Comunicarea Prin Dans

Cuprins

Introducere …………………………………………………………………………………………………. 5

Capitolul I COMUNICARE ȘI CULTURĂ

1.1 Introducere în comunicare ……………………………………………………………….. 7

1.2 Cum comunicăm cultura? ……………………………………………………………….. 13

1.3 Structuri emoționale ale culturii comunicaționale ……………………………….. 15

Capitolul II COMUNICAREA EMOȚIILOR

2.1 Ce este o emoție? …………………………………………………………………………. 18

2.2 Ce trebuie să știm pentru a înțelege emoțiile? ……………………………………. 22

2.3 Comunicarea socială a emoțiilor ………………………………………………………. 27

2.3.1 Paradoxul comunicării sociale a emoției …………………………………… 33

2.4 Propagarea socială a informației emoționale …………………………………….. 34

2.5 Emoție și exprimare ……………………………………………………………………….. 40

2.6 Modalități de comunicare socială a emoției ……………………………………….. 42

Capitolul III DANSUL – O ARTĂ A COMUNICĂRI

"Dansul este un poem în care fiecare mișcare este un cuvânt" ……….. 49

Mișcare, creativitate, dorință și exprimare ……………………………………. 51

De ce să vreau să comunic prin dans? …………………………………………. 53

Dansuri populare ………………………………………………………………………..55

Tango argentinian; o altă formă de comunicare ……………………………. 59

3.6 Tinerii comunică cel mai bine prin hip hop ……………………………………60

3.7 Tendințe noi de comunicare: house dance ………………………………………61

3.8 Ipoteza de lucru ………………………………………………………………………… 63

Capitolul IV STUDIU DE CAZ – COMUNICAREA PRIN DANS;

EMISIUNEA DANSEZ PENTRU TINE

4.1 Tematica emisiunii Dansez pentru tine ……………………………………………. 67

4.2 Analiza emisiunii Dansez pentru tine …………………………………………….. 68

4.3 Analiza comunicării prin stilurile de dans prezentate în emisiunea Dansez

pentru tine ……………………………………………………………………………………..72

Concluzii ………………………………………………………………………………………………………. 79

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………….. 81

Introducere

În centrul tuturor stilurilor de dans, stă comunicarea. Această afirmație susține idea unei nevoi concentrate de a înțelege necesitatea comunicării atât în relațiile umane cât și în relațiile cu noi înșine, prin ceea ce întreprindem

Cum este dansul.

Comunicarea este cu siguranță, în parte, transmitere de informație. Aceasta este prima sa modalitate de existență. Însă, comunicarea nu poate fi doar o modalitate de informare. Ea este un proces mult mai complex decât un simplu schimb de informații.

Am putea discuta la nesfârșit despre înțelesul de bază al comunicării. Primul impuls este să ne gândim la exemplele de relații pe care comunicarea le leagă (fie că vorbim de domeniul familial, afaceri, școală, sentimental etc). Dar există și un domeniu, mai puțin disputat, în care comunicarea nu vine doar verbal, ci se transmite prin dans.

Dansul, care duce mai departe o cultură, o idee, tradiții.

Dansul care crează emoții. Transmiterea emoțiilor devine astfel, o altă componentă majoră a comunicării, pe care noi oamenii o folosim mai des și în aceeași măsură, avem nevoie de ea.

Rațiune și pasiune, cunoaștere și afect, toate alternează.

În această lucrare vom încerca să parcurgem cu ajutorul unor note bibliografice pași importanți în a înțelege rolul culturii în comunicare, emoția ca efect al comunicării și cum transmitem prin emoții, o cultură.

Toate, prin dans.

Emisiunea Dansez pentru tine ne ajută să prezentăm și să înțelegem, totodată, prin experiențe emoționale impactul pe care dansul îl are asupra celor cărora le comunică.

O atenție deosebită îi revine capitolului Comunicarea emoțiilor deoarece consider că între dans și comunicare este un element care practic, rezultă din legătura celor două.

Lăsăm să înțelegem că dansul comunică emoție.

Azi se crede că elucidarea emoțiilor ne fac să acționăm într-un fel sau altul, pozitiv sau negativ. Dansez pentru tine este o emisiune în care se comunică nu doar un caz teoretic cu o poveste tristă ci doze întregi de emoție.

Astfel, dansul devine cel care sensibilizează și joacă un rol esențial în luarea deciziilor.

Până la urmă, emoția care apare în centrul experienței individuale intervine în mod efectiv în favoarea individului: ea îi semnalează limitele universului său virtual și preia controlul asupra reacțiilor sale atunci când el nu este pregătit să o facă.

La fel ca o breșă în decor, episodul emoțional lasă să se întrevadă realitatea care se ascunde în spatele realității virtuale. Acesta este, fără îndoială, sensul în care fiecare emoție a fiecărui individ devine pertinentă pentru întreaga societate. Umanitatea nu are la dispoziție alte mijloace decât emoțiile individuale pentru a-și conserva construcțiile.

Astfel, cultura comunicațională pare a fi obiectul actual al dansului ca artă.

De la folclor, hip hop, tango, vals, R&B, electronic funky etc, toate aceste stiluri de dans, comunică emoții.

Cei care folosesc dansul pentru a aduce un altfel de mesaj, sunt oameni sensibili, dar raționali, având în vedere responsabilitatea socială pe care aceștia o poartă.

Dacă până acum eram obișnuiți cu comunicarea verbală, non verbală, comunicarea online, scrisă sau transmisă prin afișe, panouri, etc, azi ne confruntăm cu un subiect pe cât de inovator, pe atât de interesant: comunicarea prin dans.

Capitolul I

COMUNICARE ȘI CULTURĂ

Introducere în comunicare

Astăzi, puterea stă în informație.

Informația de oricare natură, ne ajută să dobândim avantajele pe care oricine și le dorește într-un proces pe care vrem nu vrem, trebuie să îl întreprindem.

Informația se obține cu ajutorul comunicării.

Astfel, comunicarea devine mijlocul principal al obținerii puterii.

În opinia lui Jean Claude Bertrand, "informația este un stoc de date (mesaje, semnale, simboluri) care se transformă prin procesul de comunicare. Această comunicare face ca ființa umană să creeze noi semnificații, să interpreteze mesajele, să transforme ideile și cunoștințele prin dialog cu semenii săi."

Din punct de vedere al familiei, putem spune că procesul de comunicare nu transportă doar informații ci și viitoare decizii ce influențează într-un mod pozitiv sau negativ, demersul acțiunilor interprinse de părinte sau adolescent.

Mihai Dinu apreciază comunicarea, din punct de vedere etimologic, ca o acțiune de "a face comun, a fi în relație cu".

Jean Claude Bertrand, merge mai departe și spune că "termenul de comunicare implică neapărat o relație între două entități."

Dar cum este definită însă, comunicarea în Dicționarul Explicativ Român?

"Comunicare 1. acțiunea de a comunica și rezultatul ei 2. anunț, aviz, înșiințare, mesaj 3. informație, știre, veste".

Astfel, suntem martorii unei noi idei: comunicarea este implicit un rezultat.

Dacă membrii familiei ar conștientiza că în procesul spre a dobândi rezultatele dorite, comunicarea este vitală, ar înțelege, implicit, că numai prin ea, rezultatele vor veni mai repede.

A comunica reprezintă, într-un final, o caracteristică majoră în ceea ce va urma cercetarea de față, privind relația părinte adolescent.

Acum că știm ceea ce este comunicarea, privim cea mai simplă schemă a structurii procesului de comunicare care a fost propusă de Karl Buhler.

mesaj

emițător – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – receptor

feed-back

Din schema de mai sus, putem lua feedbackul ca și rezultate ale muncii, nu doar ca pe o informație de schimb.

Comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale.

Comunicarea a fost definită ca "o formă particulară a relației de schimb între două sau mai multe persoane, între două sau mai multe grupuri care are ca elemente esențiale relația dintre indivizi sau dintre grupuri, schimbul, transmiterea și receptarea de semnificații, modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajați."

Comunicarea umană se ocupă de sensul informației verbale, prezentată în formă orală sau scrisă și de cel al informației non verbale, reprezentată de paralimbaj, mișcările corpului și folosirea spațiului.

Noțiunile de limbaj, limbă, comunicare au mai multe sensuri, fiind considerate polisemantice. Aceasta se datorează faptului că fiecare noțiune prezentă este foarte complexă, dar și faptului că fiecare din aceste noțiuni: comunicare, limbă, limbaj – sunt studiate de mai multe discipline științifice (lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica), care aduc propriile lor perspective de abordare, nu întotdeauna identice sau măcar complementare.

Principala problemă pe care o presupune studiul noțiunii de comunicare este aceea a stabilirii conținutului și a mijloacelor prin intermediul cărora acesta este transmis. Cât privește conținutul, aceasta are un conținut informațional, un conținut afectiv-emoțional, un conținut motivațional și un conținutul volitiv. În general, se comunică trei tipuri de informații: cognitive; indiceale; injonctive sau conative.

În ceea ce privește comunicarea, canalul reprezinta "mijlocul fizic de transmitere a mesajului, numit și "drumul" ipotetic sau "calea" urmata de mesaj.

În comunicare se folosesc următoarele canale:

– Canale tehnologice: telefoane, casetofoane, computere, video, pager, radio

– Canale scrise: scrisori, rapoarte, afișiere, memo-uri, formulare, carți, reviste, ziare;

– Canale fata-n fata: conversații, interviuri, întâlniri, prezentări, cursuri, lecturi."

Mediul comunicării este mijlocul tehnic sau fizic care transforma mesajul în semnal.

Mediul în comunicare poate fi oral sau scris, în funcție de modalitatea de comunicare pe care o folosim; când vorbim-ascultam-observam, comunicam în mediul oral, când scriem-citim, folosim comunicarea în mediul scris.

În cazul unei comunicări, răspunsul receptorului la mesajul transmis ne demonstrează dacă acesta a fost bine înțeles, dacă s-a făcut comunicarea corect. Reacția respectiva se numește feedback și încheie cercul comunicării deoarece receptorul, la rândul sau, codifică o informație și o comunică transmițătorului. Putem deci considera că în procesul comunicării rolurile se schimba mereu: receptorul devine transmițător și invers.

În comunicare se găsesc 5 niveluri, și anume: "comunicarea intrapersonală, comunicarea interpersonală, comunicarea de grup, comunicarea de masă, comunicarea publică sau mediatică.

Comunicarea intrapersonală este comunicarea în și către sine. Acestă comunicare este un real proces de comunicare, chiar dacă emițătorul și receptorul este același, iar codificarea și decodificarea mesajelor nu este absolut necesară.

Comunicarea interpersonală este cea mai importantă formă de comunicare și cel mai des folosită. Ea este baza existenței sociale a omului, și nu poate fi evită ca "o formă particulară a relației de schimb între două sau mai multe persoane, între două sau mai multe grupuri care are ca elemente esențiale relația dintre indivizi sau dintre grupuri, schimbul, transmiterea și receptarea de semnificații, modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajați."

Comunicarea umană se ocupă de sensul informației verbale, prezentată în formă orală sau scrisă și de cel al informației non verbale, reprezentată de paralimbaj, mișcările corpului și folosirea spațiului.

Noțiunile de limbaj, limbă, comunicare au mai multe sensuri, fiind considerate polisemantice. Aceasta se datorează faptului că fiecare noțiune prezentă este foarte complexă, dar și faptului că fiecare din aceste noțiuni: comunicare, limbă, limbaj – sunt studiate de mai multe discipline științifice (lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica), care aduc propriile lor perspective de abordare, nu întotdeauna identice sau măcar complementare.

Principala problemă pe care o presupune studiul noțiunii de comunicare este aceea a stabilirii conținutului și a mijloacelor prin intermediul cărora acesta este transmis. Cât privește conținutul, aceasta are un conținut informațional, un conținut afectiv-emoțional, un conținut motivațional și un conținutul volitiv. În general, se comunică trei tipuri de informații: cognitive; indiceale; injonctive sau conative.

În ceea ce privește comunicarea, canalul reprezinta "mijlocul fizic de transmitere a mesajului, numit și "drumul" ipotetic sau "calea" urmata de mesaj.

În comunicare se folosesc următoarele canale:

– Canale tehnologice: telefoane, casetofoane, computere, video, pager, radio

– Canale scrise: scrisori, rapoarte, afișiere, memo-uri, formulare, carți, reviste, ziare;

– Canale fata-n fata: conversații, interviuri, întâlniri, prezentări, cursuri, lecturi."

Mediul comunicării este mijlocul tehnic sau fizic care transforma mesajul în semnal.

Mediul în comunicare poate fi oral sau scris, în funcție de modalitatea de comunicare pe care o folosim; când vorbim-ascultam-observam, comunicam în mediul oral, când scriem-citim, folosim comunicarea în mediul scris.

În cazul unei comunicări, răspunsul receptorului la mesajul transmis ne demonstrează dacă acesta a fost bine înțeles, dacă s-a făcut comunicarea corect. Reacția respectiva se numește feedback și încheie cercul comunicării deoarece receptorul, la rândul sau, codifică o informație și o comunică transmițătorului. Putem deci considera că în procesul comunicării rolurile se schimba mereu: receptorul devine transmițător și invers.

În comunicare se găsesc 5 niveluri, și anume: "comunicarea intrapersonală, comunicarea interpersonală, comunicarea de grup, comunicarea de masă, comunicarea publică sau mediatică.

Comunicarea intrapersonală este comunicarea în și către sine. Acestă comunicare este un real proces de comunicare, chiar dacă emițătorul și receptorul este același, iar codificarea și decodificarea mesajelor nu este absolut necesară.

Comunicarea interpersonală este cea mai importantă formă de comunicare și cel mai des folosită. Ea este baza existenței sociale a omului, și nu poate fi evitată- viața de familie, relațiile cu prietenii, activitatea profesională, toate depind de această calitate. Comunicarea interpersonală se referă la comunicarea față în față. Este un tip de comunicare important în relațiile inter-personale, în stabilirea de relații, legături,etc.

Comunicarea de grup este tot un tip de comunicare, dar care se derulează în colectivități umane restrânse și permite schimburi de idei și emoții, discuții, rezolvări de probleme, aplanare de conflicte, etc.

Valența în comunicare reprezintă numărul de persoane cu care un individ poate comunica (la receptare sau la emitere). Dintr-o perspectivă informațională, grupurile sunt de două tipuri: grup egalitar și grup ierarhizat. Într-un grup, ierarhia se stabilește pe baza bilanțului informațional al fiecărui individ, bilanțul fiind diferența dintre influențele pe care le primește individul și cele pe care le exercită acesta. Când bilanțul este egal pentru toți membrii grupului, grupul este egalitar, iar dacă bilanțul este diferit, grupul este ierarhizat.

Comunicarea de masă presupune un producător instituționalizat de mesaje scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale, care se adresează unui public variat și numeros. Acest tip de comunicare nu beneficiază de un feedback eficient.

Comunicarea publică sau mediatică este o formă specializată a comunicării interumane care are rădăcinile în retorica antică. Trăsătura esențială a comunicării publice este aceea de a acționa la nivelul reprezentărilor sociale și de a permite o rapidă modificare a discursurilor publice; ea diferă în mod esențial de alte tipuri de comunicare prin finalitatea sa."

Comunicarea poate fi obstrucționată sau doar perturbată de o serie de factori care se interpun între semnificația intenționată și cea percepută. Barierele în comunicare pot fi deterninate de alterarea oricărei dintre componentele comunicării (emițător, mesaj, canal, receptor), sau de interacțiunea lor.

Cei mai importanți factori care duc la alterarea sau blocarea comunicării sunt:

Uneori statutul prea înalt al emițătorului în raport cu receptorul poate cauza o înțelegere defectuoasă a mesajului, ceea ce duce la o comunicare ineficientă.

Specialiștii au tendința să folosească un jargon profesional în comunicare, neținând seama de faptul că ceilalți poate nu au același vocabular, cauzând probleme în comunicare; persoanele cu statut mai ridicat au tendința de a se exprima într-un mod mai sofisticat, greu de înteles ptenru persoane cu un nivel de școlarizare scăzut.

Există, de asemenea și distorsiuni perceptive în comunicare, când receptorul are o imagine despre sine nerealistă și este lipsit de deschidere în comunicare, neputându-i întelege pe ceilalți în mod adecvat.

În alegerea canalelor sau a momentelor trebuie alese canalele corecte pentru fiecare informație și de asemenea și momentul trebuie să fie bine ales; o situație urgentă nu are sorți să fie îndeplinită dacă este cerută la sfârșitul orelor de program sau la sfârșitul săptămânii.

O rețea organizațională complicată duce la o comunicare lentă.

– Iluminatul necorespunzător, zgomote parazite, temperaturi excesiv de coborâte/ridicate, ticuri, elemente ce distrag atenția (telefon, cafea, ceai etc.) devin astfel, factori fizici perturbatori ai comunicării.

Principalele bariere umane în cadrul unei comunicări eficiente sunt :

"- fizice: deficiențe verbale, acustice, amplasament, lumina, temperatura, ora din zi, durata întâlnirii, etc.

– semantice: vocabular, gramatica, sintaxa, conotații emoționale ale unor cuvinte

– determinate de factori interni: implicare pozitivă; implicare negativă

– frică

– diferențele de percepție

– concluzii grăbite

– lipsa de cunoaștere

– lipsa de interes (una din cele mai mari bariere ce trebuiesc depășite este lipsa de interes a interlocutorului față de mesajul emițătorului).

– emoții (emoția puternică este răspunzătoare de blocarea aproape completă a comunicării).

– blocajul psihic

– tracul."

Blocajul psihic în comunicare este acel moment de întrerupere cauzat de suprasolicitare (emoțională, fizică, intelectuală) sau șoc; este un mecanism de apărare datorat unei motivații negative și care duce la ignorare, refuz, abandon.

În psihologia învățării, blocajul este fenomenul de inaceptare și rezistență activă a elevului față de anumite cerințe sau prezență stresantă a unor adulți. Blocajul psihic reprezintă oprirea fluxului ideațional, provocată de factori interni sau externi.

"Tracul reprezintă o stare de emotivitate accentuată de care sunt cuprinși anumiți elevi la apariția lor în fața unui public. De cele mai multe ori, tracul sau emoțiile negative, resimțite de psihicul uman, conduc la blocaje psihice. Elevii încrezători în forțele proprii și antrenați în spiritul aventurii cunoașterii, al explorării posibilităților personale, înving starea emotională negativă."

Alți autori consideră ca bariere ale comunicării eficiente următoarele aspecte:

– tendința de a judeca, de a aproba sau de a nu fi de acord cu părerile interlocutorului. Convingerea unor persoane că cei din jurul lor nu își vor îmbunătăți comportamentul decât dacă sunt criticați este o barieră în calea unei comunicări eficiente.

Comunicarea poate fi stânjenită de folosirea etichetelor de genul: "Ești un naiv că ai făcut…. ". Aceste etichetări transformă tonul conversației într-unul negativ, consecința fiind blocarea comunicării;

– oferirea de soluții este o altă modalitate de a bloca procesul comunicării, fie direct, prin oferirea de sfaturi sau indirect, prin folosirea întrebărilor într-un mod agresiv, autoritar sau cu o notă evaluativă;

– recurgerea la ordine este un mesaj care are ca efecte reacții defensive, rezistență, reacții pasive sau agresive; consecințele unei astfel de conversații, în care se dau ordine, sunt scăderea stimei de sine a persoanei căreia îi sunt adresate acele ordine;

– folosirea amenințărilor este o modalitate prin care se transmite mesajul că dacă soluțiile propuse nu sunt puse în practică persoana va suporta consecințele negative (ex. pedeapsa); – moralizarea este o altă manieră neadecvată în comunicare ce include formulări de genul: "ar trebui" sau "ar fi cea mai mare greseală din partea ta să…";

– evitarea abordării unor probleme importante; cea mai frecventă metodă de a schimba cursul conversației de la preocupările celeilalte persoane la propriile preocupări este folosirea tacticii devierii, abaterii – "mai bine să vorbim despre …";

– încercarea de a rezolva problema comunicării prin impunerea unor argumente logice proprii; situațiile în care o persoană încearcă în mod repetat să găsească soluții logice la problemele unei alte persoane conduce la frustrare prin ignorarea sentimentelor și opiniilor celeilalte persoane.

Este de dorit crearea unor situații care să faciliteze antrenarea elevilor în exerciții de comunicare, în care să se pună un accent sporit pe comportamentul civilizat, pe manierele elegante, pe formarea unei culturi interioare și exterioare în armonie cu cerințele vieții spirituale corespunzătoare societății pe care o definește.

Cum comunicăm cultura?

"Cultura, care vine de la cuvântul latin colere ce se traduce prin "a cultiva"/"a onora" se referă în general la activitate umană. Definiția dată de UNESCO consideră cultura ca "o serie de caracteristici distincte a unei societăți sau grupă socială în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali".

Cultura reprezintă o moștenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicație specifice cum sunt gesturile ori cuvintele, scrisul și artele, mass media (presa, radioul, televiziunea), media interactivă (telefonul). În același fel se transmit gesturile, ritualurile, cunoștințele teoretice, normele abstracte, religia. Cultura poate fi însușită prin diverse forme ale memoriei subiective (reflexe, cuvinte, imagini) dar și prin intermediul memoriei obiective (obiecte, peisaje,cărți, numere, reguli).

Uzul popular al cuvântului cultură în multe societăți occidentale poate reflecta chiar caracterul stratificat al acelor societăți. Mulți folosesc acest cuvânt pentru a desemna bunuri de consum ale elitelor și activități cum ar fi bucătăria, arta sau muzica. Alți folosesc eticheta de "cultură înaltă" pentru a o distinge pe aceasta de cultura "joasă", desemnând toate bunurile de consum care nu aparțin acestei elite."

Cultura apare ca un ansamblu de limbaje, simboluri și semnificații care sunt integrate într-un amplu și complex proces de comunicare. La începutul timpului nu exista litera sau cuvântul scris, poate că nu exista nici graiul. Presupunem că oamenii comunicau prin semne sau, așa cum bine știm, prin desene. Cultura este un fel de a doua natură a omului, o natură secundară, apărută prin îmbogățirea naturii primordiale fără însă a vorbi de o ruptură radicală între cele două realități. Ele se combină permanent în ființa umană. Pentru om, cultura reprezintă mediul specific de existență. Cultura a fost considerată ca un factor definitoriu al existenței umane, ca element indispinsabil al realității sociale.

E.B. Taylor a văzut cultura ca un „ansamblu complex ce include cunoașterea, credințele, arta, morala, dreptul, tradițiile și orice alte producții și modalități de viață create de omul ce trăiește în societate”. Același Taylor spune că există și alte forme ale culturii cum ar fi: îmbrăcămintea, uneltele, armele, dreptul de proprietate și căsătoria, învățătura morală și religioasă „recensământul tuturor faptelor vieții obișnuite ale unui popor prezintă acel întreg pe care îl numim cultură”.

Prin cultură se modelează personalitatea umană, întrucât cultura transmite modele comportamentale, atitudini sociale, reacții dobândite și învățate, întreaga istorie a omului ca ființă socială. Cultura păstrează experiența socială și cognitivă, deține formele în care se exprimă conștiința de sine a unei societăți, elaborează și întreține mecanismele prin care se afirmă creația umană.

Însă cultura se dobândește, în special, prin actul fundamental al ființei umane și anume: comunicarea.

„Limbajul este faptul cultural prin excelență”

Comunicarea este un factor consitutiv al culturii, un factor definitoriu și structural, fără de care nu putem înțelege nici o formă de cultură. Ea înseamnă un permanent schimb de informații, mesajele și semnificații între indivizi și grupuri, ceea ce dă consistență și bogăție fenomenului cultural. Este esența vieții sociale a omului, întrucât viața în comun, stocarea informațiilor și transmiterea moștenirii sociale către noile generații nu ar fi posibile fără existența multiplelor forme de semnificare și de comunicare.

„Cultura și comunicarea formează un cuplu ciudat. Nici una nu se explică fără cealaltă. Cele două fenomene nu sunt perfect etanșe, nu se conțin și nici nu pot fi situate în planul reflexiilor paralele prin corespondență analogică”, spunea Jean Caune în „Cultură și comunicare”.

Comunicarea este privită ca o structură ce cuprinde orice formă de relație a omului cu lumea naturală și socială.

Comunicarea este cea mai importantă componentă a vieții noastre, căci, indiferent în ce mod, suntem nevoiți să comunicăm. Chiar dacă nu o facem verbal, comunicarea nu poate fi negată. Nici chiar atunci când cineva nu vrea să răspundă sau, în cazul în care o persoană stă pur și simplu ca o statuie, chiar și atunci respectivul exprimă cevă.

Comunicarea este cea mai veche artă.

Dacă ne gândim la strămoșii noștrii ne dăm seama că limbajul nu era principala lor formă de comunicare. Aceștia se înțelegeau prin gesturi asemeni animalelor. Și-au dezvoltat un stil propriu de-aș transmite cunoștințele mai departe, și anume prin desenele rupestre. Tot ceea ce ne înconjoară comunică și ne transmite ceva. Chiar și un ciob prin formă și culoare ne poate învăța ceva anume. Natura comunică tot timpul, gândiți-vă numai la arcuirea copacilor atunci când bate vântul sau la felul cum se adună norii înainte să înceapă ploaia.

Toate astea țin de cultură. Omul nu poate fi lipsit de cultură. Există cultura pe care o aprofundăm și cea pe care ne-o însușim din propriile experiențe. Odinioară, oamenii, învățau să privească cerul pentru a cunoaște ora sau pentru a se orienta către un loc anume.

Alții au învățat ce semnifică fiecare bătaie a vântului, fiecare șoptit al mării sau freamăt al pământului. Și lucrurile acestea fac parte din cultura noastră.

Cultura nu este ceva adiacent condițiilor materiale, nu este un lux, ci o latură indispensabilă a existenței umane, un sistem de creații care răspund unor cerințe existențiale concrete. Cultura este un patrimoniu al valorilor, un univers axiologic în care omul își dobândește demnitatea sa. În cultură omul se întâlnește mereu cu sine însuși.

Din păcate, în zilele noastre, cultura este folosită în alte scopuri. Comunicăm pentru a ne informa, pentru a ști cum să ne dezvoltăm din punct de vedere material uitând să ne alinăm sufletul. Nu este suficientă acea cultură elementară pe care o dobândim cu toții într-un fel sau altul. Pentru a ne hrăni și a ne ferici sufletele este nevoie de mult mai mult, însă aceste nevoi sufletești au fost date la o parte pe măsură ce timpul a trecut.

Vom mai reuși vreodată să comunicăm doar pentru a ne îmbogăți sufletul de cultură?

Structuri emoționale ale culturii comunicaționale

Ca oricare alt proces de comunicare, și atunci când comunicăm cultura, transmitem,

astfel un lung șir de trăiri la care așteptăm un feedback.

Practic, acest feedback se naște dintr-o serie de emoții.

Nu putem vorbi despre a comunica fără a nu lua în seama efectul acesteia. Cu atât mai mult când transmitem cultura printr-un act comunicațional.

De aceea, trebuie să înțelegem cât de important este cum și cui comunicăm, pentru a nu crea confuzii sau traume emoționale.

În procesul de formare a opiniei publice, indivizii se întorc, de obicei, către ceilalți, creând efectul de grup. Studiile din ultimele decenii, țin cu tot dinadinsul să demonstreze parcă că, atunci câd vorbim de formarea opiniei publice, indivizii se bazează mai puțin pe ceea ce cred sau gândesc ei singuri despre un subiect anume, și mai mult pe ceea ce discută și împărtășesc cu ceilalți.

Amintim despre acest proces al formării opiniei publice deoarce, în lucrarea noastră, efectul comunicării crează emoții puternice asupra individului, dar când individul face parte dintr-un grup anume, emoția se diminuează, fiind împărtășită de membrii acesteia.

Comunicarea prin dans, transmite un mesaj emoțional, de regulă.

Cu cât există un grup mai mare căruia mesajul i se transmite, cu atât, impactul a ceea ce trebuie reținut va fi mai sigur și garantat.

Multe cărți despre comunicare leagă emoțiile de aceasta ca și cum ar fi un proces logic, prin care, emoțiile sunt rezultatele definitive ale actului comunicațional.

Astfel, ne oprim la autoarea Adela Rogojinaru pentru a înțelege mai bine această situație " Emoția este o construcție în interiorul căreia au loc diferite interacțiuni, astfel că prezența fiecărui element trebuie justificată în fel și fel de moduri. În funcție de ce criterii ne justificăm emoțiile? Cele mai frecvente sunt: moralitatea emoțiilor, modul în care ne facem auto-evaluarea și cultura căreia aparținem.

De ce este importantă înțelegerea emoțiilor? Pentru că sunt un gen de evaluări care se evaluează pe ele însele.

(…) Iată o curtă conceptualizare și tipologizarea emoțiilor:

Emoțiile afective: permit trecerea printr-un stadiu intermediar indeterminat, urmând

o evoluție fie pozitivă, fie negativă (mulțumirea, bucuria, entuziasmul. În centru se găsește indiferența, iar de partea negativă, avem insatifacția, tristețea, durerea profundă.

Emoțiile informative: pleacă de la o indeterminare globală pe care urmează să o

specifice.

– aspectul emoțional al dimensiunii informative nu ține de prezența stărilor epistemice de adevăr sau fals, ci de tranziția între ele

– mirare, surpriză, interes, plictiseală etc

– declanșarea emoției de descoperire, a exploarării, a calificărilor generale

– cinismul realizatorillor docu-dramelor televizuale (falsele reconstituiri ale unor situații dramatice) prin care se construiesc probleme necesare emotivizării opiniei publice.

Emoțiile apreciative: trecerea de la starea de contemplare la interacțiunea cu alte

ființe (active – dorința, indiferența relațională, mânia, ura, indignarea; inactive – dezaprobarea, disprețul, repulsia, admirația).

(…) Toate aceste stări ale minții pot avea în mod ocazional proprietatea de a fi agreabile sau neplăcute.

(…) Pentru cea mai mare parte dintre emoții, starea cognitivă cea mai adecvată este acest mod de a defini termenul a crede. Acest tip de stare mentală este bazată pe o credință.

Emoțiile ale căror stări cognitive sunt bazate pe astfel de credințe sunt identificabile prin satisfacția sau nemulțumirea pe care o aveam atunci când suntem atenți dacă a fost satisfăcută sau nu credința că preferam cutare lucru."

În acest sens, amintim importanța pe care o are modul în care comunicăm, asupra indivizilor sau grupurilor de indivizi.

Trebuie să avem grijă ce comunicăm, cui și timpul favorabil comunicării.

Dansul este un alt canal de comunicare prin care cel care comunică poate folosi o duzină de gesturi și elemente care îl pot ajuta să atingă scopul propus.

Când cel care comunică, transmite are și responsabilitatea de a inspira publicul pentru a crede și adapta nevoilor sale, cultura, încărcătura devine și mai grea pe umerii emițătorului.

Stilurile de dans sunt o cultură ce trebuie transmisă mai departe.

Indivizii care participă într-un dans sunt cei care comunică un mesaj, de cele mai multe ori, emoțional.

Dincolo de efortul științific și editorial remarcabil inclus în realizarea acestei lucrări de față, este notabilă analiza pe care o vom parcurge în idea de a înțelege cum funcționează acest mecanism de afect, în urma comunicării prin dans.

Inainte de aceasta, trebuie să înțelegem mai bine, ce sunt emoțiile și cum funcționează emoțiile în mediul social al comunicării.

Capitolul II

COMUNICAREA EMOȚIILOR

2.1 Ce este o emoție?

În zilele noastre, termenul emoție cunoaște un succes considerabil și este des întâlnit în domenii precum mass media și în publicitate.

Astfel, reușim să înțelegem că emoția este o noțiune care a existat din toate timpurile și care reprezintă o valoare sigură a limbii vorbite sau doar exprimate.

Se pare că termenul de emoție este menționat pentru prima dată în lexicul limbii franceze, aia în secolul XVII.

Desigur, semnificația era cu totul și cu totul alta. În secolul acela, emoția desemna, "mișcare, agitație pupulară, tulburări, insurencție".

În 1883, dicționarul Littre oferă încă o semnificație pentru emoție: mișcare ce are loc în rândurile populației.

Potrivit dicționarelor istorice ale limbii, la primele sale apariții de la 1512 sau 1538, cuvântul are sensul de mișcare sau de tulburare morală.

În opinia lui Ray, în epoca clasică, cuvântul este utilizat pentru a desemna o stare de indispoziție psihologică și mai târziu pentru a desemna tulburarea pe care dragostea o provoca celui îndrăgostit.

În Pasiunile sufletului, ale lui Descartes, aflăm pentru prima dată că utilizează acest sens: "După ce am văzut prin ce se deosebesc pasiunile sufletului de toate celelalte gânduri ale lui, mi se pare că le putem defini, pasiunile sunt percepții sau sentimente sau emoții ale sufletului, resimțite cu precădere la acest nivel și care sunt cauzate, întreținute și întărite printr-o anumită mișcare a spiritelor."

Dicționarul Oxford plasează apariția sa în engleză, în 1579 cu sensul de agitație politică și socială, în 1603 cu cel de migrație, transfer dintr-un loc în altul, în 1600 cu cel figurat de agitație sau tulburare a spiritului.

Astfel, înțelegem că termenul pătrunde mai târziu în engleză decât în franceză.

În timp, traducerea acestui termen evoluează și depășește granița colectivului, devenind mai apropiată de sensul termenului de pasiune.

În epoca clasică a Greciei antice găsim primul înâeles de acest gen: "afecțiune, schimbare oarecare, ceva ce resimțim, ceea ce suferim, accident, dezastru, nefericire, boală, suferință sufletească, tulburare, trăire vie."

Astfel, sensul pe care îl dăm astăzi cuvântului emoție, poartă amprenta acestei istorii etimologice.

Însă, ce înțeles are astăzi, termenul emoție?

Bucurie, tristețe, furie și dragoste sunt echivalentele lingvistice care apar cel mai des în listele privind înțelesul acestui termen.

Și totuși, "emoția apare în cadrul unui ansamblu de manifestări, identificate în general drept stări afective. Acestea au două caracteristici principale. Pe de o parte, instalarea lor este automată, ceea ce înseamnă că ele se impun subiectului și că odată instalate, nu pot fi ușor modificate. Pe de altă parte, ele comportă în mod intrinsec fie plăcere, fie durere. În gama stărilor afective sunt mult mai puțin intense, mai puțin diferențiate și mai difuzate. În plus, ele se instalează în general într-un timp mai îndelungat, în timp ce emoțiile au, dimpotrivă, o mișcare parpxistică. Ele constituie un fel de fundal pe care stările emoționale apar în mod ocazional. Printre aceste stări afective de fundal putem să reținem dispozițiile, temperamentul, tulburările emoționale, precum și preferințele."

Manifestările emoționale incipiente, se numesc afecte.

Ceea ce merită reținut este că emoția se caracterizează prin modificări majore în plan cognitiv. Bernard Rimé precizează: "într-adevăr, activitățile automate aflate în curs sunt întrerupte, contextul în cadrul căruia emoția a apărut devine centrul atenției, fiind prioritar în cadrul procesului de preluare a informației, care tinde spre evaluarea sa completă. Aceste manifestări sunt însoțite de importante modificări psihologice, care afectează în mod special diferitele organe controlate de sistemul neurovegetativ.

Putem de fapt identifica o paletă de structuri emoționale de răspuns. În cercetare ele sunt încă definite prin termenii limbajului comun: frică, furie, tristețe, bucurie, etc. "

În încercarea de a concluziona definițiile termenului emoție, reamintim că:

"emoțiile sunt o parte a manifestărilor active, care se impun în mod automat în

cursul adaptării și care generează experiența subiectivă a plăcerii și a suferinței;

Marca lor cea mai distinctivă este ruptura de continuitate în raportul individ –

mediu, care poate fi percepută atât în exteriorul, cât și în interiorul individului;

Ele se prezintă sub forma unor constelații de răspunsuri, care implică

concomitent nivelurile motivațional-comportamentale, atențional – cognitive și fiziologic – vegetative ale funcționării individului;

Mai diferențiate decât alte manifestări afective, ele variază, pe de o parte în

ceea ce privește dimensiunile de intensitate și de valență, iar pe de altă parte, după tipul de constelație folosit;

Pe lângă aceste elemente, trebuie să adăugăm rapiditatea instalării și durata

scurtă, care disting emoția de alte manifestări afective. Această mențiune ne obligă să nu trecem cu vederea noțiunea de episod emoțional."

Din punct de vedere al duratei și intensității emoției, Walwer Cannon, crede că emoția nu poate fi decât un fenomen scurt.

În acest sens, Ekman estimează că: "marea majoritate a expresiilor emoționale durează între o jumătate și 4 secunde, iar cele care sunt mai scurte sau mai îndelungate sunt de fapt simulacre sau alte tipuri de expresii false."

Dar, întorcându-ne la Frijda N. M., Van Goozen S., Mesquita B. Și Sonnemans J., aflăm că aceștia au remarcat că eveniment emoțional declanșează nu doar o emoție ci un întreg episod emoțional.

Citându-i, Bernard Rimé explică: episoadele emoționale constituie procese psihologice unitare care au o anumită durată. Această durată se poate întinde pe intervalul a mai multor zile sau chiar un timp mai îndelungat.

Aspectul lor unitar se datorează referinței la un eveniment particular. Episodul emoțional se declanșează atunci când subiectul începe să gestioneze din punct de vedere emoțional evenimentul în cauză și se încheie p dată cu finalizarea acestei gestiuni sau când individul abandonează eforturile de a face față evenimentului. Atât timp cât este în derulare, o astfel de tranzacție implică un ciclu problematic ce constituie pentru individ o permanentă provocare.

De-a lungul tranzacției se pot schimba numeroase lucruri, dar această tranzacție rămâne constantă în datele ei de bază."

În situația de față, emoțiile ca rezultat al comunicării prin dans, durează mai mult. Le putem încadra astfel în episoade emoționale.

Indivizii cărora le-a fost transmis un mesaj emoțional prin dans vor avea la ce să reflecte, pentru că impactul emoțional este mai intens și rămâne mai mult în subconștientul și inima celui care vizionează.

În lucrarea Comunicarea prin dans, vom examina emoțiile individului care participă la evenimentele din mediul său social, își definește proiecte proprii, le urmărește în realizarea lor, are o anumită performanță, se confruntă cu dificultăți, reflectează, intră în relații de schimb și comunică cu semenii săi.

Tot Bernard Rimé ne avertizează că: "pentru a înțelege emoțiile trebuie deci să examinăm condițiile raportului individ – mediu care favorizează aceste discontinuități. Pentru că fiecare dintre cei doi poli ai acestui cuplu sunt întotdeauna activi, interacțiunea individ-mediu este locul unor variații continue.

În ceea ce privește mediul, aceste variații rezultă din incursiunea obiectelor, evenimentelor și situațiilor de natură fizică sau de natură socială.

În ceea ce privește individul, variațiile au drept sursă continua dinamică a trebuințelor, dorințelor și aspirațiilor sale.

Aceste două generatoare pe care le pot pune în mișcare este infinită. De fiecare dată când o variație intervine la nivelul unuia dintre cei doi poli, la celălalt se pune problema disponibilității resurselor susținerii unui răspuns adecvat.

Când aceste resurse sunt disponibile, schimbul dintre cei doi poli se produce fără șocuri.

Dimpotrivă, când ele lipsesc, continuitatea este pusă pe moment în pericol. Tocmai în aceste circumstanțe apar emoțiile. Ele se instalează în momentele în care o ruptură apare în liniaritatea acestui raport dintre individ și mediu. Funcția lor este de a asista individul în aceste momente de disponibilitatea temporară."

Pentru studiul nostru de caz, mediul nu contează atât de mult, deoarece dansul este o acțiune pe care o poți întreprinde oriunde, oricât.

Desigur, există cazuri în care dansul este organizat în cadrul unui festival sau concurs și atunci, tindem să credem că mediul afectează în bine sau rău individul.

De obicei, un cadru bine decorat, ajută individul căruia i se comunică un mesaj să se identifice cu atmosfera și astfel să devină mai aproape de ceea ce se întâmplă.

Știm cu toții că ființa umană, reacționează rapid la evenimentele din mediul înconjurător. Iar acest fapt reușește să capteze, fără nicio problemă, atenția și interesul receptorului.

Contează foarte mult și obiectivul dansului, mai precis, ceea ce dansul vrea să comunice, deoarece, cu cât obiectivul este mai important, cu atât comunicarea trebuie să fie mai puternică pentru a-l face pe individ și mai interesat.

O comunicare puternică, înlătură și obstacolele transmiterii mesajului.

2.2 Ce trebuie să știm pentru a înțelege emoțiile?

În subcapitolul precedent am reușit să înțelegem ce sunt emoțiile și în ce circumstanțe apar acestea.

Dar avem nevoie să înțelegem și cât afectează pe cei care le trăiesc, sau, cât afectează mediul în care acestea intervin.

În acest sens, avem nevoi să știm cum putem trata emoțiile, atunci când acestea apar.

Ca să recapitulăm, emoțiile apar atunci când între individ și mediu se crează o stare de neacomodare, iar individul nu dispune de structurile de cunoaștere și de acțiunea necesară pentru a-i răspunde mediului.

Pentru a reuși să înțelegem emoțiile, trebuie să traversăm fiecare categorie care poate ajuta într-o astfel de cercetare.

Prima categorie de acest gen este să deslușim problema emoțiilor provocate de variațiile de mediu.

Așadar, atunci când variațiile înregistrate la nivelul mediului îl găsesc pe individ nepregătit, acesta nu mai este în măsură să reacționeze.

Discontinuitatea temporară care marchează în acest caz, cuplul individ – mediu creează condițiile de apariție a emoțiilor.

Vom încerca să parcurgem câteva exemple de stări emoționale care pot apărea în procesul comunicării prin dans.

Mai mulți autori sunt de acord că tresărirea, alerta și orientarea sunt emoțiile elementare care pot apărea în cazul unor variații înregistrate la nivelul mediului.

Aceste emoții, activează vigilența individului căruia i se comunică și în raport cu mesajul, focalizează atenția acestuia.

Primele răspunsuri emoționale la aceste variații sunt curiozitatea și interesul.

Acestea se nasc imediat, datorită efectului de noutate pe care îl rezultă mesajul comunicat.

"Pragul lor de declanșare este scăzut atunci când individul beneficiază de un context general de siguranță."

Condițiile de declanșare a manifestărilor de bucurie, plăcere, voioșie, exaltare, surâs, râs, ilaritate, exaltare etc se întâmplă atunci când procesul de elaborare cognitivă este dus la bun sfârșit, generând o cunoaștere mai bună a obiectivului comunicării prin dans.

Pentru acesta, Nico Frijda, adaugă "emoția pozitivă depinde de gradul de incertitudine, de efort sau de provocara ce precede momentul în care se instaurează stăpânirea se sine sau se restaurează siguranța: bucuria, exaltarea, râsul și umorul răspund aceluiași model tensionare – detensionare, ca și plăcerea provocată de asumarea aventurii sau a riscului."

În procesul comunicării prin dans, se pot crea emoții de bucurie atunci când receptorul se simte în siguranță în mediul favorabil transmiterii mesajului, ba mai mult, există tot felul de avantaje care fac acest proces să se desfășoare cu succes.

Răspunsurile emoționale de evitare precum înțelegerea, anxietatea și frica sunt declanșate atunci când condițiile variațiilor apar ca fiind opuse cazului precedent.

De fapt, acestea apar atunci când mesajul transmis, intervine într-un mediu care nu ajută deloc desfășurării transmiterii mesajului și astfel, individul nu poate asimila.

Astfel de eveniment, nu îl face pe individ decât să se teme de mediu și să încerce să fugă de el.

Dar această situație se poate schimba repede dacă indivudul sau mediul schimbă ceva. Altfel, aceste manifestări ale emoției se transformă în ceva și mai negru, cum este cazul suferinței sau a panicii.

De obicei, în cazul comunicării prin dans, nu este cazul, dar există și anumite stiluri de dans care crează panică atunci când decorul nu este deloc în ambianță pentru individul căreia i se comunică.

Dar dansul ar trebui să fie un mijloc prin care individul captează, mesaje aronioase care să îl pună în relație cu o anumită cultură. Mesajele transmise trebuie să fie de regulă, în concordanță cu mediul și audiența căreia îi este destinat.

Dar trebuie să înțelegem că manifestările emoționale ale suferinței și ale panicii sunt deseori asociate unor semnale vocale stridente sau mișcări bruște care imită o situație neplăcută către groaznică.

Artistotel vorbea despre iritare, exasperare și furie ca fiind apogeul emoțiilor de natură negativă, dar considerăm că în comunicarea prin dans nu există așa ceva.

Există, de semenea momente când între mesajul transmis prin dans și momentul în care acesta este receptat de către individ sau grupuri de indivizi, pot exista obstacole care nu doar că fac comunicarea mai dificilă, dar uneori, reușesc să interpreteze greșit mesajul.

În cazul în care, de exemplu, folclorul popular este dansat de un grup de tineri, mesajul transmis prin procesul comunicațional este clar tradiția.

Acest proces poate fi întrerupt de anumite obstacole cum ar fi zgomotul, lumina, natura etc.

Dar există situații în care tinerii care care interpretează dansul, nu reușesc să aibă toate elementele de care au nevoie în a executa dansul și astfel, crează confuzii, încercând să transmită o informație doar pe cale orală.

Se presupune că omul percepe mai repede prin imagini decât prin audio. Astfel, dansul reprezintă un sistem îndelung de semne și semnificații pentru ca cel care îl observă să poată capta mai multe mesaje deodată.

Astfel, am constatat că pe tot parcursul comunicării prin dans, individul sau grupul de indivizi căruia i se comunică are parte de mai multe emoții, fie ele pozitive sau negative.

Garantează, oare, emoția, reușita unui mesaj?

Noi spunem, da.

Practic, prin dans se comunică un mesaj care se vrea să sensibilizeze într-un mod sau altul, o audiență. Emoțiile de oricare fel sunt obiectivele din spatele oricărui act comunicațional prin dans.

Indiferent de mesajul transmis, de stilul de dans sau mediul în care acesta se desfășoară, audiența trebuie să reacționeze într-un anume mod voit, spre a fi în concordanță cu interesul acestui act.

În tot acest timp (în care dansul are loc), comunicarea va fi orientată strict pe emoție.

"Manifestările emoționale pozitive sau de bucurie caracterizează diferitele faze ale apropierii de scop, de depășire a obstacolului și de finalizare a actului comunicațional.

Pentru ca o emoție pozitivă să se instaleze este necesar ca progresia către scop să aibă loc într-un ritm mai rapid decât cel prevăzut."

De aceea poate, dansurile mai alerte și pline de ritm sunt cele care atrag cât mai mult public și în aceeași măsură, creează o doză mai mare de emoții.

"Condițiile favorabile ale unei asemenea evoluții sunt numeroase. Sunt cele care duc la înfrângerea rezistențelor și la depășirea obstacolelor: concursul de împrejurări, intervenția unui ajutor din exterior, realizarea unor eforturi sporite, intervenția unor resurse specifice sau valorificarea unor calități precum priceperea, imaginația, creativitatea, combativitatea, îndârjirea.

Bucuria va apărea deci mult mai probabil și cu o intensitate și mai mare cu cât obstacolele surmontate vor fi mai importante, iar drumul către atingerea scopului va fi mai abrupt. Această emoție pozitivă va marca deci momentele în care cognițiile, acțiunea și situația vor ajunge să se alinieze, iar efectul va fi cu atât mai pregnant cu cât evoluția are loc mai repede decât s-a scontat și a implicat cele mai bune resurse."

Dar și cei care interpretează dansul pot avea parte de emoțiile specifice actului pe care îl întreprinde. De exemplu, atunci când obiectivul lor reușește, formația manifestă emoțiile triumfului.

Manifestările de triumf sunt des mediatizate în cazul manifestărilor evenimentelor ce implică dans. Aceste manifestări sunt cu atât mai reale și intense cu cât obstacolele reprezentau o adevărată capcană în transmitrea mesajului.

Gesturile unei astfel de manifestații, sunt legate de experiența subiectivă care pune stăpânire pe individ, din momentul în care acesta și-a atins scopul.

În spatele manifestărilor emoțiilor pozitive ce sunt destul de vizibile, se ascund o multitudine de efecte suplimentare.

"Sunt efecte subtile pe care doar studiul empiric le poate evidenția. Trecerea în revistă a datelor strânse de către Alice Isen a pus în evidență efecte ale experiențelor emoționale pozitive atât în plan cognitiv cât și în plan social. În plan cognitiv se constată că, prin comparație cu indivizii aflați într-o stare emoțională negativă sau neutră, cei aflați într-o stare emoțională negativă sau neutră, cei aflați într-o stare emoțională pozitivă manifestă mai multă creativitate. (…) În plan social, comparația scoate în evidență faptul că indivizii aflați într-o stare emoțională pozitivă acordă mai multă atenție punctului de vedere al celuilalt.

Ei sunt mai sociabili, mai cooperanți, mai generoși și mai înclinați să fie responsabili în societate și mai apți să negocieze."

Pentru a concluziona, trebuie să subliniem faptul că, cea mai importantă contribuție a mesajului comunicării prin dans este emoția pe care toți o pot observa cu ochiul liber.

Iar psihologia dispune astăzi de multe elemente ajutătoare care să facă emoțiile vizibile.

George Mandler consideră că există două tipuri de cauze în care emoțiile își pot face apariția: când ceva neașteptat se produce sau când ceva așteptat nu se produce.

Și în actul dansului, audiența nu știe cum va decurge prestația celor care vor interpreta, chiar dacă aceștia cunosc deja pașii dansului.

Chiar și în acest caz, pot apărea schimbări.

2.3 Comunicarea socială a emoțiilor

În urma unui studiu făcut despre trăirile și modul în care se percep discuțiile despre trăirile indivizilor în urma unui eveniment ce i-au marcat, s-a constatat că persoanele care au trăit un eveniment major resimt nevoia de a vorbi despre acel eveniment.

În procesul comunicațional se transmit și de o parte și de alta, informații care afectează emoțional sau psihic interlocutorii.

Acesta reprezintă un eveniment major.

Personajele implicare resimt, astfel nevoia de a comunica mai departe ceea ce au trăit și văzut pe parcursul acestei acțiuni.

În acest mod, se definește procesul de exprimare a emoțiilor.

La fel și în cazul celor care interpretează dansul. Fiecare mișcare, fiecare gest, fiecare grimasă, exprimă o emoție ce trebuie împărtășită audienței.

În spatele acestor emoții stau de regulă, mesaje cu încărcături de tot felul. În mare parte din stilurile de dans, este vorba de cultură.

Nevoia de a împărtăși această experiență se prelungește în general pe o perioadă mai îndelungată, dar și unor alți indivizi, ajungând astfel să transmită informația receptată unei audiențe și mai mare. Mesajul se răspândește, în final, către o masă de oameni, impresionantă față de audiența inițială.

Este acest gest caracteristic experiențelor emoționale de intensitate extremă sau putem vorbi despre acest gest și în cazul evenimentelor mai mici, cum ar fi, dansuri mai puțin ritmice și bogate în mișcări?

Bernard Rimé explică: "comunicarea socială a emoțiilor implică două elemente: evocarea emoției sub forma unui discurs și prezența, cel puțin la nivel simbolic, a unui partener căruia această evocare să îi fie comunicată. Sub forma sa cea mai vizibilă, comunicarea socială a emoțiilor se observă în conversațiile în cursul cărora sunt aduse în discuțiile atât un eveniment emoțional, cât și sentimentele și reacțiile pe care le-a generat.

În formele sale atenuante, comunicarea socială a emoțiilor poate să apară în cadrul unor modalități de comunicare ce nu își propun decât în mod virtual acest lucru.

Se întâmplă în special în cazul corespondenței sau al jurnalelor intime, dar și al formelor artistice, cum sunt literatura, poezia, muzica, dansul, pictura etc."

De asemenea, nu trebuie să ne îngrijorăm despre timpul parcurs între momentul în care emoțiile au loc sub efectul comunicării prin dans și momentul în care audiența hotărăște să comunice social aceste emoții.

De regulă, timpul scurs între momentul inițierii emoției și comunicaea propriu – zisă a acesteia, este foarte scurtă.

Într-o mare majoritate, inițierea comunicării sociale a emoțiilor pe care ambele părți implicate în procesul comunicațional le manifestă, are loc chiar în ziua în care comunicarea a avut loc.

Înțelegem astfel că există o relație strânsă între experiența emoțională și fenomenele ulterioare de comunicare socială în cadrul căreia sunt reevocate elemente ale acestei experiențe.

În acest sens, reținem faptul că audiența își amintește mai ușor acele episoade emoționale despre care se vorbește tot mai mult și le uită mai ușor pe cele care practic, nu au făcut obiectul comunicării sociale.

Diferite studii ne permit să tragem o concluzie în acest sens și să afirmăm că, comunicarea socială a emoțiilor este un fenomen larg, general.

În majoritatea situațiilor, comunicarea socială e emoțiilor este inițiată imediat după ce emoția are loc. Se prelungește apoi pe o perioadă de timp cu atât mai îndelungată cu cât emoția este mai intensă.

"Este un fenomen tipic repetativ, din moment ce experiențele emoționale sunt în mare parte comunicate de multe ori sau de foarte multe ori altor persoane."

Există totuși, diferențe legate de felul în care ne exprimăm emoțiile.

Adolescents’ partners for the social sharing of emotion vorbește despre faptul că bărbații ar fi mai puțin înclinați decât femeile să se exprime în legătură cu emoțiile pe care le simt.

Să nu uităm că în această lucrare, ținta analizei noastre este atât audiența care resimte mesajul comunicării prin dans dar și interpreții dansului care au rolul de a transmite emoțiile.

Astfel, reținem că emoțiile depind de majoritatea bărbaților și de majoritatea femeilor din audiența respectivă.

Femeile sunt persoanele care captează mai ușor și mai repede emoția, pentru că ele sunt persoanele mai sensibile. Bărbații sunt ființele puternice, care ascund mai bine ceea ce simt sau doar nu sunt la fel de captați de emoțiile pe care interpretul unui stil de dans încearcă să i le furnizeze.

Acest fapt este foarte important pentru cel sau cei care dansează, pentru că, în funcție de audiența aleasă, trebuie să și pregătească un anume stil de dans care să se potrivească acesteia.

De exemplu: pentru o audiență formată numai din bărbați, interpreții trebuie să aleagă un stil de dans specific pentru bărbați; un stil de dans ritmic, plin de energie care să execute multe mișcări.

Pentru o audiență compusă din femei, dansul trebuie să sensibilizeze și să prezinte mișcări lente.

Astfel, există această diferență vizibilă și notabilă din acest punct de vedere, cel al captării mesajului și cel al transmiterii acestuia, dar Bernard Rimé, notează faptul că nu există nicio diferență între bărbați și femei în privința tendinței de a vorbi despre propriile emoții și de a le comunica altuia.

"Dar există în mod cert o diferență în ceea ce privește felul de a o face. Băieților li se repetă de la vârste foarte fragede că trebuie să-și mascheze emoțiile. Dacă acest fapt pare să nu aibă consecințe importante asupra nevoii de exprimare și de comunicare socială a emoției, el are totuși o anumită incidență asupra modului în care aceste nevoi sunt canalizate din moment ce se constată că un bărbat adult rezervă comunicarea socială a emoției doar pentru persoana în fața căreia se poate arăta așa cum este în realitate."

De asemenea, acest procedeu, persistă și în cazul copiilor.

Audiența formată în totalitate de copii, necesită un anume stil de dans iar interpreții trebuie să țănă cont de psihologia pe care un copil o prezintă pentru ca astfel, copii în cauză, să capteze doza de emoții specifică vârstei și dorințelor lor.

Diferențe sunt nu doar la nivelul sexelor ci și la nivelul vârstei. Persoanele de vârsta a treia au un alt rol în această schemă.

Dar per total, trebuie reținut faptul că indiferent de audiență, cei care comunică prin dans au o responsabilitate dublă, nu doar cea a dansului în sine, pentru ca pașii să iasă așa cum trebuie, dar și responsabilitatea de a face audiența să capteze mesajul care trebuie, pentru ca în final, obiectivul comunicării prin dans să își atingă țelul.

Emoțiile vor fi captate indiferent de vârsta sau sexul audienței, atâta timp cât cei care comunică cunosc tehnicile specifice comunicării prin dans.

Așadar, observăm că a comunica prin dans nu este un gest simplu, ci că necesită o doză de știință sau teorie care să ajute pe cei în cauză să transmită mesajul.

Noi ne permitem să adăugăm tehnicilor mișcărilor unui anume stil de dans și puțină psihologie și știința comunicării.

Vedem astfel, legătura pe care comunicarea prin dans o are cu jurnalismul și nu doar cu arta dansului ca tehnică a mișcărilor puse într-o scenă, pentru un public larg.

De asemenea, am putea adăuga aici, o nouă idee care ne va face să înțelegem comunica prin dans mai bine.

Atunci când un individ sau un grup de indivizi, comunică prin dans, aceștia se folosec de anumite mișcări pentru a reuși, pe ritmul unei melodii, să transmită un mesaj audienței. De cele mai multe ori, aceste mișcari, sunt însoțite de un limbaj nonverbal.

Mulți cred, încă din prima fază că dansul este o comunicare nonverbală, dar nu o putem confirma în totalitate. Pentru că mișcările unui anume stil de dans sunt proiecții ale corpului care comunică, fără să fie nevoie de a cânta, sau de a folosi comunicarea verbală, dar în același timp, dansul este p acțiune care se bazează numai pe mișcări.

Nu putem spune, în acest sens, că dansul este 100% comunicare nonverbală, atunci când audiența știe la ce să se aștepte din partea procesului care urmează să aibă loc.

Pentru a explica mai bine acest proces, trebuie să înțelegem ce este comunicarea nonverbală.

Dintre acestea, nivelul logic (cel al cuvintelor) reprezintă doar 7% din totalul actului de comunicare; 38% are loc la nivelul paraverbal (ton, colum, viteza de rostire etc) și 55% la nivelul nonverbal.

Dacă între aceste niveluri nu sunt contradicții, comunicarea poate fi eficientă.

Limbajul nonverbal poate sprijini, contrazice sau chiar substitui comunicarea verbală. Mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului și este cel căruia i se acordă de către interlocutor, atenția cea mai mare.

Astfel, constatăm adesea că, deși interlocutorul susține că spune adevărul, noi simțim că el minte. Care este cel de-al șaselea simț care recepționează informația neexprimată verbal de emitent?

Se consideră că femeile au acest al șaselea simț mai bine dezvoltat decât al bărbaților. O explicație posibilă ar fi aceea că femeile sunt mai abile în a interpreta limbajele nonverbale, având în gestica lor experiența creșterii copiilor care, în primii ani de viață, comunică predominant prin limbaje nonverbale. O altă explicație posibilă, ar fi aceea a dezvoltării acestei abilități pentru compensarea lipsei lor de forță fizică.

Dar până când știința nu va descoperi acest siimț suplimentar care intervine în procesul comunicării, vom adopta imaginea omului cu cinci simțuri care comunica predominant nonverbal și uneori, se exprima și prin cuvinte.

Limbajul corpului contribuie la impactul comunicării prin expresia feței, mișcarea corpului (gesturi), forma și poziția corpului, aspectul general și prin comunicarea tactilă.

Comunicarea prin expresia feței include mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor, încrețirea nasului, țuguierea buzelor, etc.), zâmbetul (prin caracteristici și momentul folosirii), și privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, direcția privirii, etc.).

Tindem ca, involuntar, să zâmbim, să ne încruntăm, să roșim, să micșorăm sau să dilatăm pupilele.

Fața este cea mai expresivă parte a corpului și expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare inestimabil. În mod normal, ochii și partea de jos a feței sunt privite cel mai intens în timpul comunicării. Se consideră, de exemplu, că într-o conversație cu o femeie, expresia ochilor este mult mai importantă decat ceea ce exprimă cuvintele.

Mimica este acea parte a feței noastre care comunică: fruntea încruntată semnifică preocupare, mânie, frustrare; sprâncenele ridicate cu ochii deschiși – mirare, surpriză; nas încrețit – neplăcere; nările mărite – mânie sau, în alt context, excitare senzuală; buze strânse – nesiguranță, ezitare, ascunderea unor informații.

Zâmbetul este un gest foarte complex, capabil să exprime o gamă largă de știri, de la plăcere, bucurie, satisfacție, la promisiune, cinism, jenă (zâmbetul Mona Lisei este renumit ca semnificație, dar și ca ambiguitate). Interpretarea sensului zâmbetului variază însă de la cultură la cultură (sau chiar subcultură), fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legătură cu relațiile interumane în cadrul acelei culturi.

Privirea. Modul în care privim și suntem priviți are legatură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere și prietenie.

Chiar și a privi sau a nu privi pe cineva are un înțeles. Privind pe cineva confirmăm că îi recunoaștem prezența, că există pentru noi; interceptarea privirii cuiva înseamnă dorința de a comunica. O privire directă poate însemna onestitate și intimitate, dar în anumite situații comunică amenințare. În general, o privire insistentă și continuă deranjează.

Realizarea contactului intermitent și scurt al privirilor indică lipsa de prietenie. Mișcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva; în jos – tristețe,

modestie, timiditate sau ascunderea unor emoții. Privirea într-o parte sau neprivirea cuiva poate denota lipsă de interes, răceală. Evitarea privirii înseamnă ascunderea sentimentelor, lipsa de confort sau vinovăție.

Oamenii care nu sunt siguri pe ei vor ocoli privirea interlocutorului în situații în care se simt amenințați, dar o vor căuta în situații favorabile, există chiar expresia "a te agăța" cu privirea.

Privirea constituie un mod "netactil" de a atinge pe cineva, de unde și expresia "a mâgâia cu privirea".

Pupilele dilatate indică emoții puternice. Pupilele se lărgesc, în general, la vederea a ceva plăcut, față de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micșorează ca manifestare a necesității, neplăcerii. Clipirea frecventă denotă anxietate.

Postura/poziția comunică în primul rând statutul social pe care indivizii cred ca îl au sau vor să îl aibă. Sub acest aspect, constituie un mod în care oamenii se corelează unii față de alții când sunt împreună. Postura corpului ne da informații și despre atitudine, emoții, grad de curtoazie, căldură sufletească.

O persoană dominantă tinde să țină capul înclinat în sus, iar cea supusă în jos. În general, aplecarea corpului în față semnifică interesul față de interlocutor, dar uneori și neliniște și preocupare. Poziția relaxată, înclinat pe scaun spre spate, poate indica detașare, plictiseală sau autoîncredere excesivă și apărare la cei care consideră că au statut superior interlocutorului.

Posturile pe care le iau oamenii în legătură cu relația dintre ei când sunt împreună se pot clasifica în trei categorii:

1. De includere/neincludere, postura prin care se definește spatțul disponibil activității de comunicare și se limitează accesul în cadrul grupului. De exemplu, membrii grupului pot forma un cerc, pot să se întoarcă/aplece spre centru, să-și întindă un braț sau picior peste intervalul rămas liber, indicând prin toate acestea că accesul la grup este limitat.

2. De orientare corporală – se referă la faptul că doi oameni pot alege să se așeze față-n față (vis-a-vis) sau alături (paralel). Prima situație comunică predispoziția pentru conversație, iar a doua – neutralitate.

3. De congruență / necongruență, postura care comunică intensitatea cu care o persoană este implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea intensă conduce la postura congruentă (similară cu a interlocutorului); schimbarea posturii interlocutorului declanșează în acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat în comunicare. În cazul în care există între comunicatori divergențe de statut, de puncte de vedere sau de opinii, apar posturile necongruente: persoana nu privește spre interlocutor, nu interacționeaza sub nicio formă.

Comunicarea tactilă se manifestă prin frecvența atingerii, prin modul de a da mâna, modul de îmbrățișare, de luare de braț, bătutul pe umăr, etc.

Cunoaștem ce semnifică aceste atingeri pentru români, dar în diferite culturi ele pot comunica lucruri diferite. De exemplu, la japonezi, înclinarea capului înlocuiește datul mâinii ca salut, în timp ce la eschimoși acest salut se exprimă cu o ușoară lovitură pe umăr.

Unii oameni evită orice atingere. Forța și tipul de atingere depinde în mare măsură de vârstă, salut, relație și cultură.

Prezența personală comunică, de exemplu, prin intermediul formei corpului, a îmbrăcămintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor și a altor accesorii vestimentare.

Avem în cultura noastră anumite atitudini privind legătura dintre forma corpului, aspectul exterior și personalitate.

Nu vorbim deloc însă despre o comunicare socială a emoțiilor care să difere din punct de vedere al educației sau apartenenței culturale, deoarece dansul este o manifestare artistică care nu ține cont de etnie sau cât de pregătit este sau nu individul.

2.3.1 Paradoxul comunicării sociale a emoției

Comunicarea socială a emoției are un impact benefic asupra audienței, deoarece mesajul este captat, începe procesul conștientizării acestuia și rămâne să se descidă dacă individul acceptă ca nouă idee ceea ce i s-a transmis, sau evită și refuză beneficiul pe care acesta i l-ar putea aduce.

Într-un chestionar pe care îl găsim în lucrarea Épisode émotionnel, réminiscences cognitives et réminiscences sociales, s-a examinat un număr restrâns de participanți, dar în urma căruia s-a constatat că aceștia au resimțit pe parcursul evocării comunicării sociale pe care interpreții l-au întreprins, imagini mentale, senzații corporale, experiență subiectivă.

"Aproape toți subiecții au declarat că au retrăit aspecte ale episodului sub forma unor imagini mentale vii. Pe de altă parte, ei au invocat experiența unor senzații corporale și au menționat retrăirea unor emoții puternice.

Toate acestea sprijină ideea potrivit căreia comunicarea socială a unei experiențe emoționale antrenează reactivarea unor elemente ale acestei experiențe. În mod logic, ar trebui să ne așteptăm să resimțim o stare agreabilă la evocarea unui episod fericit sau să resimțim un fel de experiență dureroasă sau penibilă la evocarea unuia de furie, de tristețe sau de frică.

Or, dacă acest lucru se adeverește în cazul în care ne referim la episoade fericite, nu se întâmplă așa și în cazul episoadelor negative, foarte puțini respondenți catalogându-le drept dureroase sau penibile. În mod curios, chiar dacă reactivează imagini mentale, senzații corporale și sentimente emoționale ale experienței în cauză, evocarea unei experiențe negative nu antrenează nici pe departe efectele adverse la care ne-am putut aștepta."

În concluzie, remarcăm nevoia audienței, în urma experienței emoționale, de s transpune în cuvinte și de a comunica și altora ceea ce lor li s-a comunicat înainte.

Astfel, înțelegem tendința indivizilor de a comunica emoțiile imediat după ce acestea se intalează în sinele lor.

Și astfel, continuă procesul de transmitere a unui mesaj de la un individ la altul, de la un grup la altul, în acest sens, instalându-se o cultură de care probabil au nevoie.

2.4 Propagarea socială a informației emoționale

Ca o continuare a capitolului precedent, vom înțelege procesul prin intermediul căruia experiențele individuale intră în memoria colectivă.

Această tendință reiese din nevoia celui care a trăit-o să verbalizeze experiența, comunicând-o unei largi mase sociale.

De asemenea, procesul de ascultare a unei astfel de relatări este suficient pentru a-l face pe auditor să resimtă și el o stare emoțională.

Astfel, atunci când comunicăm prin dans, trebuie să fim conștienți că procesul se extinde către arii pe care deși nu ni le-am propus, nu le putem controla.

Puterea individului de a transmite mai departe mesajul pe care abia l-a captat, face ca obiectivul comunicării sociale a emoțiilor să fie mai mult decât atins.

Povestind experiența noastră altui individ, va face ca și acesta să o retrăiască emoțional. La rândul său, acesta va merge mai departe și va povesti ceea ce a ascultat.

Așa se manifestă, practic, procesul de comunicare a emoțiilor.

Când comunici prin dans, impactul este și mai mare deoarece trăirile pe care le ai sunt mai intense, ele aducând nu doar o notă de bucurie ci și energie, amintiri, inspirație și idei noi.

În funcție de intensitatea emoției pe care au resimțit-o în cursul ascultării comunicării sociale inițiale, audiența acceptă cu mai multă convingere mesajul transmis de interpreți.

Christophe și Di Giacomo au cerut unor participanți la un studiu șă își amintească un episod în cadrul căruia cineva le-a comunicat despre o experiență emoțională pozitivă; și pentru un număr asemănător, pe alți participanți cărora cineva le-a comunicat despre o experiență moțională negativă.

"La nivel de ansamblu, episodul a făcut obiectul comunicării sociale secundare în 83% dintre cazuri, fără să existe o diferență semnificativă între episoadele pozitive și cele negative. Totuși au apărut diferențe interesante pentru anumiți parametri ai comunicării sociale secundare. Pentru experiențele pozitive, comunicarea secundară a fost inițiată cu o întârziere mai mică, iar numărul de parteneri și de repetări a fost mai ridicat.

În concluzie, episoadele emoționale pozitive suscită comunicarea socială secundară în proporții similare celor negative. Totuși, procesul este mult mai accelerat și intensificat când este vorba despre emoții negative."

Aceste date pun în evidență impactul considerabil și nebănuit vreodată, pe care o veste cu caracter emoțional o are asupra activității mentale a celui care o primește.

Nu vorbim aici doar despre situația în care indivizii din audiență, merg și transmit mai departe mesajul emoțional, dar și de situația în care audiența captează această veste emoțională.

Se presupune că, un astfel de impact, cel al primirii emoției, are un impact comparabil cu cea a unei experiențe emoționale trăite personal.

Rolul principal în acest subcapitol, îl are totuși, informația.

Transpunerea informației într-un mesaj și apoi transmiterea acestuia către o audiență este procesul comunicațional pe care noi am început să îl dezbatem încă de la începutul acestei lucrări.

Informația pe care audiența a captat-o, este dusă mai departe de către indivizii acelei audiențe, și transmisă unei alteia.

Nu procesul comunicațional este important pentru că am înțeles cum se desfășoară acesta și care sunt persoanjele active la acest proces.

În schimb, trebuie să punem un mai mare accent asupra informației care se transmite, deoarece, din momentul în care aceasta este captată de prima audiență, ea are rolul de a fi în mințile multor altor indivizi, care poate, inițial nici nu au fost luați în seamă.

Contează atât de mult ceea ce transmitem? Sau important este doar să comunicăm, pentru a întreține relații?

Pornim să răspundem acestei dileme astfel: "Dacă A a trăit un eveniment în cursul căruia resimte o emoție, știm deja că le va vorbi despre acest lucru indivizilor B. Principiul comunicării sociale secundare ne face, apoi, să prevedem că B le va vorbi, la rândul său, persoanelor C. Se va sfârși însă oare aici această înlănțuire de persoane?

Putem oare prevedea că C va vorbi mai departe despre aceeași experiență indivizilor D?"

Avem așadar, de-a face cu o comunicare din aproape în aproape.

În ceea ce privește informația, viteza acesteia de propagare, depinde de impactul său emoțional. Dacă avem de-a face cu un impact emoțional ridicat trebuie să ne așteptăm ca informația care circulă din gură în gură, să fie regăsite și în mass media.

De aici, informația nu mai vizează o audiență locală, ci una regională, națională sau internațională.

"Experiența emoțională care afectează un individ dă naștere deci în anturajul său unei desfășurări considerabile de energie comunicativă. Pentru fiecare dintre actorii acesteia, preocupările curente nu mai contează, activitatea cognitivă se conectează la episodul emoțional; aceasta trece înaintea altor teme potențiale de comunicare, iar interacțiunile se focalizează asupra sa. Această constatare ne face să gândim că destinul emoțional al unuia singur are o importanță considerabilă pentru toți. Care ar putea fi motorul acestui interes spectaculos acordat episoadelor emoționale ale altuia în comunicarea socială?

Identitatea celui care a trăit episodul emoțional este probabil în joc. Este mult mai importantă definiția socială a acestei persoane: ceea ce puteam spune despre ea, povestea ei și toate aceste elemente difuze pe care anturajul se bazează pentru a alege esențialul și a descoperit la ce anume se poate aștepta din partea sa, dacă i se poate sau nu vorbi, ce anume îi poate augumenta sau diminua capacitățile de actor social, ce anume îi poate afecta maniera în care va acționa sau reacționa într-o situație dată.

În acest sens, o experiență emoțională este întotdeauna un eveniment creator de identitate pentru cel care îl traversează: nu va mai fi aceeași persoană.

Cu cât experiența emoțională este mai intensă, cu atât acest principiu se aplică cu mai multă tărie.

La nivelurile cele mai înalte ale intensității emoționale, întâlnim experiențele care îi fac pe cei care le-au trăit să spună: <Nimic nu va mai fi ca înainte>. Persoanele care se lovesc de ele de-a lungul vieții și trebuie să trăiască cu acestea au motive serioase să îi țină pe ceilalți la curent cu ce li s-a întâmplat."

Dacă impactul este atât de mare, nu ar trebuie să avem grijă de ce fel de informații transmitem?
Dacă ne propunem să analizăm comunicarea intersubiectivă, este necesar să o concepem ca interacțiune socială a unor actori prezenți într-o situație pe care și-o reprezintă în același fel. Acești actori sunt mereu confruntați cu un anumit număr de probleme imediate sau pe termen mai lung pe care le pot rezolva prin comunicare. Există anumite probleme care sunt întotdeauna prezente într-o comunicare interumană, țin de prezența ambilor parteneri și constituie dimensiunile fundamentale ale comunicării. O comunicare nu poate să nu se confrunte cu aceste probleme: comunicarea, definită de G. Bateson ca ”pattern social cuprinzând toate procesele prin care oamenii se influențează unii pe alții” este globală în sensul că răspunde unui ansamblu de mize ce constituie structura fenomenologică a interacțiunilor interpersonale.

Prima miză căreia încearcă să-i răspundă comunicarea interpersonală este miza informativă. Comunicarea de informare a fost prima modalitate recunoscută: orice comunicare conține și vehiculează informații. Situația limită a transmiterii de informații, preluată de teoria informației, prin modelul său Emițător-Receptor, reamintește această evidență fundamentală: a comunica înseamnă și a informa. Comunicarea este cu siguranță, în parte, transmitere de informație. Aceasta este prima sa modalitate de existență. Însă, comunicarea nu poate fi doar o modalitate de informare. Ea este un proces mult mai complex decât un simplu schimb de informații.

Pentru numeroși cercetători, finalitatea comunicării constă în crearea identității pentru celălalt, printr-un act relațional. Pentru Erving Goffman, de pildă, comunici pentru a avea identitatea voită în situația de comunicare în care te găsești. Într-adevăr, în orice situație de comunicare interumană, fiecare actor interpretează un rol menit să-i asigure în final controlul situației, astfel spus capacitatea de a se face recunoscut în rolul său. Căt despre lingvișii contemporani, aceștia pun accentul pe locul pe care-l ocupă diferiții interlocutori într-o comunicare. Fiecare emite enunțuri plasându-se în diferite puncte de vedere, iar locutorul se joacă și cu identitatea interlocutorului, rezervându-i diverse locuri. În opinia lui Flahaut, orice discurs este produs pornind de la întrebări fundamentale implicite, precum: “cine sunt eu pentru tine”? și “cine ești tu pentru mine”? Comunicarea este atunci percepută ca proces complex în care informația și mesajul sunt mai puțin importante decât chestiunea centrală, care e aceea de a ști cui vorbești, cu cine instaurezi relația de comunicare. Așadar poți comunica chiar și numai pentru a te poziționa și a fi confirmat în această poziție; modalitatea aceasta de intervenție comunicativă este legată de existența socială.

Nu poți exista fără a fi definit în raport cu ceilalți, într-o lume interumană; comunicarea este unul dintre instrumentele acestei poziționări existențiale, iar situațiile limită reprezentate de toate întâlnirile cu necunoscuți subliniază importanța poziționării interlocutorilor într- o interacțiune.

Problema identității este una generală, globală și permanentă. Dar există situații de comunicare în care rolul și statutul fiecărui participant la actul comunicarii sunt bine definite și stabilite și unde este exclus ca acestea să fie repuse în cauză; în asemenea situații, problema participanților nu este aceea de a fi recunoscuți în statutul și rolul lor, care fac parte din identitatea lor, ei trebuie doar din când în când să fie confirmați.

Să mai remarcăm, pentru a completa această analiză cvasi-fenomenologică a situațiilor de comunicare, că există – pe lăngă funcția logică sau cognitivă a limbajului, care servește la comunicarea conceptelor evocând în mintea interlocutorului imagini ce se formează în propria minte – și o altă funcție, numită funcție volitivă, ce ține de comunicarea socială. Într-adevăr, ne comunicăm gândurile pentru a obține anumite reacții din partea celorlalți și nu e de ajuns să spunem “te iubesc” sau “la atac”! ci trebuie să comunicăm fervoarea acestei pasiuni sau sentimental importanței și urgenței atacului… De aceea comunicarea conceptuală sau digitală (cuvăntul) este însoțită de gesturi, mimici, inflexiuni ale vocii care o susțin, exprimându-ne în mod firesc emoțiile, dorințele, intențiile.

Influența este o resursă umană întrucât este și o aptitudine de a-l motiva pe celălalt, adică de a-l face capabil să gândească sau să acționeze în sensul voit. Ea se sprijină adesea pe o situație, cum ar fi situația de educație părinți – copii ce permite influențarea prin elementele puse în joc: autoritatea, bazată pe tradiție (ea însăși aducând cu sine respectul sau admirația), știința parentală și afecțiunea reciprocă. Însă această resursă este totodată inerentă firii anumitor persoane ce posedă o forță proprie de convingere și de influențare pe care o transmit prin comunicările lor. Într-adevăr, așa-numita charismă se referă în ultimă instanță la un mister ireductibil ce ține de harul magnetic de fascinare și de convingere aparținând unor persoane ce reprezintă pentru admiratorii lor o sinteză prestigioasă a valorilor de bază. Această forță proprie de convingere și influențare a fost evidențiată în studiul fenomenelor de autoritate, care este puterea de a obține, fără a recurge la constrângerea fizică, un anumit comportament din partea celor care îi sunt supuși. Astfel, comunicarea nu poate fi lipsită de o voință, chiar minimă, de a ne influența semenii. A comunica înseamnă obligatoriu a interveni în scopul de a schimba starea situației pentru celălalt (fie și numai informația lui) și a acționa asupra lui (și a sistemului său de reprezentări); situațiile limită, în care există germenii competiției, sau situațiile limită de influențare (prin exemplul propriu sau charismă) pun accentual pe această modalitate fundamentală a oricărui schimb comunicațional. Problema mobilizării celuilalt este o problemă generală și importantă în viața relațională. Însă, la fel ca identitatea și celelalte probleme existențiale, ea nu este întotdeauna cea mai vizibilă dintre problemele prezente într-o situație de comunicare.

Așa cum am înțeles, experiențele emoționale intervin în momentele care pun la îndoială atingerea obiectivelor pe care individul îl urmărește. Când emoția intervine, individul și cei din jurul lui își dau seama de ce se întâmplă, îi oferă un sens și reacționează în consecință, în timp scurt.

Astfel, informația reprezintă principalul obiectiv pe care comunicarea prin dans și-l propune.

2.5 Emoție și exprimare

Mișcările joacă într-un dans un rol capital.

În lucrarea sa, Sensemaking in organizations, Weick K., afirmă că: văzând ceea ce facem, descoperim ceea ce gândim.

Crearea de sens al acestui proces revine din produsul pe care gândurile le combină în mișcări cu scopul de a transmite mesajul unei experiențe.

Sunt situații în care indivizii caută să expeime emoțiile captate numai pentru a-și clarifica experiența pe care au trăit-o.

Dispunem în acest moment de o documentație științifică care ne permite ă cunoaștem consecințele unei situații generatoare de emoții.

Acestă documentație, ne arată că din momentul în care mesajul pleacă de la interpreți, audiența trăiește deja primele emoții.

Dar emoțiile înseamnă mai mult decât finalitatea mesajului. Ele ascund un simbol care trebuie tipărit bine în mințile audienței pentru ca în acest sens, ele să trezească comportamente în concordanță cu acestea.

"Cheia de boltă a impactului unui episod emoțional nu constă în emoțiile pe care le manifestă persoana. Contrar aparențelor, emoția nu este elementul central al experienței emoționale se situează, după cum puteam să afirmăm în acest moment, la nivel cognitiv-simbolic.

El este conștientizat de individ la limitele sistemelor sale de simț, în lacunele lumii presupuse, în deficiențele universului său în virtual. Ltim în acest moment că experiențele emoționale negative repun în discuție elementele universului ipotetic pe care individul se sprijină permanent pentru a-și asigura adaptarea curentă și protecția simbolică.

Toate celelalte elemente ale existenței emoționale sunt secundare conștiențizării insuficiențelor propriului univers virtual.

Astfel, atunci când Oatley și Johnson-Laird conferă răspunsurilor emoționale statutul de autonomisme destinate să asigure interimatul atunci când resursele individului sunt temporar insuficiente, ci consideră implicit că centrul experienței emoționale este situat la un nivel cognitiv-simbolic și că emoția însăși nu intervine decât ca un paliativ în această privință. Un alt argument în sprijinul primatului impactului cognitiv-simbolic al experiențelor emoționale apare în ceea ce privește efectele intervenției.

Depășirea emoției sau recuperarea emoțională nu ar putea fi obținută decât prin intervenții care să vizeze procesul cognitiv-simbolic, și anume căutarea și crearea de sens, pe care experiența emoționalp le angajează în mod natural. Intervențiile care urmăresc alte fațate ale impactului emoției ar putea desigur să elibereze individul, să îi facă existența mai ușoară sau să amortizeze anumite consecințe afective sau comportamentale ale existenței.

Totuși, ele nu vor putea duce la depășirea emoției sau recuperarea emoțională."

Se poate vorbi în acest sens despre infuențare?

,,Orice comunicare este o încercare de a influența. Comunicarea urmărește într-adevăr să transmită un sens (al unei idei sau situații, al unui fenomen), ceea ce nu se poate realiza fără influențare. Influențarea este consubstanțială comunicării. A comunica și a influența formează una și aceeași acțiune.”

Orice dans conține în esență o informație despre o idee sau o cultură pe care-l oferă audienței. Această informație este prelucrată sau procesată de către un individ la nivelul mental – “ce vrea să însemne acest lucru, cum se poate utiliza, la ce îmi folosește această idee/cultură etc”.

,,Fenomenele de influențare sunt deci consubstanțiale comunicării. Studiile despre influențare, persuasiune, propagandă, manipulare etc. sunt unul și același lucru, izvorând toate din studiile despre comunicare. În raport cu studiile despre comunicare, nu există o specificitate a domeniilor destinate publicității, propagandei sau vânzărilor. O buna teorie a comunicării trebuie să poată explica omogenitatea acestor fenomene.”

Personalitatea și memoria sunt nivelurile la care individul trebuie să suporte impactul experienței create.

Comuniunea de conștiință care se instalează în situațiile de emoții colective, îi apropie pe indivizi, îi asociază în cadrul aceleiași stări sufletești și le crează senzația reconfortării reciproce.

Individul începe să se gândească mai mult la cauza comună și mai puțin la el.

2.2 Modalități de comunicare socială a emoției

Analiza detaliată a impactului emoțiilor la care am recurs în subcapitolele anterioare a arătat faptul că, pentru a putea fi resorbit, dansul trebui îndeplinit sub științele psihologiei și al științelor comunicării, de asemenea.

În afara tehnicilor de dans, care necesită probabil sport mult, ultimele două științe se regăsesc cu pertinență în procesul de comunicare socială a emoției.

Relația de interdependență face ca orice proces de comunicare să se desfășoare astfel: există cineva care inițiază comunicarea (emițătorul), și altcineva căruia îi este destinat mesajul (destinatarul). Acest mesaj este o componentă complexă a procesului de comunicare, datorită faptului că presupune etape precum codificarea și decodificarea, presupune existența unor canale de transmitere, este influențat de dependența modului de recepționare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale emițătorului și destinatarului, de contextul fizic și psihosocial în care are loc comunicarea.

Comunicarea este un set de acțiuni care au în comun transmiterea de informații sub forma de mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice, texte scrise ș.a. între două persoane, numite interlocutori, sau mai formal, emițător și receptor. Termenul de «comunicare» este legat de existența noastră ca oameni, mai apoi ca societate, fiindcă ființele umane și comunicarea sunt interdependente. Fără comunicare și limbaj noi ca ființe ce interacționăm și relaționăm în cea mai mare parte, sau chiar în întregime prin actul comunicării, existența noastră pe pământ ar fi inutilă.

Este un proces dinamic, aflat într-o permanentă transformare. Societatea există datorită comunicării, ea înseamnă comunitate și este văzută ca un proces care implică participare din partea membrilor unei societăți. Comunicarea îmbracă forme variate și diverse, dintre care ne vom opri la comunicarea mediatizată și la comunicarea de masă, care este de fapt o formă a comunicării mediatizate, destinată unor mase mari de indivizi și poate avea o formă subiectivă, care are ca scop manipularea opiniei publice, și forma obiectivă, care dorește simpla informare a persoanelor.

Comunicarea în masă este o parte integrantă a mass-mediei, concept relativ nou, care s-a dezvoltat în special în perioada postbelică, fiind o consecință directă a apariției noilor forme de transmitere a informațiilor, fie prin unde radiofonice, fie prin imagini pe micul ecran. Comunicarea, informarea și mijloacele de comunicare depind unele de altele. Acești termeni au sensuri diferite în funcție de domeniile care au drept scop comunicarea informației. Pentru ziarist, informația este expunerea unor fapte la care a asistat sau pe care le-a putut verifica. Pentru el, o informație bună trebuie să fie adevărată, nouă, inedită și surprinzătoare.

Mijloacele de comunicare sunt diferitele suporturi pe care ziariștii le folosesc ca să transmită informația (ziare, radio, televiziune etc.). Pentru inginerul din domeniul telecomunicațiilor, informația este un semnal transmis unui destinatar prin mijloace tehnice.

Inginerul numește comunicare totalitatea operațiilor de prelucrare, de transmitere și recepționare a mesajului. Pentru cei din domeniul publicității, comunicarea are drept scop cucerirea și influențarea consumatorului prin mesaje atrăgătoare. În funcție de clientul care trebuie convins, sunt folosite diferite mijloace de comunicare. Pentru specialiștii din științele umane, comunicarea este un mijloc folosit de oameni pentru a stabili contacte între ei, pentru a crea și intreține legături între membrii unui grup. Mass-media extind aceste legături la întreaga societate, iar telecomunicațiile sunt un mijloc de coexistență la distanță.

Pentru interpreții de dans, comunicarea este o metodă prin care reușesc să transmită cu ajutorul unui talent, un mesaj către audiență. De obicei, mesajul cuprinde o anumită cultură despre un stil de viață, o atitudine în fața unei probleme, un răspuns pentru o situație, etc.

Este dificil să comunicăm marelui public anumite evenimente, de exemplu descoperirea unei noi molecule chimice. De aceea, este nevoie ca anumite persoane să se ocupe de prelucrarea acestor informații, astfel încât un număr cat mai mare de oameni să poata afla. Acesta este rolul profesorilor și al ziariștilor: ei prezintă informațiile și le structurează dând prioritate celor mai importante și mai interesante, în funcție de publicul caruia i se adresează. Odată informația prelucrată, aceasta trebuie să fie difuzată publicului interesat.

De aceea pentru interpreții unui stil de dans este mai greu să comunice direct pentru că în situația lor nu există și posibilitatea ca informația să fie prelucrată.

Rolul acestora, este așadar, mult mai mare.

Distanța frânează considerabil comunicarea. De aceea, de-a lungul secolelor, oamenii au inventat diferite moduri de a transmite informațiile. Astfel, pentru a comunica, ei pot vorbi (față în față, la telefon, la radio), scrie cărți sau articole în ziar, pot face fotografii, pot filma, trimite scrisori prin poștă, prin fax, prin rețeaua Internet etc. Diversitatea mijloacelor de comunicare face posibilă exprimarea unor puncte de vedere diferite despre același eveniment. Comunicarea face posibilă coexistența oamenilor. Comunicarea directă între oameni este realizată prin intermediul cuvintelor sau a gesturilor.

În acest sens, dansul este un avantaj pentru că audiența se află în fața interpreților iar mesajul va ajunge cu siguranță mai repede decât dacă s-ar fi folosit un alt mijloc de comunicare.

Este un adevăr acceptat unanim faptul că personalitatea și motivația indivizilor condiționează comunicarea. În normalitatea funcționării psihice există o succesiune de motivații, de trebuințe care intră în joc. Datorită caracterului succesiv, în care nivelul imediat următor de trebuințe nu se manifestă atâta vreme cât nu i s-a răspuns adecvat nivelului inferior, sistemul motivației umane a fost modelat asemeni unor trepte piramidale cunoscute după numele autorului, drept "piramida lui Maslow". Pe măsură ce trebuințele bazale sunt, cel puțin parțial satisfăcute, în dinamica psihică își fac apariția trebuințele de ordin mai ridicat. Această succesiune, de la bază spre vârful ei, include 5 trepte:

1) trebuințe de natură fiziologică, fără satisfacerea cărora individul nu ar putea supraviețui: satisfacerea foamei, setei, nevoii de oxigen, de sexualitate etc.;

2) trebuințe de natură să-i asigure securitatea fizică și existențială, legate de adăpost, lipsa de stresori care să-i amenințe viața, etc. ;

3) trebuințe de apartenență care îi asigură, odată nevoile de nivel unu și doi satisfăcute, trebuințe de a exista într-un grup uman, care să-l accepte și cu care să relaționeze (omul este prin definiție, o ființă socială);

4) trebuințe de prestigiu, tipic umane, prin care persoana se simte recunoscută, simte că are valoare, că este importantă pentru ceilalți;

5) trebuințe de realizare personală, care intervin în situația în care persona își pune în valoare talentele, resimte un sens al existenței proprii spre care aspiră și construiește creativ.

Din această perspectivă a "piramidei trebuințelor", este important să știm care este nivelul de satisfacere a trebuințelor bazale când ne adresăm unei persoane sau persoanelor care formează un grup. În măsura în care cel care le vorbește identifică corect situația prezentă poate decide modul în care își va transmite mesajul informațional.

Atunci când dansul are loc în cadrul unui concurs iar concursul este difuzat la televizor, situația se schimbă.

Într-un interviu acordat revistei Le Nouveau Politis, Baudrillard afirmă: ,,Este și mai clar că, de exemplu, cu aceste ,,reality-shows” suntem complet ,,mediumnizați”, aflându-ne într-un timp real de fiecare parte a ecranului; se vede bine că totul circulă și se vede bine că ceea ce se spune acolo este complet interșanjabil, în timp și în spirite. Comunicarea este circulație pură.”

Existența mai multor mesaje simultane, ce concurau pentru a capta atenția publicului, a determinat emițătorii de reclamă să acorde atenție formei de prezentare pentru a mări șansele ca reclama lor să fie recepționată și reținută. Așa au început să fie cultivate în reclamă elemente estetice și emoționale.

Iată așadar, și legătura pe care o regăsim între comunicarea prin dans, reclame și nevoia de a vinde prin intermediul științelor comunicării.

În societatea modernă, cunoașterea, înțelegerea și acceptarea comunicării devine foarte importantă. Ea trebuie tratată atât ca știință, cât și ca artă. Comunicarea afectează direct și imediat, dar și indirect, pe termen nedeterminat, viața indivizilor, a colectivelor și a societății în ansamblu.

Caracteristică specific umană, comunicarea este liantul indivizilor dintr-o colectivitate, ce oferă posibilitatea cunoașterii opiniilor acestora, a omogenizării sub aspect psihosocial, asigurând funcționarea normală a colectivului, indiferent de mărimea și natura sa: ,,Restrângerea comunicării între actorii sociali aflați în competiție, provine din presupoziția fiecăruia că el nu are nimic comun cu ceilalți sau că valorile sale sunt opuse sau radical diferite de ale celorlalți. Se poate vorbi, în aceste condiții, despre existența unor bariere psihologice în procesele de comunicare.”

Literatura de specialitate consemnează printre principalele funcții ale dansului:

a) Funcția de comunicare, de informare ,de transmitere de informații

Este funcția fundamentală a dansului, este aceea care facilitează relația dintre interpret și audiență și răspunde obiectivului primar al dansului: de a face cunoscută o idee.

b) Funcția economică

După unele teorii (teoria americană a puterii de piață), dansul are rolul de a distrage atenția audienței de la prețul pe care trebuie să îl plătească, în cazul în care dansul are loc în cadrul unui concurs precum Dansez pentru tine, unde audiența, fermecată de ceea ce vede, trebuie să trimită sms-uri cu voturi pentru concurenții preferați; sms-uri care costă, în timp ce după altele dimpotrivă, publicitatea sensibilizează audiența.

Dincolo de aceste teorii, un lucru este cert: comunicarea de oricare fel are o funcție economică reală, fiind la nivel macro ,,benzina care pune în mișcare motorul economiei’’, iar la nivel micro, factorul care influențează cel mai direct individul în luarea deciziei de acceptare sau negare a mesajului.

c) Funcția socială

Se consideră că, comunicarea prin dans are o funcție socială, deoarece este unul din factorii care în ultima vreme influențează semnificativ atât indivizii cât și instituțiile sociale.

Indivizii primesc prin intermediul dansului, pe lângă informația de tip cultural și o cantitate imensă de ,,informație tăcută’’ privind regulile sociale general acceptate, atitudini, roluri; oferă modele de comportament social etc. Comunicarea prin dans facilitează deasemenea dimensiunea rapidă a ideilor noi și a inovațiilor tehnice, de care profită ulterior întreaga societate.

d) Funcția persuasivă

Comunicarea prin dans își propune să influențeze opinii și să modifice comportamente; ea dezvoltă procedee rafinate în realizarea acestor scopuri.

Comunicarea prin dans știe exact ce vrea să inducă publicului și cine este acel public, creând mesajul în codul și contextul cel mai adecvat grupului țintă. Individul care face parte din audiență nu mai poate fi influențat cu mesaje evident manipulatoare, decât poate în cazul unor piețe insuficient dezvoltate și al unor consumatori mai puțin familiarizați cu forme de comunicare de tip dansat. Pe masură însă ce piața și audiența devin mai ,,educați”, funcția persuasivă se rafinează și se disimulează sub cea poetică, artistică. În ultimă instanță, talentul comunicării prin dans stă în a sugera și nu a porunci.

f) Funcția culturală

Comunicarea prin dans bine realizată din punct de vedere artistic cultivă sensibilitatea și gustul publicului, iar studiile de specialitate arată că pentru cea mai mare parte a audienței, două sunt elementele care joacă un rol important în luarea deciziei de acceptare a mesajului: primul constă în capacitatea comunicării prin dans de a convinge individul că acesta ar avea un avantaj în urma acceptării mesajului, iar cel de-al doilea se referă la forma de prezentare și comunicare a acestuia. Deoarece comunicarea prin dans, prin chiar specificul ei pune accent pe mesaj într-o măsură hotărâtoare, ea este o formă de comunicare în care funcția poetică joacă un rol deosebit de important.

Mijloacele de comunicare sunt, în principal, reprezentate de mijloacele tehnice sau fizice de convertire a mesajului într-un semnal capabil să fie transmis printr-un canal.

Mijloacele de comunicare înseamnă: vocea umană, tehnologia transmisiilor audiovizuale (în cazul radioului și al televiziunii) etc. Proprietățile tehnice sau fizice ale mijloacelor de comunicare sunt determinate de natura canalului sau canalelor disponibile pentru utilizare. Aceste proprietăți ale mijloacelor de comunicare vor determina apoi gama de coduri care pot fi transmise.

În cazul comunicării prin dans, mișcările sunt singurele mijloace de comunicare de care se pot agăța interpreții pentru a se asigura că mesajul va ajunge acolo unde trebuie.

Mesajul transmis de comunicarea prin dans trebuie să fie bine proiectat, plin de fantezie, antrenant și plin de satisfacții pentru consumatori. Îndeplinirea acestor obiective necesită imaginație și spirit novator. Astfel, strategia creativă va juca un rol din ce în ce mai important în privința succesului comunicării.

Pentru elaborarea acestei strategii, specialiștii în comunicarea parcurg un proces în trei etape, care constau în: generarea mesajului, evaluarea și alegerea acestuia și execuția mesajului.

În concluzie, se poate spune că prin realizarea comunicării prin dans se dorește influențarea țintei vizate, în sensul sporirii interesului acesteia pentru a cunoaște cât mai multe lucruri despre un anumit gând, idee, cultură, a realizării unei atitudini favorabile față de ceea ce comunică respectiv – totul determinând acceptarea acestuia.

Capitolul III

DANSUL – O ARTĂ A COMUNICĂRII

"Dansul este un poem în care fiecare mișcare este un cuvânt"

Nu degeaba am început capitolul III, cu o cugetare a Mata Hari. Acest capitol se va ocupa îndeosebi de definirea și istoria dansului, pentru a putea înțelege mai bine domeniul cercetării noastre.

Începem prin a relua ceea ce Wikipedia a rezultat ca și definiție, din notele bibliografice cercetate:

" Dansul este un mijloc artistic de exprimare a unui mesaj printr-o succesiune de mișcări ritmice, variate și expresive ale corpului, executate în ritmul muzicii, având caracter religios, de artă sau de divertisment.

Originile dansului coincid cu începuturile comunităților omenești, având funcții rituale (mistice, războinice), de invocare a forțelor divine, pentru reușita la vânătoare, confruntări tribale etc. La unele popoare, caracterul ritual s-a păstrat, decantat și abstractizat, până în zilele noastre.

În Grecia antică, dansul făcea parte dintre disciplinele fundamentale ale educației, considerat eficient pentru sădirea, menținerea și întărirea sentimentelor de solidaritate socială. În acest scop, se practicau dansuri războinice (pirice), pacifice (emelii), de cules al viilor (epilenice) etc.

În Roma antică, exista dansul ritual saltatio, cu funcții invocatoare, dar acesta a degenerat odată cu decăderea Imperiului Roman.

În Evul Mediu, în ciuda tendinței clerului de a menține funcția religioasă a dansului, influențele laice a devenit din ce în ce mai puternice, accentuându-se în sec. 13, când în practica socială s-au genuri diverse de dans (denumite chorea, charola, carole, danse, estampie, ductia, pastourelle ș.a.), ca o expresie simplă și puternică a dragostei de viață a poporului.

Renașterea a adâncit acest proces. Pașii simpli din dansurile vechi s-au dezvoltat, au combinat gesturile și mișcările, s-au individualizat. Au apărut forme noi și s-au creat succesiuni tipice, în care un dans lent, binar, era urmat de altul rapid, ternar. În felul acesta, a luat naștere suita, care consta din în patru părți fixe: allemanda, couranta, sarabanda și giga. În vremea lui Johann Sebastian Bach, suita se executa independent și a jucat un rol important în dezvoltarea muzicii instrumentale. Pe lângă cele patru dansuri de bază, au început să fie incluse și altele – boureé, gavota, musette, polacca, menuetul (foarte important, devenind parte constitutivă a simfoniei), ciacona, passacaglia (variațiuni pe o temă ostinato, cu rol determinant în unele forme muzicale).

Spre sfârșitul sec. 18, din Viena s-a răspândit valsul, un dans derivat din Ländler. În aceeași perioadă, au început să se impună și dansuri ale altor popoare, ca mazurca, polca, boleroul, jota, fandango, ceardașul ș.a. care au pătruns în toate mediile sociale, având rol de seamă în constituirea și afirmarea școlilor naționale.

La hotarul dintre sec. 19 și 20, s-au răspândit dansuri de origine americană, precum tango, samba, habanera, charlestonul, foxtrotul etc., care poartă amprenta muzicii de jazz, influențând creația unor compozitori moderni.

Poporul român are dansuri de o deosebită bogăție și varietate, care se execută individual, sau în grup (perechi, linie, cerc), diferind de la regiune la regiune. Caracteristică este practica folosirii ca suport muzical a unor melodii diverse pentru unul și același dans, ca și executarea pe aceeași melodie a mai multor dansuri.

Cele mai răspândite sunt hora, sârba, învârtita, călușul și multe altele, cu tendința de generalizare datorită activităților artistice de amatori și, îndeosebi, a televiziunii.

În creația muzicală românească, dansurile populare au fost utilizate mai întâi în aranjamente, rapsodii instrumentale, apoi au stat la baza unor prelucrări mai complexe, mergând până la invenții melodico-ritmice sugerate de structurile tipice.

Dansul românesc a pătruns nu numai în muzica de balet a lui Mihail Jora, Paul Constantinescu, Zeno Vancea ș.a., ci și în creația corală, camerală și simfonică a lui George Enescu, M. Jora, Mihail Andricu, Marțian Negrea, P. Constantinescu, Theodor Rogalski ș.a."

Ca să nu fim subiectivi, vom căuta să luam mai multe definiții ale noțiunii de dans ca să găsim, în acest mod, latura comună pe care dansul o are în toate definițiile date.

3.2 Mișcare, creativitate, dorință și exprimare

Nu putem trece mai departe însă, fără a descrie definiția prezentată în titlul subcapitolului 3.1.

"Dansul este un poem în care fiecare mișcare este un cuvânt".

Se pare că autoarea acestei definiții, compară dansul cu scrierea lirică, asociind dansul cu poezia.

Având în vedere că poemul este o înșiruire de versuri care transmit un anume tip de emoție, în funcție de ceea ce vrea poemul respectiv să comunice, dansul poate fi o înșiruire de mișcări, care, la rândul lor, au de transmis un mesaj audienței.

Completarea acestei explicații vine prin următoarea propoziție în care fiecare mișcare este un cuvânt. Dacă fiecare mișcare este un cuvânt, de câte mișcări este nevoie ca să scriem un vers?

Nu putem să nu recunoaștem și faptul că Mata Hari, crede că dansul este o comunicare, indiferent de forma acesteia și că mesajele pe care dansul le împărtășește, ating mintea și sufletul audienței, precum un poem: sensibilizează și rămân mult în amintirea acestora.

O altă definiție face legătura între dans și starea afectivă a fiecăruia dintre cei care îl execută: "Dansul este limbajul ascuns al sufletului".

Se poate reține faptul că autorul consideră că există persoane care nu vor sau nu pot să comunice verbal și că aceste persoane se interiorizează foarte ușor.

În acest fel, ei pot vorbi despre ceea ce simt și despre problemele lor, prin dans.

Se poate, revenind la definiția anterioară, ca fiecare mișcare să fie câte un cuvânt care să comunice despre ceea ce persoana nu o face oral.

Dar există, din nou, o asociere a dansului cu un alt obiect; de data aceasta nu mai este vorba de poem ci de suflet.

Merge undeva mai adânc și scoate în evidență că sufletul se poate exterioriza cel mai bine prin mișcări de dans; că dansul este o eliberare fără reguli pe care oricine îl poate exersa.

În Definiții eretice (28 aprilie 2011), Costel Zăgan afirmă: "Dansul este muzica mișcării."

Atât poemul cât și sufletul au nevoie de muzică penrtu a reuși exteriorizarea mesajelor transmise.

A treia definiție, pune accent pe acest element fără de care, dansul nu s-ar putea realiza.

Ni se induce idea precum că, mișcarea este de fapt cea care exteriorizează ceea ce vrem să comunicăm, iar muzica, devine astfel un element de legătură prin care, nu concepe dansul, ci dansul reprezintă baza mișcărilor pe care vrem să le efectuăm.

"Dansul frumos se naște din setea de dans. Iar setea de dans cere ca toți să danseze – chiar și cel ce joacă prost – căci altfel nu ar mai fi sete, ci o academie împietrită și spectacol fără semnificație."

O definiție mai complexă și greoaie, am putea spune, revine din ceea ce dansul se consideră a fi o nevoie; o necesitate care trebuie cerută și simțită de toți, nu doar de cei care și-au propus acest gen de acțiune ci de toți care o și privesc.

Pentru prima dată, regăsim și o altă categorie de dans: dansul frumos, reprezintă faptul că există și un alt fel de dans.

Se forțează definirea dansului ca fiind un spectacol care cere să fie jucat de toate masele de audiență, în care există setea de dans.

O ultimă definiție, vine de la Henry Havelock Ellis.

Am lăsat această definiție la final pentru că semnificația dansului pe care aceasta o scoate, devine automat supremă.

Nu doar că reprezintă o artă, frumosul care însuflețește orice obiect, exprimare, dorință, nu este o metodă de transpunere a unor idei, nu este un mijloc de transmitere a unor mesaje, este însăși viața cu mesajele în sine.

"Dansul este cea mai elevată, cea mai emoționată, cea mai frumoasă dintre arte, pentru că nu este doar translatare sau abstractizare din viață; este chiar viață."

Mișcare, creativitate, dorință și exprimare; acestea sunt laturele comune pe care toți autorii le-au scos în evidență, prin definițiile date.

De ce să vreau să comunic prin dans?

"Dansul este o artă capabilă să emoționeze pe oricine, indiferent de vârstă sau de nivel de pregătire." Aceasta este părerea tânărului Răzvan Mazilu, liderul tinerei generații de balerini și coregrafi.

Prin dans, iubitorii dansului – și ai artei în general – pot afla ce este limbajul coregrafic, care sunt cele mai importante momente din istoria acestei arte și cine sunt artiștii care au contribuit la evoluția artei dansului prin dorința de a executa stiluri de dans.

Răzvan Mazilu vorbește despre dans ca fiind un limbaj gestual.

"Convingerea mea e că oricine are nevoie de dans, este un mod de exprimare foarte aproape de sufletul oamenilor".

Pornind de la acest principiu descoperim și că există o relația între dans și alte arte – cum ar fi pictura, fotografie sau film – arta și dorința de exprimare a acesteia.

În viziunea sa, există două feluri de a nu iubi dansul: neiubindu-l deloc și iubindu-l prea puțin. Din implicarea totala prezentă în fiecare spectacol, transpare concepția sa despre artă: "Cred că numai așa se poate face artă: cu pasiune, arzând până la capăt".

Răzvan Mazilu este cunoscut publicului prin spectacole de dans contemporan și de teatru – dans. "Am făcut întotdeauna lucruri la care lumea nu se aștepta, cu orice risc, să zgudui puțin prejudecățile, nu din teribilism, ci din credința că lumea trebuie să evolueze, să meargă înainte și să descopere noi experiențe. Sunt fericit de câte ori reușesc să îi fac pe ceilalți să creadă în ideile mele, să meargă cu mine pe un altfel de drum", mărturisea Mazilu.

De ce dansul? Era întrebarea la care trebuie să răspundem în cele ce urmează.

Pentru că ne place muzica și ne place să ne mișcăm în pași de dans care să aibe un sens, sau măcar să lase impresia că au un sens.

Ne place să dăm și mai multă culoare melodiilor prin mișcările elaborate pe care un set de pași de dans o pot da.

Ne dorim să putem transmitem mai multe cu ajutorul dansului decât ar putea transmite sunetele și versurile unei melodii.

Vrem să învățăm mai mult și să improvizăm și mai mult.

Se crede că nu mai există altă activitate la fel complexă și plăcută ca dansul.

Dansul il faci de plăcere, oricând, oriunde ai loc de câțiva pași, chiar dacă melodiile le auzi sau le cânți chiar tu.

Poate că în copilărie alegeam dansul ca să atingem persoanele pe care le plăceam, sau poate ca să arătăm ce talentați suntem, chiar dacă majoritatea ar spuse contrariul. Când suntem mici nu contează prea mult ce cred ceilalți, dar când te mărești și ești invitat la dans parcă ai vrea să știi măcar câțiva pași, și nu doar să te lași condus de un instinct mult prea puțin dezvoltat.

Credem într-o necesitate de a știi să comunici prin dans.

De ce dansul? Pentru că în diminețile mohorâte, triste, când nimic nu merge cum am vrea să meargă, orice melodie care ne place și ne face să ținem ritmul cu piciorul, ne poate duce, dansând, către o zi senină, ne ridică fără să ne ceară nimic în schimb.

Pentru că, atunci când suntem epuizat, cumva, dansând, simțim o energie care urcă în noi și ne invadează și putem să continuăm, ca și cum abia ne-am trezit din somnul cel mai odihnitor.

Pentru că, dansând, ne punem singuri un mare zâmbet pe față și iubim pe toată lumea, orice ar face sau ar spune.

Pentru că, sunt cuvinte care nu pot fi spunse, sau doar nu avem noi curaj să le rostim și astfel, prin pași de dans, îi facem pe cei din jurul nostru să e înțeleagă starea.

Pentru că, nicio audiență nu va fi mai tristă decât la momentul inițial după ce este specatatorul unui show în care mișcarea parcă îi face să se ridice din loc.

Pentru că, de multe ori, căutăm să ne exteriorizăm și numai prin dans, nimeni nu ne poate judeca sau condamna pentru ceea ce suntem.

Pentru că tradițiile pe care le avem din strămoși și cultura pe care încă o mai păstrăm cu mândrie și pe care dorim să o transmitem mai departe, o avem din pași de dans.

Pentru că dansul nu este doar mișcare. Se transpunem prin mișcare, dar dansul este o formă de comunicare.

Ne folosim de dans atunci când vrem să comunicăm familiei, prietenilor, persoanelor iubite, unei audiențe și unui public necunoscut.

De cele mai multe ori, indiferent de mesajul pe care vrem să îl transmitem, dansul crează emoție de ambele părți; și celui care înterpretează, dar mai ales, celui căruia îi este destinat.

Pentru a intra mai în detaliile acestui concept, vom încerca să analizăm câteva stiluri de dans cărora noi, le vom spune, forme de comunicare.

Dansuri populare

"Pe toată suprafața pământului se găsește o varietate imensă de dansuri folclorice care prezintă foarte pregnante diferențe de la o țară la alta, de la un popor la altul.

Toate aceste creații artistice ale omenirii s-au dezvoltat în același timp cu dezvoltarea popoarelor care le-au produs, reflectându-le talentul și caracteristicile spirituale și păstrându-se până în zilele noastre cristalizate în forme artistice de o indiscutabilă valoare.

Fără îndoială dansul folcloric românesc este una dintre cele mai prețioase bogății artistice ale lumii.

Dansul folcloric dezvăluie într-o manieră sinceră și directă aspirațiile și sentimentele oamenilor, el este strâns legat de viața și istoria popoarelor, fiind însoțitor fidel al omului atât în momentele sale de bucurie cât și în cele de mâhnire, el exprimă în același timp caracterul, temperamentul, forța, agerimea, înțelepciunea și umorul poporului.

România posedă un foarte bogat și complex tezaur folcloric. Dansurile populare românești cunoscute prin frumusețea și marea lor varietate, constituie acest tezaur alături de cântece, fabule, legende și poezia populară.

Deși dansul popular românesc se manifestă într-o mare varietate de aspecte regionale, el prezintă totuși caractere comune esențiale care unesc toate formele de expresie coregrafică ale poporului român într-un stil național specific.

Fiind o manifestare artistică a colectivității bazată pe tradiție, dansul folcloric s-a dezvoltat fără încetare, s-a îmbogățit prin contribuția dansatorilor pasionați, care au transpus pe plan coregrafic, într-o manieră foarte expresivă, sentimentele și aspirațiile acestei colectivități. Fiecare dansator are o tendință continuă de îmbogățire, o dorință permanentă de a-și exprima sentimente în forme și motive coregrafice noi.

Acesta este secretul puterii inepuizabile a creației coregrafice populare.

Dansul popular românesc s-a întrepătruns întotdeauna cu viața colectivității și individului deoarece la fiecare ocazie care implică manifestarea unei stări afective, cântecul și dansul au ocupat un rol de prim ordin. Asemenea ocazii sunt zilele de sărbătoare, distracțiile, târgurile, nedeile, sărbătorile legate de muncile agricole sau de păstorit, ceremoniile legate de muncă și de fertilitatea pământului și bineînțeles evenimentele importante ale vieții: nașterea, logodna, căsătoria și chiar moartea.

În toate cazurile dansul nu este separat de muzică. Înainte de a fi acompaniat de instrumente s-a dansat în acompaniamentul cântecelor și în ritmul bătăilor de palme sau cel obținut prin instrumente de percuție: sucitoare, dube, etc.

Acest fel de a se dansa se mai întâlnește astăzi în câteva dansuri de femei sau de bărbați, la origine vechi ritualuri.

Caracterizându-se ca dans de colectivitate, cu execuție unitară a mișcărilor ca și prin caracterul, structura acestora, folclorul coregrafic românesc face parte din marea familie a dansurilor balcano-carpatice.

În el se întâlnește o mare bogăție de ritmuri și tempo-uri, de atitudini ale brațelor, îmbinându-se eleganța mișcărilor lirice ale dansurilor de femei cu vitalitatea și virtuozitatea dansurilor bărbătești. O serie de elemente tehnice bine conturate determină un specific național foarte pronunțat.

Pași cu deplasări largi sau pași mărunți pe loc, pași schimbați sau grupe de 7-15 pași succesivi, pași in contratimp sau sincopați se combină în deplasări mici sau deplasări mari în toate direcțiile, într-o imensă varietate de combinații. La acesta se adaugă intensitatea așezării pașilor pe podea, care crește în acest fel varietatea nuanțelor ritmice.

Se întâlnesc de asemenea pași încrucișați, pinteni pe podea sau în aer, o întreagă gamă de sărituri, salturi cu mare elan, pași pe vârful sau pe tocul piciorului, alternând cu pași pe pernița sau pe talpa piciorului, ridicarea picioarelor în aer cu diferite amplitudini, rotarea picioarelor în aer sau la nivelul solului, bătăi pe cizma și pe diferite segmente ale picioarelor, piruete pe călcâie executate de fete, pocnituri din degete etc.

Preponderența unora sau altora din aceste elemente mai sus enumerate a dat naștere unei mari varietăți de stiluri zonale cu un specific pronunțat, conferind personalitate zonelor folclorice distincte ce se întâlnesc în tot cuprinsul țării. La aceasta contribuie și variata gamă a ținutei brațelor în timpul dansului. La dansurile de grup se întâlnesc ținuta de „horă", dansatorii prinzându-se de mâini cu brațele îndoite din cot si ridicate la înălțimea umerilor, ținuta de „sârbă" cu brațele sprijinite pe umerii partenerilor din dreapta și stânga, ținuta de „brâu", cu brațele prinse în cingătoarele partenerilor din dreapta și stânga, ținuta cu brațele încrucișate în fata sau în spate, cu brațele formând un lanț ridicat deasupra umerilor sau un lanț de brațe coborâte.

La dansurile de perechi varietatea apare și mai pronunțată prin posibilitățile diferite în care partenerii se prind.

Fără a fi posibil de a delimita strict zonele folclorice care se disting prin specificul manierei de dans și de interpretare, deoarece manifestările coregrafice ale acestor zone se interferează ca și de altfel toate manifestările folclorice, totuși numeroasele zone cu caracter strict local pot fi grupate geografic în zone mai întinse corespunzând vechilor provincii istorice. Putem vorbi astfel de zonele folclorice ale Moldovei, Munteniei, Olteniei, Banatului, Crișanei, Transilvaniei de Nord, Centru și Sud și Dobrogei.

De exemplu, vestul Transilvaniei cuprinde interesanta zonă a celor trei Crișuri. Dansurile din aceste locuri se caracterizează printr-un ritm sincopat care se desfășoară pe parcursul evoluției coregrafice în numeroase variante, create prin schimbările de accent.

Sunt în general dansuri de perechi în care partenerii pornesc cu pași comuni pentru ca apoi pe parcurs fata să păstreze ritmul de baza iar băiatul să evolueze în combinații interesante de pinteni și bătăi sincopate, bătăi din palme și bătăi cu palma pe cizma.

Transilvania de Nord cuprinde pitoreștile zone folclorice ale Oașului și Maramureșului, unde maniera de dans cu totul aparte, cu pași mărunți și tropotiți a căror trepidație se transmite întregului corp, dă o personalitate distinctă stilului respectiv. Jocuri caracteristice sunt: Roata oșeneasca, Tropotita, Bărbătescu maramureșean.

Transilvania Centrala cuprinde zonele văilor Someșului și Mureșului în care evoluțiile coregrafice ating nivelul de virtuozitate. Repertoriul specific acestor zone nu cuprinde un număr mare de dansuri, ca în zonele din sud, dar în componența acestora intră numeroase figuri de o tehnicitate deosebită și a căror varietate este nesfârșită.

Ciclul de dans începe cu „De-a lungul" dans lent, și elegant asemănat uneori cu mersul mândru al păunilor, din ale căror pene flăcăii își fac bogate podoabe la pălărie (zona Năsăudului). Acesta este urmat în general de două dansuri bărbătești, unul într-un tempou moderat „Rarul", celălalt într-un tempou rapid „Jocul fecioresc", dansuri în care săriturile în aer, bătăile cu palmele pe diferite segmente ale picioarelor, pinteni și răsuciri se combina într-o varietate nemai întâlnită de forme.

Dansul care încheie de obicei hora satului este „ Învârtita", în care cele două sau chiar trei piruite pe călcâie ale fetelor, executate fără pic de șovăire si alternările rapide de ținute ale partenerilor concurează chiar virtuozitatea din dansul băieților.

Sudul Transilvaniei oferă imaginea unor ritmuri interesante de 7/16 și 10/16 în „Purtate" și dansurile „Feciorești" în care elementele caracteristice arătate mai sus pentru zona centrală vin să se diversifice într-o mai mare varietate de ritmuri. În aceasta zonă, pe lângă „Purtată", și „Hațegană" care amintesc ciclul de joc al zonei de centru, se întâlnesc și dansuri comune versantului sudic al Carpaților ca „Brâul", „Jiana", „Mocăneasca", etc.

Un aspect deosebit îl oferă lanțul Carpatic prin unitatea sa. Se întâlnesc coincidente izbitoare nu numai pe versanții opuși ai aceluiași lanț muntos cum ar fi sudul Transilvaniei cu nordul Munteniei, dar și la distante mari cum sunt Oașul cu Mărginimea Sibiului și altele.

Acompaniamentul melodic este susținut în primul rând de viori secondate de braci (contrași), contrabas (gorduna); uneori apare țambalul și clarinetul.

Nu puteam încheia succinta imagine a folclorului coregrafic românesc fără a arăta o particularitate deosebită care îl însoțește pe tot timpul desfășurării sale, angrenându-l într-o manifestare sincretică de creație populară. Este vorba de însoțirea dansului cu creația poetică.

În timpul dansului flăcăii și fetele zic „strigături" a căror manieră interpretativă diferă de la o zonă la alta. În Moldova se strigă sacadat pe ritmul pașilor. În Oaș și Maramureș, „țipuriturile" se cântă în intonații interesante, specifice. În Transilvania de centru și sud ca și în țara Crișurilor se desfășoară adevărate dialoguri între fete și băieți, iar în Oltenia, Muntenia și Dobrogea aceste strigături au rolul de conducere a dansului prin anunțarea figurilor.

Strigăturile conțin texte uneori lirice, de dragoste, alteori satirice sau umoristice, dar oricum ele nu lipsesc de la nici o manifestare coregrafică.

În peisajul general al dansului romanesc dansurile de femei completează bogata paletă a folclorului coregrafic prin manifestările ce se ridică la trepte nebănuite de rafinament artistic. Este suficient să arătam aici evoluția fetelor de la Căpâlna (centrul Transilvaniei) sau „fecioreasca" fetelor de la Crihalma care-și desfășoară dansul cu noblețe și inegalabilă grație, cântându-și și singure melodiile.

Tradiționale sau noi, spontane sau organizate, dansurile populare românești ne spun ceva, au în esență rosturi care nu dezmint pe cele cu care au servit ele de veacuri pe om și societatea în păstrarea bunei rânduieli, cu care s-au înscris în istoria noastră culturală.

Pentru ca să spună astăzi ceea ce trebuie să spună în condițiile integrării lor în cultura contemporană, trebuie să știm bine și ceea ce au spus în trecut. Este condiția valorificării lor critice, a unei valorificări cu sens cultural adevărat.

Tango argentinian; o altă formă de comunicare

Un dans recent intrat în preferințele publicului român este tango-ul argentinian. Am observat că în ultimii doi ani au fost din ce în ce mai multe spectacole de tango, milongi și scoli de profil.

Tangoul s-a născut în Argentina, Buenos Aires, la sfârșitul secolului XIX în suburbiile sărace ale orașului care adăposteau un număr foarte mare de emigranți de pe toate continentele. Muzica de tango era foarte simplă, de acompaniament pentru versurile care exprimau bucuriile, iubirile și tristețile porteno-silor (numele locuitorilor Buenos Aires).

Dansul era simplu și monoton, se dansa pe străzi, spelunci și bordeluri. Pentru că numărul bărbaților era net superior, cuplurile de dansatori erau formate mai mult din bărbați.

Europenii au descoperit tangoul în bordelurile și spectacolele de cabaret din Buenos Aires iar la începutul secolului XX l-au adus la Paris în saloanele de dans. De aici s-a întors în Argentina cu o aură de eveniment monden.

Tangoul rămâne și în Europa ca dans de societate și va fi introdus mai târziu ca stil de dans în dansul sportiv. Perioada 1920-1950 este cunoscută ca epoca de aur a tangoului.

Muzica, dansul și literatura de tango au atins maturitatea artistică. Emulația Buenos Airesului a cuprins un număr neînchipuit de mare de virtuoși muzicieni, dansatori, poeți, artiști plastici și nu în ultimul rând locuitorii Buenos Airesului.

Milonga Milonga înseamnă o petrecere, un eveniment, la care se dansează tango. Prin extensie, milonga a ajuns să se refere și la locul (localul, clubul, restaurantul)

unde se danseză tango.

Tangoul trebuie privit ca un dans a cărui principală caracteristică este exprimarea trăirilor și a emoțiilor care te leagă de o anumită melodie, poate o iubire apărută din senin, poate o trădare, o amantă.

Improvizația este la mare rang în tango-ul argetinian; evident improvizație implică lipsa unor coregrafii prestabilite și capacitatea de a dansa orice figură dorești și poți, nicidecum inventarea de figuri în afara ritmului muzicii și caracterului dansului.

3.6. Tinerii comunică cel mai bine prin hip hop

Când vorbești despre cultura hip hop trebuie să vorbești și despre stiluri de dans, stiluri ce au evoluat pe străzi, toate plecând de la muzica hip hop (hip hop, soul/funk, house) sau care au evoluat ca o parte a culturii hip hop.

Curentul hip hop își are originea în Bronxul anilor ’70, când cel supranumit “The Godfather of Hip-Hop”, Afrika Bambaataa Asim, lider al minorității Zulu din Bronx, pune bazele unei puternice organizații numite Universal Zulu Nation, organizație care a stat la baza hip hop-ului.

Astăzi, multe școli de dans oferă cursuri de hip hop. Ele se pot axa pe un stil anume de dans cum ar fi b-boying sau pe mai multe. Deoarece hip hop-ul este un termen vast instructorul are multă libertate și spațiu pentru interpretare personală.

Coregraful/dansatorul are astfel libertatea de a se folosi de improvizație (interpretarea personală) precum și alte abilități dobândite din alte stiluri precum popping, locking, b-boying, etc.

La sfârșitul anilor ’80, când muzica hip-hop lua noi forme și subcultura hip hop evolua, noi stiluri de dans au început să apară.

Multe dintre ele fiind dansate în picioare în comparație cu breakdance-ul care se dansa mai mult la sol.

Între ani 1990 și 2000, în paralel cu evoluția muzicii hip hop, dansul a evoluat în forme noi, complexe și mai agresive. În timp ce breakdance-ul se bucură în continuare de popularitate, aceste noi stiluri de dans au adus multă inspirație stilurilor ce au urmat a fi create.

Clasificând aceste noi stiluri de dans ca fiind originale, după mulți ani s-a ajuns la crearea unor competiții internaționale cum ar fi Juste Debout, care includea hip hop new style ca fiind o categorie separată unde oameni dedicați îndeosebi acestui stil de dans să poată intra în competiție.

Pașii care fac parte din hip hop au luat naștere pe străzi, în cluburi, în orice fel de spații publice și în orice fel de spații unde se poate socializa (Buddha Stretch: “Hip hop, popping, locking, house dance, they all just social dance”) .

Ca și mișcare, pașii de old school și întregul stil de dans hip hop au la baza 2 groove-uri principale: bounce și rockin’. Printre acești pași de hip hop amintim: running man, new jack swing, step touch, cross step, reebok, alf, smurf, cabbage patch.

Un bun exemplu de pas care a luat naștere într-un spațiu public și mai exact într-un club este rooftop care s-a inventat în clubul cu numele Rooftop.

Stiluri de pe această latură care au apărut înaintea hip hop dance-ului (old school hip hop, new school hip hop, new style hip hop), și care au evoluat în paralel, dar și-au pus amprenta asupra acestui stil au fost: breakdance, popping, house și locking.

Dansatori reprezentativi hip hop: Henry Link, U.K., Fabrice, Salas, Niako, Marvin, Canon, Brian Green, Buddha Streetch.

Muzica: Redman, Snoop Dog, Busta Rhymes, Nelly etc.

De multe ori se face confuzia între new style hip hop și Studio Dance.

Studio Dance este un dans bazat numai pe coregrafie care a apărut pentru videoclipurile din America unde au fost aduși dansatori din mai multe stiluri unde pe baza anumitor tehnici din hip hop, popping, jazz, locking, etc. sau făcut coregrafii.

Studio Dance nu este hip hop. Dansatori precum Brian Green, Marjory, Henry Link, Salah, Mr. Wiggles spun despre Studio Dance că: “it’s not really a dance because there is no groove, no feeling” e doar poziție dupa poziție.

3.7 Tendințe noi de comunicare: house dance

"Undeva la începutul anilor ’80 în Chicago, Illinois, SUA apărea un nou stil de muzică: house.

Cu influențe din Funk, Disco și Soul, în combinație cu diverse elemente din alte stiluri, a devenit unul dintre cele mai apreciate genuri muzicale. Numele “House” provine de la “The Warehouse”, un cunoscut club din Chicago la vremea aceea.

Prin1982, 1983, din cauza numărului limitat de albume cu care puteau să lucreze, DJ – ii au început să mixeze muzica, punând mai mult break-uri din piese (aici e o asemănare cu piesele funk și scena de B-Boying), ca apoi să introducă pe lângă platane și mixer un Drum Machine, cu care își făceau singuri beat-urile.

Din acel moment, de la o simplă denumire a muzicii care era pusă într-un club, a ajuns numele unui nou gen muzical, iar cu timpul, s-a extins din Chicago în New York, New Jersey, restul Americii, după care global.

Muzica house s-a dezvoltat și a dat naștere unor noi sub-stiluri, de la Tech House, Afro House și Chill House până la ce numim azi Techno, Dance, Minimal și alte “muzici” pe care le auzim și pe la noi prin cluburi.

Contrar credințelor, house dance-ul există de mult mai mult timp decât muzica și nu își are originile în cultura hip-hop.

Originar din Chicago, locul din care a pornit și genul muzical, a evoluat mai mult pe scena underground din New York. S-a numit “House Dance” deoarece inițial a fost dansat mai mult în cluburi și spații închise spre deosebire de majoritatea stilurilor de dans urbane, care au pornit în stradă.

Influențele sunt dintr-o gamă foarte largă de stiluri de dans precum Afro, Jazz, Tap, Salsa, Capoiera, Top-Rock și Footwork din B-Boying mai tarziu și altele (Bebop, dansuri braziliene etc.). Deși nu a apărut în cultura Hip-Hop, mulți dintre dansatori au preluat stilul și l-au modelat de-a lungul timpului, iar ulterior a fost introdus în Street Dance.

Unul din elementele centrale din House Dance este “Jacking”. Pe la sfârșitul anilor 1980, Chip E. (The Godfather of House Music) a spus lumii “Time to Jack”. Jacking e un termen provenient din Chicago, folosit pentru a descrie mișcarea centrica din bazin a House-ului.

El reprezintă factorul de control în House Dance. E un mod care permite mișcări largi sau discrete, atât în spații mari cât și mici. Folosește tot corpul, nu numai picioarele și indiferent că e rapid sau lent, pe podea sau în aer, într-un lounge sau club, Jack-ul reprezintă fundația.

Footwork-ul, de mult o parte a dansului în New York, apare ca membru de onoare în House Dance.

Multe tehnici clasice, precum “Heel Toe”, Kicks, Taps, Cross Stepping sși Slide-uri vorbesc despre antologia dansului și a stilurilor care au contribuit la muzica pe care o numim House. Stomping, Skating, Jacking și alte forme (precum Wacking, Voguing, Swammy, etc.) sunt îmbinate cu footwork pentru a crea un sistem complet care adresează mecanica corpului, posturile și sincoparea în muzica house modernă.

Mulți din generația mijlocie de dansatori house au adus inovații și succesiune în footwork, dând posibilitatea să fie repetat și predat.

Influențați de mulți dansatori din perioada respectivă, precum Frankie, Story, Ramir și Kaheem, pionieri precum Brian “Footwork” Green, Caleaf “Loose Leaf” Sellers, Asia, Marjorie Smarth, Shan S., EJoe Wilson, Justice, “Brooklyn” Terry Wright și mulți alții au adus un nou vocabular pe scenă.

Unele dintre mișcările văzute des sunt tip-tap-toe, loose leg, hurdle, pas de bourree (influența din balet, adaptat, bineînțeles), Heel-Toe, combinate cu Kicks, Stomps, piruete și multi alți pasi.

Urmărtorul val de House Dancers a venit după explozia hip-hop. Cluburi mari precum The Tunnel puneau muzica pentru audiențe mixte, care includeau și house și hip-hop.

Pentru o parte din DJi, delimitarea muzicii de dans a fost văzută mai mult ca o schema de marketing, dar pentru dansatori a avut loc o evoluție. Mulți dintre dansatorii de hip-hop erau atrași de ritmurile și mesajele conținute în sound-ul muzicii house de atunci.

Muzica progresase până la a include Latin, African și diverse beat-uri electronice derivate din experimental jazz si DJ/producatori.

Pentru a dresa noi ritmuri, vechii pași de disco ai anilor ’70 au devenit infuzați cu hibrizi din tap, Latin, African și alte dansuri sociale și tradiționale. Combinația de Chicago Jack cu New York Footwork a devenit fundația pentru versiunea post-Loft a House Dance-ului.

Mulți dintre noii dansatori au împins limitele și au adăugat la materialul scenei house de-a lungul anilor. Mulți hibrizi și noi grupuri au luat forma din clubul de house și au folosit mișcarea house. Cyclone și crew-ul lui, cunoscuții Step Fenz, un B-Boy Crew prominent, combină house, b-boying și alte dansuri pentru a produce un arsenal letal de mișcări.

Și cu noi abilități și abordări proaspete, grupuri ca New Dance Fusion, GBA, Soul Sector, Flowology, O’Trip, Wanted Posse, Alma, Roots, Next Generation, Vissi și The House Dance Project urmăresc evoluția muzicii house cu mișcări, inovație și cultură."

Ipoteza de lucru

Iată prin urmare perspectivele pe care a vrut să le deschidă încercarea de față.

Recapitulând, vom încerca să înțelegem pe scurt de ce și cu ce scop au fost folosite toate aceste puncte de trecere.

În încercarea de a justifica teoria împărțită pe capitole, voi aminti importanța cronologică a celor trei domenii. Prima dată s-a folosit comunicarea ca și concept, de cuprindere a tuturor mijloacelor.

Am vorbit despre latura emoțională a acesteia, tocmai pentru a evidenția legătura strânsă dintre comunicare și audiență.

Pentru a înțelege alegerea metodei de comunicare, înaintea eforturilor sale, am ales să pun în evidență și noțiunile de afect dar și afect al comunicării prin dans.

Pornind de la comunicare, am făcut de asemenea, referire la mișcare; fiind suportul de unde vom analiza, într-un final, dansul.

Nu am zăbovit prea mult la fiecare stil de dans, amintindu-le însă pe cele mai importante.

Printre rândurile acestui capitol, am introdus și două subcapitol care definesc dansul din toate punctele de vedere; definiții ce fac trimitere la laturele comune dar vizibile ale dansului în general, cu precădere la discursul și nevoile acestuia de a comunica.

I-am mai dat dansului o definiție, caracteristici, cerințe și avantaje. Nelipsit din cadru, am introdus un subcapitol nevoii de a comunica prin dans.

Cronologic, lingvistic, social, aceste treceri pornind de la comunicare, au o importanță decisivă în argumentarea metodei de alegere a analizei.

Ca în oricare alt gen de comunicare, trebuie să existe și un discurs care face ca actul comunicațional să parcurgă pașii corecți către o transmitere cât mai eficientă al acestuia.

Discursul reprezintă mijlocul prin care un autor își poate transmite un mesaj. Mesajul mediatic poate fi înțeles ca un discurs general care amalgamează și focalizează cunoștințele și credințele despre ce a fost, este și ar trebui să fie, evident cu accentuarea prezentului, dar fără excluderea memoriei și prospectivei.

Daniela Rovența-Frumușani vorbește într-una din carțile sale despre "discursul mediatic definit în sens larg ca enunțare despre realitatea socială și caracterizat de diversitate, polimorfism și ubicuitate".

Când vorbim de discurs, din start implicăm limbajul.

"A înțelege limbajul discursului înseamnă a înțelege lumea care îl generează, iar pentru a înțelege lumea trebuie să depășim cadrele lingvisticii".

Limbajul este mai mult decât un stoc de cuvinte, este un instrument și o emblemă a puterii ce încearcă să fie acaparată (Michel Foucault consideră că puterea asupra lumii este una dintre cele mai importante dimensiuni ale puterii).

Întorcându-ne la analiza discursului observăm că înainte de construcția lui, autorul își pune problema efectului și a reușințelor acestuia.

"Analiza discursului nu trebuie doar să explice de ce anumite enunțuri și nu altele au fost perfecte,ci să dea seamă despre modul în care acele anunțuri au mobilizat forțe, au influențat rețele sociale".

Astfel, discursul își exprimă valoarea nu ca și construcție ci ca abordare și efect.

"De fapt, când vorbim astăzi de lingvistica discursului avem în vedere nu o disciplină cu un obiect bine determinat, ci un ansamblu de cercatări care abordează limbajul plasând în prim plan activitatea subiecților, dinamica enunțiativă, relația cu contextul social".

Ceea ce observă autoarea Daniela R. Frumușani este că se simte pe zi ce trece, o tendință către juvenilizare, privatizare, sexualizare, desticizare, în schimbul sferei publice a epocilor luminilor.

Tematicile viața privată, sănătate, modă, corporalitate, loisir, sunt percepute ca noul jurnalism. "Aceste aspecte au înlocuit discursul informativ modern organizat în jurul a patru nuclee narative: conflict (război, securitate internă și internațională, apărare), progres (buget, economie, industrie), competiție (de la sport la cultură), accidente (dezastre, anomalii, inovații)".

Diferența de discurs o face persoana la care acesta trebuie să ajungă. Men naturally think in abstract concepts, women think in pictures.

Și din nou, ajungem la poziționarea unui text în fața sexelor (masculin și feminin).

Așadar, discursul este canalul de transmitere a ideilor.

Idei ce influențează odată trecute de granița construirii.

Am observat așadar, care sunt cele mai relevante stiluri de dans, cu ajutorul cărora

vom parcurge în cele ce urmează analiza comunicării prin dans.

De la dansurile populare care reprezintă tradiția poporului român și până la house dance, stil modern de dans executat îndeosebi de generația tânără, vom avea un instrument plauzibil și tangibil de analiză, în încercarea de a răspunde la întrebarea ce comunicăm prin dans?

Astfel, emisiunea Dansez pentru tine, va reprezenta instrumentul principal cu ajutorul căruia vom confirma sau infirma ipoteza de lucru, inițiată încă din primul capitol al lucrării Comunicarea prin dans: Indiferent de stilul de dans ales, de regulă, prin dans, comunicăm emoție.

Lucrarea de față, își propune o lărgire a cunoașterii, modificând senzația că toate metodele de comunicare asupra cărora ne-am obișnuit să ne îndreptăm privirea și care, aproape fără excepție, ne vin mai la îndemână, părându-ne normal, nu epuizează totul și că, în privința teoriilor curente, ele nu reușesc nici măcar să atingă în trecut ceea ce este cu adevărat important; o altfel de comunicare: dansul.

În plus, lucrarea poate reprezenta o cărămidă solidă, în construcția oricărei extinderi a subiectului.

Nu în ultimul rând, își propune schimbare de atitudine.

Capitolul IV

COMUNICAREA PRIN DANS; EMISIUNEA DANSEZ PENTRU TINE

4.1 Tematica emisiunii Dansez pentru tine

"Dansez pentru tine este o emisiune produsă și difuzată pe postul de televiziune PRO TV, prezentată și moderată de Ștefan Bănică junior și Iulia Vântu.

A fost cel mai urmărit show de divertisment din România în ultimii ani conform audiențelor (cele 17 emisiuni Dansez pentru tine difuzate în 2008 au înregistrat o audiență medie 7,7%).

În anul 2011 a ajuns la cel de-al unsprezece – lea sezon.

Versiunea originală a showului a fost creată de televiziunea spaniolă Televisa."

Emisiunea și-a început difuzarea în luna martie a anului 2006.

Juriul acestei emisiuni este compus din:

Mihai Petre care jurizează impresia tehnică la Dansez pentru tine;

Emilia Popescu care acordă note pentru impresia artistică la Dansez pentru tine;

Cornel Patrichi punctează coregrafia la Dansez pentru tine;

Wilmark punctează originalitatea dansurilor la Dansez pentru tine;

Beatrice Rancea punctează spectaculozitatea la Dansez pentru tine.

Astfel, emisiunea Dansez pentru tine sete o emisiune de divertisment în care un

număr dat de concurenți, au ca parteneri de scenă, câte o vedetă. Vedeta se schimbă de la sezon la altul.

De regulă, modul de alegere al vedetelor nu este unul la nimereală, organizatorii emisiunii mizând pe simpatia și carisma pe care vedetele o au în fața publicului larg; de exemplu, persoane care nu par la prima vedere că s-ar descurca vreodată la dans, ele fiind concretizate datorita unui alt domeniu.

Împreună, concurenții emisiunii luptă prin prisma dansului, să câștige loialitatea publicului care, la rându-i, trebuie să voteze cazul care îi sensibilizează cel mai mult, astfel, în urma clasării echipelor într-un clasament în care contează atât voturile publicului cât și votul pe care juriul îl exercită, vor câștiga un premiu ce constă într-o sumă de bani.

Trebuie să reținem că în ciuda faptului că fiecare dintre concurenți prezintă și dansează pentru un caz înduioșător, nu acesta este mesajul pe care fiecare stil de dans îl transmite.

Acesta este scopul dansului; să nu existe confuzii între cele două roluri total diferite.

Și atunci, care este mesajul dansurilor?

Cum am stabilit în capitolele precedente, oamenii pot comunica prin dans. În emisiunea Dansez pentru tine, se comunică în funcție de stilul de dans executat, voioșie, energie, tristețe, glorie, viață.

Fiecare dans caută să transmită mai mult sau mai puțin, mai profesionist sau mai puțin bine executat, o emoție.

Emoție care, la finalul emisiunii, sensibilizează publicul și îi dă curajul să voteze echipa favorită, aflându-și câștigătorii în final.

Emisiunea este difuzată la TV, iar acest lucru nu împiedică prea tare audiența să înțeleagă și să perceapă mesajul transmis.

În cele ce urmează, vom încerca o analiză a două stiluri de dans, prezentate în emisiunea Dansez pentru tine, în urma cărora ne vom putea trage concluziile.

Dar înainte de aceasta, trebuie să reușim să cunoaștem mai bine conceptul de Dansez pentru tine.

4.2 Analiza emisiunii Dansez pentru tine

Emoția scondată de la publicul Dansez pentru tine vizează în aceste condiții nu numai identificarea de natură afectiză, ci și o componentă cognitivă, care întărește procesul de fidelizare cu valorile promovate de conținutul programului.

Demn de reținut este faptul că același format, care a atras audiențe record în toate țările importatoare, a suferit modificări de la o situație la alta.

Emisiunea este prezentată sub același format și în alte țări precum Germania, Spania, Argentina, Marea Britanie etc.

Un exemplu în acest sens este emisiunea Dansez pentru tine, difuzată în Argentina care reușește să șocheze cu nonconformismul vedetelor și felul în care dansurile reușesc să scoată la iveală mesaje cu tente mai mult sexuale decât culturale; fiecare sti de dans, căutând să incită mai mult.

Preferințele publicului român se situează undeva spre vârful piramidei lui Maslow, sunt nevoi de ordin psihologic, țin de un anumit statut material, care permite asimilarea unor astfel de valori simbolice.

La spanioli primează veseli și spectacolul, la noi primează drama și spectacolul aferent.

Percepția selectivă a publicului român face ca mesajele construite pe baza satisfacerii nevoilor de statut să fie respinse în cea mai mare parte. Consumatorii din România, în general, caută să-și satisfacă pulsurile biologice, mai presus decât pe cele psihice.

Seducția Dansez pentru tine funcționează tot pe principiul creării unei dispoziții afective, prin urmare vorbim despre același registru psihologic, experiențial, mai degrabă, dar de altă natură. Cum publicul – țintă este reprezentat de persoane de toate vârstele, majoritatea inactive din punct de vedere social, sentimentele exploatate fac parte di gama compasiune, iar când se optează pentru bucurie, atunci este rezultatul rezolvării unei nevoi ce ține de zona biologică a ființei umane.

O altă caracteristică definitorie pentru emisiunea Dansez pentru tine este opțiunea pentru prezentatori. Imaginile gazdelor din România descriu personalități consacrate; un bărbat cu o experiență vastă în domeniul dansului, teatru și muzică.

Acestea funcționează ca un halou asupra credibilității în rândul publicului.

Vârsta impune respect și susține imaginea confidentului, a celui care ascultă experiențe de viață și poate da sfaturi, mai mult, poate schimba destine cu ajutorul implicării în show.

Iulia Vântu este o tânără talentată, frumoasă, dar lipsită de experiență.

Imaginea ei propune un set de valori bazate pe dorința de refugiu a publicului într-o lume mai bună, o lume aproape ireală, în care binele învinge întotdeauna răul.

Prezentatoarea este garantul acestei dimensiuni, întruchipând calitățile unei "zâne" cu puteri tămăduitoare.

Emisiunea Dansez pentru tine este difuzată în fiecare vineri, in Prime Time.

Încă de la difuzarea primului sezon, emisiunea reușește să devanseze concurența în fiecare seară de vineri. Audiențele înregistrate de-a lungul timpului au atins cote record.

Identificarea imaginii formatului cu prezentatoarea și vedetele care participă în calitate de parteneri ai concurenților se face simțită de la început.

Poziționarea ca lider de piață a emisiunii folosește ca arme imaginea puternică a prezentatoarilor, numele deopotrivă sugestiv pentru caracteristicile produsului mediatic și ușor de memorat, precum și unicitatea competitivă a formatului.

Ambalajul de prezentare contribuie la conturarea personalității brandului și la lupta pentru un loc distinct în mintea publicului: decor fastuos, echipa de balet, cuplul de prezentatori și povești dramatice de viață.

Plus, dansul.

Implicarea socială a vedetelor și a formatului Dansez pentru tine, se va intensifica pe parcurs și sub alte formule și vor constitui una dintre principalele strategii de relansare pe piață.

Numele programului satisface ceea ce specialiștii consideră esențial pentru construirea unui format de succes: Dansez pentru tine, însumează o serie de înțelesuri și promisiuni pe care formatul le sugerează în acord cu conținutu său.

Titlul trimite la aspectul ludic, jovial specific unui format de divertisment. Numele simplu, sonor, sugerează categoria de public căruia i se adresează

produsul: oameni cu o pregătire intelectuală medie.

Imaginea prezentatorilor era deja cunoscută publicului, într-o altă ipostază: Ștefan Bănică Jr. ca și interpret de muzică rock și Iulia Vântu, prezentatoare de știri.

Identitatea acestora în legătură cu noua imagine, așa cum se conturase în mintea publicului, implică două tăișuri: pe de o parte o notorietate de bun augur pentru un produs mediatic nou, pe de altă parte asocierea cu imaginea rigidă, inflexibilă a prezentatorilor de știri, incapabilă cu personalitatea gazdelor pentru programele de divertisment. Riscul asumat de producător a însumat o lovitură de succes.

Dansez pentru tine în România a însemnat penetrarea unei piețe deosebit de atrăgătoare și ofertarea unui produs perfect pliabil pe psihologia și comportamentul de consum al publicului țintă, în materie de divertisment.

Din punct de vedere cultural și al claselor sociale, publicul emisiunii se caracterizează prin apartenență la o categorie nevoiașă, inferioară, ale căror valori sunt bazate pe dorința de evadare într-un spațiu mai luminos decât propriul destin, în credința că există generozitate și solidaritate umană, miracole și posibilitatea de a rezolva peste noapte probleme existențiale.

Publicul român, în general, este încă un consumator industrial.

Situația politică și economică aflată în tranziție în perioada postdecembristă și până în zilele noastre, a determinat mutații în mentalitatea colectivă care s-au soldat cu sensibilități la nivelul simțului practic, al progresului, confortului exterior sau spiritului tineresc.

Destabilizările din planul social au marcat și planul afectiv, psihologic al populației. Și cel mai ieftin li mai la îndemână mod de a-și exterioriza emoțiile, de a da frâu liber sentimentelor prin identificarea cu personaje – model, este evident televizorul.

Valorile împărtășite de clasele sociale care consumă acest tip de divertisment melodramatic în timpul liber, sunt legate de condiția lor materială, de ocupația, sau mai degrabă lipsa de ocupație, nivelul de educație. Oamenii vor să râdă și să plângă, să fie mai emoționați și furioși. Partea umană a devenit foarte importantă și datorită minimalizării importanței acesteia pe măsură ce s-a înregistrat progresul tehnologic.

Stilul de viață al publicului țintă vizat de producție se portretizează prin categorii de oameni credincioși, tradiționaliști, conservatori sau nevoiași, dar și realizatori. Aceștia manifestă ca motivație de consum nevoi de siguranță și nevoi sociale. Sunt oameni care asimilând valorile produsului, își induc o stare de procteție față de grijile exterioare, și în același timp capătă sentimentul de apartenență la o lume principală, guvernată de dragoste, generozitate și solidaritate.

Prin urmare, consumatorul de Dansez pentru tine nu își satisface numai dorința de relaxare și distracție, ca în cazul altor producții de divertisment, ci aderă în același timp la o serie de valori sociale pe care formatul le promovează.

Atunci când analizăm motivațiile și atitudinile manifestate de public, nu putem să omitem implicațiile determinate în mintea consumatorilor de către imaginea prezentatorilor. Diverse studii arată că femeile tinere între 25 – 30 urmăresc emisiunea pentru a se informa cu privire la ținuta vestimentară a Iuliei Vântu.

Există și o altă categorie care fidelizează în special cu echipa de balet, dar în general, în topul preferințelor e clasează dansul și poveștile pe care concurenții le transmit audienței pentru a sensibiliza.

Pro TV, ajunge astfel pe primul loc datorită emisiunii de vineri seara.

Dovada de provovare continuă a formatului prin noi stiluri de dans și vedete care mai de care, câștigă procente însemnate și a demonstrat o realitate pe care producătorii moderni o știu și o iau în calcul: identitatea unui brand, trebuie întreținută și în caz de necesitate, reinventată.

Concurența este un factor care se poate intensifica, iar publicul un consumator cu o dinamică, ce nu permite stagnarea.

Cele mai de succes tematici abordate de emisiunile de divertisment sunt legate de zona afectivă, sentimentală a auditorului. O intrigă, o situație dramatică, o suferință din dragoste, atrag interesul publicului larg; auditoriul din România este amator de sentimentalisme.

Am observat, totuși, că nu orice fel de emoție poate determina publicul să aleagă un anumit program televizat. Dozajul trebuie să fie programat, alternat, precum și lucrurile care țin de intimitate.

Întrucât publicul amator de trăiri sentimentale este compus în mare parte din persoanele adulte, trecute de treizeci de ani, acesta va sancționa excesul de sexualitate sau lipsa de moralitate a eventualelor mesaje transmise prin intermediul formatelor de televiziune, gen people show.

4.3 Analiza comunicării prin stilurile de dans prezentate în emisiunea Dansez pentru tine

De-a lungul a mai multe sezoane, emisiunea Dansez pentru tine a reușit să scoată în evidență importanta a mai multe stiluri de dans, aducând la cunoștință publicului, nu numai mișcările tehnice ce trebuiesc executate într-o astfel de situație ci și spectaculozitatea pe care acestea o impun.

În cele ce urmează, pentru a reuși o concluzie cât mai obiectivă a domeniului studiat, vom căuta să analizăm dansul, prin prisma comunicării și a ceea ce transmite acesta.

Desigur, ne vom lega de mișcările tehnice pentru a desluși mesajul din spatele fiecăruia.

În sezonul anului 2010, una dintre echipele favorite ale publicului a fost cea condusă de Jean de la Craiova.

Partenera sa, Sandra Neacșu, a prezentat la vremea aceea o alură perfectă pentru un sportiv, care a ajutat-o cu desăvârșire în orice mișcare de dans executată.

În data de 23 noiembrie 2010, Jean de la Craiova și Sandra Neacșu au interpretat hip hop, pe scena de la Dansez pentru tine.

Un rol foarte important în acest stil de dans, interpretat de către cei doi, il au semnele legate de mișcare, gesturi, mimică și postură. Unitătile gestuale elementare lipsite de semnificație, ca cele prezente în hip hop, sunt denumite kineme iar gesturile semnificative, analoage morfemelor, din comunicarea lingvistică poartă numele de kinemorfeme. Acest tip de dansul, dintre domeniile artei este cel mai legat de aceste forme de comunicare. În dansul interpretat de către cei doi, expresia devine controlată, deliberată și corespunzătoare caracterului și spiritului acestuia.

Prin mimică este transmisă către public starea psihică interioară a dansatorului. În consecință starea de spirit a dansatorului va influența mesajul dansului.

Vestimentația pe care cei doi o poartă pe întreaga perioadă a dansului, duce cu gândul la libertate, deliberare de orice constrângere, idea că cei care dansează sunt puternici prin ceea ce simt și felul în care se exprimă.

Pentru autorii dansului, nu contează prejudecățile, hip hop-ul, fiind un til de dans îndrăzneț care ajută pentru cei care nu au curaj să se exprime altfel.

Hip hop-ul interpretat de Jean de la Craiova și Sandra Neacșu, permite mișcari ritmice de o energie debordantă; este imposibil să stai pe loc și să nu participi la ceea ce fac ei.

Contactul vizual, admite faptul că partenerii sunt mai mult decât colegi de scenă. Ei trăiesc împreună spiritul pe care hip hop-ul îi face să se dezlănțuie.

"Spune-mi ce stil de dans preferi ca să îți spun cine ești", poate fi folosită și aici pentru că, într-adevăr, în funcție de genul de dans care ți se potrivește poți descrie o persoană.

Atât Jean de la Craiova cât și Sandra Neacșu, s-au dovedit a fi persoane rebele, gata de acțiune, cărora le place să trăiască viața, cu un simț al umorului bine dezvoltat etc.

Mișcările sunt pline de ritm, ele fiind executate repede. Faptul că există similaritate și între mișcări ne duce gândul că acest stil de dans, deși necesită muncă, transmite mai mult atunci când două sau mai multe persoane execută același tip de mișcări.

Fiecare dintre cei doi protagoniști se manifestă diferit, la un moment dat, exteriorizându-și de o manieră particulară sentimentele și gândurile prin acțiuni, atitudini și gesturi caracteristice. Prin aceste mișcări Jean și Sandra își exprimă aspectele ireductibile ale personalității sale și influențele sociale.

Astfel, cei doi dansatori, execută același program coregrafic generând involuntar în mișcarea lor, elemente particulare. Este probabil ca protagoniștii să fie influențați și de stările lor sufletești care își pun amprenta asupra dansului lor.

Astfel, înțelegem că hip hop-ul este o modalitate prin care comunicăm starea noastră de spirit; felul în care sufletul nostrum se simte acum.

O mare importanță asupra formării psihice a individului din audiență o are felul în care protagonistul dansului se simte atunci când comunică prin dans.

Hip hop-ul te face să te simți un învingător; aceasta este atitudinea pe care Jean și Sandra o afișează pe toată perioada dansului, din cadrul emisiunii Dansez pentru tine.

Aceasta se vede din comportamentul, privirea, gesturile și postura dansatorilor.
Fenomenele psihice sunt toate legate de motricitate. Ideea de mișcare este însoțită în general de realizarea ei totală sau parțială.

Astfel deducem din nou, că există o corelare strânsă între ideea unei tendințe motrice și realizarea musculară efectivă a acestei mișcări.

Dar nu numai ideea de mișcare este însoțită de gesturi ci și stările sufletești sunt transpuse în plan corporal prin expresii de mișcare.

Graficul mișcării respiratorii este unul de-a dreptul impresionant, deoarece hip hop-ul necesită efort și mișcare multă.

De aici, rezultă că fiecare individ imprimă mișcării sale un ritm și o nuanță particulară care pot servi la definirea și identificarea sa.

Acest dans i s-a potrivit de minune lui Jean de la Craiova care nu părea deloc o persoană care să știe să danseze, cu atât mai mult, hip hop, un stil de dans care cere puțină duritate.

Iar acest lucru, a conferit atât echipei compuse de Jean și Sandra cât și întregii emisiuni, caracterul de show.

Reacția publicului fiind una pe măsură.

Melodiile pe care se realizează hip hop-ul, sunt melodii de cartier, prezente în anumite părți mărginașe ale unor străzi principale, acolo unde stau de obicei, găștile de indivizi care vor să iasă dintr-o societate impusă, una birocratică; ei dorind să nu fie conduși de nimeni și nimic.

În dansul intrepretat la Dansez pentru tine, Jean și Sandra au arătat că pentru a intrepreta hip hop, este nevoie de mult sport. Protagoniștii trebuie să fie flexibili și elastici, pentru a interpreta cât mai bine mișcările acestui stil de dans.

De asemenea, în dansul interpretat de cei doi, apar și elemente moderne de hip hop, aducând acest dans mai aproape de zilele noastre.

Neluând în seamă, voturile și analiza juriului, căutăm să înțelegem ceea ce dansul hip hop a transmis prin reacția publicului și a elementelor de comunicare.

Conform principiului expresivității, oricărei mișcări interioare îi corespunde o mișcare corporală analoagă. Majoritatea acestor mișcări se produc involuntar, însă în mod progresiv în paralel cu anumite mișcări ce-și vor păstra caracterul spontan și natural, protagoniștii își vor însuși în mod conștient aceste mișcări și le vor dezvolta devenind gesturi semnificative și intenționate.

Acestea dobândesc o semnificație mai înaltă prin care Jean și Sandra se raportează voluntar și constient la ambianța pe care aceștia o trăiesc.

Mișcările pe care le execută dansatorii în timpul dansului lor sunt mișcări simbolice.

Prin intermediul acestora Jean și Sandra încearcă să redea caracterul și spiritul dansului. Astfel, dansatorii trebuie să exprime conform percepției generale o atmosferă încărcată de ritm și nebunie spirituală, mișcările fiind în consecință simple, naturale, curtenitoare la adresa audienței.

De asemeni, mișcările simbolice implică imaginație și gândire, vedeta și partenera acestuia trebuind să gândească efectul mișcării pe care vrea să o execute pentru ca gesturile sale să transmită publicului mesajul dorit.

Semnalizarea reprezintă un fenomen natural iar semnificația este o creație culturală.

Dansul este compus din mișcare corporală, gest și expresie. Dintre acestea gestul joacă un rol foarte important în realizarea programului coregrafic; iar cei doi, execută aproape perfect jocul coregrafic care le-a fost adus cunoștințelor și eforturilor sale.

Emblemele realizate în acest stil de dans, reprezintă gesturi care țin locul cuvintelor și pot constitui un limbaj de sine stătător, de aceea publicul reacționează mai bine.

Dansatorii folosesc emblemele în compunerea coregrafiei pentru a transmite publicului mesajul dorit.

În “hip hop” dansatorii redau atmosfera unei străzi din cartier și în cosecință gesturile sale vor fi cele ale unui tip dintr-o gașcă care caută să se exprime liber, fără rețineri.

În ceea ce privește acest dans existădouă căi ale comunicării gestuale:
1. Internă; are loc între eroii dansului

2. Comunicare externă; prin care mesajul ajunge la cunoștința publicului.

Rațiunea spectacolului se datorează celei din urmă însă ea nu poate exista fără cea dintii.
Gesturile pot fi analizate și din punctul de vedere al energiei, ele fiind energice și accentuate; vitezei- fiind grăbite (viteza variază de la dans la dans și chiar în cadrul aceluiași dans în funcție de tempoul acestuia.)

În general, expresivitatea este nativă dar ea include fără îndoială și trăsături dobândite ținând de obișnuință, dexteritate și chiar autocontrol.

În sensul ei specific expresivitatea pe care Jean de la Craiova și Sandra o manifestă, apare ca o însușire aptitudinală complexă pe care o dobândim cu scopul de a proiecta în plan mental și de a exprima adecvat și sugestiv o situație, o idee sau o stare psihică.

Expresivitatea nu numai că face parte din dans dar am putea spune că nimic nu o pune în valoare decât carisma cu care Jean este învestit.

Mijloacele de expresie sunt mimica și postura. Expresia mimică reprezintă terenul celor mai bogate investigații, aceasta având două principale componente reprezentând ochii și gura.

Expresia ochilor este foarte importantă, de multe ori ea trădând sentimentele ce se ascund în spatele mișcării dansatorilor Jean și Sandra, dar putând în același timp și să dea mai multă substanță dansului.

Pentru aceasta, dansatorii recurg la expresii specifice care au rolul de a accentua mesajul și de al face mai inteligibil.

Felul în care cei doi stau poate fi un indicator foarte bun al stării fizice și psihice în care se află și poate servi ca o formă deliberată de comunicare.

De asemeni, poziția corpului le trădeză obiceiurile, profesia, educația. Astfel, Jean adoptă o postură echilibrată și în viața particulară nu numai pe scenă.

Revenind la vestimentație, aceasta este o cale de a comunica publicului că purtătorul trebuie să îndeplinească un anumit rol și are un anumit statut. Vestimentația poate ajuta publicul să înțeleagă mai ușor mesajul pe care vrea să-l transmită dansatorul completând în acest sens informația.

Comunicarea scenică în dansul interpretat de Jean de la Craiova și Sandra Neacșu, în emisiunea Dansez pentru tine, constituie legătura organică între desfășurarea unei succesiuni de acțiuni fizice, expresive, justificate anterior și modul în care spectatorul va putea în cadrul general al înțelegerii mesajului artistic să retrăiască imaginativ și afectiv viața sufletească a personajului (dansatorului).

Dansatorii transmit stările, trăirile și emoțiile dansului său prin intermediul mimicii, gesturilor, expresivității și posturii lor.

Hip hop-ul este o formă de comunicare care are loc, în primul rând, între dansatori și corpul lor, apoi între aceștia și ceilalți oameni. Este o formă de comunicare ce cuprinde semne legate de mișcare, gesturi, mimică și postură.

Fiecare dintre noi se manifestă și își exteriorizează sentimentele și gândurile în mod diferit, prin acțiuni, atitudini și gesturi. Prin mișcările lor, Jean și Sandra îșidezvăluie personalitatea și influențele pe care societatea le-a avut asupra sa.

Deși are un caz trsit, Sandra nu se dezminte și u se lasă influențată de sentimentele negative, reușind astfel un dans impecabil; fapt ce demonstrează că dansul este și un medicament pentru răni mai puțin ușoare.

Nu contează ce simți, sau cât de trist ești, mișcările hip hop-ului te ajută să te eliberezi de treisteți și să revii pentru câteva minute la o stare de care ai nevoie.

De regulă, transmiți acea stare și celor pentru care dansezi.

Dansul îți impune acea stare de joc , de liber acces pe tărâmul imaginației, unde totul este posibil prin improvizație, unde problemele îți apar mai altfel, unde stereotipurile și blocajele se pierd în varietatea posibilităților (un prim pas spre rezolvarea conflictului intern), și acea stare de deschidere spre ceilalți (primul pas spre rezolvarea conflictului cu celălalt).

Dansez pentru tine nu este o emisiune în care tristețea și problemele concurenților devin subiectul principal. Desigur, nu trebuie uitat faptul că acesta este scopul emisiunii, ca cel mai bun să câștige o sumă de bani pentru a ajuta un caz deosebit.

Dar este o emisiune de diverstisment în care 90% îl ocupă partea de dans.

Dansul devine astfel o formă de comunicare a cazului, a poveștii. Dar nu una fizică, căci, de-a lungul întregului sezon, concurenții prezintă mai multe stiluri de dans și acest fapt îi face să se diferențieze.

Faptul că se aleg vedete carismatice, cu succes la public pentru a interpreta dansurile propuse, nu face altceva decât să aducă un plus de atmosferă show-ului, pentru că nu lipsesc surprizele din partea celor despre care nu se credea deloc că ar putea să danseze, dar și dansuri executate perfect, peste așteptări.

În ceea ce privește evoluția perechii compuse din Jean de la Craiova și Sandrei Neacșu, trebuie remarcat faptul că aceasta arată spectaculos, nimeni dându-i șanse reale lui Jean să câștige.

Interpretarea dansului hip hop, a scos în evidență abilitățile artistice pe care cei doi dansatori amatori le posedă.

S-a demonstrat că hip hopul i se adresează unui anume tip de persoane; una plină de umor, care știa să ia lucrurile ca atare, o persoană care îndraznește și ar fi în stare să se lupte prin dans ca să câștige drepturile care i se cuvin etc.

În emisiunea Dansez pentru tine, Jean de la Craiova și Sandra Neacșu au transmis prin dans, emoția unei noi idei: fii ca noi și vei învinge orice.

Nu promovează o nouă cultură, ci un stil de viață.

Dansul nu are nimic de a face cu cazul în sine; repetăm, pe parcursul unui întreg sezon, concurenții au trebuit să interpreteze mai multe stiluri de dans.

Interpreții acestui dans au arătat publicului că nimeni nu poate sta deoparte la hip hop și că acest stil de dans este o atitudine, pe care toți învingătorii trebuie să o adopte.

Astfel, Dansez pentru tine, devine un ring al celor care caută să exprime gânduri, atitudini și idei noi despre ei sau ceea ce îi înconjoară.

Dansul este singura lor modlitate de a supraviețui într-o lume în care prea multe cuvinte spun nimic, sau lipsa lor ne aduc din ce în ce mai multe întrebări.

Concluzii

Dansul este cea mai veche formă de exprimare umană, nu se știe cu exactitate când a apărut în viața oamenilor, însă acesta s-a dezvoltat, mai întâi, având un caracter ritualic pentru ca mai târziu să devină o formă de comunicare nonverbală, căpătând o tentă senzuală. Această arta ce reflectă mișcarea trupului omenesc ne dezvăluie emoțiile, stările sufletești, gândurile.

Dansul ar putea fi considerat un mijloc de socializare sau chiar de seducție. Dansul dintre domeniile artei este cel mai legat de aceste forme de comunicare. În dans expresia devine controlată, deliberată și corespunzătoare caracterului și spiritului acestuia. Prin mimică este transmisă către public starea psihică interioară a dansatorului.

În consecință starea de spirit a dansatorului va influența mesajul dansului.

În emisiunea Dansez pentru tine, concurenții socializează cu publicul pe care aceștia mizează pentru câștigarea poziției într-un clasament care contează la final.

Dansul devine principala metodă de transmitere a emoțiilor pe care concurenții le resimt de dinainte de a transmite ceva audienței.

Fiecare emisiune aduce cu sine un alt stil de dans. La rându-i, fiecare stil de dans, transmite un alt mesaj; în funcție de ceea ce trebuie să interpreteze, dansatorii comunică altceva audienței.

Hip hop-ul efectuat de Jean de la Craiova și Sandra Neacșu au transmis emoția unei noi idei: fii ca noi și vei învinge orice.

Atitudinea pe care o promovează prin dans ia rolul unui mesaj clar și destul de convingător. Felul în care execută mișcările acestui stil de dans vorbesc de la sine despre cât de siguri par pe ei și pe situație. Aceștia caută să transmită că nu este nimic care să îi controleze, ci mai degrabă, prin atitudinea lor, se pot descurca în orice împrejurare, dimpotrivă, făcând din orice situație un fapt normal și obișnuit al naturii.

Hip hop-ul interpretat de concurenții de la Dansez pentru tine, nu promovează o nouă cultură, ci un stil de viață.

Iar felul în care Jean și Sandra reușesc să îl interpreteze, este rezultatul pe care aceștia îl dobândesc.

Cu cât execută mai corect mișcările, cu atât dansul pare real, lipsit de stereoptipuri, de mișcări coregrafice fixe care caută să manipuleze un public în luarea unei decizii favorabile lor.

Cu cât reușsesc să transpună hip hop-ul într-un mesaj concret și obiectiv, cu atât dansatorii vor obține rezultatul pe care și-l doresc.

Și această concluzie este demonstrată de faptul că, câștigătorii sezonului 8, au fost Jean de la Craiova și Sandra Neacșu.

Bibliografie

Adela, Rogijunaru, Comunicare și cultură, Ed. Tritonic, București, 2006

Alexandre, C., Dictionnaire grec – francais, Ed 22, Paris, 1886

Bernard, Rimé, Comunicarea socială a emoțiilor, Ed. Trei, București, 2007

Baudrillard, J. – Le Nouveau Politis, Nr.18, mai-iunie 1994

Cayrou. G., Le francais classique. Lexique de la langue francaise du XVII siecle, Paris, 1924

Christophe, V., Di Giacomo, J.P., Contenu du partage social secondaire suite á un episode émotionnel négatif ou positif, date nepublicate, 1995

Cotoară, Daniela, Tîrziman, Elena, Aspecte ale comunicării în domeniul socio-uman, București, Ed. Universității din București, 2004

Daniela, Rovența-Frumușani, Analiza Discursului, Editura Tritonic, București, 2005

Dicționarul Explicativ Român, Editura Academiei, București, 1975

Cf. Doina, Mihaela, POPA, Comunicare&Comunicare organizațională, Iasi, Ed. Performantica, 2008

Dobrescu, Emilian, Sociologia comunicării, București, Ed. Victor, 1998

Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, 1996 și Petcu, Marian Sociologia mass media, 2002

E., Goffman, Les rites d’interaction, Paris, Ed. de Minuit, 1974

F., Flahaut, La parole intermédiaire., Paris, Seuil 1978

Frijda, N., The emotions, Cambridge, Cambridge University Press, 1986

Frijda, N. M., Van, Goozen S., Mesquita, B. Și Sonnemans, J. The duration of affective phenomena or emotions, sentiments and passions, Ed. International Review of Emotion (vol 1), 1991

George, Mandler, Mind and body: Psychology of emotion and stress, New York, Norton, 1984

Harlow H. F., Love in infant monkeys, Scientific American, 1959

Jean, Claude, Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Editura Polirom, Iași

Landis, C., Hunt W. A., The starle pattern, New York, Farrar & Rinehart, 1939

Maingueanu, Dominigue, L'analyse du discours. Itroduction aux lectures d'archive, Editura Hachette, Paris, 1991

Mehrabian, M, Weiner, Decoding of inconsistent communication, 1975

Mihai, Dinu, Comunicarea, Editura Științifică, București, 1997

Milcu, Marius – Psihologia relațiilor interpersonale, Iași, Ed. Polirom, 2008

Mucchielli, Alex – Arta de a influența, Iași, Ed. Polirom, 2002

Perpelea, Corpul comunicării provocate, Ed. Expert, 2002

René, Descartes, Pasiunile sufletului, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Dicționarul Oxford, 1933

Rimé, B., Charlet V., Nils F., Adolescents’ partners for the social sharing of emotion, Catholic University of Louvain, Belgium, 2004

Rimé B., Noel P., Philippot P., Épisode émotionnel, réminiscences cognitives et réminiscences sociales, Cahiers internationaux de psychologie sociale, 1991

Schiffrin, Deborah, Approachers to Discourse, Editura Blackwell Publishers, Oxford & Cambridge, 1944

Walter, Cannon , The James – Lange theory of emotions: A critical examination and an alternative theory, American Journal of Psychologz, 1927

Weick, K., Sensemaking in organizations, Thousand Oaks, CA, Sage, 1995

Wikipedia

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-12-17/totul-despre-dans.html

http://www.streetdance.ro/despre-dans.html

www.bunastareacum.ro

Bibliografie

Adela, Rogijunaru, Comunicare și cultură, Ed. Tritonic, București, 2006

Alexandre, C., Dictionnaire grec – francais, Ed 22, Paris, 1886

Bernard, Rimé, Comunicarea socială a emoțiilor, Ed. Trei, București, 2007

Baudrillard, J. – Le Nouveau Politis, Nr.18, mai-iunie 1994

Cayrou. G., Le francais classique. Lexique de la langue francaise du XVII siecle, Paris, 1924

Christophe, V., Di Giacomo, J.P., Contenu du partage social secondaire suite á un episode émotionnel négatif ou positif, date nepublicate, 1995

Cotoară, Daniela, Tîrziman, Elena, Aspecte ale comunicării în domeniul socio-uman, București, Ed. Universității din București, 2004

Daniela, Rovența-Frumușani, Analiza Discursului, Editura Tritonic, București, 2005

Dicționarul Explicativ Român, Editura Academiei, București, 1975

Cf. Doina, Mihaela, POPA, Comunicare&Comunicare organizațională, Iasi, Ed. Performantica, 2008

Dobrescu, Emilian, Sociologia comunicării, București, Ed. Victor, 1998

Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, 1996 și Petcu, Marian Sociologia mass media, 2002

E., Goffman, Les rites d’interaction, Paris, Ed. de Minuit, 1974

F., Flahaut, La parole intermédiaire., Paris, Seuil 1978

Frijda, N., The emotions, Cambridge, Cambridge University Press, 1986

Frijda, N. M., Van, Goozen S., Mesquita, B. Și Sonnemans, J. The duration of affective phenomena or emotions, sentiments and passions, Ed. International Review of Emotion (vol 1), 1991

George, Mandler, Mind and body: Psychology of emotion and stress, New York, Norton, 1984

Harlow H. F., Love in infant monkeys, Scientific American, 1959

Jean, Claude, Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Editura Polirom, Iași

Landis, C., Hunt W. A., The starle pattern, New York, Farrar & Rinehart, 1939

Maingueanu, Dominigue, L'analyse du discours. Itroduction aux lectures d'archive, Editura Hachette, Paris, 1991

Mehrabian, M, Weiner, Decoding of inconsistent communication, 1975

Mihai, Dinu, Comunicarea, Editura Științifică, București, 1997

Milcu, Marius – Psihologia relațiilor interpersonale, Iași, Ed. Polirom, 2008

Mucchielli, Alex – Arta de a influența, Iași, Ed. Polirom, 2002

Perpelea, Corpul comunicării provocate, Ed. Expert, 2002

René, Descartes, Pasiunile sufletului, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Dicționarul Oxford, 1933

Rimé, B., Charlet V., Nils F., Adolescents’ partners for the social sharing of emotion, Catholic University of Louvain, Belgium, 2004

Rimé B., Noel P., Philippot P., Épisode émotionnel, réminiscences cognitives et réminiscences sociales, Cahiers internationaux de psychologie sociale, 1991

Schiffrin, Deborah, Approachers to Discourse, Editura Blackwell Publishers, Oxford & Cambridge, 1944

Walter, Cannon , The James – Lange theory of emotions: A critical examination and an alternative theory, American Journal of Psychologz, 1927

Weick, K., Sensemaking in organizations, Thousand Oaks, CA, Sage, 1995

Wikipedia

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-12-17/totul-despre-dans.html

http://www.streetdance.ro/despre-dans.html

www.bunastareacum.ro