comunicarea indirectă, fiind o comunicare de masă realizată în formă vorbită. Ion Drăgan surprinde diferența dintre comunicarea de grup și cea interpersonală, oferind o imagine a ceea ce înseamnă relația emițător-receptor pentru fiecare situație: ,,Deosebirile față de comunicarea interpersonală și cea de grup sunt fundamentale- în ciuda unor elemente comune ce țin de esența comunicării. Prima caracteristică se referă la sursa comunicării. În cazul comunicării de masă sursa principală este o organizație de comunicare sau o persoană instituționalizată, adică un post de radio, redacția unui ziar sau un post de televiziune. Persoanele instituționalizate sunt redactorul șef, directorul publicației, editorialistul sau prezentatorul unei emisiuni care beneficiază de prestigiul unei instituții. În esență, sursa (un grup de persoane) din cadrul unui media de masă funcționează drept decodificator, interpret și codificator al inputurilor (evenimente, știri care circulă prin agențiile de presă, în mediile instituționale și sociale), și deci ca producători ai mesajelor. Față de comunicarea interpersonală, cea de masă se caracterizează printr-o valorizare accentuată a outputului față de input; comunicatorii de masă sunt mari producători de mesaje, ceea ce arată că aici accentul cade pe output. În situațiile comunicării de masă sunt concepute și organizate pentru a putea codifica și decodifica un mare număr de semnale și de a produce și difuza masiv mesaje.” Axată pe oralitate, comunicarea radiofonică mobilizează și alte resurse semnificative precum zgomotele și sunetele, naturale sau artificiale, ale căror valori permit punerea vocilor în alte contexte sau chiar scenarii; și muzica, materia de lucru esențială a anumitor programe (cum ar fi dramatizările radiofonice). În plus, difuzarea informației prin intermediul radioului nu mai este tributară unui suport material, precum informația transmisă de presa tradițională.

 Din această delimitare a comunicării radiofonice față de alte forme de comunicare rezultă un set de caracteristici, care descriu natura acestui canal de comunicare – radioul. În primul rând, cuvintele folosite si succesiunea in care ele sunt prezentate sunt doar auzite, nu văzute. Ioan Drăgan dezvoltă caracteristicile în lucrarea sa, întârind proverbul latinesc Littera scripta manet, volat irrevocabile verbum – litera scrisă dăinuie, cuvântul rostit zboară irevocabil. Dacă in cazul presei scrise, receptorul poate reveni asupra textului pentru a descifra semnificația mesajului, in cazul presei vorbite acest lucru nu mai este posibil. Motiv pentru care mesajul care este transmis trebuie să fie accesibil si concis. Acest lucru responsabilizează și mai mult emițătorul, întrucât el trebuie să seducă, să capteze receptorul doar prin măiestria vorbelor, fără să facă apel la un altfel de mijloc. Apoi,  cuvintele și succesiunile sunt prezentate audienței doar o dată. Nu există o posibilitate pentru ascultător de a căpăta o repetare a mesajului. Un alt aspect al presei vorbite, deși valabil pentru toată presa, este efemeritatea. Un fapt auzit este mai greu de reținut decât unul citit sau văzut. În felul acesta, receptorul trebuie să conștientizeze că înțelegerea mesajului transmis depinde foarte mult de legătura creată și de agilitatea sa.  Nu există de obicei un mecanism de feedback imediat și nici o oportunitate pentru sursă de a modifica mesajul în timpul transmiterii. Deși audiența difuzării poate fi largă în ansamblu, această audiență colectivă este formată din multe grupuri mici sau indivizi, aflați, fiecare, în locuri diferite de receptare. Ceea ce încântă și creează orizonturi noi în comunicarea radiofonică este rapiditatea cu care receptorul intră în posesia mesajului. Presa radiofonică reușește să transmită informația mai rapid decât presa scrisă sau televiziunea, acestea din urmă având nevoie de un anumit timp pentru a prelucra și transmite știrea. Dacă în cazul presei scrise informația ajunge la cititor, în majoritatea cazurilor, a doua zi, evenimentul transmis prin intermediul radiodifuziunii este percepută de ascultator aproape simultan cu momentul producerii sale. Aici trebuie menționată concurența pe care o face televiziunea, dar radioul păstrează un avantaj, oferit de materialul tehnic necesar transmiterii, care este mult mai redus decât în cazul transmisiilor audio-video.

Un alt plus al radiodifuzării, față de alte canale de comunicare în masa este accesibilitatea. Pentru a asculta radioul nu este necesar ca publicul să depună un efort foarte mare și nici să renunțe la alte preocupări pentru a se dedica radioului. De asemenea, este un mijloc accesibil și persoanelor cu deficiențe de văz sau celor neștiutori de carte, dar și unor indivizi sau comunități care trăiesc în zone izolate, unde presa scrisă este mai greu accesibilă. ,,Toate aceste facilități sau avantaje aduse receptorului pretind din partea emițătorului putere de sinteză și concizie. Având în vedere că reținerea informațiilor primite prin intermediul auzului este mai dificilă decât a celor captate prin văz, jurnalistul trebuie să selecteze, într-un timp scurt, ideile esențiale ale evenimentului și să ocolească informația nesemnificativă. De asemenea, el trebuie să folosească un limbaj adecvat, cât mai simplu și accesibil, fără să complice și să îngreuneze mesajul cu cuvinte care pot crea obscuritate, nonsens sau echivoc.”

Desigur că un jurnalist de radio mai trebuie să fie și un producător excelent. Prezentarea și scrierea unui material sunt numai o parte a procesului. După aceea, materialul trebuie produs, adică să fie înregistrat pe echipament de calitate, mixând sunetul la nivelurile potrivite și adunând toate piesele componente la un loc, prin editări fără greșeală. În multe cazuri, pe lângă a fi un jurnalist foarte bun, cel care lucrează în radio trebuie să fie și un îndemânatic inginer de sunet. În sfârșit, dar nu în ultimul rând, jurnalistul de radio trebuie să fie și un ascultător excelent. Acest lucru este uneori numit “a fi numai urechi”. Radioul este un mediu pentru ureche, unde oricine trebuie să fie capabil să asculte și să înțeleagă un lucru de prima oară, și să distingă un sunet de altul. După toate acestea, cei care își doresc să lucreze în audiovizual ar trebui să mai rețină un lucru, pe care reporterul american de la National Public Radio, Robert Krulwich, i-l spunea unui reporter începător, în prima sa săptămână de lucru: “Munca nu devine mai ușoară în timp, dar calitatea ei devine mai bună” (Joanescu I., 1999).

Comunicarea prin radio pretinde onestitate. “Ca să devii un crainic de succes, fă-i pe ascultătorii și telespectatorii tăi părtași la experiențele și sentimentele tale”. Ce înseamnă onestitatea? Larry King, moderator american, povestește despre debutul său pe micul ecran: “Nu mai fusesem niciodată într-o emisiune televizată și am lăsat acest gând să-mi dea emoții. Producătorul m-a așezat pe un scaun rotativ. Mare greșeală! Din cauza emoției mă tot roteam la dreapta și la stânga și m-au văzut toți telespectatorii. Trebuie să fi fost amuzant, așa că am mers pe instinct. i-am pus pe telespectatori în locul meu. Le-am mărturisit că eram emoționat. Le-am spus că lucram la radio de trei ani, dar era pentru prima oară când apăream la televizor. Și cineva m-a mai pus pe acest scaun rotativ. Acum, că toată lumea îmi știa situația, nu mai eram emoționat. Asta m-a făcut să vorbesc mai bine și mi-a adus un și mai mare succes în acea primă seară la televiziune – totul doar pentru că am fost onest cu cei cărora le vorbeam”.

II. Evoluția radioului

II.1.Prima ,,voce” a lui Marconi

Dezvoltarea radioului a avut ca punct de plecare proiectul „telegrafiei fără fir”, care a străbătut secolul al XIX-lea. Telegrafia fără fir corespunde proiectului de transmitere la distanță a undelor hertziene. Undele hertziene au fost descoperite de Heinrich Hertz (1857-1894) care a dovedit că undele electromagnetice se pot transmite prin eter.

În 1895, un an prodigios în care s-au inventat și razele X, psihanaliza și cinematograful, Guglielmo Marconi, născut în 1874 la Bologna, realizează prima legătură la distanță cu ajutorul undelor electromagnetice: o scurtă secvență morse, folosindu-se pentru a putea transmite și recepționa mesaje de un sistem de captare, un complex mecanism antenă-pământ. Guilermo Marconi pune bazele proiectului de transmitere a undelor hertziene la mare distanță, construiește un dispozitiv experimental pe care îl încearcă în curtea părinților săi. Obiectivul lui era creșterea distanței de propagare a undelor electromagnetice. ,,Marconi era un diletant genial. Nu a făcut niciodată studii aprofundate de fizică sau electrotehnică, cum va aminti, de altfel, el însuși în 1909, când i s-a conferit premiul Nobel pentru fizică. Studiase la Bologna, orașul său natal, și apoi la Florența și Livorno, unde a frecventat cursurile de fizică ale profesorului Vincenzo Rosa. La 18 ani intuiește transmiterea mesajelor la distanță folosind unde hertz. Acesta este momentul în care își începe experimentele în podul casei de la Pontecchio.”

Marconi a început munca de perfecționare și a reușit să construiască o legătură radio la o distanță de 14 km., iar în anul 1903 a făcut posibilă legătura radio între două continente și anume Europa și Asia. Paternitatea pentru apariția radioului îi este atribuită și lui Nikola Tesla care a reușit să transmită, înaintea lui Marconi, energie prin intermediul undelor electromagnetice.

Fizicienii sunt cei care și-au focalizat eforturile în perioada următoare pentru descoperirea componentelor electronice, cu ajutorul cărora puteau fi construite emițătoarele și receptoarele necesare unei legături radio. Toate aceste descoperiri au avut la început utilizări speciale, îndeosebi militare, dar în final s-a ajuns la folosirea lor pentru crearea unui nou mijloc de comunicare în masă, acesta fiind radioul.

În 1904, radioul a ajuns pe prima pagină a ziarelor.

După informații preluate din material didactice, remarcăm faptul că Lee De Forest a avut meritul tehnic de a adăuga un al treilea electrod sub formă de grilă între catodul și anodul unei lămpi diodice Fleming. Așa a apărut trioda. Aceasta a permis semnalelor radio slabe transmise nu numai în Morse, ci și purtătoare de cuvinte sau muzică, să fie amplificate, putîndu-se acoperi astfel distanțe mai mari. De Forest începe, astfel, cu adevărat experiența radiofoniei.De altfel, el s-a autodesemnat „părintele radioului”. Un lucru notabil este acela că în 1912, stația Marconi din Long Island a recepționat mesajele SOS de pe vasul Titanic care se scufunda și le-a transmis la Casa Albă.

Accesul la informație devine un bun al majorității oamenilor și depinde într-o mare măsură de posibilitatea fiecăruia de a avea un receptor radio, care avea costuri destul de mari pentru acea perioadă. Radioul devine astfel un concurent serios al presei scrise, dovedindu-se în timp a fi totuși un partener serios în peisajul mass-media.

II.2. Primele emisii, factorul financiar și impulsurile tehnologiei

Dacă ar fi să găsim un semn colorat în peisajul radiofoniei care să intuiască aproximativ începuturile acesteia, am putea spune că radiodifuziunea a început în anii 1920. Un citat curpinzător, care surprinde esența radioului într-un mod obiectiv și sincer, reușind să ajusteze o definiție este cel oferit de GuyLochard & Henri Boyer: ,,Radioul se adresează unor audiențe mai mult sau mai puțin lărgite, dar întotdeauna «deschise», fiind anonime și eterogene. Acești receptori beneficiază, în ce-i privește, de un acces liber la mesajele difuzate, spre deosebire de presa scrisă care presupune un act de cumpărare sau o intenție de lectură”. Factorul financiar a fost un argument de bază în construirea primelor stații radio pentru că acestea au putut să se dezvolte doar în cadrul firmelor puternice, foarte susținute. Oamenii au îmbrățișat radiodifuziunea, având la bază impulsuri diferite. Producătorii doreau un agent care să le vândă produsele, magazinele luptau pentru publicitate, universitarii sperau ca radioul să contribuie la însuflețirea educației. Unii au înființat stații radio din amuzament, iar alții și-au pus speranța în radio pentru a asalta celebritatea. Astfel, după cum apreciază J. Dominick, pentu a deschide un post de radio erau necesari 3 000 $ iar cheltuielile de funcționare se ridicau la aprox. 200 $ pe an. Situația aceasta nu a durat prea mult întrucât tehnologia avansată presupunea și existența unor resurse umane calitative, talentul a început să devină costisitor, iar echipamentele de calitate necesitau baze financiare solide. Pentru radioamatori încântarea era să încerce să recepționeze mesaje aflate la cât mai mare distanță, fiind cu totul neinteresați de conținutul mesajelor, pentru rețele, radioul era o afacere.

Atât stațiile mai mari, cât și posturile mai mici au resimțit costurile care trebuiau să corespundă lansării furtunoase. 25 000 $ anual era o sumă pe care radioul o impunea pentru supraviețuire .Aflați în acest punct de necesitate și goană în căutarea fondurilor, cei mai mulți s-au ambiționat să găsească cele mai apropiate și mai eficiente metode de a câștiga bani pentru a-i oferi radioului plasa de siguranță și totodată motivația de a progresa. Cea mai viabilă și idealul totodată părea să fie instituirea unei taxe pentru fiecare aparat, în defavoarea unor metode mai comode și mai simpliste, ce presupuneau mai multă umanitate (donațiile, voluntariatul). Previzibil sau nu, publicitatea rămâne să finanțeze cu toată puterea sa posturile de radio („Ce ocazie extraordinară pentru autorul de reclame să-și distribuie propaganda sa comercială! Există un public nespus de mare, binevoitor, aflat în căutarea plăcerii, entuziast, curios, abordabil în intimitatea casei sale”, Edgar Felix din SUA, unul dintre primii consultanți în promovarea comercială a radioului). Ușor stângace la început, mai mult indirectă, publicitatea părea să nu fie înghițită de atutorități. Lucrurile s-au schimbat în timp, atitudinea devenind mai permisivă, astfel încât, în scurt timp, reclama e din ce în ce mai prezentă și într-o formă mai îngroșată, mai vizibilă. Deși condiționarea financiară a stârnit cele mai mari frământări și a pus la încercare existența radioului, o altă piedică, cel puțin la fel de importantă, pusă pentru a limita devenirea industrială, a reprezentat-o interferența frecvențelor. În 1912, cele peste 1 500 posturi de radio emiteau pe doar două frecvențe. Supraaglomerarea conducea adeseori la imposibilitatea de a emite zile întregi uneori.

Ajutorul din partea Guvernului era minim și se limita la acordarea licențelor, refuzând, orice initiativă de control sau reglementare a radiodifuziunii. Până și repartizarea frecvențelor, lucru care ar fi trebuit supervizat de o instant superioară, pentru a nu declanșa conflicte sau antipatii, a fost refuzată de oficiali, aceștia fiind absenți aproape din peisajul radioului.

Prima stație radio a fost înființată la Pittsburg în anul 1920, iar în ziua de 15 iunie radioul devine mijloc de comunicare în masă prin transmiterea de la gara din Chelmsford a concertului susținut de cântăreața Nellie Melba. Un an mai târziu, în 1921, la Londra își începe activitatea una din primele stații europene de radiodifuziune; în anul 1922 este înființat primul post de radio din Franța, un an mai târziu se naște și primul post de radio din Germania. În această perioadă se dezvoltă industria electrotehnică care începe fabricarea în serie a receptoarelor radio. Perfecționările aduse tuburilor electronice de către firme precum Philips, Valvo, Mazda au făcut posibilă diversificarea și ieftinirea aparatelor de recepție fără a fi afectată calitatea acestora.

Radiodifuziunea a devenit un mijloc de comunicare în masă odată cu producția industrială și comercializarea receptoarelor. În noiembrie 1922 nu erau decît 5 stații, în decembrie s-a produs un boom, iar în opt luni s-au înființat încă 450 de stații noi. Stanley Frost remarcă: „grație radioului, orice izolare poate fi înlăturată”. Radioul devine o formă de integrare în societate și o formă de petrecere a timpului liber la domiciliu. Se înrudește cu fonograful și furnizează muzică de dans în locul discului.

Tot radiodifuziunea a reprezentat o soluție de moment la problemele ridicate de necesitatea oamenilor de a comunica rapid și la distanțe lungi, o alternativă la hârtia tipărită, un instrument de securitate pentru navigație (experiența navei engleze „Republic” care a intrat în coliziune cu nava „Florida”), iar ulterior a devenit mijloc de propagandă a teoriilor naziste. „Cu radioul am distrus spiritul de rebeliune”, afirma Goebbels, principalul autor al propagandei naziste.

În lume, radioul și-a deschis porțile în 1923 la Berlin, urmând ca alte opt licențe, în orașe mari să survină în anul următor. Numărul receptoarelor era de 100.000 în 1924 și de 2 milioane în 1927. Remarcăm o creștere semnificativă care nu a fost incomodată de evenimentele istorice și de reala problemă a evoluției politice din Rusia Sovietică din anii ’20: acapararea puterii de către Stalin și, de aici, a inevitabilului eșec al lui Troțki. Rivalitatea dintre ei – care a evoluat de la antagonisme minore, la gelozie și până la competiția acerbă pentru rolul de succesor al lui Lenin – a dus la o divizare profundă a partidului bolșevic (redenumit Comunist în 1918) și a mișcării revoluționare în general. Apariția radioului ca mijloc de comunicare în masa atrage după sine și adversari, care considerau că ușurința cu care puteau fi recepționate aceste unde și de alte persoane reprezenta un mare dezavantaj, astfel încât s-au căutat posibilități de a le dirija pentru a păstra caracterul lor secret.

După primul război mondial s-a mai dorit și s-au făcut eforturi în acest sens, de a transmite prin radio cântece, prin redarea unor discuri gramofon, dar ziua de 15 iunie 1920 reprezintă momentul de cotitură în utilizarea, în favoarea publicului, a noului mijloc de comunicare. ,,De la gara din Chelmsford (SUA) a fost transmis un concert al cântăreței Nellie Melba, care a fost recepționat în multe regiuni americane. La Pittsburg ia ființă, în același an, primul post oficial de radio. Doi ani mai târziu serviciul american de radiodifuziune a acordat aproximativ 670 de licențe pentru emisie noilor posturi de radio înființate.” Și în alte țări se înființează posturi de radio. În 1922 ia ființă primul post de radio în Franța.

British Brodcasting Company (BBC) a fost fondat pe 18 octombrie 1922 de către un grup de șase companii de telecomunicații: Marconi, Radio Communication Company, Metropolitan-Vickers, General Electric, Western Electric și British Thomson-Houston pentru a difuza servicii radio experimentale.

“Marea Depresiune” din anii ‘30 nu va lăsa neafectate industriile radioului și ale înregistrărilor. ,,La sfârșitul anului 1924, vânzările de discuri și player-e scăzuse cu 50% față de anul anterior. În acest context, companiile introduc înregistrările electronice, utilizând tehnologii împrumutate chiar de la rivalul lor direct, radioul. Calitatea produselor a cunoscut un salt calitativ, dar mijlocul cel mai audiat de a asculta muzică rămâne radioul. Depresiunea, conform celor mai multe sondaje, nu a avut un impact deosebit de puternic asupra radioului. Situația e dovedită de cifra profiturilor, care crește de la 40,5 milioane în 1930 la 112,6 milioane în 1935. De fapt, putem spune că acest climat îi era atât de favorabil radioului, încât e firească apariția unei noi rețele, a patra. Ca o consecință, audiența s-a mărit și ea. Peste 12 milioane de gospodării dețin acum un aparat de radio (46% din populația SUA), procent care ajunge în zece ani la 81%.”

În perioada 1939-1945 s-a purtat un război al cuvintelor, microfonul devenind o armă puternică de exprimare și de manipulare. Regimul nazist s-a folosit de microfon pentru a-și face propaganda. În cadrul marilor și regizatelor adunări de partid de la Nürnberg, microfonul era mânuit ca un megafon. Același fenomen se întâmpla și în Uniunea Sovietică. Astfel, radioul prin fir era cel favorizat fiindcă putea fi controlat, iar aparatele radio din casele oamenilor produse la sfîrșitul anilor 30 nu permiteau receptarea undelor altor țări . La începutul războiului, respectînd instrucțiunile Guvernului, BBC avea un singur program. Încă din 1940 s-a lansat un nou program pentru forțele armate ca alternativă la Programul Național. Când televiziunea a început să ofere un serviciu alternativ, în jurul anilor 1950, radioul a fost supus presiunii de a-și reconsidera misiunea și grila de programe, pînă atunci preponderent generalist. Radioul a cedat televiziunii dramatizările, foiletoanele, varietățile, iar el s-a axat pe muzică și informații. Un avantaj al menținerii radioului ca mijloc puternic de informare în masă a fost apariția tranzistorului (1948). Prin el, se facilita întreg demersul întrucât receptoarele deveneau mai mici și nu mai erau atât de costisitoare, iar accesibilitatea promitea din ce în ce mai mult. Radiourile portabile au devenit un simbol al modernizării.

III. Radioul în România

III.1. Pionerii radioului românesc

Răsunetul exploziei radiodifuziunii peste hotare a găsit și în România un grup de

entuziaști, în frunte cu profesorul universitar Dragomir Hurmuzescu, directorul Institutului

Electrotehnic al Universității din București, care în luna martie a anului 1925 a pus bazele

unei asociații a amatorilor care își imaginau culmile radiofoniei.Asociația devenită în scurt timp persoană juridică, s-a intitulat „Prietenii Radiotelefoniei”, nume sugestiv în contextul în care radioul nu-și găsise locul să înflorească în spatial românesc.

Primii susținători ai radiofoniei românești au fost: Dragomir Hurmuzescu, Gh.Cărnu-Munteanu, care va deveni primul director general al Societății de Radiodifuziune, Mircea Georgescu, Ion Florea și Emil Petrașcu. Inițiatorii, cărora li s-au alăturat o parte din intelectuali, profesori, avocați sau doctori, au înțeles semnificația și nevoia pătrunderii radiofoniei în rândul oamenilor de rând. Aceștia au anticipat rezultatul unei astfel de activități cu scop cultural-educativ, informativ, distractiv și politic, și au fost inițiatorii înființării instituției care să exploateze în România „dreptul constituit regalian” al undelor hertziene ale radiofoniei naționale. Alt personaj marcant a fost Emil Giurgea, care a avut un rol deosebit în dezvoltarea radiotelegrafiei în România, a efectuat cercetări în domeniul telegrafiei fără fir și a contribuit la introducerea și dezvoltarea radiotelegrafiei în țara noastră.

Hurmuzescu reia demersul și se încumetă să încerce la Iași în anul 1901 experimentele de comunicație prin radio ale lui Marconi, Popov și ale altora din perioada 1895-1901. Într-o conferință publică (4 noiembrie 1901) a prezentat o stație transmițătoare și o stație receptoare spunând "cu ajutorul aparatelor instalate aici în fața d-voastră putem să vă demonstrăm diferitele experiențe de telegrafie herziană". Conștient de marile lipsuri care puneau încă la îndoială viabilitatea unui radio performant, acesta remarcă: ,,mai trebuiesc încă câteva perfecționări dibace pentru ca omul să pună stăpânire și pe această miraculoasă aplicațiune a electricității". În anul 1902 a prezentat la Primul Congres de Științe din România, care a avut loc la Iași, o comunicare despre coerori, propunând un dispozitiv propriu de detecție cu coeror. A avut apoi un rol esențial pentru promovarea radiodifuziunii în România. În 1905 au intrat în funcțiune comunicații de telegrafie fără fir pentru legătura între portul Constanța și navele Serviciului maritim roman.

După informații preluate de pe o platformă online, aflăm că ,,radiofonia românească a apărut în 1908 – un post de radiotelegrafie la Constanța, la Serviciul Maritim Român. În 1921, prin inițiativă guvernamentală s-a înființat o rețea de posturi radiotelegrafice care acoperea teritoriul țării. Între 1925 – 1928, un grup de radioamatori al cărui inițiator a fost Dragomir Hurmuzescu (1865 – 1954) au militat pentru înființarea postului național de radiodifuziune. În articolul Începuturile radiodifuziunii române din revista „Radio-Adevărul” nr.583/1939, profesorul Dragomir Hurmuzescu, fizician român, profesor și director al Institutului Electrotehnic Universitar din București, afirmă: „La noi, primele recepțiuni au fost realizate cu mijloace experimentale și prin personalul secțiunilor de radiotelegrafie ale Institutului Electrotechnic Universitar. În anexele laboratorului său (foste grajduri) din str.Victor Emanuel, s-au făcut primele demonstrații de ascultare a unor posturi străine, cel din Viena fiind cel mai bine auzit la București în acea epocă. La ședințele acestea venea mulțimea curioșilor pentru a se convinge de minunea de a asculta muzica și cuvântul, aduse prin văzduh de undele electromagnetice, din țări depărtate la mii de kilometri. Și lumea curioasă, doritoare de a cunoaște acest mister, era atât de numeroasă, încât umplea nu numai sala, dar chiar și curtea din fața laboratorului în serile destinate ședințelor de recepție.”

Într-o clădire din secolul al XIX lea care găzduiește astăzi Muzeul Literaturii Române din București își avea sediul, în anii ’20 ai secolului trecut, Institutul Electrotehnic Universitar. Istoricul Eugen Denize, un cercetător al evoluției radiofoniei românești, spunea că în laboratoarele acestui institut a fost construit, în 1927, un post de emisie românesc, cu o putere de 200 W și care funcționa pe lungimea de undă de 280 de metri. Era, deja, al treilea post experimental românesc, dar în cazul său anunțarea emisiilor se făcea în patru limbi: română, franceză, germană și italiană. Având o “bătaie” de aproximativ 1000 de kilometri, putea fi recepționat și peste hotare, în Europa și în Orientul Apropiat. “Prin acest post, s-au produs pentru prima dată la microfon artiștii Operei Române, s-au transmis concertele de la Ateneul Român și s-au difuzat, în iarna aceluiași an, simfoniile lui Beethoven” – scria Denize.”

În contextul apariției mai multor posturi de radio și în alte țări a fost necesară înființarea unui organism internațional, Uniunea Internațională de Radiodifuziune, a cărei menire era să înlesnească negocierile pentru acordarea lungimilor de undă, pe care le emitea, fiind evitate în același timp și posibilele interferențe între posturi, prin repartizarea corectă și onestă a frecvențelor de emisie. Abia la sfârșitul anului 1927 se constituie, legal, Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România, cu capital majoritar de stat (art.2 din Jurnalul nr. 2915/ 22 decembrie 1927).

Prima emisiune a postului Radio Romania a fost pe 1 noiembrie 1928 de la ora 17.00, pe lungimea de undă de 401,6 metri. Emisiunea a fost deschisă de profesorul Hurmuzescu în calitate de președinte al Consiliului de Administrație: un program muzical, știri de presă, versuri recitate la microfon, un buletin meteorologic, știri sportive.” Pe 4 aprilie 1936, Societatea de Difuziune Radiotelefonică devine Societatea Română de Radiodifuziune. Pe 20 februarie 1938 se lansează la radio Maria Tănase.

Prima emisiune oficială a avut loc pe data de 1 noiembrie 1928 la ora 17:00, când în

eter a fost lansat emoționantul semnal „Alo, alo, aici Radio București” urmat de cuvântarea de

deschidere rostită de profesorul Dragomir Hurmuzescu, președintele Consiliului de

Administrație, care a spus: „Să nu se creadă că radiofonia este o chestiune numai de distracție.

Radiofonia este de o mare importanță socială, pentru răspândirea culturii și pentru unificarea

sufletelor, căci se poate adresa la o lume întreagă, pătrunzând în coliba cea mai răzleață a

omului de rând. În curând, va deveni un criteriu de judecată a gradului de dezvoltare a unui

popor”.

În continuarea programului s-au difuzat versurile poeziei Un suflet nou scrise și

regizate de poetul Horia Furtună, muzică de dans, Quintetul Radio, informații de presă, muzică

românească și poezie din creația populară, buletin meteorologic și știri sportive. Amintindu-și

de prima zi în eter, Mihail Jora declara:

„La orele 20.30 tot personalul societății aștepta în localul din strada General Berthelot, cu înfrigurare, emisiunea care trebuia să înceapă la orele 21. Minutele treceau, dar executanții nu se prezentau. La ora 20.55 un telefon ne anunța că pianistul cu care se începea programul nu poate veni. Mi-am luat inima în dinți și timp de o jumătate de oră, pe nepregătite, am executat la pian un program care nici pe departe nu aducea cu acel publicat. Violonistul de la orele 21.30 nu și-a dat nici osteneala de a telefona că nu vine. Violonistul din orchestră (căci pe vremea aceea orchestra Radio se compunea dintr-un singur violonist!) s-a sacrificat la rândul lui, cântând, cum a putut, un program de altă jumătate de oră. Iar numărul al treilea din program, o cântăreață, a fost înlocuită prin cetirea unei povești de Anderson deoarece în ultimul moment, a trimis o scrisoare prin care anunța că, dacă nu i se plătește suma cutare, nu încântă. Și n-a cântat. Dacă amintesc această faimoasă inaugurare a Radiolui București, la 1 Noiembrie 1928, este pentru a arăta cât de grea a fost facerea copilului bland și cât au suferit părinții săi. Aceste suferințe au durat mai multe săptămâni, căci copilul, în fiecare seară, trăgea să moară din cauza nepăsării și a relei voințe a colaboratorilor ce continuau să saboteze programul nostru.”

Ecoul primelor emisiuni de radio experimentale transmise din România s-a auzit în străinătate sub forma programelor muzicale. Era în 1927, un an înainte de înființarea Societății Naționale de Radio. Am putea spune, dragi prieteni, că în 1927 este scris actul de naștere a emisiunilor experimentale pentru străinatate difuzate din România. Deși nu era un post oficial, cel de la Institutul Electrotehnic avea în vedere, efectiv, și ascultătorul din alte țări și – lucru indispensabil – avea și capacitatea tehnică să ajungă până la acesta.

III.2. Orizonturile radioului umbrite de regimul ceaușist

Când la conducerea statului și a Partidului Comunist Român s-a aflat Nicolae Ceaușescu, Radiodifuziunea română a oglindit îndeaproape politica dusă de acesta. Comparând situațiile din ani diferiți, remarcăm o mare schimbare de atitudine, de viziune și de acționare din pare Radiodifuziunii. Dacă în primii șase ani (1965 –1971) ai puterii lui Ceaușescu, Radiodifuziunea a reușit, să își regăsească vechile tradiții ale începuturilor sale, în iulie 1971, lucrurile s-au schimbat radical ca urmare a intervenției secretarului general al Partidului Comunist Român. Proiectul adus la cunoștință și aprobat la 9 iulie 1971 de o Plenară a Comitetului Central al PCR impunea un program foarte exigent și strict Radiodifuziunii române. Astfel, pe lângă funcțiile radioului, de creator, distribuitor și păstrător de cultură, de instruire și educare, regimul comunist a adăugat și funcțiile de educație politică și de propagandă externă. Pentru a supune complet Radiodifuziunea Română intereselor sale, Ceaușescu a construit o bază legislativă foarte solidă, care să poată înlocui funcțiile tradiționale ale instituției cu unele noi, în conformitate cu obiectivele sale politice. În acest sens, a întocmit un Regulament de ordine interioară al Comitetului de Radiodifuziune și Televiziune, adoptat la 18 septembrie 1970. Dar cel mai important act adoptat în această perioadă este Decretul Consiliului de Stat privind organizarea și funcționarea Radioteleviziunii Române, de la 26 decembrie 1977, cunoscut și sub numele de Decretul 473/1977. Conform acestuia, Radioteleviziunea Română trebuie să acționeze pentru educarea socialistă a maselor, lărgirea orizontului cultural al celor ce muncesc, pentru formarea omului nou. Aceste decrete au format baza legislativă a funcționării Radioteleviziunii, iar alte reglementări importante în domeniu nu au mai apărut până în anul 1989.

Obiectivele emisiunilor de la radio erau preponderent social-educative, acopereau o arie largă

de preocupări, de la prezentarea de cărți științifice la articole politice, de la anticipația științificofantastică la prelegerea universitară. Educația ”omului nou” trebuia să aibă la bază ideologia comunistă, celelalte cunoștințe de cultură trebuind să întărească această bază ideologică.

Anul 1989 s-a dovedit a fi pentru Radiodifuziune și pentru socialul românesc, un examen greu. Radiodifuziunea l-a trecut, încercând, prin promptitudine și obiectivitate, să recâștige simpatia publicului ascultător, simpatie pierdută, de altfel, înainte de acest an de răscruce. Radiodifuziunea, în totalitatea sa, este o instituție activă și este mereu în pas cu

schimbările ce se petrec zi de zi în viața societății românești, dar este ancorată și în realitatea

internațională. Dinamica radioului este dinamica societății și acest lucru se oglindește tot mai vizibil în calitatea programelor pe care ascultătorii le simt din ce în ce mai mult ca făcând parte din viața lor.

În ultimii ani, Radioul public a trăit minut cu minut alături de poporul român și toate frământările, toate transformările prin care trecem din decembrie 1989 se reflectă cu acuratețe în politica editorială a acestuia. Radioul s-a străduit să fie mereu un factor de echilibru, păstrându-și echidistanța în ciuda presiunilor politice. De aceea, Radioul a rămas credibil în fața ascultătorilor săi. Un rezultat meritat a fost recunoașterea pe plan internațional a instituției, Radiodifuziunea devenind membru plin al Uniunii Europene de Radio și membră a grupului de lucru numit „Actualitați Radio” al aceleiași Uniuni Europene de Radio. În prezent, Radiodifuziunea funcționează conform Legii nr. 41, din 17 iunie 1994, privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, publicată în Monitorul oficial al României, la data de 18 iunie 1994, la Capitolul I, Art.1: ,,ca servicii publice autonome, de interes național, independente editorial” Conform Art. 19, punctul 7 al Legii: „Președintele Consiliului de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune … se numește de către Parlamentul României, în ședința comună, dintre membri titulari ai Consiliilor, la propunerea Comisiilor permanente de specialitate…”

,,Ofensiva exercitată de televiziune asupra radioului a determinat căutarea unor noi tehnologii, care să dea și alte utilități radioului ca mijloc de comunicare. Începând cu anul 1987, în Europa, a fost folosită o nouă tehnologie, care a oferit posesorilor de radioreceptoare noi facilități pentru recepție și serviciile oferite. Noua tehnologie denumită „Sistem de date pentru radiodifuziune” (RBDS) a fost un produs collateral calculatorului și funcționează folosind limbajul binar al acestuia. Un emițător, dotat cu echipament special, transmite un extrasemnal inaudibil, pe canalul audio, sub formă digital (1.0), receptorul primește și decodifică, permițând recepția unor mesaje comandate. Principiul de funcționare constă în faptul că emițătorul transmite un cod format standardizat, care poate fi recunoscut numai de scanerul încorporat în receptor, făcând posibilă identificarea stației prin formatul emisiei.”

Dacă ,,venirea pe lume” a radioului a durat destul de mult și a avut de întâmpinat numeroase impedimente, nu aceeași a fost și situația televiziunii: radioul îi pregătise terenul – interesul public fusese stârnit, asociații comerciale se înființaseră, un sistem de rating era în curs de lansare, relațiile dintre producătorii de reclame și agenții erau în curs de dezvoltare, iar sistemul de difuzare exista. Astfel se explică expansiunea rapidă a televiziunii, precum și apariția vocilor care afirmau că radioul este pe moarte. Totuși, dacă publicisticii radio îi lipsește aspectul vizual, există încă numeroase atuuri moștenite: receptarea mesajelor sale cere mai puțină atenție decât a celor vizuale, receptarea mesajelor se poate realiza în timp ce ascultătorul desfășoară alte activități, costurile de producție și difuzare sunt mult mai reduse decât în cazul televiziunii, miniaturizarea aparatelor de radio și apariția celor pentru automobil a făcut mai facilă utilizarea lor, adăugarea bateriilor mici a eliberat radioul de necesitatea unei surse externe de putere și l-a făcut complet portabil, posibilitatea receptorilor care nu știu să citească de a fi informați, rapiditatea mesajului de a ajunge la receptori dispersați geografic.

Apariția radioului a marcat începutul erei moderne. Radioul este mijlocul de informare cel mai accesibil și cel mai utilizat în ziua de astăzi. Conform unui sondaj recent, în Statele Unite, 98% dintre oameni îl ascultă cel puțin o dată pe săptămână. El nu necesită infrastructuri și solicită puține investiții din partea celor care îl folosesc și care, în plus, nu au nevoie să fie alfabetizați. La apariția televiziunii se anunțase moartea radioului. O jumătate de secol mai târziu, radioul ocupa în continuare un loc important în peisajul mediatic.

,,Nimeni nu știe destul astăzi.Toți vrem să fim informați. Cu privire la ce? Nu știm exact. Există, în vremuri de mare densitate, cum sunt cele de azi , o supremă valoare, dincare omul își face hrană zilnică: informația. Să știi ceva, chiar inexact, dar să știi. E aproape ca un narcotic”. 

III. Segmente de public radio

III.1.Construirea realității pe umerii ,,Celuilalt”

Dacă în capitolele anterioare, am prezentat caracteristicile radioului, întorcându-ne în timp la primele sale ,,forme de viață”, în acest capitol ne propunem să descriem publicul, spre care se îndreaptă, de fapt, toate eforturile și ambițiile radioului de astăzi. Încercăm să alcătuim portretul publicului ascultător, analizându-i particularitățile și manifestările. Când și unde ascultă publicul nostru radioul? Ce influențează alegerile sale și care sunt locurile preferate de public pentru a asculta emisiunea dorită sau moderatorul îndrăgit? Răspunsurile la aceste întrebări vor fi date după ce vom reconstitui drumul informației de la emițător la receptor.

Bineînțeles că avem dreptul să ne întrebăm cum se construiește realitatea, care este semnificația sa și cum e proiectată această într-un spațiu media, accesăm de fiecare data ideea cunoașterii și ne gândim la modul în care această cunoaștere ne influențează atitudinile, comportamentul. Ajungem să ne întrebăm dacă nu cumva informațiile care ne sunt transmise nu sunt și ele cumva numai niște umbre care nu corespund realității, dacă nu cumva și noi trăim asemeni oamenilor din peștera lui Platon? Răspunsurile ne îndepărtează sau ne apropie de adevăr pentru că pornesc din unghiuri diferite, dar ele au constituit preocuparea filosofilor din diferite timpuri și ulterior a lingviștilor, antropologilor, sociologilor, psihologilor șispecialiștilor în comunicare.

Consultând materiale dedicate studiului comunicării, observăm că, din secolul al XIX-lea a devenit clar că există o puternică legătură între structura unei limbi și modul în care oamenii o folosesc pentru a-și transmite unul altuia semnificații. Domenii ca: fonologia- sunetele folosite pentru alcătuirea cuvintelor, sintaxa- regulile pe baza cărora oamenii folosesc pattern-uri de cuvinte pentru a transmite semnificații dincolo de cele asociate cu ele, semantica- legătura dintre cuvinte (sau alte simboluri) au ajutat foarte mult la o imagine mai clară a comunicării. Lingviștii au ajuns la concluzia că selecția unui anumit simbol pentru un referent este întâmplătoare, că nu există nicio conexiune reală între un anumit cuvânt, sunet, semn și ceea ce el semnifică în lumea noastră a experienței și că acele convenții pe care oamenii le stabilesc pentru a transmite semnificații nu sunt decât construcții. Din perspectiva antropologiei, mai exact pe baza ipotezei Sapir-Whorf, putem afirma că oamenii interacționează cu realitatea prin simțurile lor și că o astfel de experiență empirică constituie baza pentru stabilirea unor semnificații în legătură cu mediul înconjurător. Procesele de comunicare din care individul face parte sunt văzute ca un complex de factori care modelează și influențează modul în care realitatea este percepută.

Capacitatea de înțelegere a receptorului nu trebuie niciodată ignorată, iar mesajul trebuie atent construit. Coerența unui mesaj este oferită nu numai de acel plus de noutate în formă și conținut, ci și de structura lui mult prea complicată, întortocheată, sau dimpotrivă, mult prea simplă și previzibilă, care să nu activeze imaginația. Transmiterea de mesaje între participanții antrenați în comunicare devine interacțiune, interrenaționare între acei indivizi. În funcție de numărul de participanți în rețelele de comunicare instituite la un moment dat, putem deosebi două tipuri de comunicare: comunicarea bipolară și comunicare multipolară (un emițător și mai mulți receptori; un receptor și mai mulți emițători; comunicarea cu “poștași” adică prin intermediari umani care funcționează ca mijloace de transmitere a mesajului). Această clasificare oferită de Vasile Tranciuc completează ideea conform căreia comunicarea este un act aproape cameleonic, care se poate reinventa în funcție de participanți și care se poate transforma într-o reușită sau într-un eșec, în funcție de aportul adus de fiecare dintre aceștia.

Există cazuri în care mesajul nu e înțeles, nu e bine perceput sau asumat de receptors.De cele mai multe ori avem tendința de a da vina pe celălalt, în loc să ne ,,organizăm” o mica introspecție pentru a reevalua propriul stil de comunicare și corectitudinea mesajului pe care l-am transmis. Celălalt trebuie să poarte vina că nu a auzit ce am spus, el este de vină că nu ne-a înțeles, el este de vină că nu ne-a acceptat, sau el este de vină pentru că nu a făcut ce am fi vrut noi să facă. La nivel psihologic, lucrurile se întâmplă dintr-un anume orgoliu sau egoism al comunicării sau se datorează unei reticențe permanente referitoare la comunicare pe care o avem din timiditate, comoditate sau necunoaștere. Adevărul este cel auzit, nu cel rostit. Dacă vrem să fim auziți, înțeleși, acceptați și să provocăm o reacție pozitivă din partea celuilalt, este sănătos din partea noastră să ne asumăm responsabilitatea procesului de comunicare și să-l tratăm ca pe o misiune dificilă de îndeplinită, fără a bagateliza-o. Dacă celălalt nu ne înțelege, acest lucru poate fi din cauza faptului că noi nu am vorbim „pe limba lui”. Dacă celălalt nu ne înțelege, noi reluăm ce am spus cu o voce mai tare, așa încât orice îndoială asupra mesajului să fie estompată. Nu numai că nu ne va înțelege, dar este foarte probabil să alterăm planul relației, să provocăm un gol, un hău care să nu mai permită reluarea legăturilor pe viitor. Este de dorit să verificăm în ce măsură cuvintele pe care le folosim noi au aceeași semnificație pentru cel din fața noastră și, dacă este cazul, să reformulăm mesajul pe care vrem să-l transmitem. De asemenea, această tatonare a cuvintelor și totodată a proprietății lor reprezintă o dovadă de perspicacitate în comunicare și de deschidere. Același mesaj poate fi interpretat diferit de persoane diferite, sau chiar de aceeași persoană în situații diferite. Ambivalența mesajului trebuie tratată la fel de diplomatic. Pentru a ,,administra” eficient comunicarea, este important să ținem cont de faptul că oamenii sunt diferiți și, de asemenea, că ei se comportă diferit în funcție de situație.

III.2 Categorii de public

Dacă ne-am propune o clasificare sau o împărțire a publicului, am porni de la criteriul fidelității care formează două ,,tabere”: aceea a ascultătorilor fideli și a ascultătorilor ocazionali ai unui post de radio. Ascultătorii fideli sunt reprezentați de acei receptori care la o anumită oră pornesc radioul pe o anume frecvență pentru a asculta o anumită emisiune, pentru a intra în direct cu prezentatorul. Vorbim despre un public eterogen, împrăștiat și aflat în locuri diferite dar care are în comun faptul că ascultă aceeași emisiune difuzată de același post de radio, că de cele mai multe ori cunoaște dinainte numele emisiunii și al prezentatorului. Ascultătorii ocazionali (posibili fideli, în viitor) sunt aceia care întâmplător au ascultat o emisiune și au fost atrași de subiect, de modul de prezentare sau chiar de timbrul vocal al prezentatorului sau cei care au aflat despre emisiune de la prieteni sau de la alte persoane aparținând grupului din care fac parte. Tot din perspectiva publicisticii radio putem vorbi de existența unui public care s-a dezvoltat după confruntarea cu anumite probleme, pe baza intereselor și ocupațiilor comune, care au propriile lor forme de interrelaționare socială și care nu sunt doar simple imaginări, proiecții ale serviciilor presei. Privit din alt punct de vedere, implicând și factorul economic, putem asocial publicul cu piața, astfel încât, producțiile mass-media sunt niște servicii oferite spre vânzare unor posibili cumpărători, sub presiunea concurenței.

Publicul apelează la serviciile presei în măsura în care acestea corespund circumstanțelor sale sociale sau psihologice, adică răspund problemelor pe care încearcă să le soluționeze cu ajutorul acestor servicii. Informațiile receptate de către public sunt valorificate în funcție de semnificațiile și utilitatea pe care membrii publicului le-o conferă. Publicul are și el, asemeni jurnaliștilor, unele reguli nescrise după care își administrează cunoașterea, preferințele și asumarea informațiilor pe care le receptează. Urmărind frecvent programele oferite de media, dar luând în considerare și propriile experiențe de viață, membrii publicului și-au format, un mod deosebit, personalizat de receptare, de interpretare, care, deși se bazează pe un fundamental spirit de turmă, diferă de la un individ la altul. Aceste moduri de prelucrare și analiză a informației sunt preluate din programele difuzate, fie construite chiar de public pe baza propriilor necesități, experiențe sau plăceri.Altfel spus, unul și același conținut poate fi interpretat în diverse moduri, iar sensul lui poate varia în funcție de numeroși factori dintre care cei mai importanți sunt cei culturali, profesionali, familiali. Trebuie să reținem că la nivelul decodării mesajului, ascultătorii și jurnaliștii trebuie să folosească același limbaj, același cod și de asemenea să aibă anumite experiențe comune, care să permită receptorului să confere mesajului înțelesul la care s-a gândit emițătorul, deci să îndepărteze eventualele bariere semantice. Cu alte cuvinte, trebuie să existe un flux, o energie comună care să facă posibilă trimiterea și receptarea mesajelor, fără ca acestea să sufere denaturări.

Ar putea fi un lucru cert faptul că puterea publicului de a-l influența pe cel care produce sau difuzează diverse mesaje depinde foarte mult de caracterul și poziția publicului în cauză. Însă, studiind materialele de specialitate, am depistat o serie de mecanisme care determină relații de reciprocitate între receptor (public) și emițător (respectivul post de radio). O primă formă de răspuns al publicului o întâlnim în emisiunile în care receptorii intră în direct cu emițătorul, dar și în scrisorile venite la redacție. Valoarea reală de feedback a acestora din urma rămâne însă sub semnul întrebării, deoarece tot presa este și cea care manipulează această formă de răspuns prin stabilirea de convenții în legătură cu scrisorile care trebuie selectate și cu modul de tratare a lor. În alt context, în cazul unui public extrem de mare, nici nu se poate cunoaște în mod cert dacă aceste scrisori însumează într-adevăr dorințele sau părerile publicului. O altă formă de răspuns, de data aceasta indirect, este dată de categoria criticilor și a fanilor, care ajută însă doar la identificarea, amplificarea și prelungirea a ceea ce deja există sau este la modă, nu și la schimbarea modului de selecție sau de prezentare a acestor tipuri de mesaje. De asemenea, mecanismul de conexiune inversă funcționează prin intermediul imaginii pe care jurnaliștii și-o fac răspunzând nevoilor și așteptărilor publicului său, fie el deja existent sau doar intuit. Deci putem afirma că într-o oarecare măsură publicul are o funcție de influențare a grilelor de programe, o funcție de control și chiar o funcție de informare a managementului respectivelor posturi de radio.

Pentru a studia în profunzime receptarea mesajului de către un public asculător ideal schematizat, trebuie să ne îndreptăm atenția, mai cu seamă, asupra relațiilor dintre indivizi și asupra evenimentelor care îi marchează în societate. Astfel într-o societate în care indivizii sunt izolați psihic unii de alții, în care interacțiunile lor au la bază de cele mai multe ori un contract, deci sunt impersonale, se simțea acut nevoia unui liant atât la nivelul indivizilor, cât și la nivelul individ-societate. În primele decenii ale secolului al XX-lea, în condițiile unor confruntări militare (primul război mondial), mobilizarea sentimentelor, a loialității, menținerea moralului în situații nefavorabile, în situații de criză sau în fața unor privațiuni, cultivarea anumitor sentimente: devotament față de patrie, ură față de dușmani, deci întărirea coeziunii sociale, condiție vitală în acel context, a fost realizată, în mare parte, prin intermediul comunicării de masă, în special prin intermediul publicisticii radio. Pentru a ilustra mai bine ideea de propagare a informației, s-a apelat la o figură de stil prin care mesajele mass-media ar întruchipa, de fapt, niște gloanțe magice primate în mod uniform de toate categoriile de public, de fiecare membru al societății și care au declanșat reacții directe și spontane. Această teorie, numită retrospectiv „teoria glonțului magic”, poate fi considerată o ecuație stimul-răspuns deoarece mult mai târziu au fost luate în considerare și variabilele ce intervin între stimul și răspuns. „Pornind de la premisa că natura umană elementară este uniformă și accentuând procesele iraționale, adăugând o concepție despre ordinea socială ca fiind societate de masă, teoria glonțului magic, bazată pe mecanismele instinctive stimul-răspuns și pe convingerea că mass-media este un mecanism puternic, părea în întregime valabilă.”

Pe plan european, serviciul public de radio din România se regăsește între țările cu cota de piață în scădere. Motivele scăderii cotei de piață în aceste țări sunt în principal creșterea competitivității pe piața radio națională și creșterea substanțială a gradului de fragmentare a pieței. O altă explicație poate fi găsită în numărul tot mai mare de posturi comerciale private apărute în ultimii zece ani pe piața radio românească și în politicile de marketing tot mai agresive ale marilor posturi comerciale private. Acestea se concentrează pe servicii de divertisment și multă muzică, în detrimentul funcțiilor de informare și formare a publicului, obligații care revin, prin misiunea sa, serviciului românesc de radio.

Astfel, dacă un post înregistrează scăderi de cotă de piață pe o piață stabilă, există motive de îngrijorare, deoarece indică servicii slabe, programe neatractive sau pierderea contactului cu audiența. Problema se schimbă atunci când este vorba de schimbări ale pieței determinate de creșterea numărului de competitori și de creșterea numărului de media, deoarece în acest caz nu mai este neapărat vorba despre o scădere a performanței cât despre o ofertă mai mare de programme.

Putem spune că serviciul public de radio este un ucenic aflat în slujba ascultătorilor, în calitatea lor de membri, de civili ai unei societăți mereu în schimbare, în timp ce posturile de radio private comerciale urmăresc calitatea de consumator a ascultătorilor. De altfel, principalul obiectiv al posturilor private comerciale este să ofere o audiență cât mai mare agențiilor de publicitate. Prin urmare, serviciul public pune pe primul loc interesele ascultătorilor, spre deosebire de posturile private comerciale care pun pe primul loc interesele proprii. Astfel programele de calitate în domeniul informației, culturii și educației, care sunt bunuri de merit, se regăsesc în grilele de programe ale serviciului public de radio, posturile private comerciale ne fiind dispuse să își consume resursele în această direcție.

III.3. Calitățile ascultătorului

,,În comunicarea orală chiar și în cea de tip prelegere ideea dialogului nu este abolită. De regulă orice comunicare verbală implică programatic legătura inversă și schimbarea rolurilor. Este de dorit deci să cunoaștem ce presupune rolul de receptor, de ascultător a unui mesaj oral de mai lungă sau mai scurtă durată. Disponibilitatea pentru ascultare – încercarea de a pătrunde ceea ce se comunică, de a urmări ceea ce se transmite; Manifestarea interesului – a ascultă astfel încât să fie evident că cel care vorbește este urmărit; celui care vorbește trebuie să i se dea semnale în acest sens; Ascultarea în totalitate – nu vă grăbiți să interveniți într-o comunicare; lăsațiinterlocutorul să-și expună toate ideile, să epuizeze ceea ce vrea să spună;” .

Comunicarea radio presupune existența a două componente și anume emițătorul – posturile radio, prin care jurnaliștii transmit mesajul și receptorul – publicul care-l percepe. În aparență această comunicare pare a fi unilaterală, dar în realitate între realizatorii de emisiuni difuzate de un post radio și ascultătorii acestuia se creează o relație foarte strânsă. În legătură cu relația între publicul radio și realizatorii de emisiuni sociologul francez Jean Cazeneuve identifică următoarele tipuri de reacții. După informații oferite de Soitu Laurențiu, amintim, în primul rând tipul de reacții spontane – realizatorii și prezentatorii primesc zilnic multe scrisori și apeluri telefonice ale auditorilor care, fără să fie invitați la emisiuni își exprimă entuziasmul sau furia, critică, pun întrebări sau dau sfaturi. Este însă exagerată părerea că toate aceste manifestări ar aparține unor maniaci și că ar fi lipsite de semnificație. Cu toate acestea este greșit să luăm drept „barometru” entuziasmul sau nemulțumirea publicului. Pe de o parte, se estimează că foarte puțini ascultători reacționează în acest fel. Pe de altă parte, scrisorile și telefoanele nu exprimă în mod fidel opinia marii mase de ascultători. Reacții provocate sunt mult mai importante și reprezintă răspunsurile la chestionarele difuzate pe calea undelor. Aceste răspunsuri sunt date, în general, de asculătorii fideli, care aparțin unor grupuri sociale bine definite, persoane care dispun de timp pentru a scrie și animate de dorința de a colabora. În același timp, numărul mare de răspunsuri permit, cu condiția de a se ține cont de calitatea lor particulară și făcând corecturile necesare, obținerea unor rezultate valabile din punct de vedere statistic. Dacă vrem să cunoaștem reacția masei totale a auditorilor, fie integral, fie în privința anumitor categorii care o compun, problema eșantioanelor este totuși delicată. Exploatarea științifică a rezultatelor cere întotdeauna să se pună și problema valorii reprezentative a eșantioanelor asupra cărora s-a făcut studiul.

Luând în considerare faptul că, nu de cele mai multe ori, producătorii de emisiune se conformează gustului publicului, putem spune că există un ideal al postului de radio pentru fiecare ascultător. Statutul de post radio comercial exercită uneori asupra realizatorului de emisiuni numeroase presiuni dictate de nevoia de a plăcea publicului, de a atrage un număr mare de ascultători pentru a avea susținerea financiară din partea firmelor care plătesc publicitatea, astfel încât radiourile comerciale renunță la emisiuni educative sau culturale, difuzând mai ales muzică sau divertisment. Posturile publice au ca fundament financiar susținerea statului (taxe) și caută să placă, dar să și cultive publicul. Realizatorii acestor posturi au funcții garantate prin statutul lor profesional, dar și gradul lor de independență este oarecum influențat de o autoritate exterioară, cum ar fi guvernul sau instituțiile de control gen C.N.A. Astfel, putem spune că se formează mai mereu o distanță între alegerile producătorilor de emisiuni și preferințele publicului. Iar acest lucru are cauze obiective, legate de factori externi care exercită presiuni.

Indiferent de forma pe care o îmbracă sau de canalul utilizat pentru difuzare, produsul finit al jurnaliștilor este adresat, în cele mai multe cazuri unui număr mare de receptori, care alcătuiesc așa numitul «public». Noțiunea de public este strâns legată de cea de grup social, real sau virtual, de existența unei implicații emoționale, intelectuale, motivaționale care reunește mai mulți indivizi. În viziunea lui G. Gurvitch, publicul reprezintă o specie de grup uman ai cărei membri au aceleași valori, atitudini față de care se raportează în diferite situații. O concepție asemănătoare prezintă și G. Tarde pentru care publicul reprezintă o formație socială spiritualizată unită prin credințe, atitudini, valori comune, capabilă să emită judecăți apreciativ-optative cu privire la anumite probleme de interes comun. Deci termenul comun în înțelegerea noțiunii de public este reprezentat de existența unor valori comune. Bineînțeles că în funcție de diferite criterii există o amplă clasificare a publicului. Deoarece nu ne interesează toate clasificările referitoare la public, ne vom opri numai la cele care sunt relevante pentru publicistică.

III. 4.Teorie versus practică în radio

Ne întrebăm de cele mai multe ori, ca studenți, cum se revarsă sau cum se oglindește teoria învățată în facultate în meseria pe care o vom îmbrățișa ulterior, din același domeniu. Ne dorim să știm ce cunoștințe sunt imperativ necesare și ce informații au fost învățate în van, astfel încât aplicabilitatea lor să nu fie cea dorită. Pornind de la premisa asta, am pus în balanță cele două modalități de a cunoaște viitoarea meserie și în cazul radioului. Studiile din facultate pun la dispoziție informații legate de istoria și evoluția radioului, îngroșând cu litere mari nume celebre care au contribuit la nașterea și formarea sa în tot peisajul mediatic. Cursurile arată fața previzibilă a radioului, a principalelor lucruri care se întâmplă într-un radio, tendințele radioului și confruntarea cu acel comercial care pune stăpânire pe majoritatea mass media. Însă, pentru un viitor om de radio, introducerea aceasta în imaginea de ansamblu a radioului, presărată cu scurte ,,vizite” într-un radio studențesc poate să nu fie suficientă. Un tânăr jurnalist ieșit de pe băncile școlii va putea să se laude cu priceperea sa în radio, după ce va trece prin redacția unui radio matur, cu acte în regulă, unde să învețe pas cu pas ce înseamnă munca de zi cu zi pentru redactarea și transmiterea știrilor, cât valorează o greșeală sau o bâlbă, cât de mult trebuie să se implice pentru a reda în radio starea pe care o are în spatele microfonului, cum trebuie să transmită acele emoții, cum reacționează într-o situație dificilă în care unul dintre invitați nu răspunde sau răspunde problematic.

Teoria ne spune pas cu pas cum trebuie să abordăm radioul, trimițându-ne parcă într-un soi de tur virtual, unde stăm în punctul central și rotim capul pentru a vedea culorile din jur. Însă, practica și cultura generală pe care trebuie să o valorificăm în situații diferite sunt adevăratele arme ale unui bun jurnalist radio. Învățăm în facultate despre fonograf, grafofon, despre numărul aparatelor radio în anul 1992 și despre faptul că astăzi majoritatea radiourilor tradiționale emit online. Practic ni se arată în fugă un film comprimat, în care actorii principali s-au născut, au murit și au luat-o de la capăt printr-o reîncarnare neașteptată, suferind la rândul lor și mutații. Suntem aproape uimiți de traseul complicat, încărcat de evenimente, de schimbări care vine din trecut și totodată nu putem să nu așteptăm cu sufletul la gură mirajul radioului din viitor, care se îndreaptă cu pași repezi spre noi. Pășim în radio cu urechile înfundate de informații, cifre, nume, statistici, scheme cu frecvențe, prescurtări, istorii și citate celebre, însă trebuie să ascultăm cu mare atenție propria voce care sună rece în microfonul de radio.

E evident faptul că n-am putea să facem cunoștință cu meseria de jurnalist în radio fără a fi trecut prin istoria sa, fără a ști cine este această putere a comunicării și cum trebuie abordată, însă ne întrebăm cum să operăm în câmpul muncii cu acele detalii tehnice, istorice, cu acele informații despre genurile publicistice pe care le știm pe de rost dar pe care nu le-am pus de prea puține ori în aplicare. De prea puține ori am făcut un reportaj radio, de prea puține ori am făcut exerciții de dicție, de prea puține ori am ,,montat” un material pentru radio.

Suntem supuși, în general, unui cumul de informații care vine ca un tăvălug peste noi încercând să ne absoarbă, când probabil, ar trebui să se întâmple invers. Ne aflăm în fața unei tendințe care spune că trebuie să învățăm comunicarea la fel cum învățam poeziile în grădiniță. Știm, teoretic tot și dacă ar fi să ne imaginăm într-un mic scenariu, am putea spune că intuim orice, noaptea, cu lumina stinsă, dar după ce o aprindem, realizăm că, de fapt, ne-am împiedicat de foarte multe lucruri din jurul nostru. Comunicarea pe care astăzi o ,,exersăm” e una desprinsă din paginile filosofilor, ale politicienilor, ale lingiviștilor, ale specialiștilor PR, însă noi am ,,ars” prima etapă: acea a comunicării cu sinele. Nu știm să comunicăm simplu, direct, sincer și coherent despre necesitățile emoționale, culturale și despre perspectivele profesionale pe care le avem. Nehotărârea care pune stăpânire mereu pe gândurile noastre survine tocmai din această lipsă de comunicare cu sinele, de comunicare simplă și fluidă. Știm să ne complicăm, să problematizăm dar nu știm să fim simpli și conciși.

Astfel meseria de jurnalist radio poate fi împovărată de reziduurile unei probleme mai vechi care ține de modalitatea de învățare și care se bazează pe o foarte bună comunicare interpersonală. Cum am putea transmite energic o informație, cum am putea fi plini de umor și cum am putea să-i atragem pe ascultători, atâta timp cât am stat închiși într-o cameră cu pereți de informație, de sus până jos, fără nicio fereastră prin intermediul căreia să lumineze spiritual practic, orientarea, pragmatismul și simplitatea?

Desigur că revolta pe care am propus-o ca unghi de abordare, are rolul de a responsabiliza și de a aduce în prim-plan semnificațiile uitate ale comunicării, ale legăturii pe care trebuie să o creăm cu ceilalți, a simplității, dincolo de istorii și date tehnice, care poate să dea strălucire oricărui discurs radio și oricărui jurnalist radio aflat la început de drum. Mesajul este acela că studiile despre radio nu ne ajută decât atunci când am primit un minim de ajutor din partea noastră, a fondului cultural deja asumat de noi, în situații diferite. Nu putem începe să învățăm despre radio dintr-un punct 0. Avem nevoie de alte puncte care să îl precede, de alte experiențe ale comunicării care să pună bazele acestei întâlniri cu lumea radioului atât de dinamică și dedicată ascultătorilor.

III.5. Modalități de consum ale ascultătorului

Cei mai mulți dintre noi ascultăm radioul pentru că, în mintea și viziunea noastră despre societate, s-a instituit ideea conform căreia, radioul înseamnă informație, noutate, știre de ultimă oră. De asemenea, ,,dăm pe radio” ca să ascultăm hiturile artiștilor preferați, în timp ce mergem cu mașina, în timp ce ne pregătim să plecăm la facultate, în timp ce gătim sau în timp ce căutăm pe Google subiecte de interes, în condițiile în care radioul online e destul de popular. Ascultăm radioul, ca să completăm golurile de timp, ca să dinamizăm activitățile noastre cotidiene și să oferim un plus de culoare tuturor momentelor de rutină. Probabil, nu am asculta niciodată radioul în club, în timpul unei întâlniri importante sau concomitent cu acțiunea de a învăța sau reține informații pentru examene.

Întrebat de reporter cum reușește radioul să reziste în epoca video, Ovidiu Miculescu, președintele-director general al Societății Române de Radiodifuziune, răspunde într-un interviu acordat în 2013: ,,spre deosebire de celelalte medii, numai radioul poate fi “consumat” în timp ce faci și altceva! Radioul este mobil, merge cu tine peste tot, te însoțește când conduci, când alergi sau pedalezi cu căștile in urechi, când lucrezi, când gătești, când navighezi pe mare sau… pe internet, când stai înghesuit in autobuzul 133. Radioul este prima medie electronică de impact care a apărut și cu siguranță va “muri” ultimul daca asta se va întâmpla vreodată. Mai mult, nu aș numi această perioadă epoca video, ci epoca platformei comune, a device-ului unic, cu ajutorul căruia ai acces simultan la voce, muzică, date și imagine. Unii spun ca radioul este “bătrâna doamnă”, alții spun ca resursa lui este inepuizabilă pentru că are capacitatea de a se reinventa mereu… În orice caz, in lume, pe mapamond statisticile spun ca oamenii ascultă radio într-un procent de trei ori mai mare decât cei care privesc televizorul; vă întreb… chiar și atunci când navigați pe net sau lucrați pe computer… dumneavoastră ascultați radio sau priviți un film? Radioul îl poți asculta oriunde și oricând și îl receptezi complet, continuu, îți intra în minte și în suflet; urechea este mult mai performantă decât ochiul… urechea nu are pleoapă.”

Ne-am propus ca obiect de studiu pentru ultimul capitol analiza principalelor categorii sociale care ascultă în mod frecvent radioul și care au transformat acest lucru într-o obișnuință. Pentru următoarele segmente de public, radioul înseamnă o conectare frecventă și o fidelitate destul de mare pentru emisiunile și formatele de radio îndrăgite. Construirea acestor ,,categorii” s-a făcut pe baza unei observări amănunțite a realității radioului și a fost inspirată de principalele personaje din viața de student, astfel încât, apropierea de acestea să fie ușoară, accesibilă și să permită perspectiva cercetătorului ,,din umbră”.

Considerăm că una dintre cele mai reprezentative categorii sociale este cea a conducătorilor auto, a șoferilor de cursă lungă dar și a taximetriștilor care sunt conectați la radio pentru o perioadă semnificativă din zi. Radioul reprezintă pentru aceștia cea mai eficientă și cea mai ,,la îndemână” modalitate de a-și consuma timpul, pe durata călătoriei, așa încât să nu le fie distrasă prea mult atenția de la activitatea principală, dar, în același timp, să fie antrenați de vocea moderatorului într-un scenariu de farsă sau pe ritmurile hiturilor. Dacă ar fi să analizăm pregătirea intelectuală sau studiile acestei categorii, am putea spune că îi situăm pe poziția din mijloc, a studiilor medii, uneori chiar sub medie, întrucât meseria lor se bazează pe abilitatea și atenția în trafic, mai mult decât pe o cultură generală avansată. De aceea, reprezentanții acestei categorii sociale pot fi ușor corupți sau manipulați în sens pozitiv de vocile radioului, întrucât glumele, jocurile, mixul de muzică și informație sunt potrivite pentru nivelul lor de cunoaștere și satisface foarte bine gusturile lor. Totodată, informațiile legate de vreme, de trafic, prezența radarelor interesează foarte mult această categorie și îi suscită atenția de fiecare dată. Pentru cei mai mulți șoferi, condusul pe ritmuri de muzică reprezintă chiar o relaxare și o deconectare ușoară de la stresul meseriei.

O altă categorie socială pe care am vizat-o în lucrarea de față este cea a studenților, a masteranzilor sau doctoranzilor care ,,populează” mediul academic. Aceștia se confundă și cu segmentul de vârstă al formatului Contemporary Hit, întrucât energia și tinerețea lor cer o muzică antrenantă, un ritm care să se audă constant în căști, la radio, pe internet, să le țină pasul în orice activitate ar realiza. Cei mai mulți dintre studenți preferă să asculte radioul online, în timp ce își fac ordine printre lucrurile de la cămin, în timp ce mănâncă sau în timp ce ,,socializează” pe facebook. Mai sunt studenți care și-au creat obiceiul de a asculta radioul pe stradă, prin căștile telefonului inteligent, în timp ce se plimbă prin parc, sau în timpul scurtei călătorii până la facultate. Pentru o bună parte din această categorie, radioul echivalează cu ideea de muzică bună, ritmată, cu un sound dinamic care să le creeze o dispoziție bună. De asemenea, aceiași studenți ai căminelor rezonează destul de mult cu glumele, farsele și concursurile propuse de vocile radioului, participând cu zâmbetul pe buze la orice fel de tertip al moderatorilor. Devin cu mare ușurință complici ai unor situații cheie, ai unor subtilități adresate celor care intră în legătură directă, din partea moderatorilor puși pe glume. De asemenea sunt fani ai reclamelor și ai publicității radio, în general, întrucât, de cele mai multe ori, îi amuză replicile personajelor din reclame, tonul vocii, comicul de situație și își asumă diverse cuvinte, sintagme, propoziții folosite în radio pentru a stârni râsul în cercurile lor apropiate. Cu alte cuvinte, se integrează destul de bine în lumea colorată a formatului mai sus amintit și repun în mișcare acea pseudo-realitate construită de vocile radioului pentru a se amuza, pentru a-și crea un stil, un grup de apartenență, un motiv de a persifla, de a ironiza.

Categoria socială a pensionarilor confundată cu o categorie de vârstă mai înaintată reprezintă un alt punct de interes al studiului nostru de caz din următorul capitol. Nostalgici ai vechilor emisiuni destul de riguroase și mereu interesați de informații de actualitate, aceștia petrec destul de mult timp în compania radioului, acasă. Remarcăm o subcategorie a pensionarilor din mediul rural, care preferă posturile de radio regionale, ce difuzează frecvent muzică populară și emisiuni de genul ,,dedicațiilor muzicale”, unde au ocazia de a interveni telefonic pentru a-și face cunoscută preferința sau darul muzical pentru cei dragi. Cei mai mulți pensionari ascultă radioul dimineața atunci când își beau cafeaua, preferând să fie conectați de la începutul zile la subiectele cele mai fierbinți ale momentului. Spre seară, așteaptă emisiunile folclorice cu vedetele preferate și mai cu seamă, difuzarea pieselor desprinse din viața și problematicile satului, cu tematica înstrăinării copiilor de părinți sau a dragostei părinților față de copii, având și o înclinație deosebită față de melodiile de joc. Acest lucru îl putem afirma, analizând o emisiune obișnuită de profil difuzată de Radio Iași.

Un alt subiect care îi incită este cel politic, prin intermediul căruia au ocazia să organizeze adevărate dispute de felul celor din ,,poiana lui Iocan”. Intervențiile telefonice ale oamenilor politice, transmiterea anumitor fragmente din discursurile politice ale celor care se află la conducere îi animă și le stârnește interesul de fiecare dată. Radioul oferă acest mediu al relaționării cu partea politică și dovada o constituie predilecția acestei categorii pentru emisiuni de tip talk-show, pentru dezbaterile politice. Categoria pensionarilor este interesată și de firul poveștii transmis prin reportajele radio, fiind cea mai receptivă categorie care empatizează cu dramele, bolile sau cu realizările altor bătrâni, personalități, oameni valoroși, virtuoși, ambițioși înțelegând poate cel mai bine răspunsurile și percepția celor care participă la reportaj. Aflați la vârsta senectuții și având experiența muncii de-o viață într-un anume sistem, au capacitatea de a intui și de a compătimi ale cazuri sociale, fiind destul de impresionați de cele ale oamenilor suferinzi, diagnosticați cu o boală incurabilă. Mesajul emoționant transmis de firul reportajului radio, împletirea vocilor, scârțâitul ușii și alte detalii îi pot face să-și imagineze cel mai bine acea situație disperată sau acel loc în care se desfășoară o poveste de viață.

O ultimă categorie pe care am ales să o valorificăm în cadrul lucrării de față este cea a bugetarilor, a celor care, aflați în câmpul muncii, la serviciu, ascultă în trecere principalele informații, urmând să-și înceapă ziua sub presiunea acelor emoții, stări, fapte transmise de radio. În această categorie putem include cadrele didactice, cadrele medicale dar și lucrătorii din bănci sau diferite agenții de asigurare. Înaintea începerii serviciului, aceștia se întâlnesc în cancelarii, pe holurile spitalului sau la birouri și discută, se revoltă, aduc amănunte despre ultimele subiecte citite, povestesc întâmplări din viața personală, își permit mici bărfe, clevetiri. În timpul acesta, fundalul este asigurat de radio care completează și totodată, asigură mediul perfect de interacționare și interrelaționare între colegi, dinamizând uneori firul discuției cu subiecte de interes sau păstrându-și un ritm încet, constant, aproape imperceptibil, întrerupt doar de acele sunete explozive de la începutul genericelor, reclamelor, sunetelor care conferă identitatea postului de radio.

Categoriile pe care mizam pentru a alcătui o frescă sau un portret robot al publicului ideal sunt reprezentative întrucât în aceste sectoare sau segmente de public, radioul pare să-și fi câștigat cei mai mulți susținători. Ideea de o a doua acțiune de tip entertainment pusă la dispoziția ascultătorilor într-un mix de muzică, publicitate și informație este aproape destinată sau dedicată categoriilor de mai sus, deoarece membrii acestor categorii au un program care solicită umplerea unor goluri sau completarea unei monotonii.

Ioan Drăgan propune două moduri de funcționare a societății: ,,în comunitatea de publicuri, modelul predominant de comunicare îl reprezintă discuția, posibilitatea participării cetățenilor la dezbatera publică și la circularea opiniilor, mediile nefăcând altceva decât să lărgească și să anime dezbaterea, legând în discuție un public cu altul. Dimpotrivă, în societatea de masă, modul predominant de comunicare este acela al mediilor formale. În aceste condiții, publicul devine pentru media o simplă piață, cuprinzându-i pe toți cei expuși la mesajele lor.”

Altfel spus, voluntar sau involuntar alcătuim societatea de masă, intrând în jocul pe care ni-l propune subtil media, lăsându-ne manipulați, entuziasmați, încântați, informați și înduplecați totodată de poveștile, de ambalajele strălucitoare pe care instituțiile media le fabrică pentru noi. Faptul că percepem diferit mesajul eliberat de un post de radio, faptul că desconsiderăm sau apreciem gluma sau informația pe care ne-o aduce pe tavă un anume format, reprezintă pentru acel radio un câștig, o reușită de a marelui joc al ielelor care se revarsă asupra noastră.  Radioul stă la baza relațiilor sociale, a comunității eterogene și imaginare, formate prin răspândirea lui și prin posibilitatea de a putea fi receptat în zone geografice unde televiziunea cu greu poate pătrunde. ,,Putem lua ca exemplu zonele izolate fără curent electric, în care singura sursă de informare este radioul cu baterii. Universalitatea canalului permite, de asemenea, receptarea programelor unui post în orice punct de pe glob, în funcție de modalitatea de emisie și de transmisie. Un exemplu elocvent ar fi Radio Europa Libera, post ascultat în toată țara în timpul perioadei comuniste. Echipa de romani care lucra la producerea și transmiterea materialelor audio încerca să ducă un război pe calea undelor împotriva regimului de atunci. Informațiile urmăreau să descrie imaginea României propagată în spațiul european și încercau să ofere o perspectivă realistă ascultătorilor despre situația din tară. Prin vocea și atitudinea prezentatorilor se putea observa lupta psihologică permanentă cu regimul comunist, ceea ce  răspândea un sentiment puternic de solidaritate in rândul românilor. Astfel, radioul poate fi un mijloc de comunicare în masă puternic, care poate concura prin puterea cuvantului cu produsul mediatic vizual”.

Suntem un public eterogen, însă tocmai diversitatea noastră îi oferă radioului libertatea, creativitatea de care are nevoie pentru a satisface atâtea gusturi. Existența unui tineret libertin, revoltat și animat de ritmuri energice a condus la existența unui format cu muzică de actualitate, cu hituri și concursuri interesante. Totodată, existența acelor pensionari pasionați de politică, nostalgici ai unor vremuri mult mai rigide și legați aproape ombilical de ,,vocea”, instanța radioului și a mediei în general care se ridică deasupra oricărei legi pentru a anunța ce se întâmplă și cum se întâmplă, aduce un aport consistent radioului care a găsit nișa potrivită pentru aceștia. De asemenea, a găsit și încadrările necesare care aduc în atenția publicului ascultător reportaje, talk-showuri, dezbateri și știri dedicate acestui tip de public, care alimentează dorința acestora de a cleveti, de a polemiza, de a face presupuneri, previziuni și de a stârni în cercurile lor adevărate grupuri de discuții. Existența publicului rural, care regretă sau revine cu drag la meleagurile natale, la obiceiurile și tradițiile din sat, este profund legată de câștigul emoțional și empatizarea perfectă cu care răspunde radioul.

În fapt, e un circuit continuu și un adevărat ciclu de viață comuniunea radioului cu publicul. Cine pe cine a format, a determinat și a influențat rămân întrebări la care nu avem nevoie de răspuns pentru că suntem încă vrăjiți de magia vocii care se aude online sau de la radioul din mașină. Avem nevoie de povești, de realități care să fie reconstruite pe înțelesul nostru și nu ne deranjează subordonarea în fața unui mijloc de comunicare ca radioul.

IV. Studiu de caz

1.Portretul publicului ascultător

Am completat demersul de față cu o caracterizare, o portretizare a publicului radio menită să evidențieze schimbările și tendințele acestuia, în condițiile unei repoziționări a mass-media. Am încercat să construim o nouă ,,față” a acestui public atât de divers și totodată supus constrângerilor sociale, economice și politice, întrucât avansarea tehnologiei și invadarea spațiului intim de către informație au realizat schimbări vizibile în peisaj. În fapt, inițiativa unei astfel de ilustrări a publicului radio a venit în urma observării tuturor fenomenelor sociale și culturale care au pătruns în mass-media. Prezentarea exagerată a scandalurilor din showbiz, ironizarea aparent ineficientă a unor prezențe feminine care confundă informația cu divertismentul, influența politicului și manipularea negativă care guvernează orice sistem, viciindu-l în același timp, ,,pregătesc” un public la fel de viciat, amator de glume, farseși informație prefabricată.

Pornind de la aceste premise, am decis să descriu acest public, în plină transformare, descoperindu-i dorințele, capriciile legate de ascultarea radioului.Cu alte cuvinte, am pornit această investigație cu sentimentul că va fi una lipsită de rutina răspunsurilor și că va oferi o viziune integratoare asupra publicului actual al radioului.Eșantionul de respondenți pe care l-am ales în vederea completării chestionarelor este unul ,,filtrat” după anumite criterii. Am apelat la persoane cu vârsta cuprinsă între 20 și 50 de ani, cu studii superioare dar și medii, care profesează în învățământ (profesor, învățător), studenți, șoferi dar și casnici/casnice care petrec destul de mult timp în compania radioului preferat. Am considerat că nu am nevoie de un eșantion aflat exclusiv la un nivel intelectual înalt și nici de unul situat la polul opus, căutând persoane pentru care radioul a devenit un obicei, o plăcere și o necesitate. Am intuit acele persoane dornice să ofere un răspuns chestionarelor, verificând prima dată daca acestea ascultă frecvent radioul și dacă răspunsurile pe care le completează vor fi argumentate, fundamentate de o experiență suficientă. Întrebările pe care le-am formulat pentru acest scop sunt menite să radiografieze legătura persoanei respective cu radioul, făcând apel la locul unde ascultă radioul, la emisiunea și vocea preferată, dorind să afle și impactul publicității asupra celui chestionat. Totodată am încercat să aflu dacă informația e mai vizată decât muzica sau dacă cea din urmă interesează mai mult în contextul călătoriilor sau activităților casnice, de rutină, în care atenția trebuie canalizată spre alte preocupări.

Răspunsurile pe care le-am cerut necesitau activarea memoriei, capacitatea de a exprima un mesaj în scris și sinceritatea, astfel încât cei abordați să treacă de barierele politice și de alte temeri pentru a-și spune deschis părerea despre celebritatea, personalitatea pe care ar vrea să o audă la radio. Consider că acest chestionar a fost o modalitate inedită pentru fiecare dintre cei chestionați de a-și face o introspecție, o analiza a propriilor preferințe, simpatii sau antipatii și totodată o altfel de cale de autocunoaștere.

În ceea ce privește vârsta participanților la chestionare, am contactat pe de-o parte, un public experimentat al mass-media actuale, care să poată evalua libertatea de exprimare a unui jurnalist dar și exagerările acestuia, raportându-se și la rigorile regimului comunist și pe de altă parte, publicul tânăr care prefigurează viitoarele cerințe și schimbările intervenite în ,,cererea” adresată radioului modern.Am apreciat că, în acest segment de vârstă, pot găsi spirite conservatoare care să condamne tendința spre vulgaritate și care să îmbrățișeze mai mult informația decât muzica dar și optici avangardiste care să aprecieze opiniile ,,indrăznețe” ale comentatorilor sau moderatorilor, farsele făcute ad-hoc sau ironiile reclamelor.

Pe foaia primită de fiecare respondent, se aflau opt întrebări deschise, care ofereau posibilitatea de a răspunde liber pe spațiile punctate, referitor la obiceiurile de consum radio. Am considerat că prin acest întrebări, oarecum generale (fără a cere o modalitate de abordare specifică), am asiguratlibertatea de exprimareșisinceritateacomplementară. Perioadaîn care s-a desfășuratancheta (completareachestionarelor) a fost 15.05-1.06.2014, a.c, timpîn care am căutat persoanele care să corespundă profilului mai sus descris.

IV.2. Puncte tari și puncte slabe ale publicului ascultător

În mod previzibil, segmentul de vârstă mai tânăr (studenți) a ales, fără excepții, muzica în detrimentul informației, explicând că aceasta completează foarte bine acel ,,timp gol” petrecut în cămine, parcursul de la facultate acasă și reprezintă totodată o metodă de relaxare în perioada sesiunii. Deși întrebarea adresată cere un răspuns scurt, am conectat acest răspuns la viața obișnuită a unui student, la evenimentele și anturajele acestuia, găsind o explicație pertientăpentru înclinația lui spre muzică. Acesta caută o oază de relaxare, divertisment în noianul de informație care vine brusc asupra sa și radioul reprezintă un fundal potrivit, cu hituri și intervenții haioase. Cei care au preferat totuși informația sunt reprezentanții unui segment de vârstă mai înaintat, amatori de știri, subiecte controversate sau informații de zi cu zi care să le faciliteze traiul. Bugetarii (profesori) au spus ,,da” informației, fiind ghidați în permanență de schimbările la nivel înalt și de veștile despre salarii. Conducătorii auto au fost de asemenea mai orientați spre informație, întrucât toate ,,update-urile” legate de trafic, radaredarșicondițiimeteo le sunt ,,vitale” în contextul în care călătoresc destul de mult.

Ce vă interesează mai mult la formatul de radio preferat? (Informația sau muzică?)

,,Înprimulrândascult radio pentrumuzică. Existăcâtevaposturi care îmiplacfoartemult: Radio Zu, Magic FM și Kiss Fm. Mai apoi, măintereseazășiinformația, însă nu pot spunecă am o emisiune de radio preferatăsaupe care să o ascultfrecvent.” (Lidia Rusu, 23 ani).

,,Mă interesează informația, pentru că, lucrând în învățământ aflu multe lucruri despre noile proiecte, legi și schimbări și aflăm ce se întâmplă cu educatoarele, învățătoarele care fac corecții grave prin grădinițe și școli.” (Maria Acodrinesei, 50 ani)

Observăm contrastul între cele două vârste și legătura care se creează între ocupație, serviciu și obiceiurile de consum. Nevoia de a fi informat este strict legată de scopul pentru care un subiect este informat. Remarcăm faptul că un student nu va fi interesat de subiecte care nu-l vizează direct, pentru simplul motiv de a-și îmbogăți orizontul de cunoaștere și pentru a fi ,,la curent” cu schimbările din societate, ci maidegrabă e interest de muzica, ambientul, stareape care și-o poatecrea, ascultândradioul.

Am vrut să aflăm prin chestionarele aplicate subiecților ce fel de legătură se realizează între ascultători și moderatorii de emisiuni radio, cât de activ este publicul radio din acest punct de vedere și dacă există o cooperare favorabilă între ascultător și moderator. Cei care au intrat de cele mai multe ori în legătură directă sunt vârstnicii, aceștia dorind să facă dedicații muzicale la posturile de radio care promovează muzica populară. De altfel, se remarcă o adevărată tendință în rândul posturilor de radio cu emisiuni de profil să ofere ocazia ascultătorilor să dedice melodiile preferate celor dragi, să facă ,,daruri muzicale”. În fapt, aceste intervenții sunt destul de profitabile și avantajoase pentru ambele părți. Dacă realizatorii de emisiune beneficiază de tariful ,,atașat” pieselor, ascultătorii își aud numele, mesajele și cântecele preferate la oră de mare audiență.

Mai puțin participativi sunt reprezentanții segmentului tânăr de vârstă, aceștia alegând să intre în contact cu moderatorii doar când se înscriu într-un concurs sau când vor să-și spună părerea în contextul unui subiect de actualitate. Cei mai mulți dintre chestionați au răspuns negativ. Aceștia par să fie mai degrabă ,,adepții” exprimării libere, revoltătoare sub anonimat, decât protagoniștii unei intervenții la radio. Constatăm o pondere destul de mare a celor care comentează pe siteuri, sub diferite porecle, nickname-uri, dându-se drept tineri afectați ai sistemului, decât a celor care au curajul și argumentele necesare pentru a vorbi deschis la un post de radio. Totodată, unii consideră puerile provocările moderatorilor radio de a povesti ,,ce ai făcut în vacanță” sau ,,ceplanuriaipentru weekend”.

Ațisunatvreodată la radio pentru a văspuneopiniasau ca săfacețidedicațiimuzicale? Cum a fostaceastăexperiență?

,,Canderam la bunicaîntr-o zi am sunatsăîifac o dedicațiemuzicală, pentrucăeaeste o fană a radiouluiși am bucurat-o dedicându-i o piesăcântată de Ion Paladi- Mama mea icoanăsfântă.” (Sabina Pușcașu, 25 ani).

,,Nu am sunatpentru că mi se pare o pierdere de timp să îmi spun părerea la radio, atâta timp cât există internetul și oricum nu am nimic de câștigat.” (Mihaela Roman, 22 ani).

Întrebați despre reclamele radio, cei mai mulți dintre participanții la chestionare nu și-au amintit un spot publicitar preferat, dovadă a faptului că ascultă acele spoturi în trecere, cu gândul în altă parte și în așteptarea muzicii sau a emisiunii dorite. Deși întrebarea adresată era provocatoare, îndemna pe respondenți să-și amintească hazul, ironia reclamelor sau ceea ce le-a stârnit râsul, aceștia au trecut destul de repede la următoarea chestiune, considerând publicitatea un lucru minor și tranzitoriu. Din punctul de vedere al receptitivății la umor, la comic a persoanelor chestionate, se constată un contrast puternic între răspunsuri și, implicit, între structuri umane. Cei tineri au fost foarte animați de ideea de a povesti farse, de a-și aminti de Buzdugan sau de ,,Alarma Pro fm”, în timp ce segmentul mai în vârstă a părut reticent și mai degrabă înclinat spre figurile serioase din peisaj.

Deosebirea s-a făcut și pe cale profesională, întrucât conducătorul auto a fost mult mai entuziasmat de glumele celor care spun ,,bună dimineața” la radio, decât profesorul care a manifestat interes pentru comentarii, dezbateri și abordări ale unor subiecte de actualitate. Un impact foarte mare pentru toate categoriile l-a avut talk-showul despre Simona Halep, reușind să trezească interesul atât a celor cu studii superioare, cât și a celor cu studii medii. Sportul reprezintă o motivație destul de bună pentru a asculta radioul.

Un alt aspect vizat în chestionarele de față este reprezentat de locul în care ascultă publicul radioul. Urmărind răspunsurile, observăm că cel mai preferat loc este mașina, întrucât atenția poate fi canalizată și spre manevrele de condus, dar și spre muzica antrenantă care se aude la radio. Doar vârstnicii au considerat că cel mai mult stau prin preajma radioului acasă, așteptând melodiile de folclor, pregătindu-și masa sau realizând activitățile obișnuite. Tinerii mai ascultă radioul ,,la căști” de pe smartphone, în drumul spre facultate sau spre casă, considerând că distanța și zgomotul din oraș devin mai ușoare atunci când ascultă hiturile la radio. De altfel, categoria conducătorilor auto văd radioul ca pe o condiție sine qua non a meseriei lor, reușind să-și îndeplinească ,,cursele” doarîn compania Europa FM.

În demersul inițiat am vrut să evidențiem și preferințele publicului ascultător în materie de ,,voci” radio. Ce fel de personajearputeasuscitainteresulcategoriilor de vârstădarșiprofesionalepropuse? Am constatat că unul dintre cei mai populari artiști și totodată oameni de televiziune ar fi Horia Brenciu, întrucât doi dintre respondenți au răspuns că și-ar dori să îi ,,acompanieze” de la radioulpreferat. Am remarcatînclinația celor chestionați spre vocile active, haioase, care pot crea un joc de cuvinte interesant și care pot comenta un subiect cu multă subtilitate și ironie.

Ce artist, om de cultură saunpersonaj din lumeashowbizului ați vrea să prezinte la radio emisiunea preferată?

,,Nu am o emisiunepreferatainsaHoriaBrenciueste o voce minunatasiimi place sailascultoricandsioriunde.” (Sabina Pușcașu, 25 ani).

,,Aș vrea să-l ascult pe Horia Brenciu pentru că ar încânta multă lume cu umorul și spiritul său jovial.” (Adelina Mitriță, 23 ani).

IV.3. Concluzii

Urmărind atitudinea celor care au participat la mica investigație, am observat o oarecare detașare față de conținutul informațional brut, față de informația ,,deșteaptă” saufață de speciile ,,epice” ale jurnalismului. Ceichestionați percep radioul mai mult ca pe un mijloc de divertisment și ca pe o sursă de muzică decât ca pe un mod de a primi informația, aceasta fiindu-le servită cu mai multă rapiditate de internet.

Ancheta pe care amdesfășurat-o, prinîmpărțireaunuichestionar la zecerespondenți, aleșidupăanumitecriterii, a reușitsăconturezeimagineapubliculuiascultător actual. Înrăspunsurileoferite am descoperit o atitudinesuperficialăfață de radio șiînacelașitimp o ,,acomodarepsihică” a publicului cu ideea de radio muzical, ascultatîn mașină. Totodată, am remarcat înclinația tinerilor spre glumele, farsele și conversațiile derizorii desfășurate la radio, excluzând subiectele grele, reportajele cu povești de viață sau interviuri. Cei mai mulți au confirmat faptul că radio le pune la dispoziție doar muzică, fără a-și aminti prea multe nume, sau ,,voci” de radio care activeazăînformatul de radio preferat. Constatămfaptulcăpubliculascultător se manifestă la fel ca celtelespectator, așteptândsubiecte de scandal, situațiiamuzante, fărăprofunzime.Categoriamaiînvârstămanifestăinterespentrumuzicapopularășisubiectelepolitice, fiinddestul de ,,ațâțată” de personajelepoliticeși cele artistice care promovează mesaje simple, restabilind ierarhia valorilor umane după interese.

Imaginea publicului ascultător e asemănătoare unei schițe în creion, desenată în pauză de un artist grăbit. Rezistența e minimalizată, însă liniile curg dintr-una în alta ca într-o muzică difuzată pe frecvențele noastre.