.comunicarea Politica

Cuprins

BIBLIOGRAFIE

Angelus, R., A Közvélemeny fogalmaes szerkezete. Tézisek, Apud Sociologiei opiniei publice, Caiet documentar nr.7 / 1974

Aranguren, J.L., Sociologie de l’information, Hachette, Paris, 1967

Atkinson, M., Our Master’s Voice. The language and Body Language of Politics, Londra, Methuen, 1986

Bobin, J., P., Le marketing politique: vendre l’homme et l’idée, Toulouse, Milan, Midia, 1988

Cuilenburg, V., J., J., Scholter O., Noomen, G., W., ªtiinþa comunicãrii, Editura Humanitas, Bucureºti, 1998

Dinu, M., Comunicarea, Editura ªtiinþificã, Bucureºti, 1997

Drãgan, I., Paradigme ale comunicãrii de masã, Casa de Editurã ºi Presã ªansa, Bucureºti, 1996

Edelman, M., Words that succeed and politicies that fall, New York, 1971

Ellul, J., Le bluff technologique, Hachette, Paris, 1988

Ficeac, B., Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucureºti, 1997

Foucault, M., Ordinea discursului, Editura Eurosong & Book, Bucureºti, 1998

Graber, D., Political language, Editura Handbook of political communication, New York, 1981

Lindon, D., Le marketing politique et social, Dalloz, Paris, 1976

Mãgureanu, V., Studii de sociologie politicã, Editura Albatros, Bucureºti, 1997

Missika, J., L., Woltons, L., La folle du logis. La télévision dans les societés contemporaines, Fayard, Paris, 1983

Nemþeanu, C., Comunicare sau înstrãinare, Editura Gnosis, Bucureºti, 1996

Shannon, C., Weaver, W., The Mathematical Theory of Communication, New York, 1963

Stoetzel, J., Theorie des opinions, P.U.F., Paris, 1943

Thoveron, G., Comunicarea politicã azi, Editura Antet, Bucureºti, 1996

Willett, G., La communication nodelisée, Editura Du Renouveau Pedagogique, Ottawa, 1992

=== concluzii ===

CONCLUZII

Fiinþa umanã participã afectiv ºi mental la crearea, perceperea ºi reprezentareaa propriei lumi, realitatea perceputã fiind diferitã de realitatea în sine.

Majoritatea conflictelor ºi dificultãþilor de comunicare sunt generate, de cele mai multe ori de diferenþele prea mari între realitatea perceputã ºi realitatea în sine. Percepþia umanã este subiectivã, selectivã ºi mai poartã ºi amprenta personalã a proceselor de gândire. Din întreg mediul înconjurãtor o enormã mulþime de stimuli de tot felul abundã ºi încearcã clipã de clipã sã strãbatã toate simþurile noastre. Prin procesul de gândire mintea organizeazã, sistematizeazã, structureazã, ajusteazã sau completeazã informaþiile obþinute pentru a le da un înþeles.

Oricare ar fi formele, contextul ºi nivelurile comunicãrii umane, percepþia rãmâne problema centralã, rãmâne cheia tuturor sensurilor unui mesaj.

Percepþia reprezintã procesul de conºtientizare a stimulilor interni ºi externi care provoacã simþurile ºi care totodatã priveºte fenomenele senzoriale ºi mentale prin care ia naºtere imaginea primarã, unitarã a obiectelor ºi fenomenelor care acþioneazã asupra organelor de simþ.

Mesajul recepþionat diferã, adesea semnificativ, de cel expediat. De aceea în analiza oricãrui mesaj sau când dorim sã aflãm cu exactitate ceva trebuie sã pãtrundem dincolo de simplele cuvinte, dincolo de sensul acestora. Totodatã trebuie sã þinem seama de statutul istoric, de regimul politic, de opinia publicã ºi de fenomenele care apar în orice societate. Din acest motiv oamenii politici trebuie sã aibã grijã ca mesajele lor sã fie agreabile, sã le dea fond, sã facã în aºa fel încât acestea sã reflecte întocmai realitãþile, problemele concrete ºi sã propunã soluþii efective. Astfel încât campaniile politice sã ducã la un schimb, la o comunicare, care sã nu mai curgã în sens unic. Etimologic, comunicare înseamnã punere în comun; comunicare politicã ar trebui sã însemne împãrþirea rãspunderilor politice.

Atât statutul istoric cât ºi regimul politic, opinia publicã ºi fenomenele sociale pot determina construirea mesajului ca ºi modul de comunicare. Deci trebuie mai întâi sã se facã diferenþa clarã între comunicare, publicitate, propagandã, manipulare. Totodatã trebuie sã se aibã în vedere ºi credibilitatea sursei care emite sau transmite un mesaj. Nu trebuie sã se uite faptul cã orice grupare politicã, cã orice om politic doreºte sã-ºi facã cunoscut programul, sã câºtige simpatia, înþelegerea electoratului ºi indirect votul, cã grupãrile, partidele sunt alcãtuite din oameni, iar oamenii…sunt oameni, nu zeitãþi.

A greºi este uman, dar a nu-þi recunoaºte greºeala… iar proverbul: “Scopul scuzã mijloacele” nu trebuie sã devinã crezul unui partid politic sau al unei personalitãþi politice.

INTRODUCERE

Observând ºi analizând marile transformãri din evoluþia omenirii, numite de cãtre Alvin Toffler cele “trei valuri” – primul fiind revoluþia agricolã, desfãºuratã în urmã cu zece mii de ani, al doilea val fiind revoluþia industrialã sau perioada “coºului-de-fum” care aducea mari schimburi tehnologice ºi sociale începând pe la jumãtatea anilor 1950, iar al treilea val fiind perioada “noilor culmi de comandã” moment în care principala resursã este informaþia – vom înþelege necesitatea ºi importanþa apariþiei ºi dezvoltãrii unor meserii, specializãri, domenii de activitate.

Astãzi, când tehnologia modernã, accesul la computer permit unui public tot mai larg o informare diversificatã ºi rapidã, rolul informaþiei reprezintã o condiþie a dezvoltãrii umane ºi a societãþii în general. Tot mai frecvent în aceastã lume informaþionalã, în aceastã lume mãcinatã de “foamea de a ºti” sunt utilizaþi termeni precum: “comunicare”, “mass-media”, “zvon”, “dezinformare”, “intoxicare”, “manipulare”, “feed-back”, sau construcþii de genul: “comunicare eficientã”, “comunicare de masã”, “comunicare indirectã”, “comunicare orizontalã”, “comunicare gestualã”, “comunicare plasticã”, “comunicare politicã” etc.

Deºi termenul de comunicare pentru unii este nou, pentru alþii pare nou, procesul propriu-zis de comunicare este la fel de vechi ca ºi omenirea însãºi, dar permanent într-o continuã schimbare, perfecþionare.

Nu numai transmiterea gândurilor, ideilor, sentimentelor i-a preocupat pe oameni din cele mai îndepãrtate timpuri, ci ºi modul în care acestea sunt transmise.

De exemplu în secolul al V-lea î.e.n. în Grecia anticã, mai întâi în Siracuza ºi apoi în Atena orice cetãþean liber era propriul sãu avocat, îºi pleda singur cauza indiferent dacã era în postura de avocat sau de acuzator. Pledoariile trebuiau susþinute public în faþa a zeci sau sute de juraþi.

Cetãþeni care stãpâneau arta comunicãrii convingãtoare se afirmau mai uºor în societate, îºi apãrau mai bine interesele ºi aveau ºansa de a deveni lideri politici, militari, religioºi, dobândind noi privilegii pe aceastã cale. Arta de a comunica convingãtor s-a numit atunci retoricã ºi alãturi de arta ºi ºtiinþa rãzboiului a devenit preocuparea predominantã din epocã.

Se pare cã primele elemente de teorie a comunicãrii umane au fost elaborate de Corax din Siracuza care a scris “Arta retoricii” în care prezenta diverse moduri ºi tehnici de comunicare utile în procesele de recuperare a averilor. Mai târziu fostul student al lui Corax, Tisias a introdus aceastã teorie în Atena, unde a gãsit un termen fertil de dezvoltare. Astfel apar specialiºtii în retoricã cunoscuþi sub numele de “sofiºti”. Primul renumit sofist a fost Protagoras (sec. V î.e.n.)

Cea dintâi accepþiune a noþiuni de retoricã a fost aceea de “ºtiinþa ºi arta de a convinge”. Retorica avea în vedere comunicarea în sfera juridicã ºi politicã. Indiferent dacã cuvântãrile aveau caracter politic, juridic sau ceremonial dupã opinia sofistului Antiphou orice discurs trebuie sã fie compus din ºase pãrþi: introducerea, expunerea de motive, prezentarea faptelor, argumentaþia, probele ºi concluziile.

Un secol mai târziu, Platon a introdus retorica în viaþa academicã greacã, aºezând-o alãturi de filosofie. Ea nu era consideratã neapãrat o ºtiinþã deoarece nu urmãrea cunoaºterea a ceea ce este corect sau incorect, raþional sau iraþional, ci cunoaºterea slãbiciunilor umane pentru a le putea controla ºi folosi în atingerea unor scopuri propuse. În viziunea lui Platon retorica însemna chiar ºtiinþa comunicãrii umane. În procesul comunicãrii umane el delimiteazã cinci etape: conceptualizarea, care se ocupa cu studiul cunoaºterii, simbolizarea, care studia sensul cuvintelor, clasificarea, care se ocupa cu studiul comportamentului uman, organizarea, care avea în vedere aplicarea comportamentului uman, a modului de viaþã în practicã ºi realizarea care se ocupa cu studiul tehnicilor ºi instrumentelor de influenþare a oamenilor.

Un nou drum este deschis de Aristotel, studentul lui Platon, care a scris lucrarea “Rhetorike” ºi care a elaborat ºi primul tratat de logicã “Organon” în care prezintã silogismul ºi construieºte tipul de raþionament ºi argumentaþie bazate pe silogism.

Urmãtorul pas în aceastã direcþie este fãcut de filosofii romani care aduc ca noutate distincþia dintre teoria ºi practica comunicãrii umane: teoria este retorica, practica este oratoria.

Unul dintre marii teoreticieni ºi practicieni ai timpului a fost ºi este Cicero. Dupã pãrerea lui Cicero scopurile retoricii constau în a dovedii, a încânta ºi a emoþiona (ut probet, ut delected, ut flectat ).

Totodatã Cicero acordã o mare atenþie gesturilor pe care le considerã “un limbaj pe care îl înþeleg ºi barbarii” ºi recomandã oratorilor ca în timpul discursului toate miºcãrile sufletului sã fie însoþite de miºcãri ale trupului, de la miºcãri ale ochilor ºi degetelor pânã la bãtãi din picior în momentele culminante ale discursului.

Dupã epoca greco-romanã, teoria comunicãrii umane nu a mai cunoscut progrese considerabile timp de mai multe secole pânã la Renaºtere.

Începând cu anul 1600, în epoca modernã studiul comunicãrii umane a fost readus în centrul preocupãrilor mai multor categorii de gânditori: filosofi, lingviºti, semioticieni, sociologi, psihologi, diplomaþi, creatori de publicitate, agenþi de relaþii publice, moderatori, mediatori, negociatori.

În ultimele decenii, ºtiinþele comunicãrii umane cunosc o dezvoltare explozivã acordând o deosebitã atenþie tehnicilor, formelor de comunicare, mediilor de transmitere a informaþiilor, precum ºi mijloacelor de persuasiune, de manipulare prin intermediul comunicãrii.