Comunicarea Politica. Canale de Transmitere a Comunicarii Politice

INTRODUCERE

Observând si analizând marile transformãri din evolutia omenirii, numite de cãtre Alvin Toffler cele “trei valuri” – primul fiind revolutia agricolã, desfãsuratã în urmã cu zece mii de ani, al doilea val fiind revolutia industrialã sau perioada “cosului-de-fum” care aducea mari schimburi tehnologice si sociale începând pe la jumãtatea anilor 1950, iar al treilea val fiind perioada “noilor culmi de comandã” moment în care principala resursã este informatia – vom întelege necesitatea si importanta aparitiei si dezvoltãrii unor meserii, specializãri, domenii de activitate.

Astãzi, când tehnologia modernã, accesul la computer permit unui public tot mai larg o informare diversificatã si rapidã, rolul informatiei reprezintã o conditie a dezvoltãrii umane si a societãtii în general. Tot mai frecvent în aceastã lume informationalã, în aceastã lume mãcinatã de “foamea de a sti” sunt utilizati termeni precum: “comunicare”, “mass-media”, “zvon”, “dezinformare”, “intoxicare”, “manipulare”, “feed-back”, sau constructii de genul: “comunicare eficientã”, “comunicare de masã”, “comunicare indirectã”, “comunicare orizontalã”, “comunicare gestualã”, “comunicare plasticã”, “comunicare politicã” etc.

Desi termenul de comunicare pentru unii este nou, pentru altii pare nou, procesul propriu-zis de comunicare este la fel de vechi ca si omenirea însãsi, dar permanent într-o continuã schimbare, perfectionare.

Nu numai transmiterea gândurilor, ideilor, sentimentelor i-a preocupat pe oameni din cele mai îndepãrtate timpuri, ci si modul în care acestea sunt transmise.

De exemplu în secolul al V-lea î.e.n. în Grecia anticã, mai întâi în Siracuza si apoi în Atena orice cetãtean liber era propriul sãu avocat, îsi pleda singur cauza indiferent dacã era în postura de avocat sau de acuzator. Pledoariile trebuiau sustinute public în fata a zeci sau sute de jurati.

Cetãteni care stãpâneau arta comunicãrii convingãtoare se afirmau mai usor în societate, îsi apãrau mai bine interesele si aveau sansa de a deveni lideri politici, militari, religiosi, dobândind noi privilegii pe aceastã cale. Arta de a comunica convingãtor s-a numit atunci retoricã si alãturi de arta si stiinta rãzboiului a devenit preocuparea predominantã din epocã.

Se pare cã primele elemente de teorie a comunicãrii umane au fost elaborate de Corax din Siracuza care a scris “Arta retoricii” în care prezenta diverse moduri si tehnici de comunicare utile în procesele de recuperare a averilor. Mai târziu fostul student al lui Corax, Tisias a introdus aceastã teorie în Atena, unde a gãsit un termen fertil de dezvoltare. Astfel apar specialistii în retoricã cunoscuti sub numele de “sofisti”. Primul renumit sofist a fost Protagoras (sec. V î.e.n.)

Cea dintâi acceptiune a notiuni de retoricã a fost aceea de “stiinta si arta de a convinge”. Retorica avea în vedere comunicarea în sfera juridicã si politicã. Indiferent dacã cuvântãrile aveau caracter politic, juridic sau ceremonial dupã opinia sofistului Antiphou orice discurs trebuie sã fie compus din sase pãrti: introducerea, expunerea de motive, prezentarea faptelor, argumentatia, probele si concluziile.

Un secol mai târziu, Platon a introdus retorica în viata academicã greacã, asezând-o alãturi de filosofie. Ea nu era consideratã neapãrat o stiintã deoarece nu urmãrea cunoasterea a ceea ce este corect sau incorect, rational sau irational, ci cunoasterea slãbiciunilor umane pentru a le putea controla si folosi în atingerea unor scopuri propuse. În viziunea lui Platon retorica însemna chiar stiinta comunicãrii umane. În procesul comunicãrii umane el delimiteazã cinci etape: conceptualizarea, care se ocupa cu studiul cunoasterii, simbolizarea, care studia sensul cuvintelor, clasificarea, care se ocupa cu studiul comportamentului uman, organizarea, care avea în vedere aplicarea comportamentului uman, a modului de viatã în practicã si realizarea care se ocupa cu studiul tehnicilor si instrumentelor de influentare a oamenilor.

Un nou drum este deschis de Aristotel, studentul lui Platon, care a scris lucrarea “Rhetorike” si care a elaborat si primul tratat de logicã “Organon” în care prezintã silogismul si construieste tipul de rationament si argumentatie bazate pe silogism.

Urmãtorul pas în aceastã directie este fãcut de filosofii romani care aduc ca noutate distinctia dintre teoria si practica comunicãrii umane: teoria este retorica, practica este oratoria.

Unul dintre marii teoreticieni si practicieni ai timpului a fost si este Cicero. Dupã pãrerea lui Cicero scopurile retoricii constau în a dovedii, a încânta si a emotiona (ut probet, ut delected, ut flectat ).

Totodatã Cicero acordã o mare atentie gesturilor pe care le considerã “un limbaj pe care îl înteleg si barbarii” si recomandã oratorilor ca în timpul discursului toate miscãrile sufletului sã fie însotite de miscãri ale trupului, de la miscãri ale ochilor si degetelor pânã la bãtãi din picior în momentele culminante ale discursului.

Dupã epoca greco-romanã, teoria comunicãrii umane nu a mai cunoscut progrese considerabile timp de mai multe secole pânã la Renastere.

Începând cu anul 1600, în epoca modernã studiul comunicãrii umane a fost readus în centrul preocupãrilor mai multor categorii de gânditori: filosofi, lingvisti, semioticieni, sociologi, psihologi, diplomati, creatori de publicitate, agenti de relatii publice, moderatori, mediatori, negociatori.

În ultimele decenii, stiintele comunicãrii umane cunosc o dezvoltare explozivã acordând o deosebitã atentie tehnicilor, formelor de comunicare, mediilor de transmitere a informatiilor, precum si mijloacelor de persuasiune, de manipulare prin intermediul comunicãrii.

CAPITOLUL I

Comunicarea

Definirea comunicãrii

Desi procesul comunicãrii este foarte vechi, folosirea cuvântului comunicare, în limba de toate zilele nu se loveste de probleme speciale. Majoritatea vorbitorilor înteleg prin comunicare a aduce ceva la cunostintã, a informa sau a schimba impresii, opinii.

Termenul de comunicare începe a fi utilizat din secolul al XVI-lea si îsi are originea în latinescul “communis” care înseamnã “a pune în comun”, “a fi în relatie”, fiind mai apropiat în vremea respectivã de întelesul “a împãrtãsi”.

Din secolul al XVI–lea termenului i se asociazã si un înteles nou: “a transmite”, o datã cu dezvoltarea postei si a drumurilor. Din secolul al XIX–lea sensul de “a transmite” trece pe primul plan ca o consecintã a dezvoltãrii unor tehnici moderne de comunicatii – telegraful, telefonul. “În contextul noilor mijloace de comunicare – radio, cinema, televiziune – termenul adecvat ar fi cel de comunicare – difuzare”.1 Aparitia comunicãrii tehnice pe lângã cea naturalã implicã o schimbare a sensului termenului.

Întelesurile termenului de comunicare si intentia de a defini procesul comunicãrii din prisma diferitelor discipline stiintifice,

modele teoretice adoptate, abordãri metodologice, au creat inflatie în

1 Missika J.L., Woltons, La folle du logis. La télévision dans les sociétés contemporaines, Paris, Fayard, 1983, p.153

definirea comunicãrii.

În dorinta de a întelege acest proces de proliferare semanticã, cercetãtorii americani Franc E.X.Dance si Carl E.Lsrson au adunat în urmã cu aproape douãzeci de ani într-o carte peste 126 de definiti ale comunicãrii. Cert este cã nici o formulare nu a fost exhaustivã.

Comunicarea nu reprezintã acelasi lucru pentru un biolog, un filosof, un lingvist, un sociolog, un psiholog, un cibernetician sau pentru un orator.

Astfel pentru un biolog ca Edward O.Wilson “…comunicarea este o actiune a unui organism sau a unei celule care altereazã modelele probabile de comportament ale altui organism, sau ale altei celule, într-o manierã adaptativã pentru unul sau pentru ambii participanti”.

Bineînteles cã la o asemenea definitie se aud proteste din partea informaticienilor, sociologilor si mai ales psihologilor care nu concep comunicarea în absenta unui subiect dotat cu constiintã, chiar dacã acesta nu este întotdeauna constient de informatia pe care o transmite.

Carl I.Hovland, Irving I.Janis, Harold H.Kelley înteleg prin comunicare, procesul prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli, de obicei verbali cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi. Desigur cã si împotriva acestei definitii s-au fãcut auzite nemultumiri deoarece nu orice tip de comunicare urmãreste sã provoace modificãri comportamentale.

Nici definitia formulatã de filosoful american Charles Morris, care a încercat sã acopere exigentele particulare ale cât mai multor discipline nu este consideratã multumitoare. În viziunea lui Charles Morris comunicarea reprezintã punerea în comun, împãrtãsirea, transmiterea unor proprietãti unui numãr de lucruri.

Privitã cu ironie a fost definitia emisã de profesorul britanic de telecomunicatii, Colin Cherry, autorul uneia dintre primele lucrãri de teoria comunicãrii din literatura mondialã a domeniului, pentru care comunicarea este ceea ce leagã organismele între ele.

Mult mai completã si flexibilã este definitia elaboratã de Louis Forsdale care defineste comunicarea drept procesul prin care un sistem este stabilit, mentinut si modificat prin intermediul unor semnale comune care actioneazã potrivit unor reguli.

Pentru un psiholog ca Warren Weaver, comunicarea reprezintã totalitatea proceselor prin care o minte poate afecta o altã minte.

Charles Cooley întelege prin comunicare mecanismul prin care relatiile umane existã si se dezvoltã, adicã deopotrivã toate simbolurile spiritului si mijloacele de a le transmite în spatiu si de a le conserva în timp.

Profesorul Gilles Willett defineste foarte simplu comunicarea ca: “o împãrtãsire, a pune în comun un ansamblu de semne informationale”2. O altã definitie este formulatã de Charles E. Osgood: “În sensul cel mai general, se vorbeste de comunicare de fiecare datã când un sistem, respectiv o sursã influenteazã un alt sistem, în spetã un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagã”.3

Elevul lui Norbert Wiener, Claude Shannon împreunã cu Warren Weaver emit o definitie a comunicãrii mult mai complexã: “Cuvântul comunicare are de asemenea un sens foarte larg; el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta alt spirit. Evident aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci si muzica, artele vizuale,

teatrul, baletul si, în fapt, toate componentele umane.

2 Willett G., La communication nodelisee,Ed. Du Renouveau Pedagogique, Ottawa, 1992, p.81

3 Osgood C., A Vocabulary for Talking about Communication

În anumite cazuri, este poate de dorit a lãrgi si mai mult definitia comunicãrii pentru a include toate procedeele prin care un mecanism (spre exemplu, echipamentul automat de reperaj al unui avion si de calcul al traiectoriei acestuia) afecteazã un alt mecanism (spre exemplu o rachetã teleghidatã în urmãrirea acestui avion)”.4

Nici dictionarele nu au omis definirea acestui termen. Astfel în Oxford English Dictionary comunicarea este consideratã a fi “faptul de a da, a transmite sau a schimba semne”, în Columbia Encyclopedie este definit ca fiind “transferul de gânduri si de mesaje, prin opozitie cu transportul sau transferul de bunuri si de persoane”. Cele douã forme fundamentale de comunicare sunt comunicarea prin semne (vederea) si comunicarea prin sunet (auzul).

Indiferent de definitia emisã cert este cã procesul de comunicare este o prezentã de necontestat, este o conditie sine qua non. Fiecare definitie emisã a încercat sã redea o anumitã dimensiune a comunicãrii: cea de transfer de informatii, cea de transfer de cunostinte, de impresii, sentimente, cea avion)”.4

Nici dictionarele nu au omis definirea acestui termen. Astfel în Oxford English Dictionary comunicarea este consideratã a fi “faptul de a da, a transmite sau a schimba semne”, în Columbia Encyclopedie este definit ca fiind “transferul de gânduri si de mesaje, prin opozitie cu transportul sau transferul de bunuri si de persoane”. Cele douã forme fundamentale de comunicare sunt comunicarea prin semne (vederea) si comunicarea prin sunet (auzul).

Indiferent de definitia emisã cert este cã procesul de comunicare este o prezentã de necontestat, este o conditie sine qua non. Fiecare definitie emisã a încercat sã redea o anumitã dimensiune a comunicãrii: cea de transfer de informatii, cea de transfer de cunostinte, de impresii, sentimente, cea de transfer de influentã sau de efect, cea de mecanism care întretine relatiile interumane, sau de întelegere a semnelor de cãtre cei antrenati în acest proces.

Comunicarea este deci, interactiune, interpretare comunã, relatie, actiune, efect de reducere a incertitudinii într-o situatie datã, echivalenta dintre codificare si decodificare.

Elementele comunicãrii

Acceptând cã prin comunicare întelegem procesul de transmitere a unui mesaj de la un emitãtor cãtre un receptor printr-un

4Shannon C., W. Weaver, The Mathematical Theory of Communication, N.Y.,1963

canal de transmisie sub forma unui cod observãm si principalele elemente ale comunicãrii: emitãtorul, receptorul, mesajul, codul, canalul de transmitere.

Bineînteles cã acestea nu sunt singurele elemente ale procesului de comunicare. În functie de modul în care se face aceastã transmitere, precum si în functie de tipul comunicãrii existã si alte elemente cum ar fi: bruiajul, sursa, destinatarul, codificatorul semantic, decodificatorul semantic, gate-keeperul etc.

Emitãtorul, termen impus de K. Buuhler, care poate fi o persoanã sau mai multe persoane, reprezintã locutorul care emite mesajul ce va fi transmis.

Receptorul este cel care primeste mesajul transmis de emitãtor. Mesajul constituie ideea, informatia care este transmisã. Canalul este calea pe care se transmite mesajul, legãtura dintre emitãtor si receptor. Codul reprezintã un ansamblu de semne, o combinatie a lor comunã atât emitãtorului cât si receptorului.

O conditie pentru realizarea unei bune comunicãri este însãsi utilizarea aceluiasi cod atât de emitãtor cât si de receptor.

În cazul comunicãrii directe, dar cu o mare distantã între emitãtor si receptor, dar si în cazul comunicãrii prin mass-media apare un nou element, si anume bruiajul.

În cazul comunicãrii de masã încã un element: gate-keeperul care este reprezentat de institutiile comunicãrii de masã, presa scrisã, audio-vizualul care alimenteazã cu informatii filtrate, potrivit unor criterii specifice, interesul pentru nou al publicului larg.

Tipuri de comunicare

De-a lungul timpului s-au fãcut numeroase clasificãri ale comunicãrii în functie de diferite elemente: codul utilizat, numãrul de participanti, canalul prin care se realizeazã comunicarea. Astfel în functie de contactul care poate fi direct sau indirect dintre participantii la procesul de comunicare avem:

comunicare directã interpersonalã

comunicare indirectã

Comunicarea directã presupune un contact între emitãtor si receptor, utilizarea unor tehnici primare: cuvânt, gest, mimicã.

Comunicarea indirectã nu acordã importantã contactului direct dintre emitãtor si receptor si se bazeazã pe utilizarea unor dispozitive tehnice pentru transmiterea mesajelor, recurgând la tehnici secundare: scriere, tipãriturã, diverse sisteme grafice, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri. Comunicarea indirectã cuprinde patru categorii:

comunicarea imprimatã (presa)

comunicarea înregistratã (film, disc, bandã magneticã)

comunicarea prin fir (telefon, telegraf, prin fire optice)

comunicarea radiofonicã (radio, televiziune având ca suport undele hertiziene).

În functie de numãrul participantilor la procesul comunicãrii avem:

comunicare intrapersonalã

comunicare interpersonalã diadicã

comunicare de grup

comunicare publicã

comunicare de masã

În comunicarea intrapersonalã emitãtorul si receptorul nu sunt distincti, sunt indiscernabili. Monologul, dialogul cu noi însine reprezintã o comunicare intrapersonalã. Specific acestui tip de comunicare este faptul cã nu este necesarã codificarea si decodificarea mesajelor, deoarece acestea strãbat un spatiu mental, adimensional, subiectiv, nu unul fizic.

Comunicarea interpersonalã diadicã constã în schimbul de mesaje strict între doi participanti: emitãtor si receptor. În aceastã situatie se realizeazã mult mai rapid un feed-back. Chiar dacã retroactiunea nu îmbracã o formã verbalã, replicile sunt imediate si tot imediate sunt mimica, privirea, gesturile care îl informeazã pe emitãtor cu privire la efectele mesajelor sale.

Comunicarea de grup este o ipostazã a comunicãrii interpersonale care presupune mai mult de doi participanti la actul de comunicare. În cazul acestei comunicãri un rol important îl are liderul, personalitatea cea mai puternicã din grup care are menirea de a mentine interactiunea comunicativã dintre membri grupului. Numãrul membrilor dintr-un grup variazã de la caz la caz, însã pentru aceastã formã de comunicare sunt specifice grupurile mici cu maxim zece participanti.

Comunicarea publicã implicã prezenta unui singur emitãtor si a unei multitudini de receptori.

În aceastã situatie comunicarea poate îmbrãca diverse forme:

-emitãtorul transmite mesajul iar receptorii rãmân pasivi, nerealizându-se un feed-back între emitãtor si receptor

-emitãtorul transmite un mesaj la care receptorul rãspunde. Alternarea replicilor ce se prezintã ca succesiuni stimul-rãspuns, presupune inversarea necontenitã a rolurilor de emitãtor si receptor.

-emitãtorul transmite un mesaj iar receptorii, rând pe rând, contribuie la comunicare creându-se douã fluxuri informationale continue si simultane, stergându-se alternanta rolurilor de emitãtor-receptor, accentuându-se contributia rãspunsului continuu si pluriform al auditoriului.

Comunicarea de masã îmbracã diverse forme: productia de carte, presã scrisã, transmisii de radio sau de televiziune. Caracteristice acestui tip de comunicare sunt prezenta gate-keeper-ului, o slabã prezentã a feet-back-ului, incomplet si mult întârziat .

În functie de codul utilizat pentru transmiterea mesajului, comunicarea poate fi:

verbalã

scrisã

gestualã

plasticã

muzicalã

cinematograficã

Comunicarea verbalã constã în transmiterea unui mesaj de la un emitãtor sau mai multi emitãtori cãtre un receptor sau mai multi receptori, pe cale oralã, utilizându-se drept cod limba. În cazul comunicãrii verbale trebuie fãcutã distinctia clarã dintre limbã si gândire. Întelesul cuvintelor nu se aflã decât în mintea vorbitorilor, limba reprezentând numai un cod cu ajutorul cãruia se transmit mesaje. Totodatã trebuie fãcutã si distinctia dintre limbã si vorbire – limba reprezintã un sistem de reguli si conventii existente în constiinta unei comunitãti umane, în timp ce vorbirea reprezintã capacitatea fiecãrui individ de a utiliza acest sistem.

Caracteristice comunicãrii verbale sunt : productivitatea, caracterul arbitrar al semnului lingvistic dar si oralitatea.

În cazul comunicãrii scrise se utilizeazã acelasi cod ca si în comunicarea verbalã, dar suportul este diferit. Caracteristice comunicãrii scrise sunt lipsa elementelor de oralitate, claritatea, utilizarea corectã a semnelor de punctuatie si de ortografie.

În comunicarea gestualã, care constituie obiectul de studiu al kinezicii, se utilizeazã pentru transmiterea unui mesaj diferite gesturi.

Gestualitatea, care reprezintã codul cu ajutorul cãruia se comunicã, este o instantã intermediarã între culturã si personalitatea umanã. Problemele care se ridicã în cazul comunicãrii gestuale sunt caracterul arbitrar sau motivat al semnului gestual precum si clasificarea gesturilor. Cert este cã omul, înaintea utilizãrii comunicãrii verbale sau scrise, s-a folosit de comunicarea prin intermediul gesturilor. Cicero afirma cã gesturile reprezintã un limbaj pe care îl înteleg si barbarii, iar Freud, întemeietorul psihanalizei, era convins cã cel care îsi tine buzele lipite, vorbeste si cu vârful degetelor.

În cazul comunicãrii plastice pentru transmiterea unui mesaj se utilizeazã drept cod limbajul plastic. Acesta este alcãtuit din mai multe elemente: materialul din care este confectionatã opera, tipul de linie utilizatã (pentru conturarea formei, pentru redarea miscãrii, pentru a se sugera masa sau corpurile solide), culoarea (care a dat nastere diferitelor moduri: heraldic, armonic, pur), proportia, compozitia (coloana verbalã a operei).

Prin comunicarea plasticã autorul-artist se comunicã pe sine, transferã prin mijlocirea operei o parte din gândurile, sentimentele, stãrile sale privitorului care este receptorul mesajului artistic.

Ca si în cazul comunicãrii plastice, comunicarea muzicalã dispune de un cod, de un limbaj specific. Elementele minimale de limbaj prin intermediul cãrora ne sunt transmise semnificatiile muzicale constau în frecvente, durate, intensitãti, calitãti timbrale ale sunetelor, caracteristici ritmice, melodice, de tempo si agogicã ale frazelor muzicale. Cunoscând aceste componente ale limbajului muzical se întelege cã mesajul muzical nu trebuie cãutat în titlul operei sau în textele vehiculate de muzicã. Limbajul muzical este cel mai complex sistem de comunicare non-verbalã elaborat de om.

Comunicarea cinematograficã, ca si cea plasticã sau cea muzicalã utilizeazã un cod specific pentru transmiterea mesajului. Desi la prima vedere comunicarea cinematograficã nu pare sã posede un limbaj, un cod specific, totusi acesta existã. Elementele codului utilizat în comunicarea cinematograficã sunt: imaginea – care este diferitã de cea din comunicarea plasticã, jocul actorilor, coloana sonorã si literatura în crearea scenariului. Alcãtuind un tot unitar aceste elemente pot transmite gânduri, sentimente, sperante.

Indiferent de tipul de comunicare, pentru realizarea unui feed-back între emitãtori si receptori este necesar ca acestia sã cunoascã codul comunicãrii, ca fiecare element ce alcãtuieste codul sã aibã aceeasi conotatie (semnificatie), pentru toti participantii la actul comunicãrii. De fapt întelegerea mesajului constituie baza realizãrii procesului de comunicare.

Functiile comunicãrii

De-a lungul timpului s-a observat, pe lângã faptul cã procesul de comunicare este sine qua non, si faptul cã acest proces îndeplineste numeroase functii. Aceste functii au fost stabilite dupã numeroase criterii: dupã efectul pe care comunicarea îl are asupra auditoriului, dupã forma si continutul mesajului, dupã componentele procesului de comunicare, dupã tipul de comunicare si dupã impactul pe care îl are mesajul transmis pe anumite canale etc.

Primele preocupãri legate de definirea functiilor pe care le îndeplineste procesul de comunicare s-au ivit în contextul retoricii, arta de a vorbi frumos, de a convinge un auditoriu, de justetea ideilor expuse printr-o argumentatie bogatã, riguroasã, pusã în valoare de un stil ales.

O primã clasificare i-o datorãm Stagiritului, potrivit cãruia comunicarea publicã poate îndeplini una din urmãtoarele trei functii:

functia demonstrativã sau epideicticã prin care se urmãreste elogierea sau blamarea unei personalitãti, deplângerea urmãrilor unor calamnitãti sau satisfactia fatã de un eveniment favorabil;

functia politicã sau deliberativã, atunci când discursul stabileste oportunitatea unei actiuni cu caracter public;

functia judiciarã sau forensicã, care este axatã pe dovedirea justetii sau a imoralitãtii unor fapte deja petrecute pe care le aprobã sau le încrimineazã.

În analiza modernã, definirea functiilor comunicãrii se face pornind de la o analizã a elementelor comunicãrii. Termenii, azi consacrati, de “emitãtor”, “mesaj” si “receptor” au fost impusi de cãtre Karl Buhler în anul 1934.

Dupã opinia lui Karl Buhler comunicarea poate fi conceputã ca expresie în raport cu emitãtorul, ca reprezentare în raport cu mesajul si ca apel în raport cu receptorul. Pornind de la aceastã viziune Karl Buhler distinge trei functii ale procesului de comunicare:

– functia expresivã, centratã pe emitãtor,

– functia reprezentativã, centratã pe mesaj,

– functia apelativã, centratã pe receptor.

Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial Roman Jakobson completeazã tabloul functiilor comunicãrii, având în vedere si alte elemente ale procesului de comunicare – codul si canalul de transmisie – propunând o clasificare mult mai nuantatã. Tot lui Roman Jakobson îi datorãm si distinctia dintre forma mesajului si continutul sãu:

functia emotivã

functia conativã

functia poeticã

functia referentialã

functia metalingvisticã

functia faticã

Functia emotivã a comunicãrii este centratã pe emitãtor si constã în reflectarea stãrilor interne ale emitãtorului. Acestã stare a emitãtorului rezultã din utilizarea în timpul procesului de comunicare a unor forme verbale (modul optativ), a unor expresii si locutiuni

“fir-ar sã fie”, “Doamne fereste”, a unor interjectii de tipul: “of!”, “halal!”, “sâc!” precum si o întreagã gamã de mijloace stilistice prin care sunt exprimate anumite reactii sufletesti la contactul cu o realitate.

Functia conativã sau persuasivã, retoricã, este centratã pe receptor de la care se intentioneazã sã se obtinã un anume tip de rãspuns. Aceastã persuasivitate este obtinutã prin utilizarea modului imperativ, a cazului vocativ si a interjectiilor conative de tipul: “nani”, “zât”, “hãis”.

Functia poeticã este centratã pe mesaj fãrã a avea în vedere referinta, adicã situatia sau fenomenul real pe care le vizeazã comunicarea. Aceastã functie permite a viza mesajul ca atare, a pune accentul pe “partea palpabilã a semnelor”. Desemneazã deci plãcerea aproape fizicã provocatã de articularea sunetelor mesajului, de constructia mesajului prin arta locutorului.

Functia referentialã este centratã pe referent si are ca scop retrimiterea la referenti situationali si textuali. Este fundamentul celei mai mari pãrti a mesajului. Se recunoaste dupã utilizarea persoanei a III – a si a pronumelor cu valoare neutrã.

Functia metalingvisticã este centratã pe cod si permite a defini sensul termenilor pe care receptorul nu-i cunoaste. Aceastã functie se manifestã ori de câte ori în cadrul comunicãrii apare necesitatea de a se atrage atentia asupra codului utilizat. Perifrazele explicative care precizeazã acceptiunea în care trebuie înteles un termen, gesturile, tonul, apartin sferei metalingvisticului, ca si termeni: “adicã”, “cu alte cuvinte” , “în alti termeni”.

Functia foticã este centratã pe canal si permite stabilirea, mentinerea sau întreruperea contactului fizic si psihic cu receptorul. Totodatã aceastã functie permite a se verifica trecerea fizicã a mesajului. Se recunoaste dupã întrebuintarea repetitiilor sau a cuvintelor golite de sens (“alo”, “da” ). Potrivit conceptiei lui Roman Jakobson aceste functii coexistã în orice comunicare, diferitã fiind numai ierarhia lor, iar structura unui mesaj depinzând de functia predominantã.

Desi aceastã clasificare a functiilor a fost elaboratã pentru a explica fapte de limbã, se dovedeste a fi extrapolabilã la toate tipurile de comunicare.

Acceptând cã oamenii pot comunica si prin intermediul gesturilor, al privirii – deci utilizând alt cod decât limba – Mark Knapp a elaborat câteva din principalele functii ale comunicãrii vizuale:

Indicarea naturii relatiei dintre emitãtor si receptor. Orientarea privirii, durata acesteia se pot asocia cu interesul, dragostea, ura, ostilitatea, dar pot semnala si anumite raporturi sociale: sef – subaltern; pãrinte – copil.

Compensarea distantei fizice; interceptarea privirii cuiva aflat la distantã creazã senzatia de apropiere.

Cererea de informatie – realizându-se un feed-back între participantii la procesul de comunicare.

Informarea altor persoane cã pot vorbi. În comunicarea de grup selectarea vorbitorului urmãtor se poate face si pe cãi nonlingvistice, prin orientarea deicticã a privirii.

Se stie cã dezvoltarea institutiilor din mass–media a dus la cresterea importantei comunicãrii de masã, chiar dacã feed-back–ul este slab realizat, incomplet sau mult întârziat.

Dintre numeroasele functii ale comunicãrii de masã amintim:

Functia de informare ce satisface foamea de stiri a publicului;

Functia de interpretare, care are rolul de a oferi o imagine despre cineva, sau despre ceva. Aceastã functie se manifestã prin productii jurnalistice de genul editorialului – în care este exprimat punctul de vedere oficial al organului de presã, sau al comentariului prin care se fac cunoscute publicului numai opiniile personale ale autorului.

Functia instructiv – educativã care urmãreste furnizarea unor cunostinte cultural-stiintifice prin intermediul filmelor, emisiunilor documentare, prin publicatii specializate în diverse domenii, prin promovarea persuasivã a valorilor, normelor, modelelor de comportament ce tin de paradigma culturalã a societãtii la a cãrei stabilitate contribuie.

Functia de liant derivã din precedentele, si contribuie la apropierea oamenilor care împãrtãsesc aceleasi valori morale si culturale, care sunt preocupati de aceleasi probleme.

Functia de divertisment rãspunde dorintei de relaxare, de evadare într-un univers imaginar, a omului stresat de solicitãrile cotidiene.

Functia de socializare constituie parte integrantã a procesului de democratizare a vietii publice. Ea este destinatã sã faciliteze participarea indivizilor, a grupurilor la viata publicã, la elaborarea si luarea deciziilor. Schimbul si difuzarea informatiilor si a datelor de experientã favorizeazã interactiunea socialã si permit unui numãr de oameni sã ia parte activã la solutionarea problemelor care îi privesc.

Prezentarea succintã a acestor functii demonstreazã încã o datã importanta procesului de comunicare, dar si dificultatea definirii acestui proces datoritã exhaustivitatii sale.

Definind procesul de comunicare, elementele sale, tipurile si functiile acestui proces, vom putea întelege mai bine sintagma “comunicare politicã”.

CAPITOLUL II

Fenomene care influenteazã comunicarea politicã

1.Contextul în care trebuie înteleasã comunicarea politicã

A devenit aproape un truism faptul cã omenirea a intrat începând cu sfârsitul acestui secol într-o nouã epocã de dezvoltare, si anume, epoca informationalã, epocã în care mass-media joacã un deosebit rol, epocã în care principala resursã este informatia, materia primã a comunicãrii.

Privind procesul de comunicare ca o interactiune, cunoscându-i elementele, analizând si întelegând tipurile de comunicare vom întelege mai bine sintagma, tot mai des utilizatã în ultima vreme, de “comunicare politicã”. Întelegerea acestei sintagme necesitã însã, pe lângã cunoasterea elementelor specifice oricãrui tip de comunicare, si analiza altor elemente cum ar fi:

Opinia publicã

Unele fenomene: publicitate, propagandã, persuasiune, dezinformare, manipulare

Canalul si codul de transmitere a mesajului

Opinia publicã reprezintã un concept greu de definit datoritã complexitãtii sale. De-a lungul timpului au fost emise numeroase definitii: “O teorie a opiniilor, care, normal, trebuie sã ia nastere în acelasi timp în psihologie si sociologie, va trebui sã porneascã de la trei puncte de plecare: opiniile în individ, în societate si în corpul social. Se va vedea cã acestã convergentã se stabileste prin dualitatea cu adevãrat indestructibilã a persoanei si a societãtii, a cãrei esentã este constituitã tocmai din valoarea vizatã de opinii”.5

Pentru Angelusz Robert opinia publicã reprezintã “un sistem de fenomene obiectivate, cu o structurã complicatã, care, el însusi se încadreazã ca parte, ca substructurã în totalitatea socialã si, ca urmare a locului ce-l ocupã, precum si a functiilor sale, este un fenomen constituit de cãtre reteaua deosebit de complicatã a comunicatiilor”.6

Sociologii francezi Jean Cazeneuve si David Victoroff înteleg prin opinie publicã judecata colectivã exprimatã asupra unui fapt sau a unei probleme de cãtre o societate, judecatã bazatã pe interactiunea dintre indivizi si diferite grupuri, judecatã care nu se bazeazã pe o cunoastere stiintificã a lucrurilor ci, pur si simplu pe un sentiment vag pe care unii oameni îl au asupra realitãtii.

Opinia publicã se dezvoltã ca o fortã particularã. Acolo interesele sunt puternice, situatiile complexe, oamenii direct afectati de consecintele anumitor mesaje care atrag diverse actiuni.

Întelegerea opiniei publice este direct legatã si de rãspândirea unor pãreri, aprecieri ale unor persoane sau grupuri sociale. Analizând din acest unghi fenomenul putem afirma cã existã patru forme:

opinia clar exprimatã, cãreia i se face uneori o largã publicitate;

pãrerea verbalã exprimatã uneori în soaptã, pãrere într-o formã pe care o imprimã zvonurile;

aprobarea generalã sau referendumul;

5Stoetzel Jean, Theorie des opinions, Puf, Paris, 1943

6Angelusz Robert, A kozvelemeny fogalma es szerkezete. Tezisek., Apud sociologiei opiniei publice, Caiet documentar nr.7/1974

d) referendumul cu vot obligatoriu;

Înteleasã astfel opinia publicã se deosebeste de asentimentul poporului, raportându-se la grupuri restrânse sau chiar la indivizi care dispun de purtãtori de cuvânt individuali sau institutionalizati: ziarele, radioul, televiziunea.

Formarea opiniei publice se realizeazã prin oferirea simultanã a acelorasi stiri unui public larg, prin oferirea acelui public a unor interese comune care sã le motiveze gândirea si actiunea.

În calitate de fenomen colectiv poate avea distributii sau structuri diferite: o structurã omogenã (opinie unanimã, consens), o structurã polarizatã (curente opuse numai într-un anumit moment), o structurã în care se disting o opinie majoritarã si o alta minoritarã.

Fiind un proces izvorât nu numai din relatiile dintre indivizi si grupuri de indivizi, ci mai ales un rezultat al vietii sociale în ansamblu si al conditiilor obiective în care aceasta se dezvoltã, opinia publicã are câteva trãsãturi principale:

caracter public;

caracter activ (fiind un factor al schimbãrii sI dezvoltãrii sociale);

caracter calitativ complex (prin cuprinderea tuturor domeniilor sociale);

caracter sistematic deschis (prin mecanismele de formare);

caracter plurivalent (prin formele de manifestare);

caracter nemijlocit (în raport cu nevoia socialã care a generat-o).

Functiile opiniei publice sunt legate direct de formele ei, de continutul opiniei exprimate si de caracterul interactiunii dintre opinie si unele institutii sociale sau persoane individuale, în special de caracterul influentei opiniei asupra institutiilor sau persoanelor.

Tinând cont de forma de exprimare a opiniei publice pot apãrea douã functii: pozitivã si negativã.

Functia pozitivã rezultã din faptul cã opinia publicã detine rolul subiectului care programeazã procesele sociale, iar functia negativã reiese din faptul cã opinia publicã joacã rolul de subiect care manifestã prin declaratii negative si care în schimb nu propune nici un fel de program propriu.

În raport cu continutul pãrerilor exprimate, în activitatea opiniei publice pot fi deosebite urmãtoarele functii:

de apreciere

analiticã

constructivã

de reglementare

Prin functia de apreciere sunt exprimate atitudinile fatã de o problemã, atitudinile vis-à-vis de un eveniment. De cele mai multe ori în spatele acestor exprimãri nu se aflã altceva decât o atitudine pur emotionalã, fãrã un fundament rational privitor la raporturile omului fatã de faptul apreciat.

Functia analiticã semnificã rolul subiectului care analizeazã raporturile si faptele realitãtii. Propunerea unui proiect de rezolutie presupune studierea prealabilã a tuturor datelor problemei. Dupã cunoasterea si analiza oricãrei probleme apare functia constructivã care presupune prezentarea unor solutii, a unor propuneri constructive. Functia analiticã si functia constructivã au numeroase trãsãturi în comun, în unele puncte chiar intersectânde-se. Astfel orice propunere, orice solutie presupune un act de cunoastere, o anumitã întelegere a relatiilor reale si un sistem determinat de argumente care fundamenteazã o anumitã pozitie.

Functia de reglementare semnificã o functie de educare, prin elaborarea si introducerea unor norme precise în relatiile sociale. Deci, aceastã functie poate afecta si activitatea unor grupuri sau colective, dar directia ei principalã este reglementarea comportamentului individual, atât pe planul relatiilor reciproce dintre individ si coIectiv, cât si pe planul raporturilor reciproce dintre indivizi.

În toate societãtile opinia publicã a jucat rol de sursã si regulator al actiunilor omenesti. Având în vedere influenta pe care o are opinia publicã asupra institutiilor sociale se pot observa urmãtoarele functii:

functia expresivã

functia consultativã

functia de directivã

Functia expresivã reliefeazã faptul cã întotdeauna opinia publicã ia pozitie fatã de anumite evenimente sociale, fatã de actiunile întreprinse de stat prin institutiile sale, acceptându-le, sustinându-le sau din contrã respingându-le. Prin aceastã functie opinia publicã se remarcã ca fiind o putere care se situeazã deasupra institutiilor statului. Expresivitatea opiniei publice atinge cea mai mare dezvoltare în conditiile în care mecanismele democratice si statul de drept se manifestã plenar.

Functia consultativã rezultã din activitatea opiniei publice de a oferi sugestii în legãturã cu modurile de solutionare a unor probleme economice, politice, sociale. În societãtile democratice apare si se dezvoltã un mare numãr de forte politice si organizatorice, care stimuleazã activitatea consultativã a opiniei publice, creând un climat corespunzãtor pentru o astfel de activitate si asigurând eficienta ei.

Opinia publicã se caracterizeazã printr-o dinamicã în timp, putând sã aibã anumite orientãri în stadiul initial si cu totul altele în anumite perioade de timp, fiind de obicei destul de fluctuantã. Ea poate fi influentatã, formatã sau schimbatã prin oferirea unor mesaje selectionate si directionate spre orientarea doritã dar si prin multiplicarea canalelor de difuzare a mesajului. O altã caracteristicã a opiniei publice o reprezintã coordonatele specifice ale terenului socialmente fertil care o activeazã: relatiile sociale, consensul, gradul uniform de cunoastere si întelegere a fenomenului apreciat, gradul de necesitate ce o determinã, semnificatia pe care formarea si exprimarea opiniei publice o capãtã pentru mase.

Privitã din perspectiva comunicãrii, opinia publicã este importantã nu atât în calitatea ei de opinie, cât în calitatea ei de public, de receptor al mesajelor. Publicitatea este un atribut “sine qua non” al societãtii. Aprobarea sau dezaprobarea publicã reprezintã o fortã uriasã si, desi nu mereu edificatã, ea actioneazã asupra celor care exercitã puterea în societate.

Pe lângã menirea de receptor, de consumator al unor mesaje, opinia publicã reprezintã si un canal de transmisie a mesajelor. Prin intermediul opiniei publice, care este sinonimã cu un segment de public, cu publicul tintã, mesajele sunt transferate si altor indivizi, si altor grupuri, chiar unor institutii.

2. Fenomene care influenteazã comunicarea politicã

Publicitatea reprezintã actiunea prin care se urmãreste promovarea unor produse comerciale persoanelor sau unor servicii utilizându-se diferite strategii. Publicitatea nu îsi ascunde nici originea si nici scopurile. Se poate întâmpla, ca, initial sã se ascundã sub un anumit anonimat, exact timpul necesar suscitãrii curiozitãtii, dar foarte repede va beneficia de efectul revelatiei, care este, de altfel, principalul motiv al actiunii sale. Aceastã activitate de promovare reprezintã unul dintre instrumentele competitiei comerciale, iar concureta îi justificã întrebuintarea. Rivalii vor depune toate eforturile pentru a rãpi întâietatea si totodatã pentru a oferi elemente de comparatie, ceea ce determinã o participare personalã la apreciere si alegere. În plus, existã un mijloc de a mãsura foarte simplu eficacitatea unei campanii publicitare comparând pretul ei cu profiturile înregistrate. Din perspectiva comunicãrii primul pas pe care trebuie sã-l facã publicitatea spre concretizarea mesajului publicitar este de a evoca în imaginatia receptorului o satisfactie, într-o manierã specificã, credibilã, cât mai concretã si mai eficientã.

Comunicarea verbalã în sine reprezintã elementul secund al transmiterii mesajului publicitar. Elementele verbale trebuie alese pornind de la mecanismele perceptiei publicitare, care aratã cã imaginea atestã privirea conferind sensul principal al mesajului, iar textul informativ nu face decât sã precizeze, sã clarifice sau sã concluzioneze ceea ce se transmite pe cale vizualã. Rolul esential al mesajului verbal este de a semnala mesajul vizual. De cele mai multe ori transmiterea pe cale vizualã a unui mesaj nu este totalã, imaginea nu este univocã, ceea ce face necesarã explicarea ei, fapt ce se realizeazã printr-o linie – comentariu si un text. Linia -comentariu trebuie sã imprime imaginii un caracter univoc, sã întãreascã punctele slabe ale comunicãrii vizuale, sã creeze o formulã ce poate fi memoratã. Ea trebuie sã se subordoneze memoriei vizuale, sã urmãreascã o sintetizare a mesajului si sã foloseascã expresii si cuvinte usor de înteles si de retinut.

Textul trebuie sã fie direct legat de linia – comentariu prin intermediul primei sale fraze si trebuie sã fie astfel alcãtuit încât sã poatã fi înteles fãrã a citi în întregime, rând cu rând, el fiind cel care semneazã si totodatã explicã mesajul vizual.

Putem afirma cã publicitatea cuprinde toate actiunile care au drept scop prezentarea oralã sau vizualã a unui mesaj în legãturã cu un produs, serviciu, fenomen sau în legãturã cu o persoanã accentuându-se anumite calitãti pentru a se obtine o atitudine pozitivã din partea receptorului.

În timp ce publicitatea se situeazã la nivelul optiunii, în societate este la fel de cunoscut un alt fenomen, care se situeazã la nivelul modificãrii culturale: propaganda.

Propaganda rãmâne si în prezent o notiune ambivalentã: unele persoane fac o distinctie clarã între propaganda ideologicã si politicã si prozeletismul religios. Distinctia este justificatã doar de stãrile de spirit deosebite ce le presupun.

Fenomenului de propagandã i se subscriu: actiunea psihologicã îndreptatã în special asupra cetãtenilor într-un scop educativ, rãzboiul psihologic dus împotriva inamicului exterior pentru a-l face sã se îndoiascã în privinta valorilor pe care le sustine, reeducarea, pe scurt, toate actiunile desfãsurate în scopul conformizãrii tintei.

Recunoscutã este distinctia ce se face între propaganda deschisã si asa-zisa propagandã neagrã. Propaganda deschisã este aceea care se vrea explicitã, neascunzându-si nici obiectivele, dar nici originea, în timp ce propaganda neagrã îsi disimuleazã sursa, însealã în privinta intentiilor si la nevoie face negot ilicit cu mesajele sale. Aceasta din urmã nu este altceva decât dezinformarea în actiune. În timp ce propaganda deschisã cautã sã convingã, sã-si ralieze convingerile, chiar dacã uneori modul sãu de exprimare este la limita licitului, propaganda neagrã îsi propune destructurarea grupãrilor de idei, dezorganizarea gândirii si manipularea indivizilor. Ambele îsi selectioneazã receptorii: propaganda deschisã se adreseazã unor subiecti pregãtiti într-un fel sã o primeascã, dispusi sã înteleagã un mesaj a cãrui sursã le este cunoscutã si de sub a cãrui influentã au posibilitatea, cel putin teoretic, sã se sustragã; propaganda neagrã atacã indivizii neavizati de la care se asteaptã o anumitã reactie.

În principiu, propaganda se adreseazã opiniilor, ea încearcã sã valorifice anumite idei în detrimentul altora, sã înfrumuseteze evenimentele fãcându-le o prezentare favorabilã. Aceastã intentie a dus la formulãri sumare si frapante, sloganuri agresive, fabricarea miturilor colective, repetarea la nesfârsit a temelor, antrenarea indivizilor la manifestatii colective însotite de un ceremonial spectaculos. Pot fi distinse mai ales trei forme de propagandã:

propaganda exercitatã cu ocazia întrunirilor de masã, a mitingurilor si a marilor actiuni audio – vizuale. În acest caz multimea este tratatã ca un tot unitar, ceea ce permite antrenarea tuturor, inclusiv a ezitantilor.

propaganda evanghelicã, vehiculatã de cãtre preoti si misionari sau de cãtre colpotorii de zvonuri tendentioase. Aceastã formã de propagandã înregistreazã un oarecare succes prin intermediul tehnicilor “mailing”, transmiterii orale sau prin telefon.

propaganda denumitã autopropagandã, mult mai deosebitã, si pe care o datorãm în cea mai mare parte lui Mao Zedong, actioneazã în plan politic. Se practicã în grupuri restrânse în care fiecare participant este invitat sã se exprime spontan. În realitate, în cadrul grupului respectiv sunt prezentati observatorii discreti care dirijeazã dezbaterea cãtre o temã niciodatã piedutã din vedere. Concluziile ce se degajã în final sunt cu atât mai ferme cu cât par a fi elaborate în deplinã libertate de gândire.

Stabilind cu exactitate dacã actiunea de propagandã se exercitã asupra individului, asupra unui grup sau asupra întregii societãti, putem face o clasificare a acesteia în: propagandã individualã, propagandã de grup sau propagandã sociologicã. O clasificare asemãnãtoare este fãcutã de Jacques Ellul care deosebeste propaganda politicã – la nivelul grupãrilor politice de propaganda sociologicã – la nivelul unei întregi societãti.

Privitã din sfera comunicãrii, propaganda are un receptor bine stabilit, iar mesajul, desi pare transparent, este cu foarte mare atentie elaborat si dirijat.

Când se are în vedere comunicarea politicã, legile si tehnicile propagandei, enumerate de Jean – Marie Domenach, sunt valabile si trebuie urmãrite cu deosebitã grijã. Aceste legi sunt: legea orchestratiei, legea simplificãrii, legea unanimitãtii si contagiunii, legea transfuziei.

Legea orchestratiei impune repetare sub forme variate a temelor ce fac obiectul unei actiuni propagandiste, într-un program sistematic determinat de planul campaniei de propagandã.

Legea simplificãrii presupune prelucrarea mesajelor în functie de specificul fiecãrui grup ce trebuie convins, altfel spus, o “muncã de vulgarizare, în acelasi timp indispensabilã si periculoasã.”

Legea unanimitãtii si a contagiunii se bazeazã pe constatarea cã o parte dintre opiniile fiecãrui individ s-au format si consolidat sub presiunea grupului din care face parte si ale cãrui valori au fost însusite si ulterior împãrtãsite.

Legea transfuziei încearcã eludarea mecanismelor de rezistentã ale publicului vizat (de complexul de mituri, prejudecãti, credinte), demonstrându-i cã ideile care îi sunt inoculate derivã, de fapt, din propriile-i pãreri preconcepute.

Propaganda politicã are un suport ideologic si caracterizeazã de regulã miscãrile, grupãrile în care existã ambitii totalitare, miscãri care încearcã sã ascensioneze într-o societate încã liberã si pluralistã. Pentru realizarea scopurilor propuse se urmeazã, de cele mai multe ori urmãtoarele trepte:

identificarea si stabilirea ideologiei;

contextul în care trebuie aplicatã propaganda;

stabilirea propagandistilor;

stabilirea structurilor organizatiei propagandistice;

stabilirea segmentului de public, a publicului tintã;

tehnicile utilizãrii mass-media;

tehnicile speciale pentru amplificarea efectului;

studierea reactiilor publicului la diferite tehnici;

efectele si evaluarea propagandei.

Propaganda si persuasiunea se delimiteazã cu greutate. Propaganda se serveste indiscutabil de tehnicile persuasiunii de masã, dar nu orice persuasiune de masã este neapãrat propagandã. În ceea ce priveste persuasiunea, aceasta a primit de-a lungul timpului numeroase definitii:

“Persuasiunea este o comunicare intentionatã sau nu, care determinã o schimbare în atitudinea receptorului.”

“Persuasiunea este un proces care schimbã atitudini, credinte, opinii sau comportamente.”

“Persuasiunea este un proces prin care emitãtorul cautã sã obtinã un anume rãspuns de la receptor.( Andersen, 1971)

Persuasiunea este activitatea în care vorbitorul si ascultãtorul sunt legati si în care vorbitorul încearcã în mod constient sã influenteze comportamentul ascultãtorului prin transmiterea de chei simbolice si auditive.( Schneidel, 1967)

Persuasiunea este tentativa constientã a unui individ de a schimba atitudinile, credintele sau comportamentul unui alt individ sau grup de indivizi prin transmiterea unui mesaj.(Bettinghaus si Cody, 1987)

Persuasiunea este activitatea simbolicã al cãrei scop este realizarea acceptãrii voluntare de noi stãri cognitive sau modele de comportament printr-un schimb de mesaje.(Smith, 1982)

“Persuasiunea este efortul încununat de succes de a înfluenta starea mentalã a altuia, pe calea comunicãrii, în circumstanta în care receptorul are un oarecare grad de libertate.”

“Persuasiunea este comportamentul comunicativ care are drept scop schimbarea, modificarea sau alcãtuirea rãspunsurilor.”

În scopul persuasiunii, spre deosebire de propagandã se considerã cã apare un fenomen tranzactional, cu alte cuvinte ambele pãrti îsi satisfac interesele în cadrul procesului de schimb de informatie. Existã mai multe moduri de rãspunsuri posibile la demersul persuasiv:

crearea rãspunsului: similar cu procesul învãtãrii obisnuite, în care emitãtorul este profesorul, iar publicul reprezintã elevul. Persuasiunea se realizeazã arãtându-i publicului cum trebuie sã se comporte prin oferta de întãrire pozitivã. Dacã rãspunsurile pozitive sunt întãrite printr-o recompensã, se vor dezvolta atitudini pozitive fatã de ceea ce este de învãtat.

Schimbarea rãspunsului: este tipul cel mai dificil de persuasiune deoarece cere oamenilor sã se deplaseze de la o atitudine la alta, sã evolueze de la o pozitie neutrã la o atitudine pozitivã sau negativã, sã-si schimbe comportamentul sau sã adopte un comportament nou. Întrucât oamenii se schimbã cu dificultate trebuie sã lege schimbarea cerutã de ceva deja existent în care receptorul crede. Aceasta se numeste “o ancorã” deoarece este deja acceptatã de receptor si va servi la a alege noile atitudini sau comportamente. Ancorele constau în valori, credinte, atitudini, comportamente si norme de grup.

Întãrirea rãspunsului: dacã oamenii din public au deja atitudini pozitive fatã de subiect, emitãtorul le reaminteste de existenta lor si îi stimuleazã sã le simtã chiar mai puternic prin manifestarea lor într-o formã specificã de comportament. Indiferent de definitia pe care am aminti-o, indiferent de strategiile utilizate este cert cã persuasiunea se delimiteazã destul de greu de propagandã si chiar de manipulare.

Un alt fenomen de care trebuie sã se tinã seama în realizarea analizei comunicãrii politice este dezinformarea.

Dezinformarea este consideratã ca fiind un fel de mesaj, mai mult sau mai putin explicit, un fel de comunicare de tip special între dezinformator si tinta sa. Ea poate îmbrãca forma unei declaratii, a unui gest semnificativ sau a adoptãrii unei anumite atitudini. Pentru ca un fenomen sã poarte numele de dezinformare trebuie sã existe intentia de a manipula sau de a exercita o influentã. Mesajul falsificat nu reprezintã decât unealta cu care se cautã ca un subiect selectionat sã actionaze în sensul dorit. Se dezinformeazã mai putin pentru a convinge si mai mult pentru a conduce cãtre un tel, care, de regulã, este ascuns. Se actioneazã pentru a forta alegerea unei anumite directii de cãtre o persoanã, fãrã însã a i se permite libera alegere, libera apreciere. Dezinformarea reprezintã forma psihologicã a subversiunii care vizeazã derutarea unui individ, unui grup, a unei societãti sau chiar a unui stat.

Alãturi de celelalte fenomene prezentate anterior dezinformarea, desi foarte veche, este o problemã a epocii noastre. G. Veraldi, în prefata lucrãrii lui Pierre Nord “Intoxicarea” încearcã sã defineascã notiunea de dezinformare considerând-o puterea de creare a unei realitãti false, dar atât de convingãtoare încât adversarul sã o considere justã. Henri – Pierre Cathala în lucrarea sa “Epoca dezinformãrii” propune urmãtoarea definitie: “dezinformarea reprezintã ansamblul procedeelor dialectice puse în joc în mod intentionat pentru a reusi manipularea perfidã a persoanelor, grupurilor sau unei întregi societãti, în scopul de a le devia conduitele politice, de a le domina gândirea sau chiar de a le subjuga. Presupune disimularea surselor si scopurilor reale, precum si intentia de a face rãu, printr-o reprezentare deformatã sau printr-o interpretare tendentioasã a realitãtii. Este o formã de agresiune care cautã sã treacã neobservatã. Se înscriu în rândul actiunilor subversive”.7

Precizarea strictã a circumstantelor în care apare dezinformarea este extrem de dificilã: uneori este vorba de luarea unei decizii îndelung analizate, în alte situatii actiunile de dezinformare sunt

7Cathala Henri – Pierre, Epoca dezinformãrii, Bucuresti, 1991

declansate pe neasteptate. Chiar si atunci când actiunea dezinformantã a fost cu mult timp înainte planificatã, se constatã, pe de o parte, tendinta de modificare a planului initial pe timpul derulãrii actiunii, iar, pe de altã parte, sunt frecvente cazurile în care apare un al treilea ce cautã sã profite de operatia lansatã si sã o deturneze în profitul sãu. Specificã dezinformãrii este tendinta naturalã a oricãrei puteri de a-si ascunde greselile, de a-si masca intentiile si posibilitãtile reale.

În situatia unei confruntãri între formatiuni politice apartinând aceleiasi colectivitãti umane, pot fi acceptate unele nuante, fãrã a scuza însã minciuna. Cu ocazia campaniilor electorale, partidele rivale cautã sã-si mascheze esecurile si înfrângerile prezentându-si platformele electorale într-o luminã favorabilã, contestând totodatã imaginea adversarului. Desi existã numeroase tertipuri, vis-à-vis de dezinformarea în politicã pot fi fãcute douã sublinieri: a) substratul manevrei nu este cu adevãrat disimulat, chiar si atunci când autorii

afirmã cã îsi bazeazã spusele pe analize obiective; b) scopul este de a gãsi scuze, de a convinge, a ademeni si a ralia electoratul, fãrã însã a se pune problema individualizãrii tintei.

Dezinformarea poate îmbrãca diferite forme:

ascunderea unei actiuni;

discreditarea unei personalitãti, unei organizatii sau a unui grup opozant;

crearea neîntelegerilor dintre opozanti;

captarea încrederii unui factor de decizie;

utilizarea dezinformãrii ca mijloc de apãrare.

Ascunderea unei actiuni (politice, diplomatice, militare, economice) este situatia cea mai comunã prin care se încearcã pãstrarea secretului vis-à-vis de un proiect care este pe cale de a fi realizat. Când acest lucru pare dificil se cautã deturnarea atentiei cãtre o actiune falsã sau se încearcã derutarea rivalului fãcându-l sã tragã concluzii gresite privind scopul proiectului sau domeniul de aplicare.

Discreditarea unei personalitãti, organizatii sau a unui grup opozant se bazeazã pe lansarea unor zvonuri, insinuãri, chiar pe o campanie de denigrare care are ca suport interpretãri tendentioase sau documente compromitãtoare. Crearea neîntelegerilor dintre opozanti are drept scop împiedicarea unei apropieri, a unei posibile aliante, iar în unele cazuri chiar dizolvarea unei grupãri.

Captarea încrederii unui factor de decizie presupune existenta a cel putin douã modalitãti de a actiona asupra unei personalitãti sau grup decizional prin intermediul liderului sãu. Uneori în anturajul unui factor de decizie este introdusã o persoanã care trebuie sã câstige prietenia si încrederea grupului, iar în alte situatii este promovatã o persoanã într-un post ce incubã o mare responsabilitate pentru ca apoi influenta acestuia sã serveascã la orientarea deciziilor.

În alte situatii, dezinformarea este utilizatã ca mijloc de apãrare. Acest lucru se poate observa la toti conducãtorii sau liderii care, neavând nici un mod de a se apãra sau nedorind sã fie responsabili de actele sale, se aratã foarte intrigati, atunci când li se cer explicatii, culpabilizându-se chiar de faptul cã nu au stiut de acea problemã si lãsând sã se înteleagã cã dacã ar fi cunoscut-o lucrurile, evenimentele ar fi avut un alt mers si desigur un alt final.

Un alt fenomen, din aceeasi serie cu publicitatea, persuasiunea, propaganda, dezinformarea este manipularea, actiunea în urma cãreia se obtine comportamentul dorit.

Manipulãrile pot fi clasificate dupã diverse criterii. În functie de amplitudinea modificãrilor efectuate într-o anumitã situatie sunt:

manipulãri mici;

manipulãri medii;

manipulãri mari.

Manipulãrile mici sunt cele care au drept urmare modificãri minore ale situatiei sociale. Totusi în unele cazuri pot avea efecte surprinzãtor de ample: donatiile pot creste simtitor atunci când cererea este însotitã de un mic serviciu aparent nesemnificativ, de un apel la binecuvântarea cereascã sau chiar numai de înfãtisarea celui care formeazã cererea.

Manipulãrile medii au ca efect modificãri importante ale situatiilor sociale, care uneori depãsesc în mod dramatic asteptãrile, tocmai pentru cã enorma putere de influentã a situatiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluatã în cele mai multe cazuri.

Manipulãrile mari sunt reprezentate de influenta întregii culturi în mijlocul cãreia trãieste individul. Comportamentul, sistemul de valori, modul de a gândi al individului sunt determinate în primul rând de cutumele, de normele scrise ale societãtii din care face parte, de subculturile cu care intrã în contact. Neglijând aceastã permanentã si uriasã influentã, individul poate sã interpreteze mult mai usor gresit lucrurile sau poate fi manipulat cu usurintã. Manipulãrile majore stau la baza rãspândirii diferitelor curente de opinii, formeazã traditii si obiceiuri, contureazã mentalitãti, determinã curente la modã sau chiar ample manifestãri protestatere. Datoritã actiunii continue a manipulãrilor asupra societãtii, prezenta ei a devenit ceva obisnuit, fiind destul de dificil de identificat. Pentru majoritatea oamenilor este usor de remarcat o manipulare micã de tipul “trucurilor” electorale decât de sesizat o manipulare majorã în care masele sunt mobilizate, sunt dirijate din umbrã dându-le impresia cã ele au fost cele care au decis si actionat.

Metodele de manipulare sunt numeroase si trebuie adaptate în functie de nivelul de instruire, de religie, de vârstã, de sex, de gradul de culturã si bineînteles de mentalitatea societãtii. Tinând cont de aceste criterii se pot urma cãile:

controlul comunicatiilor umane;

manipularea misticã;

cerinta de puritate;

cultul confesiunii;

stiinta sacrã;

remodelarea limbajului;

delimitarea socialã.

Controlul comunicatiilor umane se bazeazã pe idea cã cine controleazã prezentul, controleazã trecutul, iar cine controleazã trecutul va controla si viitorul. Mergând pe aceastã premisã bibliografia este rescrisã iar istoria modificatã. De fapt nu este modificatã ci faptele sunt prezentate într-o altã luminã, dintr-un alt unghi, este altfel interpretatã. Trecutul este adaptat pentru a motiva actiunile din realitatea imediatã, dar si pentru a justifica actiunile ce vor urma. Mijloacele de comunicare în masã sunt tinute sub un strict control, sunt obligate sã prezinte într-un mod hiperbolic numai realizãrile.

Manipularea misticã se bazeazã pe crearea unei aure aproape mistice în jurul grupului conducãtor, al actiunilor si conceptiilor lui. Acest lucru duce la adoptarea, de cãtre mase, a unui anumit model de comportare, crearea unor reflexe obisnuite în sensul dorit de lideri. În dezvoltarea acestei cãi de manipulare îsi are rãdãcina cultul personalitãtii care în timp poate depãsi limitele normalului.

Cerinta de puritate presupune cultivarea unei ideologii care sã delimiteze cu mare strictete binele de rãu, purul de impur. Aceastã cerintã de puritate este specificã societãtilor închise, societãtilor în care apare totalitarismul, unde nu existã cale de mijloc si nu se acceptã o dublã viziune asupra aceluiasi fenomen sau lucru. În astfel de societãti lege este conceptia “cine nu este cu noi, este împotriva noastrã”. Desigur “binele”, “purul” sunt reprezentate de politica totalitarã. Acestã puritate, imposibil de atins, creazã în rândul maselor teama de vinovãtie si determinã indivizii sã se zbatã pentru a nu gresi, lãsându-se manipulati.

În strânsã legãturã cu propãvãduirea cerintei de puritate se aflã cultul confesiunii. Confesiunea este încurajatã pe motiv cã ea înlesneste uniunea spiritualã cu divinitatea veneratã, face posibilã cunoasterea de sine, în ultimã instantã aduce puritatea sufleteascã. Lupta dintre necesitatea confesiunii si respectul pentru trãirile interioare ale fiecãruia creazã în individ o luptã permanentã care-l macinã. Exacerbarea conflictului interior aduce indivizii în situatia de a nu mai fi în stare sã mentinã echilibrul între demnitate si umilintã. Pentru a îndepãrta acest conflict interior indivizii împrumutã psihologia celor care îi conduc, îi controleazã fãrã a-si da seama cã s-au lãsat manipulati.

ªtiinta sacrã se manifestã prin crearea unei aure de sacralitate în jurul dogmelor de bazã ale unei ideologii. Acea ideologie este prezentatã drept unica cale în mãsurã sã asigure dezvoltarea fiintei umane în cadrul unei societãti perfecte, guvernate de o moralitate absolutã. Sancralitatea se manifestã prin interdictia de a ridica un semn de întrebare sau de a pune în discutie fundamentele ideologiei respective. Ideologia reprezintã adevãrul absolut, binele absolut. Mai mult, acest adevãr absolut este prezentat maselor drept rodul celor mai evoluate studii si cercetãri. Deci stiinta sacrã are ca obiectiv sacralizarea doctrinei, ridicarea acesteia la rangul de filosofie umanã. Amestecul permanent între adevãrul suprem, stiintific si misticism, mai presus de orice îndoialã face sã disparã granita dintre logicã si credintã ducând la aparitia sentimentului de totalã încredere în superioritatea sistemului.

Remodelarea limbajului (planificarea lingvisticã) se bazeazã pe o exprimare prin clisee verbale, usor de rostit si de memorat ce vor fi repetate la infinit pânã ce vor pãtrunde în mintea individului drept concepte ale filosofiei sacre. Urmarea acestei repetãri duce la anihilarea gândirii individuale si la încercarea de a memora anumiti termeni, anumite perifraze.

Limba de lemn devine mijlocul oficial de comunicare. Ambiguitatea vocabularului, deformarea unor sensuri, abundenta jargonului într-un alt context decât cel specific, impunerea unor stereotipuri verbale, multimea adjectivelor calificative la superlativ absolut sunt numai câteva caracteristici ale limbajului remodelat.

Delimitarea socialã se bazeazã pe recunoasterea a douã categorii de indivizi: categoria celor care au dreptul la existentã si al cãror drept trebuie recunoscut precum si categoria celor care nu au nici un drept. Deoarece cerinta de puritate nu acceptã nuantele, calea de mijloc este din nou sloganul “cine nu este cu noi, este împotriva noastrã”, si astfel de o parte se aflã adeptii, iar de cealaltã parte “oile rãtãcite”, indivizii care nu au nici un drept.

Manipularea unui grup sau a întregii societãti se va face destul de usor dacã aceastã actiune începe de la cel mai jos nivel, adicã de la individ. Controlul total al individului presupune controlul asupra modului sãu de gândire, asupra comportamentului sãu si asupra sentimentelor sale. Controlul comportamentului este determinat de controlul realitãtii fizice în care trãieste individul: tipul de locuintã, modul în care se îmbracã, numãrul mediu al orelor de somn, alimentatia, felul muncii pe care o presteazã, ritualurile si obiceiurile sale.

Controlul gândirii se bazeazã pe îndoctrinarea indivizilor, îndoctrinare atât de puternicã încât ei sã accepte în mod neconditionat un nou limbaj, anumite ritualuri, ideologia grupului.

Crearea reflexelor mentale are ca scop aducerea indivizilor în situatia de a respinge din start orice idee ce vine în contradictie cu doctrina sistemului, orice criticã la adresa conducãtorilor sau a grupului. Rigiditatea gândirii le va anihila capacitatea unor rationalmente logice, creându-le impresia cã ei sunt posesorii adevãrului absolut.

Controlul sentimentelor se bazeazã pe vinovãtie si fricã. Este restrâns spectrul sentimental al individului, iar emotiile sale sunt manipulate. Sentimentul de fricã, vinovãtie, devotament, loialitate precum si controlul relatiilor sexuale sunt exploatate pentru a controla fiecare individ. În cele mai multe cazuri pentru controlul individului, manipularea lui si în final pentru manipularea unei societãti se actioneazã simultan cu controlul comportamentului, gândirii si sentimentelor.

Studierea si cunoasterea metodelor de publicitate, de propagandã, de persuasiune, de dezinformare, de manipulare sunt extrem de importante pentru comunicarea politicã, pentru pregãtirea discursurilor politice, pentru câstigarea electoratului.

CAPITOLUL III

Comunicarea politicã

1. Canale de transmitere a comunicãrii politice

Într-o lume ce nu mai poate fi conceputã fãrã comunicare rapidã si largã si care, ca atare, a devenit mai unitarã prin receptarea aproape concomitentã a acelorasi evenimente, mass-media loacã un rol deosebit în transmiterea informatiilor si chiar valorificarea lor.

Comunicarea politicã, ca orice alt tip de comunicare se poate realiza în mod direct prin discursuri, discutii cu electoratul, cât si în mod indirect prin intermediul presei, al radioului, al televiziunii, având ca suport, în al doilea caz undele hertziene.

Canalele comunicationale reprezintã mijloacele si cãile prin care mesajul, sub forma unui cod, ajunge de la emitãtor / emitãtori la receptor / receptori.

Profesorul José L. Aranguren clasificã canalele de comunicare în:

“canale naturale de comunicare (între micro si macro grupuri);

canale de comunicare secrete (între membri diferitelor societãti secrete);

c) canale artificiale de comunicare (mass – media).”8

În functie de modalitãtile de efectuare a comunicãrii, precum si de finalitãtile urmãrite, canalele comunicationale permit fie schimbul

confidential de mesaje (telefonul, telexul, faxul, televiziunea cu circuit închis), fie propagarea unei cauze sociale, religioase sau politice.

Comunicarea politicã se realizeazã prin presã, prin radio si prin televiziune. Din acest punct de vedere presa reprezintã un canal de vehiculare a mesajelor atât în interiorul grupului cât si în afara acestuia.

Presa a apãrut ca o necesitate obiectivã, iar sub numele de presã scrisã stau toate publicatiile cotidiene si periodice.

Ziarele moderne apartin erei industriale, care întruneste conditiile tehnice, economice, sociale si culturale pentru presa de mare tiraj.

Presa se dezvoltã conditionatã de o serie de premise tehnice:

inventarea tiparului;

organizarea serviciului de postã;

organizarea curierilor sãptãmânali care au fãcut posibilã dezvoltarea hebdomadarelor;

perfectionarea masinilor de tipãrit;

existenta retelei de cãi ferate, care a permis în secolul al XIX– lea predominarea cotidianelor.

Primele cotidiene din Europa apar în a doua jumãtate a secolului al XVII – lea si iau avânt dupã Revolutia Francezã.

Presa pe care o cunoastem astãzi îsi are începuturile în deceniul al patrulea al secolului al XIX – lea, odatã cu aparitia cotidianelor de mare tiraj. Aparitia acestor cotidiene este strâns

8Aranguren J. L., Sociologie de l’information, Hachette, Paris, 1967

legatã de noile progrese ale poligrafiei, de dezvoltarea mijloacelor

de informare rapidã (telegraf, telefon, radio) si de perfectionarea mijloacelor de transport.

Dupã anul 1830 apare agentia de presã care reprezintã o categorie particularã, conexã, de întreprindere de presã, ce are ca obiect cãutarea, colectarea si prezentarea de noutãti pe care le centralizeazã pentru a le oferi si transmite abonatilor sãi cât mai rapid. În zilele noastre, când existã numeroase publicatii nationale, unele specializate pe diferite domenii, când existã publicatii nationale sau locale, continutul acestora este mult mai mare si diversificat.

Exceptând publicatii specializate într-un domeniu (economic, tehnic) majoritatea celorlalte contin rubrici despre politicã. Presa scrisã joacã un rol deosebit în difuzarea principalelor preocupãri ale partidelor în largi sectoare al populatiei. Ziarele sunt considerate mijloace excelente pentru a transmite informatii generale, pentru a tine anumite categorii sociale sub un anumit “control” politic, pentru a insera periodic – cu deosebitã intensitate în campaniile electorale – dezbateri politice, pentru a trece în revistã principalele puncte programatice sau liniile directoare de actuine ale unui partid sau ale altuia. Ziarele au cea mai mare disponibilitate de a adopta o linie politicã si de a orienta informatiile si mesajele social – politice în functie de preocupãrile fiecãrui partid.

Comunicarea realizatã de partide prin scris este avantajatã atât de progresele tehnicilor de imprimare, de avântul instructiei publice, cât si de faptul cã ea se adreseazã mai ales posibilitãtilor de analizã si de judecatã ale populatiei. Presa scrisã imprimã un stil propriu propagandei partidelor, ea punând accentul pe idei, pe aspecte programatice, nu pe persoane sau personalitãti din cadrul partidelor. Presa joacã un rol de prim plan în comunicarea politicã, în promovarea discutiei publice, în medierea relatiei dintre cetãteni si puterea politicã. Mesajele cu caracter politic pot îmbrãca forma declaratiilor, discursurilor, anunturilor sau chiar luãri de pozitie vis-à-vis de un eveniment, de o propunere, de o schimbare sau chiar de politica dusã de cãtre o altã grupare politicã.

Un alt mediu de difuzare a mesajelor îl reprezintã radioul, dar în acest caz transmiterea semnalelor se face pe calea undelor hertziene. ªi la baza aparitiei radioului au stat numeroase inventii si descoperiri: descoperirea undelor electrice, a telegrafului, a telefoniei fãrã fir, a fonografului, a kinetoscopului, a discului microsin (cu riduri de ordinul micronilor), a tranzistorului, iar în anul 1953 a procedeului HI – FI (înaltã fidelitate).

În societãtile dezvoltate, radio-ul este considerat un fel de “armã absolutã” în viata politicã, deoarece permite însumarea relativ usoarã a unei mari varietãti de mesaje, ce emanã de la partide si de la conducãtorii acestora, precum si confruntarea diferitelor puncte de vedere politice. Propaganda prin radio a devenit, de asemenea, mai ales datoritã tranzistorului, mult mai comodã si mai ieftinã decât prin intermediul altor canale moderne de comunicare. Radio-ul favorizeazã cultivarea interesului pentru politicã în rândul unor categorii ale populatiei ce sunt mai putin atrase de preocupãrile partidelor de a-si difuza obiectivele prin tipãrituri sau prin mijloace vizuale. Radioreceptorul stabileste raporturi directe, de la persoanã la persoanã, între lideri de partide si ascultãtori si deschide o nouã perspectivã în raporturile dintre partide cu simpatizantii lor, deoarece acestia din urmã au sentimentul cã urmãresc vocea “propriului conducãtor” sau cred cã se aflã în relatii “familiare” cu acesta. Vocea reprezintã unul dintre primele elemente care stau la baza reactiilor de simpatie sau de adversitate fatã de un necunoscut.

În timp, concurenta si într-o oarecare mãsurã rivala radioului

devine televiziunea, ansamblul de procedee tehnice pentru transmiterea la distantã a imaginilor animate si sonorizate.

Televiziunea s-a nãscut din conjugarea a trei serii de descoperiri: fotoelectricitatea; analiza si reproducerea imaginii; transmiterea prin unde hertziene a semnalelor electice corespunzãtoare fiecãrui punct analizat.

Analiza imaginii devine posibilã în jurul anului 1900 odatã cu lampa lui Thomas Edison, care asigurã transformarea curent – luminã si utilizarea primelor celule foto – electrice sensibile la luminã, pentru a o reconverti în curent. Televiziunea a fost pusã la punct ca nou procedeu de difuzare în perioada 1925 – 1930. În anul 1925 sunt prezentate primele sisteme complete de televiziune.

Bineînteles cã de-a lungul timpului si în televiziune se fac pasi uriasi: depãsirea frontierelor nationale prin sateliti de teledistributie directã, diversificarea programelor, canalelor în cadrul televiziunii traditionale – canale si programe locale, specializate (culturale, sportive, informative), diversificarea suporturilor, a tehnologiilor de transmitere si receptare a mesajelor si a programelor relative la aceste suporturi (cabluri, videocasete, videodiscuri).

În scurt timp televiziunea a devenit principala sursã de informatie în dauna presei si chiar a radioului. Mai mult decât atât televiziunea este cea care dicteazã legea sa în spatiul public, impunându-se actorilor politici. Televiziunea este privitã drept cel mai agreabil mod de informare, cel mai usor de înteles, este locul în care personalitãtile politice se pot afirma cel mai bine. De micul ecran depind nu numai comportamentele ci chiar sansele partidelor si oamenilor politici. Astfel apare asa – numitul fenomen populism.

Populismul ca ofertã si conduitã politicã se concretizeazã prin discursurile politice, întâlnirile televizate cu electoratul cãruia i se promite satisfacerea imediatã a revendicãrilor.

Existã trei modalitãti prin care omul politic îsi poate face simtitã prezenta pe micul ecran. În primul rând, prin programele obisnuite, emisiuni consacrate, îndeosebi apolitice: chiar si telespectatori cei mai neinteresati de treburile politice se vor delecta vãzând un ministru, un sef de partid sau chiar un parlamentar interpretând sansonete în emisiuni de varietãti. Un politician trebuie asadar sã stie sã facã de toate, sã poatã conversa despre orice. O altã posibilitate constã în emisiunile oferite sau vândute partidelor ori candidatilor, tribunele în care se exprimã liber, asumându-si rãspunderea pentru ceea ce spun, cu conditia de a respecta un cadru stabilit de postul gazdã, sau paginile de publicitate plãtitã, în care mesajul politic este inserat printre anunturi pentru produse si servicii.

Desigur, mesajele publicitare, mai ales când sunt politice, nu entuziasmeazã foarte mult telespectatorii: acestia se feresc de emisiunile care se încãpãtâneazã sã convingã, le este teamã de îndoctrinare si manipulare. De aici nevoia de mesaje scurte si concise, care sã fie plasate între emisiuni cu largã audientã. În fine, posturile de televiziune programeazã emisiuni politice specifice, folosind din plin resursele proprii limbajului audio – vizual. Aceste emisiuni se vor obiective, în general sunt contradictorii, omul politic nu are control asupra lor si se urmãreste sã fie îndeajuns de spectaculoase pentru ca publicul sã doreascã sã le vizioneze.

Capacitatea emisiunilor de televiziune de a determina oamenii sã urmãreascã si sã urmeze preocupãrile partidelor, sprijinindu-le în alegeri, abilitatea de a transmite precis aceleasi gânduri, aceleasi tipare întregii natiuni avantajeazã partidele mari. Prin aceasta micul ecran tinde sã-si asume functii conservatoare, de “atestare” a legimitãtii partidelor puternice. Telepresa explicã oamenilor realitatea dintr-o perspectivã unilateralã, limitându-se la ceea ce spun si la ceea ce evitã sã spunã reprezentantii partidelor în cauzã. Golul pe care ea îl creeazã în comunicatia politicã, indispensabilã în relatiile partidelor cu cetãtenii, este acoperit într-o anumitã mãsurã de celelalte mijloace de infomare amintite mai sus.

Mass-media este mijloc de expresie si, concomitent, mijloc de influentare si posibil mijloc de presiune. Pentru unii cercetãtori, ea actioneazã în sensul uniformizãrii si conformismului, pentru altii, în cel al diversitãtii si contestãrii. Explozia mass-media a condus la dezvoltarea si împãmântenirea unor tehnici de persuasiune, prin intermediul cãrora ea poate deveni instrument de manipualre.

Rolul politic al mediilor contemporane cunoaste manifestãri complexe si variate. Ca purtãtoare de cuvânt ale diferitelor grupuri de interese ele constituie o sursã de informatie pe baza cãreia îsi definesc optiunile si iau decizii atât politicienii cât si diversele categorii ale electoratului. Puterea de influentã a mass–media rezidã în faptul cã ele sunt percepute ca surse mai atrãgãtoare si mai credibile, fiind totodatã si mai accesibile decât alte surse.

Dintre consecintele comunicãrii politice prin mass–media mai importante sunt: valorizarea mediaticã a personalitãtii liderilor; deplasarea spre forme de competitie între partidele care valorizeazã performanta mediaticã în defavoarea ideologiei; apropierea si chiar convergenta obiectivelor politice ale diferitelor partide; sporirea atentiei acordate de politicieni opiniilor electoratului.

2. Limbajul politic

Descrierea opiniei publice, descrierea unor fenomene sociale, precum si prezentarea canalelor de transmitere ne ajutã sã întelegem mai bine comunicarea politicã care este un segment al comunicãrii umane, am putea spune chiar un stil alãturi de alte stiluri deja consacrate: stilul beletristic, administrativ, juridic, publicistic, religios.

S-au dat numeroase definitii limbajului politic. Una dintre ele este însã mai sinteticã si mai adecvatã: “limbajul politic este acel domeniu al limbii în care se miscã <actorul> politic, utilizând cuvântul”, stiut fiind cã pretutindeni “cuvântul este un instrument puternic al politicii”, iar “limbajul politic o componentã importantã a vietii politice”.9

În sens larg comunicarea politicã desemneazã ceea ce gândesc si ceea ce afirmã membri unei grupãri politice. Grupãrile politice genereazã comunicãri specifice: între cetãteni si putere; dinspre cetãteni spre putere – votul; comunicarea puterii spre cetãteni prin propagandã si legislatie.

Desigur comunicarea politicã nu poate fi analizatã decât în cadrul vietii politice. La rândul sãu viata politicã nu poate fi analizatã numai în termenii cooperãrii ci si în situatiile de crizã, de conficte. Trebuie deci sã se aibã în vedere mediul politic si starea politicã a momentului. Aceste elemente sunt determinative pentru alegerea strategiei de comunicare.

La scurtã vreme dupã terminarea ultimului rãzboi mondial G. Orwell fãcea o observatie amarã: “Limbajul politic… are misiunea de a face din minciunã adevãr, din crimã o faptã respectabilã, de a-i da trecerii aparenta de stabilitate”.10 George Owell nu este primul care si-a declarat scepticismul în privinta limbajului politic.

Limbajul, srategia semanticã si cea politicã sunt interdependente servind nu numai transmiterii de informatie ci si persuadãrii. Ele oferã termenul de joc al manipulãrii politice.

Interdependenta mijloacelor verbale si finalitatea politicã tin de domeniul asa numitei “politico – semanticii”. Murray Edelman este unul dintre primii teoreticieni care a încercat sã defineascã termenul de “politicã – semanticã“ într-un studiu despre influenta limbajului asupra politicii oficiale. Edelman considerã cã politicienii încearcã prin mijloace verbale sã creeze opinii sau atitudini care sã favorizeze realizarea propriilor teluri politice. Dintre aceste mijloace se disting miturile si metaforele. Pentru autorul lucrãrii “Words that succeed and policies that fall” “un mit nu este în mod necesar o fictiune, ci o credintã larg acceptatã care dã o semnificatie evenimentelor”,11 indiferent dacã aceastã semnificatie este sau nu verificabilã.

9 Georg Klaus, Sprache der politik, Berlin, 1971

Miturile si metaforele, ca figuri de stil, impun ascultãtorului un anumit mod de gândire, având rolul de a simplifica perceperea unei anumite realitãti. Politica are însã de a face cu situatii de maximã importantã, de maximã complexitate si ambiguitate care pentru oamenii obisnuiti constituie sursã de nesigurantã, neliniste sau spaimã.

Politicienii si autoritãtile fac uz, mai mult sau mai putin deliberat, de mituri si metafore pentru a atenua aceste reactii. Nu conteazã cã miturile sau metaforele deformeazã realitatea sau împiedicã cristalizarea unei perspective concrete. Important este faptul cã ele opereazã în plan emotional sau cã intensificã ori estompeazã perceptiile.

Un exemplu de metaforã politicã este amintit în lucrarea “ªtiinta comunicãrii”: “Înarmarea atomicã a fost denumitã <capacitate de ripostã> sau salvgardare a democratiei. Teama de armele nucleare este estompatã prin corelarea cu apãrarea fiintei proprii si a democratiei”.12

În actuala noastrã societate unele abuzuri se desfãsoarã sub paravanul numit “lupta împotriva coruptiei”, iar numeroasele sacrificii economice care se rãsfrâng asupra populatiei sunt numite “rentabilizarea industriei”.

La rândul lor miturile au în limbajul politic misiunea de a simplifica imaginea realitãtii. Pornind de la aceste mituri se pot diferentia trei teme ale discutiilor politice curente. În primul rând, imaginea celorlalti, a strãinilor sau a grupurilor marginale. În societãtile sau în cercurile extem nationaliste apare mitul inamicului intern si extern, care stã vesnic la pândã si care este gata oricând de atac.

10 Orwell G., Politics and the English language, The collected essays, jurnalism and letters, N.Y., 1946

11 Edelman Murray, Words that succeed and policies that fall, N.Y., 1971

O a doua temã este cea referitoare la “liderul providential” singurul capabil sã domine pericolul. Cea de-a treia temã, bazându-se pe sintetizarea celorlalte douã, implicã angajarea colectivã într-un proces de muncã sub îndrumarea conducãtorilor pentru depãsirea dificultãtilor. Aceastã ultimã temã se bazeazã de obicei pe lansarea si implementarea unor sloganuri: “Tara îti va fi recunoscãtoare”; “Nu

întreba ce poate sã facã tara pentru tine, ci ce poti face tu pentru tarã!”.

Sloganul trebuie sã fie scurt, original, credibil, complet, în pas cu timpul, sã corespundã asteptãrilor publicului, si îndeajuns de durabil pentru a rezista pe parcursul întregii campanii. Sloganul trebiue sã se remarce, sã nu fie nici plat, nici banal, nici oarecare. Sã iasã din comun pentru a putea fi perceput, pentru a ne face plãcere sã-l repetãm, sã-l memorãm. Aceastã originalitate trebiue sã caracterizeze atât fondul cât si forma. Ea va impune personalitatea celui – persoanã sau organizatie – care îl foloseste.

O observatie care se ridicã pornind de la aceste teme este aceea cã dacã esti în vârful piramidei, dacã dispui de resurse financiare este usor sã-ti creezi o imagine de conducãtor providential, sã împrãstii sãmânta pericolului iminent si sã ceri celorlalti sprijin pentru îndepãrtarea ei, pentru mentinerea echilibrului, sã-i faci sã creadã cã sunt indispensabili, cã de ei depinde cursul vietii, cursul economiei, cursul dezvoltãrii si al linistii.

Interesant este cum de inegalitatea materialã este acceptatã de multe categorii sociale si de ce autoritãtilor li se cere atât de putin în aceastã directie. Se pare cã avem de-a face cu o inactiune provocatã, consecintã a unui limbaj politic în care conceptualizarea inegalitãtii se produce într-o manierã care nu-i afecteazã pe politicieni. Categoriile sociale cele mai sãrace sunt considerate a fi direct corespunzãtoare de starea în care se aflã, situatie explicatã prin absenta disciplinei, prin criminalitate, prin lene, prin nerespectarea legislatiei.

12Cuilenburg Van J.J., Scholten O., Noomen G.W., ªttinta comunicãrii, Humanitas, Bucuresti, 1998

Oare aceastã explicatie simplistã nu este o manipulare, nu este o sursã de creare a unui conflict în individ? Conflictul dintre situatia în care se aflã si faptul cã nu depune destul efort pentru depãsirea situatiei. Nu este cumva controlul individului, încercarea de al supune unui program extrem de încãrcat pentru a nu avea timp sã gândeascã, sã reflecteze la ceea ce este în spatele cuvintelor?

Studierea limbajului politic presupune o abordare interdisciplinarã din perspectiva lingvistici, retoricii, comunicãrii, politologiei, sociologiei. O abordare pluridisciplinarã este realizatã de cãtre D. Graber în lucrarea “Political language”.

Din perspectiva comunicãrii si a managementului, studiind corelatia dintre procesul de comunicare si felul de a duce tratative, D. Graber atribuie mesajelor cinci functii:

“dezamorsarea informatiei (declaratiile lui A sunt pentru participantii la tratative B, C sau D sursã de informatie pe baza cãreia B, C sau D determinã marja de manevrã pe care A o admite);

fixarea agendei de lucru (în mare mãsurã tratativele se duc asupra cadrului în care ele trebuie sã aibã loc);

relevarea unei interdepente (participantul la tratative prezintã un compromis de asa naturã încât contrapartida sã descopere un avantaj în acest compromis; cu alte cuvinte sã asocieze compromisul cu punctul de plecare al celeilalte partide sau, cel putin, sã-l disocieze de ceea ce acestuia i se pare inacceptabil);

proiectarea în viitor sau în trecut (compromisul este prezentat ca o radicalã îmbunãtãtire fatã de situatia existentã ca un progres );

simulerea actiunii (compromisul trebuie prezentat ca un program de actiune de la care nimeni nu se poate abate; compromisul este, cu alte cuvinte, obligatoriu pentru toate pãrtile .

Încercãri asemãnãtoare de abordare a limbajului politic s-au îndreptat spre asa-numita definire a problemelor. Modul în care o problemã este prezentatã, definitã influenteazã rezolvarea ei. Formularea într-un text a problemei ce trebuie rezolvatã conferã textului o functie orientativã. Dincolo de diferentele de abordare sau de terminologia utilizatã un aspect este evident: toate aceste studii privesc rolul limbajului în procesele de comunicare, deschizând drumul unor studii mai aprofundate de semanticã politicã.

Omul obisnuit, fidel ascultãtor al stirilor politice, al discursurilor politice, al comentariilor politice are adeseori sentimentul cã existã un decalaj, o contradictie între termenii auziti si cunostintele personale pe care le are în legãturã cu problema aflatã în discutie.

Prima impresie este aceea cã s-a schimbat sensul cuvintelor, cã se ascultã o expunere într-o limbã strãinã, dar care utilizeazã acelasi vocabular.

În comunicarea politicã se utilizeazã în mod nelimitat deformarea limbajului. Existã o anumitã putere culturalã bazatã pe dreptul pe care si-l arogã un cerc restrâns de politicieni de a administra cuvintele, simbolurile si ideile.

Orice doctrinã chiar înainte de a deveni teorie si sistem este limbaj, al cãrei noutate creeazã o atractie suplimentarã si faciliteazã adoptarea sa ca mod de gândire. Orice limbaj are dificultãtii specifice, de naturã sintacticã si lexicalã care adeseori constituie obstacole în exprimarea exactã a ideilor. Onoarea de al domina sau mãcar de a-i marca în mod loial limitele apartine politicianului sau individului din umbrã care îi scrie discursurile, care redacteazã stirile.

Dupã cum se stie, limbajele sunt vii ceea ce înseamnã cã pe timpul întrebuintãrii lor au loc schimbãri atât în lexicul cât si în sintaxa lor. Uneori limbajul se poate deosebi destul de mult în cadrul unor grupuri cu orientãri politice diferite.

În principiu, sensul cuvintelor este dat de dictionar, însã cuvântul din dictionar nu trimite la un obiect ci la o imagine interiorizatã pe care fiecare dintre noi ne-am fãcut-o despre obiectul respectiv.

Când nu mai este vorba de a denumi simple obiecte ci notiuni, stãri de spirit sau diferentieri, definitiile lexicale sunt mult mai dificil de stabilit, iar când se ajunge la notiuni mai abstracte acestea devin adesea incerte si fac apel la comparatii, analogi si aproximãri mai mult sau mai putin fericite. Nu este usor de definit frumusetea, moralitatea, libertatea, curajul. Însusi dictionarul oferã mai multe sensuri pentru acelasi cuvânt. Acesta îsi gãseste o relativã valoare prin referirea la un context dependent simultan de tema aflatã în discutie, de nivelul cultural al interlocutorului si de circumstantele în care toate acestea sunt reunite.

Aceasta este cauza pentru care jargonul specializat îsi manifestã din plin prezenta în limbaj. Deviatiile prea evidente de la sens sunt remediate prin conventii rezultate din întrebuintarea limbajului. Astfel grupurile foarte structurate pot fi determinate sã adopte un vocabular destul de diferit de cel al maselor deoarece cuvintele fac trimeteri la valori ideologice.

O altã trãsãturã a comunicãrii politice este cea legatã de utilizarea ambiguitãtii vocabularului, pentru a se masca anumite obiective, actionând asupra individului fãrã ca acesta sã-si dea seama. Dincolo de convingerea la care este adus auditoriul existã ascuns un comportament prestabilit, de cele mai multe ori contrar intereselor si vointei maselor.

Pentru aceasta se jongleazã nu numai cu diferitele sensuri ale cuvintelor aflate fie în limbajul comun, fie în jargonul ideologic, dar se are în vedere si crearea unei dificultãti în situarea discursului într-un context care s-ar putea dovedi revelator. Trebuie salvate aparentele si pãstratã în permanentã posibilitatea de a întrebuinta din plin retorica.

De exemplu a fi pasnic înseamnã a avea un comportament si o stare psihicã caracterizatã prin calm si liniste. Pacifist este individul care nu este agresiv fatã de semenul sãu. Ambii termeni au sensuri apropiate si descriu aspecte psihologice. Deformarea sensurilor nu este deloc nevinovatã. Astfel de adjective fac trimiteri la notiuni care implicã contrariul lor: agitatie, dezordine, ostilitate, combativitate. Antonimele sunt în acest caz, din punct de vedere semantic, mai depãrtate ca sens de termenul cunoscut, iar revenirea la un sens comun este garantatã.

Cel care refuzã sã cedeze agresivitãtii devine pacifist, ceea ce nu mai este o caracteristicã psihologicã, ci însemnul unei convingeri ideologice.

ªi astfel jocul continuã: antonimul pacifistului devine luptãtorul pentru pace. Angajarea pacifistului în lupta pentru apãrarea unei idei, stãri ia o turnurã pasionalã prin intrarea sa în actiune, justificatã chiar în proprii sãi ochi ca un imperativ etic.

Interesul pentru manipularea semanticã este într-o continuã crestere datoritã ambiguitãtii fiind aptã sã dea cuvintelor sensuri diferite fatã de întrebuintãrile obisnuite.

Excluzând manevrele de ordin psihologic si rãmânând în cadrul unor anumite procedee pur lingvistice putem afirma cã manipularea vocabularului se poate realiza prin:

Utilizarea unui jargon specializat într-un alt context decât cel specific. De exemplu, utilizarea vocabolarului militar pentru a descrie confruntãrile socio-politice. Astfel sunt provocate efecte durabile ce pot deveni o modã;

Substantivizarea adjectivelor. De exemplu, despre douã fenomene ale cãror evolutii nu au efecte reciproce se afirmã cã sunt independente, dupã care se vorbeste de independentã, devenitã subiect în sine. În unele situatii se pot apoi personifica abstractizãrile pentru a se crea terenul unor confruntãri dialectice;

Sensul cuvintelor poate fi profund modificat prin tonul cu care sunt rostite. Batjocorirea unor termeni le poate schimba sensul, oferind astfel posibilitatea ca, fãrã sã fie exprimat în mod explicit, sensul acestora sã se transforme, devenind peiorativ;

A face sã fie acceptate identitãti false este, de asemenea, un procedeu foarte utilizat. Se repetã pânã la saturatie anumite echivalente cum ar fi: a avea = a fura, sau anumite calificative în mod sistematic adãugate unui substantiv pânã la crearea unei referinte automatizate în constiintã;

Adesea se încearcã sã se impunã stereotipuri verbale cu rol de a echipa gândirile, fiind însotite în general de o nuantã peiorativã;

Sunt utilizate abuzurile de semnificatii. Astfel, este preluat unul din conceptele de bazã ale societãtii si dupã ce a fost adus pânã la un fel de sens absolut, fãrã nici o legãturã cu realitatea, libertatea dobândeste sensul de a face absolut orice;

Apropiatã acestui gen de manipulare semanticã este deturnarea într-un sens unic a unei atitudini fundamentale: “Am dreptul sã fac în numele principiilor voastre ceea ce vã interzic în numele principiilor mele”. ªi astfel tortionarii denuntã tortura, teroristii denuntã violenta, dezinformatorul denuntã rãzboiul psihologic;

În final pentru a se înlãtura ultimele obiectii se face referire la un autor considerat ca o autoritate în materie, sau la un text sacru, pe care adesea nici unul dintre cei ce-l folosesc drept argument nici mãcar nu l-au citit în prealabil.

Se remarcã faptul cã toate aceste manipulãri se bazeazã pe primordialitatea dialecticã a cuvântului, chiar si când acesta ar putea foarte bine sã cedeze locul imaginii care spune mai mult si mai ales, acordã o libertate imaginativã mai mare observatorului.

Un alt fenomen înregistrat în comunicarea politicã este cel de informare dezechilibratã.

Aceeasi informatie va fi interpretatã în mod diferit dupã regimul tãrii în care are loc difuzarea ei. Într-un anumit mod se prezintã o problemã într-o tarã liberã si în alt mod se transmite într-o tarã cu regim totalitar. Acest fapt devine cu atât mai evident atunci când este vorba de difuzarea rezolutiilor adoptate de marile organisme internationale.

Dezechilibrul se manifestã în douã moduri:

lumea liberã este deschisã tuturor formelor de informare, inclusiv cele ale adversarului ce pot interveni atât direct cât si prin interpusi. În tarile cu regim totalitar, informarea este serviciu de stat si este supusã unor consemne stricte;

acelasi cuvânt îsi schimbã sensul odatã cu trecerea frontierelor, în functie de cine îl întrebuinteazã: un liberal sau marxist.

Plecând de la concepte sau valori utilizate în rezolutiile organismelor internationale se opereazã asupra lor în mod progresiv, conducând în final la aparitia unor concepte ambivalente.

De exemplu, se va efectua o alunecare de la conceptul de “apãrare a drepturilor omului” cãtre “eliberare nationalã”, cãtre “securitate si dezvoltare”, pentru a se ajunge la dezarmare.

Manipularea semanticã este o armã eficace, însã cu douã tãisuri. Este adevãrat cã opinia publicã nu reuseste întotdeauna sã sesizeze prezentarea trucatã a realitãtii, fiind adesea dispusã sã dea crezare imposturii, însã aceastã imposturã implicã practici ce pot fi identificate de un personal avertizat si atent.

Pornind de la tipul regimului într-o tarã sau alta s-a ajuns la identificarea unui vocabular specific si anume la vocabularul marxist – levinist.

Marxismul are jargonul sãu propriu ca si majoritatea celorlalte sisteme filozofice, de unde reiese necesitatea ca atunci când te adresezi marxistilor sã veghezi cu mare atentie asupra sensurilor date conceptelor de cãtre diferitii interlocutori.

Pe de altã parte, în aceastã situatie, mai vin sã se adauge si alte cauze ale neîntelegerilor. Una dintre ele derivã din diferenta fundamentalã pentru marxisti, între strategie (consideratã inuabilã) si tacticã (apreciatã ca fiind oportunistã). În conformitate cu conditiile luate în considerare de cãtre interlocutor, veridicitatea unei expresii actuale poate foarte bine sã nu mai corespundã cu aceea a unei expresii identice anterioare.

Denaturarea semanticã se realizeazã la mai multe niveluri si nu este perceputã decât de cei initiati:

Nivelul cuvintelor, cãrora li se dã un sens particular, uneori în contradictie cu folosirea lor obisnuitã, formând astfel jargonul. Unul dintre procedee îl constituie banalizarea termenului ce desemneazã o atitudine criticabilã de cãtre oricine si extinderea fortatã a domeniului sãu de aplicare.

Nivelul contextului intelectual, care pentru marxisti comportã referiri constante la “dogme”, determinã emiterea, uneori obligatorie, a unor concluzii surprinzãtoare. În orice caz, însã, dogma nu va fi niciodatã pusã în cauzã.

Nivelul pragmatic determinã pentru un marxist angajat în actiunea politicã, ca o declaratie sã nu conteze dacã este adevãratã sau falsã, important fiind faptul ca ea sã fie eficientã în îndeplinirea scopului urmãrit. Odatã cu trecerea timpului declaratia respectivã îsi pierde valuarea. Ea nu va mai poate fi opusã vorbitorului, deoarece conditiile care au justificat-o s-au perimat. Devine astfel aproape imposibil sã fie prins în flagrant delict de contrazicere.

Folosirea unor termeni diferiti pentru a denumi acelasi fenomen, în functie de referenti. De exemplu cuvântul “imperialism” nu se aplicã decât statelor liberale, în timp ce invadarea Afganistanului este o actiune pentru “apãrarea socialismului”.

Oricum ar fi, publicul neavertizat se lasã adesea prins în pâienjenisul unei asemenea dialectici, în majoritatea cazurilor prea putin cunoscutã. Aceasta demonstreazã marele interes al marxistilor în a face popular vocabularul “limbii de lemn”. Însã trebuie bine înteles cã nu poate fi vorba de o simplã traducere a termenilor în limbajul uzual. Ar fi de preferat sesizarea sensului particular pe care îl iau expresiile comune folosite într-o ideologie particularã.

Gândirea politicã, actiunea politicã si limbajul politic sunt complementare formând un tot indivizibil iar orice sistem politic îsi edificã politica si cu cãrãmizile limbajului.

3. Forme ale comunicãrii politice.

Comunicarea politicã, datoritã pluriformitãtii mediatice, despre care am vorbit, îndeplineste diferite functii (informativã, expresivã, criticã) si se concretizeazã sub forma: stirilor politice, comentariilor si editorialelor politice si sub forma discursurilor politice.

ªtirile politice au un rol deosebit de important în cadrul comunicãrii politice. Publicul care recepteazã aceste stiri trebuie sã fie informat despre actualitatea politicã, adicã sã dispunã de o imagine reprezentativã a realitãtii politice imediate.

Conform normelor curente informatia trebuie sã fie completã, reprezentativã si obiectivã. Acestea sunt cele trei cerinte fundamentale ale informatiei politice. Dar stirile transmise de mass-media sunt selective si deci stirile politice sunt selectate si nu reprezintã o reflectare exactã a actualitãtii. Imaginea actualitãtii politice este cu atât mai credibilã cu cât selectia stirilor pare mai putin arbitrarã, iar stirile politice selectate pot fi considerate ca un esantion reprezentativ decupat din universul faptelor politice.

Într-un stat cu mai multe partide, curente politice, egalitatea accesului presupune cã orice curent politic, indiferent de aderenta pe care o are, indiferent de numãrul adeptilor trebuie sã dispunã de sanse egale de a pãtrunde în circuitul mediatic, de a face uz de mass-media. Formulat pe aceastã bazã, criteriul deschiderii conditioneazã oglindirea mediaticã si caracterul ei pluriform de mãsura în care oferta de stiri politice redã si respectã egalitatea deplinã între toate curentele politice.

Mesajul stirilor politice poate fi extrem de variat: de la a aduce la cunostintã publicului diferite platforme, actiuni, lideri, schimbãri în structura unei organizatii politice, pânã la cereri directe de a vota diferite partide. În transmiterea mesajului se urmãreste ca acesta sã fie receptionat, decodificat, înteles, acceptat si sã provoace o reactie, o schimbare de atitudine, gândire sau comportament, favorabilã celui care a emis mesajul. În functie de mesajul transmis, stirile pot avea un limbaj standard sau un limbaj violent îndemnând direct la actiune.

Comentariile si editorialele politice îsi gãsesc un teren larg de manifestare, important fiind gradul în care ele reflectã pluriformitatea socialã. Un comentariu sau un editorial politic câstigã în valoare atunci când autorul îsi exprimã opiniile tinând seama de pluritatea punctelor de vedere.

Comentariile politice permit publicului sã-si formeze propriile opinii si judecãti politice. Redarea în comentariu a diferitelor orientãri politice contribuie la cântãrirea argumentelor, la cristalizarea optiunilor. Functia expresivã a acestor comentarii are valoare numai în relatie cu marele public. Pentru liderii politici mass-media trebuie sã constituie o imagine complexã a opiniilor politice care animã viata publicã.

O altã formã de manifestare a comunicãri politice este discursul politic.

În antichitate organizarea pãrtilor discursului fãcea obiectul sectiunii numite dispositio. Pãrtile discursului erau:

Exordium, destinat stârnirii interesului ascultãtorilor pentru tema tratatã;

O propositio, care enuntã subiectul pledoariei;

O narratio, ce prezintã materialul faptic;

O confirmatio, consacratã argumentãrii punctului de vedere sustinut de vorbitor;

O refulatio, menitã sã preîntâmpine si sã înlãture eventualele obiectii;

O peroratio, ce recapituleazã ideile principale si desãvârseste demersul persuasiv.

Aceastã împãrtire rãmâne nestirbit valabilã în ciuda unor revizuiri ce nu schimbã fondul ideilor, ci numai formularea lor pentru a le aduce aproape de mentalitatea si desprinderile de gândire ale omului contemporan.

Discursul politic este limbajul politic într-una dintre manifestãrile sale concrete, sub formã de: cuvântãri – electorale, aniversãri, la conferinte si congrese politice, în parlament, la radio si tv. etc. -, rapoarte apeluri, adresãri cãtre natiune, cãtre tarã, conferinte de presã etc. Discursul politic are mai mult un rol agitatoric, propagandistic, cu efecte deosebite în planul mobilizãrii politice, racolãrii aderentilor, al lãrgirii bazei de sustinere, al orientãrii stãrii de spirit într-o directie sau alta.

În zilele noastre tot mai multe glasuri se ridicã pentru a sustine ideea cã orice comunicare verbalã reprezintã un discurs sau cel putin o parte de discurs. Pornind de la aceastã concluzie se considerã cã:

Orice text contine un oarecare discurs;

Discursul este ansamblul evalutiv al obiectelor atitudinale si al relatiilor dintre ele;

obiectul atitudinal apartine lumii reale si poate fi perceput ca atare;

orice frazã dintr-un text poate fi redusã la una sau mai multe propozitii – cheie, denotând relatia dintre douã obiecte atitudinale.

Aceste pãrti se pot întâlni în cuvântarea fiecãrui politician. Prezentând o problemã socialã, explicând cauzele care au dus la apatitia ei, emitând apecieri si lansând propuneri si cereri de sustinere a unei activitãti, orice cuvântare a unui om politic poate fi consideratã comunicare politicã si chiar discurs politic.

Discursul politic nu este o inovatie a secolului sau a lumii nostre. De exemplu discursuri politice au rãmas din vremea lui Demostene. Cariera politicã a lui Demostene a fost strãlucitã într-o epocã nesigurã în care grecii se strãduiau sã facã fatã amenintãrilor tot mai periculoase ale macedonenilor. În prima perioadã a activitãtii sale politice (351 – 340 î.e.n.) în calitate de sef al opozitiei, Demostene combate partidul aflat la putere si încearcã sã-i mobilizeze pe greci împotriva lui Filip. Din aceastã perioadã dateazã marile discursuri politice “Filipicele” si “Olintienele”.

Un alt titan în materie a rãmas Marcus Tullius Cicero, considerat cel mai mare orator al Romei antice. Crezul sãu politic este exprimat în discursul “Pro lege Manilia”, care stã alãturi de celelalte discursuri politice: “Catilinara”, “Filipica a II – a”.

În viata româneascã s-au remarcat prin discursuri politice: Mihail Kogolniceanu, personalitate legatã de istoria, literatura tãrii, om politic într-o perioadã crucialã pentru viitorul tuturor românilor; Barbu ªtefãnescu Delavrancea, care a fost nu numai un scriitor binecunoscut, un prozator si un dramaturg de valoare, ci si un jurist si avocat de exceptie, un politician renumit si un orator eminent si Nicolae Titulescu, cel mai de seamã diplomat român, unul dintre cei mai strãluciti oratori ai timpului sãu, precum si altii.

Fãrã a mã erija în specialist în acest domeniu mã întreb dacã cuvântãrile politicienilor nostri actuali, scrise de cele mai multe ori de cãtre consilieri sau de cãtre specialisti în comunicare publicã, vor fi asezate alãturi de cele ale lui M. Kogolniceanu, B.ªt. Delevrancea sau N. Titulescu.

CONCLUZII

Fiinta umanã participã afectiv si mental la crearea, perceperea si reprezentareaa propriei lumi, realitatea perceputã fiind diferitã de realitatea în sine.

Majoritatea conflictelor si dificultãtilor de comunicare sunt generate, de cele mai multe ori de diferentele prea mari între realitatea perceputã si realitatea în sine. Perceptia umanã este subiectivã, selectivã si mai poartã si amprenta personalã a proceselor de gândire. Din întreg mediul înconjurãtor o enormã multime de stimuli de tot felul abundã si încearcã clipã de clipã sã strãbatã toate simturile noastre. Prin procesul de gândire mintea organizeazã, sistematizeazã, structureazã, ajusteazã sau completeazã informatiile obtinute pentru a le da un înteles.

Oricare ar fi formele, contextul si nivelurile comunicãrii umane, perceptia rãmâne problema centralã, rãmâne cheia tuturor sensurilor unui mesaj.

Perceptia reprezintã procesul de constientizare a stimulilor interni si externi care provoacã simturile si care totodatã priveste fenomenele senzoriale si mentale prin care ia nastere imaginea primarã, unitarã a obiectelor si fenomenelor care actioneazã asupra organelor de simt.

Mesajul receptionat diferã, adesea semnificativ, de cel expediat. De aceea în analiza oricãrui mesaj sau când dorim sã aflãm cu exactitate ceva trebuie sã pãtrundem dincolo de simplele cuvinte, dincolo de sensul acestora. Totodatã trebuie sã tinem seama de statutul istoric, de regimul politic, de opinia publicã si de fenomenele care apar în orice societate. Din acest motiv oamenii politici trebuie sã aibã grijã ca mesajele lor sã fie agreabile, sã le dea fond, sã facã în asa fel încât acestea sã reflecte întocmai realitãtile, problemele concrete si sã propunã solutii efective. Astfel încât campaniile politice sã ducã la un schimb, la o comunicare, care sã nu mai curgã în sens unic. Etimologic, comunicare înseamnã punere în comun; comunicare politicã ar trebui sã însemne împãrtirea rãspunderilor politice.

Atât statutul istoric cât si regimul politic, opinia publicã si fenomenele sociale pot determina construirea mesajului ca si modul de comunicare. Deci trebuie mai întâi sã se facã diferenta clarã între comunicare, publicitate, propagandã, manipulare. Totodatã trebuie sã se aibã în vedere si credibilitatea sursei care emite sau transmite un mesaj. Nu trebuie sã se uite faptul cã orice grupare politicã, cã orice om politic doreste sã-si facã cunoscut programul, sã câstige simpatia, întelegerea electoratului si indirect votul, cã grupãrile, partidele sunt alcãtuite din oameni, iar oamenii…sunt oameni, nu zeitãti.

A gresi este uman, dar a nu-ti recunoaste greseala… iar proverbul: “Scopul scuzã mijloacele” nu trebuie sã devinã crezul unui partid politic sau al unei personalitãti politice.

BIBLIOGRAFIE

Angelus, R., A Közvélemeny fogalmaes szerkezete. Tézisek, Apud Sociologiei opiniei publice, Caiet documentar nr.7 / 1974

Aranguren, J.L., Sociologie de l’information, Hachette, Paris, 1967

Atkinson, M., Our Master’s Voice. The language and Body Language of Politics, Londra, Methuen, 1986

Bobin, J., P., Le marketing politique: vendre l’homme et l’idée, Toulouse, Milan, Midia, 1988

Cuilenburg, V., J., J., Scholter O., Noomen, G., W., Stiinta comunicãrii, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998

Dinu, M., Comunicarea, Editura Stiintificã, Bucuresti, 1997

Drãgan, I., Paradigme ale comunicãrii de masã, Casa de Editurã si Presã Sansa, Bucuresti, 1996

Edelman, M., Words that succeed and politicies that fall, New York, 1971

Ellul, J., Le bluff technologique, Hachette, Paris, 1988

Ficeac, B., Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucuresti, 1997

Foucault, M., Ordinea discursului, Editura Eurosong & Book, Bucuresti, 1998

Graber, D., Political language, Editura Handbook of political communication, New York, 1981

Lindon, D., Le marketing politique et social, Dalloz, Paris, 1976

Mãgureanu, V., Studii de sociologie politicã, Editura Albatros, Bucuresti, 1997

Missika, J., L., Woltons, L., La folle du logis. La télévision dans les societés contemporaines, Fayard, Paris, 1983

Nemteanu, C., Comunicare sau înstrãinare, Editura Gnosis, Bucuresti, 1996

Shannon, C., Weaver, W., The Mathematical Theory of Communication, New York, 1963

Stoetzel, J., Theorie des opinions, P.U.F., Paris, 1943

Thoveron, G., Comunicarea politicã azi, Editura Antet, Bucuresti, 1996

Willett, G., La communication nodelisée, Editura Du Renouveau Pedagogique, Ottawa, 1992