Comunicarea Politica In Scop Electoral Si Relatia Emitator Receptor

„Vînătoarea de alegători este la fel de veche ca și alegerile,

ceea ce s-a schimbat este tehnica”.

Monica Charlot

1. Concepte și terminologie

1.1. Discurs politic

Extrem de prezent în viața cotidiană, discursul politic a început să fie studiat metodic abia în a doua jumătate a secolului trecut, deși încercări de „normare” a acestuia apar încă de la Aristotel. Stagiritul, în Politica, fixează clar limitele statului și ale componenților săi. „Dintre toate acestea se vede că statul este o instituție naturală și că omul este prin natura sa o ființă socială, pe când antisocialul prin natură, nu datorită unor împrejurări ocazionale, este ori supraom, ori fiară”.

Trebuie făcută distincția limbă/limbaj și stabilit clar dacă ceea ce numim discurs politic este un limbaj, un cod, o limbă funcțională, sau este o materializare a competenței expresive. Vom folosi, în continuare, atât termenul de discurs, cât și pe cel de limbaj, făcând, contextual, precizările de rigoare. Rodica Zafiu este de părere că putem vorbi despre un limbaj, pentru că practicile politice discursive au ajuns, în timp, să stabilească un cod.

Ca limbaj, discursul politic nu este clar individualizat din punct de vedere stilitic. Rodica Zafiu îi atribuie caracteristici din aproape toate stilurile funcționale. „Se identifică în bună măsură cu limbajul standard, seamănă foarte mult cu limbajul jurnalistic – care îl preia dar îl și influențează -, utilizează un inventar de termeni specifici, dar nu o terminologie riguroasă, interferează cu limbajul juridic, și cu cel administrativ”. Deși greu de definit, limbajul politic este ușor de identificat, mai ales dacă receptorul se raportează la emițător, adică la cine comunică și în ce scop.

Cercetătorul ieșean Constantin Sălăvăstru crede că discursul politic are scopul de a legitima puterea, și ajunge la această concluzie analizând un tip specializat de discurs, derivat din discursul politic: discursul puterii. Sălăvăstru propune abordarea studiului asupra discursului politic plecînd de la asumarea retoricii ca fiind teoria discursivității performative, unde conceptul de bază este cel de performanță discursivă. „Departe de a sta sub semnul gratuității, actele umane sînt dominate de intenționalitate” și de aceea e nevoie de conceptul de performanță discursivă pentru a explica ce se întîmplă pe drumul care duce de la intenționalitate la act.

Pentru investigarea mecanismelor performativității, analiza discursului politic trebuie angajată pe două niveluri, întrucît sunt două tipuri de ordine care interesează: ordinea logică și ordinea retorică.

Pe palierul logicii, discursul politic este alcătuit din toate tipurile de argumentare, iar pe palierul retoricii Constantin Sălăvăstru vizează evidențierea modului în care discursul politic face uz de artificii retorice, plecînd de la considerentul că acest tip de discurs convinge sigur dacă face și plăcere publicului receptor. Analiza discursului politic determină, din partea lui Constantin Sălăvăstru, concluzia potrivit căreia discursul puterii, cu formele sale de manifestare (doctrina politică, propaganda politică, ideologia politică, publicitatea politică), legitimează cunoașterea politică și, prin aceasta, legitimează puterea politică. Rațiunea discursului politic este convingerea și determinarea electorului să adere la un anumit program sau o anume platformă politică, prin intermediul votului. De aceea, crede Sălăvăstru, discursul politic are un caracterul imperativ.

Termenul de discurs politic încorporează un anumit fel de a vedea organizarea societății, un ansamblu de opinii, credințe și atitudini, fapt care creează o ideologie. Această ideologie duce la identificare doctrinară, atât din partea emițătorului, cât și din partea receptorilor. Nu este clar încă dacă discursul politic propriu-zis a apărut odată cu afirmarea retoricii sau odată cu inventarea politicii în sine. Cert este că discursul politic este diferențiat în funcție de ideologia emițătorului, iar această diferențiere creează, din rațiuni sociale, mai multe discursuri raportate la mai multe tipuri de receptori. Aceste distincții vor fi analizate într-un capitol distinct al lucrării. De altfel, Ruxandra Rascanu consideră că „dacă un discurs își propune să-i convingă pe toți, el e cu siguranță ratat. Dacă își va propune să fie cea mai frumoasă încercare lingvistică rostită vreodată, el va fi lamentabil ca eficiență. Iar dacă nu-și propune nimic, este chiar posibil să iasă bine” .

Obiectivul oricărui orator este să păstreze atenția publicului său printr-o disimulare a propriului interes pentru bunăstarea generală sau printr-o tactică adoptată pe moment, în funcție de diferitele reacții ale ascultătorilor. De aceea, discursurile cele mai complicate și de aceea supuse celor mai multe studii sînt „cele fără public”, unde avantajul relaxării aparente este devansat de absența feed-back-ului general, element crucial în reglarea nivelului paratextual implicat.

În lucrarea D`os a moille, Pierre Dac afirmă următoarele: „un discurs politic bun nu trebuie să vorbească despre nimic, dar să lase impresia că vorbește despre toate”. Ceea ce interesează la un discurs politic nu este doar conținutul său, ci într-o mare măsură și forma care îmbracă ideile. Rascanu admite însă că există situații particulare în care nici forma și nici conținutul nu au importanță, pentru că, la nivel social, se manifestă efectul de obișnuință și efectul de frondă.

Primul efect, cel de obișnuință, se manifestă la publicul în vârstă, însă regula nu are nimic de-a face cu acest criteriu. Cu cât unei persoane i se supun atenției mai multe argumente într-un anumit domeniu, aceasta tinde să le acorde mai puțină atenție și să păstreze în mod rigid drept corectă ultima secvență care, la un moment dat, i-a atras atenția în mod pozitiv.

Efectul de frondă are o pondere mai mare în rândul tinerilor și, cu toate că de regulă nu are consecințe negative (se materializează prin refuzul de a vota sau prin refuzul de a vota un anume candidat), uneori se îndreaptă în proporții mari împotriva a tot ceea ce păstrează un aer învechit; totuși el nu va fi prea des un curent pozitiv „pentru” ceva pentru că, prin definiție, este un curent „contra”.

Din cele expuse mai sus reiese că discursul politic este unul manipulator, dar opac. La dobândirea acestor caracteristici au o contribuție importantă și figurile de stil utilizate, voluntar sau nu, de către emițători. Astfel, folosirea metaforelor (implicite sau explicite) și a analogiilor reprezintă încă un element de opacizare a discursului politic. Dacă a influența reprezintă rațiunea de a fi a clasei politice, folosirea acestor figuri este expresia unui limbaj care își propune intenționat mai degrabă să convingă decât să descrie o realitate. Prin stabilirea unei legături de similaritate între două lucruri, aceste figuri de stil pot conduce audiența la presupunerea că, o dată ce un lucru familiar este inteligibil, va putea fi înțeles și ceea ce este nefamiliar, dacă este prezentat într-o formă adecvată.

Succesul unei metafore sau a unei analogii constă atât în „prospețimea asocierii”, cât și în adecvarea la conceptul desemnat. Metaforele pot încălca normele de congruență, descrise de E. Coșeriu dar, până în 2004, polticienii s-au ferit să încalce ceea ce lingvistul român numea adecvare.

„Pentru realizarea limbajului există norme, există un mod deontic al limbajului, adică cum trebuie să fie limbajul, și vorbitorii înșiși își dau seama de acest lucru, fiindcă spun: „Așa se vorbește”, „Nu se vorbește așa cu un copil, cu o persoană în vârstă, cu o femeie, cu o doamnă” ș.a.m.d. Și ni se spune: „Da, știe bine românește și e foarte bun vorbitor, însă e foarte ordinar, tocmai fiindcă nu respectă anumite norme ale vorbirii în situații”. Putem să denumim și aceste norme cu un singur cuvânt, cu cuvântul adecvare și adecvat sau, pur și simplu, cu un cuvânt românesc care să corespundă termenului creat, pentru judecăți de felul acesta, tocmai pentru a vorbi cu cineva într-o situație, de către Aristotel”.

Istoria discursului politic a reținut metafore care au determinat succesul acțiunii, precum celebra formulare a lui Churchill (Italia ca „Ulcerul sângerând al lui Hitler”) sau, în România ultimilor ani, identificarea acțiunilor politico-electorale cu lupta împotriva unui dușman comun, identificabil (corupția, sărăcia, agresorul extern).

1.2 Discurs electoral

Există, în sociologie și politologie, tendința de a reduce comunicarea politică doar la comunicarea electorală. Sociologul Camelia Beciu consideră că această tendință se explică prin faptul că, pentru specialiști, electorală pare a fi contextul cel mai relevant pentru cercetarea mecanismelor și practicilor de comunicare politică.

Studiul comunicării politice nu poate fi redus doar la perioada electorală. Democrația presupune, printre altele, existența unor mecanisme de vizibilitate a politicului în contexte diverse: electoral, ceremonial, internațional sau ca simplă rutină politică.

Dacă, așa cum arăta Rodica Zafiu, discursul politic nu are o individualitate clară, discursul electoral, ca “ramură” a discursului politic, împrumută foarte multe elemente din limbajul publicitar. Aici trebuie operată distincția dintre “publicistic” și “publicitar”. Plecând de la o analiză a mass-media, Stelian Dumistrăcel identifică, în cadrul discursului public, un discurs al mass-media care are două componente: limbajul publicisticii și limbajul publicității. Potrivit universitarului ieșean, limbajul publicității și cel al organizațiilor politice sunt oarecum similare: comunicarea se realizează “pe verticală” (este un discurs al autorității), iar enunțarea este preconcepută, omniscientă, normativă.

Comunicarea electorală indică o transformare majoră la nivelul regulilor de acțiune politică. În primul rând, actorii politici se raportează unii la ceilalți de pe poziții concurențiale, într-un spațiu experimental. În al doilea rând, regimul concurențial reglementează acțiunea politică, în sensul că îi dictează miza, ritmul și termenii de legitimare. În al treilea rând, avem de-a face cu un regim concurențial atipic, competiția desfășurându-se numai într-un interval de timp dat.

Ceea ce numim „campanie electorală” trimite nu numai la reglementări juridice, ci și la reguli informale, cutume care s-au instaurat în regimul politic concurențial. Comunicarea electorală nu poate fi disociată de aceste reglementări, care legitimează campaniile electorale ca metodă de selecție a liderilor politici, ca procedură de desfășurare a selecției, ca ritual și ca practică națională.

Discursul electoral, asemeni discursului publicitar, pare că se abate de la normele conceptului de „comunicare”, prin caracterul său pragmatic. Neatingerea scopului și absența aparentă a feed-back-ului pot fi interpretate, în mod eronat, ca fiind o comunicare ratată, care nu se materializează prin voturi și, implicit, mandate.

Chiar dacă rolul mesajelor promoționale și al activităților de promovare rămâne acela de a oferi informații, aceste informații sînt prezentate receptorului în mod selectiv și chiar în mod denaturat. Finalitatea lor este aceea de a transmite și de a impune valori cu caracter general uman (afecte sau concepții), de a forma atitudini și de a genera motivații.

Comunicarea, atît socială cît și politică, exercită cea mai puternică influență asupra comportamentului de vot prin cele două dimensiuni fundamentale ale sale: cognitivă și persuasivă.

În acest sens, Doru Pop apreciază că există trei tipuri de comunicare socială care stau la baza funcționării optime a oricărui sistem electoral:

procese de comunicare între membrii comunităților;

procese de comunicare persuasivă cu rolul determinat de suport al votului (spre exemplu, propaganda electorală);

procese de comunicare determinate chiar de actul votului (din această perspectivă trebuie luat în considerație că votul reprezintă tot un act de comunicare, mai exact se erijează în feed-back-ul cu care electoratul răspunde acțiunilor inițiale de aducere la cunoștință, propagare și chiar persuadare întreprinse de actorii aflați în competiție electorală) .

Discursul electoral vizează, așa cum vom arăta pe parcursul acestei lucrări, grupuri de persoane care constituie publicuri.

1.3. Public – publicuri (din perspectiva competenței expresive)

Discursul electoral nu vizează o singură persoană sau un grup de persoane, ci grupuri de persoane care constituie publicuri. Aceste grupuri îndeplinesc toate condițiile stabilite de emițătorul discursului în cadrul alegerii semnelor lingvistice din planul paradigmatic al limbii. Se realizează, practic, atât o selecție lingvistică, cât și o selecție stilistică.

Poate primul factor care trebuie stabilit de marketingul politic este publicul țintă, zona de electorat către care pleacă mesajul. Identificarea corectă a publicului țintă conduce la stabilirea corectă a agendei acestuia, la identificarea tipului de mesaj optim pentru grupul respectiv, la ritmul de campanie și la mijloacele ce vor fi folosite. Este evident că o ca România are diferite tipuri clare de public-țintă. Fie că este vorba de împărțirea în funcție de sex, de vârstă, de studii, de avere, de provincii istorice sau de grupuri mai complicat de departajat, definite prin criterii socio-profesionale: șomeri, bugetari, oameni cu mai multe locuri de muncă, mineri etc., este important pentru succesul unei strategii de comunicare ca grupurile electorale care rezultă să aibă o cât mai mare omogenitate.

Una dintre greșelile des întâlnite în comunicarea politică din România este mesajul național. Cu câteva excepții, acest demers a fost sortit eșecului. Temele de interes ale unui alegător din spațiul rural sunt cu totul altele față de cele ale unui student al unei facultăți de informatică, născut și crescut în București.

Experții în marketing electoral identifică atât electoratul propriu, pe care îl împarte în bazine omogene, cât și electoratul advers. De asemenea, se identifică și „nehotărâții”, cei definiți în sondajele de opinie ca fiind aceia care nu știu sau nu răspund la întrebări. Aceștia, la rândul lor, se pot împărți în două categorii: nonvotanții și cei care totuși vor vota.

Nehotărâții care până la urmă vor vota sunt, în general, votanți nemulțumiți sau dezamăgiți de partidul sau de candidatul cu care au votat în alegerile anterioare și care în perioada interelectorală nu mai găsesc un reprezentant care să le câștige încrederea. Bătălia pentru acești oameni este unul dintre cele mai importante momente electorale. În general, un dezamăgit nu se mută de la un partid la altul, ci migrează de la un partid înspre nonvotanți. Din această categorie poate fi ulterior convins să voteze tot de partidul lui pe principiul „răului cel mai mic” sau de un alt partid ale cărui mesaje îi ating agenda de probleme majore.

Din această prezentare succintă, observăm că mesajul unui candidat este construit în funcție de patru grupuri de electori, altfel spus de patru publicuri distincte: electorat propriu, electorat advers, nehotărâți votanți și nehotărâți care nu vor vota. Fiecare astfel de public este constituit, la rândul său, din mai multe alte grupuri de persoane, care reprezintă alte publicuri. De exemplu, s-a demonstrat sociologic că baza electorală a Partidului Social Democrat o constituie populația din zona rurală. Acest tip de populație este eterogen, nu primește unitar mesajele și, se constituie din mai multe alte grupuri, cu interese diferite, delimitate de sociologi în funcție de vârstă, sex, educație, venituri ș.a.m.d. Un mesaj persuasiv comun tuturor electorilor din mediul urban are, din motivele expuse mai sus, o forță persuasivă mai mică decât un mesaj adresat unui singur public. Cu toată această segmentare în funcție de public și publicuri, este foarte întâlnită noțiunea de opinie publică, cea care, aparent, impune sau determină deciziile la nivel politic.

Electorul, în cadrul procesului de definire a situației electorale, parcurge o serie de stadii succesive, de la opinie, convingere, atitudine, opțiune, decizie de vot și până la comportament de vot efectiv. Unul dintre acești factori, cu o importanță aparte, atât pentru elector, cât și pentru blocul electoral, în ansamblul său, îl constituie opinia publică.

Trebuie precizat că opinio (lat.) sau doxa (gr.) sunt termeni care definesc o cunoaștere superficială, chiar falsă a realității. Opinia desemnează, în general, o părere individuală, un punct de vedere care, în ultimă instanță, este impregnat de subiectivism și incertitudine.

Opiniile individuale devin opinie publică atunci când sunt validate în mod public de frecvența cu care acestea sunt regăsite la nivelul membrilor comunității respective. Opinia individuală devine convingere atunci când părerile exprimate de o majoritate coincid, iar rezultatul acestei coincidențe este cunoscut sub denumirea de opinie publică.

În cadrul procesului electoral, gradul de divergență sau de convergență a opiniei publice, vizavi de un actor politic aflat în competiția electorală, poate hotărî pierderea sau câștigarea alegerilor de către acesta.

Electorul deține, față de actul alegerilor, o opinie mai mult sau mai puțin structurată, de multe ori preluată în mod pasiv și necritic. În definirea situației electorale, opinia publică își arogă un drept major: ea poate avea drept victime electorii care manifestă un conformism ridicat, care ar sesiza care este opinia majoritară și ar adopta-o, ajungând să își reprezinte situația electorală plecând de la această premisă și ajungând, probabil, la o decizie de vot contrară propriilor interese.

Între „opinie” și „atitudine” există o serie de diferențe semnificative, identificate de către J. Stoezel și A. Girard:

opiniile sunt caracterizate de „volatilitate”, dat fiind faptul că se referă la situații cu aspect conjunctural, pe când atitudinile au o durată mai mare în timp;

opinia se manifestă ca o părere despre „ceea ce ar fi bine să se facă”, iar atitudinea reflectă „ceea ce individul este dispus să facă”;

opinia oscilează între emoție și calcul rațional, atitudinea se bazează pe o motivație destul de puternică, spre acțiune;

opinia implică emergența prejudecăților, atitudinea este îndreptată mai mult spre contextul acțiunii.

Aceste diferențe determină, în fapt, comportamentul electoral, iar actorii politici sunt obligați, prin acțiunile lor, să transforme opinia publicului în atitudine materializată prin vot.

Una dintre metodele de cunoaștere a opiniei publice este sondajul de opinie, apărut din dorința de a prognoza comportamentul electoral, dar care și-a extins foarte mult aria de aplicare și la alte domenii ale socialului.

Similar cu problematica opiniei publice, Dan Stoica abordează problema public/publicuri făcând o distincție clară între „marele public” și „suma publicurilor”. „Trecerea de la o reflectare a publicului, deja dificilă, la o teorie a marelui public pare și mai hazardată, căci se amestecă în acest caz date cantitative și calitative. Se știe cum se face izolarea diverselor publicuri prin măsurarea audienței, dar nu se știe ce este marele public (care este foarte diferit de suma publicurilor). Se regăsește aici una din dificultățile majore ale democrației: ce reprezentare se poate obține despre public și ce reprezentare se poate obține despre spațiul public”.

În privința „marelui public”, Dan Stoica aderă la tezele lui Dominique Wolton și ajunge la o altă concluzie decât cea a sociologilor care s-au ocupat de teoretizarea conceptului de „opinie publică”. Conferențiarul ieșean crede că, în realitate, „marele public” nu există. „Marele public este un concept, o reprezentare, o alegere, o orientare, o valoare, o voință. El este traducerea, în domeniul comunicării, a conceptului de sufragiu universal din domeniul politicii. Așa cum nu există nici o egalitate sociologică între diverșii alegători, tot așa nu există egalitate între diversele publicuri ale comunicării, scrise și audiovizuale. Dar, în ambele cazuri, este vorba despre un obiectiv normativ: reunirea indivizilor care împărtășesc ceva, dincolo de ceea ce îi separă. Prin aceasta publicul și, a fortiori, marele public, este întotdeauna o cucerire. El este un concept calitativ, fără legătură cu datele cantitative despre audiență sau, mai degrabă, problema marelui public nu se reduce la cea a audienței”.

1.4. Tehnica liberă a vorbirii și enunțul aparținând discursului repetat (EDR)

Modul în care candidații câștigă încrederea electoratului se bazează, însă, și pe mijloace lingvistice. Astfel, am putut sesiza că, în unele situații, s-a apelat la „înțelepciunea de împrumut”. Aceasta s-a constituit atât ca discurs „raportat”, cât și ca discurs „repetat”.

Termenul de „discurs repetat” a fost pus în circulație mai ales de marele lingvist român Eugeniu Coșeriu. Acesta a identificat două tipuri de „tradiții” în limba funcțională: tehnica liberă a vorbirii și discursul repetat. „Tehnica liberă cuprinde elementele constitutive ale limbii și regulile «actuale» cu privire la modificarea și combinarea lor, adică «cuvintele», instrumentele și procedeele lexicale și gramaticale; discursul repetat, în schimb, cuprinde tot ceea ce în vorbirea unei comunități se repetă într-o formă mai mult sau mai puțin identică sub formă de discurs deja făcut sau combinare mai mult sau mai puțin fixă, ca fragment, lung sau scurt a «ceea ce s-a spus deja»”.

Practic, Coșeriu vedea discursul concret, cel care aparține unei limbi funcționale, ca pe un tablou „realizat, în parte, ca colaj; în tablou, pe lângă porțiuni executate cu tehnica pictorului care pictează, pot exista deopotrivă fragmente luate din alte tablouri, pictate de către alți pictori”.

În viziunea coșeriană, enunțurile aparținând discursului repetat (EDR) sunt multiple. Astfel, spune Coșeriu, „discursul repetat poate fi un citat: repetarea unor fragmente de texte – literare sau altele – cunoscute ca atare”. În același timp, pe lângă aceste texte, același tip de tradiție lingvistică impune și alte forme ale EDR: proverbe, locuțiuni fixe, formule tradiționale de comparație – cu sau fără adverbul de comparație. Pentru Eugeniu Coșeriu, discursul repetat (DR) poate avea diverse forme: un citat sau o aluzie la text (configurată uneori ca „imitație parodică a unei opere literare”); proverbe, locuțini fixe, formule tradiționale de co mparație; „sintagme (combinații de cuvinte) ale tehnicii libere” comutabile cu/opuse unor sintagme; „perifraze lexicale care corespund unor unități lexematice (cuvinte) ale tehnicii libere”; „gradele de comparație ce funcționează ca morfeme de superlativ absolut”.

În ceea ce privește proverbele, locuțiunile fixe, formulele tradiționale de comparație, acestea au în comun „faptul că elementele lor nu sunt lingvistic «structurabile», fiindcă, în măsura în care sunt fixe, nu sunt substituibile (comutabile); în consecință, nu participă în opoziții funcționale actuale”. Eugeniu Coșeriu atrage însă atenția asupra faptului că unele forme ale EDR pot fi astăzi neidentificabile. De asemenea, unele enunțuri aparținând discursului repetat sunt caracteristice unor anumite comunități și, în consecință, sunt nereconoscibile de către altele.

Eugeniu Coșeriu consideră că un studiu amănunțit ar fi necesar cu privire la forme care aparțin “aceluiași tip”, ca, de exemplu, așa-zisele wellerisme, a căror denumire provine de la faptul că un personaj celebru din Pickwick Papers de Charles Dickens, Sam Weller, le folosește în orice împrejurare. Wellerismele sunt, după Coșeriu, „expresiile introduse de (sau însoțite de) formule de tipul: it. come diceva quello che, come disse colui che, sp. como decía (dijo) aquel que etc. care, în consecință, au pretenția că se referă la o reacție verbală a cuiva într-o anumită situație (deși în mod frecvent este vorba de reacții și situații imaginare; bunăoară: Non è una cosa piacevole, come diceva quello que si faceva schiacciare le noci in testa, «nu este plăcut, cum spunea cineva cuiva spărgându-i nucile de cap»”.

Unele tipuri de discurs repetat sunt specifice anumitor comunități, drept pentru care Eugeniu Coșeriu consideră că ar trebui avute în vedere la descrierea tradițiilor lingvistice. De exemplu, comunității lingvistice spaniole îi sunt caracteristice proverbele; pentru comunitatea lingvistică italiană este tipică repetarea unor începuturi de fragmente de opere lirice, precum un bel dí vedermo, la donna è mobile, il cavallo scalpita etc., „formule cunoscute și utilizate în prezent chiar de către cei care nu cunosc operele din care fac parte”; în comunitățile protestante (Anglia, Germania, Statele Unite, Suedia) se fac frecvent aluzii la Biblie, lucru care nu ar fi fost posibil în comunitățile catolice, unde Biblia era practic necunoscută; în comunitatea greacă antică aluziile trimiteau la mitologie și la Homer.

Sofia Dima încearcă să facă o clasificare a EDR, în funcție de mai multe criterii: criteriul cantitativ, criteriul calitativ, criteriul locului de manifestare, criteriul istoric, criteriul interpretării și criteriul constitutiv – configurațional. După Sofia Dima, formele în care poate apărea discursul repetat sunt: clișeele de limbă, locuțiunile, locurile comune, reprezentările stereotipe, schemele secvențiale sau generice, diversitatea formelor atrăgând după sine o complexitate a criteriilor ce stau la bază delimitării și definirii conceptului.

Sofia Dima așază la baza obținerii contextelor de tip EDR următoarele operații: repetiția elementelor lexicale, permutarea și, respectiv, stabilirea și menținerea coeziunii și coerențelor.

Concluzia la care ajunge Sofia Dima este că Discursul Repetat, deși supus variațiilor de-a lungul secolelor, a fost și rămâne „garantul stabilității și al perenității discursului”, „omniprezența și atotputernicia sa” fiind revelatoare în acest sens.

Stelian Dumistrăcel evidențiază faptul că discursul repetat nu se impune doar prin forma sa fixă, ci și prin intenția persuasivă. Așadar, folosim EDR pentru a ne face mai ușor înțeleși și acceptați de către interlocutor(i).

Continuator al tezei coșeriene privind construirea discursului asemănător unui tablou realizat prin „colaj”, Stelian Dumistrăcel realizează o tipologie a enunțului aparținând discursului repetat. Astfel, în Limbajul publicistic, distinge două tipuri de EDR: enunțuri anonime și enunțuri cu autori cunoscuți. Această clasificare, în funcție de emițător, de „constructorul” enunțului, are, la rândul său, subdiviziuni: „Enunțurile anonime sunt, la rândul lor, de două tipuri: populare și culte. Pentru prima categorie sunt distinse două clase: EDR reflectând «vorbirea» și «citatele» din literatura populară, clase care comportă subdiviziunile prezentate în continuare: contextele din vorbire aparțin, în principal, următoarelor categorii: locuțiuni expresive; expresii idiomatice; parimii (zicători, proverbe); formule uzuale (stereotipe) de comparație. Din literatura populară sunt solicitate, cu statut de EDR, trei categorii de enunțuri: versuri propriu-zise; formule stereotipe din basme; ghicitori”.

În ceea ce privește enunțurile anonime culte, acestea sunt reprezentate, potrivit lui Stelian Dumistrăcel, de formule din discursul religios, dictoane, sloganuri, formule tehnice din diferite texte din zona stilurilor funcționale, nume proprii de notorietate. Enunțurile cu autori (în principiu) cunoscuți sunt titlurile de opere, citatele propriu-zise din opere, cuvintele „celebre” atribuite unor personalități.

Autorul citat subliniază un aspect care a atras mai puțin atenția: uneori, EDR apar modificate din diverse motive. Principala cauză este considerată tendința de a actualiza, prin parafrazare, enunțul, care este generată de „oboseala” de a cita, deci de a recurge la un discurs raportat.

Stelian Dumistrăcel, pornind de la retorica clasică și de la neoretorică, este cel care a identificat modalitățile în care se modifică EDR: „Modificările pe care le suferă EDR în vorbire și, de aici, în limbajul publicistic, pot fi grupate […] după cele patru «figuri de construcție» semnalate [de Quintilian] drept «solecisme»”.

Potrivit filologului ieșean, în stilul publicistic predomină substituirea urmată, în ordine, de adăugare, suprimare și permutare.

Suprimarea îl solicită pe receptor la un efort de colaborare, lăsându-i, însă, și libertatea de interpretare. În cazul suprimării se păstrează un „context minim de relevanță” pentru a oferi receptorului posibilitatea reconstruirii ansamblului EDR.

În cazul adăugării există, potrivit lui Stelian Dumistrăcel, două tipuri principale: a) completarea de „particularizare” a EDR cu ante- sau postpunerea „adaosului” și b) intervenția în corpul propriu-zis, deci interpunerea prin dislocare. În unele cazuri, afirmă autorul citat, prin adăugare se obțin efecte de substituire.

Substituirea are cea mai mare frecvență în textul jurnalistic, dar este întâlnită frecvent și în cel publicitar. Cunoscută ca „inserție în stereotip”, substituirea are, în discursul publicitar, rolul de a șoca și de a atrage atenția consumatorului de mesaj. Modificarea EDR prin substituire, consideră Stelian Dumistrăcel, are un rol evident de a manipula.

Permutarea este rar întâlnită deoarece se ține seama și de regula „minimului efort” iar, în cazul permutării, atât receptorul, cât și emițătorul, trebuie să face eforturi intelectuale pentru a descifra mesajul, respectiv pentru a-l decodifica.

Folosirea excesivă a EDR este riscantă deoarece, așa cum constată Ilie Rad, „titlurile bazate pe jocuri de cuvinte presupun din partea cititorului, pentru corecta lor «decriptare», anumite cunoștințe istorice, politice, literare etc.”. Sunt necesare, așadar, îndeplinirea unor exigențe ale discursului retoric, formulate de Quintilian, potrivit cărora coerența și eficiența prestației depind de măsura în care expunerea răspunde întrebărilor quis, quid, ubi, quibus auxilis, cui, quomodo, quando.

1.5. Registre ale exprimării (public formal, public informal și familiar)

1.6. Funcții ale limbajului; conceptul de „faticitate”

Noțiunea de comunicare politică a fost impusă, potrivit Danielei Rovența-Frumușani, de către Aristotel prin dubla caracterizare a omului: animal social și animal simbolic. Bahtin, citat de Christian Baylon și Xavier Mignot, este de părere că, în fapt, comunicarea nu poate exista la nivelul individului, ci doar la cel al organizației sociale din care acesta face parte. „Nici un enunț nu poate fi atribuit doar locutorului: el este produsul interacțiunii dintre locutori și, mai mult, produsul situației complexe în care a apărut. (…) Partea grăitoare a omului (…) aparține nu individului, ci grupului său social (vecinătății sale sociale). (…) Structura enunțului, la fel ca aceea a experienței exprimabile, reprezintă o structură socială”. Conform teoriei enunțului, a lui Bahtin, materia lingvistică nu constituie decât o parte a enunțului, fiindcă există, de asemenea, o parte non-verbală: contextul de enunțare, situația non-verbală, care intră în enunț drept constituant necesar al structurii sale semantice.

Legat strict de termenul de comunicare politică, Daniela Rovența-Frumușani adoptă teoria lui D. Wolton și consideră că aceasta se situează la intersecția a trei spații simbolice importante: spațiul politic, spațiul public și spațiul comunicațional.

Caracterul social al limbii a constituit o preocupare specială și pentru sociologul român Traian Herseni, care consideră că funcția primordială a limbii este cea de comunicare. O abordare similară este întâlnită și la Dumitru Irimia, care face diferențierea în interiorul raportului om-limbă-lume și afirmă că există o funcție generală de cunoaștere și comunicare, ce se materializează, în limba, prin două funcții fundamentale:

„funcția denominativă: prin limbă dă nume lumii extraverbale, reprezentând un prim grad de cunoaștere, prin fixarea unei identități, virtuale, dincolo de perceperea ei individuală;

funcția predicațională, de comunicare a cunoașterii: identitatea virtuală, în sine, devine identitate reală pentru protagoniștii câmpului semiotic (locutorul și interlocutorul), în dezvoltarea unui al doilea grad de cunoaștere”.

Din aceste funcții au fost desprinse diferite funcții ale limbajului, care diferă ca nume și concept în funcție de autor. Pornind de la aceste considerații, o analiză pertinentă nu poate fi realizată în afara unui model al comunicării acceptat aproape general.

Eugeniu Coșeriu revine la teoriile lui Karl Bühler, care și-a constituit modelul comunicării prin analiza contextului, locutorului și destinatarului, stabilind că există trei funcții ale limbajului: funcția de reprezentare (centrată pe context), funcția expresivă (legată de atitudinea locutorului) și funcția de apel (centrată pe destinatar).

În prezentarea rezumativă a Georgetei Ghiga, funcția expresivă apare ca manifestare a identității și stării subiectului vorbitor. Funcția apelativă este cea prin care se exprimă atitudinea față de destinatarul unui mesaj, iar funcția reprezentativă exprimă lumea extraverbală, o reprezentare a stării de lucruri despre care se vorbește.

Modelul Bühler a fost completat cu alți trei factori ai actului de comunicare: mesajul, codul și contactul.

Una dintre cele mai importante scheme ale comunicării este cea care a stat la baza analizelor lingvistului rus Roman Jakobson; aceasta a ținut seama nu numai de emițătorul și receptorul, ci și de codul, canalul și contextul comunicării. Relația dintre elementele constitutive ale schemei comunicării este descrisă de Jakobson ca fiind una unitară și indivizibilă pentru a face posibilă comunicarea: „Destinatorul trimite un mesaj destinatarului. Pentru a fi operant, mesajul necesită mai întâi un context la care să facă trimitere (ceea ce, într-o terminologie oarecum ambiguă, este numit referent), context sesizabil de către destinatar, și care fie este verbalizat, fie este susceptibil de a fi verbalizat; apoi, mesajul necesită un cod, comun, în întregime sau cel puțin parțial, atât destinatorului cât și destinatarului (sau, în alți termeni, celui care codifică și celui care decodifică mesajul); în fine, mesajul necesită un contact, un canal fizic și o conexiune psihologică între emițător și destinatar, contact care le permite să stabilească și să mențină comunicarea.”

Christian Baylon și Xavier Mignot sintetizează astfel schema comunicării umane a lui Jakobson:

Pe baza propriei scheme a comunicării, Roman Jakobson a delimitat șase funcții ale limbajului. Fiecărui element din schemă îi corespunde o funcție: destinator > emotivă, context > referențială, mesaj > poetică, contact > fatică, cod >metalingvistică, destinatar > conativă.

Plecând de la Bühler, constatăm că unele funcții elaborate de Jakobson nu necesită explicații suplimentare. Astfel, în mod firesc, atunci când este emis un mesaj, intenția este de a oferi informații asupra unei stări de fapt localizată (funcția referențială). Prin funcția expresivă (emotivă) are loc exteriorizarea emițătorului, prin provocarea unei reacții (verbale sau nonverbale) la receptor se manifestă funcția conativă.

Celelalte trei funcții se manifestă în mod special și necesită explicații. Potrivit lui Dumitru Irimia, „funcția fatică stă în legătură cu contactul între protagoniștii actului lingvistic; subiectul vorbitor invită un destinatar la dialog, verifică menținerea, realizarea comunicării”, funcția metalingvistică „este focalizată pe limba însăși”, iar funcția poetică „absolutizează mesajul în el însuși”.

Aceste funcții, descrise de Jakobson, au suferit critici și încercări de modificare de-a lungul timpului.

Descrisă ca o funcție care nu face altceva decât să verifice dacă nu este cumva întrerupt sau defectuos canalul fizic de comunicare, funcția fatică este cea care, probabil, a dat naștere celor mai multe interpretări.

Viziunea Jakobson a funcției fatice este descrisă de către Dumitru Irimia, după cum am arătat, în legătură cu contactul dintre protagoniștii actului lingvistic. Destinatorul îl invită pe destinatar la dialog și verifică menținerea comunicării. Georgeta Ghiga vede foarte puțin diferit de Dumitru Irimia modul de realizare a funcției fatice din modelul Jakobson. După această autoare, „funcția fatică efectuează controlul asupra modului de funcționare a canalului și a circuitului. Roman Jakobson a arătat că acest control se realizează prin anumite mesaje care servesc la stabilirea, prelungirea și întreruperea comunicării. Locutorul simte nevoia ca în permanență să fie în contact cu interlocutorul său, de aceea el recurge la o serie de elemente prin care atrage atenția interlocutorului său. În mod similar, interlocutorul se folosește de anumite mesaje pentru a confirma faptul că este atent, întreținând astfel comunicarea”.

Unul dintre cei mai importanți critici ai schemei lui Jakobson este , care face o comparație cu funcțiile propuse de Bühler. Coșeriu ajunge la concluzia că funcțiile fatică și metalingvistică sunt, de fapt, manifestări ale funcțiilor de apel și de reprezentare ale lui Bühler. Coșeriu contestă modul tehnic, mecanicist descris de Jakobson pentru funcția fatică: „o funcțiune care privește numai canalul ca atare o putem avea numai la o comunicare mecanică, de exemplu cum se poate observa în cazul mașinilor de transmisie, unde vrem să știm dacă literele sunt reproduse bine, și atunci există anumite formule care nu privesc mesajul, ci numai canalul de transmisie pentru a constata dacă acest canal funcționează bine sau nu”.

Practic, Coșeriu contestă modul strict tehnic de verificare a „canalului” de comunicare. Pentru lingvistul român, faticul din viziunea Jakobson aparține funcției de apel (descrisă de Bühler) ca o parte componentă a acesteia, dictată de intenționalitatea vorbirii, și nu există în mod independent.

Înaintea lui Jakobson fusese mult mai „generos” cu funcția fatică antropologul Bronislaw Malinowski, cel care, practic, a lansat conceptul în discuție. Georgeta Ghiga reamintește că termenul de fatic a fost introdus în lingvistică de Malinowski, prin studiul The Problem of Meaning in Primitive Languages publicat în 1923.

Malinowski vorbește despre comuniunea fatică (Phatic Communion) și afirmă că reprezintă „un tip de vorbire în care legăturile de comuniune se creează prin simplul schimb de cuvinte”. Definind comuniunea fatică, Bronislaw Malinowski este preocupat de „finalitățile sociale ale folosirii anumitor turnúri lingvistice, acelea care, într-un cadru general al «solidarității», marchează apartenența vorbitorilor la o anumită comunitate (eventual opusă alteia), în diferite posturi ale acestora și în diferite situații: statutul în ierarhii de grup, vorbirea femeilor, modul de a vorbi cu copii etc”.

Așa cum constată Stelian Dumistrăcel, dacă în ceea ce privește funcția fatică din interpretarea Jakobson se poate vorbi despre un reducționism în interpretarea ulterioară, în cazul conceptului de comuniune fatică putem recunoaște faticitatea în cuprinsul apelativului din teoria lui Karl Bühler. Unul dintre cei mai importanți exegeți ai operei lui Malinowski, Krystina Pisarkowa, crede însă că, prin preluarea, chiar incompletă, a conceptului malinowskian, Jakobson a „salvat” de la uitare comuniunea fatică.

Pentru că Jakobson are în vedere modelul Bühler, Stelian Dumistrăcel face precizarea că în „adăugarea” funcției fatice putem vorbi despre o interferare între Bühler și Malinowski, constând în „descoperirea” unei nuanțe a funcției de apel. Universitarul ieșean invocă o caracterizare a comuniunii fatice făcută de Emile Benveniste. Potrivit acestei caracterizări, conceptul reprezintă o situație de comunicare când limba nu funcționează, dar care constă în atmosfera de sociabilitate.

Georgeta Ghiga interpretează însă teoria lui Malinowski prin ceea ce s-ar putea numi „conversația de dragul conversației”. Conceptul de „comuniune fatică” este interpretat sub două aspecte: a) discuția fără scop precis în relațiile sociale și b) îndepărtarea tăcerii prin crearea unor legături între persoanele aflate în situația de a-și ține companie una alteia.

Așa cum constată Stelian Dumistrăcel, conceptul de comuniune fatică nu se limitează la „conversația de dragul conversației”, fără un alt scop decât cel de simplă relaționare socială. Esențialul din perspectiva Malinowski îl constituie „manifestarea pe plan social a interacțiunii lingvistice, ceea ce presupune, în fond, intenția de a menține sentimentul comunității, al solidarității”.

Observăm că, fiind antropolog și nu lingvist, Bronislaw Malinowski subliniază convingător natura socială a limbii, pe care o pune în legătură cu conceptul de fatic.

Critic al lui Jakobson, analizează conceptul malinowskian, pe care îl atribuie tot apelativului, deoarece comuniunea fatică „nu este o funcție autonomă a limbajului: dacă sunetele pronunțate [în componente ale enunțurilor fatice] semnifică și se prezintă ca semne intenționale, ele corespund funcției apelative”.

Caracterul social al limbii, care a stat la baza teoriei lui Malinowski privind comuniunea fatică, a fost analizat și de către cercetătorii români. Astfel, deși acceptă schema Jakobson, sociologul Traian Herseni se apropie, totuși, de Malinowski și de conceptul de comuniune fatică. Deși afirmă că „funcția fatică a limbii este reprezentată de formulele prin care două sau mai multe persoane se pun în contact în vederea unei comunicări verbale, pe modelul bine cunoscut al convorbirilor telefonice”, Herseni sesizează, într-o formulare indirectă, faptul că abordarea Jakobson nu este completă. Astfel, sociologul român invocă o serie de „formalități sociale” care se produc în cazul unei conversații: „Dacă procesul lingvistic s-a desfășurat satisfăcător pentru amândouă părțile sau cel puțin după normele sociale în vigoare, unul din vorbitori sau amândoi își exprimă dorința de a termina convorbirea (ne putem opri, sunt mulțumit, vă mulțumesc, nu mai am nimic de spus), după care urmează alte formalități sociale, până la salutul de despărțire”. Se poate vedea că Traian Herseni ține cont de elementele lingvistice fatice dar, în același timp, sesizează și conversația „după normele sociale în vigoare”.

Mai mult chiar, Herseni susține că fenomenele tratate de Jakobson trebuie completate cu o perspectivă sociologică ce atribuie lingvisticii funcții extralingvistice: „procesul lingvistic nu operează în vid, ci în contexte socio-culturale foarte precise, care îl determină, îl folosesc, îi dau semnificații și funcții extralingvistice, care deci nu mai purced din limbă, ci din societate”.

Tot Herseni face clar distincția între funcțiile lingvistice și cele sociale ale limbii. Funcțiile lingvistice sunt, în opinia sa, dublate întotdeauna de funcții sociale. Sociologul român nu acceptă funcția fatică ca având statut independent, ca entitate pur lingvistică, decât în teorie. „Când spunem: «hei, dumneata…», eventual «alo» (la telefon), limbajul ne pune în contact cu alte persoane și deci îndeplinește funcții fatice. În același timp el îndeplinește însă funcții cognitive foarte complexe: cel care vorbește își comunică prezența, ceva mai mult, dorința de a intra în vorbă, iar în cazul telefonului sau atunci când nu vede pe cel cu care vrea să intre în contact, dorința de a afla prezența destinatarului, acordul acestuia de a sta de vorbă. Întrucât așteaptă un răspuns pe care-l provoacă pe aceeași cale, formulele fatice mai sunt și conative. Sociologic, problema e și mai complicată: dacă intră cineva într-o casă cu ușile deschise și nu e întâmpinat de nimeni, strigă «nu e nimeni acasă?» – ceea ce înseamnă o încercare de a intra în contact (funcție fatică), de a-și semnala prezența și a obține o informație (funcție cognitivă) etc., dar și o acțiune strict socială: de a preveni pe cei din casă că nu este un spărgător, de a-i feri de o eventuală spaimă, de a evita riscul unor reacții violente, de bănuială, de acuzare”.

„Combinarea” funcțiilor lingvistice cu cele sociale este sesizată și de Marica Pietreanu, care analizează formulele de salut: „Trebuie reținut deci că salutul și formulele de salut, ca elemente ale vorbirii, îndeplinesc cu precădere funcții sociale ale limbii, și anume funcția comunicativă, funcția fatică, și funcția conativă. Aceste funcții nu derivă numai din structura și logica internă a limbii, ci și din diversele situații sociale în care se desfășoară actele verbale”.

Discursul politic electoral este marcat de caracterul intențional al mesajului și de aspectul de viitor al acțiunii pe care o prezintă emițătorul. Timpul viitor este întîlnit și în interiorul stilului publicistic propriu-zis, însă este esențial diferit prin relația emițătorului și receptorului cu mesajul. Acțiunea este înfăptuită pe jumătate de chiar autorul textului, respectiv politicianul care, în momentul emiterii discursului, a decis deja să candideze. Desfășurarea actului electoral depinde însă în mare măsură de receptor și, deci, de efectul discursului. Acest lucru situează discursul electoral la granița dintre publicitate și caracterul strict informativ al mesajului.

Ca formă specifică a discursului politic, discursul electoral se manifestă, preponderent, prin mass-media. Trebuie făcută precizarea că prin mass-media înțelegem toate mijloacele de comunicare în masă, inclusiv publicitatea out-door (afișe, bannere). Manifestându-se prin mass-media, discursul politic „împrumută”, inevitabil, caracteristici specifice comunicării de masă.

Analizând stilul publicistic, Dumitru Irimia consideră că funcția predominantă este cea conativă, deoarece textul este construit pentru receptor: „În strânsă legătură cu raportul, de asemenea, variabil între funcția informativă și funcția persuasivă pe care se întemeiază atitudinea publicistului, corespunzător cel mai frecvent concepției ideologice, politice, morale etc., individuale sau a ziarului/revistei/postului de radio-televiziune, structurarea textului publicistic (scris/audio/audiovizual) este în măsură însemnată, adesea în mod hotărâtor, orientată de funcția conativă”.

De asemenea, Dumitru Irimia include textul politic, în mod forțat, în cadrul stilului publicistic datorită unui raport de „reflectare” a raportului dintre esența ființei umane și organizarea social-politică a existenței sale. Cu toate acestea, autorul citat consideră că textele politice scrise se situează aproape de stilul oficial-administrativ.

Stelian Dumistrăcel include discursul electoral în stilul comunicării publice. Ținând de discursul informației, discursul electoral aparține limbajului publicității. Este un discurs „pe verticală”, cu o enunțare pre-concepută, omniscientă, normativă, care îmbină atât conativul, cât și faticul.

O altă poziție de care trebuie să ținem seama este crea exprimată de E. Coșeriu, deși aceasta nu se referă la discursul electoral propriu-zis. Așa cum am arătat, Coșeriu contestă existența funcției fatice, pe care o consideră o manifestare a funcției de apel. În ceea ce privește discursul electoral, Coșeriu analizează sloganul I like Ike și contestă existența funcției poetice din mesaj. Interpretând aceste teorii ale savantului român, putem argumenta că funcția dominantă în discursul electoral este cea de apel, care înglobează atât faticul, cât și conativul din viziunea Jakobson.

Cele două viziuni exprimate țin cont doar de atitudinea Emițătorului. Nu putem, așadar, să nu facem o observație: consumatorul de media nu este obligat să citească/vadă/asculte mesajul, sau chiar mesajul în întregimea sa. În această din urmă situație, informația nu ajunge la destinatar iar comunicarea este ratată. Deci, putem trage concluzia că intervine un alt factor, care este reprezentat de funcția fatică din viziunea Malinowski.

Așa cum observă Stelian Dumistrăcel, tot ceea ce determină atenția asupra unui text scris se constituie în element fatic: „Demne de un interes deosebit sunt însă proiecțiile în ceea ce privește orice text tipărit, în discuție fiind puse toate elementele ce favorizează, respectiv sporesc «lizibilitatea», începând cu simple semne de punctuație (punctul care încheie o frază, semnul întrebării sau el exclamării), până la punerea în pagină (marginile albe ale foii) și structurarea textului: titrarea, paginile de prezentare a autorului sau a conținutului unei cărți, introducerea, sumarul etc., după cum observă T. Jeunet, în «fișe» pentru analiza textului”.

Practic, în formatul unui ziar, toate elementele tehnice și grafice au rol fatic, pentru a menține contactul cu cititorul: numărul de coloane, tipul de font folosit, dimensiunea acestuia, policromia, utilizarea fotografiilor, modul de redactare etc.

Cu referire la același aspect, amintim faptul că Stelian Dumistrăcel trimite la un concept al Luminiței Roșca, care consideră că funcția fatică ține de „retorica” textului jurnalistic și face diferențieri în funcție de tipologia canalelor media.

2. Comunicarea politică în scop electoral

și relația emițător-receptor

2.1. Canale de realizare (oral și vizual)

Pentru a accede la putere în urma desfășurării unui proces electoral, candidații au nevoie atât de o strategie politică cât și de o tactică politică, prin care să convingă electoratul de faptul că ei sînt cei mai buni.

Strategia politică este calea sau metoda pentru cucerirea puterii sau pentru realizarea unui obiectiv politic, și presupune aprecierea realistă a forțelor proprii, identificarea potențialilor aliați precum și a principalilor inamici împotriva cărora trebuie concentrat discursul.

Tactica politică privește arta conducerii luptei electorale, modul în care sînt folosite diverse forme și mijloace de luptă, adaptarea rapidă la schimbări în funcție de situația concretă creată, în vederea atingerii obiectivului strategic fundamental. În acest sens, tactica este subordonată strategiei.

Discursul politic poate fi, așadar, inclus în cadrul tacticii politice. Ca formă specifică a discursului, discursul politic implică, la rândul său, comunicarea.

Marketingul politic este o apariție a acestui secol și își are punctul de plecare în anul 1936, în timpul campaniei lui Franklin Delano Roosevelt. Atunci s-a dus prima campanie electorală modernă, bazată pe un plan de obiective și pe o nouă relație cu presa. Tot în America au luat ființă sondajele, în 1933, datorită lui George Horace Gallup și, odată cu apariția lor, noțiunea de „opinie publică” a prins contururi clare.

Marketingul politic este ansamblul de tehnici ce au drept obiectiv favorizarea adaptării unui candidat la electoratul său potențial, cunoașterea de către un număr cît mai mare de electori și crearea diferenței între acesta și adversari, astfel încât cu un minimum de mijloace să se poată ajunge pe timpul campaniei la numărul de sufragii necesar cîștigării luptei electorale. Produsul ce trebuie promovat în marketingul politic are o triplă conotație: ideile candidatului, apartenența sa politică și candidatul în sine. Există un dublu fenomen al concurenței: între oameni și între idei; în ceea ce privește ideile, este destul de dificil de demonstrat superioritatea unora în defavoarea celorlalte. Cel mai adesea, diferența se face la nivelul modului de comunicare, la modul de organizare, la seriozitatea campaniei.

În general, campaniile electorale se desfășoară pe două canale: prin mass-media și prin întîlnire directă candidat-alegător.

La începutul anilor ’70, Franța încă nu permitea folosirea audio-vizualului pentru promovarea politică, deoarece acest fapt era considerat nociv pentru dezbaterea electorală. Acum, majoritatea analiștilor consideră confruntările televizate și spoturile ca fiind cele mai eficace instrumente ale unei campanii electorale. Spoturile anului 1990 erau extrem de violente, naiv construite și tehnic la nivelul de jos al profesionalismului. Este de rememorat, în aceeași ordine de idei, utilizarea puternică a emisiunilor de știri pentru promovarea sau discreditarea unora dintre competitori. În acest sens, trebuie reamintită scena în care cu câteva zile înainte de alegerile din 20 mai 1990, TVR prezenta cazul unei tinere bătute și violate undeva prin Bărăgan, tânără care filmată cu spatele declara că autorii actului criminal i-au solicitat să-l voteze pe Corneliu Coposu. Nici o altă emisiune de știri nu a mai vorbit despre prinderea făptașilor și despre o eventuală apartenență a lor la vreo forță politică.

Spoturile din 1996 s-au aflat deja într-o cu totul altă zodie. Partidele și alianțele politice implicate în lupta electorală au prezentat afișe și spoturi conturate ideologic și realizate, tehnic, de specialiști. Progresul a devenit evident în 2000 și 2004, când lupta electorală a devenit aproape exclusiv televizată.

Simultan cu dezvoltarea media, confruntările televizate între candidați au devenit aproape obligatorii. Sunt deja celebre întâlnirile din turul al II-lea al prezidențialelor din 1996 dintre Emil Constantinescu și Ion Iliescu (“Credeți în Dumnezeu?”) sau dintre Traian Băsescu și Adrian Năstase.

Deși într-o dezbatere televizată care durează două, trei sau chiar mai multe ore, sînt atinse multe teme, telespectatorul rămâne cu extrem de puține informații, dar rămâne cu senzația pozitivă sau negativă determinată de prestația celor de pe ecran. În 1992, în confruntarea cu Emil Constantinescu, Ion Iliescu părea foarte sigur pe el. După patru ani, Emil Constantinescu și-a dominat contracandidatul.

Deși mai puțin spectaculoasă decât video, audio are o bună eficiență și o mare audiență în România. Spotul audio are toate caracteristicile spotului video, particularitatea sa fiind aceea că recognoscibilitatea subiectului de campanie trebuie realizată pe sunet, nu pe imagine. Una dintre preocupările autorului de campanie audio trebuie să fie introducerea elementelor de recunoaștere (semnalul sonor unic al campaniei, repetarea numelui candidatului sau a formațiunii politice, utilizarea unor voci politice extrem de cunoscute etc.).

Afișul a fost și a rămas mijlocul militant prin excelență, pretextul „operațiunilor” nocturne, bătălia pentru locurile de afișaj rămase libere etc. În cazul afișajului este important primul moment. La începutul campaniei electorale trebuie puse multe afișe, care să creeze senzația de forță. Multe dintre ele se rup zilnic. De aceea, afișajul se face la începutul campaniei, în momentele importante și la final.

Afișajul este de două tipuri: comercial sau militant. Afișele comerciale au, în general, un format mare și sînt lipite pe panourile pe care candidatul le are închiriate de la societățile de afișaj. Aceste amplasamente sînt alese în funcție de eficacitatea lor. Existența lor în marile intersecții, la intrările în marile artere sau în centrul orașului, așezarea lor la înălțime, pentru a permite o bună vizibilitate și pentru a evita distrugerea, sînt atuuri pe care și le dispută organizatorii în momentul închirierii acestor spații.

Afișajul militant sau „sălbatic” este cel realizat cu afișe lipite de voluntari sau uneori de echipe plătite cu ziua. Un afiș bun atrage atenția și ajută alegătorul să rețină sloganul tipărit pe el. Alegerea culorii este foarte importantă pentru identificarea de la distanță. În acest sens sînt de remarcat afișele alb cu roșu ale lui Viorel Lis și afișele negre ale UFD, în localele din anul 2000.

Pe lângă afișajul clasic, campaniile electorale folosesc afișajul outdoor, pliante, fluturași, calendare, semne de carte, broșuri, poze ale candidatului cu semnătură și cu un text pe verso, programe ale unor competiții sportive personalizate pentru campanie, stegulețe, insigne, șepcuțe, tricouri, fulare, umbrele, sacoșe de plastic, cutii de chibrituri, brichete, brelocuri și multe alte obiecte de acest tip se împrăștie în timpul campaniei electorale, în primul rând pentru a mări notorietatea candidatului (persoană sau partid).

În 1996, CDR a tipărit cantități enorme ale „Contractului cu România”, care au fost răspândite în diferite forme (pliant, broșură, format A4) în toată țara. Celelalte produse conțin sigla formațiunii sau a candidatului, uneori poza candidatului și, eventual, un slogan.

Întâlnirea directă dintre candidat și alegător s-a transformat, datorită dezvoltării mass-media, dintr-un element esențial de campanie într-unul benevol. La începutul anilor ’90 se organizau mari mitinguri populare, iar un candidat putea aduna zeci de mii de persoane dispuse să-l asculte. În 1996 s-a mutat deja pe televizor, iar nimeni nu a mai reușit asemenea performanțe. Întâlnirile s-au mutat din piețe publice în săli de teatru sau în case de cultură, iar candidatul care aduna două-trei mii de oameni era extrem de puternic. S-a recurs, de aceea, la tot soiul de evenimente care să îmbie oamenii spre întâlnirea respectivă. Partidele importante și candidații importanți au încheiat contracte cu cîteva trupe de muzică și au organizat concerte gratuite în diverse orașe din . În deschiderea concertului se rosteau cîteva cuvîntări, organizatorii politici urcau pe scenă și apoi urma distracția. Când a lansat „Contractul cu tânăra generație”, Emil Constantinescu și CDR au organizat la Sala Polivalentă un spectacol de 5 ore. În locală din anul 2000, PDSR a organizat un turneu muzical prin 15 localități din în sprijinul candidaților la funcția de primar. Treptat, s-a renunțat la întâlnirile cu simpatizanții și a fost lansată “moda” participării la petreceri private. Astfel, Petre Roman a inaugurat în 1996 obiceiul participării la nunți și botezuri în diverse orașe sau comune. Nu de puține ori, candidați la președinție sau la un loc în Parlament au trecut pe la diverse sărbători sătești, hramuri de mânăstiri, târguri, nunți, botezuri etc. Apropierea de alegători are ca efect atât motivarea directă a celui întâlnit, cât și transmiterea unui anumit mesaj de apropiere de o anumită categorie socială sau socio-profesională. Vizitele în orașe, în magazine, piețe, spitale, uzine, șantiere de construcții, cămine de orfani, azile de bătrâni etc. urmăresc, fiecare în parte, atât popularizarea prin contact direct, cât și, mai ales, popularizarea către categoria respectivă prin retransmiterea materialului la televizune sau relatarea acestuia în presă.

Transferul imaginii prin asocieri reprezintă un mecanism prin care propaganda politică se raportează cu venerație la valori, categorii, instituții respectate pentru prestigiul, autoritatea lor simbolică, în scopul asocierii imaginii proprii cu acestea. Simbolurile nonlingvistice sunt larg folosite în cadrul acestei tehnici (crucea pentru creștinism, Uncle Sam pentru , steagul pentru națiune etc.). Folosirea acestor simboluri constituie o tehnică eficientă în manipularea emoțională a publicului. //www.preferatele.com/docs/diverse/5/discursul-politic-10.php

Elitele politice recurg adesea în discursul politic la simboluri pentru a influența politicile publice. Separarea umanității pe criterii etnice, teritoriale, de clasă, contribuie la (re)distribuirea valorilor. Adesea, simbolurile sunt alese pentru a compensa psihologic lipsa resurselor tangibile. Etichetele de grup constituie factori determinanți pentru conturarea deciziei politice.

Conceptele universale, care alcătuiesc un univers al valorilor pozitive, adînc înrădăcinate în special prin norme socio-culturale în conștiința oamenilor, sînt frecvent folosite în discursul politic. Acest univers ideatic își are corespondența în categoria termenilor ce desemnează abstracte de tipul civilizație, creștinism, bine, drept, democrație, patriotism, știință, medicină, sănătate, maternitate, dragoste etc. Cuvinte cu o încărcătură simbolică exemplară, deoarece exprimă concepte pentru care se trăiește, se luptă sau se moare. Cuvinte care stîrnesc interesul audienței prin încărcătura lor semantică întotdeauna vie, sugestivă, expresivă, emoțională. Acești termeni a căror sferă semantică acoperă nivelul superlativului moral sunt adesea folosiți în propagandă, în special pentru polisemantismul lor și pentru posibilitatea lor de integrare în contexte extrem de diferite.

2.2. Emițător și enunțiator

Discursul electoral este un act de comunicare lingvistică, văzut ca un proces conștient și intenționat de emitere și receptare de mesaje. În desfășurarea acestei comunicări lingvistice se intersectează două axe, una subiectivă (a subiecților, protagoniștilor actului comunicării: emițătorul și receptorul) și alta obiectivă (a obiectului comunicării: referentului și a mijlocului prin care aceasta se realizează: codul, limba). Mesajul (reprezentînd volumul de informații comunicate lingvistic) se situează la intersecția celor două axe ale câmpului semiotic, intrînd într-un raport variabil cu textul.

Emițătorul, conștient și deliberat, subiectivează mesajul atît din punctul de vedere al individualității sale (sau al grupului socio-lingvistic de care aparține) cît și din punctul de vedere al destinatarului. Intră, așadar, în procesul de subiectivare atît referentul cît și limba.

Alegerea stilistică înseamnă opțiune pentru un singur termen și pentru o singură variantă relațională, opțiune orientată de funcția stilistică și condiționată de capacitatea semnului (și a relației) de a exprima concomitent informații despre realitatea extralingvistică și date despre individualitatea subiectului vorbitor, de a se înscrie în cadrul concret al actului lingvistic și a-și infiltra conținutul informațional în zona subiectivă a receptării, de aderența lui sugestiv-expresivă la semnele cu care urmează să intre într-o relație sintagmatică. Funcționînd ca principiu fundamental al constituirii stilului, alegerea condiționează și generează marcarea stilistică a enunțului sintactic și, prin aceasta, textul dezvoltă o anumită identitate stilistică numai dacă emițătorul a avut posibilitatea de opțiune (textul nu a fost “livrat” de echipa de campanie și doar “recitat” de către candidat ).

În cazul discursului electoral ne confruntăm, de cele mai multe ori, cu o diferențiere clară între cei care elaborează mesajul și cei care îl transmit către receptori și destinatari, așadar între enunțiatori și emițători. În general, candidatul recurge la o echipă, specializată în marketing și consultanță politică, echipă care elaborează discursul sau temele de abordat. Practic, discursul candidatului nu-i aparține ci este însușit și transmis în urma unei strategii.

În studiul său asupra discursului politic, Rodica Zafiu evidențiază faptul că emițătorul este reprezentantul unui grup care a elaborat mesajul. “Situația comunicativă prototipică presupune un locutor individualizat, dar care nu vorbește în nume propriu, ci ca reprezentant al unui grup și care se adresează unui public cât mai larg”. Merită remarcat faptul că emițătorul nu se adresează unui public larg, ci mai multor publicuri, după unele șabloane pe care le vom evidenția când vom analiza modul de construire a mesajelor.

De altfel, statutul și modul de enunțare al mesajelor sunt stabilite de Enunțiator împreună cu destinatarii săi, într-un context ce se stabilește și se restabilește periodic, în funcție de modificările care apar în mediile politice, economice, sociale și culturale. Este de domeniul evidenței că, deși transmit același lucru, mesajele aceluiași candidat sunt diferite de la o zonă la alta, în funcție de factorii politici, economico-sociali și culturali care acționează în respectivele zone.

În elaborarea discursului electoral, ne putem imagina o piramidă formată, la bază, din enunțiatorul colectiv (echipa de campanie) și la vârf din candidat/candidați. Aceștia din urmă joacă și ei rolul de enunțiatori. Publicurile cărora li se adresează nu au informații pertinente despre conținutul discursului întocmit de consilieri și, în consecință, atribuie candidatului-Emițător rolul de Enunțiator al mesajului.

2.3. Public țintă; receptor și destinatar

Similar cu practicile din publicitatea comercială, în campaniile electorale sunt stabilite publicuri-țintă ale discursurilor. Așa-numitele “target”-uri constituie de fapt destinatarii discursului. Ca element de strategie, specialiștii în marketing electoral evită adresarea către Receptori, preferând elaborarea mesajelor către destinatari clari, stabiliți prin metode sociologice. Cu toate acestea, strategii de campanie știu că numărul Receptorilor este, întotdeauna, mai mare decât cel al Destinatarilor. În ceea ce urmează, vom prezenta câteva modalități de elaborare a discursului în funcție de destinatari.

Poate primul factor care trebuie stabilit de marketingul politic este publicul țintă, zona de electorat către care pleacă mesajul. Identificarea corectă a publicului țintă conduce la stabilirea corectă a agendei acestuia, la identificarea tipului de mesaj optim pentru grupul respectiv, la ritmul de campanie și la mijloacele ce vor fi folosite. Este evident că o ca România are diferite tipuri clare de public-țintă. Fie că este vorba de împărțirea în funcție de sex, de vârstă, de studii, de avere, de provincii istorice sau de grupuri mai complicat de departajat, definite prin criterii socio-profesionale: șomeri, bugetari, oameni cu mai multe locuri de muncă, mineri etc., este important pentru succesul unei strategii de comunicare ca grupurile electorale care rezultă să aibă o cât mai mare omogenitate a expectanței, dar și a nivelului de receptare. Una dintre greșelile des întâlnite în comunicarea politică din România este mesajul național. Cu câteva excepții apărute până în anul 2000, acest demers a fost sortit eșecului. Temele de interes ale unui alegător din spațiul rural, zonă necooperativizată, specializat în cultivarea pomilor fructiferi, sunt cu totul altele față de cele ale unui student al unei facultăți de informatică, născut și crescut în București. Înainte însă de a stabili ce mesaj trebuie transmis, trebuie stabilit cu care grup este indicat să comunice omul politic sau partidul politic. Majoritatea partidelor și majoritatea candidaților la diverse funcții alese au constatat, de-a lungul timpului, că sunt votați de un anumit electorat. Această constatare conduce la definirea unor bazine electorale ale fiecărei structuri politice. www.scribd.com/doc/12412601/marketing-politic

S-a constatat că media de vârstă a votanților unui partid ca PSD este mai mare decât cea a unui partid ca PNL, de exemplu. De asemenea, un partid ca PNL are majoritatea votanților cantonați în zona oamenilor cu studii superioare, în timp ce PSD este votat de o masă importantă de oameni cu 8 clase. În orașul , PNȚCD este un partid dominant, în timp ce în unele orașe din Moldova PSD câștigă detașat. De asemenea, orașele mari sînt mai apropiate de „dreapta”, iar cele mai mici și satele sînt mai apropiate de partidele social-democrate.

Când se construiesc “țintele” pentru lansarea mesajelor electorale, se pornește de la aceste constatări statistice. Se identifică electoratul propriu și se împarte în bazine omogene. Se identifică electoratul advers alocat diverselor zone politice și se împarte, de asemenea, în bazine omogene și apoi se identifică nehotărâții. Nehotărâții, definiți în sondaje ca fiind aceia care nu știu sau nu răspund la întrebări, se pot împărți în două categorii: nonvotanții și cei care totuși vor vota. Nehotărîții care pînă la urmă vor vota sînt, în general, votanți nemulțumiți sau dezamăgiți de partidul sau de candidatul cu care au votat în alegerile anterioare și care nu mai găsesc un reprezentant care să le câștige încrederea. Bătălia pentru acești oameni este unul dintre cele mai importante momente electorale. În general, un dezamăgit nu se mută de la un partid la altul, ci migrează de la un partid înspre nonvotanți. Din această categorie poate fi ulterior convins să voteze tot de partidul lui pe principiul „răului cel mai mic” sau de un alt partid ale cărui mesaje îi ating agenda de probleme majore.

Una dintre principalele caracteristici ale campaniilor electorale din România este că partidele spun, în principiu, cam același lucru. Cu mici excepții, care ating diverse extreme politice, discursurile prezentate de partidele românești s-au referit la integrare europeană și euro-atlantică, la privatizare și la instaurarea economiei de piață, la respectarea drepturilor omului și la luptă împotriva infracționalității, la creșterea autorității instituțiilor de stat și la protejarea cetățeanului, la creșterea nivelului de trai și la combaterea corupției.

Electorul, în cadrul procesului de definire a situației electorale, parcurge o serie de stadii succesive, de la opinie, convingere, atitudine, opțiune, decizie de vot și până la comportament de vot afectiv. Unul dintre acești factori, cu o importanță aparte, atât pentru elector, cât și pentru blocul electoral, în ansamblul său, îl constituie opinia publică. Sintagma „opinie publică” este, după toate probabilitățile, de origine saxonă și a fost utilizată pentru prima oară la începutul secolului al XII-lea. Machiavelli era conștient de importanța socială și politică a opiniei publice, atunci când în lucrarea Principele atrăgea atenția că „poporul trebuie câștigat, căci poporul este cel mai puternic”.

Trebuie precizat că opinio (lat.) sau doxa (gr.) sînt termeni care definesc o cunoaștere superficială, chiar falsă a realității. Opinia desemnează, în general, o părere individuală, un punct de vedere care, în ultimă instanță, este impregnat de subiectivism și incertitudine.

Opiniile individuale devin opinie publică atunci când sînt validate în mod public de frecvența cu care acestea sînt regăsite la nivelul membrilor comunității respective. Opinia individuală devine convingere atunci când părerile exprimate de o majoritate coincid, iar rezultatul acestei coincidențe este cunoscut sub denumirea de opinie publică.

În cadrul procesului electoral, gradul de divergență sau de convergență a opiniei publice, vizavi de un actor politic aflat în competiția electorală, poate hotărî pierderea sau câștigarea alegerilor de către acesta.

Electorul deține, față de actul alegerilor, o opinie mai mult sau mai puțin structurată, de multe ori preluată în mod pasiv și necritic. În definirea situației electorale, opinia publică își arogă un drept major: ea poate avea drept victime electorii care manifestă un conformism ridicat, care ar sesiza care este opinia majoritară și ar adopta-o, ajungînd să își reprezinte situația electorală plecând de la această premisă reprobabilă și ajungînd, probabil, la o decizie de vot contrară propriilor interese.

Între „opinie” și „atitudine” există o serie de diferențe semnificative, identificate de către J. Stoezel și A. Girard:

opiniile sînt caracterizate de „volatilitate”, dat fiind faptul că se referă la situații cu aspect conjunctural, pe când atitudinile au o durată mai mare în timp;

opinia se manifestă ca o părere despre „ceea ce ar fi bine să se facă”, iar atitudinea reflectă „ceea ce individul este dispus să facă”;

opinia oscilează între emoție și calcul rațional, atitudinea se bazează pe o motivație destul de puternică, spre acțiune;

opinia implică emergența prejudecăților, atitudinea este îndreptată mai mult spre contextul acțiunii.

Aceste diferențe determină, în fapt, comportamentul electoral, iar actorii politici sînt obligați, prin acțiunile lor, să transforme opinia publicului în atitudine materializată prin vot.

Una dintre metodele de cunoaștere a opiniei publice este sondajul de opinie, apărut din dorința de a prognoza comportamentul electoral, dar care și-a extins foarte mult aria de aplicare și la alte domenii ale socialului. În general, sondajul de opinie este definit ca metodă de cunoaștere a opiniei publice pe baza chestionarului și a eșantionării.

2.4. Modele explicative ale comportamentului electoral

La ecuația provocării motivelor care îl determină pe un elector să voteze într-un anume fel participă nevoile umane. Sociologul american Abraham Maslow a identificat cinci niveluri de trebuințe fundamentale pentru ființa umană, ierarhizate într-o piramidă în care nivelul ultim este atins de nevoia de autorealizare, urmată de sentimentul de stimă, sentimentul de apartenență, nevoia de securitate și, cele mai importante, nevoile fiziologice fundamentale.

Nevoile fiziologice fundamentale condiționează supraviețuirea imediată a individului și se referă la acțiunile acestuia legate de foame, sete, somn etc. Nevoile de securitate, deși se referă și ele la supraviețuire, pot fi suspendate atunci când trebuințele din prima categorie nu sînt satisfăcute. Nevoile sociale sînt cele care fac trimitere la trebuințele de apartenență, de afecțiune, de apreciere familială și la cele care, dincolo de cadrul familial, privesc recunoașterea și aprecierea socială. De asemenea, în această categorie intră și nevoia de autorealizare, care este strâns legată de construirea sau adeziunea la un sistem anume de valori. Trebuințele individului se cristalizează în funcție de domeniul său de activitate sau de grupul din care face parte.

Nevoia nu se creează ci, cel mult, se amplifică, dar numai în condițiile în care ea există deja, iar cel care decide brutal această stare de lucruri este individul, în postura sa de virtual votant.

Nevoile individului nu se ierarhizează într-o structură piramidală cu valoare generală, așa cum au fost ele descrise de Maslow. Fiecare individ, deci și fiecare consumator de publicitate electorală, își ierarhizează nevoile într-o manieră proprie. Din acest motiv discursul trebuie adaptat la calitatea și trebuințele publicului. Fiind înnăscute, nevoile nu pot fi create, dar cele deja existente pot fi stimulate și amplificate. Arta unui bun politician se poate baza, așadar, și pe identificarea, stimularea și crearea iluziei satisfacerii nevoilor individuale ale electorilor.

În afara trebuințelor individuale, foarte importantă pentru omul politic este și cunoașterea nevoilor unei colectivități. Noțiunea de nevoi colective se poate aplica foarte bine discursului politic din electorală. Trebuințele colective nu sînt simple prelungiri ale celor individuale, nici nu pot fi reduse la suma acestora.

Descoperirea trebuințelor colective se face prin analiza atentă a tuturor grupurilor din teritoriul administrativ.

Sociologul Alfred Bulai a calculat însă însemnătatea unui singur votant și a ajuns la concluzia că, în sistemul nostru electoral, votul unei persoane poate influența real alegerile cu o probabilitate de 0,000000066. Altfel spus, votul unei persoane, ca act individual, nu prea contează în stabilirea învingătorilor.

În lucrarea Mecanisme electorale ale societății românești, Alfred Bulai susține ideea că problema electorală implică, în mod necesar, construirea unei anumite reprezentări a procesului electoral. Autorul introduce în discuție o serie de componente pe care le consideră esențiale, așezate în interiorul unei „cutii negre” al cărei spațiu și-l dispută cei doi factori decisivi în ceea ce privește definirea situației electorale: resursele votantului, pe de o parte, și comunicarea politică, pe de altă parte .

În Psihologia maselor, Gustave le Bon dă corpului electoral o definiție tranșantă: „mulțimile electorale, adică acele colectivități chemate să-i aleagă pe titularii anumitor funcții, constituie mulțimi eterogene”. Principalele caracteristici ale acestor mulțimi ar fi, după Gustave le Bon, slaba aptitudine pentru raționament, absența spiritului critic, iritabilitatea, sugestibilitatea, credulitatea și simplismul. Și, pentru a fi mai explicit, autorul citat enumeră și factorii care au cel mai mare impact asupra mulțimilor: afirmația, repetiția, prestigiul și contagiunea.

Un alt principiu interesant al psihologiei mulțimilor, în general, și a celor electorale, în particular, este acela că orice adunare anonimă, fie ea compusă din oameni cultivați sau mai puțin cultivați, tendința este aceea spre egalizare mentală. În acest sens, Serge Moscovici îl citează pe Schiller: „Considerat în particular, fiecare om este suficient de inteligent și comprehensiv; dar oamenii reuniți într-un corp social se transformă în tot atâția proști”.

Actul votării, în sine, se manifestă într-o dimensiune rituală, mai mult implicită decât explicită, conturată, în esență, de faptul că votul are o succesiune periodică, desfășurându-se la intervale regulate de timp și, datorită aspectului său oficios, este perceput sub formă de ceremonial, de tipic, de rânduială. Această percepție este întărită și de caracterul normativ pe care și-l arogă actul de a vota. În acest sens, motivarea opțiunii de vot se face prin norme sociale, se merge la vot nu din datorie civică, nu din interese personale ci pur și simplu pentru că așa merge toată lumea.

2.5. Influența campaniei electorale asupra comportamentului electoral

Studiind literatura dedicată comunicării de masă și efectelor acesteia, Denis Mcquail identifică mai multe situații în care influența actului comunicațional asupra receptorilor tinde să se maximizeze. Astfel, Mcquail constată că:

Schimbarea atitudinală în sensul indicat de sursa de comunicare tinde să devină cu atât mai mare cu cât monopolul informațional asupra receptorului este mai complet. Acesta este cazul tipic al propagandei politice în societățile totalitare, acolo unde mesajele alternative sau contradictorii, precum și dizidența sînt excluse;

Efectele actului comunicațional sînt cu atât mai mari cu cât mesajul trimis de sursa de comunicare nu vine în contradicție flagrantă cu opiniile și credințele receptorului, sau cu dispoziția acestuia. Este evident faptul că mesajele politice transmise de către actorii politici vor influența într-o măsură mai mare militanții, simpatizanții sau indivizii a căror convingeri politice sînt compatibile cu mesajul.

Legat de aceasta, s-a susținut faptul că efectele comunicării de masă constau, mai degrabă, în întărirea convingerilor existente și nu în schimbarea atitudinii sau adoptarea unei poziții noi. În acest sens, Denis Mcquail precizează: „…majoritatea indivizilor par să nu se schimbe, chiar dacă nu se opun comunicării persuasive. Un fapt care vine să susțină această constatare privește gradul ridicat de selectivitate pe care-l manifestă indivizii în urmărirea sau evitarea mesajelor. Această selectivitate e ghidată de interese și predispoziții preexistente ale receptorului, ceea ce are drept rezultat o mai mare probabilitate ca mesajele să susțină și nu să contrazică opiniile existente”.

Electorul, în rolul său de receptor sau destinatar, are posibilitatea de a se expune selectiv la mesajele actorilor politici și de a lua act doar de cele compatibile convingerilor sale proprii.

În general, după Ioan Drăgan, se poate vorbi despre trei mari modele ale efectelor comunicării de masă: modelul propagandei, modelul efectelor minime și modelul consumatorului.

Modelul propagandei media, s-a bazat pe eficacitatea propagandei politice, mai ales a celei dezvoltate de naziști. Teoriile subsumate de acest model postulau, dintr-o perspectivă mecanicistă, o influență directă pe care mass-media o exercită asupra receptorilor care erau considerați pasivi și receptivi la orice mesaj mediatic și a căror schimbări atitudinale și comportamentale erau imediate și cuantificabile.

Modelul efectelor minime încerca să pună în evidență puterea propagandei prin radio în cadrul unei campanii electorale prezidențiale. Ipoteza nu a fost confirmată la nivel empiric deoarece foarte puțini electori și-au schimbat intenția de vot pe parcursul campaniei electorale și, mai mult, cei care și-au modificat-o în acest timp au fost influențați mai mult de anturaj decât de media, mai mult de poziția socială decât de electorală. Individul nu este considerat un receptor pasiv al mesajelor media, ci este capabil să discearnă, să le filtreze, să ia act de cele pe care le consideră interesante, mai exact individul se expune selectiv la mass-media.

Forța de influență sau de persuadare pe care media o poate dezvolta nu trebuie subestimată. Totul tinde să se transforme în spectacol – electorală se transformă în spectacol electoral. Talk-show-urile între primii doi candidați sînt cele mai „gustate” de public și au oarece asemănare cu „ringul de box”.

Modelul consumatorului sau modelul utilizării și satisfacției dezvoltă ideea expunerii selective la mass-media, considerând receptorul mesajelor mediatice (în cazul nostru – electorul) drept un participant activ în cadrul procesului de comunicare. Modelul postulează faptul că trebuie cunoscut dacă indivizii s-au expus la un anumit mesaj politic, de ce s-au expus și ce anume așteptau de la această expunere.

Modelele comportamentului electoral reprezintă, Drăgan, „construcții tipologice, mai exact reconstrucții inteligibile și naționalizatoare ale realităților câmpului electoral și nu decupaje în segmente și forme pure ale acestor realități”.

3. Strategii discursive în actul electoral.

Discurs repetat și repetiție discursivă

3.1. Sociolect și idiolect

3.2. Tipologia EDR în funcție de vorbitor și de categoriile de public

3.3. Repetiția discursivă

Se constată, uneori, că în cadrul discursului public întâlnim enunțuri „prefabricate” care nu aparțin EDR. Vom numi această categorie repetiție discursivă pentru că, așa cum vom demonstra, reprezintă grupuri de sintagme/construcții lingvistice repetate frecvent. Termenul de repetiție discursivă este preluat de la Gina Necula care îl atribuie limbii de lemn, pe care o consideră “o repetare discursivă a unor sintagme vidate semantic” pentru că “se abandonează în plăcerea de a copia un model fără intenția să comunice ceva, ci doar să se folosească de magia cuvântului pentru a oculta realitatea”. Consider că repetiția discursivă nu se rezumă doar la limba de lemn, ci are o sferă mai largă de acoperire, în care putem include discursul raportat, clișeul (care aparține limbii de lemn), truismul și sloganul. În unele situații, acestea conțin enunțuri aparținând discursului repetat.

Discursul raportat se constituie ca repetiție discursivă doar dacă este „prevăzut” cu elemente specifice procedeului citării. Practic ne referim la apelul la o autoritate care, adesea, este celebră dar nu a intrat întotdeauna în conștiința publică într-un grad suficient de mare încât să fie recunoscută fără a fi făcute precizările necesare. Altfel spus, este vorba despre recunoașterea apelului la înțelepciunea de împrumut prin precizarea faptului că se utilizează un citat dintr-un anumit autor. Ca material de analiză, în discursul politic, putem folosi alocuțiunile liderului Partidului România Mare (PRM), Corneliu Vadim Tudor, precum și unul dintre sloganurile adoptate de către acesta: “Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât!” (Petru Rareș). Deși apropiat de discursul repetat, discursul raportat are, întotdeauna, nevoie de precizarea sursei.

Clișeul este asimilat ideii de loc comun. Valeria Guțu Romalo consideră că utilizarea clișeelor este determinată de modă, și nu de necesitățile lingvistice ale vorbitorului: „o situație specială între construcțiile cu frecvență mare și cu caracter fix reprezintă clișeele (lingvistice), a căror întrebuințare nu se datorește unei necesități, ci unei mode. Nejustificate de conținutul comunicării, clișeele constituie o caracteristică negativă a exprimării, conducând la formule stereotipe, șterse, monotone”.

Stelian Dumistrăcel introduce în cadrul clișeelor lingvistice și asocierile automate ale unui substantiv cu un adjectiv: „frunză verde”, „munte înalt” ș.a.m.d.

Gina Necula consideră că trebuie făcută o distincție între „clișeul ca fapt de stil și clișeul ca simplul stereotip de exprimare. Apelul la clișeu se poate face din lipsă de imaginație și de mobilitate verbală, dar și în scop parodic”. Această distincție, rezonabilă în planul literaturii, nu ține cont de pragmatica discursului electoral. Clișeul mai poate apărea ca o creație, voluntară sau nu, a unui lider politic. Astfel, presa ultimilor cinci ani abundă de clișee create de către politicieni: populism (cu varianta „populism ieftin”), politicianism, dosar/joc politic, grup de interese, moguli, oligarhi, sistem ticăloșit ș.a.m.d.

Așadar, ajungem la concluzia că trebuie să distingem între trei tipuri de clișee: clișeul ca fapt de stil, clișeul ca stereotip de exprimare și clișeul ca limbă de lemn, cu intenție manipulatoare. Primele două tipuri de clișee nu încearcă să treacă de la seducție la incitarea receptorului. Cel de-al treilea tip vizează, în general, pragmatica discursului. De altfel, Gina Necula o citează pe Francoise Thom, care preia cuvintele ideologului nazist Goebbels: „Noi nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a obține un efect”.

Importanța clișeului în pragmatica discursului electoral este sesizată de sociologul Sebastian Dâncu, prezentat în media ca ideolog al unui partid important. Acesta afirmă despre stereotipuri că prezintă o serie de avantaje: sunt ideologic acceptate ușor și sunt ușor de recunoscut.

Truismul ca formă a repetiției discursive a fost sesizat pregnant din perioada 1992-1996, când ministrul transporturilor din acea vreme, Traian Băsescu, a lansat butada cu pretenții de înțelepciune populară „Iarna nu-i ca vara”, cu numeroase variații de formă în discursul public. Astfel, în „Ziarul financiar” din 26 septembrie 2007 a fost publicat un articol intitulat „Iarna nu-i ca vara pentru producătorii de înghețată”. Mai mult chiar, sub titlul „Arsenal nu-i FC Vaslui”, a apărut un comentariu în „Gazeta Sporturilor” din 30 septembrie 2007. Cu trimitere directă la Traian Băsescu este titlul unui editorial din data de 26 septembrie 2007, publicat în „Gardianul”: „Iarna nu-i ca vara, Flota nu-i ca Poșta!”.

Sloganul este forma de repetiție discursivă de care ne vom ocupa cu deosebire în această lucrare. În cadrul campaniilor electorale este lansat un mesaj scurt, penetrant, care va însoți partidul sau candidatul pe întreaga perioadă a campaniei electorale. Există situații în care sloganul electoral a rămas ca „emblemă” a partidului sau a candidatului. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, Partidul Național Liberal a candidat sub sloganul „Prin noi înșine”. Acest mesaj constituie și astăzi o „etichetă” a PNL, așa cum numele lui Traian Băsescu este legat de sloganul „Să trăiți bine!”, berea Bergenbier de „Prietenii știu de ce” ș.a.m.d.

În cazul clișeelor și truismelor, recunoașterea enunțurilor este mecanică, neparticipativă și, implicit, efectul manipulator este redus. O explicație a acestui fapt poate fi cea furnizată de Tatiana Slama-Cazacu, care consideră că limba de lemn este generată de un discurs al puterii: „Limba de lemn poate fi considerată fie un «stil», fie pur și simplu un ansamblu de expresii, fie ca «un discurs» (nu limbă) sau, cum mi s-a părut mai plauzibil, un subsistem al unei limbi; ea cuprinde mai ales elemente lexicale, dar și unități frazeologice, cu caracter de expresii fixe, de clișee încremenite, cu sens determinat în contextul unei anumite „autorități”, în mare măsură utilizate stereotip-dogmatic, ca exprimare a unei ideologii (sau simulacru de subsisteme ideologice, economice, tehnologice, politice, culturale etc., care dețin o putere sau o autoritate), imitate, dar și impuse de puterea politică sau de grupări ori de indivizi cu asemenea veleități, apoi difuzat prin repetare, prin utilizarea frecventă în mijloacele de comunicare orală sau scrisă, anihilându-se astfel gândirea maselor receptoare”.

Limba de lemn este, așadar, un caz de pseudo-comunicare, de falsificare a actului de comunicare, așa cum o numește Slama-Cazacu, al cărei singur scop este manipularea, depersonalizarea.

Așadar, se poate observa că, dacă EDR au, în general, ca sursă vorbirea comună (enunț anonim sau cu autor cunoscut), clișeele sunt generate de către o Putere (politică, economică, militară ș.a.m.d.). De asemenea, „propagarea” EDR constituie un fenomen firesc în comunicare, în timp ce clișeele sunt, la origine, impuse.

În ceea ce privește truismul, puterea acestuia de persuadare este minoră poate și pentru faptul că, asemenea clișeului verbal, nu transmite informații. Funcția comunicațională este anulată, iar truismul constituie o pseudo-comunicare. În discursul public din ultimii ani s-a remarcat doar un singur truism, utilizat cu caracter fatic. Este vorba despre butada fostului ministru al transporturilor, Traian Băsescu, potrivit căreia „iarna nu-i ca vara”, la care ne-am mai referit.

Sloganul constituie însă un tip special de repetiție discursivă. Construit din rațiuni politice, iar, în publicitate, pur comerciale (pentru a vinde o marfă sau un candidat politic), sloganul poate include atât EDR, cât și clișee sau truisme.

În general, în publicitate sloganurile sunt construite de către echipe speciale de marketing, iar în viața socială de echipe de marketing politic, și nu aparțin unei singure persoane. Caracterul elaborat al mesajului îi conferă sloganului un rol de persuadare extrem de pronunțat.

Situația în care sloganurile includ EDR a fost analizată de Stelian Dumistrăcel în Discursul repetat în textul jurnalistic. Pornind de la rezultatele unor anchete pe care le-a realizat, cercetătorul ieșean subliniază riscul asumat de emițător prin imaginarea unui „cititor ideal” în identificarea mesajului canonic. Sloganul „Podul de flori de peste Prut” a făcut carieră deși, potrivit lui Stelian Dumistrăcel, „promotorii, Grigore Vieru și Victor Crăciun, au invocat doar o locuțiune, virtuală, cu accepțiune figurată, „a dura un pod, o punte” (30 august 2002, la Chișinău), imagine mai mult sau mai puțin comună, care se impune de la sine; vezi, de exemplu, „Bridges of Peace”, titrare a unui reportaj la Tele 7 abc, 12.10.03, ora 9,05)”.

Pornind de la entuziasmantul „pod de flori”, Stelian Dumistrăcel a identificat sloganul respectiv în foarte multe titluri jurnalistice, unele dintre ele menite să redea evoluția relațiilor oficiale dintre cele două țări.

Prin contrast, este prezentată și situația în care memoria colectivă a pierdut legătura cu sloganul original. Stelian Dumistrăcel scrie că efectul a fost nul „când le-am sugerat studenților să găsească un eventual „model”, evocat polemic pentru enunțul «Sărăcia vine de la București», din subtitrarea la articolul «Apel pentru autonomia Ardealului» (ZIș, 30.12.03, p. 4): o relatare despre manifeste în limbile română și maghiară răspândite în Cluj-Napoca, după care au fost citate fraze cum sunt următoarele: «Sărăcia o avem din cauza Bucureștiului»; «Noi nu avem nevoie nici de București, nici de Moldova, nici de țara Românească»; «Noi vrem granița de a lungul Carpaților, granița veche a Transilvaniei» etc. Pentru propunător, enunțurile citate constituiau o replică peste timp la o deviză a Unirii «cu », formulată la un moment dat de Slavici: «Pentru toți românii, soarele la București răsare»”.

3.4. Faticitatea în comunicarea verbală și nonverbală

Așa cum am arătat, funcția comunicațională, de socializare, este realizată atât prin împletirea tuturor funcțiilor limbajului, cât și prin aportul funcțiilor sociale. În funcție de tipul de discurs, diferă însă funcția lingvistică dominantă (și) datorită funcțiilor sociale care se manifestă și le determină. În cazul particular al discursului electoral putem considera ca dominante funcțiile conativă și fatică.

Discursul electoral, ca manifestare particulară a discursului politic îmbină, ca orice tip de comunicare interpersonală, atât aspecte verbale, cât și nonverbale. Proporția verbal/nonverbal este redată de Teodora Popa-Popescu în capitolul Procesul de comunicare din partea a II-a a Tratatului de lingvistică generală, coordonat de Al. Graur. Potrivit statisticii oferite de autoare, aproape trei sferturi din comunicarea interpersonală se manifestă lingvistic. Astfel, „s-a constatat că, în perioada de veghe a fiecăruia dintre noi, cam 70% din timp este atribuit comunicării lingvistice, repartizat în: 45% audiere, 30% vorbire, 16% citire, 9% scriere”.

Pornind de la aceste cifre, observăm că mai mult de un sfert din comunicarea din cadrul unei comunități sociale se desfășoară nonlingvistic și, dacă luăm în calcul doar limba vorbită, ajungem la concluzia că, în cadrul societății, un individ comunică verbal doar jumătate din totalul comunicării interpersonale.

Dacă, așa cum a arătat Traian Herseni, funcțiile sociale ale limbii coexistă cu cele lingvistice, excludem atât comunicarea nonlingvistică pură, cât și comunicarea lingvistică pură. Atunci, se poate pune întrebarea legată de modul în care se realizează comunicarea nonverbală precum și cea nonlingvistică. Teodora Popa-Tomescu exclude existența comunicării exclusiv verbale: „Procesul de transmitere a mesajului e un fenomen foarte complex, în care, în afara elementelor fonematice, intervin așa-zișii însoțitori permanenți ai vorbirii (după expresia lui W.D. Whitney), unii lingvistici, ca intonația sau accentul, alții extralingvistici, ca mimica, pantomima (aparținând însă persoanei emițătoare); alți factori sunt pasivi, dar pot fi determinanți în anumite ocazii: timpul și locul”.

Admițând existența însoțitorilor permanenți ai vorbirii, se ridică o nouă problemă: funcția fatică se manifestă și la nivelul acestor „însoțitori”?

Un potențial răspuns poate fi extras din caracterizarea funcției fatice realizată de către Daniel Bougnoux. Autorul citat consideră că, dintre cele șase funcții descrise de Jakobson, funcția fatică este cea mai importantă: „[…] această noțiune importantă merită, fără îndoială, să fie plasată pe primul loc în celebra schemă jakobsoniană a celor șase funcții ale comunicării”. Pe lângă faptul că dă o importanță deosebită faticului, Bougnoux vorbește despre un tip de comunicare fatică, pe care o descrie ca existând ca relație și în afara conținutului mesajului. Comunicarea fatică, în viziunea autorului francez „nu aduce nimic original, nu are nimic personal de transmis, iar valoarea sa informațională (din seria urărilor pe care și le fac rudele sau a convorbirilor telefonice între îndrăgostiți) este aproape egală cu zero. Aceste contacte repetate constituie însă o dovadă că suntem alături de celălalt și că ne manifestăm prezența […]. Semnalele fatice se acumulează pe marginea frazelor noastre în semne indiciale paraverbale corporale, atunci când, în cursul unei conversații, de exemplu, corpul emite o serie întreagă de gesturi și de micromesaje menite să încadreze și să susțină mesajul principal al vocii; faticul culminează în intonație, dar și în alți operatori foarte importanți de luare de contact, precum strângerea de mână, zâmbetul, înclinarea capului și, mai ales, privirea” .

Așadar, fără a face trimitere la exegeți, profesorul de filozofie și de științele comunicării Daniel Bougnoux sintetizează mai multe puncte de vedere și „acordă” funcții fatice un domeniu foarte vast, social, de relaționare.

Daniela Rovența-Frumușani ia, la rândul său, în calcul și aspectele nonverbale atunci când vorbește despre legitimitatea discursivă, care „nu este doar noțional-lingvistică, ci și paraverbală sau nonverbală. Este binecunoscut handicapul femeilor în politică derivând din timbrul «pițigăiat», «isteric», «emoțional», deviant în raport «cu norma masculină»”.

Stelian Dumistrăcel pleacă de la conceptul de comuniune fatică, enunțat de Malinowski, și consideră că funcția fatică se realizează atât lingvistic, cât și social. „Dacă se pornește de la esența viziunii Malinowski, care diferențiază comunicarea ce ordonează idei și formulează raționamente în raport cu un limbaj fatic, «convocarea» funcției în discuție s-a impus, după cum apreciază unii exegeți, datorită importanței și rolului deținute la populații primitive de riturile și gesturile religioase, în cadrul unui limbaj pentru care nu se pune problema unei funcții expresive propriu-zise, iar de exprimarea funcției fatice, având, în general, rolul de a stabili și a menține contactul între participanții la schimbul lingvistic oral, după cum subliniază François Rastier (La macrosémantique), nu țin doar «incisele» de tipul vous me suivez, ci și manifestări ale unor veritabile strategii interlocutive. Așadar, revenind la Malinowski, suntem îndreptățiți să raportăm astfel de acte din comunicarea contemporanului «civilizat» la ceea ce, după același comentator, în comunicarea intersubiectivă, reprezintă în primul rând sincronizarea emoțiilor (și nu codarea și decodarea propozițiilor); la acest nivel, «contractul interlocutiv» în cadrul «comuniunii fatice» a lui Malinowski se bazează, de exemplu, și pe diverse atitudini de imitare: a tonului, a prozodiei, a posturii.

Pornind de la aceste premise, în analiza sa despre discursul publicistic, Stelian Dumistrăcel consideră că funcția fatică se poate manifesta în comunicarea de masă și prin aspecte nonverbale: „Astfel de reflexe sunt, de altfel, prezente în diferite interpretări; de exemplu, pentru publicitatea grafică (inclusiv afișele politice ori sindicale), se face curent referire la culori și imagini, la mărime literelor etc”.

Pentru a analiza modul în care se manifestă faticul în comunicare, inclusiv în aspectele nonverbale, vom accepta clasificarea, făcută de Baylon și Mignot, a mijloacelor utilizate pentru a comunica informații în funcție de două opoziții: vocal/non-vocal (cuvinte vs. gesturi, atitudini) și verbal/non-verbal (cuvinte vs. non-cuvinte). Cei doi autori identifică patru tipuri de mijloace de comunicare:

„vocal-verbal: cuvântul fonetic ca unitate lingvistică;

vocal-non-verbal: intonația, calitatea vocii, emfaza;

non-vocal-verbal: cuvântul grafic ca unitate lingvistică;

non-vocal-non-verbal: expresia feței, gesturile, atitudinile”.

Autorii citați consideră că non-verbalul este inferior verbalului doar pentru că depinde de loc și de timp, și nu pentru că ar fi irelevant calitativ în actul comunicării: „Informația non-verbală este uneori superioară informației verbale: impactul său este imediat. Fie că este conștientă sau nu, intențională sau nu, ea nu poate fi greu de anulat prin cuvinte. De exemplu, o intonație poate introduce un subînțeles, o ironie în discurs. O voce interiorizată, surdă, un debit lent, momentele de liniște, suspinele, pot fi indicii ale unei personalități depresive. Non-verbalul este însă inferior limbajului verbal, în măsura în care acesta se situează aici și acum, depinzând de loc și de timp”.

În cazul campaniilor electorale, selecția informațiilor furnizate pe post de „știri” are, la rândul său, rol fatic. Sunt aplicate atât metode de marketing, cât și de management, pornind de la conceptele de nevoie și motivație.

Motivația este definită ca fiind „o stare interioară care îl determină pe individ să se comporte de o manieră care să îi asigure atingerea unui anumit scop”. Observăm că, în definirea motivației, accentul este pus pe calitatea Receptorului. Teoria motivației bazată pe nevoi pornește, potrivit lui Panaite Nica și Aurelian Iftimescu, de la o abordare psihologică. Nevoia individuală este descrisă ca „o trăire internă ce face ca anumite lucruri sau stări de lucruri să pară atractive pentru acea persoană. Tocmai pentru că au nevoi (de ordin fiziologic și psihologic) pe care doresc să și le satisfacă, oamenii se angajează în comportamente motivate”.

Psihologul american Abraham Maslow a grupat nevoile individuale în cinci categorii, pe care le-a și ierarhizat. Cele mai importante sunt, potrivit lui Maslow, nevoile fiziologice. Acestea „au în vedere funcționarea normală a organismului uman, asigurată prin apă, hrană, îmbrăcăminte, adăpost, odihnă și altele”. În „piramida lui Maslow” urmează, ca importanță, nevoile de securitate. Acestea se referă la crearea sentimentului că nevoile fiziologice vor putea fi satisfăcute și în viitor, nu numai în prezent. Pe locul al treilea în „piramidă” se află nevoile sociale (apartenență, afecțiune, prietenie), urmate de nevoile de stimă și de autorealizare. Potrivit interpretării lui Maslow, un singur nivel al nevoilor motivează o persoană într-un anumit moment dat. După satisfacerea nevoilor respective, individul „simte” nevoi de ordin imediat superior.

„Piramida nevoilor” a fost preluată și adaptată teoriei discursului de către Mihai Gheorghe. La ecuația provocării motivelor care determină o persoană să acționeze într-un anume fel participă, spune Mihai Gheorghe, nevoile umane. „Teoria arată că orice om are cinci tipuri de nevoi, dispuse ierarhic: fiziologice; de securitate; de dragoste; de prestigiu; de emancipare”.

Aceste nevoi sunt individuale, dar la nivelul colectivității se manifestă nevoi de grup social. Deci, practic, selecția articolelor de presă respectă piramida nevoilor la nivel de grup, fapt care îl determină pe consumatorul de media să citească/vadă/asculte pentru că este interesat de subiect.

Deoarece analizăm un tip organizat de comunicare (politică și, mai ales, electorală), trebuie să ținem seama și de opiniile emise de Christian Baylon și Xavier Mignot potrivit cărora reprezentările destinatarului sunt esențiale pentru succesul comunicării: „Trebuie să înțelegem, prin comunicare, transmiterea unei «imagini», transmitere care se realizează mai ales prin mijloacele media. În mod firesc, trebuie ca această imagine, altfel spus reprezentarea pe care ne-o facem despre persoana în cauză, să fie puternică și în același timp favorabilă; în caz contrar vom spune că persoana în cauză «nu are trecere la public», că «nu reușește să comunice»”. Paradoxal, dar eșuarea comunicării în situația descrisă de Baylon și Mignot se referă tot la funcția fatică, pentru că reprezentarea „puternică și favorabilă” apare doar dacă mesajul, construit chiar de către candidat, este receptat în întregimea sa. În cazul particular al discursului electoral, pragmatismul este extrem și, implicit, faticul se manifestă dominant pentru a face posibilă manifestarea conativului.

Baylon și Mignot se referă la o teorie dezvoltată de Eliseo Veron pe baza analizei presei: contractul de lectură. Potrivit acestei teorii, „contractul” servește pentru caracterizarea unui „dispozitiv de enunțare”, care include: imaginea celui care transmite un mesaj, locul pe care și-l atribuie față de ceea ce spune; imaginea celui care-i este adresat discursul, locul ce-i este atribuit acestuia; relația dintre emițător și destinatar, care poate fi altul decât receptorul real. Stelian Dumistrăcel consideră necesar să trimită însă la un concept mai larg, folosit de semioticeni, de analiștii discursului și de cercetătorii din socio- și psiholingvistică, la contractul de comunicare. Pe baza acestui contract, tratând arta discursului, Patrick Charadeau a descris diferite tipuri și genuri: contractul de comunicare de informare, al criticii cinematografice și, din domeniul mass-mediei, contractul de comunicare publicitar, al dezbaterilor televizate și al interviului.

Vom schița, în continuare, modalitățile de manifestare a faticului în câteva cazuri particulare ale discursului electoral.

Ca regulă generală, discursul electoral este unul „de laborator”. Echipe de specialiști în marketing politic și comunicare muncesc luni întregi, uneori chiar ani, pentru a crea „fața” unui candidat. Practic, în campaniile electorale candidatul devine un simplu actor care prezintă discursuri prefabricate, construite de staff-ul de campanie. Miza competiției fiind una ridicată, se poate vorbi mai mult despre o confruntare între specialiștii angajați în lupta politică, decât despre o confruntare între candidați. Candidatul este învățat CE și CUM să spună, cum să se îmbrace, cum să se manifeste pentru a performa.

3.4.1. Utilizarea EDR în comunicarea verbală

[de completat]

În urma analizării modului în care este receptat EDR, putem afirma că recurgerea la enunțurile aparținând discursului repetat de un anumit tip poate crește performativitatea discursului. Am constatat că în cazul politicienilor au fost folosite enunțuri simple, care să nu creeze probleme de decodare receptorilor. În același timp, utilizarea EDR modificate poate genera dificultăți în receptare, iar enunțiatorul își poate rata publicul țintă. Această situație a fost ilustrată prin analizarea titlurilor publicate de săptămânalul „Academia Cațavencu”. Stelian Dumistrăcel a semnalat însă și alte cazuri din discursul public. Astfel, „calificativul lacrima Cristi apare în discursul unui om politic român controversat (Ristea P.). Disculpându-se față de acuzația de a fi participat la instrumentarea procesului răsculaților brașoveni din 1987, acesta lansează un atac împotriva celor care „pot spune acum orice pentru că au credibilitate, audiență. Ei pot să spună că au fost «lacrima cristi», iar ăia, securiștii, au fost niște criminali, niște odioși” (text reprodus din EZ, 11.01.03, p. 3). Formulele populare din construcția frazelor ne dau și ele dreptul să considerăm că vorbitorul, folosind o sintagmă latinească, probează impostura culturală, căci, desigur, nu a vrut să exemplifice nevinovăția referindu-se la un soi de vin (și de viță-de-vie): prin „lacrima Christi” italienii numesc doar vinul de culoare galben pai obținut din viile cultivate pe coastele Vezuviului. Elementul inductor pentru falsa analiză pare să fi fost formula uzuală de comparație din limba română „curat ca lacrima”.

În concluzie, utilizarea EDR în campaniile electorale poate aduce un plus pentru discursurile candidaților. Enunțiatorul trebuie, însă, să aibă în vedere structura publicului țintă, pentru a permite posibililor votanți să decodeze corect mesajul. În cazul discursului public, nereceptarea proprie a mesajului poate constitui o eroare a emițătorului dar, în cadrul unei lupte electorale, neadecvarea duce la pierderea alegerilor.

Campaniile electorale desfășurate până în prezent au ilustrat utilizarea EDR cu precădere de către staff-ul de campanie al candidatului Traian Băsescu. De asemenea, trebuie remarcat că același candidat „și-a permis” ca în discursul său să folosească toate registrele vorbirii. Așadar, din punctul de vedere al analizei lingvistice, putem afirma că Traian Băsescu a modificat radical discursul electoral, trecând de la formalismul înregistrat până în anul 2000, la utilizarea retoricii ca artă de convingere a electoratului.

3.4.2. Comunicarea nonverbală

4. Caracteristici ale comunicării și scorului electoral,

cu privire specială la EDR

4.1. Discurs electoral în registrul public formal. Limite ale competenței idiomatice

[+ Năstase]

Votați garoafa! Votați candidatul ApR, Mihail Erbașu!

Dă-i VOTUL TĂU! Pentru tine. Călin Cătălin Chiriță, un primar de importanță CAPITALĂ

Nu votați imagini și partide perimate și compromise care vor să vă înșele din nou! Votați bradul cu inimă, poziția 19 din buletinul de vot

Dacă iubiți natura, dacă doriți să respirați mai mult aer curat, dacă vreți să scăpați de gunoaie și în locul lor să aveți spații verzi și locuri de joacă pentru copii, soluția: alegeți o administrare ecologică, Votați FER, votați bradul cu inimă!

Voce :Te-ai decis?

Răspuns: –

Altă voce: Atunci votează candidatul ApR la Primăria municipiului Tîrgoviște –Popescu Florin Aurelian!

Text: Veniți împreună cu noi!

Clipul electoral îl prezintă pe candidatul Cristian Zevedei arătând prin gesturi clădirea Primăriei.

Veniți în sensul fiți alături de noi (sensul static) dar și exploatarea dinamismului verbului a veni, a „drumului care trebuie urmat împreună ”. Strategie a implicării alegătorului în acțiunea de conducere a treburilor administrației locale.

Voce: La Primărie vine Băsescu!

Text: Vin la PRIMARie!

Voce: Votează Doctorul! (pseudonim, nume de cod, argumentul competenței profesionale) Votează Sorin Oprescu!

Oprește degradarea orașului! Votează Sorin Oprescu!

(folosirea în pozițiile forte început – sfârșit a două cuvinte omofone, din care unul este chiar numele candidatului, o simbolistică a numelor care ar atribui celui care poartă numele puterea de a realiza ceea ce exprimă verbul). Acest procedeu va fi reluat în turul doi în cheie parodică de Băsescu: Încrederea dumneavoastră mă onorează și mă îndeamnă să nu mă OPRESCu din drum!, ceea ce induce ideea neputinței contracandidatului de a realiza acțiunea la care trimite verbul conținut în numele său.

Pentru ziua de mâine, pentru o Românie mai curată, pentru o Românie europeană votează acum echipa liberală!

Votați! Și veți fi ascultați! Votați Sorin Oprescu!

V-ați săturat de politicieni? Alegeți un manager! Votați Sorin Oprescu!

Imperativul folosit în parodierea textelor electorale ale contracandidaților:

– meseria și implicit competența: Așa că, dacă vrei alinare, du-te la doctor!

– numele prin exploatarea omonimiei: Dacă ai nevoie de relaxare, mergi la pădure!

4.2 Discurs electoral în registrul public informal și familiar (competență expresivă)

Pentru prima dată după 1990, în România a fost creat un „brand” politic în cadrul campaniei electorale pentru alegerile generale din anul 2000. Primele demersuri au fost făcute în anul 2000, la alegerile locale din București, unde principalii candidați (Traian Băsescu și Sorin Oprescu) au fost promovați ca personalități distincte și nu ca membri de partid. Astfel, în anul 2000, candidatul PSD, Sorin Oprescu, a devenit „doctorul”, iar Traian Băsescu „ardeiașul”. Scopul „branduirii”, al etichetării candidaților, este acela de a-i apropia față de electori. „Brandul” devine un fel de poreclă, iar candidatul este mai ușor perceput de către electori ca fiind „unul de-al lor”; în acest mod, mesajul emis ajunge mai ușor către destinatar.

„Brandul” poate fi considerat un element de factură fatică, construit de echipele de campanie și care nu are, practic, legătură cu mesajul propriu-zis transmis de către candidat, ci facilitează „contactul” cu receptorii.

În anul 2004, PSD a renunțat la strategia „branduirii”, folosită la alegerile din 2000, și a preferat să abordeze campania electorală în modul „clasic”, prin promovarea unor promisiuni electorale. În schimb, Partidul Democrat a continuat să construiască imaginea unui candidat. Au fost respectate toate normele marketingului, astfel încât candidatul Traian Băsescu a fost promovat similar oricărui produs comercial. Acest tip de promovare a unui candidat a fost comentat ironic de către François Brune, care consideră că „nu este nici o diferență între un detergent și un președinte al republicii. Ambii sunt aleși de pe un afiș”. În cazul candidatului Traian Băsescu, „branduirea” a determinat o asemănare mai mare cu campaniile publicitare pentru detergenți decât cea identificată de autorul francez.

Mesajul transmis a fost unidirecțional, feedback-ul urmând a se manifesta doar în ziua alegerilor, prin votarea candidatului propus. François Brune face, de altfel, o delimitare clară între comunicarea publicistică și cea publicitară, în funcție de feedback. Comunicarea publicitară este, potrivit lui Brune, „o transmitere de mesaje în sens unic, mergând de la emițător la un destinatar care nu ia cuvântul și reducându-se, deci, la «funcția impresivă» a limbajului, evidențiată de lingvistul Jakobson”. Autorul citat ajunge la concluzia că, practic, emițătorii „nu comunică: ei nu ascultă ce spun interlocutorii lor și nu le văd fața […]. Ei nu se adresează decât reprezentărilor mentale pe care și le fac despre oameni”.

În toate cele trei procese electorale la care a participat (alegerile locale din 2000 și 2004 și alegerile prezidențiale din 2004), Traian Băsescu a câștigat deoarece campania electorală a făcut diferența dintre candidați. Strategii din echipa lui Băsescu au reușit să transmită mesajul către majoritatea votanților, deși aceștia nu au fost niciodată obligați să recepteze discursul.

O parte din modul de organizare a campaniilor lui Traian Băsescu este dezvăluită de Claudiu Săftoiu, fostul consilier de imagine al acestuia, care declara, în decembrie 2004, pentru revista „Markmedia”: „O dată cu intrarea intempestivă a lui Traian Băsescu în campania locală din 2000 de la București, rolul meu și al Adrianei a crescut. Domnul ministru ne-a sunat la orele 23,30, era într-o vineri, și ne-a rugat să venim pînă la minister. Am venit val-vîrtej, el ne-a spus că partidul l-a desemnat să candideze la Primăria Capitalei, pe ultima sută de metri și ne-a rugat să îl ajutăm. Amîndoi am spus „da” fără rezerve și în clipa următoare mi-am sunat echipa de producție video, cu care colaboram de puțină vreme pentru contracte de publicitate și promovare politică. În două zile am făcut primele clipuri video cu sloganul: „Vin la primărie!”. O lună mai tîrziu, Traian Băsescu devenea Primarul General al Bucureștiului”.

În același interviu, Claudiu Săftoiu dă de înțeles că că toți candidații au speculat nevoile umane descrise de Maslow pentru a putea oferi publicului un discurs care să-l intereseze: „S-a făcut ceea ce știau oamenii de campanie ai lui Traian Băsescu să facă cel mai bine: campanie pe brand politic personalizat. Adrian Năstase a fost cel mai problematizant contracandidat. El venea nu numai cu meritele sale personale – fiind un politician versat și experimentat – dar și cu metode mai puțin bărbătești, de a-și aroga victorii care nu erau ale lui: victoriile guvernărilor succesive pro-NATO, pro-UE, victoriile României în general în ceea ce privește apropierea de structurile occidentale, pe care Năstase și le trecea pe răbojul personal. Mircea Geoană a fost un adversar improvizat pentru Traian Băsescu. I se vedeau cusăturile, la fiecare mișcare. La rândul lui, Adrian Năstase a fost un adversar falsificat prin eroizare forțată. Aceasta a și făcut diferența la vot”.

Modul de construire a campaniei din perspectiva discursului verbal, pe personalitatea candidatului, este descris și de Felix Tătaru, directorul agenției de publicitate GMP, cel care a construit mesajele electorale: „E pentru prima dată în România când un politician e tratat ca un brand, cum am făcut noi. După toate normele comunicării. […] Noi am fost inspirați de ceea ce este el. Două din lucrurile esențiale ale campaniei au fost sugerate de Băsescu. A zis, la un moment dat: Gata, s-a terminat cu Revoluția! și așa s-a născut mesajul Vă chem la evoluție. Apoi, am văzut o poză cu el, când saluta ca un comandant. Așa au apărut salutul alianței și sloganul Să trăiți bine”.

Se poate constata că nu numai „branduirea”, ci și cunoașterea nevoilor colective reprezintă elemente fatice care duc la construirea discursului într-un anume mod, ușor asimilat de către receptori.

Un element important din perspectiva „textului” mesajelor este frecventa utilizare, mai ales în sloganuri, dar și în mesajele propriu-zise, a „enunțurilor aparținând discursului repetat” (EDR). Posibilitățile de comunicare nuanțată ale politicianului pot fi limitate și, în consecință, se apelează la „parafrazarea” de proverbe și zicători, versuri, maxime sau expresii celebre și de titluri de opere, filme sau de melodii, manifestate pe terenul folosirii acestui tip de enunț (în formă canonică sau cu modificări), dar în cunoștință de cauză.

În electorală pentru alegerile locale, Traian Băsescu apare într-un afiș care folosește, în mod ironic, discursul repetat. El preia, într-o combinație verbală și iconică, zicătoarea conform căreia „vizitele scurte sunt cele mai plăcute”. Astfel, afișul îl prezintă pe Băsescu în picioare, la intrarea în București. Deasupra capului candidatului se vede indicatorul rutier bilingv care marchează teritorial municipiul București. Băsescu ține în mâini o pâine și o ceașcă cu sare. Textul este următorul: „Prima vizită oficială în capitală a Ministrului de Externe [Mircea Geoană]. Primarul general Traian Băsescu îl întâmpină cu tradiționala ospitalitate românească, amintindu-i că vizitele scurte sunt cele mai plăcute”.

Conativul este subînțeles ca: Mircea Geoană nu cunoaște modul de administrare a unui oraș, deci nu votați cu el pentru că numai așa își va putea relua funcția de ministru de externe. Dacă mesajul ar fi fost transmis doar prin ceea ce indică conativul, comunicarea de masă ar fi fost limitată sau chiar ratată.

Afișul, care conține elemente ale EDR, contribuie la formarea „brand-ului” politic Băsescu, construit pe personalitatea candidatului. Afirmația este susținută prin definirea stilisticii de către Michael Riffaterre drept studiu al actului comunicării ca purtător al amprentei personalității vorbitorului și ca mijloc de a forța atenția destinatarului.

Afișul publicitar ține de negativă și se adresează, paradoxal, tuturor categoriilor de public: susținători, adversari și nehotărâți. EDR apar, în situația analizată, atât verbal, cât și într-o formă iconică subsumată verbalului și speculează trei enunțuri: „vizitele scurte sunt cele mai plăcute”, „a primi cu pâine și sare” și, subsumat acestuia, „ospitalitatea tradițională românească”. Grafica nu face altceva decât să întărească enunțurile verbale în toate cele trei aspecte ale sale.

Interesant este că EDR apar clar, fără a se apela la solecisme. De asemenea, clișeul verbal este pus în corelație cu adversarul politic: „Prima vizită oficială în capitală a ministrului de externe”.

Opoziția este ilustrată clar, atât grafic, cât și prin EDR: ministrul este „celălalt”, primarul „ne reprezintă”. Acest lucru are ca scop atât apropierea candidatului Traian Băsescu de publicuri, cât și îndepărtarea ministrului „intrus” în confruntarea electorală. Astfel, în locul încrîncenării imperative și a promisiunilor tipice oricărei campanii electorale, Traian Băsescu își promovează în registru ironic. Pîinea și sarea afiș nu au, practic, legătură cu ospitalitatea. Cu pîine și sare sînt întîmpinați demnitarii, în general atunci cînd efectuează o vizită într-o anumită comunitate.

Un alt element care se poate subsuma EDR se regăsește în spoturile video din pentru primăria capitalei. Într-unul dintre spoturile video, o voce gravă citește următorul text: „Să aruncăm o privire comparativă! Luăm un ecran și îl împărțim în două. Punem într-o parte geanta lui Băsescu, iar în cealaltă un diplomat. Observați diferența și apreciați experiența. A primarului, desigur. Asta este și morala: primarul e numai unul. Celălalt, e diplomatul”.

Partea a doua a discursului conține mai multe elemente-cheie care pot fi considerate discurs repetat. Astfel, „observați diferența și apreciați experiența” pare o parafrază după sloganul pur comercial „comparați și cumpărați”. Putem vorbi despre o dublă substituție care conferă superioritate netă calitativă candidatului, mai ales dacă privim mesajul electoral în ansamblul campaniei. Astfel, consumatorul mesajului face asocieri mentale care duc la creșterea popularității produsului, în cazul de față a „brand-ului” Băsescu.

Mergând pe principiul comercial „comparați și cumpărați”, Traian Băsescu și-a axat electorală pentru primăria Bucureștiului pe analize comparative amuzante. „Branduirea” este aplicată forțat și contracandidaților, iar diplomatul Mircea Geoană este asociat cu o servietă de tip „diplomat”. Astfel, într-unul dintre spoturile video, o voce gravă citește următorul text: „Să aruncăm o privire comparativă! Luăm un ecran și îl împărțim în două. Punem într-o parte geanta lui Băsescu, iar în cealaltă un diplomat. Observați diferența și apreciați experiența. A primarului, desigur. Asta este și morala: primarul e numai unul. Celălalt, e diplomatul”. (Anexa: Clip video „Diplomatul”)

Consumatorul mesajului face asocieri mentale care duc la creșterea popularității produsului, în cazul de față a „brand-ului” Băsescu. Elementele care constituie faticul spotului îl reprezintă „geanta” și „diplomatul”, cele două obiecte, prezentate în antiteză și asociate cu cei doi candidați. Utilitatea și eleganța se confruntă iconic pentru postul de primar. Din nou, observăm că mesajul este negativ și, în esență, simplu. Ceea ce-l face vizibil publicului este contrastul care are rol fatic.

Sloganul „Să trăiți bine!” a avut, poate, cel mai mare impact în campaniile electorale din anul 2004. Având, așa cum aminteam, ca sursă de inspirație o fotografie, sloganul speculează imaginea de fost comandant de navă a lui Traian Băsescu. „Să trăiți bine!” este, la rândul său, element al discursului repetat. În construcție, sunt folosite două elemente importante. Astfel, apare adăugarea (una dintre „figurile de construcție” ținând de quadripartita ratio) care modifică un salut militar cunoscut de toată lumea, dar cu un impact puternic îndeosebi asupra bărbaților. Modificarea salutului duce și la modificarea mesajului. Putem considera că este vorba despre o brevilocvență, iar decodarea se poate face în felul următor: „Alegeți-mă, ca să trăiți bine!”

Un al doilea aspect important, care a dus la o bună receptare a semnalului, ține de o regulă militară. Întotdeauna, inferiorul îl salută pe superiorul ierarhic. Deci, candidatul Traian Băsescu și-a creat o imagine de inferior față de public, o imagine de “cel aflat în slujba oamenilor”. Această idee se regăsește și în alte mesaje electorale transmise în 2004. Astfel, într-un clip intitulat „Singurul stăpân”, Băsescu îngenunchează pe scenă și rostește următorul discurs: „Timp de 4 ani au încercat să mă îngenuncheze! N-au reușit! Singurul meu stăpân este capitala și, de aceea, îngenunchez în fața bucureștenilor și nu a PSD-ului”.

Spre deosebire de alegerile locale, în pentru prezidențiale afișele electorale ale lui Traian Băsescu sunt pline de promisiuni. Ele au, însă, target clar structurat pe mai multe publicuri-țintă.

Astfel, într-unul dintre afișe apar, în stânga imaginii, Traian Băsescu și în dreapta un țăran. Forma de salut-slogan are și un răspuns: „Să trăim bine!” Sub fotografii, apar promisiunile electorale pentru comunitatea rurală: retrocedarea terenurilor, rente viagere pe hectar pentru cei de peste 60 de ani, pământ pentru familiile sărace. Același tip de afiș a fost construit și pentru sistemul sanitar. În locul țăranului apare o persoană îmbrăcată în halat alb. Promisiunile sunt legate, de această dată, de sistemul de sănătate: rezolvarea crizei medicamentelor, combaterea corupției și creșterea salariilor din sistem.

Astfel de afișe mai apar cu target pe sistemul de învățământ, mediul de afaceri și muncitori. Promisiunile sunt legate strict de categoriile socio-profesionale și, la fiecare afiș, apare invariabil răspunsul compus: „Să trăim bine! Asta D.A…….”

Construirea target-ului în funcție de categoriile socio-profesionale induce atât acceptarea mesajului, cât și socializarea. Un rol important îl are variația verbului, de la imperativul pozitiv „să trăiți”, ca promisiune cu formă de viitor indus, la acceptarea promisiunii prin formula „să trăim”. Reprezentarea Destinatarului relaționează cu Emițătorul, îi acceptă mesajul, îl preia și se include, devine parte a promisiunii electorale. Formula colectivă „să trăim” este, la rândul său, o promisiune electorală indusă receptorilor de către o reprezentare a acestora.

Date fiind acuzele nenumărate de încălcare a legilor de către fosta guvernare și, implicit, de către contracandidatul său, Adrian Năstase, Traian Băsescu apare într-un afiș creat special pentru toate comunitățile urbane. Nu mai este prezent salutul „Să trăiți bine!”, însă apare sloganul „Pun totul pe o singură carte!”. Cartea respectivă, ținută în mână de candidat, este Constituția României. În plus, pe afiș apare și articolul 1 din Constituție. Comunicarea este, din nou, simbolică și afișul pare mai mult construit pentru zona Ardealului deoarece articolul 1 din Constituție statuează faptul că România este un stat național, unitar și indivizibil și nu este supus revizuirii. În plus, formula verbală provine din jocul de poker unde, a pune totul pe o singură carte înseamnă a risca totul în speranța unui câștig fabulos.

În spoturile video apare, ca un laitmotiv, baia de mulțime. Băsescu este întâmpinat de mii de oameni care dau impresia că vor să-l atingă ca într-un ritual mistic. Candidatul dă autografe, discută cu simpatizanții. Interesant este faptul că, față de clipurile contracandidaților, Băsescu nu sărută și nu îmbrățișează pe nimeni.

În Transilvania, mesajele transmise pe audio-vizual sunt aproape identice. La , intrarea în scenă este asigurată pe melodia „Simply The Best”, cîntată de Tina Turner. Mesajul pentru arădeni este simplu. Nu se promite bunăstare decât în salut („Să trăiți bine!”). Băsescu spune doar că va fi un alt fel de președinte. „Nu voi fi un președinte spectator. Articolul 80 din Constituție îl obligă pe președinte să fie un factor activ”.

În campaniile electorale sunt folosite însă și alte elemente care, în mod „obișnuit”, nu ar avea efecte. Astfel, un clip electoral din anul 2004 nu are ca „actori” personaje politice. Clipul, care aparține Alianței D.A., durează 30 de secunde și ne aduce în prim-plan cinci persoane din structuri sociale diferite, aparent neimplicate politic, care nu promit, ci doar constată:

„O școală, ca să fac ceva în viață, nu doar să învăț. Așa DA educație!

Muncesc pământul profitabil, nu doar să supraviețuiesc. Așa DA agricultură!

Impozite reduse la 16% ca să pot crea locuri de muncă bine plătite. Așa DA mediu de afaceri!

Sănătate curată pentru fiecare, nu doar de ochii lumii. Asta DA grijă pentru om!

O pensie decentă și corectă, nu doar să-mi târâi zilele. Așa DA protecție socială!”

„Actorii” sunt un elev, un agricultor, un om de afaceri, un medic și un pensionar. Regizorul clipului i-a amplasat în mediul din care aceștia provin, pentru a evita orice dubiu sau interpretare nefavorabilă. La finalul „constatărilor”, vocea din off ne oferă o altă constatare: „Programul Alianței DA. Ca să trăiești bine!”

Se poate observa că, la nivelul discursului, sunt speculate atât nevoile fiziologice, cât și cele de securitate din piramida lui Maslow. Folosirea prezentului-constatativ oferă certitudinea și nu promisiunea programului electoral. Politicienii, candidați sau nu, credibili sau nu, sunt înlocuiți de persoane neutre din punctul de vedere al imaginii publice, fapt care duce la o mult mai ușoară „consumare” a clipului de către electori.

De asemenea, este interesant că în construcția mesajului lipsește negația. Cele cinci persoane constată, afirmă, dar nu revendică, nu solicită și nu neagă.

Un alt aspect demn de semnalat se referă la o abatere, des întâlnită, de la schemele comunicării. În mod normal, în cadrul comunicării apar factori perturbatori, de bruiaj a mesajului. În cazul discursului electoral, acest bruiaj este folosit ca element fatic. Astfel, în clipul descris mai sus, mesajul electoral este prezentat pe un fond muzical (Ciuleandra). Muzica, dacă este agreată de către consumatorii mesajului nu îngreunează comunicarea ci o fac mai accesibilă. În plus, coloana a unui clip poate deveni marker de recunoaștere al candidatului.

Uneori, candidații se abat de la indicațiile primite de la staff și încearcă să devină ei înșiși creativi. O asemenea situație s-a petrecut în electorală din anul 2004, când candidatul Traian Băsescu a acuzat guvernul francez de comiterea unor ilegalități. Potrivit cotidianului „Evenimentul Zilei”, „liderul PD crede că «delegația franceză se află într-o vizită electorală, mai ales că a venit să-și ia tainul». Traian Băsescu susține că nu a existat nici un fel de licitație pentru construirea autostrăzii Brașov-București și că a fost «cel mult o selecție de oferte, ceea ce este ilegal pentru lucrări mai mari de 100 de mii de euro», iar contractul pentru compania franceză Vinci, care va construi această autostradă, este un cadou oferit de Adrian Năstase premierului francez”. Termenul de „tain” a fost folosit de către candidatul Alianței D.A. cu sensul de „mită”, fapt care a generat, ulterior, unele incidente atât politice, cât și diplomatice cu partea franceză. În fapt, „tain”, potrivit Noului Dicționar Explicativ al Limbii Române (2002), provine din turcescul tayin și reprezintă „1) Porție de nutreț ce se dă animalelor într-o anumită perioadă de timp; mertic. 2) Rație alimentară dată cuiva pentru un anumit timp în schimbul unor servicii prestate. 3) Parte care revine cuiva la împărțirea sau distribuirea unui bun comun”. Așadar, un urma unor carențe în ceea ce privește proprietatea folosirii termenilor, putem crede că Traian Băsescu a „forțat” cel de-al treilea sens al cuvântului. Suntem, de altfel îndreptățiți să considerăm acest lucru pentru că însuși Băsescu încearcă, într-un interviu realizat de Rodica Palade și publicat în revista „22”, să definească termenul:

„Cu alte cuvinte, reproșul meu este că dvs. v-ați adresat oficialităților franceze într-un anume fel, jignitor, ca să n-o mai sucim. Când, de fapt, oficialitățile române erau în culpa.

De ce, doamnă, este jignitor să spui cuiva că vine „să-și ia tainul”? Haideți să traducem cuvântul „tain”. Vine din turcescul „tain” și înseamnă „să-ți iei partea”.

Numai că, la ora actuală, în limba română are un sens pronunțat peiorativ.

Și ce, vreți să facem statui, atâta timp cât se încalcă legea?

Nu e vorba de statui, este vorba de a adresa cuvântul cui merită.

Haideți s-o închidem. Cu mine, ca ministru al Transporturilor în 5 guverne, ca om care a participat la structurile europene specifice transporturilor, ca primar general al Capitalei, o capitala în care, anul trecut, s-au investit 800 de milioane de euro, niciodată n-a funcționat compromisul, întotdeauna a funcționat legea. Din acest motiv, nu tolerez nimanui ieșirea din lege. Dar e foarte adevărat că și eu, dacă aș fi prim-ministrul unei țări și aș găsi un papagal de prim-ministru din altă țară, dispus să ofere contracte mari firmelor din mea, numai cu prețul de a face o poză cu mine, zău ca m-aș duce cu o liotă de oameni de afaceri să semnam contracte.

Ca sa va luați tainul.

Da, sa iau tainul pentru firmele mele. Totul este să găsești papagalul. „Papagal” este cumva vulgar?”

Necunoașterea sensurilor de bază ale cuvântului „tain”, precum și intenția candidatului Traian Băsescu de a se face simpatizat de un anumit grup de receptori ai mesajului, l-au determinat pe acesta să utilizeze în discurs un termen impropriu. Alegerea cuvântului „tain” a fost generată, probabil, și de faptul că, fiind puțin utilizat (și, implicit, cunoscut), conferă un aer de mister, de înțelegere ocultă între acuzați.

Personajul politic Traian Băsescu dă dovadă de perseverență și, după aproape doi ani de la alegerile din 2004, folosește din nou, public, cuvântul „tain”:

„«Sunt ziariști (…) care m-au sprijinit până în campanie, până în ultimul moment al alegerilor. După alegeri au venit (…) să-și ia tainul», a spus Băsescu. El nu a precizat la cine se referă, dar a susținut că acestor ziariști le place ca președintele să îi sune și să-i consulte. «Le place ca președintele să îi sune și să le spună: Veniți să discutăm. Iar ei să spună, de la înalțimea talentului și gazetei: Cu asta sunt de acord, cu asta nu sunt de acord, asta susțin, asta nu susțin», a spus Băsescu”.

„Moda” folosirii defectuase a cuvântului „tain” i-a contaminat și pe unii jurnaliști. Astfel, pe 7 noiembrie 2004, jurnalistul Dragoș Popescu a publicat, în „Evenimentul Zilei”, un articol intitulat „Tainul deputatului Suditu”. Parlamentarul Gheorghe Suditu a fost acuzat că a cerut o mită de 500 de milioane de lei și, în consecință, jurnalistul l-a inclus în categoria celor care solicită (și primesc) „tain”.

Și Cornel Ivanciuc face aceeași greșeală în revista „Academia Cațavencu” din 12 ianuarie 2005 unde, în articolul numit „Ce ar trebuie să știe președintele Băsescu despre uriașele deservicii săvârșite de Serviciul de Telecomunicații Speciale”, notează:

„Îți mai amintești, domnule comandant al navei naționale, când ai folosit ultima dată cuvântul «tain»? Din tain, își face centrala termică a vilei de la Breaza și un pogon de termopane”.

Așadar, în cazul discursului electoral spontan, pot apărea situații în care emițătorul să greșească flagrant și mesajul să fie puțin performativ. Însă, în situația analizată, eroarea lingvistică nu afectează caracterul emoțional al discursului. Acest fapt se datorează, în mare parte, faptului că noțiunea de „tain” este puțin utilizată și, implicit, cunoscută, iar alegerea lingvistică, deficitară, amplifică acuzațiile conferind un aer de mister, de înțelegere ocultă între persoanele acuzate.

În analiza campaniei candidatului Traian Băsescu este foarte important și cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din 2004. Pentru a mobiliza populația, candidatul Băsescu prezintă următorul mesaj:

„Am trăit ca s-o vedem și pe asta! Măsluirea alegerilor din România și călcarea în picioare a statului de drept. Nu stați în case indignați! Ieșiți la vot! Ieșiți voi și ai voștri să faceți dreptate! Turul doi al alegerilor să fie un tur de forță pentru România. Să le arătăm că suntem mai mulți și mai puternici! Sunt Traian Băsescu, și vă spun: Nu pot ei fura, cît puteți voi vota!”.

Construcția mesajului este de un nivel intelectual scăzut, fapt care ne determină să tragem concluzia că Băsescu se adresează românilor cu studii medii, clasei muncitorilor. Registrul public formal folosit de contracandidatul Adrian Năstase, ca și registrul public informal utilizat până atunci cu precădere de Traian Băsescu au fost înlocuite cu registrul familiar. „Atacul” este realizat în limbaj colocvial: „Am trăit s-o vedem și pe asta”. Electorii sunt justițiarii care pot „face dreptate”, dacă ies la vot. Apare și segmentarea, alteritatea: NOI și CEILALȚI.

Mesajul abundă în elemente aparținând discursului repetat. „Am trăit ca s-o vedem și pe asta!” aparține limbajului familiar ludic și semnifică o constatare amară, un reproș. Nici de această dată enunțul canonic nu este modificat. În ceea ce privește „călcarea în picioare a statului de drept”, putem vorbi despre o adăugire la formula canonică „a călca” în picioare. „Statul de drept” poate fi încadrat în zona clișeelor lingvistice. Așadar, avem un enunț combinat între un EDR și un clișeu. „Să le arătăm că suntem mai mulți și mai puternici” își poate avea originea în „Hora unirii”, de unde sunt celebre versurile „Unde-s mulți puterea crește/ Și dușmanul nu sporește”. Dacă în faza inițială putem vorbi despre adăugare („Să le arătăm…”), enunțul canonic este ușor recognoscibil pentru că nu a fost modificat.

Traian Băsescu a cîștigat, în 2004, primăria Bucureștiului din primul tur și datorită unui set de afișe și spoturi electorale care au purtat numele generic „Diplomatul”.

Unul dintre primele afișe din locală pentru primăria capitalei îl prezintă sec, într-un prim-plan, pe candidatul Traian Băsescu. Mesajul este compus din două propoziții simple, care conțin însă un calambur: București, acum ai cu cine să votezi! Tot BĂSESCU e de votat!

Menționăm că acesta este unul dintre puținele afișe cu mesaj explicit imperativ. Intenția de creare a brand-ului este însă clară – prin folosirea majusculelor la numele candidatului – ceea ce ne duce la concluzia că afișul este înglobat într-o strategie coerentă, bazată pe construirea unui personaj și nu pe prezentarea unor promisiuni.

Un alt afiș este, de fapt, o caricatură semnată de Mihai Stănescu. Este prezentată o scenă de pe aeroport. Un personaj urcă în avion și, pe scară, i se adresează replica: „Domnule ministru, vă mulțumim pentru vizita efectuată și…o ultimă întrebare: V-a plăcut la noi?” Răspunsul conține sigla deja-constituitei alianțe politice: „D.A.”. Observăm că afișul se abate de la modelul clasic de construire a campaniilor electorale. Este o caricatură – prima întîlnită în lupta electorală din ultimii 15 ani. De asemenea, mesajul nu este imperativ (Votează! sau Nu vota!). Construcția este explicită și-l determină pe elector să creadă că ministrul Mircea Geoană este un perdant încă de la începutul campaniei.

Se observă și o coerență la nivelul mesajului. Dacă primul afiș analizat susținea că „Tot BĂSESCU e de votat!”, acesta îl prezintă pe contracandidatul Mircea Geoană la aeroport, plecînd din . Calamburul „de votat” își atinge, în acest mod, scopul: Băsescu e fidel bucureștenilor, în timp ce Geoană este instabil.

„ În momentul în care a aflat de înscrierea în cursa prezidențială a lui Traian Băsescu, Năstase l-a avertizat pe acesta că „Bucureștiul nu-i ca țara”, iar alegerile nu pot fi cîștigate pe același tip de campanie.

„Terenul” fusese însă pregătit deja de la alegerile locale. În toată , organizațiile Partidului Democrat aveau lipite afișe pe care apărea Băsescu multiplicat. Mesajul era următorul: „Avem cîte un Băsescu pentru fiecare localitate”. Așadar, intrarea în cursa electorală nu s-a produs fără o pregătire prealabilă a electoratului.

Mesajul electoral a fost adaptat și, în plus, a fost schimbat registrul ironic cu unul grav. Discursul a devenit imperativ, direct și, pe alocuri, chiar violent. Și în cursa pentru președinție a fost folosită negativă de imagine, de această dată explicită și nu doar sugerată.

O schimbare a publicului-țintă se constată abia în turul al II-lea, cînd s-a încercat atragerea electoratului rural, fief al PSD.

Spre deosebire de alegerile locale, afișele electorale ale lui Traian Băsescu sînt pline de promisiuni. Ele au, însă, target clar structurat pe categorii sociale.

Astfel, într-unul dintre afișe apar, în stînga imaginii, Traian Băsescu și în dreapta un țăran. Forma de salut-slogan are și un răspuns: „Să trăim bine!” Sub fotografii, apar promisiunile electorale pentru comunitatea rurală: retrocedarea terenurilor, rente viagere pe hectar pentru cei de peste 60 de ani, pămînt pentru familiile sărace.

În turul al II-lea, poate și pe baza semnalelor primite de la institutele de sondare a opiniei publice, Traian Băsescu își schimbă radical modul de campanie. Sînt create doar afișe pentru o campanie negativă furibundă. Apar „țepele din piața publică”, „șoarecii”, „moliile”. Cele mai interesante sînt însă afișele care prezintă statistici. Aceste afișe sînt construite după modelul „Să trăiți bine!”, adică vizează explicit categoriile socio-profesionale. Astfel, pe unul dintre afișe, adresat țăranilor, apar două mîini, lipite, care țin în podul palmei cîțiva bănuți. Mesajul este „Țăranii din România au cel mai scăzut nivel de trai din Europa. Pensia minimă a unui țăran este de 18 euro”. Textul nu se încheie aici. O notă de subsol ne atrage atenția că informațiile sînt preluate dintr-un sondaj .

Prin nota de subsol, autorii afișului fac apel la autoritate. Mesajele electorale sînt, în general, percepute ca puțin credibile. Apariția unor date certificate de cel mai mare institut de sondare a opiniei publice din lume (), nu face altceva decît să asigure un plus de credibilitate.

Afișul conține, prin alăturare, un atac direct la contracandidatul Adrian Năstase. Este prezentat un fragment din sloganul lui Năstase, într-un context defavorabil acestuia: „Cînd faptele sînt politica mea, mizeria este realitatea ta”.

Acțiunile lui Traian Băsescu în cadrul campaniei electorale sînt ilustrate de cîteva spoturi video care au fost difuzate atît pe televiziunile locale, cît și pe cele centrale. Ca un laitmotiv, în toate clipurile, apare baia de mulțime. Nici aici nu se fac promisiuni. După baia de mulțime, candidatul Băsescu își atacă în mod direct contracandidatul: „Nu voi fi un înlocuitor al lui Ion Iliescu. Adrian Năstase vrea să-l înlocuiască. Eu vreau să fi un alt fel de președinte.”

În , la , și în Oltenia, la , accentul este pus pe unele personaje controversate din PSD. Astfel, în , Băsescu afirmă: „Foarte mulți spun că Băsescu se ceartă. Sigur că da. Mă cert cu Năstase, cu Mitrea, cu Iacubov, dar niciodată nu m-am certat cu poporul român”. Trebuie menționat că Iacubov este un om de afaceri băcăuan, cercetat de Parchetul Național Anticorupție (actualul DNA), iar Miron Mitrea, ministru la acea vreme, provine din județul vecin, Vrancea.

În Craiova, candidatul face un adevărat tur de forță. Astfel, în fața statuii lui Mihai Viteazu salută cu sloganul propriu: „Să trăiești, Măria Ta!”. Discursul în fața mulțimii este unul negativ, asemănător celui din . „Reziduurile politice de la București au fost trimise la . Cum să trimiți la un politician pe care eu l-am spulberat în primul tur? Ce n-a fost bun pentru bucureșteni, e bun pentru olteni?!” Reacția publicului este, bineînțeles, ostilă „reziduurilor”. Trimiterea la Mircea Geoană, candidat pentru Parlament pe liste la este, iarăși, explicită.

În Constanța, Băsescu speculează patriotismul local. „Oriunde mă duc în , mi se spune marinarul. Aici am întîlnit sute de oameni care mi-au spus „Bună seara, domnu’ comandant !” Vă dau cuvîntul meu de onoare că voi fi la fel de demn în politică și în funcția de șef al statului, cum am fost pe puntea de comandă a navei mele”.

Observăm, așadar, că în cadrul turneului electoral, discursul a fost contextual, adaptat la specificul local. În Transilvania – unde există idei separatiste, în principal din motive economice – s-a accentuat pe legalitate. În Oltenia și au fost atacați lideri controversați ai PSD, iar în Dobrogea Băsescu a devenit sentimental, și-a amintit de fosta lui meserie și a apelat la patriotismul local.

Previzibil de altfel, Traian Băsescu a intrat în turul al II-lea al alegerilor prezidențiale. După o analiză sumară a rezultatelor, staff-ul de campanie a decis să abordeze o altă strategie pentru turul al II-lea. Astfel, nu s-a mai mers pe popularizarea brand-ului Băsescu, ci s-au identificat două noi ținte: electoratul rural și mobilizarea electoratului urban. Mesajul a fost, de aceasta dată, unitar, și au apărut noi spoturi audio și video.

Potrivit sondajelor CURS și IMAS din decembrie 2004, electoratul urban s-a prezentat într-o proporție mai mică la vot decît cel rural. Dat fiind faptul că zona rurală reprezintă bazinul electoral al PSD și, deci, implicit al lui Adrian Năstase, a apărut un spot audio de 30 de secunde, menit să mobilizeze populația urbană. Pe acest nou spot, Traian Băsescu citește următorul text:

„Am trăit ca s-o vedem și pe asta! Măsluirea alegerilor din România și călcarea în picioare a statului de drept. Nu stați în case indignați! Ieșiți la vot! Ieșiți voi și ai voștri să faceți dreptate! Turul doi al alegerilor să fie un tur de forță pentru România. Să le arătăm că sîntem mai mulți și mai putenici! Sunt Traian Băsescu, și vă spun: Nu pot ei fura, cît puteți voi vota!”

Construcția mesajului este de un nivel intelectual scăzut, fapt care ne determină să tragem concluzia că Băsescu se adresează românilor cu studii medii. „Atacul” este realizat în limbaj colocvial: „Am trăit s-o vedem și pe asta”. În plus, ilustrează resemnarea. Continuarea este, însă, militantă: „Nu stați în case indignați!”. Electorii sînt justițiarii care pot „face dreptate”, dacă ies la vot. Apare și segmentarea, alteritatea: NOI și CEILALȚI.

Mesajul abundă în elemente aparținând discursului repetat. „Am trăit ca s-o vedem și pe asta!” aparține limbajului familiar și semnifică o constatare amară, un reproș. Nici de această dată enunțul canonic nu este modificat. În ceea ce privește „călcarea în picioare a statului de drept”, putem vorbi despre o adăugare la formula canonică „a călca” în picioare. „Statul de drept” poate fi încadrat în zona clișeelor lingvistice. Așadar, avem un enunț combinat între un EDR și un clișeu. „Să le arătăm că suntem mai mulți și mai puternici” își poate avea originea în „Hora unirii”, de unde sunt celebre versurile „Unde-s mulți puterea crește/ Și dușmanul nu sporește”. Dacă în faza inițială putem vorbi despre adăugare („Să le arătăm…”), enunțul canonic este ușor recognoscibil pentru că nu a fost modificat. De asemenea, trebuie semnalată și simetria în construcția turul doi al alegerilor să fie un tur de forță, unde creatorul mesajului a folosit o substituire doi ↔ forță și a încercat să creeze imaginea „bătăliei finale” pentru câștigarea alegerilor.

Pentru populația rurală, au apărut două spoturi. Unul în care apare vocea lui Traian Băsescu, iar celalalt, audio și video, cu Mona Muscă. În primul dintre ele, Băsescu se adresează în mod direct țăranilor:

„Măi, omule, vezi bine, toată lumea are nevoie de rodul pămîntului pe care îl trudești. Iar tu te alegi cu sărăcia, pentru că ei îți iau recolta pe nimic. Ăștia cînd se laudă câte-ți vor da, te folosesc ca să rămînă tot ei în fruntea bucatelor. Dar, zic: E timpul dreptății, e vremea adevărului. Nu te lăsa păcălit! Alege cu gândul la tine și la copiii tăi. Să trăiți bine, pe locul moștenit de la ai voștri! Sunt Traian Băsescu. Vreau să trăiți bine!”

În text se regăsesc promisiunile electorale din afișe: „să trăiți bine, pe locul moștenit de la ai voștri”. În privința proprietății, apare disocierea. „Noi” nu mai există, când se vorbește despre pămînt dar, pentru alteritate, apare formula popular-disprețuitoare “ăștia”.

Forma de adresare directă, țărănească („măi omule”) poate fi asociată cu cea a bătrînului sfătos, care vrea doar binele individului sau al comunității din care acesta face parte. În plus, mesajul este construit conform piramidei nevoilor, a lui Maslow. Înainte de securitate sau divertisment, țăranul are nevoie de pămînt și de roadele sale (nevoile fiziologice).

Cel mai interesant pare însă spotul în care apare Mona Muscă:

„Duminecă votăm toți, și cei de la orașe și cei de la sate. Nu trebuie să votăm unii împotriva altora. Voi, cei tineri, care ați venit la oraș și știți de ce este bine să spui D.A. pentru România, convingeți-i și pe ai voștri, de la țară. Dragi părinți, dragi bunici, e momentul să-i ascultăm pe copiii noștri. Nu degeaba i-am trimis să învețe carte. Am muncit o viață pentru ei. Să-i ascultăm! Ei știu mai bine de ce avem nevoie. Mergi la vot și spune D.A. pentru tine și ai tăi!”

Apare aici o formă de hipercorecție, derivată din graiul muntenesc: „duminecă” și nu „duminică”, potrivit normei. Mesajul este bivalent. Practic, are două publicuri: tinerii (electoratul Alianței) și vîrstnicii de la țară (fideli PSD). Mona Muscă realizează o dihotomie: cei tineri, cu „carte”, și cei vîrstnici, care au muncit ca să poată învăța tinerii și, în consecință, trebuie să culeagă acum roadele muncii lor. Altfel spus, e vremea s-o învețe oul pe găină cum să voteze.

Interesantă este și încercarea de creare a unei apartenențe la grup, prin formulele de plural „votăm”, „ascultăm”, „i-am trimis”.

În plus, faptul că Mona Muscă adresează mesajul se datorează, probabil, faptului că este femeie și, deci, percepută diferit decît unul dintre competitorii pentru fotoliul de la Cotroceni.

Se constată, așadar, că în turul al II-lea al alegerilor prezidențiale, candidatul Traian Băsescu și-a abandonat practic electoratul fidel. Regulile marketingului politic spun că „bătaia” electorală se dă pe nehotărîți. Staff-ul de campanie a speculat tocmai acest lucru – pentru că electoratul fidel ar fi votat cu Băsescu în orice circumstanțe – și a încercat să atragă o parte din electoratul președintelui în exercițiu la acea vreme, Ion Iliescu.

4.3. Registrele de folosire a EDR cu raportare la decodarea proxemicii și kinezicii

4.4. Recunoașterea enunțului aparținând discursului repetat: experiment în cadru didactic

Pentru a analiza modul de receptare a EDR utilizate în discursul public, am realizat un sondaj în rândul studenților din anul I din cadrul Departamentului de Jurnalistică și Științe ale Comunicării de la Facultatea de Litere a Universității „Al. I. Cuza”. Subiecții constituie un grup relativ omogen, cu un nivel relativ înalt de pregătire, care se specializează în comunicarea publică.

Studenților li s-a cerut, ca probă facultativă, după tratarea a două subiecte reprezentând lucrarea scrisă semestrială, să comenteze două enunțuri aparținând discursului repetat. Fiind vorba despre două grupe de studenți, au rezultat patru (4) enunțuri, toate aparținând EDR, dintre care două au fost utilizate ca sloganuri electorale, iar celelalte două constituie un titlu de rubrică și titlul unui text publicate în săptămânalul „Academia Cațavencu”. Studenții aveau un „antrenament” prealabil în ceea ce privește analiza acestui tip de enunțuri din cadrul orelor de laborator la obiectul „Discursul jurnalistic” al profesorului Stelian Dumistrăcel. Sondajul nu are valoare sociologică, dar ilustrează modul în care este receptat EDR. Vom prezenta, în continuare, rezultatele obținute în urma analizării răspunsurilor primite.

Primul slogan electoral care a fost analizat de către studenți, fără ca aceștia să fie informați asupra modului de utilizare a enunțului, este „Miroase a schimbare”. În electorală prezidențială din anul 2004, candidatul Traian Băsescu a lansat pe piață odorizante auto care aveau inscripționat acest slogan (foto 1).

Foto 1.

Așa cum se poate observa în foto 2., odorizantele au fost utilizate în electorală, iar mesajul transmis de candidat a fost receptat atât de utilizatorul odorizantului, cât și de diverse alte persoane care le-au văzut amplasate în interiorul autoturismelor.

foto 2.

În prima grupă, din cei 31 de studenți care au dat lucrarea scrisă, trei nu au comentat enunțul. Din cele 28 de răspunsuri primite, 14 au pus sloganul prezentat în corelație cu viața politică. Astfel, 6 subiecți i-au atribuit o conotație politică generală, fără să facă vreo conexiune cu un partid sau un candidat anume. Doar doi subiecți au considerat că este vorba despre un mesaj electoral și alți doi i-au atribuit mesajul lui Traian Băsescu, fără a identifica însă modul în care a fost folosit sloganul. De asemenea, trei studenți din lotul de 31 de intervievați au dat răspunsuri potrivit cărora textul prezentat a fost utilizat în campania pentru referendumul privind demiterea președintelui, fără a preciza însă cărui partid i-ar aparține. Interesant este, însă, că a existat o opinie potrivit căreia sloganul ar aparține Partidului Social Democrat (PSD) și este anti-Băsescu.

Ceilalți 14 repondenți nu fac nici o conexiune politică și încearcă o analiză mot-a-mot a enunțului.

Observăm, așadar, că 50% dintre cei care au răspuns la chestionar au atribuit o conotație politică textului prezentat. Acest fapt ne determină să tragem concluzia că selecția lingvistică a celui care a construit mesajul electoral a fost optimă, dar fiind că receptorii îi pot decoda ușor intenția pragmatică.

Din punctul de vedere al decodării EDR apare, însă, următoarea problemă. Trei subiecți consideră că expresia este un clișeu verbal, iar alți doi susțin că emițătorul folosește metafora, ca figură de stil, pentru a impresiona. Doar patru persoane identifică existența unor forme populare similare, intuiesc existența unui enunț aparținând discursului repetat și îl indică empiric.

O situație similară se înregistrează, pe același lot de studenți, în cazul comentării enunțului „Darurile au fost aruncate”, care constituie un titlu de rubrică în „Academia Cațavencu”. Doar trei subiecți nu identifică expresia originală.

Trebuie să precizăm că expresia „alea jacta est” (lat. „zarurile au fost aruncate”) îi aparține lui Cezar (anul 49 î. Chr.) și a fost rostită în momentul în care a traversat Rubiconul, după o lungă ezitare. Cezar și-a riscat astfel viața, deoarece o lege specială a Senatului roman interzicea trecerea cu trupe a Rubiconului (râul de hotar cu Galia cisalpină), spre a se evita astfel incursiunile armate, de răzbunare, ale galilor. Cuvintele „alea jacta est”, ca și expresia „a trece Rubiconul” au deci înțelesul: „am făcut gestul decisiv, soarta va decide!”.

Așadar, deși 25 de subiecți identifică traducerea în română a expresiei lui Cezar, doar unul îl nominalizează pe autor, iar un altul recunoaște doar că respectiva afirmație îi aparține unui „conducător care făcea parte din Imperiul Roman”. De asemenea, doar doi repondenți știu care este sensul afirmației lui Cezar. Există chiar o opinie potrivit căreia „zarurile au fost aruncate” indică inaugurarea unei competiții sportive. Din analiză, observăm o desemantizare a expresiei originale, fapt care, inevitabil, va duce la recepționarea eronată a EDR.

Acest aspect este ilustrat de anchetă: doar trei subiecți identifică sensul după modificarea, prin substituire, a enunțului. Ceilalți repondenți fac doar o analiză mot-a-mot a enunțului.

Cea de-a doua grupă de studenți a avut de analizat, ca prim enunț, „Vizitele scurte sunt cele mai plăcute”. Textul a fost folosit în anul 2004 în electorală pentru primăria Bucureștiului. Candidatul PD Traian Băsescu l-a avut drept principal contracandidat pe reprezentantul PSD, pe atunci ministru de externe, Mircea Geoană. La intrarea în capitală a fost expus afișul redat în foto 3.

Foto 3.

Nici de această dată subiecții nu au știut când și unde a fost folosită afirmația dată spre analiză.

Din cei 45 de repondenți, 13 nu asociază enunțul cu vreo formă populară. În schimb, 4 subiecți îl identifică drept proverb folosit ca EDR în sloganuri. În ceea ce privește asocierile cu alte proverbe/zicători sinonime semantic, constatăm că predomină „Vine omul, stă oleacă, mai vorbește dar mai pleacă” (6 răspunsuri) și „Pauzele lungi și dese, cheia marilor succese” (6 răspunsuri).

Semantic, toți repondenții au înțeles semnificația sloganului (chiar dacă nu l-au asociat, așa cum am arătat, cu forme populare).

Ultimul text analizat este „Rațiunea criticii impure”, titlu de articol în săptămânalul „Academia Cațavencu”.

Din cei 45 de subiecți, 29 nu au recunoscut titlul operei kantiene „Critica rațiunii pure”. Cele 16 persoane care au identificat opera și autorul au intuit figurile de construcție (solecisme) utilizate pentru modificarea EDR, dar au considerat că este vorba despre un „joc de cuvinte”. Merită menționat faptul că lucrarea lui Kant a fost atribuită, de către repondenți, lui Aristotel, Schopenhauer, unui „filosof”, unui „autor din antichitate, scriitor latin”, dar și unor „scriitori greci”.

Stelian Dumistrăcel consideră că, acesta este un caz tipic de ilustrare, „nu numai din perspectiva lecturii literare, a intenției de a provoca ceea ce Dominique Maingueneau numește „eșecul intrepretativ inițial”, „destabilizarea primului contact de lectură și stabilirea lui la alt nivel decât cel așteptat în mod obișnuit” (în interpretarea Sofiei Dima, Lectura, p. 99; cf. 46). Pe terenul beletristicii, din aceeași perspectivă generală, procedeul a fost numit și prin termenul „enigmatizarea” texului”.

După analiza comparativă a interpretării celor patru enunțuri, putem observa că în cazul sloganurilor electorale au existat mult mai puține interpretări greșite. Așadar, identificarea și decodarea mesajului este mult mai facilă dacă acesta (mesajul) este construit pe baza unor enunțuri populare, anonime. În cazul titlurilor din „Academia Cațavencu”, unde s-au folosit enunțuri culte, s-a constatat necunoașterea, aproximarea și chiar desemantizarea enunțului și, deci, a mesajului original, ceea ce a dus la interpretări eronate.

5. Concluzii