Comunicarea Politica Forma A Comunicarii Sociale

CAPITOLUL I

COMUNICAREA – ASPECTE GENERALE

I.1. NOTIUNEA DE COMUNICARE

Ca o sinteză a diferitelor definiții date conceptului de comunicare, indiferent de școala de gândire căreia i-a aparținut, sau de orientarea căreia i s-a subscris, trebuie să subliniem că acest element fundamental al existenței umane, din cele mai vechi timpuri până astăzi, reprezintă un proces de transmitere de informații, idei, opinii, trăiri, de la un individ sau grup de indivizi la altul sau la alt grup social. Chiar etimologia latină a termenului ne indică această semnificație, în sensul că acest termen de comunicare, în limba latină ,,communis, -onis”, are înțelesul de ,,a pune de acord”, ,,a fi în legătură cu”, sau chiar ,,în relație cu”.

Pentru scopul prezentei analize, este deosebit de important să prezentăm și o definiție dată comunicării, dar din punct de vedere sociologic, în conformitate cu cele înscrise în Dicționarul enciclopedic și anume : ,,mod fundamental de interacțiune psihosocială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup”.

Întorcându-ne la necesitatea sintetizării unei definiții a comunicării, din multitudinea de astfel de producte ideatice, cea care se impune cel mai mult este cea legată de viziunea sistemică, în sensul că se poate considera existența comunicării când, în cadrul unui sistem, sau chiar între sisteme diferite, o anumită sursă produce o influențare asupra unui receptor, dar care trebuie să aleagă, să sorteze, mesajele potrivite și care asigură legătura, prin canalele de transmisie, între emițător (sursă) și receptor.

Pentru a se putea realiza concret această operațiune de emisie-recepție de semnale supuse decodificării, comunicarea, ca proces complex, întrunește câteva particularități marcante, legate de rolul acesteia de a pune indivizii în raporturi unii cu alții, în mediul specific în care evoluează :

-se desfășoară într-un anumit context dat ;

-are un caracter dinamic ;

-este de natură ireversibilă ;

-la fel ca și opinia publică, are un conținut latent, dar și manifest, primul dintre acestea avândnd în multe situații o semnificație mai pregnantă;

-semnificația dată unui anumit mesaj poate fi percepută diferit de partenerii unui act de comunicare ;

-în situații de criză, procesul de comunicare devine mai alert și cuprinde și o sferă mai largă a problematicii vizate.

Dezvoltarea umană și existența în societate presupun schimbul de informații între indivizi, folosind diferite sisteme de semne (coduri) comune tuturor membrilor unei societăți.Etimologia latină a termenului comunicare ("com", "cum" – împreună și munis – lucruri) sugerează esența însăși a procesului: comunicarea este un proces prin care două entități (E – emițător și R- receptor) schimbă între ele mesaje formulate într-un cod comun, folosind unul sau mai multe canale de transmitere, fluxul de informații funcționând, concomitent, în ambele sensuri, fiecare dintre participanți jucând alternativ rolul de emițător și receptor. Cele două entități își transmit una alteia, informații sub forma unui mesaj (M) folosind un canal de comunicare (C).

Elementele procesului formează un sistem a cărui autoreglare în funcționare este posibilă datorită existenței conexiunii inverse (feedback – FB), prin care informația circulă în sens invers, de la receptor spre emițător R E, emițătorul având posibilitatea de a verifica în orice moment primirea mesajului. Datorită fenomenului de entropie mesajul se deteriorează pe traseu, în sensul pierderii informației inițiale.

Fig. 1. Schema-bloc a procesului de comunicare

Comunicarea interumană este mult mai complexă decât ar sugera schema de mai sus: informațiile pot fi gânduri, trăiri, intenții, formulate explicit, în cuvinte sau implicit, în gesturi, intonație ș.a. Rolurile celor doi agenți, E (emițător) și R (receptor) se schimbă permanent, fluxul de informații funcționând, de fapt, concomitent în ambele sensuri, fiecare folosind mai multe canale pentru a transmite mesaje intercorelate, formulate în coduri diferite (cuvinte, gesturi, expresii emoționale, alte forme de comunicare nonverbală).

Sistemul comunicării interumane presupune existența unuia sau mai multor coduri comune emițătorului (E) și receptorului (R), sisteme de semnificații convenite pentru fiecare simbol sau element component. Emițătorul își formulează gândurile și sentimentele – semnificație intenționată în simboluri pe care le emite sub forma unui mesaj (M) folosind anumite mijloace sau canale de transmitere (C) existente între el și receptor. Canalul de comunicare (vizual, auditiv) ales de emițător (E) declanșează funcționarea organelor de simț ale receptorului (R).

Fig. 2 Procesul de comunicare (ap. Ludlow și Panton, p. 10)

Unitățile de informație codificate de emițător (mesajul) pot fi interferate de alte informații existente simultan la nivelul canalului – zgomotul de canal – și astfel mesajul ajunge la destinație într-o formă distorsionată. Receptorul preia mesajul și îl decodifică, folosindu-se de același sistem de coduri, în semnificație percepută, care diferă de cea intenționată nu numai din cauza “bruiajului” de pe canal, ci și datorită faptului că decodificarea presupune folosirea unor semnificații parțial diferite de la o persoană la alta.

Receptorul emite semnale de confirmare a recepției (feedback, conexiune inversă), care sunt, la rândul lor, afectate de zgomotul de canal și de subiectivitatea emițătorului și decodificate de acesta în termeni proprii. În funcție de conținutul lor, emițătorul își “ajustează” mesajele ulterioare pentru a se face înțeles și a-și atinge scopul propus. Derularea procesului de comunicare interpersonală depinde deci de variabile subiective, aparținând celor doi participanți (abilități, cunoștințe, intenții, emoții) și de variabile obiective, legate de situația de comunicare (condiții fizice și sociale ale comunicării).

Bariere în comunicareComunicarea poate fi obstrucționată sau doar perturbată de o serie de factori care se interpun între semnificația intenționată (E) și cea percepută (R) putând fi legați de oricare din componentele comunicării (emițător, mesaj, canal, receptor) sau de interacțiunea lor.

Fig.3.Bariere în comunicare (ap. Ludlow și Panton, p. 11)

Efectele de statut: uneori statutul prea înalt al emițătorului în raport cu receptorul pot cauza răstălmăciri ale mesajului de către acesta din urmă

Probleme semantice: în organizații, specialiștii au tendința să folosească un jargon profesional, crezând că și ceilalți îl pot înțelege; persoanele cu statut mai ridicat au tendința de a se exprima într-un mod mai sofisticat, greu de înțeles pentru persoane cu un nivel de școlarizare scăzut.

Distorsiuni perceptive pot surveni în cazul în care receptorul are o imagine de sine nerealistă și este lipsit de deschidere în comunicare, neputându-i înțelege pe ceilalți în mod adecvat.

Diferențele culturale se referă la atribuirea unor semnificații diferite (mai ales semnalelor nonverbale) de persoane provenind din medii culturale cu valori, obiceiuri, simboluri diferite.

Alegerea greșită a canalelor sau momentelor.

Lungimea excesivă a canalelor, datorată complicării rețelei organizaționale face comunicarea mai lentă și mai susceptibilă la distorsiune (la fiecare verigă, receptorul devine în al doilea moment emițător și, prin decodificări /recodificări succesive mesajul pierde o parte din informația utilă și se încarcă cu informație redundantă parazită).

Factorii fizici perturbatori pot fi: iluminatul necorespunzător, zgomote parazite, temperaturi excesiv de ridicate /coborâte, ticuri, evenimente care survin în momente cheie ale comunicării.

Absența feedback-ului: deși comunicarea unidirecțională este mai rapidă decât cea bidirecțională, în timp, emițătorul ajunge “să vorbească în pustiu” neputând verifica dacă mesajul a fost recepționat.

La comunicarea orală trebuie să ținem cont de faptul că adultul își poate menține atenția 40-50 minute . Este frecvent întâlnit în ședințele “maraton” așa-numitul “efect al vagonului de dormit” – monotonia unei comunicări face auditoriul să ațipească.

Mesajul trebuie să aibă un scop clar; problemele de rezolvat vor fi tratate distinct sub aspectul conținutului (CE), interacțiunilor implicate (CU CINE), atitudinii executantului (CUM); informația va fi organizată logic, în termeni clari, accesibili receptorului; vor fi evitate detaliile exagerate.

Fig. 4 Verificarea comunicării (apud Ludlow și Panton, p. 13)

Transmiterea se va face pe canale adecvate conținutului; în cazul comunicărilor scrise vor fi respectate cerințele formale (structură, așezare în pagină, rezumate), și se vor respecta canalele de comunicare definite prin organigramă. În orice organizație există rețele de comunicare formală care permit legarea funcțională a fiecărui angajat cu cel puțin un canal de restul organizației. Recepția: emițătorul poate facilita înțelegerea și acceptarea prin crearea unor motivații pentru recepția mesajului, trezirea interesului pentru conținut și finalitate, alegerea momentului potrivit.

I.2. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Cea mai simplă și eficace metodă de explicitare a unui concept presupune ca prim pas formularea unei definiții prin exemplificare, altfel spus, indicarea câtorva obiecte care formează sfera acestuia. În acest sens, se poate spune că fenomenul comunicării politice subsumează discursurile și mitingurile electorale, prezentarea programelor politice, interviurile acordate de demnitari cu privire la problemele de interes public, sondajele electorale, difuzarea unor comunicate de presă sau desfășurarea unor conferințe de presă, dezbaterea moțiunilor de cenzură,exercitarea dreptului de vot,etc.

Ca orice fenomen social, comunicarea politică se întrepătrunde cu nenumărate alte fapte sociale, cele mai multe dintre ele fiind la fel complexe și dificil de determinat. Spre exemplu, sub un anumit raport, exercitarea dreptului de vot este o formă de comunicare politică – aplicând ștampila pe buletinul de vot, cetățeanul transmite o informație legată de preferințele sale electorale –, însă, sub un alt raport, ea transcede comunicării politice.

Mai exact, o dată cu exercitarea dreptului de vot, cetățeanul contribuie la constituirea unui fapt instituțional – delegarea puterii politice unui candidat independent, unui partid sau unei alianțe de partide – și, astfel, realizează mai mult decât o comunicare.

Prin urmare, în lipsa unui criteriu suficient de riguros, este greu de stabilit în ce măsură unul și același fapt social ține de sfera comunicării politice sau depășește această sferă.

Dacă am defini comunicarea politică drept formă de comunicare realizată de către „politicienii de profesie“ am păcătui atât prin circularitate, cât și prin inadecvare. Astfel, un ministru se angajează într-o comunicare politică în cadrul ședințelor de guvern, dar nu și în discuțiile de seară purtate în familie. Pe de altă parte, fiecare cetățean – ca beneficiar al unor drepturi civile – se poate implica într-o comunicare politică, fără a face politică militantă, ca membru al unei formațiuni politice. Prin urmare, nu atât statutul comunicatorilor, cât contextul și intențiile asumate ne îndreptățește să calificăm o formă de comunicare ca fiind politică. Pentru a ajunge la un înțeles acceptabil al noțiunii de comunicare politică, ni se pare potrivit să asumăm, dintru început, câte o definiție clară pentru noțiunile „comunicare“ și „politică“.

Din multitudinea definițiilor date comunicării (umane), cea mai potrivită ni se pare a fi aceea care o tratează drept acțiune colectivă semiotică. În lumina acestei definiții succinte, pot fi susținute următoarele patru afirmații:

a) Sfera comunicării cuprinde doar comportamente proprii ființei umane, manifestate în contextul (re) cunoașterii și respectării unor reguli, aplicării unor criterii, urmării unodat independent, unui partid sau unei alianțe de partide – și, astfel, realizează mai mult decât o comunicare.

Prin urmare, în lipsa unui criteriu suficient de riguros, este greu de stabilit în ce măsură unul și același fapt social ține de sfera comunicării politice sau depășește această sferă.

Dacă am defini comunicarea politică drept formă de comunicare realizată de către „politicienii de profesie“ am păcătui atât prin circularitate, cât și prin inadecvare. Astfel, un ministru se angajează într-o comunicare politică în cadrul ședințelor de guvern, dar nu și în discuțiile de seară purtate în familie. Pe de altă parte, fiecare cetățean – ca beneficiar al unor drepturi civile – se poate implica într-o comunicare politică, fără a face politică militantă, ca membru al unei formațiuni politice. Prin urmare, nu atât statutul comunicatorilor, cât contextul și intențiile asumate ne îndreptățește să calificăm o formă de comunicare ca fiind politică. Pentru a ajunge la un înțeles acceptabil al noțiunii de comunicare politică, ni se pare potrivit să asumăm, dintru început, câte o definiție clară pentru noțiunile „comunicare“ și „politică“.

Din multitudinea definițiilor date comunicării (umane), cea mai potrivită ni se pare a fi aceea care o tratează drept acțiune colectivă semiotică. În lumina acestei definiții succinte, pot fi susținute următoarele patru afirmații:

a) Sfera comunicării cuprinde doar comportamente proprii ființei umane, manifestate în contextul (re) cunoașterii și respectării unor reguli, aplicării unor criterii, urmării unor instrucțiuni etc.

b) Comunicarea este un act compus, între elementele sale subzistând un „raport de cooperare pozitivă sau negativă“, în sensul că unele subacte determină, înlesnesc, îngreunează sau zădărnicesc celelalte subacte.

c) Asemenea unui dans de perechi, comunicarea este un fapt social sau colectiv; ea nu poate fi practicată în mod solitar, ci numai împreună cu ceilalți. Nimeni nu poate spune „comunicarea mea“, ci doar „comunicarea noastră“.

(d) Comunicarea necesită folosirea semnelor, id est a obiectelor fizice și perceptibile care trimit la alte obiecte în virtutea unor convenții sociale recunoscute de membrii unei comunități. Este de reținut faptul că utilizarea semnelor este o condiție necesară, însă nu și suficientă a comunicării. Pe de o parte, este de neconceput un proces de comunicare în care să nu intervină diverse categorii de semne.Pe de altă parte, este foarte posibil să fie utilizate semne, cum ar fi interpretarea norilor negri de pe cer ca semne ce prevestesc iminența ploii sau interpretarea respirației agonice a unui muribund inconștient ca semn al iminenței morții, fără a realiza o comunicare.

Conceptul de politică a fost supus la atât de multe și rafinate analize în „științele politice“ încât înțelesul acestuia pe care îl vom adopta în limitele acestui curs va părea, în mod fatal, foarte frust. Totuși, nutrim speranța că definiția asumată nu va fi de natură să cauzeze confuzii regretabile.

Într-o primă aproximație, s-ar putea spune că politica vizează toate acțiunile de organizare și conducere a unei societăți umane, acțiuni care au drept finalitate stabilirea, menținerea sau modificarea ordinii sociale. Existența unei ordini sociale incumbă existența unor agenți de ordine, care își propun să determine într-un sens specific opiniile, valorile, atitudinile, convingerile sau comportamentele semenilor lor.

Urmându-l pe Max Weber, vom spune că această autoritate poate fi tradițională sau naturală ,cum ar fi aceea care se manifestă în sânul unei familii; charismatică,dacă are drept sursă calități personale remarcabile: inteligență, putere de convingere, forță de seducție s.m.d., sau funcțională / profesională ,atunci când se bizuie pe competența și calificarea de specialitate socialmente dovedite. Apelând apoi la o distincție interesantă propusă de J.M. Bochenski, vom spune că avem de-a face cu o autoritate epistemică, dacă este vorba de acceptarea adevărului unei clase de propoziții, respectiv cu o autoritate epistemică, dacă este cazul impunerii unei clase de directive.

Indiferent dacă este epistemică sau deontică, autoritatea poate fi exercitată prin coerciție sau prin persuasiune. Dacă în impunerea influenței pot fi folosite mijloace punitive legitime, avem de-a face cu o relație de putere, iar dacă influența se realizează exclusiv prin câștigarea adeziunii subiectului, vorbim de o autoritate în sens restrâns. Politica este câmpul de manifestare a relației de putere și presupune utilizarea statului ca instrument de impunere a unor valori și moduri de comportament la nivelul unei întregi comunități, în scopul implementării unei ordini sociale care este socotită în cel mai înalt grad dezirabilă.

O dată definite conceptele cheie de comunicare și politică, putem trece la „fuzionarea“ lor, sub forma noțiunii de comunicare politică. În acest sens, comunicarea politică poate fi văzută în două ipostaze distincte, însă strâns corelate:

acțiune colectivă semiotică ce se realizează în contextul organizării și conducerii unei societăți (id est în contextul manifestării relației de putere), respectiv

act de exercitare a puterii prin folosirea exclusivă a semnelor.

În ambele variante, comunicarea politică apare ca un act politic aparte, subiacent altor acte politice, pe care le condiționează în mod necesar. Printre rezultatele comunicării politice nu pot fi înscrise decât efectele care decurg doar din utilizarea semnelor, efecte care sunt tratate, apoi, ca mijloace de atingere ale unor alte obiective.Două poziții extreme se cer, așadar, evitate în delimitarea sferei comunicării politice: una care extinde această sferă la întreaga activitate politică,iar cealaltă care restrânge aceeași sferă la un obiectiv mult prea specific, cum ar fi strategiile de câștigare a alegerilor.

În lucrarea Marketing politic și electoral, coordonată de Bogdan Teodorescu, marketingul politic este definit ca ansamblu de tehnici care are drept obiective: adaptarea imaginii unui candidat în funcție de electoratul vizat“,cunoașterea candidatului de un număr cât mai mare de electori și crearea diferențelor dintre candidat și contracandidații săi. Pentru Cristina Pripp, „studiile de marketing politic reușesc să previzioneze intențiile de vot, motivațiile comportamentului politic, mentalitățile, modurile de a percepe, precum și analiza contextelor prezente și viitoare“, „strategiile de marketing politic încearcă să optimizeze capacitatea de atracție exercitată asupra electoratului de personalități ale vieții publice, partide sau mișcări politice“, iar „cercetarea de marketing politic identifică cele mai eficiente căi prin care oamenii politici pot ajunge la sufletul electoratului“. Dedicând prima parte a excelentei sale lucrări Communication et marketing de l’homme politique etapelor constituirii marketingului politic american, Philippe J. Maarek tratează marketingul politic ca pe o formă fundamentată științific de comunicare politică, ce presupune conceperea și utilizarea unor strategii și tehnici de câștigare a alegerilor. În fond, finalitatea marketingului ar fi adăugarea unei valori simbolice cât mai mari la valoarea de întrebuințare potențială a produsului pentru a-i incita pe clienți la cumpărarea lui. Prin specificare, marketingul politic ar avea drept scop mărirea valorii simbolice a omului politic pentru determina „cumpărarea“ – mai exact, votarea – acestuia.

Trecând cu vederea unele formulări neclare am putea conchide că marketingul politic revine la o formă specializată de comunicare politică ce este axată pe câștigarea alegerilor.

În această accepțiune, marketingul politic ar fi o specie a comunicării politice, aceasta din urmă „acoperind“, în plus, interacțiunile semiotice (de ordin politic) petrecute în afara campaniilor electorale.

I.3. COMUNICAREA SOCIALĂ

Interacțiunea umană este o categorie fundamentală a psihologiei sociale, iar comunicarea interumana trebuie interpretata ca o expresie particulara a interactiunii sociale. Interactiunea umană a fost definită ca un proces de dependență activaă, reciprocă și fundamentală intre indivizi, membri ai unui grup social prin care actele unuia se răsfrâng asupra comportamentului celuilalt. Fiecare partener controlează o anumită parte a activitații celuilalt. Altfel spus, interacțiunea trebuie ințeleasă ca influențarea unei persoane de către activitatea alteia.

Intreaga activitate umana se desfașoară într-un mediu social și astfel este usor de înteles cum se ajunge ca o persoană să ia drept “obiect” al cunoașterii și acțiunilor ei alta persoana, care-i devine partener și interlocutor. Între aceste persoane se creeazaăo suită de comportamente, ale căror secvente se intercalează, se suprapun și se intercondiționează.

Toate aceste categorii reprezintă de fapt subdiviziuni ale comunicării, care constituie obiect de studiu pentru psihologia sociala. Comunicarea este un proces fundamental si indispensabil constituirii unui grup social. Sunt acceptate numeroase definiții pentru comunicarea interumană, cea mai comuna o consideră ca pe un schimb de informatii între doi parteneri.

Alte definiții sunt mai restrictive si admit termenul de comunicare numai pentru acea interactiune sociala realizata prin intermediul simbolurilor. Se exclude astfel comunicarea spontana care are la baza mecanisme biologice innascute. Toți cercetatorii admit termenul de comunicare daca în urma acestei interactiuni psihosociale se constata o modificare in comportamentul partenerilor. Comunicarea interumană are doua aspecte, care se intrepatrund reciproc, si anume comunicarea sociala, care este invatata in cursul interacțiunilor sociale și foloseste simbolurile, și comunicarea spontana, care este innascuta. biologic determinata și utilizeaza semnele ca mijloc de comunicare. În acceptia psihosociologiei, comunicarea sociala are semnificatia unui sistem fundamental de schimb de informatii. Împrumutand terminologia tehnică din teoria comunicatiei ,comunicarea presupune emiterea, transmisia și recepția informației. În aceasta forma, comunicarea ar putea fi insa confundata cu transmiterea informatiei.

Transferul informației se transforma in comunicare doar atunci cand mesajul este inteles de receptor si urmeaza un raspuns adecvat. Transferul informatiei este o conditie necesara, dar nu suficienta pentru actul comunicarii. Întelegerea mesajului este la fel de importanta ca si transmiterea lui. Specific comunicării interumane este capacitatea receptorului de a interpreta informația și de a formula un raspuns adecvat. Comunicarea este o funcție globală, investind cu roluri egale atat emițătorul,cât și receptorul. Între cei doi participanti la interactiune exista relatii de interdependenta și corelație, nemaiputând fi evaluati separat.

Pentru ca sistemul comunicarii sa functioneze, ambii parteneri devin succesiv expeditori și destinatari. Cel putin unul dintre ei deține o participare legată de un scop în transmiterea mesajului.

Acest scop introduce ideea de necesitate in comunicare, de participare constienta la comunicare. Pentru ca mesajul să fie înteles, este necesar ca între cei doi participanți să existe o comunitate de limbaj și de interese. Existenta unui receptor pasiv scade rolul personajului-emitator în comunicare prin absenta feed-back-ului.

Mesajele care constituie obiectul comunicarii pot fi corect codificate sau decodificate, numai dacă ambii interlocutori stapanesc sistemul de simboluri folosit, comunicarea socială fiind o comunicare simbolica. În cursul comunicarii pot interveni o serie de factori si conditii diferite de continutul mesajului si intentia celui care comunica, care modifica sensul sau semnificatia mesajului comunicat. Co-participarea, examinarea rapida a contextului de catre ambii participanți devine necesara. Spre deosebire de simplul transfer de informatii, comunicarea presupune o schimbare a starii receptorului si emitatorului, în functie de continuțul mesajului și contextul în care are loc comunicarea interumană. Finalitatea actului comunicarii este asigurata de feed-back, fluxul de informații care se transmite de la receptor la emițător .Orice comunicare interumană presupune urmatoarele componente:

l. Emițătorul, persoana care inițiază și formulează mesajul, declanșând actul comunicarii. Intenția de comunicare este justificata de motivația transmiterii mesajului și este necesară de asemenea initiativa de a deschide o secvența de comunicare. Persoana care transmite mesajul (informația) trebuie să aibă atribute psihologice și fiziologice, pregatire socială, educațională și culturala, abilitatea de a comunica experiența personală, relație personală și situationala cu receptorul. Persoana care se constituie in “emitator” codifica mesajul și opteaza pentru cea mai “potrivita” cale de transmitere. Ea trebuie să țina cont de cunoștintele partenerului pentru a se poate face înțeles.

2. Calea de transmitere. Optiunea este facuta de emitator. Acesta alege canalele de transmitere a informatiei care sunt lingvistice (limbaj verbal articulat) sau extralingvistice (nonverbale). În aceasta ultima varianta, mesajul se transforma în semne grafice, semne plastice, gesturi, mimica etc.

3. Destinatarul, persoană care primește comunicarea, decodifică mesajul, îl înțelege interpretându-l, tezaurizează noutatea informației și formulează un răspuns adecvat. Ca și pentru emițător, destinatarul trebuie să aibă atribute psihologice și fiziologice, sa fie in relatii personale cu emitatorul, sa posede o motivatie pentru primirea mesajului, sa inteleaga sistemul de coduri folosit.

În cazul în care este receptiv, el formulează replica, care de fapt este o noua comunicare adresata emitatorului, care din expeditor se transforma in destinatar. Aceste roluri interschimbabile ale celor doi parteneri constituie veritabilă caracteristica a comunicarii interumane.

Se acceptă ca exista factori care altereaza sau restrang procesul comunicarii, care ar putea fi interpretati ca paradigme inverse ale comunicarii sau “bariere ale comunicarii”. Obisnuit, acestea sunt bariere ale mijlocului de comunicare lingvistice sau extralingvistice, care pot tine de destinatar sau defecte de rezonanta cand informatia nu corespunde nevoilor individului, care nu intra in consens cu emitatorul. Bariera de limbaj este simplu de înțeles. Neutilizând acelasi cod, destinatarul are dificultati sau se afla in imposibilitatea de a face decodificarea si de a receptionă mesajul. Bariera lingvistică apare atunci cand ambii parteneri nu cunosc aceeasi limba. In acest caz insa comunicarea nu poate avea loc. Acelasi lucru se intampla in arta. Limbajul sonor, plastic sau coloristic nu poate fi “gustat” de catre un public neavizat, care nu este pregatit pentru a recepta arta, care nu cunoaste semnificatia simbolurilor utilizate de artist.

Bariera de tezaur apare tot la nivelul receptorului. Este posibil ca cel care receptioneaza un mesaj lingvistic sa recunoasca cuvintele, combinatiile lor in fraze, dar nu sesizeaza sensul general sau sensul subtil al comunicarii. Aceasta deoarece pentru intelegerea unor mesaje comunicate este necesara preexistenta unui fond de cunostinte anterior tezaurizate. Acest tip de bariera a fost denumit bariera de.Cantitatea informației intra în discuție atunci când se apreciaza valoarea unei comunicări. De fapt aceasta nu este sinonima cu volumul de informatii anumar de cuvinte raportate la unitatea de timp. Cantitatea de informație medie statistică este proporțională cu lungimea mesajului și partea din mesaj care are semnificaîie pentru receptor la un nivel mai subtil, este noutatea informației pentru cel care primește comunicarea.

Pentru a fi incluse în tezaurul de cunoștințe a individului, acesta este obligat sa practice selectarea informatiilor.

Detinerea unui nivel de cunostinte nu numai ca nu impiedica receptarea de noi informatii, dar chiar faciliteaza acest proces. Întelegerea noutatii este dezideratul functionalitatii tezaurului.Comunicarea, ca proces complex, se constituie astfel in unul din elementele definitorii ale invatarii în general. Intre “a invata” și “a invata sa comunici” exista o relație de complementaritate, comunicarea fiind un element definitoriu al invatarii sociale. Se poate vorbi de o relatie biunivoca intre comunicare și învatare și aceasta afirmație verifica în comunicarea mama-copil.

În legătură cu aceasta trebuie să reamintim că intervine și notiunea gradului de intelegere a enuntului de catre receptor in conditiile in care cei doi parteneri se afla la nivele diferite de competenta, avand experiente anterioare si cunostinte foarte diferite. Pentru a se face inteles, emitatorul se adapteaza nivelului receptorului. Mama copilului dispune de motivatie suficienta pentru a intreprinde acest efort.

În figura de mai jos, comunicarea este realizatã pe canale impuse de structurarea ierarhicã a activitãții. Dacã F vrea sã comunice cu P, trebuie sã urmeze canalele ascendente E – D – C – B – A și apoi descendente L – M – N – O. În acest lanț de emițãtori /receptori, mesajul sãu ar putea fi supus unor distorsiuni repetate, situație care ar putea fi evitatã dacã ei ar putea stabili o comunicare orizontalã, mai directã.

Fig. 5 Conceptul punților de legãturã al lui Fayol (Sursa: Luthans, 1985, p. 421)

Unele organizații au structuri de comunicare rigide, care nu permit o comunicare orizontalã intra sau extragrupalã, ceea ce poate fi un avantaj atunci când activitatea impune așa-numita “unitate de comandã” ,ca in cazul structurilor de tip militar sau, dimpotrivã, un dezavantaj, dacã activitatea cere flexibilitate și dinamism în comunicare avand structuri de tip industrial, comercial sau în domeniul serviciilor sau al relațiilor cu publicul.

În acest din urmã caz, funcționarul sau muncitorul care trebuie sã rezolve o problemã cu ajutorul unui omolog al sãu din alt serviciu sau atelier, ar irosi mult din timpul sãu și al superiorilor sãi parcurgând întregul lanț F – E – D – C – B – A – L – M – N – O – P.

Este mult mai practic pentru activitate ca el sã aibã posibilitatea comunicãrii orizontale cu P. Este general admis cã rețelele ierarhice sunt mai rigide și mai lente, dar permit controlul și întãresc autoritatea, în timp ce o organizare mai puțin strict permite o comunicare mai democraticã și mai flexibilã, furnizând participanților mai multã satisfacție.

Comunicarea informală- Paralel cu comunicarea formală sunt inițiate comunicări informale între participanți, pentru a schimba informații care nu au o legătură directă cu activitatea. Cu timpul se constituie rețele informale de comunicare, bazate pe criterii afective simpatie / antipatie, interese comune legate de organizație; canalele folosite sunt altele decât cele formale, regulile de comunicare sunt mai puțin stricte.

Rețelele de comunicare formale și informale sunt coexistente și uneori interferente, în sensul că cele informale pot bloca circulația informației în rețeaua formală, o pot distorsiona în funcție de relațiile și interesele celor implicați sau, dimpotrivă, pot flexibiliza și îmbunătăți comunicarea formală.

Structura rețelelor de comunicare informale este aleatorie, orizontală și verticală, contactele personale scurtcircuitează rețeaua formală, funcționarea lor se bazează pe comunicare nepermanentă, bi- și multi-direcțională. Formele mai frecvente de comunicare organizațională informală sunt zvonurile, semnele secrete de avertizare, materialele satirice scrise.

I.4.TEHNICI DE COMUNICARE

Tehnici de comunicare în relațiile interpersonale:

Această primă parte a subcapitolului i tratează relatia dintre trăsăturile de personalitate si actul comunicării, la intersectia celor două orizonturi: psihologia persoanei și stiintele comunicării.

În ceea ce priveste introducerea în problematica psihologiei persoanei, se prezintă sintetic structurile personalitătii si nivelurile de manifestare, dar si principalele componente ce intervin în comunicare la nivelul personalitatii: afectivitatea, motivatia, atitudinea, comportamentul.

Dezvoltare competențelor de comunicare se realizează prin analizarea unui program de sugestii si reguli practice prezent în fiecare din componentele actelor interpersonale: a conversa, a argumenta, a seduce, a sugestiona, a manipula, a tăcea, a asculta, a scrie.

A conversa: reguli ale conversatiei în limbajul logic si limbajul afectiv; stiluri de conversatie, forme eficiente si forme aberante, perceptia interpersonală, atribuirea

A argumenta: pragul construirii unei teorii a argumentatiei, conditiile si metodele de eficientizare a argumentării si o interesantă tipologie a sofismelor, descrierea unui model explicativ al procesului de persuasiune

A seduce: foarte interesante principii ale atractiei interpersonale, factorii care intervin în formarea primei impresii sau la aparitia atractiei interpersonale, inclusiv în situatii dificile.

A sugestiona: relatia dintre argumentare si sugestie; sunt prezentate tipurile de mesaje pe care se pot aplica elemente sugestive, conditiile eficientei sugestiei si strategiile de a rezista interventiilor sugestive.

A manipula: structura manipulării comportamentale prin comunicare, tipuri si tehnici de manipulare .

A tăcea: ipostaze ale tăcerii, tipuri de oameni care tac si oameni care nu stiu să tacă; modalitătile de a păstra o taină.

A asculta: tipurile ascultării, caracteristicile psihologice ale persoanelor care stiu sau nu să asculte, ascultarea activă, ca abilitate.

A scrie: planificarea mesajului, sugestii pentru dezvoltarea competentei de comunicare scrisă, caracteristicile psihologice ale personalitătii în scris, accentuarea si estomparea comunicării în scris.

Tehnici de comunicare politica publică- Discursul:

Conceptul de discurs – factorii integranti ai discursului, factorii integranti semantici, factori integranti estetici. Mecanisme generative ale discursului, exigentele de ordin logic si semantic, operatiile structurante.

Componenta argumentativă – demonstratia, structura demonstratiei, tipologia argumentelor, operatii fundamentale în contextul ideatico-logic, principii de organizare ale argumentelor, sofismele, persuasiunea si mesajul persuasiv, discursul retoric, efectele persuasive, reguli de tehnică argumentativă, retorică, tehnici ale persuasiunii

Componenta informativă – atributele informării, devieri ale informării, principiile informării

Componenta explicativă – explicatie si prescriptie, devieri ale explicatiei

Componenta sugestiv-sugerativă – factorii amplificării sugestiei, predispozitiile individuale implicite si sugestive

Componenta manipulativă – dezinformarea, distorsiunea semantico-logică, zvonul, mezinformarea, strategia semantică

Componenta critică – definire, legile criticii

Componenta para -verbală – pronuntia, accentul, intonatia, tonul, debitul, pauza, fluenta

Componenta non -verbală – pantomima, mimica, proxemica

Extralogici ale discursului – Logica autoritătii, Logica socială, Logica afectivitătii.

CAPITOLUL II

SOCIOSTRUCTURALITATEA PUTERII POLITICE

II.1. PUTEREA POLITICA SI COMUNICAREA

Puterea, în general, este un semn al socialului, o entitate esențial – constitutivă a societății. Odată cu dezvoltarea unei societăți, puterile sociale se amplifică, se multiplică și se diversifică.

Puterea politică este una din formele specializate ale puterii sociale. Ea este o putere globală și suverană în raport cu celelalte puteri sociale și reprezintă nucleul oricărui sistem politic. Puterea politică se manifestă ca o capacitate generalizată de decizie și control la nivelul societății. Astfel, grupurile și clasele sociale care dețin puterea politică devin grupuri și clase sociale dominante, conducătoare în societate. De aici, miza luptelor politice între indivizi, grupuri, clase sociale, vizând cucerirea și exercitarea puterii sau împărțirea acesteia.

Bertrand de Jouvenele, în lucrarea sa Du pouvoir, remarca faptul că “puterea politică apare ca o mică societate ce domină una mai mare”, pe baza supunerii; “a cunoaște cauzele supunerii înseamnă a cunoaște natura Puterii”. Politologul francez afirmă, astfel, că proprietățile puterii sunt: forța, legitimitatea și binele comun. El descria puterea ca “un corp permanent ce dispune de habitudinea de a se face ascultat, posedă mijloacele materiale de constrângere și este susținut prin opinia pe care o are despre forța sa, credința în

dreptul său de a comanda și speranța pe care o pune în acțiunea sa binefăcătoare”.

Orice doctrină politică exprimă o atitudine față de putere, o raportare prin medieri grupale și de clasă la puterea politică, în particular la cea etatică. De aici rezultă și prioritatea criteriului puterii în orice tipologie a doctrinelor politice.

Natura, structura, funcțiile puterii politice, caracterul global și suveran al acesteia evidențiază sociostructuralitatea puterii ,adică corelația necesară și intrinsecă între puterea politică și structura socială. Astfel, sunt determinate legăturile dintre structura și separația puterii politice și a conducerii sociale, globale, structura de clasă, stratificarea și mobilitatea socială.

Sociostructuralitatea puterii politice îndeplinește funcționalități specifice: identificarea grupal-clasială a forțelor și conducerilor politice și fundamentarea legitimităților sociale.

Există ipostaze tipice ale sociostructuralității puterii, delimitate cu ajutorul următorului set de criterii:

Raportul dintre puterea politică și structura de clasă. Acest criteriu arată condiționarea puterii politice de către tipul orânduirii sociale, de structura economică prin intermediul structurii de clasă. Natura puterii politice, structura și mecanismele sale, decizia și controlul politic la nivelul statului și partidelor politice exprimă, în grade variate, structura de clasă dintr-o societate dată.

Raportul dintre compoziția puterii politice și stratificarea socială, diferitele puteri sociale în acțiune: economică, profesională, culturală etc. În acest context se desfășoară două procese social-politice caracteristice și contradictorii:autonomia, multiplicarea și de-fuziunea puterilor sociale față de puterea politică; concentrarea puterilor sociale și politice până la confuzia și monopolul puterii politice.

Raportul dintre stratificarea socială ierarhică, relativ stabilă și mobilitatea socială. Acest criteriu pune în evidență gradul de cristalizare a structurii și stratificării sociale, interpermeabilitatea diferitelor grupuri și categorii sociale.

Prin corelarea celor trei criterii putem imagina următoarele ipostaze tipice ale sociostructuralității puterii politice: monocrația, oligocrația și policrația.

Monocrația este monopolul puterii politice asupra “societății de masă”; câteva caracteristici ale acesteia ar fi:

concentrarea absolută a tuturor puterilor politice și a majorității puterilor sociale în mâinile unui singur aparat politic (stat, partid, personalitate politică);

eliminarea sau reducerea la minimum a altor puteri socio-profesionale;

exacerbarea paroxistică a funcțiilor apologetice și represive ale puterii politice golită de conținutul social;

atomizarea societății transformată, treptat, într-o “societate de bază”;

depersonalizarea individului;

mascarea rupturii dintre clasele conducătoare și masele conduse printr-o abilă propagandă în numele unității naționale, coeziunii sociale și democrației socialiste etc.

Ceea ce exercită puterea politică pe baze monocratice aplică lecția lui Graetono Mosco, despre prioritatea minorității organizate supusă unui impuls asupra majorității dezorganizate și slăbite.

Societatea de masă reprezintă un sistem în care prevalează o înaltă disponibilitate a populației la mobilizarea sa de către elite. Exemple de monocratism care transformă societatea civilă într-o “societate de masă” complet subordonată și manipulată sunt următoarele: extremismele de stânga și de dreapta, regimurile dictatoriale, ultrareacționale, doctrinele fasciste și comuniste etc.

Oligocrația este dominația “elitei puterii” într-o societate puternic ierarhizată și cvasi-mobilă, “societatea de status”. În cazul oligocrației asistăm la transformarea grupurilor și păturilor conducătoare în clase conducătoare de sine-stătătoare, tot mai acaparatoare și dominatoare. Păturile conducătoare în politică, economie, armată, religie, ideologie, tot mai interesate de urmărirea obiectivelor și perpetuarea privilegiilor strâns legate între ele, se constituie într-o elită conducătoare atotputernică, subordonând tot mai mult clasa condusă. Astfel, puterea structurală oligocratică devine o expresie a elitismului antidemocratic. Acest model caracterizează scena politică de dreapta, doctrinele politice conservatoare.

Policrația, model al pluralismului și socializării puterilor se caracterizează prin:

existența unei largi baze sociale pentru puterea politică;

corelarea puterii etatice cu sistemul societal în diversitatea formulelor sale de manifestare;

congruența dintre structura și funcțiile puterii politice, structura de clasă, stratificarea și mobilitatea socială;

multiplicarea și amplificarea puterilor politice și sociale;

autonomia puterilor socio-profesionale față de puterea politică;

descentralizarea democratică a aparatelor politice (stat, partide);

mobilitatea socială verticală ridicată și interpermeabilitatea claselor și grupurilor sociale;

natura socială și concepția avansată a puterii etatice;

deschiderea puterii etatice spre procesele de dezvoltare economică și schimbare socială;

perfecționarea democratică a mecanismului decizional, a autoconducerii și a controlului social asupra puterii politice (etatice);

dialogul ideologic constructiv și îmbogățirea peisajului socio-cultural etc.

Raymond Aron distinge patru antiteze:

putere temporală – putere spirituală; putere civilă – putere militară;

putere politică – putere administrativă; putere politică – putere economică.

Acestea ilustrează în concepția lui “diferențierea modernă a funcțiilor de conducere, multiplicarea grupurilor sociale capabile să exercite efectiv funcții de conducere sau să influențeze substanțial pe cei ce le exercită”.

Puterea spirituală, menită să elaboreze modele, concepte și teorii cu forța de convingere, este împărțită sau disputată între preoți, intelectuali, scriitori, savanți, ideologi ai partidelor politice. Puterea politică este servită de oamenii politici, politicienii de “vocație” și profesie, aflați în strânse raporturi cu funcționarii administrativi, tehnocrații, ierarhia militară și polițienească.

Puterea economică aduce în scenă pe “gestionarii muncii colective”, proprietarii mijloacelor de producție, managerii, inginerii, dar și pe purtătorii de cuvânt ai maselor muncitoare, conducătorii sindicali, șefii organizațiilor profesionale sau altor organizații de clasă.

Clasa conducătoare desemnează pe cei privilegiați care, fără să exercite funcții propriu-zis politice, nu pot să nu-și exercite influența asupra celor ce guvernează și a celor care ascultă, fie în funcție de autoritatea morală pe care o dețin, fie din cauza puterii economice sau financiare pe care o posedă.

Prin structura clasei conducătoare, el înțelege “relațiile stabilite prin lege, reguli sau obiceiuri între diversele specii de privilegiați, deținători fie ai autorității morale, fie ai puterii legale, fie ai puterii efectiv economice sau sociale”.

Un model vizând optimizarea democrației liberale prin acceptarea popularității și concurenței grupurilor de conducere este cel poliarhic, avansat de Robert Dahl. Acest model se distanțează atât de democrația în sine, ideală și inoperantă, cât și de conducerea elitelor. El presupune anumite condiții:

accesul la surse informaționale diverse, alternative;

acomodarea oamenilor cu practica democratică a dialogului, negocierilor și compromisului între mai mulți lideri și organizații rivale;

pluralismul social conceput ca “separare socială și constituțională a puterilor”;

diversitatea de organizații cu o largă marjă de autonomie una față de alta;

existența unei societăți caracterizată printr-un înalt grad de cultură social-politică.

Poliarhia ar fi, după Robert Dahl, mecanismul cel mai adecvat de selecție politică echitabilă în condițiile monopolizării și permanentizării puterii politice etatice, deoarece alegerile libere, competiția, randamentul sunt “regulile jocului” obligatorii pentru toți actorii politici .

II.2. TRASATURILE PUTERII POLITICE

Știința politică propune abordări variate ale problematicii trăsăturilor care individualizează puterea politică față de alte puteri din societate. În cele ce urmează, ne vom opri, pe scurt, asupra câtorva dintre acestea.

1. SISTEMICITATEA

Puterea politică este, în fapt, un sistem de puteri, un complex de fenomene, procese, relații, instituții, sisteme de valori, forme de comportament, care creează decizii, forme de organizare și conducere socială ce se răsfrâng structural asupra ansamblului sistemului politic. Puterea este consecința formelor de activitate mai sus menționate, care sunt materializate în decizia socială strategică.

Caracterul sistemic al puterii rezultă din faptul că în sistemele democratice moderne, deciziile sociale majore au la bază nu numai interesele, voința instituțiilor guvernamentale sau instituțiilor politice, dar și pe cele ale societății civile, grupurilor de presiune, mass-media, cercurilor economice sau financiare, sistemelor educaționale, științifice, bisericii etc.. În sistemele și regimurile democratice, cel puțin, puterea nu mai este apanajul unei singure instituții sau unei singure persoane.

2. GLOBALITATEA

Puterea politică se manifestă la nivelul cel mai general al societății, ca o activitate specializată de organizare și conducere integrată la nivel global a acesteia. Astfel, dacă autoritatea unui cap de familie sau a unui conducător de întreprindere se exercită doar asupra membrilor acestora, puterea politică se extinde la nivelul întregii societăți.

Operele gânditorilor din toate timpurile, de la cei din antichitate până la contemporani, relevă, din această perspectivă, vocația globală a puterii. Ea exercită o autoritate extinsă asupra tuturor membrilor comunității, fie aceștia guvernanți sau guvernați, și asupra tuturor aspectelor existenței umane, în scopul asigurării funcționalității întregului corp social. Este relevant, în acest sens, aprecierea lui Pierre Pactet (Instituții politice. Drept constituțional, Paris, 1991), conform căreia „Guvernele dispun, în principiu, de o autoritate care se aplică tuturor membrilor comunității, exercitându-se pe tot cuprinsul teritoriului și, ceea ce este mai important, putându-se aplica tuturor obiectelor posibile, de la economic la social, de la învățământ la sănătate, de la muncă la timp liber, de la prețuri la urbanism, de la libertățile publice la cultură, de la familie la sport”.

SUVERANITATEA

Teoria politică susține, pe bună dreptate, că suveranitatea este criteriul care dă identitate puterii politice în ansamblul celorlalte puteri sociale.

Datorită caracterului său integrator, puterea politică are capacitatea de a fi instanța supremă în societate, deasupra căreia nu mai există o autoritate superioară, de a cuprinde în sine și a-și subordona, ca resurse și mijloace proprii, celelalte forme de putere (economică, militară, religioasă, mass-media etc.) în scopul concertării lor spre o conducere unitară, cu caracter suveran.

Deși acestea din urmă pot avea o influență, uneori, deosebită asupra puterii politice, subordonarea lor față de puterea politică este o condiție esențială a realizării procesului politic de ansamblu, a dirijării societății percepute ca un tot unitar.

Opinia exprimată, în acest sens, de Jean-William Lapierre („Eseu asupra fundamentului puterii politice”), reprezentant de seamă al școlii politologice occidentale, conform căreia „…deținătorii puterii politice – legislatori și guvernanți – având ca funcție să hotărască în numele ansamblului societății globale, guvernează prin deciziile lor toate celelalte puteri sociale, fără a fi obligați să se supună vreuneia din acestea” este perfect justificată. Scopurile pentru care există cer ca puterea politică să nu fie limitată decât de anumite prevederi constituționale, ea singură fiind investită cu forța necesară de a folosi constrângerea în caz de nesupunere. În acest context este de reținut, totuși, că suveranitatea puterii nu permite guvernanților care o exercită să se sustragă sau să fie total independenți față de orice control social.

ESENȚIALITATEA

Practica social-istorică a demonstrat că puterea politică este, fără îndoială, o componentă esențială a vieții sociale. Ea are o importanță și o reprezentativitate speciale în ansamblul social sau politic, întrucât actele organizării și conducerii, respectiv, administrării acțiunilor umane constituie repere definitorii ale activității transformatoare pe care omul o desfășoară în natură și societate.

5. SACRALITATEA

Între cercetătorii care au relevat caracterul sacru al puterii, Georges Balandier ocupă un loc special. În „Antropologie politică”, el arăta că „În nici o societate puterea politică nu este complet desacralizată, iar dacă este vorba de societățile tradiționale, raportul cu sacrul se impune în mod evident. Discret sau vizibil, sacrul este întotdeauna prezent în cadrul puterii. Prin intermediul acesteia, societatea este înțeleasă ca unitate – organizarea politică introduce adevăratul principiu totalizant – ordine și permanență. Ea este înțeleasă sub o formă idealizată, ca o garantă a securității colective și ca simplă reflectare a cutumei sau a legii, e confirmată sub aspectul unei valori supreme și obligatorii, devine astfel materializarea unei transcendențe ce se impune indivizilor și grupurilor particulare”.

Abordarea sacralității, ca trăsătură a puterii, este, fără îndoială, justificată, într-o anumită măsură, dacă avem în vedere faptul că deținătorul acesteia era, în societățile primitive, și posesorul unor așa-numite calități magice, secrete, care apărau comunitatea umană. În perioada contemporană, există teorii și concepții (inclusiv aceea a lui Georges Balandier) care idealizează și sacralizează puterea politică, prezentând-o ca valoare supremă și constrângătoare, ca materializare a unei transcendențe ce se impune indivizilor și grupurilor particulare. O asemenea manieră apologetică de tratare a puterii politice face loc, eventual, și relevării intangibilității acesteia, respectiv inutilității și chiar primejdiei schimbării ei, indiferent de metode și mijloace.

Este de menționat că sacralitatea puterii nu trebuie negată, dar ea rezultă numai din apărarea și perpetuarea de către aceasta a valorilor fundamentale, autentice ale societății pe care o conduce și o reprezintă (libertate, emancipare socială, democrație etc.), dar și din cultivarea în rândul membrilor societății a trăsăturilor moral-politice necesare realizării acestui scop (eroism, abnegație, spirit de sacrificiu, devotament etc.).

6. LEGITIMITATEA

Max Weber a făcut din legitimitate una din categoriile fundamentale ale sociologiei sale politice. El a observat, pe bună dreptate, că nici o dominație nu se mulțumește cu simpla supunere, ci încearcă să transforme disciplina în adeziune la adevărul pe care îl reprezintă sau pretinde că îl reprezintă.

Legitimitatea conferă puterii îndreptățirea, acceptul cvasi-general de a-și asigura, prin lege, prerogative suverane. Caracterul mixt al puterii, rezultat din îmbinarea diverselor forme de exercițiu politic al conducerii și controlului social, inclusiv de exercitare a monopolului coerciției, determină necesitatea sporirii sau confirmării permanente a rezervelor de popularitate ale puterii. Una din căile posibile de autentificare a poziției sale sociale este dobândirea legitimității.

Fără legitimitate, puterea își pierde atributele sale fundamentale și, cu timpul, dispare. Din această perspectivă, se cuvine accentuată legătura dintre coerciție și legitimitate (de exemplu, statul, ca principală componentă a puterii politice, revendică pentru sine monopolul constrângerii fizice legitime, având pretenția de a deveni unica sursă a „dreptului” la constrângere fizică), chiar dacă aceasta se realizează în grade variabile și prin mecanisme variate, în funcție de regimurile politice.

Puterea dezirabilă, de durată este cea legitimă .Ea izvorăște din încredere, devotament inteligent, convingere, atracție și se impune fără constrângere. Este sugestivă, în acest sens, o celebră remarcă a lui Dwight Eisenhover: „Prefer să conving un om să mi se alăture, deoarece, odată ce a fost convins va rămâne cu mine. Dacă îl sperii, îmi va rămâne alături numai atâta timp cât este speriat, după care va pleca”.

Mecanisme de pierdere a legitimității. Practica politică arată că puterea care își asigură prerogative suverane fără a se baza pe consimțământul maselor este nelegitimă și că, mai devreme sau mai târziu, opoziția față de aceasta se va accentua. Între factorii și cauzele care condiționează și întrețin manifestarea ilegitimității puterii politice pot fi menționate:

– suspiciunea și nemulțumirea. Suspiciunile și nemulțumirile populației față de putere sunt determinate, de regulă, de ineficiența strategiilor adoptate, ca și de incompetența, lipsa de autoritate, corupția, demagogia, clientelismul, carierismul, compromisul, neimplicarea celor mai mulți demnitari în realizarea angajamentelor politice asumate. Asemenea atitudini ale maselor au, în context, efecte negative majore asupra credibilității și legitimității puterii prin devalorizarea și sancționarea, în procesul electoral, a doctrinei, ideologiei și practicii politice promovate de reprezentanții acesteia și prin pierderea suportului popular;

– abuzul de putere. Ca tară politică ce adâncește tot mai mult criza de legitimitate, abuzul de putere se resimte în plan legislativ (conceperea unor legi favorabile anumitor categorii și grupuri de interese și discriminatorii în raport cu altele), executiv (atribuirea unor priorități și facilități guvernanților și apropiaților acestora) și juridic.

Între consecințele abuzului de putere pot fi menționate manifestarea de atitudini contestatare și chiar ostile la adresa guvernanților, alienarea politică a individului și a societății, în general;

– accentuarea inegalităților sociale. Nu de puține ori, procesul de exercitare a puterii politice accentuează inegalitățile sociale, favorizându-i pe cei care o dețin și o reprezintă. În context, concentrarea puterii în mâinile unui număr tot mai restrâns de indivizi și grupuri constituie o sursă a inegalității și, pe cale de consecință, de ilegitimitate;

– constrângerea și controlul excesive. Depășirea de către putere (stat) a unui anumit prag de toleranță în aplicarea măsurilor coercitive și de control social conduce, de asemenea, la pierderea legitimității. Cum este și firesc, exagerarea de către putere a rolului constrângerii și controlului, în procesul îndeplinirii atribuțiilor specifice, determină, inclusiv în plan politic, reacții de respingere și contestare care se materializează în diminuarea progresivă a suportului social;

– alteritatea. În viața politică, alteritatea face referire la interminabile acuzații aduse de guvernarea actuală celor precedente, care sunt incriminate pentru rezultatele nesatisfăcătoare obținute, în prezent, în îndeplinirea prerogativelor pe care și le-a asumat. Puterea se folosește uneori de mecanismul alterității pentru a se disculpa de unele greșeli ale strategiei sale politice. În context, transferarea de către reprezentanții puterii a competenței și responsabilității lor spre alte persoane sau grupuri determină, nu de puține ori, efecte și consecințe negative majore în plan social.

Factorilor și cauzelor mai sus menționate, care determină pierderea de către putere a legitimității politice, le mai pot fi adăugate: scăderea nivelului de trai; manipularea populației de către opoziție; acțiunile grupurilor de presiune; lipsa comunicării între putere și cetățeni; restrângerea libertăților individuale și ale drepturilor omului; climatul politic tensionat și disfuncțional; strategiile de forță și dictat; nerezolvarea unor probleme de larg interes pentru opinia publică etc..

II.3 CARACTERUL RELATIONAL AL PUTERII POLITICE

Pentru satisfacerea necesităților sale vitale, omul este nevoit să intre în raporturi de interdependență cu semenii săi, foarte sugestiv prezentate de N. Elias („Ce este sociologia?”, Aix-en-Provence, 1970): „…noi depindem de alții și alții depind de noi. În măsura în care depindem de alții mai mult decât depind ei de noi, ei au o putere asupra noastră: puțin contează atunci dacă dependența noastră are drept cauză violența sau dacă la originea ei se află dragostea, nevoia de afecțiune sau de bani, setea de recunoaștere socială, dorința de a face carieră sau de a ne distra”.

Orice activitate de conducere, exercitată de un anume grup uman sau individ, implică supunerea celorlalți și, pe cale de consecință, un anume tip de participare la activitatea socială sau de luare a deciziilor a celor două categorii aflate în relație: conducători și conduși.

Caracteristica relațională a puterii politice relevă faptul că aceasta este o relație socială, respectiv rezultatul unor raporturi de interdependență între doi actori sociali, individuali sau colectivi (subiectul – cel care conduce, și obiectul – cel care este condus, ascultă, se supune) ai relațiilor politice, indiferent de natura societății, în urma cărora se produc anumite efecte. Raporturile dintre subiectul și obiectul politic, rezultate în urma manifestării, în forme variate, specifice, a puterii, sunt supuse, în permanență, unui proces de schimbare, transformare, în deplin acord cu mutațiile majore survenite în dinamica socială.

Bivalența relației dintre subiectul și obiectul puterii politice. Între subiectul și obiectul puterii politice se instituie o relație bivalentă ale cărei caracteristici le vom trata pe scurt în cele ce urmează:

a) Una din valențele relației în cauză este cea în care subiectul puterii (voința puterii care conduce sau domină, în funcție de natura raporturilor sociale fundamentale) se manifestă ca singurul element activ, ordonator, modelator al raportului cu obiectul puterii. Într-o atare situație, obiectul este, de regulă, inactiv în mod evident, acceptând, neprelucrând, neintervenind esențial asupra mesajelor politice emise de subiect. Mesajele în cauză nu-l reprezintă și nu exprimă propriile sale opțiuni și interese.

O astfel de relație între subiectul și obiectul puterii se instituie în regimurile politice nedemocratice (de tip autoritar, absolutist, dictatorial, totalitar). Această situație determină o ruptură totală și permanentă a relației subiectului cu obiectul, poziții ireconciliabile, care conduc la inechitate politică și socială. Obiectul puterii se simte frustrat și dominat absolut. În asemenea contexte, el are, de regulă, patru tipuri de reacții:

– de neconvergență (de nepotrivire) cu cerințele autorității guvernante sau de manifestări anarhice, potrivnice oricărei autorități;

– de apatie, de indiferență politică determinate de insatisfacția și de conștiința inutilității protestului sau revoltei față de activitatea de guvernare;

– de toleranță, care marchează cedarea oricărei inițiative, acceptarea stării de fapt, supunerea față de regimul puterii;

– de complicitate, când obiectul abandonează orice poziție și inițiativă potrivnică, se obișnuiește cu modul de exercitare a puterii și chiar profită de pe urma avantajelor rezultate din complacerea într-o asemenea situație.

Aceste patru stări ale relației subiect-obiect dezorganizează funcționalitatea sistemului și regimului politic, pregătind, în același timp, schimbarea, reconstrucția relației menționate.

b) a doua valență a relației subiect-obiect este cea în care cele două entități interacționează și se influențează reciproc. Astfel de situații se întâlnesc în regimurile politice democratice, ale căror coordonate presupun modificări periodice ale regimului puterii.

Asimetria relațiilor dintre subiectul și obiectul puterii politice. Între subiectul și obiectul puterii politice se stabilește un sistem de relații sociale asimetrice, de inegalitate. Puterea este, desigur, o relație asimetrică: numai în teorie putem izola cazul sau tipul ideal în care actorii exercită unul asupra celuilalt presiuni identice. Georges Balandier abordează într-un mod foarte sugestiv această situație: „…puterea – indiferent cât de difuză este – implică o disimetrie în cadrul raporturilor sociale. Dacă acestea s-ar instaura pe baza unei perfecte reciprocități, echilibrul social ar fi automat, iar puterea ar fi sortită distrugerii.

Dar nu este așa, iar o societate perfect omogenă, în care relațiile reciproce între indivizi și grupuri ar elimina orice opoziție și orice prăpastie, pare a fi o societate imposibilă. Puterea se întărește o dată cu accentuarea inegalităților, care sunt condiția manifestării sale în aceeași măsură în care ea este condiția menținerii lor”.

Relațiile dintre subiectul și obiectul puterii politice sunt de două tipuri:

a) de conducere/dominație (exercitate de cei care conduc societatea);

b) de execuție, de supunere/subordonare (specifice celor care sunt conduși), în conformitate cu anumite reguli sociale impuse sau acceptate.

Inegalitatea ce caracterizează relațiile stabilite între subiectul puterii și obiectul puterii este determinată de calitatea politică diferită acestora. O atare inegalitate de calități sau de roluri politice se reflectă în funcțiile și comportamentele specifice ale grupurilor și indivizilor angrenați în relația de putere.

Spre deosebire de alte acte ale conducerii sociale, puterea are mereu un caracter imperativ, obligatoriu, care presupune o prioritate determinantă a unei părți a relației puterii. Interacțiunea specifică stabilită între cei doi termeni ai relației face ca unul dintre aceștia să-i impună celuilalt caracterul imperativ al deciziilor sale și, pe cale de consecință, supunerea.

Din acest punct de vedere, anumiți exponenți ai gândirii conservatoare, de dreapta, au absolutizat rolul inegalității în relația de putere, prezentând-o ca bază permanentă a fenomenului puterii. La polul opus, se situează reprezentanții extremismului de stânga, anarhist, care contestă viabilitatea și legitimitatea oricărei puteri, considerând, în dezacord cu realitatea, că echilibrul societăților imane stă tocmai în emanciparea față de manifestarea oricărei puteri sau autorități.

Interdependența și interacțiunea termenilor relației de putere. Numai în teorie este cu putință să se imagineze un tip de raport în care actorul mai slab (cel care se supune) este complet condiționat în comportamentul său de către actorul mai puternic (cel care conduce). În consecință, puterea instituie o relație socială în cadrul căreia doi sau mai mulți actori sociali, ce au rolul de termeni ai relației de putere (conducători și conduși) își influențează reciproc comportamentele și acțiunile, indiferent de sfera în care se manifestă interdependența lor (economică, religioasă, culturală, politică etc.) și chiar dacă, aparent, influența are sensul de la actorul mai puternic la cel mai slab.

Studiul științific al puterii nu poate face abstracție de interacțiunea ambilor factori, chiar în condițiile unui statut inegal al acestora. Asimetria rolurilor, în cadrul relației de putere exprimă un fapt istoric și, totodată, tehnic. Ierarhiile și nivelurile diferite ale actorilor sociali care compun relația puterii constituie, în ultimă instanță, mecanisme de organizare și conducere care asigură randamentul necesar și o selectare corectă a valorilor în interiorul unei societăți, de care aceasta are neapărată nevoie.

Specificitatea raporturilor dintre subiectul și obiectul relației de putere în regimurile totalitare și în cele democratice. Puterea implică competiția, supravegherea, tatonarea reciprocă și, în ultimă instanță, interacțiunea actorilor sociali angrenați în relația pe care ea o reprezintă. Regimurile totalitare viciază raporturile între subiectul și obiectul relației de putere.În aceste condiții, legitimitatea puterii (a regimului) este contestată și se recurge, nu de puține ori, la forme extreme (ex. teroarea) pentru păstrarea sau recâștigarea pozițiilor pierdute sau amenințate a fi pierdute de către reprezentanții puterii. Relațiile normale de conducere-supunere sunt înlocuite, în cazul regimurilor totalitare, cu relații de dominare-subordonare.

Regimurile democratice sunt guvernate după o altă strategie a relației de putere: ele au, în mod prioritar, în atenție compatibilizarea (punerea de acord) controlului exercitat de putere asupra societății cu procedurile democratice pe care societatea, la rândul său, le desfășoară pentru a menține puterea sub un control riguros.

CAPITOLUL III

COMUNICAREA POLITICA IN LUAREA DECIZIILOR PENTRU SOCIETATE

III.1. DECIZII MAJORE PENTRU SOCIETATE

Ca fenomen social fundamental, puterea are calitatea sau proprietatea de a elabora, aplica și controla formarea de decizii de importanță majoră pentru societate, respectiv de organizare, conducere și de asigurare a funcționalității ei în scopul măririi eficienței acestora. Puterea este, astfel, elementul moderator fundamental, de care depind toate celelalte paliere ale societății.

Scopul fundamental al puterii este de a asigura funcționalitatea întregului corp social, în concordanță cu interesele societății globale. Este, credem, relevant astfel faptul că normele de conduită, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor sunt derivate, în ultimă instanță, din reguli instituite de către guvernanți.

INSTITUȚIONALIZAREA

Puterea se exercită, de regulă, prin instituții statuate pe baza unei legislații asigurată prin constituție și alte legi. În acest context, ea poate elabora sau anula legi fundamentale ale condiției sociale.Gradul de instituționalizare este caracteristic, puterii politice. Instituționalizarea se referă la:

desfășurarea exercițiului puterii prin intermediul unor instituții care formează un ansamblu structurat;

pe baza unui sistem stabil de reguli, care le fac viabile, dinamice și funcționale;

într-un cadru de valori relevante;

pentru îndeplinirea unor funcții ce răspund unor solicitări sociale.

Instituționalizarea asigură puterii adaptabilitate, complexitate, autonomie si coerență, trăsături care îi conferă eficiență și operaționalitate în îndeplinirea scopurilor sale sociale.Prin intermediul instituțiilor care îi materializează prerogativele, puterea își fixează scopuri precise, care să orienteze eficient activitatea de organizare socială.

2. INTENȚIONALITATEA

Intenționalitatea are semnificația de capacitate a guvernanților de a-și realiza intențiile de conducere a societății, dar și de responsabilitate a lor față de consecințele acestei acțiuni.Dacă exercitarea puterii nu ar presupune condiția intenționalității, am avea de-a face cu un concept de putere paradoxal, inutil, vag până la lipsa de semnificație.

2. TERITORIALITATEA

Puterea politică se deosebește de alte forme de putere și prin faptul că are un caracter teritorial. Este relevantă, astfel, referirea făcută de Jean Baechler conform căreia „pentru a fi politică, o putere trebuie să înceapă prin a se exercita într-un spațiu delimitat”, ca și câmp de exercitare specific politicului. Suveranitatea puterii se definește prin raportare la un teritoriu și nu are valabilitate decât în acest cadru. Sociologul german Max Weber considera, la rândul său („Economie și societate”), că referința teritorială, respectiv manifestarea în limitele unui teritoriu dat, constituie o dimensiune crucială a grupării politice care exercită puterea, conferindu-i acesteia specificitatea în cadrul ansamblului grupărilor de dominație.

3. RELATIVITATEA (AMBIGUITATEA)

Orice analiză realizată în baza caracterului relațional al puterii duce, în mod obligatoriu, la evidențierea relativității (ambiguității) acesteia. Caracterul relativ al puterii se manifestă atât în sens extensiv (cu referire la aria câmpului în care se produc efectele acesteia), cât și intensiv (legat de calitatea, intensitatea ei). Relațiile de putere variază în funcție de forma, conținutul și finalitățile diferite ale structurilor prin care ea se manifestă, de regulile de care ține seamă și de raporturile după care interacționează subiectul și obiectul politic.În interesantul său studiu „Eseuri asupra organizării sociale și valorilor”, întocmit, în 1964, cu privire la populația tikopia din Polinezia, R. Firth arata că puterea nu poate fi niciodată complet autocratică.

Ea caută și primește o parte variabilă de adeziune de la cei guvernați: fie prin apatie de rutină, fie prin incapacitatea de a concepe o alternativă, fie prin acceptarea câtorva valori comune estimate ca necondiționate.

Oricum, cei guvernați impun limite puterii, încearcă să o mențină între anumite granițe. Relativitatea constă în faptul că puterea încearcă să se dezvolte ca raport de dominație, dar consimțământul care o legitimează tinde să-i reducă autoritatea. Asemenea mișcări contrare explică faptul că nici un sistem politic nu este echilibrat: există, în același timp „lupta și alianța, respectul față de sistemul existent și dorința de a-l modifica, supunerea față de legea morală și încercarea de a o ocoli sau de o reinterpreta în funcție de avantajele particulare”.

Pe cale de consecință, prin relativitatea puterii înțelegem și faptul că ea este deopotrivă acceptată, respectată, venerată și contestată ,deoarece întreține și justifică o anumită stare de inegalitate și presupune constrângerea asupra individului și diferitelor comunități, exprimate prin raporturile de conducere-supunere și dominare-subordonare.

4. FOLOSIREA COERCIȚIEI (CONSTRÂNGERII)

Societatea umană nu este perfect omogenă, iar relațiile dintre indivizii și grupurile care o compun sunt marcate, nu de puține ori, de dispute și crize care trebuie depășite: „Într-o societate fără tensiuni și conflicte, puterea politică (fie că are sau nu forma instituționalizată a statului) nu ar avea nici un motiv să existe. Dacă raporturile sociale s-ar instaura pe baza unei perfecte reciprocități, echilibrul social s-ar impune automat, iar puterea ar fi destinată pieirii. Dar nu există nimic de genul acesta. O societate perfect omogenă, în care relațiile reciproce dintre indivizi și grupuri ar elimina orice opoziție și orice ruptură, este imposibilă”. Întrucât puterea politică este, astfel, permanent contestată, ea apelează la coerciție pentru a-i proteja autoritatea.

Puterea politică poate determina impunerea, sancționarea sau, după caz, restricționarea, prin intermediul legilor, regulilor, normelor, a unor valori ce domină, la un moment dat, viața politică. Este semnificativ faptul că puterea politică poate utiliza diferitele mijloace de persuasiune (forță de convingere) sau constrângere asupra factorilor sociali pentru a lua și asigura îndeplinirea deciziilor fundamentale în societate. Din acest ultim punct de vedere, trebuie subliniat că posibilitatea impunerii unor sancțiuni negative joacă un rol adesea decisiv în relațiile de putere. Exercițiul puterii lui A poate, în realitate, să întâmpine rezistențe din partea lui B și implică probabilitatea ca această eventuală rezistență să fie învinsă, așa cum bine a remarcat Max Weber în definiția dată puterii („Economie și societate”) pe care o considera „…șansa cuiva de a impune în cadrul unor relații sociale propria sa voință, chiar împotriva rezistenței altcuiva”.

Această caracteristică diferențiază puterea politică de celelalte tipuri de putere. Deși raporturile de putere în societate se întemeiază, nu de puține ori, pe capacitatea unui actor social de a-l constrânge pe altul, coerciția nu trebuie absolutizată.

La nivel social, puterea se poate manifesta sub forma sancțiunii și prin alte mijloace decât coerciția, uneori chiar mai eficiente decât aceasta: marginalizarea, ridiculizarea, excluderea din comunitate, nonconformismul, refuzul „adevărurilor” consacrate, contradicția, afirmarea superiorității etc..

Pe cale de consecință, puterea politică nu face nici ea apel la coerciție decât în mod excepțional. Guvernanții preferă persuasiunea, întrucât este mai puțin costisitoare și mai puțin riscantă, pentru prestigiul lor social, decât apelul la instrumentele tradiționale de constrângere. Din această perspectivă, guvernanții încearcă întemeierea acțiunilor lor pe înclinația oamenilor de a se supune puterii, pe credința lor în caracterul binefăcător al acesteia sau pe crearea, respectiv, stimularea convingerii că opunerea față de putere este inutilă.

În situațiile în care argumentele de ordin rațional nu sunt suficiente pentru a determina supunerea populației față de puterea politică, aceasta din urmă poate apela și la forță ,respectiv la instrumente de forță și apărare .

Numai puterea politică (statul) deține monopolul forței legitime, respectiv numai ea o poate utiliza, ca ultim mijloc de acțiune, în relațiile sociale. O putere legitimă se recunoaște prin nivelul său de susținere, dar și prin dreptul recunoscut de a apela la constrângerea eventualilor recalcitranți. De aceea, analiza modurilor de interacțiune între coerciție și legitimitate în relațiile de putere trebuie să constituie tema centrală a cercetării de factură politologică sau sociologică în domeniu.

Puterea politică nu se reduce însă la constrângere, oricât de utilă ar fi aceasta în nenumărate împrejurări, și cu atât mai puțin la constrângerea fizică, care nu este decât forma ei cea mai frapantă. Pentru că, în ultimă instanță, absolutizarea constrângerii, sub forma puterii coercitive induce o povară psihologică și emoțională, în egală măsură, asupra guvernanților și guvernaților, se obiectivează în stări de devotament și consimțământ temporar, care, în timp, degenerează în suspiciune, înșelătorie, necinste și sfârșesc prin disoluția organizației sau societății.

„Deții puterea asupra oamenilor – scria Alexandr Soljenițîn – doar atâta vreme cât nu le-ai luat totul. Dar când ai jefuit un om de tot ce are, el nu se mai află în puterea ta, e liber din nou”.

5. MANIFESTAREA ÎNTR-UN SISTEM PLURALIST-POLIARHIC

O altă caracteristică a puterii este manifestarea și existența sa într-un sistem pluralist-poliarhic. Acest specific este dat de accesul liber la putere al tuturor grupurilor sociale, din necesitatea identificării și selectării, printr-un proces democratic, a celor mai eficiente inițiative pentru organizarea și conducerea societății. Democrația nu trebuie privită drept cultivare a unei egalități politice din motive etice; ea trebuie să ofere doar egalitatea șanselor, făcând posibilă competiția, singura în măsură să eficientizeze permanent societatea. De aceea, statele moderne sunt alcătuiri poliarhice, cu multipli centri de putere, care au sporit importanța participării generale la actul de conducere.

6. CAPACITATEA DE A INFLUENȚA ACTIVISMUL POLITIC AL MEMBRILOR SOCIETĂȚII

Puterea politică poate forma opinii, atitudini și comportamente de participare activă a subiecților sociali la viața politică a societății sau poate determina fenomene de neparticipare politică (inactivism social).

III.2.EXPRESIVITATEA PRAGMATICA A ROSTIRII POLITICE

Teatralitatea argumentării – adaptarea la interlocutor, intensitatea intertextuala, „punerea in scena“ – intilneste teatralitatea din „jocurile de limbaj“ ca strategie a șansei și creației. Discursul argumentativ este mai degraba teatru decât geometrie sau construcție riguroasă . Acesta trece printr-o intreaga combinatorica de prezentare a dinamicii structurilor societatii, determinând formarea anumitor reprezentări asupra realității în vederea obtinerii unui statut legitim al guvernanților, dar si a celor care aspira la putere.

Dramaturgia politică își poate asuma o multitudine de forțe expresive ale unor domenii consacrate în conștiința colectiva ca valori majore:

a) asumarea fortei expresiei religioase, care poate sa transforme scena puterii intr-o viziune a lumii divine: ierarhia este sacra, iar suveranul revendica ordinea divina drept sursa a mandatului său; cancelarul Bismark rostea intr-un discurs pronuntat în Reichstag, la 6 februarie 1888: „Noi, germanii, ne temem de Dumnezeu, dar de nimeni altcineva“ ;

b) trecutul colectiv este o sursă de cutume, simboluri și moduri de acțiune; Iuliu Maniu argumentează în acest sens la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia: „Dacă neamul românesc nu s-ar folosi de dreptul său de a-și înfăptui unitatea națională, s-ar arata nevrednic de timpurile care le trăim și de însușirile nobile și fără pereche cu care este înzestrat; prin aceasta s-ar expune disprețului întregei lumi civilizate“ .

c) mitul eroului, care are înca un impact important în lumea modernaă accentuează dimensiunea teatralității politicului; Eroul apare, actionează, provoacă adeziune, se încarcă cu putere,el este Salvatorul.

d) arta persuasiunii, dezbaterea la care apelează sistemul democratic determina cultivarea capacității de a produce efecte.

Expresia verbală a puterii este definită și de tăcere și de un limbaj specific, ambele constituindu-se în condiții ale artei dramatice. Tăcerea și limbajul „încearcă să influențeze subiecții în timp“ . Arta tăcerii face parte din arta politicii. Puterea cuvintelor, cunoscută și controlată, poate să genereze recursul la un lexic specific, la reguli și strategii de argumentare.

În societățile moderne, un candidat la presedintie, de exemplu, trebuie sa dobândească o imagine publică, o dimensiune națională și credibilitate provenită din reușitele lui anterioare. Daca va invinge, va trebui să guverneze, să probeze că deține controlul asupra tuturor forțelor, inclusiv asupra lui însuși. Evidențierea teatralității politicului nu înseamnă o reducere a acestuia la aparente și jocuri iluzorii, ci reprezintă mai mult o rezultantă a raporturilor sociale și a aspectelor constituite din valori și imaginarul colectiv. Teatralitatea politicului are, mai degrabă, o funcție compensatoare, rezultată din imperfectiunile unei societăți aflate într-o continuă devenire, cu o ordine vulnerabilă, purtătoare de perturbații și dezordine.

III.3.INTERACTIUNEA DINTRE IMAGINE SI LIMBAJ IN COMUNICAREA POLITICĂ

În societatea contemporană, televiziunea, publicitatea și sondajele reprezintă modalități importante de influentare socială, ce au fost adoptate de clasa politică pentru obținerea adeziunii membrilor societății civile.

Imaginea este o viziune globala asupra persoanei. Ea provine din experienta individuala si din informatiile parvenite din mass-media si este sinteza a tot ceea ce stim, adevarat sau fals, despre subiectul pe care ea îl reprezinta. Cetatenii percep omul politic, partidul, organizația sau instituția politica țn funcție de imaginea care este promovată. Imaginea unui politician nu este judecată și evaluata în termeni de adevarat și fals, ci în termeni de popularitate, claritate, contradictie sau confuzie. O condiție fundamentală pentru impunerea cu succes a uneiimagini politice o reprezinta luarea în considerare a trecutului omului politic, a contextului social și a actiunilor adversarilor. O latura importanta a imaginii este pozitionarea. Aceasta conține elementele semnificative, care apar de la sine în momentul evocarii imaginii respective. De asemenea, pentru ca imaginea publica să fie durabilă, este necesar ca omul politic să reprezinte mai mult decit ceva de interes imediat. Iar pentru aceasta, el trebuie să comunice și altceva decât interese politice, mai ales calități umane dezirabile.

În prezent, datorită noilor tehnologii, imaginea proliferează. Ea devine „artizanul principal al constructiilor realului […], deschide accesul la lumile virtuale“.. Ca afiș politic, imaginea dorește să produca încredere, să determine convingerea și „să joace pe ideea dramatizarii pozitive a viitorului“ . Prin imagine, mesajul este personalizat și poate deveni exemplar. Cele mai mai active sint imaginile in miscare, transmise prin televiziune și alte mijloace de înaltă performanță tehnică, ce poarta cu ele o autoritate cu efect imediat, oferind influenta și putere.

Patosul emotional, manifest sau ascuns, prezent în discursurile politice și în reacțiile pe care le provoacă, instaurează o aparență de realitate a confruntării politice, a importanței mizelor, dar și iluzia coplesitoare a unei reprezentari dramatice de proporșii. Dramatizarea este un element constitutiv al instaurarii, exercitarii și conservarii puterii politice.

Evenimentele politice sint reprezentate mediatic și imediat si, intotdeauna, se valorifica toate resorturile dramei politice. De exemplu, in evenimentele petrecute la 11 septembrie 2002, în Statele Unite ale Americii intilnim dramatizarea prin teroare. Violenșa sa manifestat prin intermediul surprizei, actiunea a fost ritualizată și sacrificială. Acest mod de acțiune politică, ce speculeaza spaimele colective, dramatizează, pentru a determina contagiunea, convertind adeziunea membrilor unui grup, pentru a provocă în cele din urma, o comuniune puternică. Lupta dintre ordine si dezordine în planul social politic este continuă, iar noi suntem martorii acestei bătălii. De cele mai multe ori, însa, sântem participanți activi, fiind influențați și influentând, la rândul nostru, pentru că discursul politic nu este doar apanajul oratorilor politici. Propriețătile discursului ca modalitate de influențare socială sânt potențate de formele de comunicare nonverbală, cum sânt gestualitatea, imaginea și simbolurile, între care miturile continuă să aibă un rol major.

Manifestarea politicului e deosebit de spectaculoasă, este dramatică și dinamică. Tot mai mulți teoreticieni apreciază că, în prezent, politicul este asociat într-o măsură tot mai mare imaginilor, în detrimentul cuvîntului. Acest fapt își găsește explicația în dominația tehnicilor care le produc, le regizează înlănțuirea și eficacitatea „narativă“.

Prin intermediul lor, se modelează evenimentul și opinia publică. În viziunea teoreticienilor studiați, istoria politică, pe termen lung, marcheaza trecerea de la individul -subiect la cetățean și de la acesta la persoană manipulată sub influența raporturilor stabilite cu producătorii profesionisti de opinie, în special ai opiniei politice. în viziunea noastră, puterea discursului nu va putea fi diminuată niciodată în întregime pentru ca ființa umană trăiește într-un univers al rostirii, ce are un rol determinant în modelarea culturală și socială a indivizilor umani. Mai mult: chiar daca oamenii sânt martorii unui eveniment politic pe care îl consideră semnificativ, cel care îi dă sens este limbajul care îl descrie și îl evaluează. Și tot limbajul este cel care crează evenimentele politice, dă identitate locutorilor politici, înstaurează și reinstaurează puterea de a spune, fiind, deopotrivă, instrument de influenșare și influențat, la rândul sau.

III.4.STRATEGII NONVERBALE DE INFLUENȚĂ ÎN COMUNICAREA POLITICĂ

Jacques Séguéla susține că trăim într-o societate a sensului, care impune respectarea regulii celor trei S: simplitatea, dupa care mesajul trebuie sa fie direct, adecvat, clar; spectacolul, ce este necesar pentru ca omul are intotdeauna nevoie de visare, de frumusete, de tot ce ii ofera spectacolul; substanta, privind continutul, valoarea, satisfacerea efectiva a unor trebuinte, asteptari si idealuri. Această regulă este respectată și urmată, într-o maniera eficace, și în complexul univers al comunicarii politice. Discursul politic se manifestă într-un context social-politic, ca reacție la o realitate concretă și dinamică. De aceea, acest tip de discurs are un caracter evenimențial, ca reacție directă la situațiile politice prezente, și este, totodată, provocator de evenimente și fenomene viitoare. În același timp, discursul politic dobândește o capacitate mai mare de influențare dacă este rostit într-un decor concret, în fața unui auditoriu și dacă este însoțit de elemente ale unei comunicari non-verbale: mimica, gesturi, postura, atitudine etc.

Erving Goffmanx afirma că interacțiunea simbolică este locul pozitionarii reciproce a indivizilor și al construirii și dezvoltării sinelui social într-o dubla ipostază: ca imagine și ca actor.

Potrivit concepției autorului în atenție, interacțiunea comunicațională poate fi interpretată din perspectiva teatrală, ca spectacol în fata celorlalți și modelat de aceștia; conceptele de dramaturgie, de actor, de scena, rol și figuratie ofera imaginea întregului comportament comunicativ. Scena este cadrul social al interacțiunii; actorul social are o anumita înfățisare și un mod propriu in care isi interpreteaza rolul, „un model prestabilit de acțiune, pe care o persoana il dezvolta in timpul unei reprezentatii si pe care il poate prezenta si utiliza si in alte ocazii“ . Rolurile sânt interpretate potrivit unor ritualuri, ce aduc în atenție noțiuni precum: scheme de acțiune, contract de vorbire, norme de interacțiune și de interpretare.

Din aceasta perspectiv, interacțiunea verbal – nonverbal este evidentă, ea având o contribuție determinantă în implinirea comunicării. Lumea premiselor nonverbale cuprinde o varietate de modalitati de comunicare.

Pentru a releva nonverbalul și contributia lui la potentarea calităților de influentare ale discursului politic, am ales o analiza a gesturilor si una a imaginii, intrucit acestea ni se par cele mai relevante din perspectiva spectacularului politic.

Interactiunea gestualitate -limbaj in discursivitatea politica :

Gesturile sânt la fel de importante ca discursurile, iar „erorile“ gestuale au urmari instituționale sau interpersonalela fel de grave ca erorile lingvistice, pentru ca gestualitatea configureaza identitatea și imaginea politicianului-orator, optimizind sau distorsionând comunicarea.

De aceea, locutorul politic va trebui să se obiectiveze, transformându-se în destinatar al propriului discurs, anticipându-i efectele și feed-back-ul. Prin urmare, gestualitatea în comunicarea politica trebuie sa se centreze pe posibilitatile modularii complementarității gestualitate / limbaj și pe strategiile comunicative gestuale. Gestualitatea este determinată și reglată cultural și exprimă o apartenență socială, o identitate de grup, ce devine observabilă prin comportamente permise și prin comportamente interzise la nivelul unei societăți, pe care orice om politic trebuie să le cunoască.

În volumul Semiotica, societate și cultura, Daniela Roventa -Frumusani, identifică în relatia cuvint – gest:

(a) gesturi care însotesc discursul pe aceeasi linie cu discursul sau cu o izotopie contrara; (b) gesturile complementare discursului, ce pot, de pilda, incheia un enunt incomplet -lingvistic, pot prelungi sau contrazice discursul;

(c) gesturile substitutive, legate de distanța prea mare intre locutor și auditoriu, emoții puternice, pe care nu le considerăm potrivite ba chiar contraindicate) in timpul rostirii politice. „Gestul se înscrie într-un parcurs semiotic infinit, permitind, în egala măsură, concretizarea referentului (gesturile iconice), interpelarea interlocutorilor (gesturi indiciale de avertizare, ordin si ostensiune), dar și expresivitatea mesajului“. Din aceasta perspectiva, daca discursul este formulat in functie de asteptarile si nevoile opiniei publice si este completat de o gestualitate adecvata, creste gradul de credibilitate a locutorului politic, iar influentarea este mai eficace.

III.5. MANIERA DE ÎNFAPTUIRE A COMUNICARII POLITICE

Atunci când vorbim de modul sau maniera în care se realizează comunicarea politică, putem aduce în atenție patru valori fundamentale:

eficacitatea,

eficiența,

politețea și

moralitatea.

1. Eficacitatea oricărei acțiuni ar fi săvârșite prin folosirea exclusivă a semnelor, în vederea ajungerii la un acord sau înțelegere cu privire la interpretarea mesajelor transmise și receptate (aprecieri subiective, relatări, promisiuni, întrebări, saluturi, ordine, rugăminți etc., în timp ce acțiunile strategice – săvârșite, la rândul lor, prin intermediul semnelor – ar fi legate de atingerea unor obiective ce depășesc limitele codului folosit și de folosirea unor tehnici de manipulare.

În ce ne privește, considerăm că procesul de comunicare se desfășoară exclusiv prin intermediul codului, însă, spre deosebire de Habermas, nu respingem posibilitatea ca el să se petreacă și în context strategic. Influența exercitată în cursul comunicării trebuie să fie conformă convențiilor aferente codului, însă comunicatorii pot să-i asocieze diferite intenții, pe care le pot ține ascunse față de semenii lor. Spre exemplu, nu este exclus ca un orator să vorbească în fața unui auditoriu și cu intenția de a le câștiga admirația. Dacă am accepta ideea că influența comunicativă are o natură exclusiv convențională, fiind „independentă“ de variile intenții ale emitentului, nu am mai avea căderea de a judeca procesele de comunicare prin prisma unor valori . Dacă a comunica înseamnă doar a respecta rigid anumite convenții de utilizare a semnelor, atunci comunicatorii nu mai pot fi făcuți responsabili pentru efectele actelor întreprinse în situațiile de comunicare. Valoarea oricărui act rezidă deopotrivă în intenția și în realizarea lui.

Prin urmare, în cursul comunicării politice se încearcă atingerea succesivă a două obiective fundamentale:

receptarea și înțelegerea mesajului, respectiv

manifestarea de către receptor a unor reacții în strictă dependență de codul folosit și în sensul intenției asumate de emitent.

Așadar, comunicarea politică este eficace dacă și numai dacă, pe baza receptării și înțelegerii mesajului politic, receptorul reacționează potrivit intenției emitentului. Dacă reacția receptorului nu este cauzată de receptarea și înțelegerea mesajului, susținem că nu a avut loc o comunicare eficace, chiar dacă reacția corespunde intenției emitentului.

Să presupunem, spre ilustrare, că un grup parlamentar propune spre dezbatere și adoptare o moțiune de cenzură. Vom spune că acel grup parlamentar a realizat o comunicare eficace împreună cu celelalte grupuri parlamentare dacă și numai dacă moțiunea de cenzură este adoptată pe temeiul argumentelor prezentate în cursul dezbaterii.

2. Eficiența comunicării politice este dată de obținerea reacției dorite din partea receptorului pe baza receptării și înțelegerii celui mai simplu mesaj politic care este în măsură să motiveze respectiva reacție. După cum se observă, eficiența comunicării politice – aidoma eficienței oricărei acțiuni – presupune o economisire a mijloacelor folosite.

Cineva ar putea spune că așa-numita „americanizare“ a politicii se înscrie tocmai în direcția eficientizării comunicării politice, întrucât se bazează, printre altele, pe receptarea și înțelegerea unor spoturi electorale de câteva secunde. Lucrurile nu stau însă deloc așa. Mesajele în cauză nu sunt simple, ci simpliste și, ca atare, nu motivează suficient luarea unei decizii politice. Evident, distincția simplu-simplist nu poate fi făcută cu ușurință. Totuși, ea poate fi întemeiată, până la un punct, pe criteriul coerenței reacțiilor. Spre exemplu, dacă un consumator de spoturi electorale își schimbă foarte des opțiunea de vot, fără ca partidele concurente să fi suferit schimbări radicale, putem conchide că nu s-a comunicat eficient cu el și, mai mult, că n-a avut loc o comunicare eficace. Eficacitatea este o condiție necesară a eficienței.

3. Chiar eficientă fiind, comunicarea politică nu poate fi reușită din punct de vedere social decât dacă este supusă normelor de politețe. Așadar, ar trebui socotite dăunătoare pentru societate actele de comunicare realizate de către politicienii agresivi, prin folosirea unui limbaj „colorat“ cu expresii tari, de genul „Ciocu’mic!“, „Măi, băiatule!“, „Ești un nesimțit!“, „Ai dat dovadă de mârșăvie“ etc. Orice societate umană și, cu atât mai mult, orice societate democratică necesită, înainte de toate, o atmosferă pașnică. Dacă nu se militează cu perseverență pentru reducerea agresivității, orice societate pluralistă – în care se manifestă liber diferențele de opinii, valori, atitudini și comportamente – este condamnată la anarhie și disoluție.

Politețea nu presupune adoptarea unor ritualuri de comunicare complicate, nici ducerea la absurd a așa-numitei „corectitudini politice“. Politețea nu impune folosirea unor mesaje „baroce“, nici transformarea limbilor vii în jargoane pline de eufemisme. Ea cere agenților comunicării politice doar imitarea modului de comportare a oamenilor virtuoși. Cu alte cuvinte, fiecare comunicator trebuie să încerce măcar să pară sincer, curajos, drept, blând, cumpătat, altruist etc.

Comunicarea politică eficientă este pe deplin reușită și conduce la propășirea societății în care se manifestă numai dacă agenții ei interiorizează virtuțile pe care le-au mimat în trecut prin respectarea normelor de politețe. O dată cu atingerea pragului moral în comunicarea politică, politicienii devin oameni de stat, lăsând o amprentă de neșters în istoria societății în care trăiesc.

III.6. REZULTATELE COMUNICĂRII POLITICE IN COMUNICAREA SOCIALA

Acest ultim factor al comunicării politice subsumează efectele impulsurilor intenționate care au fost manifestate de agenții ei.

Rezultatul explicitează intenția acțiunii și desăvârșește acțiunea. De regulă, agentul unei acțiuni se angajează în realizarea ei vizând atingerea unui obiectiv care nu îi este pe deplin clar. Doar după ce ajunge la rezultatul dorit realizează „adevărata“ intenție care l-a mobilizat în realizarea acțiunii întreprinse. Pe de altă parte, rezultatul obținut finalizează acțiunea, trecând-o la capitolul experiențelor de viață reușite. Or, fiecare acțiune reușită – care și-a atins obiectivele vizate – sporește încrederea în sine a agentului ei și contribuie, astfel, la angajarea acestuia în noi acțiuni. De aceea, rezultatele fericite ale acțiunilor trebuie, într-un fel, „celebrate“, cu atât mai mult cu cât, pe această cale, agentul se eliberează de partea neconsumată a energiei care a fost disponibilizată în cursul realizării acțiunii.

Comunicarea politică nu face excepție de la această regulă generală. Și aici, rezultatele ultime dezvăluie adevăratele intenții ale politicienilor și influențează performanțele viitoare.

Dacă procesul de comunicare politică este restrâns la aplicarea unor stratageme persuasive pe o „piață a ofertelor politice“ în scopul obținerii majorității sufragiilor, rezultatul ultim preconizat se rezumă la dobândirea dreptului de a administra puterea în interes egoist.În acest caz, partidele politice se dovedesc a fi, conform unei metafore sugestive, „societăți anonime de exploatare a votului universal“.

Dacă, comunicarea politică este privită ca mijloc selecție – într-un climat de liberă concurență a însușirilor și a muncii – a celor mai buni conducători politici și a celor mai izbutite programe de acțiune politică, în vederea consolidării celei mai bune ordini sociale posibile, atunci suntem îndreptățiți să spunem că avem de-a face cu o societate realmente democratică. În fond, democrația trebuie să asigure fiecărui agent politic (partid, grup de interes, cetățean etc.) putința de a se ridica la înălțimea sarcinii de care este capabil. Și dacă acest lucru chiar se întâmplă, atunci toți agenții comunicării politice – „învingători“ și „învinși“ în alegeri – trebuie să celebreze în egală măsură rezultatul obținut, întrucât câștigătorul ultim este întreaga societate. Este ilustrativ în acest faptul că, în societățile care au făcut progrese pe calea democrației, cei care au pierdut alegerile au eleganța de a-i felicita pe câștigătorii acestora și de a participa, într-o oarecare măsură, la bucuria lor.

CONCLUZII:

PROVOCARI ACTUALE IN COMUNICAREA POLITICĂ

În perioada modernă a democrației, comunicarea politică se desfășura, cu precădere, prin contact direct între politicieni, respectiv între politicieni și alegători. Dezavantajul impactului limitat, asupra unei comunități restrânse era compensat de avantajul constituirii în timp a unei „familii politice“, în care fidelitatea – mai ales în condiții adverse – era ridicată la rangul de virtute supremă.

În ultimele decenii, comunicarea politică se realizează mai ales în spațiul virtual conturat de mass media, cu mijloacele presei (scrise), radioului, televiziunii, Internetului etc. Avantajul distribuției pe scară largă a mesajelor politice este contrabalansat de câteva riscuri deloc neglijabile:

comunicarea politică devine extrem de costisitoare;

Costurile ridicate ale transmiterii mesajelor prin mass media pun partidele politice într-o relație de neliniștitoare dependență față de anumite cercuri economico-financiare, dispuse să le sprijine. Or, este greu de presupus că donațiile sunt acordate din pură generozitate. Mult mai probabil, în schimbul fondurilor primite, partidele sunt chemate să le satisfacă interesele de grup.

2) imaginea omului politic primează în raport personalitatea omului politic;

Cetățenii nu mai intră în contact cu persoane reale, ci cu „realități virtuale“ sau simulacre. Politicienii nu mai sunt atât de interesați să-și schimbe în bine comportamentele private sau publice, ci preferă să-și amelioreze mai curând imaginea publică. S-a ajuns până acolo încât rezultatele electorale să depindă de fizionomia, vestimentația, accesoriile, gesturile etc. politicianului și nu de ceea ce este el în realitate, de trecutul lui și de angajamentele lui.

3)cariera unui om politic depinde în mare măsură de echipa lui de consultanți;

În era democrației modelate prin mass media, omul politic care se prezintă fără o echipă de consultanți nu este luat în serios nici de presă, nici de finanțatori. Lipsit de sfaturile specialiștilor în relații publice, el va fi ignorat și de cetățeni.

Or, consultanții manifestă lipsă de interes pentru diferențele doctrinare sau pentru procesul legislativ.

Ei se raliază politicianului care are cele mai mari șanse de câștig și pe care pot să-l „vândă“ cel mai bine pe terenul „pieței politice“. Câtă încredere poate fi acordată unui politician care nu gândește cu capul lui?

Mizând pe latura afectivă a electoratului – pe considerentul că astfel persuadarea are mai mulți sorți de izbândă –, politicienii își îngreunează progresiv sarcina câștigării sufragiilor. Cetățenii care iau o decizie politică pe baza unei alegeri în cunoștință de cauză votează relativ constant, în ciuda unor aspecte negative pe care le constată în activitatea aleșilor săi. Din păcate, ca urmare a unei practici politice dăunătoare, cei mai mulți cetățeni votează sub influența exclusivă a campaniei electorale, care, cum am mai spus, se adresează laturii lor afective. Or, a clădi viitorul societății pe emoțiile cetățenilor ei este ca și cum ai clădi pe nisip. Din pricina unei gafe sau a unui eșec minor, un partid poate ajunge de la guvernare în afara parlamentului. Au oare nevoie societățile de partide politice atât de vulnerabile?

4) programele partidelor politice nu mai sunt axate pe chestiuni doctrinare ci pe atingerea unor obiective pragmatice;

Formal, cele mai multe partide își asumă o doctrină politică – liberală, conservatoare, socialistă etc. – pentru a-și legitima ocuparea statornică a unui loc pe scena politică a societății. Însă, ele fac deseori mențiunea că nu se vor lăsa încorsetate de respectiva doctrină, atunci când trebuie atinse anumite obiective pragmatice. Pragmatismul a ajuns „ideologia de serviciu“ a tuturor partidelor care vor să justifice incoerența propriilor acțiuni (cum ar fi alierea cu un partid opus din punct de vedere ideologic în scopul accederii la putere).

5)demagogia ajunge să fie practicată la o scară periculos de mare.

Dependente de imaginea lor publică, partidele politice tind să se conformeze nu atât nevoilor cât capriciilor cetățenilor. Măsurile luate la guvernare nu trebuie să nască animozități și nu trebuie să deranjeze. S-a ajuns până acolo încât partidele aflate la guvernare să fie acuzate – de cele mai multe ori, pe bună dreptate – că nu administrează țara, ci desfășoară activități de relații publice. Nu miră, de aceea, pe nimeni faptul că, în cele mai bogate societăți democratice, statul este cel mai mare datornic.

Demagogia împinge toate partidele să multiplice serviciile statului, ajungându-se la hipertrofierea lui. Or, astfel, nu se rezolvă eficient problemele sociale acute, ci se măresc inutil cheltuielile publice pe spatele cetățeanului contribuabil .Cât de morală este satisfacerea intereselor egoiste ale unei generații cu prețul impunerii unor sacrificii enorme generațiilor viitoare?

Ținând seama de aceste provocări redutabile, oamenii politici trebuie să revalorizeze contactul direct cu cetățenii, atât în campaniile electorale, cât, mai ales, în perioada dintre ele. Comunicarea politică nu trebuie utilizată doar în procesul delegării puterii, ci și în cursul administrării ei, pentru consolidarea democrației participative, ca formă exemplară de organizare a societății.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Benoit, William L. : Accounts, Excuses, Apologies :A Theory of Image Restoration Strategies, State University of New York Press, 1995;

Brecher, M., Wilkenfeld, J.Crisis: Conflicts and Instability, Pergamon Press, New York, 1898.;

Coman, Cristina : Relații publice. Principii și strategii, Ed. Polirom, Iași, 2001;

Coombs, W.T. : Ongoing Crisis Communication : Planning, Managing and Responding, Sage, London, 1999.;

Cutlip, S.M., Center, A., Broom, G. : Effective Public Relations, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1994;

Lagadec, Patrick : États d'urgence :Défaillances technologiques et destabilisation sociale, Ed. du Seuil, Paris, 1988;

Young, Oran : The Intermediares : Third Parties in International Crisis, Princetown Unversity Press, 1967

Zaiț, Adriana : Relații publice, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2004;

Balandier, Georges,2000: Scena puterii, trad. din franceza, Editura „AION“, Oradea ;

Bart,Christian, LE, 1998: Le discourse politique, Presses Universitaires de France, Paris ;

Bon, Gustave, LE , 1991: Psihologia maselor, traducere din franceza, Editura Stiintifica, Bucuresti, 999: Psihologie politica, traducere din franceza, Editura „Antet“, București

Girardet, Raoul 1997: Mituri si mitologii politice, traducere din franceza, Institutul European, Iași ;

Goffman, Erving, 1973: La mise en scène de la vie quotidienne, vol. II, traduit de l’ anglais, Les Editions de Minuit, Paris ;

Reboul,Oliver ,1980: Langage et idéologie, PUF, Paris, 1991: Introduction à la rhétorique. Théorie et pratique, P.U.F. Paris 1996: La Rhétorique, P.U. F., Paris

Caprinschi,Anton; Bocancea,Cristian: Știința politicului, Tratat, vol. I, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1998;

Chazel, François: Puterea, în Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, Editura „Humanitas”, București, 1997.

Drăgoi, Nicolae; Zidaru, Marian: Politologie. Note de curs, Editura Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța, 2003;

Jude, Ioan: Paradigmele și mecanismele puterii. Kratologia – o posibilă știință despre putere, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003;

Larousse: Dicționar de sociologie, Editura „Univers enciclopedic”, București, 1996;

Lepădatu, Dumitru: Procese și fenomene politice – prima parte, Editura „Actami”, București, 2000;

Măgureanu, Virgil: Studii de sociologie politică, Editura „Albatros”, București, 1997;

OXFORD: Dicționar de politică, Editura „Univers enciclopedic”, București, 2001;

Stanciulescu, Ștefan: Introducere la ediția românească a lucrării Puterea (autor Keith DOWDING), Editura „Du Style”, București, 1998;

Tămaș, Sergiu: Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Casa de editură și presă „ȘANSA” S.R.L., București, 1996;

Vîlsan, Călin: Politologie, Editura Economică, București, 1997;

Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Lazăr (coordonatori): Dicționar de sociologie, Editura „Babel”, București, 1998;

INTRODUCERE

Raporturile de comunicare sânt inseparabile de raporturile de putere, care depind, prin forma și continuțul lor, de puterea materială sau de cea simbolică, acumulate de instituțiile politice și de agenții angajați în aceste raporturi. Comunicarea politică are drept specific manifestarea unei tensiuni între cooperare și conflict. Discursul politic permite găsirea acordului dar, același tip de discurs promovează conflictul și dominarea.

Fie că se dorește persuadarea sau convingerea, negocierea sau intimidarea, recursul la limbajul politic reprezintă o alternativă la violența fizică. Spațiul public are un caracter conflictual, dar în perimetrul său se negociază compromisul: diferențele se echilibrează, reprezentarea celor care nu sânt la putere devine mai lesnicioasă, cei care sânt la putere îți reglează discursul. Jack C. Plano, Robert E. Riggs și Helenan S. Robin definesc conceptul de comunicare politică ca activitate de transmitere de „sens relevant funcționării sistemului politic“. Ea poate avea loc prin orice semn, simbol sau semnal prin care se transmite sensul (votarea, asasinatul politic, demonstrațiile de stradă, afișul politic, publicitatea etc.). Totuși, ceea ce este dominant în comunicarea politică este cuvântul, scris sau vorbit.

În societate orice problemă poate deveni politică. Politica evoluează în dinamica mizelor economice, sociale, culturale, religioase, etnice, lingvistice. Activitatea politică are în atenție emergența problemelor colective, formularea întrebarilor adresate autorităților publice, elaborarea de soluții, conflictul dintre aceste proiecte și modul lor de reglementare.

În fiecare din aceste procese se gasește implicată comunicarea iar contribuția ei la activitatea politică este omniprezentă, fie că este vorba de socializare și participare, de elaborarea agendei, de mobilizare sau de negociere.

Comunicarea impregnează toată activitatea politică în măsura în care aproape toate comportamentele de acest tip implicî recursul la o formî oarecare de comunicare.

Specificul raporturilor și al activitatilor politice contemporane îl constituie criza de credință politică, ceea ce obligă oamenii politici.

Caracterizată prin ambiguitate conceptuală, prin ubicuitatea fenomenelor, comunicarea poate fi analizată mai eficient în relațiile ei cu politicul prin cercetarea practicilor discursive efective, care ajung să fie practici politice. Viața politică actuală poate fi caracterizată ca un continuu efort de comunicare al locutorilor politici pentru a-și legitima acțiunile, discuția fiind principala modalitate prin care se realizează participarea politică.

=== STUDIU CE CAZ ===

STUDIU DE CAZ:

COMUNICAREA SI GLOBALIZAREA

Impactul globalizării,cu efectele sale positive dar si negative,grefate pe fragilitatea politică si economică a statelor aflate inca intr-o prelungită perioadă de tranzitie spre democratie si economia de piată completează tabloul subru și nesigur al societății actuale.Astfel,pot afirma ca noi suntem in toiul unui process lung si penibil care duce la apariția ,sub o formă sau alta,a unei societați globale cu o structură probabilă incă imposibil de imaginat.

In aceste condiții de profundă deruta si ample cautări,Statele Unite ale Americii se afirmă tot mai mult ca unică putere globală in masură sa influențeze și sa gestioneze marile probleme ale lumii.

In acelasi timp,Europa,renascută,incearca sa-și definească identitatea prin relansarea unui mai vechi proiect care vizează construirea unei entitați unitare,in cadrul careia națiunile sa se dezvolte in spiritul afirmarii principiilor democratice,respectarii drepturilor omului și asigurarii bunastarii sociale.

Materializarea acestui amplu și cuprinzator proiect presupune nu numai vointă și consens politic,dar și resurse fabuloase,indeosebi economice și tehnologice,pe care organismele financiare interacționale și țarile bogate trebuie sa se transfere catre țarile sarace,in scopul asigurării unor condiții favorabile performanței si standardelor de viață adecvate.Se poate spune,fara riscul de a gresii,ca un astfel de proiect grandiose,cu implicatii geopolitice si geostrategice, exceptionale, reprezinta provocarea mileniului trei.

Globalizarea si cultura nationala sunt doua concepte asupra carora au fost emise cele mai multe judecati, unele contradictorii. De mai bine de un deceniu, dupa dramaticele consecinte ale razboiului rece si ale autoritarismului ideologic, asistam la o redefinire, daca nu chiar la o reconstructie a nationalului, a natiunii. Cultura nationala se afla într-o relatie de contextualizare culturala cu ceea ce am numi cultura universala ori mai degraba globala.

De la bun început afirm ca nu trebuie sa cadem în capcana modelului francez de raportare fata de globalizare. Pentru ca se poate vorbi de un model francez, de o atitudine specifica francezilor fata de globalizare. De altfel, din orgoliu national, francezii au înlocuit termenul globalizare cu cel de mondializare. Aceasta nu este numai problema francezilor si a limbii franceze, sau a românilor si a limbii române, ci a mai multor popoare. Realitatea obiectiva este ca limba engleza, cultura si civilizatia occidentala în general si îndeosebi cea americana câstiga din ce în ce mai mult teren. Pentru aceasta realitate nu poarta nimeni nici o vina. Solutia este de a prezerva ceee ce este posibil din identitatea culturala nationala, sa stabilim anumite limite de acceptare ale americanizarii. Rezistenta la americanizare are forme subtile.

Realitatea este ca termenul globalizare a fost lansat de americani. Francezii au preferat termenul mondializare, deoarece în conceptia francezilor, mondializarea ar defini respectul fata de culturile tarilor participante la fenomenul globalizarii economice. Dar chiar si francezii, cu toate excesele nationale specifice, recunosc ca exista beneficii ale globalizarii mai ales în domeniul informatic si în cel economic. În privinta pastrarii valorilor identitare ale culturii nationale, lucrurile sunt mai complicate. Globalizarea are un impact decisiv asupra culturilor si identitatilor nationale. Nu întotdeauna globalizarea implica un grad ridicat de comunicare sau de schimb între diverse culturi. Mai degraba exista tendinta ca o cultura dominanta sa se impuna asupra celorlalte, rezultatul fiind un proces de omogenizare culturala. Gradul de intensitate al acestei omogenizari nu este dat de valoarea culturilor nationale, ci mai degraba de forta economica a fiecarei tari în parte. Contactul dintre diversele culturi nationale, schimburile dintre culturi aduc în discutie asa zisa “globalizare regionala” Raspunsul la întrebarea daca informatica si economia pot îmbogati cultura nationala poate aduce unele clarificari. Pe buna dreptate, se afirma ca procesul globalizarii poate însemna un lucru bun, daca diversele culturi si societati nationale iau parte la acest proces în mod echitabil. Dar daca globalizarea este tratata doar ca proces directionat si decis exclusiv de catre societatile si culturile care detin actualmente puterea economica, atunci omogenizarea culturilor nationale poate avea si efecte negative, de aglutinare a diferentelor ce sunt în fond elemente definitorii ale identitatii culturale si nationale.

Comunicarea se produce azi aproape instantaneu, deoarece într-o lume virtuala spatiul si timpul nu mai sunt bariere reale. Impactul extraordinar la nivelul generatiilor tinere ne determina sa afirmam ca nu putem ignora sau neglija importanta educatiei care sa cultive specificul national. Cultura de origine americana poate fi integrata în cultura nationala, dar limba, traditiile si cultura nationala ramân definitorii pentru identitatea culturala.

Dupa evenimentele din 11 septembrie 2001, dinamica situatiei internationale a impus o atitudine constructiva si demna, scop care poate fi atins daca se aloca o mai mare atentie aspectului educational. Globalizarea nu poate fi definita ca un element negativ al societatii moderne, dar este foarte important ca fondul cultural national sa nu fie alterat prin ignoranta fata de aspectul educational, care este izvorul fundamental al evolutiei tinerei generatii de a-si simti si consolida radacinile în istorie, nu numai în cea nationala ca raportare la sine, ci si în cea internationala, în care radacinile profunde pot sa dea forta trecutului care sa sprijine dezvoltarea în viitor a unor personalitat care sa- si cunoasca locul în lume, si sa se relationeze astfel cu alte natiuni de pe pozitii corecte si demne.

Niciodata nu va fi posibila stergerea culturii nationale, a literaturii si artei, a religiei, a traditiilor folclorice si muzicale, a istoriei vreunui popor. Lumea ar fi mai saraca fara diversitatea culturilor nationale. Dar legaturile contemporane dintre viata culturala si viata politica trebuie sa-si gaseasca formele naturale si lucrative prin care natiunile în general, inclusiv cea româna, sa îsi consolideze calitatile si realizarile spirituale si materiale. Altminteri, ce vom lasa în urma noastra ? Ca istoric, am convingerea ca românii vor sti si de data aceasta, ca întotdeauna în istorie, sa gaseasca o cale de mijloc între acceptarea globalizarii si pastrarea radacinilor.

Facand un studio de caz asupra comunicării pe plan politic și nu numai,dar si a efectului ei asupra globalizării pot face referire la inceputul secolului al nouăsprezecelea,cand un economist englez David Ricardo,care facuse ca bancher o mica avere,a dezvoltat o viziune a economiei mondiale,ce putea fi operata in beneficial tuturor națiunilor,inbogațind astfel pe toata lumea.El a oferit dovezi clare si precise,bine argumentate in acest sens si care pareau de necontestat.

Mai bine de un secol viziunea sa a funcționat ca atare,fara a fi pusa sub semnul intrebarii ghidandu-I pe politicienii din tot Occidentul,justificand chiar existent marilor imperii edificate de Anglia,Franta,Germania,Belgia si Olanda.

Prima parte a viziunii lui Ricardo este o teorie privind comertul international ca avantaj reciproc a comunicării și globalizarii bunurilor și capitalului. În secolul 18,comerțul European era supus unui șir intreg de taxe vamale, unele mai mari de 25% din valoarea produsului comercializat.Scopul acestor taxe era de a proteja productia interna de concurența internaționala și de a adduce bani la bugetul statului. Teoria lui Richard a aratat,spre norocul guvernului britanic,ca acest sistem de taxe saraceau partenerii comerciali ai Angliei.Astfel,incepand din 1820,oficialitațile britanice au inceput negocieri mutual pentru renuntarea la taxe,in raporturile cu partenerii ei comerciali,și daca in anumite cazuri aceștia nu erau de accord,englezii desfințau pur și simplu propriile lor taxe pe importurile din țara respectivă.

Teoria lui Ricardo a impulsionat de asemeni extinderea relatiilor comerciale ale Angliei catre India,Asia și Orientul Mijlociu.Anglia și alte puteri europene ridicară toate barierele tradiționale care împiedicau comertul in imperiile și sferele respective de influența.Ca o consecința,Asia si economiile din Orientul Mijlociu se specializează in productia de materii prime pentru fabricile europene ,iar respectivele fabrici exportau o mare parte din bunurile astfel produse ,inapoi catre Asia și o Orientul Mijlociu.Asa s-a adaugat la globaliyarea mondiala comerțul și globalizarea capitalului.

Cea de-a doua parte a viyiunii lui Ricardo avea in vedere legatura dintre cerere si oferta.Motivul principal al viyiunii este acela ca prețurile si profiturile se ajusteaya pana cand se ajunde la un echilibru intre cerere si oferta.Astfel,daca cererea este prea mica,pentru a absorbi toate bunurile produse,prețurile si profitul vor scadea pana cand va fi destula cerere.Consecința principal consta in faptul ca economiile vor tinde intotdeauna catre ocuparea totală a forței de muncă.Ricardo ăi-a extns teoria preturilor si veniturilor la scara internationala.Daca o economie importa mai mult decat export se vor pierde bani ca plata a importurilor excesive.Avand mai puțini bani,oamenii vor cumpara mai puține bunuri.Aceasta frumoasa viyiune a fost intrerupta dupa Primul Razboi Mondial,cand economia capitalista a intrat intr-o criza majora din care parea ca nu mai poate iesi.Productia a stagnat ăi ăomajul a crescut.Guvernele au stability taze totuăi intr-o anumita directie,efectul net fiind acela de adancire a ctizei.

Mergand mai departe si facand analiza globalizarii oamenilor și a bunurilor,pot face constatarea că pana cu vre-o doua secole in urmă,comertul internațional era modest și se limita la cateva marfuri de lux,ca de pilda bijuteriile,matasurile fine și mirodeniile.Cu toate acestea,printr-un amestec de acțiune polititca și energie întreprinzatoare,natura globalizarii s-a schimbat cu 180°. La drept vorbind,experiența occidentală a Imigrarii in epoca modern a fost aproape integral pozitiva.O data stabiliți imigranții se dovedesc deseori oameni de afaceri cu spirit intreprinzător,creand locuri de muncă in loc să provoace scaderi salariale și contribuind prin impozitele lor la fondurile din care se susțin serviciile publice.Imigranții sunt cunoscuți pentru faptul ca trimit bani acasa rudelor. Asta inseamna ca imigranții din Asia și Africa ar contribuii la combaterea saraciei immediate a țarilor de proveniența.În acest fel,țarile sarace și-ar putea construii economia pe baze financiare solide.

Trecand mai departe,la inceputul secolului al XXI- lea se observa o deschidere noua in politica internațională,în care securitatea și implicit competiția pentru afirmarea și consolidarea noilor actori in jocul puterii mondiale ocupa locul central in determinarea evolutiei lumii și stabilirea noii ordini internaționale.

Globalizarea,integrarea europeană și euro-atlantica,preocuparile Rusiei de a dobandi un rol de decizie în problemele internaționale ,afirmarea tot mai puternica a tarilor asiatice în viața politica mondiala,la care se adauga criya din Golf și denunțarea de catre Coreea de Nord a Tratatului de neproliferare a armelor nucleare, precul și cresterea tensiunilor dintre doua țari posesoare de armament nuclear,India și Pakistan,caracterizează evoluția actualului mediu de securitate.

Efectele fenomenelor natural,terorismul,proliferarea armelor de distrugere in masa,criza organizată și saracia continua să influențeze tot mai mult stabilitatea și securitatea mondială.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au scos in evidența că neoterorismul a atins un nivel de periculozitate extre,pe fondul creșterii vulnerabilitații fața de amenințari și riscuri.

Prevenirea si combaterea acestora impun noi modalități de evaluare precum și capacitați si metode de acțiune adecvate.Extinderea fenomenului terorist și periculozitatea deosebita a acestuia au determinat acțiuni conjugate pentru contracararea lui și stabilirea unei coaliții de amplitudine globala.

Asistam la o concentrare impresionanta de forțe si capacitați la nivel planetar,continental și regional,dublată de un consens politic greu de imaginat de catva timp în urma. Statele aflate pana mai ieri pe poziții divergente,considerate chiar ireconciliabile, se gasesc acum pe acelasi font al luptei împotriva terorismului.Realitațile interne și internaționale deviate din mutațiile structural ale mediului politic,militar,economic,cultural,social și ecologic,situațiile create in plan strategic,care au avut loc la nivel global,regional și național,solicita demersuri adecvate pentru identificarea,cunoasterea și combaterea amenințarilor și provocarilor la adresa securitații,de diminuare a vulnerabilitaților fața de acestea.

Asistam astayi la o reevaluare a factorului military,ca mijloc a politicii,in conditiile in care se produce un transfer de roluri intre forța armata și mijloacele nemilitare care tind sa devina prioritate.În aceste condiții,utiliyarea luptelor armate in solutionarea situațiilor de criză ramane obtiunea de ultimo moment a decimentului politic.

Desfasurarea actiunilor militare recente a evidențiat îinsa și un alt aspect,deosebit de important,care tine de necesitatea de a se motiva tot mai des si convingator în fața opiniei publice,utilizarea forțelor armate.Rezulta o creștere semnificativa a responsabilitații puterii,concomitent cu argumentarea puterii informației și implicit a mediei.

Este una din caracteristicile principale ale societații de tip informațional ,în care puterea consta în informație.În acelasi timp sunt tot mai prezente tendinîele de redimensionare a structurilor militare în favoarea profesionalizării și supertehnologizării forțelor.

Extinderea lor la nivel global a terorismului,proliferarea aranjamentelor de distrugere în masa și generalizarea crimei organiyare reprezintă amenințări majore la adresa stabilității și securitații.

La aceastea se adaugă vulnerabilitațile,riscurile și amenințarile din spațiul cibernetic si din cel informațional. În condițiile dezvoltarii fara precedent a sistemelor informaționale ți apariției rețelelor internet,puterea devine tot mai vulnerabila.

Demersiunile intreprinse de Comunitatea Internațională și in special de Statele Unite ale Americii și aliații sai pentru combaterea acestor amenințari comport nu numai forme de acțiune și mijloace specific,dar și resurse considerabile. Este evident ca realitatea impune noi coordinate ale dialogului politic și diplomatic,atat la nivel bilateral cat mai ales multinațional,in cadrul organismelor și structurilor cu vocație de securitate,în scopul stabilirii strategiilor și tacticilor adecvate pentru conjugarea reforturilor în combaterea amenințarilor specific începutului de mileniu.În acest sens,contribuția și implicarea fiecarei entitați organizaționale,demersul individual și colectiv gesirea și aplicarea celor mai adecvate și eficiente modalitati de aplanare și soluționare a crizelor ramane garanția stabilitații și securitații locale,regionale și globale.

Alaturi de tendinta globalizanta în care este angrenata lumea contemporana si provocata de aceasta tendinta, îsi face simtite efectele miscarea de autolimitare promovata de nationalismele militante, ambele orientari luînd adesea dimensiuni amenintatoare.

Trecînd prin comunism, popoarele respective se întorc la fondul lor etnic, în timp ce statele care nu au avut experienta internationalismului promoveaza globalizarea. Ambele miscari arata ca nu exista sinceritate pentru adevarata universalitate nici de o parte, nici de cealalta.

Adevaratul motivul pentru care globalizarea este tematizata, si de obicei lucrul acesta se face în sens negativ, este pentru ca ea are, printre multitudinea consecintelor si pozitive, si negative, ca urmare grava anihilarea omului ca persoana, atît la nivel religios, cît si la nivel antropologic. Urmare a acestei realitati, religiile sunt promovate si întelese ca mijloace de reglare psihologica.

Globalizarea aduce cu sine o anumita imagine a lumii întelese ca material omogenizant, nesocotind principiile, valorile si particularitatile sale.