Comunicarea Publică Versus Comunicarea Politică

COMUNICAREA PUBLICĂ VERSUS COMUNICAREA POLITICĂ

Cuprins

Intoducere
Capitolul 1. Comunicare publică versus comunicare politică
1.1 Comunicare publică: definiție, funcții, forme
1.2 Comunicare politică: diferența specifică
1.3 Comunicare publică versus comunicare politică

Capitolul 2: Studiu empiric: o campanie de comunicare politica si una de comunicare publica. Campania prezidențială a lui Mircea Geoană din anul 2009 și Campania HELP împotriva fumatului a Comisiei Europene.

Capitolul 3: Analiza celor două campanii

Concluzii

b#%l!^+a?

INTRODUCERE

Viața noastră modernă nu poate fi concepută fără comunicare, pentru că, într-o societate, comunicarea este indispensabilă, altfel spus, comunicarea, într-un organism social, este vitală, iar lumea de neimaginat fără ea,tocmai prin această caracteristică, se face diferența dintre om și speciile animale. Expresia verbală vorbită sau scrisă este specific umană. "A trăi într-o societate înseamnă a comunica. Schimbul de idei, de informații, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot așa de importante ca și respirația pentru organism".

Pentru că omul, ca ființă socială, simte permanent nevoia de a comunica; mai exact de a transmite și de a primi semnale, mesaje, care pot fi idei, informații, sentimente, așa că, revelațiile și framântările sale, îndoielile de fiecare zi, grija pentru viitorul său (și al lumii) se nasc în mintea lui spre a fi împărtășite, dezbătute, verificate în dialogul cu oamenii din jur, cu societatea, inclusiv și la scara planetară. A vorbi cu expresivitate, cu eleganță și putere de sugestie, în scop de a comunica sau a convinge, de a consemna evenimente petrecute sau de a înfățișa întâmplări imaginare, a devenit o formă principală a comunicării umane și totodată o artă. Arta de a vorbi în public îl învață pe individ să gândească logic, ajutându-l să se exteriorizeze și să socializeze, în timp păstrându-și identitatea de sine, cu o personalitate liberă, integrată unei comunități, acest fapt alcătuiește însuși procesul de formare a personalității, care se săvârșește cu ajutorul valorilor sociale și prin intermediul limbajului. Felul în care oamenii își reprezină realitatea influențează ceea ce vor face ei în continuare, la originea reacțiilor și inițiativelor lor se află mediul de reprezentări, care modelează interpretările și pozițiile noastre, inclusiv comportamentul și atitudinile politice, de aceea, cu toate că trăiesc în aceeași lume exterioară, oamenii gândesc și simt în lumi diferite (lumile trasate de mediul lor de reprezentări, de propriile ficțiuni, chiar de propriile prejudecăți).

La baza tuturor proceselor, interacțiunilor și relațiilor interumane stă comunicarea iar b#%l!^+a?societatea există practic datorită procesului de comunicare, pentru că, fără acesta, structurile sociale la nivel de micro și macroclimat nu s-ar putea forma și nici nu s-ar putea menține. În acest sens, Paul Watzlawick considera comunicarea ca pe o „conditio sine qua non a vieții omenești și a ordinii sociale”.

Incă de la inceputul secolului XX, Charles Cooley deja înțelegea prin comunicare „mecanismul prin intermediul căruia relațiile umane există și se dezvoltă” (Social Organisation). Gânditori precum J. Habermas și N. Luhmann au considerat comunicarea drept conceptul cheie al teoriei lor; unul a cercetat condițiile de existență a consensului rațional elaborând o teorie asupra activității comunicaționale, celălalt a prezis că „raportul dintre comunicare și societate va fi reprezentat nu numai de subiectul unui studiu specific al b#%l!^+a?comunicării, ci și de tema centrală a oricărei teorii asupra societății”. De asemenea, Anthony Giddens scria: „consider că ideile mele implică punctul central al studiilor asupra comunicării în știința socială în ansamblu” . Putem astfel afirma că studiul comunicării este, cu desăvârșire, unul central, în ceea ce privește teoria socială și știința socială.

Însă, pentru a ne apropia mai bine de domeniul pe care îl voi prezenta în această lucrare – comunicarea politică versus comunicarea publică – voi lua ca exemplu și definiția comunicării ce aparține autorilor Carl I. Hovland, Irving I. Janis și Harold H. Kelley: “Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)”.

Această lucrare își propune a încerca o analiză comparativă celor doua forme de comunicare, respectiv comunicarea publică și derivata acesteia, comunicarea politică. Astfel, lucrarea este structurată pe trei capitole și concluzii: Capitolul 1. Comunicare publică versus comunicare politică, în care voi vorbi despre definiții ale termenilor, funcții, forme și diferențele dintre cele doua tipuri de comunicare, Capitolul 2, un studiu de caz defalcat pe cele două tipuri de comunicare, pentru care am ales campania politica prezidențială a lui Mircea Geoană din anul 2009 și campaniile publice anti-fumat susținute de Uniunea Euopeană și Capitolul 3, o analiză a celor doua forme de comunicări.

În prezenta lucrare ipoteza de lucru este analiza comunicării în relațiile ei cu politicul, prin cercetarea practicilor discursive efective, care ajung să fie practici politice. Viața politică actuală poate fi caracterizată ca un continuu efort de comunicare al locutorilor politici pentru a-și legitima acțiunile, discuția fiind principala modalitate prin care se realizează participarea politică.

Studiul de caz circumscris campaniei prezidențiale a lui Mircea Geoana, comparativ cu campaniile împotriva fumatului promovate de Uniunea Europeană, descrie spațiul public, ca loc al manifestării acțiunii politice, întrucât acțiunea politică în spațiul public modern se bazează pe principiul legitimării, care reprezintă noul principiu de acțiune politică. Noul model de spațiu public se află la intersecția mai multor câmpuri: câmpul jurnalistic, câmpul politic, câmpul cultural, înțelese într-un sens larg.

Pornind de la sensul clasic al teoriei democrației, unde mass-media are menirea să difuzeze și să răspândească informații despre problemele publice, inclusiv politice, să informeze corect și la timp cetățenii, care, la rândul lor, vor influența procesul decizional la nivelul societății, lucrarea arată cum efectele mass-media se pot resimți în zone diferite ale societății. Mesajele mediatice pot stimula obediența față de puterea politică și instituțiile acesteia, sau pot promova o campanie publică ce îndeamna auditoriul să renunțe la un viciu(fumatul). Întrebarea cercetării vizează găsirea unui răspuns referitor la diferențele dintre o campanie politică și una cu caracter public. Întrucât comunicarea mediatică se adresează unui public heterogen, (în funcție de mai multe criterii: vârstă, sex, religie, etnie, cultură, nivel de instruire, categorie socio-profesională etc.) și discursul politic/public trebuie să se adapteze pentru a putea câștiga și menține atenția unui public cât mai larg. Prin intermediul presei, clasa politică își extinde destinatarul într-un mod mult mai facil. Fără intermedierea canalelor mediatice, personajele politice și-ar câștiga cu greu popularitatea și și-ar face cunoscute mesajele politice cu mai multă dificultate. De asemenea, o campanie publică nu și-ar mai atinge targetul și publicul țintă fără o utilizare intensă a mass media.

Capitolul 1. Comunicare publică versus comunicare politică

1.1 Comunicare publică: definiție, funcții, forme b#%l!^+a?

Comunicarea publică se poate defini ca un gen de comunicare formală care nu urmărește acapararea tuturor formelor de comunicare de pe un anumit teritoriu. Comunicarea publică este ”comunicarea formală, care tinde către schimbul și împărtășirea de informații de utilitate publică și spre menținerea liantului social, a căror responsabilitate revine instituțiilor publice”. Comunicarea publică, este de părere Pierre Zemor, se efectuează pornind de la regulile și normele acelei țări.

Comunicarea publică se desfășoară într-un domeniu legitimat de interesul general, în felul acesta depășind domeniul public reglementat de către juridic. Opinia autorului despre atribuțiile puterilor publice și misiunile serviciilor publice este că ele „relevă dispoziții constituționale, legale și regulamente proprii oricărui stat de drept”. Așadar putem spune că comunicarea publică este expresia aplicării regulilor, desfășurarea oricăror proceduri sau luarea oricăror hotărâri publice.

Mesajele de informare publică sunt emise, primite și tratate de instituțiile publice „în numele poporului”, în aceeași manieră în care sunt pronunțate hotărârile judecătorești sau votarea legilor. Informațiile transmise sunt de interes public deoarece trebuie să se supună transparenței. Funcțiile atribuite și exercitate de instituțiile publice sunt catalogate de către profesorul Pierre Zemor ca fiind: ”informarea (a aduce la cunoștință, a da seama și a pune în valoare), de a asculta (așteptările, întrebările și dezbaterea publică), de a contribui la asigurarea relaționării sociale (sentimentul de apartenență colectivă, luarea în considerare a cetățeanului în calitate de actor) și de a însoții schimbările comportamentelor și pe cele ale organizației sociale”.

Definiția ce ar reieși din cele prezentate ar putea fi formulată în următorul fel: „comunicarea publică este comunicarea formală, care tinde către schimbul și împărtășirea de informații de unitate publică și spre menținerea liantului social, a căror responsabilitate revine instituțiilor publice”. Comunicarea publică vizează mai întâi instituțiile publice – guvern, tribunal, curtea de conturi, etc. – precum și organizațiile publice ale căror forme pot fi foarte variate (administratie, agenții etc.). În cele din urmă, ea regrupează toate activitățile formale – scrise sau orale (comunicarea non verbala ca gesturile sau limbajul corpului, nu fac parte din perimetrul de studiu al comunicării organizațiilor publice sau private) – independent de suporturile utilizate, putând sa atingă o singura persoana (comunicare interpersonala), un grup specific de persoane (comunicare de grup) sau un ansamblu nondefinit de destinatari (comunicare de masă).

În funcție de nevoile specifice ale anumitor persoane sau grupuri de persoane si de posibilitatile oferite de suporturi, institutiile si organizatiile publice se focalizează din ce în ce mai mult pe publicurile țintă, în comunicarea lor evitând o comunicare de masa, caracterizată printr-un ansamblu neomogen de destinari și astfel cvasiabsența interacțiunii.

În cele din urmă, ceea ce caracterizează cel mai mult comunicarea publică sunt rolurile si funcțiile pe care și le asuma față de colectivitate.

Funcțiile comunicării publice.

Funcțiile centrale ale comunicării publice decurg în principiu de la obligația de legalitate/legală atribuită unei instituții sau organizații publice. Avem în vedere ansamblul legilor în virtutea cărora administrația publică își desfășoară activitatea, în mod special Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003 privind transparența decizională în administrația publică.

Astfel, după Martial Pasquier putem distinge patru funcții principale: informarea publicului, explicarea și însoțirea deciziilor, apărarea valorilor și promovarea de comportamente responsabile și asigurarea dialogului între instituții și cetățeni.

Funcțiile complementare se disting de cele centrale, după Pasquier, nu pentru că ar fi mai putin importante pentru comunicarea publică, ci pentru că nu se realizează pe baze legale explicite. Ele decurg dinspre o concepție modernă despre instituția publică și este vorba despre: primire, ascultare, promovarea legitimității organizațiilor și acțiunilor publice, contribuția la menținerea liantului social.

După Pierre Zemor: „Funcțiile comunicării publice sunt acelea de a informa (a aduce la cunoștință, a da seama și a pune în valoare), de a asculta (așteptările, întrebările și dezbaterea putin importante pentru comunicarea publică, ci pentru că nu se realizează pe baze legale explicite. Ele decurg dinspre o concepție modernă despre instituția publică și este vorba despre: primire, ascultare, promovarea legitimității organizațiilor și acțiunilor publice, contribuția la menținerea liantului social.

După Pierre Zemor: „Funcțiile comunicării publice sunt acelea de a informa (a aduce la cunoștință, a da seama și a pune în valoare), de a asculta (așteptările, întrebările și dezbaterea publică), de a contribui la asigurarea relaționării sociale (sentimentul de apartenență colectivă, luarea în considerare a cetățeanului în calitate de actor) și de a însoți schimbările comportamentelor și pe cele ale organizării sociale.” .

Specificul comunicării publice: forme

Specificul comunicării publice apare ușor la suprafață din definirea ei atât față de comunicarea privată, cât și față de cea politică. Astfel, dacă instrumentele sunt aceleași și pentru comunicarea publică și pentru cea privată (relații cu media, publicitate, relațiile publice, Internet, etc.), regulile pe care acestea trebuie să le respecte sunt diferite în măsura în care comunicarea publică trebuie să aibă un emițător clar identificat și clar/ferm separat de mizele electorale, astfel încât el să fie cât mai obiectiv posibil, evitând orice formă de discriminare a destinatarilor. Aceste reguli sunt importante și trebuie respectate, în scopul de asumare a funcțiilor comunicării publice (amintite anterior), cum sunt informarea publicului, explicarea și însoțirea deciziilor, apărarea valorilor sau susținerea coeziunii sociale.

De asemenea, cum subliniază Dominique Mégard comunicarea publică se distinge de alte tipuri de comunicare industriale și comerciale, nu prin tehnici și limbaje (de la publicitate la marketing, de la jurnalism la TIC și audio-vizual, media și inclusiv hors-media) pe care la rândul ei le utilizează larg, ci prin obiectivele și mizele sale: cele ale interesului general, ale serviciului public și ale guvernării. Acestea sunt cele ce duc la dezvoltarea durabilă, progresul unei regiuni sau oraș, de la sănătatea publică la amenajarea unui teritoriu, de la acțiunea socială la transformarea urbană, cerând celor care le creează și le poartă rigoare, etică și sens du service. Autoarea reliefează în același sens faptul că acest tip de comunicare constituie cea mai mare parte a comunicării non-comerciale.

O altă distincție pertinentă/de care trebuie să ținem cont este cea realizată de Martial Pasquier, și anume: comunicare activă vs. comunicare pasivă. Prin comunicare activă înțelegem ansamblul activităților de comunicare planificată și realizată prin instituțiile și organizațiile publice și destinate populației sau unor grupuri definite de persoane, în timp ce comunicarea pasivă corespunde informației trimise de către administrație la cererea unei persoane în cadrul drepturilor cu privire la accesul la informație. Aceste drepturi sunt codificate în legi – accesul la informație.

Tipuri de comunicare publică

Pierre Zemor descrie cinci forme de comunicare publică: punerea la dispoziție a datelor publice, relația serviciilor publice cu utilizatorii, promovarea serviciilor oferite publicului, campaniile de informare de interes general și valorizarea instituțiilor publice.

După Martial Pasquier comunicarea publică regrupează diferite forme de comunicare precum: comunicarea guvernamentală, informarea cetățenilor, comunicarea instituțională, comunicarea de projet/ de proiect, comunicarea asupra serviciilor, comunicarea de criză.

A. Comunicarea guvernamentală

În țările democratice guvernul este obligat prin constituție, legile votate de către parlament sau dreptul jurisprudențial să informeze populația, să întrețină dialogul cu aceasta și să dea seama de activitățile sale. Prin urmare, el trebuie să comunice și în acest sens serviciile dispun în numeroase țări de resurse umane și financiare ridicate. În general, comunicarea guvernamentală îndeplinește patru funcții, a căror importanță variază considerabil de la o țară la alta.

a. Informarea cu privire la acțiunea guvernului

Guvernul trebuie să raporteze aux elus, celor care i-au ales (mediei, populației) toate informațiile utile cu privire la intențiile, deciziile și acțiunile sale. Înțelegerea acestei sarcini face obiectul unor practici foarte diferențiate. În anumite țări, serviciul atașat guvernului se concentrează pe transmiterea informațiilor importante cu privire la deciziile și activitățiile guvernului prin comunicate de presă, organizarea de conferințe de presă, punerea la dispoziție a acestor informații pe siter-uri Internet, sau în documente oficiale (jurnale, magazine). În alte state, acest serviciu intră în responsabilitatea șefilor de campanii de comunicare, incluzând și organizarea de evenimente, difuzarea de publicitate plătită și utilizarea unei largi palete de mijloace de comunicare. De ex. în Franța, în cadrul reformei pensiilor guvernul a cheltuit 17 milioane euro cu un voleu important în direcția funcționarilor.

b. Serviciile ce se ocupă de informarea guvernului cu privire la nevoile, așteptările și preocupările populației, precum și la ce spun media străină, sondajele dinspre populație, anchetele calitative.

c. Coordonarea activităților de comunicare – aceste servicii sunt încărcate de asemenea, de coordonarea activităților de comunicare ale ansamblului administratiei, numarul informatiilor nu incetează să crească. Se disting trei tipuri de coordonare. Mai întâi coordonarea tematică, apoi coordonarea temporală și cea financiară.

d. Consilierea serviciilor de administrație

În funcție de competențele și de mijloacele lor, serviciile de comunicare guvernamentală pot consilia ansamblul serviciilor administrației.

Serviciile de informare guvernamentală se caracterizează prin trei elemente. Mai întâi ele depind direct de autoritatea șefului guvernului, apoi emițătorul este clar identificabil ca fiind instituțional. De asemenea, comunicarea acestor servicii nu se concentrează doar asupra unui domeniu al politicilor publice, precum sănătatea sau securitatea, ci asupra ansamblului activităților guvernului, asupra valorizării acestora.

B. Comunicarea cu privire/legată de drepturile și obligațiile cetățenilor

Este vorba despre una dintre formele de bază ale comunicării publice și regruprează pe de o parte, obligația de a pune informația la dispoziția mediei și a populației (principiul publicității) iar pe de altă parte, reamintirea drepturilor și obligațiilor cetățenilor și invitația de a participa la viața politică (informarea civică). Aceste sarcini sunt încredințate în anumite țări serviciului de informare guvernamental și în alte țări serviciilor specializate.

C. Comunicarea în calitate de instrument al politicilor publice

Comunicarea este de asemenea un instrument al politicilor publice. Pentru a preveni anumite comportamente (de pildă, să nu conducem sub influența alcoolului), pentru a sensibiliza la diferite atitudini, pentru a invita la acțiuni concrete (de a ne vaccina) sunt create site-uri Internet, sunt distribuite jurnale gospodăriilor/aux menages si întreprinderi, campanii de publicitate la televizor, afișaj, organizare de concursuri, invitarea unor personalități etc.

D. Comunicare internă – colaboratorii reprezintă principala resursă a administrației, principalii vectori de comunicare ai ei…..e foarte importantă și totuși neglijată (în România foarte puține instituții publice realizează audit al comunicării interne).

E. Comunicarea de criză – o problemă de relaționare cu instituțiile politice, o criză prezentare defaillante/jignitoare, criza internă. Marele public nu distinge cu claritate între un serviciu furnizat de o organizație și imaginea sa globală.

F. Comunicarea instituțională

O parte – în creștere – a activităților de comunicare este consacrată promovării instituțiilor și organizațiilor publice. Nu este vorba de a pune în valoare activitățile acestor entități, ci organizația așa cum e ea, ca scop în sine.

Acest tip de comunicare înglobează de asemenea, ansamblul informațiilor cu privire la viața organizației precum numirea persoanelor în funcții (la nomination de personnes), schimbările organizaționale și mai ales raporturile de activitate. Dacă, în optica clasică a organizării birocratice, administrația nu avea personalitate juridică, ci doar se limita la exercitarea regulilor și procedurilor prevăzute în textele juridice, constatăm că este din ce în ce mai important, ca ea să fie cunoscută de către marele public, să beneficieze de un nivel de încredere ridicat și să dea seama/să justifice cu regularitate de activitățile sale.

G.Comunicarea cu privire la servicii

Comunicarea legată de prestații nu este o măsură de politică publică, ci are ca obiectiv să dea informații, lămuriri cu privire la prestațiile, serviciile propuse de administrație. Începând cu informații clare asupra serviciilor și condițiile de folosire a acestora pentru a obține un răspuns sau o decizie, asupra modalităților de recurs, prețul, posibilitățile de plată, programul acelor servicii, etc – aspecte ce facilitează viața cetățenilor.

Aceste aspecte sunt cu atât mai importante în domeniul public cu cât calitatea percepută a unui serviciu nu este judecată în primul rând prin raportarea la acel serviciu, ci mai mult prin raportare la elementele ce înconjoară producerea acelui serviciu. Informația și atitudinea personalului sunt elemente determinante a acestei calități percepute.

H.Comunicarea de proiect

Una dintre particularitatile sectorului public este existența a numeroase proiecte importante, ce necesită o comunicare specifică din mai multe rațiuni.

– Proiecte ce implică numeroși actori publici și privați ce au nevoie să fie informați asupra avansării, evoluțiilor proiectului, dificultăților tehnice și financiare întâlnite, consecințelor și oportunităților, etc.

– Apoi, un proiect are un cadru temporal definit, un început, sfârșit, etape importante – acestea servesc de asemenea, la eșalonarea/organizarea comunicării.

– În final, asemenea proiecte constituie de asemenea, realizările unei generații, simboluri naționale sau teritoriale. Nu găsim un proiect de anvergură, fără să fie elaborat un concept de comunicare, cu un buget substanțial ce corespunde costurilor proiectului.

I. Comunicarea internă – comunicarea destinată colaboratorilor

– din păcate uităm faptul ca aceștia sunt principala resursă a administrației și adesea principalii vectori de comunicare într-o organizatie.

– au rol de facilitare în transmiterea mesajului către ansamblul populației sau actori specifici.

J. Comunicarea de criză

Aceasta are ca trasatură particulară faptul că ea privește toate domeniile administrației: o problemă de relaționare cu intituțiile politice, o criză de încredere la nivel organizațional, o problemă gravă într-un mare proiect, o prestație, serviciu defăimător sau o criză internă.

În plus, criza prezintă și o altă caracteristică – ea vizează ansamblul organizației, în general, marele public nu face distincția clară între o organizație și imaginea sa globală. Comunicarea de criză depășește cazul strict al administrației pentru a atinge de asemenea, autoritățile și partidele politice, căci este foarte adevărat că, acestea din urmă contribuie la comunicare prin întrebările lor, luările de poziție. Astfel, conflictele și crizele ating sectorul public, iau adesea o dimensiune politică, fie prin intervenția actorilor respectivi, fie prin discutarea politică a problemelor de la originea crizei.

În cele din urmă, ceea ce caracterizează cel mai mult comunicarea publică sunt rolurile si functiile pe care si le asuma fata de colectivitate.

2. Funcțiile comunicării publice

a.funcții centrale

– de informare a publicului

– de explicare si acompaniere a deciziilor – complexitatea politicilor publice, atat la nivelul continutului cat si ca punere in practica a acestora largeste principiul imputabilitatii, ce necesita din partea institutiilor si organizatiilor publice sa aducaexplicatii cu privire la mize si luarea deciziilor si acompanierea acestora cu masuri de comunicare

– apararea valorilor si promovarea de comportamente responsabile

– asigurarea dialogului intre institutii si cetateni

b. Functii complementare (pentru ca nu se bazeaza pe baze legale explicite, ci decurg dintr-o conceptie moderna despre organizatia publica):

– primirea

Identitatea organizationala include design organizational (logo, uniforme, elemente de arhitectura etc.), comunicarea organizationala si comportamentul organizational (valori, atitudini ale personalului etc.)

– Ascultarea

Instrumente clasice de ascultare: gestionarea reclamatiilor,colocvii unde sunt aduse critici, sondajele etc.

– Promovarea legitimitatiiorganizatiilor si a actiunilor publice

– Contributia la mentinerea liantului social

Comunicare publica – comunicare privata (comunicarea publică se opune comunicarii private)

Comunicarea privată include comunicarea organizațiilor politice si cea a organizatiilor private.

Daca tinem cont de activitatile concrete de comunicare din organizatiile publice – comunicate de presa, organizare de evenimente, brosuri de informare, site-uri Internet etc. – constatam ca nu difera deloc de cele din organizatiile private. Mijloacele si instrumentele sunt aproape aceleasi. Totusi comunicarea publica este similara cu cea privata, mai puțin în ceea ce ea are esențial:

– Cadrul legal si constrângerile ce corespund acestuia. Comunicarea publica trebuie sa respecte un cadru juridic mult mai cuprinzător in comparatie cu cea privata si sa se inscrie intr-un proces politico-administrativ foarte formal si in care propunerile si deciziile de administrare pot să fie respinse de parlament (de exemplu, atunci cand se discuta bugetul sau în caz de schimbari guvernamentale).

– Alt element vizeaza complexitatea comunicarii publice – numarul actorilor ce pot interveni in acelasi timp, precum si functiile multiple, uneori greu de disociat, caracterul adesea abstract al temelor tratate etc.

– In virtutea principiului imputabilitatii, administratia trebuie de asemenea sa dea seama cu privire la propriile masuri de comunicare ce pot deschide in acest fel dezbaterea publica asupra acestor activitati. – sa cunoastem obiectivele unei campanii, partenerii, costul, efectele asteptate. Un asemenea grad de transparenta nu exista in organizatiile private.

3. Principii ale comunicării publice (deontologie a comunicării publice):

1. Identificarea clară a emițătorului

Legitimitatea mesajului se datorează mai intaicalitatiiemitatorului / daca acesta nu este cunoscut, identificabil, informatia poate sa fie considerata ca neimportanta. Mai multe situatii pot periclita identitatea, identificarea cu claritate a emitatorului:

– Aspectele grafice: anumite logo-uri sunt prea mici pentru a putea fi vazute, semnaturaemitatorului etc.

– Variatiile in emiterea mesajului

– Absenta notorietatiiemitatorului

– Delegarea de sarcini publice unor organizatii private

2. Separarea de mizele electorale sau ale votării

Riscul de a utiliza banul public pentru promovarea unui bilant politic, pentru vot, aparareasanselor unui partid, etc. – este foarte mare.

3. Continuitatea în comunicare și transmiterea informațiilor în timp util

4. Transparența în finanțare

Cifra cheltuita, originea sa – relația din emițătorul comunicării publice și finanțarea mesajului.

5. Absența discriminării destinatarilor

6. Un conținut obiectiv, complet și adaptat grupurilor țintă

Explicarea simplă a termenilor de specialitate pe înțelesul populației.

7. O comunicare coerentă și coordonată între serviciile administrației și între nivelele guvernării

8. O comunicare proporționată în raport cu obiectivele și grupurile țintă.

9. O comunicare axată pe dialog.

1.2 Comunicare politică: diferența specifică

Alegerea primului cuvânt dintr-o lucrare sau chiar dintr-o conversație este cel mai greu. Comunicarea este precum o lucrare de artă. Primul cuvânt este cel care va da cursul unei conversații va oferi ceea ce noi numim startul, stabilind în felul acesta reguli ce trebuie respectate. Fiecare participant la conversație trebuie să posede aproximativ aceleași cunoștințe sau coduri.

Comunicarea politică este o ramură a comunicării, bazându-se și folosindu-se de aproximativ aceleași reguli. Dar, sunt autori care susțin, și pe bună dreptate, proveniența comunicării politice dintr-un alt domeniu și anume din comunicarea publică. Căci până la urmă, după cum știm, instituțiile sunt publice și nu private iar dacă ar fi ca ele să facă informarea aceasta s-ar numii înainte de toate comunicare publică. Dar de ce totuși numim comunicarea publică – comunicare politică?

Comunicarea politică este privită de foarte mulți autori ca fiind nu doar apanajul instituțiilor dar și al partidelor ce doresc să dețină puterea. Am putea spune, încercând să definim comunicarea politică, că este procesul prin care cei care dețin sau vor să dețină puterea informează cetățenii în legătură cu activitățile de interes public. Cu toate acestea comunicarea politică este concepută ca o comunicare ce ia naștere doar în perioada campaniei electorale. Doar că în aceste momente ia forma propagandei. b#%l!^+a?

Comunicarea politică este „o formă a comunicării prin intermediul căreia se transmit intenționat și direcționat mesaje având conținut politic, mesaje transmise prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă sau prin alte instrumente și acțiuni, transfer și contratransfer informațional care se realizează într-un câmp sau într-un spațiu de acțiune bine definit, într-o anumită perioadă de timp, folosindu-se tehnici și metode de formare a imaginilor actorilor politici specifice publicității și care are drept scop principal realizarea unei legături pe cât posibil pozitive între actorii politici și opinia publică și invers”

Comunicarea politică mai poate fi definită plecând de la definirea marketingului politic – văzut ca „metoda globală de organizare, prezentare, promovare a informației și a resurselor necesare realizării unor obiective politice”. Resursa cea mai importantă utilizată de marketingul politic este informația. De aici rezultă eticheta ce reprezintă o încărcătură simbolică, imaginea care identifică, dă valoare și reprezintă produsul. Astfel informația este sursa vitală a cunoștințelor necesare unei campanii de marketing politic.

Dacă definim comunicarea politică drept un proces ce „include procedurile și acțiunile prin care este folosită și organizată informația politică”, atunci ea nu trebuie confundată sau identificată cu propaganda electorală deoarece ea „include toate acțiunile de recrutate de personal, de concepții, de anchetă, de marketing, de evaluare strategică, de grafică, de analiză a peisajului audio-vizual, de calcul financiar, de pregătire a răspunsurilor care preced, care pot fi, tipărirea de afișe electorale sau intervenția unui candidat pe postul de televiziune”.

În toate aceste ipostaze, procesul de comunicare trebuie să țină cont de cele patru reguli de bază ale comunicării politice: păstrarea coerenței, adaptarea campaniei la timpul prezent, identificarea minimală și coordonarea maximă.

A păstra coerența în timpul procesului de comunicare este o necesitate deoarece numai în acest fel se poate menține imaginea de tot unitar. Deoarece există diverse acțiuni care se desfășoară la momente diferite și de către actori diferiți, este obligatoriu să se păstreze o b#%l!^+a?consecvență. Succesiunea elementelor trebuie să fie logică, foarte bine gândită pentru că de unitatea lor depinde și atingerea scopului final. Unitatea acțiunilor apare atunci când se elimină contradicțiile la nivel intern și extern. Aceste conflicte pot apărea atunci când există discrepanțe de imagine, când un actor politic nu are un discurs fie conform ideologiei, fie inconsecvent. Cu alte cuvinte, lipsa coerenței însemnă scăderea credibilității omului politic, adică, scăderea numărului de votanți.

Cea de-a doua regulă presupune adaptarea campaniei la timpul prezent, este o adaptare de fapt la realitatea socială, economică, politică și culturală a societății în care trăiește. Populația este cea care va da tonul și ritmul discursului politicianului, pentru că fără a răspunde la anumite nevoi va aduce cu sine grave disfuncționalități de imagine și de profil ale actorilor politici. De aceea nici o campanie care a fost efectuată și a fost câștigătoare nu trebuie să fie considerată eficientă din start.

Dacă păstrarea coerenței este cerută de necesitatea apartenenței la întreg, identificarea minimală, este procesul prin care se face prezentarea produsului, identificarea acelor caracteristici care îl deosebesc, îl fac diferit de celelalte produse asemănătoare. „În marketingul politic, imaginea este cea care dă valoare produsului promovat, iar această imagine trebuie să reprezinte ceva diferit, cu care un alegător să se poată ușor identifica”. Cu alte cuvinte, identitatea cuprinde două componente majore, și anume apartenența la un grup și diferențierea în cadrul aceluiași grup. Omul politic este parte componentă a unui partid prin aderarea lui la ideologie, ceea ce îl face un membru al grupului. Dar în același timp este necesar ca omul politic să se diferențieze de ceilalți pentru a putea să își creeze identitatea care îl va face recunoscut și popular. Imaginea creata trebuie să fie pozitivă și mai ales menținută în această poziție.

Cea de-a patra regulă este legată de necesitatea menținerii coordonării maxime, aceasta pentru că elementele ce compun comunicarea politică trebuie puse într-o anumită ordine pentru a se folosi la maximum potențialul fiecăruia. Pentru ca să existe o coordonare eficientă este nevoie de etapizarea procesului comunicării politice precum și respectarea termenilor limită stabiliți pentru îndeplinirea etapelor. De asemenea este necesară „respectarea tuturor regulilor de prudență necesare pentru a nu anticipa rezultatelor alegerilor sau deciziilor adversarilor, pentru a b#%l!^+a?nu miza sau folosi informații care nu sunt sigure și verificate ș.a.m.d.”

O dată stabilite regulile procesului de comunicare putem identifica și elementele distinctive ale acestuia: o rețea de interacțiuni, dimensiunea reprezentativă, ritualizarea, rolul mass-media și o practică democratică.

Comunicarea politică presupune existența a mai mult de doi interlocutori între care se stabilesc interacțiuni („o rețea de interacțiuni”). Actorii sociali ce posedă identități diferite, determină o rețea sau o configurație de rețele de care trebuie să se țină cont în comunicarea politică. „Din acest punct de vedere, comunicarea politică este un concept global care vizează: instituții și actori cu resurse, proiecte și legitimități diferite; procese, interacțiuni și relații care au anumite configurații și un anumit impact social”.

Comunicarea politică are un emițător pe lângă actorul politic și un actor social ce nu posedă identitate politică. Spre deosebire de alte tipuri de comunicare, comunicarea politică „înglobează contracte de comunicare diferite, de unde și finalitatea sa aparent contradictorie: persuasiune și, în același timp, informare, strategie și în același timp practică democrația”.

În procesul de comunicare politică un rol deosebit îl are dimensiunea reprezentativă deoarece orice actor implicat în acest proces trebuie să își creeze un statut politic, asta dacă nu l-a dobândit deja. În timpul comunicării politice sunt tratate acele teme de interes public și care se încadrează în percepțiile colective existente la un moment dat. „Din această perspectivă, comunicarea politică reprezintă un «teritoriu» simbolic în care actorii politici negociază construcția agendei publice conferind vizibilitate unor proiecte care vizează comunitățile, grupurile sociale și societatea în ansamblu”.

Un alt element important al comunicării politice este ritualizarea. Ea are în vedere faptul că procesul de comunicare politică este rezultatul interacțiunii dintre actori sociali diferiți, reprezentanți ai unor instituții. Tipologia interacțiunilor este foarte diversificată, fapt care face ca procesul de comunicare politică să fie mult mai convențional și mai ritualizat decât alte acte de comunicare. b#%l!^+a?

Pentru ca procesul de comunicare să se realizeze eficient este importantă implicarea mass-mediei. Rolul ei este de a ajuta la o mai bună vizibilitate a informației politice, aceasta ajungând ca prin intermediul mass-mediei să fie dezbătută de către public. Mijloacele de comunicare în masă sunt „cele care pot media interacțiunea dintre participanții la comunicare politică și care furnizează imagini ale acestei interacțiuni. Așadar, mediatizarea este o condiție intrinsecă a oricărei acțiuni de comunicare politică” .

Comunicarea politică este o practică democratică esențială în regimurile democratice. Comunicarea politică în afara rolului strategic pe care îl are pentru un actor politic, este și un mijloc de implementare a unor practici sociale. Practicile de comunicare politică dintr-o societate pot evidenția gradul democratic al unei societăți.

1.3 Comunicare publică versus comunicare politică

Întrebarea esențială pe această temă consider că ar fi: care este granița dintre comunicare publică și comunicare politică? Autorul cărții Comunicare publică, Pierre Zemor, este de părere că „viața publică este în întregime marcată de raporturile politice”. Rezultă deci o imixtiune între cele două tipuri de comunicări. O deosebire ar fi că pe plan național sau chiar local, cetățeanul este receptor în comunicarea publică în calitate de beneficiar al serviciilor și interlocutor în dezbaterea publică.

Comunicarea publică împărtășește cele mai multe trăsături comune cu comunicarea politică, întrucât amândouă trebuie să servească interesul public. Riscul de a le confunda este foarte mare, de aceea considerăm că, pentru o mai bună delimitare a diferenței lor specifice, mai întâi trebuie să deosebim cele două tipuri de comunicare. Folosirea expresiei „comunicare publica” merita câteva precizări. Trebuie mai intâi sa deosebim comunicarea publica de comunicarea politica, cu care este adesea confundată; in perioadele electorale, un guvern sau un ministru este tentat sa valorizeze mai curând politica personala si cea a partidului decât actiunile întreprinse de administrația pe care o conduce; astfel, in martie 1988, Comitetul francez CNCL i-a cerut domnului Balladur, pe atunci b#%l!^+a?ministru de finanțe, să suspende o campanie-bilanț vizând ministerul său, campanie pentru care se rezervase un buget de 7 milioane de franci. Din acest exemplu se va retine ca exista inevitabil suprapuneri intre comunicarea politica si cea publica, mai ales in cazul celor aproximativ patruzeci de campanii de interes general desfășurate anual sub responsabilitatea guvernului si cu concursul tehnico-politic al SID (Serviciul de Informare si Difuzare, creat in 1976 si subordonat primului ministru), un organism care, in repetate rânduri, nu a știut cum sa evite derivele partizane.

În perioade electorale, un guvern sau un ministru este tentat să valorizeze mai curând politica personală și cea a partidului, decât acțiunile întreprinse de administrația pe care o conduce. Ori, comunicarea publică nu se limitează doar la campaniile ministeriale, iar interesul de a nu o transforma într-un apendice al comunicării politice este din ce în ce mai evident, dată fiind mai ales diversificarea metodelor și răspândirea acestora la toate eșaloanele administrative.

În al doilea rând, comunicarea publică nu trebuie asimilată comunicării instituționale. Accentul pus pe aspectul instituțional sau organizațional are ca efect, disimularea caracteristicilor specifice comunicării de întreprindere, pe de o parte, și comunicării publice pe de altă parte.

Așadar, comunicarea publică vizează în linii generale, patru categorii de funcții:

modernizarea funcționării administrațiilor (cazul dispozitivelor de relații cu publicul sau al sistemelor de prezentare și transmitere a informației). Administrațiile trebuie să facă față unor cereri din ce în ce mai complexe și precise; cei administrați se așteaptă să obțină informații la care socotesc că au dreptul și nu mai acceptă răspunsuri care se ascund după secretul deciziilor administrative și dau impresia de arbitrar; adaptarea și modernizarea administrațiilor depind mult de schimbările comportamentului celor administrați care se consideră tot mai mult niște consumatori, chiar niște clienți.

unele campanii își fixează ca obiectiv producerea unor schimbări de comportament;

pentru unele administrații grija principală este să își asigure prin comunicare o imagine modernă;

căutarea adeziunii cetățenilor cu privire la o anumită problemă, prin acțiuni de sensibilizare.

Trăsătura esențială a comunicării publice este aceea de a acționa la nivelul reprezentărilor sociale și de a permite o rapidă modificare a discursurilor publice. Insistăm asupra faptului că, ea diferă în mod esențial de alte tipuri de comunicare (amintite anterior) prin finalitatea sa, prin b#%l!^+a?conotațiile morale deosebite.

Astfel, după cum am precizat deja la caracteristicile și formele sale, comunicarea publică:

vizează în special viața personală a cetățenilor prin mass-media, adresează mesaje într-o manieră specială cetățenilor ca indivizi particulari (prevenirea maladiilor și accidentelor etc.).

este centrată pe efectele, pe rezultatele studiate,

dezvoltă raporturi interactive în profitul progresului umanitar.

comunicarea publică își propune un obiectiv de valoare individuală, acțiuni de prevenire în favoarea sănătății și securității, promovarea resurselor patrimoniale.

este un emițător neutru, care nu este aservit nici unei entități particulare, fie aceasta putere, grup ori persoană.

acționează în mod independent în raport cu împrejurările politice, până la dispariția răului avut în vedere.

preconizează modificări comportamentale în vederea schimbării obiceiurilor, este mai curând anticonsum;

se referă la comportamentele „ideale” ale cetățenilor cu privire la propria lor persoană;

este finanțată de colectivitate: fonduri venite de la stat sau asociații unde cea mai mare parte a resurselor provine din colecte de la populație.

Comunicarea politică

Spre deosebire de comunicarea publică cea politică este acea acțiune planificată și susținută, menită să asigure climatul de bunăvoință și înțelegere între organizație și public. În cultura politică, meșteșugirea vorbelor este o acțiune de importanță crucială și de aceea, cine stăpânește această artă, stăpânește lumea. Principiile străvechi ale oratoriei, formulate de Cicero (dovedește, încântă și emoționează) rămân valabile și în zilele noastre, în spațiul politic.

Comunicarea politică este o interacțiune prin cuvinte, mesaje sau opinii. Un circuit în care sunt implicate diferite coduri care, odată descifrate, asigură înțelegerea dintre administratori și administrați, sau mai precis dintre „cei care fac cărțile” și cei care joacă în terenul social. Într-o societate deschisă, informația circulă nestingherită între șcena politică și populație, între emițător și receptor, astfel că cetățeanul este liber să discearnă între ce este bun pentru sine și ce este bun pentru b#%l!^+a?o elită, oligarhie, dacă vreți, sau pentru comunitate. O comunicare politică eficientă este acțiunea de valorizare a avantajelor pe care le deținem sau de negativizare a adversarilor.

Procesul de comunicare politică eficientă, pe care orice candidat trebuie să-l urmeze presupune cinci etape, și anume:

cunoașterea oricăror date despre audiență;

prezentarea candidatului într-o lumină favorabilă;

crearea unui climat de familiaritate cu candidatul și cu programul său politic;

crearea unor evenimente care să ridice cota candidatului în sondajele de opinie;

pregătirea unor momente emoționale pentru alegători.

Comunicarea politică are rolul de a stârni interesul cetățeanului pentru un program sau un candidat, evidențiind foloasele pe care le aduce alegerea făcută sau, mai simplu, reamintește un proiect de succes desfășurat anterior.

De asemenea, ea nu urmărește doar transmiterea seacă a informațiilor, ci construirea unei căi originale, interesante și persuasive pentru a determina alegătorul să acționeze în sensul dorit: acordarea votului. O regulă de aur este să știi să te conformezi cerințelor curente ale populației (să cunoști și să respecți codul celui cu care intri în dialog), să folosești acele mijloace de comunicare pe care oamenii de rând le înțeleg și să te adaptezi universului comun de valori al comunității. Comunicarea politică este un câmp în care se intersectează diverse modalități de persuadare a electoratului.

Încercând să distingă specificul comunicării politice, D. Wolton ne oferă o definiție restrictivă a acestui fenomen, separându-l de spațiul public, marketingul politic sau mediatizarea politicii. Pentru autoare, comunicarea politică este spațiul în care se schimbă discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima public asupra politicii și care sunt:

oameni politici;

ziariștii (mass-media);

opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie.

Fiecare dintre acești actori dispune de un mod specific de legitimare în spațiul public: legitimarea reprezentativă – pentru partide și oameni politici; legitimarea științifică pentru sondaje și opinia publică; legitimarea deținerii și utilizării informației – pentru media și profesioniștii acestora, ziariștii.

Belanger asimilează comunicarea politică relațiilor sociale tipice pentru procesul de influențare, „o influențare în primul rând voită, apoi transformată în acțiune sau dimpotrivă, în b#%l!^+a?acțiune omisă. Întotdeauna este vorba de o intervenție intențională referitoare la un eventual comportament al receptorului”.

Negrine (The Communication of Politics) abordează comunicarea politică din perspectiva unui sistem complex de comunicare a informației politice centrat pe practici jurnalistice, pe o anumită socializare politică a societății și pe democratizarea instituțiilor statului.

Actorii comunicării politice constituie genuri instituționale cu resurse, proiecte, motivații și mize diferite. Ei interacționează utilizând o serie de coduri și ritualuri menite să producă vizibilitatea domeniului politic, un domeniu destinat prin convenție publicității. Din această cauză, nu de puține ori comunicarea politică trece drept apanajul unei alte instituții, cea a producătorului de imagine publică.

Pe de altă parte, comunicarea politică este asimilată tot mai mult unei acțiuni dramaturgice și se uită faptul că avem de-a face și cu o practică socială care trebuie să servească democrația, interesul public. În relația dintre actorul social, spațiul democrației și spațiul public mediatic vom constata că fiecare contribuie la producerea celuilalt. Spațiul public mediază între acțiunea politică și normele democrației. Comunicarea politică este un produs al spațiului public în măsura în care mediatizarea a devenit un proces constitutiv tuturor practicilor publice, inclusiv politicului.

În prezent, comunicarea politică este din ce în ce mai standardizată la nivelul formelor, regulilor și strategiilor, precum și din punctul de vedere al situațiilor de interacțiune politică. Se reproșează adesea strategiilor folosite aici că dezvoltă comercializarea politicului, că, pe baza unui sistem de seducție sofisticat, publicul este îndoctrinat nu cu ideologii, ci cu imagini și pseudorealități. Cu alte cuvinte, prea multă comunicare elaborată șcenic, dramaturgic și prea puțină substanță politică. Important însă în acest context, este potențialul democratic a ceea ce specialiștii numesc comunicarea politică americanizată.

În primul rând, modelul nu înlocuiește, ci atenuează efectele modelului vertical de comunicare politică, dintre aparatul politic centralizat spre subiecții politicului. În tiparele actuale, comunicarea politică se poate manifesta ca un schimb discursiv între politician, mass-media și electorat. Strategiile de comunicare politică relativ standartizate îi obligă pe politicieni să asimileze logica de acțiune a b#%l!^+a?mass-media și a electoratului.

Acest model de comunicare politică creează astfel un spațiu de interacțiune între cei trei actori sociali. Apare posibilitatea ca „monologul” politicianului să fie imediat evaluat de către jurnaliști și sondajele de opinie; totodată, politicianul riscă, în regim de mediatizare, ca acțiunea sa proiectată atât de laborios să nu aibă efectele scontate.

În al doilea rând, politicienii și instituțiile politice se află în situația de a-și adapta acțiunea politică în funcție de intervenția mass-media și a sondajelor de opinie. În spațiul public se instituie astfel practica declanșării comunicării politice.

În al treilea rând, acțiunea politică devine accesibilă. Strategiile de comunicare socializează acțiunea politică. De aceea, s-ar putea ca ele să constituie prețul plătit pentru dezvoltarea unei mentalități democratice, pentru ca vizibilitatea politicului să nu rămână doar o normă a democrației, ci să devină practică socială.

Potrivit modelului actual de comunicare politică, acțiunea politică se întemeiază pe evaluarea efectuată de către mass-media și electorat. Fiecare dintre cei trei actori sociali inițiază comunicarea politicului în funcție de acțiunea celorlalți doi. Actorii politici, mass-media, publicul și electoratul trebuie să răspundă unii altora. În felul acesta, comunicarea politică se instituie ca o practică publică, și nu ca o practică subordonată spațiului public.

*

* *

În concluzie, numim comunicare publică orice formă de comunicare cu conotații morale profunde, adică orice proces ce însoțește activitatea instituțiilor publice în vederea satisfacerii interesului general.

Ea îndeplinește rolul de reglare socială, și în acest sens, include atât o dimensiune etică bazată pe respectarea, de către fiecare emițător public, a gradului de consens social înglobat în mesaj, cât și o dimensiune juridică (caracterul de legalitate, legitimitate încorporat în ansamblul său).

Mesajele transmise trebuie să cuprindă informații de utilitate publică, cum ar fi cunoașterea de către cetățeni a organizațiilor din sectorul public, a modului de funcționare și atribuțiilor acestora. Totodată, prin comunicarea publică se urmărește cunoașterea nevoilor și dorințelor populației pentru ca instituțiile publice, prin rolul și atribuțiile pe care le dețin, să vină în întâmpinarea acestora, realizând astfel interesul general.

Campaniile de comunicare publică au menirea de-a contribui, la rândul lor, la educația civică (în acest sens, la modificarea unui comportament și a stării existente), de a prezenta cât mai bine b#%l!^+a?informațiile cu privire la drepturile și datoriile cetățenilor, de a promova anumite servicii și organisme publice utile lui (școli, biblioteci, muzee, parcuri etc.).

Acțiunile de comunicare publică trebuie să se diferențieze de cele de construire de imagine, iar efortul de schimbare a opiniei, mentalității cetățenilor trebuie să fie unul onest, care să respecte principiile etice, și să refuze orice tactică de manipulare amintită anterior. Persuasiunea (câștigarea publicului pentru o teză) este unul din scopurile ei, dar cu condiția transmiterii cu acuratețe și obiectivitate a unei informații corecte (legale). Să nu uităm că nu este niciodată justificabil să spui o minciună, aceasta este pragul minim în materie de morală, conceptul ce face diferența între moral și imoral la nivel de conținut și mijloace de comunicare.

Informația civică – bazată pe un contract tacit încheiat cu cetățeanul – trebuie diferențiată de comunicarea politică, de publicitate (menită să servească interese concurente, particulare sau partizane), și mai ales, de propagandă. Comunicarea din administrația publică trebuie să fie consensuală, și nu doar în profitul aleșilor unei comunități.

Capitolul 2: Studiu empiric: o campanie de comunicare politică și una de comunicare publică

2.1. Campanie politică. Campania lui Mircea Geoană – „un președinte pentru liniștea noastră”

Pentru electoratul PSD, îndepărtarea de la putere a fostului președinte Traian Băsescu nu a reprezentat doar o cale pentru aducerea unui social-democrat în funcția de președinte al României și, pe cale de consecință, la conducerea Executivului, ci și un obiectiv strategic, privind evitarea consolidării unui regim de natură autoritară. Ca atare, în ciuda diviziunilor și rivalităților mai vechi, a tensiunilor interne, PSD s-a mobilizat pentru câștigarea alegerilor prezidențiale.

Prezentându-se ca un președinte capabil să unească, în contrast cu Traian Băsescu – președintele care dezbină și ca un președinte al liniștii sociale și politice în contrast cu Traian Băsescu – președintele scandalului perpetuu, Mircea Geoană a urmărit să capitalizeze ura față de contracandidatul său, transformând antibăsismul celor mai diferite categorii ale societății românești, în agent electoral. Această strategie nu a fost speculativă ci s-a bazat pe o realitate a cărui principal responsabil a fost Traian Băsescu însuși. Mircea Geoană a urmărit să obțină un avantaj maxim din unirea oponenților extrem de numeroși și de diverși pe care Traian Băsescu și-i crease ca urmare a naturii sale confruntaționale și conflictuale. În acest sens, se poate spune că provocându-și izolarea și rămânând practic singur, Traian Băsescu s-a pus prin propria acțiune în poziția învinsului înainte chiar ca întrecerea să înceapă.

Cercetarea și identificarea strategiei de comunicare politică a celui de al doilea favorit al alegerilor prezidențiale din 2009, Mircea Geoană, par mai dificile întrucât, la prima vedere, acesta și-a conceput discursul după metoda așa-zis americană, adică urmând indicațiile sondajelor de opinie. Cu alte cuvinte, Mircea Geoană a spus ceea ce știa că electoratul vrea să audă, dar nu și-a ajustat spusele în funcție de reacția electoratului la ele, spre a le face mai inteligibile și mai convingătoare. Dacă Traian Băsescu a arătat că știe ce vrea, Mircea Geoană a arătat că știe ce vrea electoratul.

Cum electoratul este eterogen și exprimă dorințe diverse, adesea contradictorii, discursul adresat întregului electorat (de stânga și de dreapta, de-a valma) nu poate fi decât tot contradictoriu. (Potrivit unui concept american, „discurs schizofren”.) Așadar, atât discursul lui Traian Băsescu cât și cel al lui Mircea Geoană au fost contradictorii. Deosebirea constă în aceea că: a)contradicțiile discursului băsescian s-au calat pe contradicțiile fundamentale ale gândirii tradiționale românești, în timp ce contradicțiile discursului candidatului PSD reflectau diversitatea contradictorie accidentală și schimbătoare a agendei diferitelor categorii de români; b) contradicțiile discursului băsescian se sintetizau (chiar dacă numai iluzoriu) într-un obiectiv strategic – cel al edificării unui anumit tip de stat și de societate, în timp ce contradicțiile discursului președintelui PSD se sintetizau într-un obiectiv tactic – acela de a face plăcere tuturor electorilor. De aceea, unul a inspirat permanent autenticitate, pe când celălalt a sugerat constant artificialitate.

De fapt, identitatea comunicării politice a lui Mircea Geoană nu este greu de găsit. Acest adevăr se vede mai mult decât simbolic în hăul care desparte afirmația cu pretenții strategice privind așezarea Patriarhului Daniel în vârful piramidei persoanelor admirate și convivialitatea, pare-se tot strategică, cu Sorin Ovidiu Vântu, perceput public ca reprezentant al unei oculte sau cel puțin al odioșilor oligarhi îmbogățiți de revoluție, tranziție și criză; ori în deșertul logic interpus între denunțarea publică matinală a aceluiași Sorin Ovidiu Vântu ca personaj „malefic și turbulent” (cu promisiunea implicită că odată ajuns Președinte, Mircea Geoană îi va aplica terapia sancționatorie cuvenită) și cordialitatea nocturnă a întâlnirii private b#%l!^+a?cu Vântu (în lipsa unor explicații convingătoare din care pot fi ghicite cele mai nefaste complicități) nu mai pot încăpea argumente de acomodare. În acest context este de adăugat că pentru un lider socialist este cel puțin suspectă alegerea capului unei biserici (mai cu seamă în viață) ca principal model de comportament public. Inevitabil, ea trimite la ideea unui oportunism confesionalist. Mircea Geoană a abordat la rândul său problema reformei statului. Aceasta era, cu adevărat, o temă politică prezidențială. Ea a avut, spre deosebire de discursul lui Traian Băsescu, o

pondere redusă și, mai ales, nu s-a bucurat de nici o explicație clară și precisă asupra posibilului său conținut. Cea mai precisă luare de poziție pe subiectul statului a fost promisiunea fermă că va fi pusă în aplicare hotărârea referendumurilor din 6 decembrie 2009 – constând în desființarea Senatului și reducerea numărului de parlamentari. Unui asemenea angajament constând în asumarea politicii antiparlamentare susținute de oponentul său de dreapta, pe de o parte, lipsea de argumente identitatea social-democrată a lui Mircea Geoană, iar pe de altă parte, vitregea de suport acuzele sale la adresa autoritarismului lui Traian Băsescu.

Tot din punct de vedere al stilului de comunicare politică, este interesant de observat că Mircea Geoană a afirmat rituos susținerea sa și a partidului pentru „votul uninominal” și Parlamentul unicameral. O asemenea abordare nu concordă cu orientarea social-democrată de bază favorabilă unui legislativ cât mai reprezentativ. Ea pune în discuție și realitatea principiului separațiunii puterilor, câtă vreme un Parlament mai mic este mai ușor de șantajat sau de corupt. Dacă asemenea măsuri pot fi susținute de dreapta, ele sunt inacceptabile stângii. Adoptarea lor, fie și numai retorică, arată fie inconsecvență, fie incoerență, fie oportunism. Toate subminează autenticitatea și, în consecință, încrederea populară. PSD și candidatul său au plătit scump acest tip de exercițiu al împăcării contrariilor în sinteze instabile și nesustenabile.

În rest, Mircea Geoană a prezentat o strategie de comunicare politică mai degrabă guvernamentală decât prezidențială, fără a insista asupra felului în care Președintele-mediator și moderator prevăzut de Constituție va transfera concepțiile sale asupra administrării economicosociale în acțiunea Guvernului, fără a recădea în păcatul Președintelui-jucător. În acest context, Mircea Geoană a insistat cu precădere asupra faptului că exclude ieșirea din criza economico-financiară pe b#%l!^+a?seama păturilor sărace, în special a salariaților și pensionarilor.

Aceasta este o teză social-democrată perfectă. Pentru aplicarea ei convingătoare este nevoie ca statul să intervină cu politici adecvate susținute de fonduri corespunzătoare. Mobilizarea unor asemenea fonduri bănești impunea o reformă fiscală semnificativă. În orice caz, impunea revenirea la impozitul progresiv, precum și la metode de redistribuție a profiturilor și de dirijare a lor (inclusiv indirectă) către serviciile și investițiile de interes public. Acestea sunt politici specific social-democrate. Despre ele nu s-a pomenit nimic.

Dimpotrivă, s-a sugerat că sistemul de impozitare bazat pe cota unică va fi menținut și că, în plus, se va reduce nivelul general al impozitării. Nu este locul spre a discuta aici validitatea unei asemenea politici. Important este că ea nu reflectă concepțiile socialdemocrate. În consecință, promovată de un social-democrat, ea nu convinge. În veritabilă notă social-democrată, Mircea Geoană a vorbit despre susținerea prioritară a învățământului și sănătății. Două sectoare mari consumatoare de fonduri publice. Deși lăudabil, angajamentul în aceste direcții a rămas tot neconvingător atâta timp cât, în lipsa unor soluții de politică fiscală, nu s-a explicat sursa fondurilor necesare. În plus, fie politicile propriu-zise s-au referit mai mult la micro-management (fără a fi puse în perspectivă strategică), fie nu s-au putut diferenția de măsurile adoptate de Guvernul PD-L / PSD. Prin urmare, din nou identitatea social-democrată a fost greu de degajat. Ideea centrală a mesajului geoanist, aceea a unui lider care unește în contrast cu unul care dezbină, a unui lider făcător de pace în contrast cu unul generator de conflict, a fost fără îndoială corectă și oportună. Ea nu a convins sau cel puțin nu a mobilizat suficient întrucât, cum s-a mai spus, a fost formulată într-un vid de identitate, într-un deșert al convingerilor. Or, un lider care se vede dar nu are profunzime, un personaj bidimensional într-o lume tridimensională pare ireal, lăsând totodată să se bănuiască în spatele lui existența unui centru de putere ocult, dar efectiv. Un asemenea personaj poate câștiga alegeri, dar victoria lui nu va fi considerată merituoasă.

Aspectul acestei înfrângeri a lui Mircea Geoană, pe tărâmul strategiilor de comunicare politcă, este elementul de bilanț cel mai semnificativ al mandatului Mircea Geoană în fruntea PSD. El demonstrează cum o politică gândită exclusiv în termeni tactici duce inconturnabil la înfrângere strategică. Pornind de la o atare constatare va trebui gândită viitoarea reformă a PSD și a social-democrației românești, în general. b#%l!^+a? În acest context, teza potrivit căreia PSD ar fi câștigat alegerile prezidențiale din 2009 (victorie care i-ar fi fost furată), inexactă tehnic (formal), așa cum s-a arătat anterior, prezintă marele pericol de a-i pune pe social-democrați într-o stare de spirit neconformă realității de pe teren. Realitatea este că erorile de arbitraj fac și ele parte din joc, iar clasamentul nu se face ignorându-le sau dând vina pe arbitru, după cum bine observau unii lideri precum Adrian Năstase sau Victor Ponta. Cel ce trăiește cu iluzia victoriei, pierde motivația schimbării. Cel ce trăiește cu sentimentul victoriei furate direcționează inutil energiile necesare perfecționării interne cătrIată de ce, principala recomandare care se poate face PSD este aceea de a-și asuma înfrângerea. Cu atât mai mult cu cât ea nu ar fi fost posibilă în condițiile în care avantajul electoral al lui Mircea Geoană nu ar fi fost irosit prin erori proprii, dacă legislația deficitară care a facilitat evantuala fraudă nu ar fi fost adoptată cu concursul său și dacă observarea procesului electoral de către activiștii săi ar fi fost mai vigilentă. Pe baza acestei asumări și a analizei cauzelor ei interne se poate stabili drumul de urmat pentru revenirea în calitatea de prim partid al spectrului politic românesc. Problema nu este, spre a folosi expresia aceluiași Victor Ponta, că PD-L a fost capabil să se „organizeze” – a se citi fraudeze – mai eficient decât PSD (ceea ce poate fi adevărat!), ci că PSD nu a fost capabil să transforme mai eficient în voturi atuurile sale politico-ideologice obiective.e protestele externe și pierde dinamica cerută spre a pregăti condițiile succesului în viitor.

Campania electorală a fost dominată de o atmosferă de agresivitate, de folosirea metodelor negative, a intoxicărilor, manipulărilor, atacurilor la persoană. Temele cu adevărat importante pentru societatea românească nu au fost subiectul unor autentice dezbateri, chiar polemice, existând însă o abundență de subiecte marginale (cine cu ce „mogul” s-a întâlnit; lovirea unui copil în anul 2004, „comuniștii” ș.a.). Contestarea rezultatelor alegerilor de către PSD a avut drept consecință decizia în premieră a Curții Constituționale pentru renumărarea voturilor declarate nule. Chiar dacă fraudele electorale reclamate de PSD nu au putut fi dovedite, după cum nici contestațiile

2.2. Campanie publică. Campania anti-fumat promovată de Comisia Europeană.

Campania publică

Campania publică nu este o activitate derulata la intamplare, sporadic si "dupa ureche' ; ea este o activitate planificata, structurata si coordonata, prin care o organizatie urmareste sa-si atinga obiectivele de relatii publice specifice, in aceste conditii planificarea unei campanii presupune parcurgerea unor etape bine definite, care se succeda intr-o progresie logica; astfel se evita risipa de resurse, timp si bani. Etapele se conditioneaza si determina reciproc: fiecare etapa rezulta din pasul facut inaintea ei si determina pasul care urmeaza sa fie executat. Planul unei campanii de relatii publice nu trebuie sa fie vazut ca o suma mecanica a unor etape strict separate, deoarece in activitatea practica, frecvent, etapele se intrepatrund: campania este un proces dinamic si dialectic.

Planul trebuie sa fie flexibil, astfel incat sa poata fi efectuate diferite schimbari, impuse de rezultatele evaluarilor permanente ale campaniei. La elaborarea planului lucreaza o echipa de specialisti, fiecare din ei avand o sarcina precisa in elaborarea fiecarei etape a campaniei.

In bibliografia de specialitate apar mai multe "retete' pentru pregatirea unui plan de campanie, in care sunt prezentati pasii (etapele) pe care trebuie sa-i parcurga un asemenea plan (vezi R. Reilly, 1987 ; D.L. Wilcox si colab., 1992 ; D. Newsom si colab., 1993 ; R. Kendall, 1992 ; S.M. Cutlip si colab., 1994 ; D.W. Guth, C. Marsh, 2000). Perspectivele de clasificare sunt diferite de la un autor la altul, astfel incat intr-o versiune strategiile si tacticile sunt tratate impreuna, iar in alta separat, intr-o versiune analiza situatiei si definirea obiectivelor apar impreuna, in alta separat etc. in continuare voi prezenta o formula dezvoltata, care sintetizeaza diferitele modele si care are avantajul de a putea fi aplicata la mai multe tipuri de campanii:

1. definirea problemelor b#%l!^+a?

2. analiza situatiei

3. stabilirea obiectivelor

4. identificarea diferitelor categorii de public

5. stabilirea strategiilor

6. stabilirea tacticilor

7. fixarea calendarului de lucru

8. stabilirea bugetului

9. stabilirea procedurilor de evaluare

Este evident faptul ca, in functie de natura problemelor organizatiei, a obiectivelor sau a resurselor existente, unele etape pot fi unite (de exemplu: definirea problemelor si analiza situatiei; dezvoltarea unei strategii si stabilirea tacticilor); in planul concret al acelei campanii, aceste etape unite vor figura ca un singur pas.

STRATEGIE

Strategie directă prin implicarea directă a publicului (tinerii).

Strategie indirectă prin folosirea liderilor de opinie din mass-media, școli și licee.

Strategie extensivă deoarece derularea camapniei se va desfășura pe o perioadă lungă de timp.

OBIECTIVE

Informarea în proporție de 70%, a tinerilor cu vârste cuprinse între 12 ani și 18 ani, despre efectele negative ale fumatului asupra sănătății, în condițiile unei atitudini favorabile a acestora asupra fumatului.

Conștientizarea în proporție de 60% a tinerilor despre nocivitatea fumatului în condițiile în care majoritatea tinerilor fumători sunt mai mult sau mai puțin conștienți de aceasta.

Formarea unei atitudini negative asupra fumatului în rândul tinerilor cu vârste cuprinse între 12 ani și 18 ani, în proporție de 40% în condițiile în care este necesară o schimbare de atitudine dinspre pozitiv – inconștient spre negativ – conștient.

2.2.1. Definirea problemei

In cadrul unei organizatii identificarea problemelor specifice de relatii publice este adesea extrem de dificila: de cele mai multe ori conducatorii institutiilor sunt preocupati numai de prosperitatea organizatiei lor si de aceea nu vor sa accepte faptul ca exista probleme de relatii publice. Ei nu inteleg ca ignorarea acestor aspecte si acutizarea lor pot afecta chiar succesul si prosperitatea organizatiei. Folosind metode specifice pentru a detecta atat opiniile publi-curilor externe, cat si starea publicului intern, specialistii in relatii publice pot sa identifice eventualele probleme; apoi ei trebuie sa demonstreze liderilor organizatiei ca aceste probleme impun o b#%l!^+a?actiune imediata si specifica. Daca nu se iau in considerare aceste realitati, este foarte probabil ca, in timp, sa intervina o criza neasteptata – ceea ce va face ca problema in cauza sa devina evidenta pentru toti, dar in mod dureros.

Dupa S.M. Cutlip, A.H. Center si G.M. Broom, procesul de definire a problemelor incepe atunci cand cineva face o judecata de valoare referitoare la faptul ca ceva nu merge bine sau ar putea in curand sa nu mearga bine sau ca ceva ar putea merge mai bine (1994, p. 322).

Prin aceasta nu trebuie sa intelegem ca termenul de "problema' se refera doar la aspecte negative (care pot fi puse in evidenta si pot deveni obiectul unei campanii); el se refera si la anumite oportunitati de care organizatia poate sa profite pentru atingerea obiectivelor ei generale.

De fapt, orice campanie publică începe datorita unei situatii observate sau datorita unor motive intemeiate. Aceste motive pot fi deosebit de variate; pentru a simplifica terminologia si a evita confuziile, putem grupa aceste motive in doua mari categorii:

a) probleme de tipul: opinia publica ar putea fi potrivnica organizatiei, sau serviciilor ei etc.;

b) oportunitati de tipul: posibilitatea de a dezvolta organizatia , conducerea organizatiei doreste sa faca ceva pentru comunitate sau pentru educatie, cultura, sport; organizatia este multumita de colaborarea ei cu diferitele categorii de publicuri si doreste sa marcheze festiv aceste bune relatii etc.

O simpla judecata de constatare nu este suficienta si ea trebuie urmata de o "formulare a problemei'. Aceasta rezuma ceea ce s-a aflat despre situatia respectiva, descriind-o in termeni clari, specifici si cuantificabili. Formularea trebuie sa dea raspunsuri la urmatoarele intrebari: b#%l!^+a?

. Care este sursa acelei preocupari ?

. Unde se afla problema respectiva ?

. Cand este o problema ?

. Cine este implicat sau afectat ?

. Cum este implicat sau afectat ?

. De ce este acea preocupare o problema pentru organizatie si pentru publicul ei ?

Formularea unei probleme nu trebuie sa sugereze solutia de rezolvare si nici posibili vinovati. Autorii amintiti considera ca un exemplu tipic de formulare a problemei in care solutia este subinteleasa este expresia "in acest caz este vorba despre o problema de comunicare'. Comunicarea este o parte a solutiei, nu problema ca atare! Adevarata problema ar fi faptul ca cetatenii sunt pasivi si nu se implica in problemele infrumusetarii orasului sau ca un sistem birocratic impiedica transmiterea dorintelor si initiativelor acestora catre organele in drept, sau ca din cauza bugetelor mici institutiile abilitate nu pot rezolva singure problemele de interes public. Nici una dintre aceste variante nu poate sa devina formulare a unei probleme pana nu este sustinuta prin date documentare, bazate pe cercetari riguroase.

Problemele cu care se confrunta o organizatie sunt variate si numeroase. Din punctul de vedere al relatiilor publice acestea ar putea fi grupate in urmatoarele categorii :

a) eliminarea imaginii negative pe care o are o organizatie, produs sau serviciu: de obicei aparitia unei asemenea imagini este rezultatul unui proces lent de acumulari; anumite intamplari pot sensibiliza conducerea organizatiei si o pot obliga sa initieze actiuni de corectare a imaginii, in familia acestor "semnale' intra reactii ca: nemultumirile publicului fata de produsele unei firme (fata de calitate ori pret, fata de atitudinea companiei in raport cu mediul sau comunitatea etc.), critici ale specialistilor in ceea ce priveste produsele sau serviciile unei organizatii, declaratii publice ale angajatilor impotriva modului in care compania le respecta drepturile, scaderea b#%l!^+a?implicarii membrilor unei organizatii in actiunile acesteia etc.;

b) coordonarea unui proiect specific: in acest caz nu se porneste de la o imagine negativa (daca asemenea imagini exista ele pot aparea pe parcursul derularii proiectului), ci de la promovarea imaginii organizatiei prin actiuni specifice. Specialistii in relatii publice pleaca de la o situatie neutra, care nu impune combaterea unei perceptii negative; de aceea ei trebuie sa fixeze motivul de declansare al campaniei, adica sa defineasca tipurile de probleme care impun realizarea unor asemenea proiecte (exemplu: lansarea unui nou produs, strangerea de fonduri, inaugurarea unui obiectiv, promovarea unor valori specifice organizatiei);

c) implementarea sau dezvoltarea unui program de durata: fara continuitate in activitatea de relatii publice nu se pot crea si exploata situatii favorabile pentru mentinerea si imbunatatirea imaginii unei organizatii; aceste programe sunt esentiale pentru asigurarea unui climat de incredere in organizatie, intre obiectivele unor asemenea programe pot figura: pastrarea imaginii de implicare responsabila a organizatiei in viata comunitatii, mentinerea solidaritatii angajatilor, furnizarea de informatii de interes pentru mass-media, lansarea de programe de fund-raising in interesul public etc.

in concluzie, actiunile de relatii publice pot viza trei mari tipuri de probleme:

– corectarea unei situatii negative;

– atingerea unui obiectiv unic si bine definit;

– mentinerea sau ameliorarea unei situatii pozitive deja existente.

Totusi, simpla enuntare a unei probleme nu este suficienta: la fel de importanta este atat analizarea factorilor care contribuie la aparitia problemei, cat si a acelora care pot sa o simplifice sau elimine. b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Despre campania HELP – Pentru o viață fără tutun

Tutunul este cauza celor mai multe decese din Europa, fiind cauza decesului a peste 650,000 de persoane anual, dintre care 19,000 nefumători. Acesta este motivul pentru care Comisia Europeană a lansat în anul 2005 cea mai mare campanie anti‐fumat din Europa: “Help – Pentru o viată fără tutun”.Campania s-a derulat pe o perioadă de patru ani, în 25 de țări ale UE , inclusiv în România și Bulgaria.

Obiectivul major al acestei campanii de comunicare pan‐europene a fost acela de a conștientiza cât mai mulți cetățeni europeni asupra pericolelor reale ale fumatului activ și pasiv și de a contribui în acest fel la o “denormalizare” a fumatului în Europa. De asemenea, voluntarii vor oferi ajutor celor vor sa renunțe la fumat, pentru a rezista presiunii pe care o exercită în acest sens mediul lor social, în toate cele 27 de State Membre UE.

Uniunea Europeana a facut din lupta impotriva fumatului una din prioritatile sale in domeniul sanatatii publice. Bolile legate de consumul tutunului reprezinta azi prima si cea mai importanta cauza a mortalitatii in Europa.
Campania a avut ca motto: “Există ajutor pentru renunțare la fumat, pentru a rezista tentației fumatului și pentru evitarea pericolelor fumatului pasiv.” Campania a durat 4 ani și s-a încheiat în 2010, mesajele sale atingând peste 152 milioane de europeni.

În anul 2008, Comisia Europeană a decis continuarea campaniei “HELP – Pentru o viață fără tutun”, și a lansat în mai 2009 campania HELP 2.0 ce s-a finalzat în 2010. În toate cele 27 de State Membre, HELP reprezintă un brand european pentru un mesaj non-comercial: denormalizarea consumului de tutun. Ideea campaniei este faptul că lupta împotriva tutunului este o provocare pe care fiecare european ar trebui să și-o asume, fumător sau nefumător. Este în interesul tuturor. b#%l!^+a?

Mesajul campaniei, care cuprinde toate cele 3 obiective – prevenire, renunțare și evitarea fumatului pasiv – este comunicat ca o invitație către cei vizați de a participa cu mesaje către semeni :

“Care este pontul tău ?”

Ponturile la care se face referire în toate materialele și activitățile campaniei reprezintă de fapt modalități prin care tinerii pot fi ajutați să nu se apuce de fumat, să renunțe la fumat sau să evite pericolele fumatului pasiv.

Spoturile TV aveau o abordare originală: niște ponturi oarecum absurde și comice în același timp atrag în primă fază atenția publicului, pentru a-l conduce către un mesaj serios: sfaturi utile și ajutor pot fi găsite pe site-ul HELP. Tinerii erau invitați să contribuie cu ponturi proprii anti-fumat atât pe site-ul campaniei, cât și prin mesaje video, pe care echipa HELP le va filma la evenimentele de testare de monoxid de carbon. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Campania antifumat a Comisiei Europene “Help – Pentru o viață fără tutun” 2009 – 2010, a fost recunoscută încă o dată pentru creativitate și inovație, fiind desemnată câștigătoare la categoria “Instituții Guvernamentale”, la Ceremonia de decernare a premiilor EACA CARE 2010. Premiul recunoaște excelența în marketing social și face parte din angajamentul EACA (European Association of Communication Agencies) de a promova Responsabilitatea Socială Corporativă, principalul obiectiv fiind acela de a sublinia contribuția industriei de publicitate în societate, prin selecția și premierea campaniilor de marketing social care s-au dovedit a avea succes prin creativitate.

  Dl Thomas Mann, Membru al Parlamentului European și președinte al juriului format din membri ai Parlamentului, reprezentanți media, agenții și stakeholders, a înmânat trofeul echipei HELP, la Parlamentul European de la Bruxelles. Acest premiu face parte dintr-o serie b#%l!^+a?de premii prestigioase pe care campania HELP le-a primit de-a lungul anilor din partea specialiștilor industriei de comunicare, printre care: Empreintes Grand Prix în 2008 și 2009, 2 premii la Paris E-Marketing 2009, Top Com Consumer marketing Grand Prix în 2008 și un Leu la Cannes în 2008. În total, de-a lungul anilor, 11 premii au recunoscut valoarea acestei campanii de comunicare pan-europeană.

  În Slovacia, de exemplu, campania HELP a primit premiul “ȚIGARETA RUPTĂ” la categoria “Welfare”. “Țigareta Ruptă” este un premiu care se acordă în fiecare an de Ziua Mondială Fără Tutun de către un juriu constituit din personalități “anti-tutun” din Slovacia: Președintele Societății Medicale, Directorul Autorității de Sănătate Publică, expertul OMS și un reprezentant al Coaliției Naționale împotriva Tutunului.

Capitolul 3: Analiza celor două campanii, prin prisma modalităților de comunicare

3.1. Comunicarea în cadrul campaniei prezidențiale a lui Mircea Geoană.

Una dintre greșelile frecvente în comunicarea politică din România este mesajul național. Astfel, candidatul trebuie să cunoască acele segmente de votanți pe care se poate baza. Dacă partidul pe care îl reprezintă este unul de dreapta, candidatul nu își va începe campania cu mesaje centrate pe protecție socială. Pe de altă parte, mesajul transmis, deși diferențiat în funcție de publicul țintă, trebuie să fie unitar în ansamblul său, discursul, faptele, aparițiile publice, ținuta trebuie să corespundă cu direcția, strategia politică promovată.

Într-o manieră similară evaluării unei creații de promovare, mesajele electorale vor fi testate pe eșantioane reprezentative, vor fi monitorizate, analizate și li se vor aduce îmbunătățiri dacă este cazul. Analiza situației externe este importantă în evaluarea strategiei de propagandă politică și presupune evaluarea “atuurilor și punctelor slabe” ale candidaților și ale campaniilor acestora, precum și a propriei campanii. Diferențierea față de celelalte partide este esențială, ceea ce se urmărește fiind ”the unique selling proposition”, acel ceva unic menit să atragă voturi, și care de multe ori nu are de a face cu o decizie rațională, fiind mai degrabă determinat de charisma candidatului, atitudinea sau imaginea promovată.

Mesajul și planul de comunicare în campania electorală

Atunci când construim o campanie de marketing politic vom porni de la cele patru întrebări fundamentale, regăsite  de altfel și în construirea mesajului publicitar:

cui comunicăm?,

cum comunicăm?,

când și unde comunicăm?, b#%l!^+a?

ce comunicăm?

Probabil mai mult decât în alte campanii de promovare, campaniile electorale sunt dominate de emoții. Publicul va vota de cele mai multe ori nu bazându-se pe rațiune ci pe baza imaginilor conturate de media sau influențat de prototipurile existente. În termeni de marketing vorbim aici de construirea unui concept de produs (product concept). Loialitatea față de brand este prezentă și în marketingului politic.

De exemplu, un alegător poate să voteze un candidat doar pentru că susține partidul din care acesta face parte. Alegerea culorii joacă un rol important deoarece permite identificarea de la distanță. Ideal este ca afișajul unei forțe politice să fie unitar în tot teritoriul în care se desfășoară campania (aceeași culoare, aceeași poziționare a fotografiei, același font și același corp de litera și slogan). De asemenea trebuie evitate afișele foarte încărcate. În mod normal într-un afiș electoral are trebui să se regăsească numele candidatului, formațiunea politică, sigla și un slogan scurt.

Ritmul de desfășurare al campaniei este și el foarte important, ținând cont că o campanie electorală durează între 45 și 60 de zile. Mesajul trebuie dozat astfel încât să se evite aglomerarea unor segmente sau trenarea campaniei în alte momente, ceea ce poate duce la scăderea interesului electoratului față de candidat.

Campania negativă și campania online

În România, partidele politice apelează tot mai frecvent la un model utilizat cu preponderență în SUA, și anume la campania negativă, în care un candidat în loc să discute despre promisiunile sale, defăimează și demontează argumentele contracandidatului său. Încet dar sigur, urmând trendul ultimilor ani, campania electorală online începe să câștige teren și să devină complementară clasicelor afișe electorale, dezbaterilor televizate  și evenimentelor de campanie. Social Media  apare astfel ca oportunitatea de realizare a unei comunicări duale, dând posibilitatea cetățenilor de a se face ascultați. Elementele de marketing viral pe Facebook în b#%l!^+a?timpul campaniei electorale din acest an vorbesc de la sine.

Din punct de vedere comunicațional PSD și-a regăsit pe deplin credibilitatea ca partid adversar al fostului președinte Traian Băsescu. În pofida tuturor speculațiilor, Ion Iliescu și Adrian Năstase l-au sprijinit pe Mircea Geoană, astfel încât hemoragia electoratului PSD spre Sorin Oprescu a fost stopată. Structurile de partid s-au mobilizat în sprijinul candidatului PSD, fiind realizate numeroase acțiuni de campanie din „ușă-n ușă” în aproape toate localitățile României.

Proiectul electoral al lui Mircea Geoană a purtat în mod sugestiv titlul „O Singură Românie”, ideea centrală fiind realizarea unei necesare reconcilieri naționale după cinci ani de mandat prezidențial al lui Traian Băsescu, în care logica dominantă a fost cea a conflictului politic și a distrugerii adversarilor. Sloganul lui Mircea Geoană „Învingem împreună!” dorea să consolideze ideea unei „pacificări” a societății românești odată cu îndepărtarea de la putere a lui Traian Băsescu.

Preocuparea de ordin comunicațional a lui Mircea Geoană și a echipei sale de campanie a vizat crearea condițiilor pentru atragerea unui electorat cât mai numeros din afara bazinului PSD. Mircea Geoană a evitat să ostilizeze electoratul liberal prin atacuri la b#%l!^+a?adresa lui Crin Antonescu, adoptând o atitudine condescendentă în fața upercut-urilor candidatului PNL. În vederea atingerii aceluiași obiectiv, câștigarea turului al II-lea, vizitele electorale ale lui Mircea Geoană au fost realizate în zonele vulnerabile ale PSD din Moldova de Nord, respectiv în Transilvania și Banat, pentru a câștiga electori indeciși.

În cadrul comunicării politice a PSD pentru alegerile prezidențiale s-a mizat în continuare pe lansarea a unor promisiuni electorale (de exemplu, creșterea pensiilor, investiții masive în agricultură și infrastructură ș.a.), de interes atât pentru electoratul tradițional al PSD, cât și pentru electoratul dreptei. Lipsa explicațiilor cu privire la resursele necesare satisfacerii respectivelor promisiuni, ca și generozitatea facilă a perspectivelor descrise au creat, însă, suspiciunea de demagogie unei populații obișnuită cu dezamăgirile și angajamentele neonorate ale politicienilor, diminuând impactul pozitiv scontat al unei atari abordări.

O altă preocupare a PSD a fost aceea de a bloca folosirea discreționară a resurselor publice de către PD-L în folosul candidatului său, fiind reclamate cazuri de încălcare a legii (utilizarea Poștei Române, a mijloacelor tehnice ale unor regii de stat ș.a.). Pentru turul al II-lea, Mircea Geoană a căutat să fructifice avantajul strategic oferit de încheierea unui parteneriat de guvernare cu PNL.

La nivel discursiv a continuat linia de diferențiere față de Traian Băsescu, promovând mesaje privind realizarea unei reconcilieri naționale, revenirea la normalitate și realizarea unei guvernări eficiente. Mesajul central al campaniei electorale a lui Mircea Geoană („O Singură Românie!”) a fost întărit prin înțelegeri politice la nivel parlamentar cu grupul minorităților naționale. O situație specială a fost în cazul PRM, Mircea Geoană evitând să repete greșeala din anul 2004 când a declarat că PSD nu are nevoie de voturile lui CV Tudor, iar electoratul acestuia s-a orientat masiv spre Traian Băsescu. Mircea Geoană a menținut ambiguitatea în raport de votanții PRM, atitudine care a implicat evitarea formalizării unei înțelegeri electorale cu UDMR,

deși aceasta a funcționat de facto.

În speranța atragerii votanților dreptei tradiționale, anticomuniste, Mircea Geoană a încheiat la 1 decembrie 2009 un protocol cu PNȚ-CD (aripa Radu Sârbu), prin care s-a urmărit reconcilierea. Evenimentul a avut loc la Timișoara, fiind speculat de PD-L, care a organizat o contra-manifestație în orașul în care a început Revoluția română, eveniment continuat prin acțiuni ale unor adevărate brigăzi de asalt la București, Brașov, Târgoviște, Cluj și Iași. Deși ideea unei apropieri de electoratul din Banat a fost valoroasa din punct de vedere al strategiei de campanie electorală, ea nu a fost organizată corespunzător, ceea ce a adus prejudicii b#%l!^+a?candidatului PSD.

În planul acțiunilor de comunicare, ca plan de campanie, PSD și PNL și-au sincronizat evenimentele, fiind organizate mitinguri (Brașov, Timișoara, Iași) la care Mircea Geoană și Crin Antonescu au participat împreună Aceasta explică, în parte, o anumită confuzie sau dezamăgire în rândurile electoratului PSD care, se poate bănui inclusiv prin extrapolarea constatărilor de la turul întâi (când candidatul și președintele PSD a obținut voturi sub scorul partidului), a continuat să îi refuze lui Mircea Geoană plenitudinea sprijinului său. O componentă reușită a strategiei, cu efecte atât pe planul susținerii interne dar și a celei externe, a fost sublinierea faptului că vidul de guvernare consecutiv lipsei majorității parlamentare necesare lui Traian Băsescu spre a-și impune guvernele (vezi cazurile Croitoru și Negoiță) poate fi depășit numai prin aducerea la Cotroceni a unui șef de stat (Mircea Geoană) dispunând de o asemenea majoritate (rezultat al coaliției PSD-PNL).

El putea câștiga doar dacă la ceea ce obținea prin efort electoral propriu (inclusiv o eventuală fraudă) se adăuga efectul unor greșeli semnificative ale adversarului. Sesizând situația, strategii campaniei lui Mircea Geoană se pare că au ajuns la concluzia că acesta poate câștiga numai din votul negativ pe care Traian Băsescu îl acumula de la sine (fără a necesita nici măcar o b#%l!^+a?campanie negativă), esențial fiind să evite expunerea publică necontrolată, susceptibilă a pune în evidență vulnerabilități personale și comiterea de erori sancționabile electoral. (Așa se explică de ce Mircea Geoană a insistat doar formal să aibă confruntări publice directe cu contracandidații

săi și, în special, cu Traian Băsescu.)

Dimpotrivă, Traian Băsescu a făcut tot ce se putea pentru a-l pune pe Mircea Geoană în situația de a comite o greșeală fatală. (Folosind o comparație din domeniul boxului se poate spune că strategia lui Mircea Geoană a fost aceea a jocului la trecerea timpului spre a conserva punctele acumulate prin lovituri nedecisive, în timp ce strategia lui Traian Băsescu a fost aceea a jucătorului care încasează lovitură după lovitură, repriză după repriză, așteptând momentul favorabil spre a aplica un singur pumn, dar decisiv.)

Campania lui Mircea Geoană – campanie politică

Comunicarea politică, spuneam în capitolele anterioare, nu este apanajul doar al unor insitituții publice, ci și al partidelor politice, context în care comunicarea politică apare în perioada campaniilor electorale. Din acest punct de vedere, campania lui Mircea Geoană este elocventă pentru tipul de discurs politic pe care l-a promovat. Cercetarea și identificarea concepției ideologice și politice reale a celui de al doilea favorit al alegerilor prezidențiale din 2009, Mircea Geoană, par mai dificile întrucât, la prima vedere, acesta și-a conceput discursul după metoda așa-zis americană, adică urmând indicațiile sondajelor de opinie. Cu alte cuvinte, Mircea Geoană a spus ceea ce știa că electoratul vrea să audă, dar nu și-a ajustat spusele în funcție de reacția electoratului la ele, spre a le face mai inteligibile și mai convingătoare. Dacă Traian Băsescu a arătat că știe ce vrea, Mircea Geoană a arătat că știe ce vrea electoratul.

Cum electoratul este eterogen și exprimă dorințe diverse, adesea contradictorii, discursul adresat întregului electorat (de stânga și de dreapta, de-a valma) nu poate fi decât tot contradictoriu. (Potrivit unui concept american, „discurs schizofren”.) Așadar, atât discursul lui Traian Băsescu cât și cel al lui Mircea Geoană au fost contradictorii. Deosebirea constă în aceea că: a)contradicțiile discursului băsescian s-au calat pe contradicțiile fundamentale ale gândirii tradiționale românești, în timp ce contradicțiile discursului candidatului PSD reflectau diversitatea contradictorie accidentală și schimbătoare a agendei diferitelor categorii de români; b) contradicțiile discursului băsescian se sintetizau (chiar dacă numai iluzoriu) într-un obiectiv strategic – cel al edificării unui anumit tip de stat și de societate, în timp ce contradicțiile discursului președintelui PSD se sintetizau într-un obiectiv tactic – acela de a face plăcere tuturor electorilor. De aceea, unul a inspirat permanent autenticitate, pe când celălalt a sugerat constant artificialitate.

În același timp, campania lui Mircea Geoană este și o campanie cu tip de comunicare publică, deoarece mesajele politice ale lui Mircea Geoană au fost lansate în spațiul public și nu privat. Pentru transmiterea mesajelor sale politice, candidatul utilizează canale publice de comunicare, respectiv mijloace de comunicare în masă. De asemenea, a fost desfășurată o campanie de comunicare out-door la nivel național, avându-i ca protagoniști pe cei doi președinți de partide. Ideea strategică principală a lui Mircea Geoană pentru turul al II-lea a fost să utilizeze resursele de credibilitate ale lui Crin Antonescu și Klaus Iohannis, producându-se o detașare de liderii tradiționali ai stângii (care nu au fost invitați la evenimentele electorale – mitinguri sau dezbateri), în încercarea de a menaja suspectibilitățile votanților de dreapta.

Afirmam în primul capitol că procesul de comunicare trebuie să țină cont de cele patru reguli de bază ale comunicării politice: păstrarea coerenței, adaptarea campaniei la timpul prezent, identificarea minimală și coordonarea maximă. Și în campania lui Geoană se pot determina succesiuni logice care au dat coerență acțiunilor sale, dar și discrepanțe care i-au scăzut credibilitatea.

Acest adevăr se vede mai mult decât simbolic în demarcația care desparte afirmația cu pretenții strategice privind așezarea Patriarhului Daniel în vârful piramidei persoanelor admirate și convivialitatea, pare-se tot strategică, cu Sorin Ovidiu Vântu, perceput public ca reprezentant al unei oculte sau cel puțin al odioșilor oligarhi îmbogățiți de revoluție, tranziție și criză; ori în deșertul logic interpus între denunțarea publică matinală a aceluiași Sorin Ovidiu Vântu ca personaj „malefic și turbulent” (cu promisiunea implicită că odată ajuns Președinte, Mircea Geoană îi va aplica terapia sancționatorie cuvenită) și cordialitatea nocturnă a întâlnirii private b#%l!^+a?cu numitul diavol (în lipsa unor explicații convingătoare din care pot fi ghicite cele mai nefaste complicități) nu mai pot încăpea argumente de acomodare. În acest context este de adăugat că pentru un lider socialist este cel puțin suspectă alegerea capului unei biserici (mai cu seamă în viață) ca principal model de comportament public. Inevitabil, acest tip de comunicare politică trimite la ideea unui oportunismconfesionalist.

A doua regula a comunicării politice se referă la adaptarea campaniei la timpul prezent și aici și aici este interesant de observat că după preluarea președinției PSD, în 2004, atunci când Traian Băsescu a adus în discuție reforma clasei politice, Mircea Geoană a apelat la teme de actualitate, de interes pentru electorat , „votul uninominal” și Parlamentul unicameral. O asemenea abordare vine în conflict cu orientarea social-democrată de bază favorabilă unui legislativ cât mai reprezentativ. De asemenea, în context specific românesc, ea pune în discuție și realitatea principiului separațiunii puterilor, câtă vreme un Parlament mai mic este mai ușor de șantajat sau de corupt. Dacă asemenea măsuri pot fi susținute de dreapta, ele sunt inacceptabile stângii. Adoptarea lor, fie și numai retorică, arată fie inconsecvență, fie incoerență, fie oportunism. Toate subminează autenticitatea și, în consecință, încrederea populară. PSD și candidatul său au plătit scump acest tip de exercițiu al împăcării contrariilor în sinteze instabile și nesustenabile.

În rest, Mircea Geoană a comunicat o platformă politică mai degrabă guvernamentală decât prezidențială, fără a insista asupra felului în care Președintele-mediator și moderator prevăzut de Constituție va transfera concepțiile sale asupra administrării economicosociale în acțiunea Guvernului, fără a recădea în păcatul Președintelui-jucător. În acest context, Mircea Geoană a insistat cu precădere asupra faptului că exclude ieșirea din criza economico-financiară pe b#%l!^+a?seama păturilor sărace, în special a salariaților și pensionarilor.

Aceasta este o teză social-democrată perfectă. Pentru aplicarea ei convingătoare este nevoie ca statul să intervină cu politici adecvate susținute de fonduri corespunzătoare. Mobilizarea unor asemenea fonduri bănești impunea o reformă fiscală semnificativă. În orice caz, impunea revenirea la impozitul progresiv, precum și la metode de redistribuție a profiturilor și de dirijare a lor (inclusiv indirectă) către serviciile și investițiile de interes public. Acestea sunt politici specific social-democrate.

Legat de un alt criteriu care caracterizează comunicarea politică respectiv identitatea omului politic trebuie să spunem că dacă este să ne referim, din punct de verdere comunicațional, doar la imaginea de fundal de la confruntarea finală Băsescu-Geoană, cei care au optat pentru Traian Băsescu știau sau trebuiau și puteau să știe că alegându-l pe acesta o acceptă și pe Elena Udrea. Cei care contemplau posibilitatea de a vota pentru Mircea Geoană, privind chipul împietrit al Maiei Morgenstern sau cel flegmatic al lui Ilie Năstase mestecând gumă cu gândul aiurea sau pe cel jovial al Președintelui de onoare liberal Ionescu-Quintus zâmbind unor vise din alte vremi (în absența omologului său de la PSD), nu aveau cum ști dacă numele colectiv al tuturor acestora este Ion Iliescu sau b#%l!^+a?Viorel Hrebenciuc sau Sorin Ovidiu Vântu. Victoria lui Traian Băsescu este nefastă și rămâne contestabilă. Victoria lui Mircea Geoană ar fi fost triumful unui candidat lipsit de credibilitate și, în consecință, artificială. Între nefast și artificial, cetățenii români au analizat ei înșiși ce li s-a comunicat de către cele două tabere și au preferat prima variantă: un rău cert în locul unui bine improbabil, întrucât era neidentificabil.

Ultimul aspect legat de regulile de bază ale comunicării, în speță coordonarea maximă, trebuie subliniat că și campania prezidențială a lui Mircea Geoană s-a derulat etapizat, fiind structurată pe organizarea de mitinguri de susținere mesaje electorale transmise pe toate canalele de comunicare și înfruntări electorale. În acest context, teza potrivit căreia PSD ar fi câștigat alegerile prezidențiale din 2009 (victorie care i-ar fi fost furată), inexactă tehnic (formal), așa cum s-a arătat anterior, prezintă marele pericol de a-i pune pe social-democrați într-o stare de spirit neconformă realității de pe teren. Realitatea este că erorile de arbitraj fac și ele parte din joc, iar clasamentul nu se face ignorându-le sau dând vina pe arbitru, după cum bine observau unii lideri precum Adrian Năstase sau Victor Ponta. Cel ce trăiește cu iluzia victoriei, pierde motivația schimbării. Cel ce trăiește cu sentimentul victoriei furate direcționează inutil energiile necesare perfecționării interne cătrIată de ce, principala recomandare care se poate face PSD este aceea de a-și asuma înfrângerea.

Comunicarea politică presupune existența a mai mult de doi interlocutori care interacționează. În campania din anul 2009, ultima runda a adus față în față pe cei doi contracandidați care au polarizat electorii, Mircea Geoană și Traian Băsescu. Într-o primă etapă, candidații celor mai mari două partide care se profilau încă de la mijlocul anului 2009 drept cei care aveau cele mai mari șanse să-și dispute finala, respectiv Traian Băsescu și Mircea Geoană au intrat în turul al II-lea. Rezultatul finalei prezidențiale a fost însă stabilit ca urmare a evenimentelor desfășurate între 28 noiembrie și 6 decembrie. Cea mai importantă performanță a campaniei electorale îi aparține lui Crin Antonescu, acesta reușind să obțină mai mult cu aproximativ 4 procente peste voturile PNL. Traian Băsescu a reușit să capaciteze în turul al II-lea un număr semnificativ de voturi din afara bazinului electoral al PD-L.

Potrivit modelului actual de comunicare politică, acțiunea politică se întemeiază pe evaluarea efectuată de către mass-media și electorat. În acest context, atât mass media cât și electoratul au concluzionat că aproape toată campania electorală a fost dominată de o comunicare marcată de agresivitate, de folosirea metodelor negative, a intoxicărilor, manipulărilor, atacurilor la persoană. Temele cu adevărat importante pentru societatea românească nu au fost subiectul unor autentice dezbateri, chiar polemice, existând însă o abundență de subiecte marginale (cine cu ce „mogul” s-a întâlnit; lovirea unui copil în anul 2004, „comuniștii” ș.a.). Contestarea rezultatelor alegerilor de către PSD a avut drept consecință decizia în premieră a Curții Constituționale pentru renumărarea voturilor declarate nule. Chiar dacă fraudele electorale reclamate de PSD nu au putut fi dovedite, după cum nici contestațiile PD-L nu au avut urmări, rămâne impresia că sistemul de vot românesc are serioase vulnerabilități, iar legitimitatea candidaților aleși fragilă ca efect al acestor imperfecțiuni.

Alegerile prezidențiale din anul 2009 au evidențiat faptul că influența modului în care s-a realizat comunicarea politică asupra stabilirii rezultatului final este semnificativă.

Modul în care comunicarea politică s-a desfășurat în 2009, relevă faptul că „Zmeura de aur” a alegerilor prezidențiale trebuie împărțită de Mircea Geoană, care nu a reușit să fructifice avantajul strategic oferit de alianța cu PNL (având 7-8 procente înainte de a intra în ultima săptămână de campanie) și Sorin Oprescu, acesta irosindu-și capitalul de popularitate printr-o candidatură neinspirată și o campanie electorală modestă.

Eșecul lui Mircea Geoană din finală a survenit în condițiile în care a avut un suport politic foarte larg, de care candidatul din 2004, Adrian Năstase, nu a beneficiat în turul al II-lea. De asemenea, în timp ce Adrian Năstase a înregistrat în turul I al alegerilor prezidențiale (pe care l-a și câștigat) 41% când PSD era creditat cu 36%, Mircea Geoană nu a reușit să atragă tot electoratul PSD, fiind la 2-3% sub plafonul partidului. În turul al II-lea Adrian Năstase a intrat din poziția unui lider de partid acuzat (pe nedrept) de fraudarea alegerilor, în vreme ce Mircea Geoană a beneficiat de susținerea din partea PNL, UDMR și a unei bune părți din mass-media. În sinteză, Adrian Năstase a pierdut în condițiile în care PSD era izolat pe scena politică, iar o parte din liderii partidului nu erau interesați în câștigarea președinției României. Mircea Geoană a pierdut, chiar dacă numai la limită, cu tot suportul acordat de o coaliție foarte amplă în cadrul căreia PSD l-a susținut cu toată forța.rimă importanță.

Aspectul acestei înfrângeri strategice și de comunicare, este elementul de bilanț cel mai semnificativ al mandatului Mircea Geoană în fruntea PSD. El demonstrează cum o politică gândită exclusiv în termeni tactici duce fără tăgadă la înfrângere strategică. Pornind de la o atare constatare s-a ajuns la o reală reformă a PSD și a social-democrației românești, în general, iclusiv a modului de comunicare, fapt concretizat de ascensiunea ulterioară la președinția PSD a lui Victor Ponta, care a venit cu un mod total schimbat de tip de comunicare și de discurs. b#%l!^+a?

3.2. Comunicarea publică în campania anti-fumat a Comisiei Europene

Strategia de comunicare, inclusiv evenimentele de testare din cadrul campaniei “HELP‐Pentru o viață fără tutun” s-a derulat în toate cele 27 țări ale UE prin agențiile Worldcom. În România, campania a fost coordonată în parteneriat de către Propaganda Consulting (relații publice), Rețeaua de Prevenire a Fumatului din România (RPFR), Quitline România (Centrul de Consiliere pentru Renuntarea la fumat) și Consiliul Tineretului din România și s-a bucurat de sprijinul Primăriei Timișoara și a Primăriei Municipiului București. Spuneam în primul capitol că forma de comunicare publică este ”comunicarea formală, care tinde către schimbul și împărtășirea de informații de utilitate publică și spre menținerea liantului social, a căror responsabilitate revine instituțiilor publice”. În acest context putem afirma că și campania HELP are ca și componentă principala informarea publică asupra necesității renunțării la fumat. Astfel, ca modalități de comunicare, campania a inclus acțiuni de testare ale monoxidului de carbon, difuzarea unor spoturi TV, numeroase activități de comunicare și informare, precum și distribuirea de materiale și obiecte promoționale. Mesajul campaniei este că fumatul este un gest absurd și demodat și că există ajutor și suport pentru combaterea sa. O serie de informații menite să intensifice impactul campaniei, precum și comunicate de presă emise în mod regulat sunt disponibile pe site‐ul campaniei www.help‐eu.com .

Ca formă de comunicare publică, campania a avut ca target segmentul tânăr de populație. În cadrul campaniei a fost dezvoltata o operatiune online inovatoare de tip “serial web” directionata catre adolescenti, pentru a ii constientiza de problemele tutunului. Conceperea si dezvoltarea “Helpisoadelor” a fost facuta prin consultare cu Organizatiile de Tineret cu care HELP este partenera, pentru a asigura pertinenta operatiunii si afinitatea sa cu publicul tinta.  
În total, ai fost 11 “Helpisoade” independente, animate, de maxim 1’30’’ si un serial pilot de 2’30” care prezintă personajele principale si geneza serialului. Serialul pilot explica modul în care cei 3 HELPERS se întâlnesc, fiecare dintre ei aflându-se în urma unei traume personale cauzate de fumat si dorind să lupte pentru o lume fără tutun.  

Fiecare “Helpisod” are în centrul actiunii un tânăr european (HelpMe) care se confruntă b#%l!^+a?cu o problemă legată de tutun (vrea să renunțe la fumat, încearcă să reziste tentatiei de a fuma sau vrea sa evite fumatul pasiv). Pentru ajutor, acesta apelează la un trio eficient și determinat  (Helpers). Pentru a-i oferi ajutor, cei 3 eroi vor utiliza cu success ponturi originale și nebunești în rezolvarea problemelor. Serialul web a fost găzduit pe site-ul HELP, într-o sectiune specifica, dedicată în întregime operatiunii “Helpisoade”. Au putut fi vizualizate pe www.help-eu.com .
Campania Comisiei Europene HELP pentru o viață fără tutun reprezintă o resursă online pentru cei care au nevoie de ajutor privind tutunul, fie că este vorba de prevenirea fumatului, b#%l!^+a?renunțare la fumat sau evitarea fumatului pasiv. Pentru a ajunge la tineri, care reprezintă publicul țintă, campania HELP utilizează extensiv internetul și posibilitățile oferite de new media, facilitând și încurajând participativitatea. Toate acțiunile campaniei – spoturi TV, campania online, evenimentele de testare – conduc către site-ul campaniei www.help-eu.com. De la lansare și până în prezent, site-ul a înregistrat peste 12 milioane de vizitatori unici, ceea ce înseamnă că a fost o campanie publică de succes. 

Din punct de vedere al funcțiilor comunicării publice, afirmam mai înainte că Martial Pasquier putem distinge patru funcții principale: informarea publicului, explicarea și însoțirea deciziilor, apărarea valorilor și promovarea de comportamente responsabile și asigurarea dialogului între instituții și cetățeni. Astfel, Campania HELP se circumscrie principiului de informare și corelare între publicul țintă și cetățeni, respectiv între Comisia Euopeană și adolcenții cărora li se adresează. Pentru aceasta, organizatorii au promovat programul “Help in my pocket”, versiunea pentru telefoane mobile a site-ului oferă informații, oriunde, 24/24. Este necesară înregistrarea numărului de mobil pe site și utilizatorul primește un link către o versiune specială pentru telefoane mobile. Există și programul HELP de asistență prin email: ajutor disponibil online pentru renunțare la fumat. Este necesară o simplă înregistrare și utilizatorul de web va primi 25 de mailuri cu sfaturi și încurajări de la “Asistentul HELP” pe o perioadă de 2 luni. Renunțarea la fumat a fost subiectul cel mai accesat de către utilizatorii de internet. Până acum, peste 300.000 de persoane s-au înregistrat în programul de asistență prin email (din 2007 până în decembrie 2010).

Din perspectiva formelor de comunicare publică, am specificat câteva mai sus, dar dacă instrumentele sunt aceleași și pentru comunicarea publică și pentru cea privată (relații cu media, b#%l!^+a?publicitate, relațiile publice, Internet, etc.), regulile pe care acestea trebuie să le respecte sunt diferite în măsura în care comunicarea publică trebuie să aibă un emițător clar identificat și clar/ferm separat de mizele electorale, astfel încât el să fie cât mai obiectiv posibil, evitând orice formă de discriminare a destinatarilor. Din acest punct de vedere, emițătorul campaniei HELP este clar definit, respectiv Comisia Europeană care a a lansat a doua etapă a amplei sale campanii media destinată prevenirii și stopării fumatului și informării cu privire la pericolele fumatului pasiv în 27 de State Membre ale Uniunii Europene, în continuarea campaniei inițiale de patru ani, desfășurată între anii 2005 și 2008. Destinatarii campaniei publice sunt de asemenea bine conturați, campania adresându-se în mod special tinerilor. Desfășurată în toate cele 27 de țări membre U.E., campania Comisiei Europene „HELP – Pentru o viață fără tutun” a fost una dintre cele mai importante inițiative de sensibilizare asupra unui aspect din domeniul sănătății organizată vreodată în lume. Deja un brand european cunoscut și puternic, HELP își propune de asemenea să ofere ajutor tinerilor pentru a rezista presiunii pe care o exercită în acest sens mediul lor social. Una dintre prioritățile campaniei din acest an este aceea de a provoca tinerii să aibă o implicare puternică în promovarea mesajelor de a nu se apuca de fumat, de renunțare la fumat ?și de evitare a fumatului pasiv, folosind metode de impact, interactive.

La forme de comunicare publică, mai vreau să menționez și testul monoxidului de carbon. La standul campaniei din mai multe orașe din România, echipa HELP a efectuat testări de monoxid de carbon. “Testul monoxidului de carbon” (CO Test) indică o valoare exactă a concentrației de CO din plămâni (număr de particule de CO dintr-un milion de particule de aer expirat), este rapid (durează un minut), simplu, gratuit și a fost efectuat de către o echipă special instruită, după aceleași standarde și proceduri ca în toate Statele Membre UE.

O alta forma de comunicare publică in Campania HELP au fost spoturile. Spoturile TV au o abordare originală: niște ponturi oarecum absurde și comice în același timp atrag în primă fază atenția publicului, pentru a-l conduce către un mesaj serios: sfaturi utile și ajutor pot fi găsite pe site-ul HELP. Tinerii au fost invitați să contribuie cu ponturi proprii anti-fumat atât pe site-ul campaniei, cât și prin mesaje video, pe care echipa HELP le-a filmat la evenimentele de testare de monoxid de carbon. b#%l!^+a? b#%

Comisia Europeană a utilizat și o alta formă de comunicare, respectiv campania HELP b#%l!^+a?2.0 pe 31 mai 2009. New media și abordarea participativă, care implică targetul vizat, fac din noua campanie HELP 2.0 o campanie diferită de campaniile clasice. Caracteristicile campaniei HELP 2.0 sunt:

Implicarea tinerilor în toate aspectele campaniei b#%l!^+a?

Interactivitate: comunicarea nu se face într-un singur sens, ci este de tipul “propunere – răspuns”

New media va fi folosită ca mijloc de a atinge publicul țintă – tinerii

Din punct de vedere al tipului de comunicare publică, Campania ”HELP o viață fără tutun” se încadrează a fi atât o campanie instituțională(emisă de Comisia Europeană), cât și o campanie de proiect, care s-a extins și la nivelul altor instituții europene. Comisia Comunităților Europene a salutat exemplele excelente date de Irlanda, Italia, Malta, Suedia și o parte a Regatului Unit și încurajează toate statele membre să facă progrese rapide privind introducerea de măsuri eficiente în scopul de a proteja cetățenii de efectele dăunătoare ale fumatului pasiv. La nivel internațional, Convenția-cadru WHO(World Health Organization) pentru controlul tutunului (FCTC), semnată de 168 de părți și ratificată de 141 părți inclusiv Comunitatea Europeană, „recunoaște că probele științifice au stabilit, în mod inechivoc, că expunerea la fumul de tutun provoacă moartea, boli și dizabilități”.

Referitor la acest gen de campanii publice, Markos Kyprianou, Comisarul european pentru Sanatate si Protectia Consumatorilor din 2010, a declarat:

”Opt din zece fumatori incepe in anii de adolescență. In fiecare an, 650000 cetatenii UE mor de boli legate de tutun. Sunt hotarât să fac tot ce pot pentru a opri tinerii sa înceapă sa fumeze, si pentru a ajuta fumatorii tineri să adopte obiceiul de a lovi cu piciorul inainte de a fi ruinele sănătății lor. Vreau să vad o schimbare majoră in societatea noastra, și dependenții de fumat sunt o minoritate în scadere. În cazul în care toate țările UE, urmata de Irlanda, Italia si Malta si au interzis fumatul în locurile publice, acest lucru ar fi un drum drept pentru a realiza acest lucru.

În urma campaniilor anti-fumat s-a realizat contactul cu peste un miliard de persoane, tineri de pe b#%l!^+a?întreg teritoriul UE”.

Campania publică anti-fumat foarte apreciata de tinerii europeni

Unele campanii publice își fixează ca obiectiv producerea unor schimbări de comportament. Potrivit unui studiu de piață cu privire la difuzarea ponturilor campaniei HELP pe posturile tv, Europa de Est a inregistrat cele mai mari scoruri la apreciere (87%), vârful fiind inregistrat in Romania (98% din total si 100% din tinerii sub 25 de ani). Mesajele cele mai bine receptionate de romani au fost: Fumatul dăuneaza sănătății celor din jur (97%), Fumatul duce la consecinte negative (97%), Fumatorii si nefumatorii trebuie sa se respecte reciproc (96%); nu a fost bine inteles mesajul ca exista un numar de telefon si un website unde se poate apela pentru ajutor (61%, fata de media europeana de 80%).

Impactul asupra fumătorilor si a fostilor fumatori a fost foarte bun, fiind înregistrate scoruri mult peste media europeana la majoritatea intrebarilor: îți întărește convingerea că fumatul pasiv ucide (89% față de 66%), te face sa te gândești ca este important sa nu fumezi (88% față de 74%); b#%l!^+a?doar 67% au spus ca ponturile i-au facut să se gândeasca să renunțe la fumat, însă rezultatul este mult peste media europeana (36%).

România este în topul țărilor în care subiectii au declarat că știu măcar 1 pont împotriva fumatului (60%). Pentru români, primele 2 tipuri de contributii online pe care ar fi dispusi sa le faca ar fi transmiterea de ponturi (39%) si diseminarea informatiei despre website (29%); doar 24% ar fi dispusi sa ofere sprijin si sa impartaseasca din experienta personală.

Instituțional, Campania Help a avut ecou și în instituțiile de învațământ, una din acțiunile de succes fiind executarea unor graffiti-uri pe tema anti-tutun pe zidurile liceului I. N. Socolescu din București, tinerii fiind cea mai întâlnita categorie de vârsta consumatoare de tutun. Ea își doreste ca cei prezenti să ia atitudine si să conștientizeze riscul dependentei de nicotină. A fost concepută sub forma unui concurs. Mai multe echipe,formate din peste 50 de tineri, s-au înscris b#%l!^+a?in concurs din dorinta lor de a înștiința oamenii de pericolul pe care il are fumatul activ si pasiv asupra vietii.

"Concursul a starnit interes atat in randul grafferilor, cat si al colegilor, profesorilor si prietenilor nostri. Sunt onorat ca am avut ocazia sa contribui la organizarea acestui eveniment in liceul in care studiez, in care graffiti-ul este extrem de apreciat. Tema a fost de interes, sursa de inspiratie a fost amuzanta si educativa (serialul web HELPERS), iar demersul implicarii tinerilor grafferi in transmiterea unor mesaje anti-fumat in licee este benefic" a spus Marius Sarbu, castigator al concursului de graffiti pentru liceeni TUTUNUL SUB SPRAYURI.

CONCLUZII

Campania electorală, ca forma de comunicare politică, este cea mai complexă îmbinare între toate tehnicile de promovare din întreg spațiul comunicațional contemporan. În campania electorală candidatul, mass-media și electoratul sunt actorii politici care interesează. În centrul atenției este candidatul. Despre el mass-media vor să știe date cât mai edificatoare, să îl b#%l!^+a?surprindă în cât mai multe ipostaze și să le comunice electoratului avid de informații.

Mass-media sunt elemente indispensabile comunicării electorale. Prin selectarea și generarea subiectelor dezbătute pe scena publică ajuta la circulația informațiilor.

Rolul mass-media nu pare mult diferit de acela pe care acestea îl au în perioadele ,,normale”, în timpul unei campanii electorale ele fiind cele care asigură circulația informației politice și evaluează evenimentul electoral în calitate de opinie publică legitimă.

Electoratul este interlocutorul-țintă pentru candidat și mass-media, pretextul și reperul tuturor intervențiilor candidatului în perioada campaniei electorale, arbitrul competiției electorale, cel care validează acțiunea candidaților.

Din argumentele folosite în cadrul lucrării a rezultat că, prin excelență, campania prezidențială a lui Mircea Geoană din anul 2009 întrunește toate caracteristicile a fost o formă de campanie eminamente politică. Astfel, în cadrul campaniei politice a PSD pentru alegerile prezidențiale s-a mizat în continuare pe lansarea unor promisiuni electorale (de exemplu, creșterea pensiilor, investiții masive în agricultură și infrastructură ș.a.), de interes atât pentru electoratul tradițional al PSD, cât și pentru electoratul dreptei. Lipsa explicațiilor cu privire la resursele necesare satisfacerii respectivelor b#%l!^+a?promisiuni, ca și generozitatea facilă a perspectivelor descrise au creat, însă, suspiciunea de demagogie unei populații obișnuită cu dezamăgirile și angajamentele neonorate ale politicienilor, diminuând impactul pozitiv scontat al unei asemenea abordări.

Ca formă de comunicare politică, s-a reținut că mesajul central al campaniei electorale a lui Mircea Geoană a fost „O Singură Românie!”, mesaj axat pe unitate, unitate în jurul dușmanului comun, unitate în jurul soluției providențiale – Proiectul Iohannis, unitate parlamentară, unitate în mesaj.

Prezentându-se ca un președinte capabil să unească, în contrast cu Traian Băsescu – președintele care dezbină și ca un președinte al liniștii sociale și politice în contrast cu Traian Băsescu – președintele scandalului perpetuu, Mircea Geoană a urmărit să capitalizeze ura față de contracandidatul său, transformând băsescofobia masivă și crescândă a celor mai diferite categorii ale societății românești, în agent electoral. În acest sens, se poate spune că provocându-și izolarea și rămânând practic singur, Traian Băsescu s-a pus prin propria acțiune în poziția învinsului înainte chiar ca întrecerea să înceapă. El putea câștiga doar dacă la ceea ce obținea prin efort electoral propriu (inclusiv o eventuală fraudă) se adăuga efectul unor greșeli semnificative ale adversarului.

Aceste greșeli nu au întârziat sa apară: erorile comunicaționale ale unuia însemnând b#%l!^+a?succesul electoral al celuilalt. Acțiunea politică se întemeiază pe evaluarea efectuată de către mass-media și electorat. Iată cele patru evenimente care au influențat evalurea făcută de electorat și mass media și întors balanța în favoarea fostului președinte, Traian Basescu:

1.filmul din 2004. Le-a arătat românilor un Traian Băsescu dezorientat. A legitimat, într-o oarecare măsură, discursul prezidențial și poate că a întors procente. Au reușit chiar să îl victimizeze pe președinte. Legitimare, deci, și a discursului anticomunist;

2.parteneriatul pentru Timișoara. O eroare de campanie,  pentru că Timișoara a întors armele împotriva lui Antonescu și Ciuhandu. Le-a oferit celor din PDL posibilitatea să facă un subiect de presă care să reaprindă (și să aducă în actualitate) în inima românilor tema anticomunistă (s-a pliat pe strategia anterioară a lui Băsescu, prezentată mai sus). Posibil ca a adus nehotărîți și nonvotanți la urne, pentru actualul președinte;

3.dezbaterea televizată din turul al doilea. Per ansamblu, Traian Băsescu a câștigat confruntarea cu Geoană. Candidatul PSD a părut că a venit nepregătit;

4.întalnirea lui Mircea Geoană cu SOV – amintită în acea dezbatere. I-a legitimat, încă o dată, discursul lui Traian Băsescu referitor la moguli și l-a afectat pe candidatul PSD. Posibil b#%l!^+a?că a întors oameni spre actualul președinte și că a reușit să aducă nonvotanți la urne.

consensuală, și nu doar în profitul aleșilor unei comunități. b#%l!^+a?

Instrumente de comunicare folosite

Campania prezidențială din 2009 a fost cea mai puternic personalizată din istoria democrației post-decembriste din România.

În condițiile în care alegerile prezidențiale nu au mai fost suprapuse celor parlamentare, fiecare candidat a fost nevoit să iasă în fată și să se prezinte pe sine ca persoană și actor politic și mai puțin ca membru al unui partid politic. Nu au existat surprize majore în termeni de punerea în scenă a campaniilor electorale. În afară de centrarea mesajului pe candidat mai degrabă decât pe duetul candidat-partid, campania a respectat întocmai rețetele anterioare. În continuare, comunicarea indirectă – prin intermediul media – a fost prioritatea principalilor competitori. Cu toate acestea, din datele prezentate de presă până acum, alegerile prezidențiale din 2009 au generat cel mai mare efort unitar în termeni de împărțire de materiale electorale și afișare de panotaj electoral din ultimii 20 de ani.

Deși acest tip de comunicare a angrenat cele mai mari cheltuieli, el nu a fost aproape deloc un subiect de discuție sau unul de delimitare între competitori. Spre exemplu, candidatul susținut de PDL a schimbat cel puțin trei serii de panotaj stradal și două sloganuri în cele 6 b#%l!^+a?săptămâni ale campaniei electorale fără ca subiectul să fie discutat chiar și numai tangențial în spațiul public. Lipsă de coerentă sau strategie, acest lucru a trecut mai puțin observat. Este cazul așadar să ne întrebăm dacă nu cumva aceste instrumente electorale au reprezentat o direcție importantă de investiții mai degrabă din inerția ultimelor campanii decât dintr-un calcul rece și rational. Datorită particularităților procesului electoral din acest an, și campaniile de comunicare ale candidaților au fost adaptate. Astfel, unii candidați au încercat să folosească mult mai mult comunicarea directă. În acest sens, a crescut direct-mailing-ului și comunicarea door-to-door. Aceste instrumente sunt folosite deoarece permit transmiterea directă a mesajului fără distorsiunea media. În condițiile în care majoritatea candidaților la președinție au avut momente în care au acuzat aservirea presei, acest tip de comunicare a crescut proporțional.

Ca formă de comunicare politică a fost folosită și comunicarea online. Fiecare candidat a încercat să comunice cât mai intens posibil prin intermediul unei platforme online și a unor susținători, care postează comentarii pe propriile bloguri sau pe alte bloguri, încercând să impună o anumită percepție ca majoritară. În condițiile în care online-ul românesc este singurul mediu de comunicare în creștere în această perioadă, este foarte probabil ca instrumentele folosite în comunicarea online să se rafineze în următorii ani. b#%l!^+a?

În concluzie, numim comunicare publică orice formă de comunicare cu conotații morale profunde, adică orice proces ce însoțește activitatea instituțiilor publice în vederea satisfacerii interesului general („ființei comune” – Immanuel Kant).

Ea îndeplinește rolul de reglare socială, și în acest sens, include atât o dimensiune etică bazată pe respectarea, de către fiecare emițător public, a gradului de consens social înglobat în mesaj, cât și o dimensiune juridică (caracterul de legalitate, legitimitate încorporat în ansamblul său).

Argumentele invocate în cadrul acestei lucrări, exemplul legat de campania HELP a b#%l!^+a?Comisiei Europene au fost corecte și se încheagă în jurul ideii că mesajele transmise trebuie să cuprindă informații de utilitate publică, cum ar fi cunoașterea de către cetățeni a organizațiilor din sectorul public, a modului de funcționare și atribuțiilor acestora. Totodată, prin comunicarea publică se urmărește cunoașterea nevoilor și dorințelor populației pentru ca instituțiile publice, prin rolul și atribuțiile pe care le dețin, să vină în întâmpinarea acestora, realizând astfel interesul general.

Campaniile de comunicare publică au menirea de-a contribui, la rândul lor, la educația civică (în acest sens, la modificarea unui comportament și a stării existente), de a prezenta cât mai bine informațiile cu privire la drepturile și datoriile cetățenilor, de a promova anumite servicii și organisme publice utile lui (școli, biblioteci, muzee, parcuri etc.).

Acțiunile de comunicare publică trebuie să se diferențieze de cele politice, iar efortul de schimbare a opiniei, mentalității cetățenilor trebuie să fie unul onest, care să respecte principiile etice, și să refuze orice tactică de manipulare amintită anterior. Persuasiunea (câștigarea publicului pentru o teză) este unul din scopurile ei, dar cu condiția transmiterii cu acuratețe și obiectivitate a unei informații corecte (legale). Să nu uităm că nu este niciodată justificabil să spui o minciună, aceasta este pragul minim în materie de morală, conceptul ce face diferența între moral și imoral la nivel de conținut și mijloace de comunicare.

Ca formă de comunicare publică Campania Help a Comisiei Europene și-a atins scopul. În data de 26 octombrie 2010, la sediul Reprezentantei Comisiei Europene in Romania a avut loc conferinta de presa care a marcat incheierea acestei campanii de comunicare pan-europene, in prezenta doamnei Iulia Deutsch, Adjunct sef al Reprezentantei. Coordonatorul campaniei in România, Adriana Jipa, a evidentiat factorii care au conferit unicitate acestui proiect: „Adolescenții si tinerii se afla în centrul campaniei, atat ca target cât și ca stakeholderi principali. HELP transmite un mesaj de sanatate „pentru tineri, cu tineri” si se bazeaza pe parteneriate complexe la nivel european si national. Campania are o strategie care genereaza participativitate si utilizeaza instrumente de comunicare specifice tinerilor”.

În cadrul evenimentului au fost prezentate cele mai importante proiecte desfasurate pe parcursul anului 2010, elementul de noutate fiind arta stradala ca strategie de implicare a b#%l!^+a?tinerilor. Campania a primit reactii pozitive din partea publicului si a fost bine primita de catre oficialitati guvernamentale, ministere si organizatii de sanatate. De-a lungul anilor, 11 premii au recunoscut creativitatea si inovatia acestei campanii de comunicare, HELP devenind studiu de caz pentru scoli de marketing, reviste si cărți.

„Avand in vedere valorile, rezultatele si aprecierea de care se bucura aceasta campanie, putem spune ca HELP a devenit un brand de sanatate al tinerilor europeni si un model de comunicare pentru domeniul de sanatate publica”, a declarat Adriana Jipa in incheierea prezentarii. b#%l!^+a?

Reprezentantii organizatiilor de tineret partenere au fost invitati sa prezinte proiectele pe care studentii din Romania le-au derulat pentru diseminarea mesajelor campaniei HELP „de la tineri, pentru tineri”.

Dr. Magdalena Ciobanu, Coordonator al Centrului de Consiliere pentru renuntare la fumat, un alt partener strategic al campaniei HELP, a incheiat conferinta cu prezentarea consultarii publice lansata de Comisia Europeana pentru modificarea Directivei privind produsele din tutun, lansand in acelasi timp organizatiilor de tineret invitatia de a-si exprima opiniile in legatura cu temele propuse in dezbatere.

Campania HELP2.0 (2009 – 2010) în cifre:

– 26,000 spoturi TV difuzate pe 136 canale nationale

– 67% din tinerii europeni au vazut spoturile TV :

90% au inteles ca exista ajutor

89% au remarcat site-ul si numarul de telefon unde se poate apela pentru ajutor

8,5 milioane accesari ale site-ului www.help-eu.com

5,6 milioane vizionari ale serialului web Helpers www.helpers-eu.com

2,500 de ponturi video anti-tutun colectate

740 evenimente desfasurate, in cadrul carora au fost realizate peste 223,000 testari de monoxid de carbon b#%l!^+a?

Comparativ, trebuie arătat că un concept precum cel de campanie publică poate include si termenul de campanie politică, altfel spus. campania politică este o parte integrantă a campaniei publice, pentru ca ambele se adresează publicului. În cercetarea noastră, atât campania lui Mircea Geoană, cât și Campania Help a Uniunii Europene se adresează unui public. Diferența este că Campania HELP are ca public țintă un segment de populație, tinerii, cărora vrea să le inducă convingerea că fumatul este un obicei nesănătos, care trebuie eradicat, deci e vorba de un concept general valabil, care nu urmărește niște interese personale sau de grup.

Campania lui Mircea Geoană este o campanie publică, dar cu caracter politic, pentru că grupul țintă pe care îl are ca target este cel al alegatorilor săi dar și alte grupuri de cetățeni, cu drept de vot , pe care vrea să îi convingă de corectitudinea ideilor dale politice. Campania politică are deci, un scop politic, un interes politic, atât personal( al lui Mircea Geoană care dorește în urma campaniei să devină președintele țării) cât și de grup(al Partidului Social Democrat, care vrea să aibă un membru al său în funcția supremă din stat și, implicit, accesul la putere, la formarea guvernului). Campania lui Mircea Geoană este o campanie politică pentru că se adresează unor oameni, potențiali alegători pe care dorește să-i determine să îl voteze.

Campania electorală reprezintă poate cea mai complexă campanie publică, marcată și caratcerizată de un marketing politic. Este superioară față de o campanie publică gen Campania Help, deoarece presupune o durată limitată în timp și se caracterizează printr-un grad mai mare de acțiune, făcând apel adesea la tehnici de marketing agresiv. O altă particularitate a marketingului politic electoral o reprezintă simultaneitatea campaniilor. Dacă atunci când se lansează un produs comercial pe piață, campania de promovare nu se desfășoară neapărat simultan cu alte campanii de promovare ale celorlalte produse concurente, campania electorală a unui candidat are loc concomitent cu toate campaniile electorale ale contracandidaților săi. Adeseori campania electorală implică și resurse financiare și umane mai importante decât în cazul unei campanii publicitare sau publice.

Asemănări. Etapele unei campanii electorale se regăsesc în mare măsură în etapele unei campanii publice obișnuite, ca cea promovată de Comisia Europeană. Ca și în cazul unei b#%l!^+a?campanii publice, o campanie electorală este precedată de studii aprofundate de piață: cercetări în teren, analize statistice, etc. Pe baza rezultatelor obținute se stabilesc temele agendei electorale, respectiv subiectele importante pentru electorat.

În concluzie eu sper că lucrarea mea a adus un plus de argument în ceea ce privește abordarea obiectivă a caracteristicilor unei campanii politice și a unei campanii publice și se constituie într-o analiză compartiva, dar nu exhaustivă, a modului de reprezentare si comunicare a celor doua activități. De asemenea, studiul de caz a relevat că argumentația a fost corectă, în sensul că am demonstrat că o campanie prezidențială precum cea alui Mircea Geoană din anul 2009 întrunește toate condițiile și caracteriaticile unei campanii politice, iar pe de altă parte, Campania HELP a Comisiei Europene este evident că are toate componentele unei campanii publice, care are ca obiectiv reducerea numarului de fumători în randul tinerilor în mod special.

BIBLIOGRAFIE

Bernard Voyenne, La presse dans la société contemporaine, în Collection U, Librarie Armand Colin, Paris, 1962

Paul Dobrescu, Alina Bârgăuanu, Mass-media și societatea , Ed. Comunicare.ro , București, 2011

Michael Kunczik, Astrid Zipfel, Introducere în știința publicisticii și a comunicării, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998

C. Cooley, Social Organization: A Study of the Larger Mind, CharlesScribuer’s Sons, New York, 1924

Jacques Gerstlé, Comunicarea politica, Editura Institutul European, Iasi, 2002

Mihai Dinu, Comunicarea, Ed. Științifică, București, 1997

McQuail, Denis, 1987, Mass Communication Theory, London, Sage Publ

Fiske, John, 2003, Introducere în stiintele comunicarii, Iasi, Polirom

Pierre Zemor,Comunicarea publică, Ed Institutul European, Buc, 2003

Severin, Werner, Tankard, J.W. jr., 1988, Perspective asupra teoriilor comunicarii, Iasi, Polirom

Lohisse, Jean, 2002, Comunicarea (de la transmiterea mecanica la interactiune), Iasi, Polirom,

Pasquier, M., Communication publique, Bruxelles:de Boeck, 2011

Dominique Mégard, La communication publique et territorial, Dunod, 2012

F. Coman-Kund – Politica de comunicare externă a colectivităților locale, Editura Economică, București, 2000,

V. A. Munteanu – Marketing public, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2006

Mucchielli, Alex – Comunicarea în instituții și organizații, Editura Polirom, București, 2008

Popescu, L. G. – Comunicarea în administrația publică, Editura Tribuna Economică, București, 2003

POPESCU, C. O., Comunicarea în marketing, București, Editura Uranus, 2001

Taylor, M., & Kent, M. L. – Nation building: Public relations theory and practice. In V. Hazelton & C. Botan (Eds.), Public relations theory II, Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum Associates, 2006

.Ion Chiciudean , George David, Managementul comunicării în situații de criză, Editura SNSPA,Bucuresti 2011, pag 61

Stoica, Dan, “Strategii discursive în comunicarea publică”, in Argumentum. Caietele Seminarului de Logică discursivă, Teoria argumentării și Retorică, Iași, vol.1, nr. 1 (2002),

Habermas, Jürgen, Cunoaștere și comunicare, București, Ed.Politică, 1983

Plumb, Ion (coordonator), Androniceanu, Armenia, Abaluta, Oana – Managementul serviciilor publice, Editia a II-a, Editura ASE, Bucuresti

Pollitt, Christopher, Bouckaert, Geert – Public management reform: a comparative analysis, Second Edition, Oxford University Press, 2004

Olaru, Silvia-Delia; Soare, Cătălina-Robertina, Managementul relațiilor cu publicul și maniere în management, București, Lumina Lex, 2001

Brian McNair, Comunicare, relatii publice, Editura Polirom Bucuresti, 2007,

Flavius Călin Rusu, Introducere in stiinta comunicarii si a relatiilor publice, Institutul European, 2002

Andrei Stoiciu, Comunicarea politică, Ed Humanitas, 2000

James Stanyer, Comunicarea politica moderna, publicat in 2010 la CA Publishing

Camelia Beciu, Comunicare politica, Ed Comunicare.ro, Buc. 2000

Bernand Miège, Societatea cucerita de comunicare, Editura Polirom, Iasi, 2000

Dominique Wolton: "Despre comunicare" si "Internetul. O teorie critica a noilor media", Ed Comunicare.ro, Buc, 2012

Cuilenburg, J. J. van et al., Știința comunicării, București, Humanitas, 1998

Raport de analiza, Institutul Ovidiu Sincai, Bucuresti, 2009

Stancu, Valentin, Campanii de Relații Publice, Suport de Curs, București, 2004

Marinescu, Valentina – Introducere în teoria comunicării. Principii, modele, aplicații, Editura Trictonic, București, 2003

Angela Goddard, Limbajul publicității, Polirom, Iași, 2002

John Thompson, 1990, Ideology and Modern Culture, Standford University Press

Stoica, Dan, “Pragmatica unui limbaj specializat: limbajul afacerilor”, in Limbaje și comunicare II, Iași, Institutul

European, 1997

Jacques Gerstlé, Comunicarea politică, Institutul European, Iași, 2002

Rosenbloom, D.H. – Public administration: Understanding management, politics, and law in the public sector (4th ed.). New York, NY: McGraw-Hill, 1998

Jean-Marie Domenach, Propaganda politică, Institutul European, Iași, 2004

James Lull, Mass-Media – Comunicare, Cultură O abordare globală, Samizdat Ziauddin Sardar, Boris Van Loon, Mass-media, Buc., Ed. Curtea Veche, 2001

Kant, Despre frumos și bine, selecție, prefață și note de Ion Ianoși, Editura Minerva, București 1981,

http://www.pr-romania.ro/

http://www.mediafax.ro

http://ec.europa.eu

http://cupaliceelor.gsp.ro/

http://www.apd.ro

http://m.hotnews.ro

www.Europa.eu.int /

http://www.romaniangraffiti.ro/

BIBLIOGRAFIE

Bernard Voyenne, La presse dans la société contemporaine, în Collection U, Librarie Armand Colin, Paris, 1962

Paul Dobrescu, Alina Bârgăuanu, Mass-media și societatea , Ed. Comunicare.ro , București, 2011

Michael Kunczik, Astrid Zipfel, Introducere în știința publicisticii și a comunicării, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998

C. Cooley, Social Organization: A Study of the Larger Mind, CharlesScribuer’s Sons, New York, 1924

Jacques Gerstlé, Comunicarea politica, Editura Institutul European, Iasi, 2002

Mihai Dinu, Comunicarea, Ed. Științifică, București, 1997

McQuail, Denis, 1987, Mass Communication Theory, London, Sage Publ

Fiske, John, 2003, Introducere în stiintele comunicarii, Iasi, Polirom

Pierre Zemor,Comunicarea publică, Ed Institutul European, Buc, 2003

Severin, Werner, Tankard, J.W. jr., 1988, Perspective asupra teoriilor comunicarii, Iasi, Polirom

Lohisse, Jean, 2002, Comunicarea (de la transmiterea mecanica la interactiune), Iasi, Polirom,

Pasquier, M., Communication publique, Bruxelles:de Boeck, 2011

Dominique Mégard, La communication publique et territorial, Dunod, 2012

F. Coman-Kund – Politica de comunicare externă a colectivităților locale, Editura Economică, București, 2000,

V. A. Munteanu – Marketing public, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2006

Mucchielli, Alex – Comunicarea în instituții și organizații, Editura Polirom, București, 2008

Popescu, L. G. – Comunicarea în administrația publică, Editura Tribuna Economică, București, 2003

POPESCU, C. O., Comunicarea în marketing, București, Editura Uranus, 2001

Taylor, M., & Kent, M. L. – Nation building: Public relations theory and practice. In V. Hazelton & C. Botan (Eds.), Public relations theory II, Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum Associates, 2006

.Ion Chiciudean , George David, Managementul comunicării în situații de criză, Editura SNSPA,Bucuresti 2011, pag 61

Stoica, Dan, “Strategii discursive în comunicarea publică”, in Argumentum. Caietele Seminarului de Logică discursivă, Teoria argumentării și Retorică, Iași, vol.1, nr. 1 (2002),

Habermas, Jürgen, Cunoaștere și comunicare, București, Ed.Politică, 1983

Plumb, Ion (coordonator), Androniceanu, Armenia, Abaluta, Oana – Managementul serviciilor publice, Editia a II-a, Editura ASE, Bucuresti

Pollitt, Christopher, Bouckaert, Geert – Public management reform: a comparative analysis, Second Edition, Oxford University Press, 2004

Olaru, Silvia-Delia; Soare, Cătălina-Robertina, Managementul relațiilor cu publicul și maniere în management, București, Lumina Lex, 2001

Brian McNair, Comunicare, relatii publice, Editura Polirom Bucuresti, 2007,

Flavius Călin Rusu, Introducere in stiinta comunicarii si a relatiilor publice, Institutul European, 2002

Andrei Stoiciu, Comunicarea politică, Ed Humanitas, 2000

James Stanyer, Comunicarea politica moderna, publicat in 2010 la CA Publishing

Camelia Beciu, Comunicare politica, Ed Comunicare.ro, Buc. 2000

Bernand Miège, Societatea cucerita de comunicare, Editura Polirom, Iasi, 2000

Dominique Wolton: "Despre comunicare" si "Internetul. O teorie critica a noilor media", Ed Comunicare.ro, Buc, 2012

Cuilenburg, J. J. van et al., Știința comunicării, București, Humanitas, 1998

Raport de analiza, Institutul Ovidiu Sincai, Bucuresti, 2009

Stancu, Valentin, Campanii de Relații Publice, Suport de Curs, București, 2004

Marinescu, Valentina – Introducere în teoria comunicării. Principii, modele, aplicații, Editura Trictonic, București, 2003

Angela Goddard, Limbajul publicității, Polirom, Iași, 2002

John Thompson, 1990, Ideology and Modern Culture, Standford University Press

Stoica, Dan, “Pragmatica unui limbaj specializat: limbajul afacerilor”, in Limbaje și comunicare II, Iași, Institutul

European, 1997

Jacques Gerstlé, Comunicarea politică, Institutul European, Iași, 2002

Rosenbloom, D.H. – Public administration: Understanding management, politics, and law in the public sector (4th ed.). New York, NY: McGraw-Hill, 1998

Jean-Marie Domenach, Propaganda politică, Institutul European, Iași, 2004

James Lull, Mass-Media – Comunicare, Cultură O abordare globală, Samizdat Ziauddin Sardar, Boris Van Loon, Mass-media, Buc., Ed. Curtea Veche, 2001

Kant, Despre frumos și bine, selecție, prefață și note de Ion Ianoși, Editura Minerva, București 1981,

http://www.pr-romania.ro/

http://www.mediafax.ro

http://ec.europa.eu

http://cupaliceelor.gsp.ro/

http://www.apd.ro

http://m.hotnews.ro

www.Europa.eu.int /

http://www.romaniangraffiti.ro/