Comunicarea Pacii In Magisteriul Papilor Pius al Xii Lea Si Ioan al Xxiii Lea
Comunicarea păcii în magisteriul papilor Pius al XII-lea și
Ioan al XXIII-lea
CUPRINS
Sigle și abrevieri
Introducere
capitolul i: Climatul socio-politic contemporan
Introducere
1. Război și pace în secolul al XX-lea
1.1. Cele două conflagrații mondiale
1.2. Pacea în contemporaneitate
2. Ideologiile politice și Biserica
2.1. Edificare reciprocă?
2.2. Biserica și nazismul
2.3. Biserica și comunismul
3. Pacea în criză?
3.1. Provocări pentru societatea de astăzi
3.2. Provocările terorismului
Concluzie
capitolul ii: Pacea în magisteriul papei Pius al XII-lea
Introducere
1. Pacea – fundamentul societății
1.1. Pacea se construiește pe dreptate
1.2. Războiul poate fi just?
2. Pacea în Radiomesajele de Crăciun
3. Pius al XII-lea și ideologiile politice
3.1. Pius al XII-lea și nazismul
3.2. Pius al XII-lea și comunismul
3.3. Pius al XII-lea în fața Istoriei
Concluzie
capitolul iii: Pacea în magisteriul lui Ioan al XXIII-lea
Introducere
1. Contextul contemporan
1.1. Ce este „Războiul rece”?
1.2. Tensiune vs. „relaxare”
1.2.1. „Criza rachetelor” și Ioan al XXIII-lea
1.2.2. Pacea ca virtute socială
2. Modalități de construire a păcii
2.1. Trăirea unei păci autentice
2.2. Pacea este o responsabilitate comună
3. Biserica și pacea
3.1. Pacea în Mater et Magistra
3.2. Pacea în Pacem in terris
Concluzie
Concluzie
Bibliografie
SIGLE ȘI ABREVIERI
1. Cărți biblice
1In Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan.
Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni.
Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni.
Ex Cartea Exodului.
Gen Cartea Genezei.
In Evanghelia după sfântul Ioan.
Mt Evanghelia după sfântul Matei.
Ps Cartea Psalmilor.
2.Alte sigle și abrevieri
AAS Acta Apostolicae Sedis. Commentarium officiale, Roma 1, 1909.
CA Ioan Paul al II-lea, Centesimus Annus (01.05.1991): AAS 83/10 (1991), 793-867; trad. română: București 20082.
CBC Catehismul Bisericii Catolice, București 1993.
cf. vezi.
ed. editor.
EnchVat Enchiridion Vaticanum, Bologna 1985-.
GS CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes (7 decembrie 1965): EnchVat 1, 1319-1644; trad. română: București 20002.
NATO Organizația Tratatului Atlanticului de Nord.
NCE New Catholic Encyclopedia, I-XVII, New York 19812.
OECE Organizația Economică a Cărbunelui și a Oțelului.
ONU Organizația Națiunilor Unite
RH IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (4 martie 1979): AAS 71 (1979) 257-324, trad. română: București 2008.
SUA Statele Unite ale Americii.
trad. traducere.
U.E. Uniunea Europeană.
URSS Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice.
VS IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Veritatis splendor (6 august 1993), EnchVat 13, 2532-2829; trad. română: București 20082.
INTRODUCERE
Pacea este o realitate deosebit de controversată în zilele noastre. Deopotrivă dorită de marile puteri ale lumii, ea suferă de o lipsă de înțelegere a sensului acestui termen. Atunci când mass-media ne prezită informații cu privire la pacea care se menține sau se promevează în diferite regiuni fierbinți de pe mapamond, avem prezente imagini ale unor așa-numite „operațiuni de menținere a păcii” sau a unor convenții politice care, nu de puține ori, generează tensiuni chiar cu caracter național. Istoria ne arată că au existat momente în care unele tratate de pace au generat tensiuni politice vii, care au condus la nașterea unei ideologii precum cea nazistă, care avea să rănească iremediabil conștiința colectivă a umanității… Prezenta lucrare intitulată „Comunicarea păcii în magisteriul papilor Pius al XII-lea și Ioan al XXIII-lea”, pornește la drum căutând să observe mai îndeaproape cum este privită pacea de către omul contemporan al secolului al XX-lea, secol nu demult încheiat și ale cărui urmări le resimțim și acum, în secolul al XXI-lea secol care se constituie ca fiind și primul din cel de-al treilea mileniu
La această încercare de observație vom căuta să venim în sprijin cu ajutorul a doi mari papi ai secolului trecut: Pius al XII-lea și sfântul Ioan al XXIII-lea, recent canonizat împreună cu marele și neuitatul papă Ioan Paul al II-lea, la 27 aprilie 2014. Aceste două personalități deosebite al secolului al XX-lea au cunoscut personal cele două mari ideologii politice de factură extremă: nazismul și comunismul. Vom căuta să vedem amprenta pe care aceste curente politice au lăsat-o în istorie, precum și reacția magisteriului pontifical față de acestea. Altfel spus, prezenta teză caută să reliefeze situația actuală a păcii, așa cum este ea înțeleasă prin evenimentele istorice care au marcat evoluția secolului precedent
Nu este un secret faptul că secolul al XXI-lea este marcat de o profundă criză de valori, criză ale cărei rădăcini le putem identifica în cea de-a doua jumătate a secolului trecut. Criza valorilor care frământă societatea contemporană nu cruță nici valoarea păcii, dimpotrivă, multe țări din spațiul geopolitic contemporan fiind profund marcate de nedreptăți care se fac chiar în numele… păcii. Din multe puncte de vedere, civilizația contemporană pare că nu favorizează dezvoltarea normală și liniștită a păcii, ci, dimpotrivă, o aduc în pragul unei crize provocate de către diverși factori: schimbări socio-economice, culturale, mentalități noi, curente contestatare, comportamente moderne, noi forme de conflict (războiul de tip terorist și lupta antiteroristă, marcată de un puternic sprijin psihologic menit să macine rezistența morală a inamicului).
Sfântul papă Ioan Paul al II-lea afirma că actualele forme de criză se manifestă în primul rând sub forma unei profunde „crize a adevărului”, iar această „criză a adevărului” înseamnă mai întâi o criză a conceptelor. Această criză a conceptelor face în așa fel încât termeni precum: pace, libertate sau persoană să nu mai exprime cu adevărat ceea ce semnifică prin natura lor. Și totuși
întunericul erorii și al păcatului nu poate suprima total în om lumina lui Dumnezeu Creatorul. De aceea, nostalgia adevărului absolut și setea de a ajunge la plinătatea cunoașterii lui rămân mereu în adâncul inimii sale. Dovada elocventă a acestui fapt este neobosita cercetare umană în toate domeniile și în toate sectoarele. Căutarea sensului vieții o arată și mai mult. Dezvoltarea științei și tehnicii, minunată mărturie a capacităților inteligenței și tenacității oamenilor, nu scutește omenirea de a-și pune probleme religioase fundamentale; dimpotrivă, o stimulează la înfruntarea luptelor celor mai dureroase și mai decisive, cele ale inimii și ale conștiinței morale (VS 1).
În câmpul preocupărilor contemporane, pacea rămâne ca o provocare deschisă, ca una dintre principalele teme de cercetare și dezbatere publică, aflându-se în centrul atenției, a căutărilor și așteptărilor tuturor, întrucât este fundamentul pe care se sprijină atât viața individului, cât și a comunității umane. Altfel spus, pacea este locul unde se joacă destinul omului, al societății și chiar al Bisericii. Preocupați de această realitate, care este pacea, în studiul de față încercăm surprinderea unor probleme care o afectează, reliefând totodată și importanța cuvântului celor doi papi mai sus menționați, care pot fi considerați ca adevărați „campioni ai păcii”.
Trebuie subliniat faptul că lucrarea de față nu dorește să apară ca fiind una dintre cele mai relevante cercetări neavând pretenția ca ea să fi epuizat toate aspectele care privesc pacea, constituind mai degrabă un limitat material cu ajutorul căruia sperăm că vom reuși să ne formăm o idee generală despre situația actuală a păcii, dar și despre valoarea și importanța ei în viața societății și a Bisericii.
În primul capitol al lucrării, pornind de la premisa că astăzi pacea trece prin momente delicate, vom încerca să surprindem climatul socio-politic contemporan. Acest capitol se constituie ca o radiografiere succintă a secolului al XX-lea, în care cuvântul „război” se constituie ca un fir roșu care trasează destinul a milioane și milioane de oameni care s-a confruntat cu această dramă. Mai e loc pentru pace? Cum este percepută pacea în condițiile unei omeniri veșnic pregătită de război?
Cel de-al doilea capitol este o continuare a celui dintâi și în acest punct al lucrării considerăm că este necesar să dăm cuvântul papei Pius al XII-lea. Om de mare cultură și cu o largă viziune asupra problemelor timpului său, cardinalul Eugenio Pacelli este ales de Providență să călăuzească viața Bisericii în anii negri ai celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945). A avut o misiune delicată, confruntându-se cu opoziții atât din partea nazismului, cât și din partea comunismului. O anumită înțelegere a pontificatului său i-a adus o imagine negativă, a unui papă neutru, nehotărât, chiar lipsit de caracter. Vom încerca să vedem în ce măsură sunt aceste acuzații valide.
Ultimul capitol al acestei lucrări este „moderat” de către „papa cel bun” – papa Ioan al XXIII-lea. În vârstă de 77 de ani, bătrânul Patriarh de Veneția, Giuseppe Angello Roncalli îi urmează la tronul pontifical papei Pius al XII-lea. Era considerat ca un papă „de tranziție”, însă pontificatul lui scurt, de nici 5 ani împliniți, a adus un nou suflu Bisericii, suflu tradus în concret prin Conciliul al II-lea din Vatican. În acest capitol vom analiza contextul contemporan în care a trăit papa Ioan al XXIII-lea, unele evenimente politice deosebite din timpul său și vom căuta să prezentăm modul în care acest mare papă ne comunică valoarea păcii.
Ca preot, și prin definiție vestitor al Evangheliei și mesager al păcii Domnului, alegerea acestui subiect „fierbinte” pentru timpurile în care trăim este o opțiune personală, cu scopul de a surprinde locul pe care îl ocupă pacea astăzi, bazele fundamentării sale și misiunea Bisericii pe care o are de îndeplinit în ceea ce privește promovarea și ocrotirea păcii (nuanță diferită de ceea a termenului de apărare a păcii), așa cum este ea văzută de papii Pius al XII-lea (1939-1958) și Ioan al XXIII-lea (1958-1963).
capitolul i
Climatul socio-politic contemporan
Introducere
Astăzi, termenul de pace suferă de o înțelegere distorsionată. Pacea se „menține” cu ajutorul organizațiilor internaționale militare și politice (cum ar fi NATO sau ONU), există numeroase „operațiuni de menținere a păcii” coordonate de Departamentul de Operațiuni de Menținere a Păcii din cadrul ONU, iar aceste operațiuni au adesea și o componentă militară, alături de cea umanitară, ambele fiind susținute de propuneri cu caracter politic, adoptate prin așa-numitele „rezoluții”. Din păcate, aceste operațiuni sunt adesea însoțite de sancțiuni economice și sociale, numite embargo-uri, care devin adevărate nedreptăți sociale la adresa multor oameni nevinovați – populație civilă – care trebuie să sufere din cauza unor conducători politici naționali iresponsabili. Este suficient să ne amintim de sancțiunile aspre impuse Irakului în timpul și după Războiul din Golf, precum și evoluția rapidă a unor conflicte sociale și militare în țări precum Angola, Somalia, Coasta de Fildeș sau Kenya.
Pacea este o realitate fragilă și s-ar putea spune că este inexistentă, dacă o înțelegem ca pe o armonie deplină la toate palierele din societate. Și, cu toate acestea, omenirea suferă de o sete acută de pace, de o foame de nestăvilit după dreptate socială și de o dorință sinceră după echilibru, stabilitate și progres. Aceste idealuri sunt urmărite și de politică/politici, dar cum sunt ele urmărite în practică?
1. Război și pace în secolul al XX-lea
În demersul de a surprinde situația actuală a păcii, trebuie clarificat locul pe care îl au perceperea războiului și a păcii în secolul al XX-lea. Principalele războaie ale acestui secol au plecat de la anumite probleme de circumstanță rămase nerezolvate: situația Imperiului Austro-Ungar, măcinat de numeroase probleme cu caracter naționalist. Unele popoare din cadrul acestei formațiuni politice solancțiuni economice și sociale, numite embargo-uri, care devin adevărate nedreptăți sociale la adresa multor oameni nevinovați – populație civilă – care trebuie să sufere din cauza unor conducători politici naționali iresponsabili. Este suficient să ne amintim de sancțiunile aspre impuse Irakului în timpul și după Războiul din Golf, precum și evoluția rapidă a unor conflicte sociale și militare în țări precum Angola, Somalia, Coasta de Fildeș sau Kenya.
Pacea este o realitate fragilă și s-ar putea spune că este inexistentă, dacă o înțelegem ca pe o armonie deplină la toate palierele din societate. Și, cu toate acestea, omenirea suferă de o sete acută de pace, de o foame de nestăvilit după dreptate socială și de o dorință sinceră după echilibru, stabilitate și progres. Aceste idealuri sunt urmărite și de politică/politici, dar cum sunt ele urmărite în practică?
1. Război și pace în secolul al XX-lea
În demersul de a surprinde situația actuală a păcii, trebuie clarificat locul pe care îl au perceperea războiului și a păcii în secolul al XX-lea. Principalele războaie ale acestui secol au plecat de la anumite probleme de circumstanță rămase nerezolvate: situația Imperiului Austro-Ungar, măcinat de numeroase probleme cu caracter naționalist. Unele popoare din cadrul acestei formațiuni politice solicitau constant dreptul la autodeterminare, adică la stabilirea unui teritoriu care să se constituie ulterior ca stat suveran și independent. Această propunere, formulată deopotrivă de cehi, de sârbi, de croați; și mai puțin fervent, de românii transilvăneni, nu putea fi acceptată de conducerea Imperiului, care reprimase dealtfel sângeros orice mișcare naționalistă la Revoluția de la 1848. Motivul acestui refuz era legat de securitatea și unitatea Imperiului, care de altfel, pentru a contrabalansa puterea crescândă a Imperiului Țarist și a Franței, a încheiat în 1879 faimoasa alianță politică ce avea să fie cunoscută sub numele de „Tripla Alianță” sau „Puterile centrale”, în care a intrat și Imperiul Prusac (Germania) și Italia. În 1883, datorită originii germane a regelui Carol I al României, și țara noastră a devenit membră a acestei alianțe politico-militare. Această alianță avea un caracter defensiv: dacă, de exemplu, Rusia ar fi atacat Austro-Ungaria, atunci, celelalte țări membre aveau obligația de a interveni militar pentru apărarea respectivei țări atacate. În fața acestei realități politico-militare, Rusia, Franța și Anglia au încheiat și ele o alianță similar, denumită „Tripla Înțelegere” sau „Antanta”. Aceste două alianțe aveau să intre în conflict, iar Antantei avea să i se adauge Italia (în 1915), România (în 1916), Statele Unite ale Americii (în 1917), precum și alte țări, cu o contribuție nesemnificativă în Primul Război Mondial.
După încheierea Primului Război Mondial, problemele da natură naționalistă au reapărut, de data aceasta camuflate și de două ideologii opuse, dar la fel de periculoase: nazismul și comunismul. Pacea promovată de Societatea Națiunilor deși bine intenționată, nu a reușit să tempereze ceea ce avea să înceapă odată cu fatidica dată de 1 septembrie 1939…
După al Doilea Război Mondial, lumea a oscilat mereu între război (purtat acum și în manieră neconvențională, pe calea spionajului și a contra-spionajului, pe calea operațiunilor psihologice, pe cale de spionaj diplomatic și industrial etc.) și pace, așa cum s-a putut ea „menține”, tot cu ajutorul armelor și a unor presiuni cu caracter economic.
1.1. Cele două conflagrații mondiale
În panoplia conflictelor militare ale secolului al XX-lea, un loc deosebit îl ocupă cele două conflagrații mondiale (1914-1918; 1939-1945), cu mari pierderi umane, materiale și spirituale. Dincolo de ceea ce s-a petrecut pe câmpurile de luptă, dincolo de realitatea lagărelor de concentrare germane și sovietice din cel de-al Doilea Război Mondial, dincolo marile atrocități împotriva umanității, aceste două Războaie au creat premisa unei noi înțelegeri a identității omului ca persoană umană, care trebuie ocrotit, trebuie integrat în societate și trebuie orientat spre acele valori pe care trebuie să și le asume și care constituie pentru om o serie de drepturi inalienabile. Mai ales experiența dureroasă a celui de-al Doilea Război Mondial a constituit o urgentare a conturării acestor drepturi, care au fost adunate în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 septembrie 1948.
Această Declarația Universală a Drepturilor Omului este prezentată încă din „preambul”
ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se straduiască, având această Declarație permanent în minte, ca prin invățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor.
Așadar, avem de-a face cu un „ideal comun”, care se articulează în 29 de articole care promovează realitatea binelui comun și a drepturilor fundamentale la educație, la cultură, la credința religioasă, la protejarea vieții etc.
A fost nevoie de experiența dureroasă a războiului pentru a fi „cucerite” aceste drepturi? Istoria ne arată că aceste sacrificii cumplite nu au fost în zadar, ci au marcat începutul unei înțelegeri noi a omului, care nu mai este privit ca un bun de consum (obiect), ci devine perceput din ce în ce mai mult ca o persoană umană, cu drepturi inviolabile (subiect).
1.2. Pacea în contemporaneitate
După ce am lăsat Istoria să vorbească, este cazul să dăm spațiu și Bisericii, care nu poate rămâne indiferentă la suferințele membrilor neamului omenesc, ci și le asumă ca fiind ale sale (cf. GS 1).
Biserica înțelege pacea ca fiind o consecință a respectării binelui comun, prin care suntem chemați să înțelegem „ansamblul condițiilor de viață socială, care permit grupurilor și indivizilor să-și atingă mai din plin și mai ușor perfecțiunea” (GS 26; cf. GS 74; CBC 1906).
Astfel, printre alte consecințe care decurg din promovarea și respectarea binelui comun, putem remarca și faptul că
binele comun implică (…) pacea, adică o ordine dreaptă durabilă și sigură. El presupune deci ca autoritatea să asigure, prin mijloace oneste, securitatea societății și a membrilor ei. El întemeiază dreptul la legitimă apărare personală și colectivă (CBC 1909).
Mai mult, în gândirea Bisericii, pacea capătă o componentă spirituală deosebită. Astfel, potrivit CBC 2305,
pacea pământească este chipul și rodul păcii lui Cristos, „Domnul păcii” mesianice (Is 9, 5). Prin lemnul Crucii sale, El „a nimicit ura în trupul său” (Ef 2, 16) , i-a împăcat pe oameni cu Dumnezeu și a făcut din Biserica sa sacramentul unității neamului omenesc și al unirii lui cu Dumnezeu. „El este pacea noastră” (Ef 2, 14). El proclamă: „Fericiți făcătorii de pace” (Mt 5, 9).
Cu privire la război, Biserica recomandă, pe cât posibil, evitarea acestuia, dat fiind că „fiecare cetățean și fiecare guvernant este obligat să acționeze pentru evitarea războaielor” (CBC 2308).
Trebuie remarcat realismul Bisericii atunci când pot apărea situații de conflict care nu pot fi mediate pe cale diplomatică. Dacă se epuizează orice soluție pașnică de conflict, dacă există o reală primejdie de război, Biserica nu neagă dreptul guvernelor de a se apăra în fața unei agresiuni injuste (cf. GS 79).
Totuși, Biserica emite câteva condiții pentru ca un război să nu fie unul de agresiune, ci unul de apărare. Le găsim enunțate astfel:
Trebuie să fie examinate cu rigurozitate condițiile stricte ce justifică legitima apărare prin forța armată. O astfel de decizie, datorită gravității sale, e supusă unor condiții riguroase de legitimitate morală. Este nevoie ca în același timp:
paguba cauzată de agresor națiunii sau comunității de națiuni să fie de durată, să fie gravă și sigură;
toate celelalte mijloace de a-i pune capăt să se fi dovedit impracticabile sau ineficace;
să existe condiții de succes bine întemeiate;
folosirea armelor să nu atragă rele și dezordini mai grave decât răul care trebuie să fie eliminat. Puterea mijloacelor moderne de distrugere atârnă foarte greu în aprecierea acestei condiții.
Acestea sunt elementele tradiționale enumerate în doctrina numită a „războiului drept”. Aprecierea acestor condiții de legitimitate morală aparține judecății prudente a celor care poartă răspunderea binelui comun (CBC 2309).
2. Ideologiile politice și Biserica
Biserica a înțeles că trebuie să continue în decursul istoriei lucrarea începută de Cristos, și anume aceea de a reda acestei lumi speranța participării la învierea lui Cristos. Însă această lucrare se desfasoară într-un cadru temporal bine determinat, în sânul cetății pământești. În Biserica post-apostolică, în contextul dominației crude și autoritare a Imperiului Roman, mulți scriitori bisericești, ca Tertulian, sfântul Ciprian de Cartagina, Origene, au recurs la imaginea Babilonului infernal și a Ierusalimului ceresc. Ei vedeau acest imperiu ca și împăratie a Satanei. În ciuda acestei concepții, există și documente care afirmă identitatea creștinilor, care totuși trăiau în cetate cu ceilalți cetățeni și nu se diferențiau de aceștia nici prin teritoriu, nici prin limbă și obiceiuri. Ei nu locuiesc într-o cetate proprie, nici nu foloseau o limbă ezoterică, necunoscută, ci participau la toate activitățile specifice cetății.
În Biserica preconstantiniană, sub impulsul persecuției, creștinii formau Biserica într-un mod mai compact. În Biserica constantiniană, în regimul de alianța dintre Biserică și Stat, Bisericii îi aparțineau și evenimentele sociale. În timpul lui Constantin, Imperiul era văzut ca fiind un instrument providențial în planul mântuirii. Cu el, „dezvoltările providențiale ale Bisericii și ale Imperiului mergeau într-o unică direcție. Cultul Dumnezeului creștin se unea cu cultul din Roma aeterna”.
Angajarea creștinului în viața politică este o exigență etică a valorii adevărului care cheamă la coerența operativă. Este o datorie care îi implică pe toți. De exemplu, din viața sfântului Thomas Morus (1477-1535, a fost lord cancelar al Angliei și a scris lucrări despre apărarea religiei și buna guvernare a statului. A fost martirizat în timpul regelui Henric al VIII-lea, căruia i s-a opus desfacerii căsătoriei acestuia și este comemorat ca sfânt în Biserica Catolică la 22 iunie) se degajă o astfel de angajare, iar exemplul lui traversează secolele și vorbește oamenilor din toate timpurile despre demnitatea inalienabilă a conștiinței, în care, după cum amintește Conciliul al II-lea din Vatican, rezidă „nucleul cel mai tainic al omului și sanctuarul său, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri” (GS 16). De aceea, pentru această mărturie a primatului adevărului asupra puterii, mărturie dată până la sânge, Thomas Morus este venerat ca exemplu permanent de virtute morală. Pentru toți conducătorii de popoare, creștini și necreștini, figura sa este recunoscută ca izvor de inspirație pentru o politică ce se oferă cu totul în serviciul persoanei umane.
Exemplul lui Thomas Moras ne arată că misiunea de a guverna este, înainte de toate, un exercițiu de virtute umană și creștină. În fața acestei sacre datorii morale, acest om de stat englez și-a pus activitatea publică în serviciul persoanei, mai ales al celei sărace sau lipsite de apărare; a administrat controversele sociale cu un mare simț al echității; a protejat familia și a apărat-o cu o determinare extraordinară; s-a străduit în favoarea unei educații integrale a tineretului. Profunda sa detașare față de bogății și onoruri, umilința sa senină și jovială, cunoașterea echilibrată a persoanei umane, i-au dat forța interioară deplină care l-a susținut în fața chinurilor și a morții. Sfințenia sa a strălucit în martiriul său, dar a fost pregătită printr-o întreagă viață de muncă în slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui.
În zilele noastre, referindu-se la angajarea concretă a creștinilor în viața politică, Conciliul al II-lea din Vatican atrage, înainte de toate, atenția asupra transformărilor profunde în structurile și instituțiile popoarelor, ca urmare a evoluției lor culturale, economice și sociale. Aceste structuri exercită o deosebită influență asupra vieții comunității politice, mai ales cu privire la drepturile și obligațiile tuturor în exercitarea libertății cetatenești și în urmarea binelui comun, privitor la organizarea relațiilor dintre cetățeni și autoritatea publică (cf. GS 73).
Partidele politice, la rândul lor, sunt invitate să promoveze ceea ce este cerut de binele comun, care se construiește și cu ajutorul educației cetățenești și politice, în oferită în special tinerilor, pe care Biserica îi invită la angajare în viața socială. Creștinii laici angajați în politică sunt chemați să aibă în vedere binele comun și să „să însuflețească realitățile temporale cu spirit creștin și să se comporte în cadrul lor ca făcători de pace și de dreptate” (CBC 2442).
Totuși,
Biserica nu se confundă cu niciun partid politic sau cu vreo comunitate politică și nu este legată de vreun sistem politic. Lumea politică și Biserica sunt independente și autonome una față de alta în domeniul propru și ambele, deși în mod diferit, sunt „în slujba chemării personale și sociale a acelorași oameni”.
Deosebirea dintre religie și politică și principiul libertății religioase sunt două contribuții fundamentale ale creștinismului la mersul istoriei universale și la dezvoltarea culturii umane.
2.1. Edificare reciprocă?
Biserica nu vede în realitatea politicii un element negativ și dăunător la adresa ei. Ea consideră politica drept un bine social, la care sunt invitați să se angajeze toți creștinii și oamenii de bunăvoință, pentru promovoarea binelui comun, așa cum am văzut până acum.
Biserica știe că
sunt oameni care cred că o lume mai bună este posibilă. Sunt oameni care se angajează în schimbarea în bine a lumii prezente. Optimismul acestora, încrederea lor în bunătatea și viitorul lumii în care trăim, au ceva în comun cu Evanghelia lui Isus din Nazaret. După cum se știe, El a spus că împărăția lui Dumnezeu începe dar nu se termină aici pe pământ. Prin urmare, dacă oamenii politici ar asculta Cuvântul Domnului și ar iubi lumea într-un mod relativizat de credința eshatologică și teologică într-un Dumnezeu care este, care era și care vine, atunci s-ar putea să avem u doar o mai bună reprezentare politică, dar și o participare mai mare la viața politică, iar nouă tuturor să ne fie mai bine.
Totuși, Biserica este conștientă că realitatea politicii poate căpăta conotații contrare idealului politic propus de ea.
De aceea, vom vedea în ce măsură putem vorbi de o „împăcare” a Bisericii cu două mari ideologii contemporane, despre care nu se poate spune că au căutat o edificare reciprocă.
2.2. Biserica și nazismul
Pe fondul nemulțumurilor și al tensiunilor cauzate în Germania după Primul Război Mondial din cauza neacceptării colective a prevederilor Tratatului de Pace de la Versailles, pe scena politică germană apare în 1919 un mic partid, numit „Partidul Muncitoresc German”. Acesta se remarcă prin ideile sale naționaliste și antisemite, ceea ce atrage atenția unui agitator public, veteran al „Marelui Război”, numit Adolf Hitler, care schimbă și numele Partidului în „Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani”. Naționaliștii și sindicaliștii din acest partid voiau să introducă în conștiința colectivă germană ideea unei civilizații războinice, vitează și eroică, în care simțul pentru patrie era supra-exaltat. Această lume nouă urma să fie creată de o elită conștientă de datoriile ce-i revin, singura capabilă să conducă la luptă masele ce nu erau decât o turmă.
Tocmai în acest context trebuie plasată ideologia nazistă. Trebuie spus că aceasta îmbină două teorii: teoria fascistă, conform căreia unitatea națională nu poate fi realizată și menținută eel mai bine decât într-un stat totalitar dirijat de un partid cu un lider suprem (Führer), ce întruchipează voința națională, și teoria rasistă despre superioritatea popoarelor ariene, din care se subînțelegea că alte rase puteau fi cucerite în mod justificat sau complet eliminate.
Într-un Stat totalitar, cum a fost cazul Germaniei naziste în perioada 1933-1945, care pretindea control asupra credințelor religioase, legile însemnau ceea ce voia Partidul Nazist – unicul aflat în legalitate – să însemne. Exercitarea drepturilor religioase echivala cu o activitate „politică” ilegală din partea Bisericii. Școlile și publicațiile religioase au fost suprimate pentru că erau considerate a fi incompatibile cu doctrina Reich-ului. Aceasta însemna, desigur, că nimic, nici chiar legea divină, nu se putea situa deasupra politicii naziste. De exemplu, când Vaticanul și Episcopatul German au protestat împotriva unor astfel de măsuri evident anticreștine, răspunsul nu a întârziat să apară: „Nu avem de gând să mai tolerăm o astfel de sabotare a legilor Reich-ului… Concordatul nu dă libertate Bisericii Catolice să-i scutească pe membrii săi de respectarea legilor valabile pe întregul stat”.
Nazismul a avut un caracter antisocial. Nu se putea vorbi de „comunitate politică” și nici de libertate de exprimare, viața socială fiind bine controlată de malefica Gestapo („Poliția Secretă de Stat”) și de alte forțe polițienești aflate în subordinea SS-ului. Toată puterea Statului era concentrată în mâinile unui singur om, care cerea din partea tuturor cetatenilor o permanentă și completă mobilizare, spre „victora finală” împotriva comunismului.
Creștinismul, descris ca o alienare a rasei și lipsit de eroism, urma să fie înlocuit cu o pseudoreligiozitate, denumită Gottgläubigkeit. Un conglomerat de ideologii era oferit pentru a înlocui religia. Afirmând un cult al forței și al puterii, nazismul a negat toate valorile morale, revelându-se singur ca fiind un pur nihilism.
2.3. Biserica și comunismul
Comunismul care s-a pretins a fi o nouă civilizație, superioară celei capitaliste pe care a negat-o cu pasiune, a forțat sute de milioane de oameni de pe întreg mapamondul, dar într-un chip deosebit mai ales în țările central și est europene, să trăiască într-un univers închis, represiv și umilitor, bine controlat de poliții politice aservite Partidelor Comuniste naționale. Papa Ioan Paul al II-lea a demascat eroarea fundamentală a socialismului ca fiind una de natură antropologică, considerând că acest sistem totalitar îl privește pe om ca simplu element, ca pe o moleculă în organismul social, iar binele fiecăruia este subordonat funcționării mecanismului economic și social (cf. CA 13).
Ca și în nazism, comunismul nu admite existența altor partide „concurente”. Trebuie remarcat faptul că regimurile comuniste au căpătat contur în țări precare din punct de vedere economic, devastate adesea de fenomenul războiului civil, ruinate din punct de vedere social, cu populația uneori înfometată, cu toate sistemele de referință, toate instituțiile și structurile puterii spulberate în mai ales în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale. Cel de-al Doilea Război Mondial a adus cu sine multă ură, nedreptate, discriminare, egoism înverșunat, corupție și teroare, menținute mult timp în Uniunea Sovietică și în spațiul central și est european, care se constituie ca o adevărată rețea de state-satelit, controlate prin mari presiuni politice, economice și psihologice. În acest context sumbru „ideea comunistă a început să strălucească din ce în ce mai puternic, ca o stea în întuneric”. Nu după mult timp, în ochii multor victime de la acea vreme, comunismul a devenit unicul antidot la dramele sociale naționale.
Astfel, în mijlocul ruinelor și al dezolării, partidul comunist se prezenta drept singura forță capabilă să revoluționeze relațiile sociale și să răstoarne raporturile de putere, să pună capăt nedreptăților, să aducă pacea și bunăstarea pentru toți.
Cei care cădeau victime propagandei sau ignoranții, atribuiau comunismului toate virtuțile, deși în Manifestul Partidului Comunist era scris:
Comuniștii nu sunt un partid deosebit, opus celorlalte partide muncitorești. Ei nu au interese deosebite de interesele întregului proletariat(…) Scopul imediat al comuniștilor este același ca și al tuturor celorlate partide proletare: constituirea proletariatului ca clasă, răsturnarea dominației burgheze, cucerirea puterii politice de către proletariat.
Partidul Comunist se lăuda că poate înlătura orice oprimare naționalistă sau rasistă. E suficient să ne amintim cum propaganda comunistă făcea referință la grija lui Stalin pentru apărarea Uniunii Sovietice în timpul „Marelui răboi pentru apărarea Patriei” și la mobilizarea admirabilă a tuturor rușilor pentru atingerea acestui țel – eliberarea pământului rusesc de orice urmă de cotropitor german. Se amintea și de acțiunea Armatei Roșii în România, care a alungat pe nemți din Transilvania, eliberând teritoriul poporului român.
Adeptă a respectării identităților naționale, protectoare a populațiilor oprimate, întemeiate pe egalitate și dreptate, ideologia comunistă apărea – mai ales la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial – ca un vector priveligiat al democrației, căreia îi aducea un nou riviriment. Prin participarea la lupta împotriva regimurilor fasciste (implicarea în Războiul Civil din Spania din anii ’30, acțiunile subversive în mișcările de Rezistență anti-nazistă din diferite țări) comuniștii primiseră un brevet de parteneri ai democrației. De exemplu, guvernul comunist al lui Petru Groza, instaurat la 6 martie 1945, sub presiunea sovieticilor, era perceput ca o șansă de salvare națională, ca o mântuire pentru România. Regimurile comuniste înființate, implementate în Europa de Est, erau calificate drept „democrații populare”.
După război, omul nutrea o speranța nemărgintă, dublată de o dorința foarte mare de a participa activ la construcția unei lumi mult mai bune după război. A suferit mult de pe urma războiului: umiliri după înfrângere, deportări și încarcerări, învinovățiri că a supraviețuit. Astfel s-a dezvoltat în el un sentiment complex de spirit de luptă, revanșă sacrificiu. Omul era gata să se pună trup și suflet și necondiționat în slujba unei ideologii antifasciste în vederea unei noi societăți, drepte și democratice. Intrarea în partid, era privită pe atunci, de multe ori, cu aceeași fascinație ca și o convertire religioasă deoarece comunismul dădea imaginea unei societăți structurate sudate și întreprinzătoare.
Comunismul a știut să ofere oamenilor moderni „o teorie a salvării formulată în termeni de perfectă mundanitate”: capital, relații de producție, proletariat, mijloace de producție, contradicții de clasă, rezolvare violentă, autodepășire istorică – toate aceste concepte „erau citite în cheia mistică a salvării”. Marxismul a avut succes pentru că permitea atât păstrarea scopurilor salvării (căci promitea paradisul terestru), cât și menținerea crezului absolut al modernității, potrivit căruia orice existență reală trebuia să fie cu necesitate o realitate fizic-materială. Comunismul a avut succes pentru că el este, în esența lui, o religie laică, perfect adaptată instinctelor încă orientate religios ale omului „radical desacralizat al modernității”.
În Manifestul comunist Marx a reluat o serie de mituri arhaice și religioase pe care le-a prelucrat și le-a ordonat într-o structură corespunzătoare idealului său de transformare a societății. Mitul Vârstei este aur a stat în centrul ideologiei comuniste. Pe acest mit se bazau și celelalte mituri: mitul Salvatorului, întruchipat de proletariat sau de partidul comunist; mitul Revoluției, care se voia a fi un pas spre o regenerare socială și politică; mitul Unității, realuat doar în jurul partidului unic; mitul Șefului salvator, care era, de fapt, șeful partidului unic, la adresa căruia s-a dezvoltat un important cult al personalității; mitul Omului nou, cel care ar fi trebuit să interiorizeze și să acționeze în sensul normelor stabilite de etica ideologiei comuniste. Toate aceste sunt extrase din iudeo-creștinism. Spre exemplu, rolul profetic al proletariatului și lupta dintre Bine și Rău ar putea fi asociată cu conflictul apocaliptic dintre Cristos și Anticrist.
Prin mitul Vârstei de aur, comunismul a propus omului modern: egalitatea absolută, fraternitate absolută. Perioada anterioră instaurării comunismului, în viziunea omului nou, era aceea a unei exploatări continue a claselor dominante. Pentru o justiția socială adevărată doar statele socialiste comuniste ar fi „o insulă de egalitate și dreptate socială într-un ocean de inechitate”. „Ne imputați că vrem să desființăm exploatarea copiilor de către părinții lor? Recunoaștem această crimă.” Partidul Comunist își propune „de a desființa poziția femeii de simplă unealtă de producție” și „va dispărea comunizarea femeii, adică prostituția oficială și neoficială”.
Naționalismul și șovinismul burghez a fost considerat responsabil de toate marile conflicte, iar ideologia comunistă se considera singura care afirma egalitatea oamenilor indiferent de rasă, naționalitate, preconizând unirea tuturor popoarelor de pe întreg globul pământesc. Elaborarea acestui univers social excepțional, o țară invidiată de lumea întreagă, se baza pe încrederea totală în rațiune și cunoașterea naturală a omului nou. Se preconiza astfel, sfârșitul obscurantismului, care domnea anterior, prin punerea pe primul loc a științei și observației.
Ideologia comunistă se adresa omului modern, omul istoric prin excelnță. Spre deosebire de omul societății tradiționale pentru care doar timpul sacru avea semnificație, omul modern se știa și se voia creator de istorie. Omul modern se arată disponibil de a se pune în slujba ideologiei comuniste care făcea trimitere în mod necesar la viitor, care oferea povești, explicații și în egală măsură îndemnuri la acțiune. Partidul comunist garanta în mod solemn – putând fi totuși suspendate când erau folosite împotriva ordinii stabilite de partid – multe dintre drepturile și îndatoririle omului modern: votul universal și secret, egalitatea drepturilor, egalitatea sexelor, libertatea conștiinței, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirii, a asocierii, dreptul la petiție, inviolabilitatea persoanei, a domiciliului și corespondenței, dreptul la sănătate, separarea Bisericii de Stat.
„Comuniștii nu au promis o viață politică de tipul celei practicate în democrațiile parlamentare occidentale, ci o bună guvernare, o guvernare mai bună decât cea de care se arătase capabilă clasa politică tradițională”. Mulți oameni au căzut victime ale acestei propagande. De exemplu, în România numărul membrilor Partidului Comunist înainte de război era de aproape 1.000 de membri; în anul 1947, Partidul avea 710.000 de membri. A fost cea mai spectaculoasă creștere din istoria comunismului: de 710 ori a crescut ponderea comuniștilor față de perioada de dinainte de război.
Acum, Partidul Comunist era proclamat drept deținătorul adevărului universal. Comunismul a fost o concepție utopică, înrădăcinată în visul suprimării cu orice preț a proprietății private și în cel al construirii unui univers al egalității totale. Ideologia comunistă a urmărit să transforme individul într-o simplă rotiță din imensa mașinărie a despotismului feroce al partidului unic.
Pentru a ne face o idee cu privire la realitatea Bisericii în comunism, e suficient să parcurgem aceste statistici ale groazei cu privirela Uniunea Sovietică:
Diversele statistici care s-au făcut privind victimele persecuțiilor religioase arată un număr îngrozitor de mare de morți, pentru toate confesiunile din cuprinsul fostei URSS. În cazul Bisericii Ortodoxe, aceasta avea, conform anuarului din 1916, 147 de episcopi (în 1917 acest număr ajungând la 172), 117.915 membri ai clerului, 21.330 de călugări și 73.299 de călugărițe. Comisia pentru reabilitare instituită de patriarhatul de Moscova afirmă că până în anul 1941 au fost supuse represiunii, din motive religioase, 350.000 de persoane, dintre care 150.000 au fost arestate doar în 1937, și dintre acestea 80.000 au fost împușcate. În 1995, Comisia pentru reabilitarea victimelor represiunilor politice comunica cifra de aproximativ 200.000 de clerici ortodocși condamnați la moarte între 1917 și 1980. Doar între 1937 și 1938 au fost arestați 165.000 de preoți ortodocși, dintre care 105.000 au fost împușcați. Peste 300 de episcopi ar fi suferit de pe urma persecuțiilor și peste 250 au fost executați sau au murit în timpul detenției. Cert este că, în 1941, doar patru episcopi mai erau în activitate pe întreg teritoriul URSS. În ceea ce privește pe catolici, în 1926 nu mai rămăsese nici un episcop.
Nici lăcașurile de cult nu au avut o soartă mai bună. Înainte de revoluție existau aproximativ 50.000 de lăcașuri de cult ortodoxe. În 1939, doar 500 mai erau deschise. Politica lui Stalin de a folosi Biserica pentru stimularea sentimentelor patriotice a condus la redeschiderea, până în 1957, a 22.000 de biserici. Campania antireligioasă declanșată de Hrușciov în 1959 a condus din nou la închiderea a 12.000 de biserici. În 1985 rămăseseră 7.000 de lăcașuri de cult. Cele 1.025 de mănăstiri care funcționaseră înainte de 1917 au fost închise în cvasitotalitatea lor în anii care au urmat. În cazul catolic, dacă înainte de 1917 erau în Rusia 1.200 de biserici, în 1941, în condițiile în care fuseseră reocupate zone catolice precum Țările Baltice, doar două biserici mai funcționau.
Dacă la aceste cifre se adaugă victimele din rândurile protestanților, ale musulmanilor, budiștilor, evreilor și ale altor culte, se poate vorbi fără greșeală de un holocaust religios în fosta URSS. Imensa „luare de sânge“ pe care au operat-o bolșevicii nu a putut distruge viața religioasă, însă a slăbit considerabil capacitatea de rezistență a diverselor culte în fața tăvălugului comunist. După perioada marilor persecuții, organele de securitate sovietice se vor concentra pe o acțiune „preventivă“, de împiedicare a celor rămași fideli credinței de a forja mișcări care ar fi pus în discuție la modul serios ordinea atee instituită. Vor mai fi asasinate bine ticluite, procese-spectacol, dar metoda cea mai folosită a fost cea a internării în spitalele psihiatrice.
În fața acestor crime, în fața acestor dureri, ce atitudine avea să adopte Biserica Catolică? A rămas ea indiferentă față de aceste suferințe?
Vom vedea un răspuns în următoarele capitole, cu ajutorul papilor Pius al XII-lea și Ioan al XXIII-lea, apărători neobosiți ai drepturilor omului și apostoli ai păcii și i căldurii iubirii creștine într-o lume „înghețată” de ideologii contrare legii creștine și, nu în ultimul rând, chiar și celei umane.
3. Pacea în criză?
La începutul celui de-al treilea mileniu, mai mult decât în oricare altă epocă istorică, putem vorbi de „intrarea” păcii în criză în diferite regiuni de pe Glob, astfel încât putem vorbi de o anumită insecuritate globală, marcată constant de izbucniri ale nesiguranței și „sensibilității” securității naționale.
E suficient să ne gândim la situația din Ucraina, unde se fac mari presiuni sociale și unde, în regiunea Donețk, au loc conflicte armate menite să separe acest teritoriu de Ucraina, pentru a-l determina la o unire cu Rusia. În acest context, Ucraina a inițiat o apropiere mai mare de Uniunea Europeană, iar exemplul ei a fost urmat de Republica Moldova și de Georgia, care intenționează să semneze acorduri de asociere cu Uniunea Europeană la 27 iunie. Rusia nu a rămas indiferentă la aceste inițiative și a amenințat cu „măsuri de protecție” împotriva acestor state dacă aceste asocieri vor afecta economia rusă, așa cum se precizează într-un comunicat transmis de Mediafax.
Tot în contextul crizei ucrainene, Rusia „asigură” securitatea Crimeii cu o importantă flotă militară aeriană, așa cum se arată într-un comunicat transmis de Mediafax la 4 mai 2014. Astfel, „situația din Ucraina, «care se agravează de la o zi la alta, reprezintă pentru România cea mai mare provocare de securitate din ultimii 20 de ani»”, declara la 3 mai 2014 premierul României, Victor Ponta, într-un comunicat citat de Mediafax. Se înțelege că, cel puțin la nivel diplomatic, și țara noastră este atentă la evoluția evenimentelor din țara vecină, și chiar Statele Unite ale Americii sunt îndemnate să intervină în soluționarea conflictului ruso-ucrainean, deși președintele Obama a dat de înțeles că manifestă îngrijorare cu privire la tensiunile din Ucraina.
3.1. Provocări pentru societatea de astăzi
Omul este constituit ca „imagine și asemănare” (Gen 1, 26) a unui Dumnezeu pe care Sfânta Scriptură îl caracterizează ca fiind Iubire (cf. 1In 4, 16), partener privilegiat al unui Dumnezeu care îl cheamă la un raport de alianță (cf. Ex 19, 3-8; 24, 1-11; 34, 10-34), chemat la libertate (cf. Gal 5, 13), omul este mereu solicitat la o coerență în iubire în adevăr (cf. Col 3, 14; Ef 5, 1-2).
Cu viața sa, cu învățătura și exemplul său, Isus Cristos revelează omului sensul și valoarea marelui dar al libertății. Istoricii recunosc că libertatea este o cucerire a creștinismului, deoarece înainte de creștinism libertatea nu era un drept al tuturor, un dar originar și de nesuprimat al persoanei umane, ci un privilegiu acordat doar unora și fundamentat pe putere, pe bogăție sau rasă; pe când
Cristos aduce omului libertatea ce se bazează pe adevăr și eliberează omul de ceea ce-l limitează, diminuează și aproape rupe chiar de la rădăcină, în sufletul omului, în inima sa, în conștiința sa această libertate. O asemenea minunată dovadă au dat-o și continuă să o dea aceia care, datorită lui Cristos, au ajuns la adevărata libertate și au manifestat-o chiar și în condiții de constrângere exterioară (RH 12).
Cu toate aceste daruri pe care omul le primește din partea Creatorului său, nu este o noutate constatarea că trăim într-o lume din ce în ce mai complexă și complexată, din ce în ce mai „nemulțumită”, din ce în ce mai doritoare să cunoască realitatea înconjurătoare, dar și alte realități, neexplorate încă de spiritul uman, sau cunoscute doar în parte. Printre aceste realități, cunoscute parțial, putem identifica și realitatea păcii.
Toate descoperirile, inovațiile, tot ceea ce fascinează și surprinde neîncetat rațiunea și inteligența spiritului uman trebuie comunicate, adică transmise, oferite pentru binele și progresul întregului neam omenesc. Însuși procesul transmiterii este o realitate în continuă dezvoltare, un fapt cultural.
Astfel, și pacea devine fapt cultural. Ori, ca fapt cultural, pacea se comunică printr-un limbaj propriu. Limbajul este calitatea obiectului destinat cunoașterii de a se comunica și de a fi comunicat, adică acea cale de ieșire la lumină, de revelare a datului cunoașterii. Noi, oamenii, ne facem cunoscuți prin limbaj; gândirea, sentimentele, achizițiile personale în câmp cognitiv, tot ceea ce îl definește pe om ca atare se face cunoscut prin limbaj. Am spune că însuși omul este un fapt cultural și totodată provocarea prin definiție pentru societatea de astăzi, deoarece cultura și întregul ei parcurs prin istorie este generată de oameni care au dorit și doresc în continuare, cu sinceritate și acribie, să contribuie la dezvoltarea spirituală a societății, iar fără pace, această dezvoltare devine lipsită de echilibru și de raportarea realistă la mediul înconjurător. Iar limbajul păcii aduce la suprafață cele mai intime realități ale omului, cele mai profunde însușiri și calități ale firii sale, ceea ce îl unește cu ceilalți semeni și îl face să devină un comunicator autentic al virtuților sociale, printre care cea mai importantă este caritatea.
Cea mai mare provocare pentru societatea de astăzi este omul însuși, pilonul de bază al acesteia. Cu cât omul se va înțelege mai mult pe sine și se va raporta la acele valori ale legii morale naturale sădită în inima sa de Dumnezeu, cu atât el va fi capabil și de construirea unei păci fraterne și autentice.
3.2. Provocările terorismului
Omul, „ștergând” din viață orice referință la Dumnezeu și creație, își proclamă autonomia totală, raportându-se la valori umane, adică stabilite de rațiunea sa și se gândește la instituțiile vieții civile și la legi în optica unui pluralism de gândire tot mai mare, în baza căruia crede că își poate asuma orice drept. Orice lucru este pus în discuție și se acceptă puncte de vedere și soluții dintre cele mai diverse, inclusiv în ceea ce privește guvernarea justă și relațiile cu cei din jur. Asistăm la o adevărată „descompunere socială”, mai ales în statele sărace, unde – paradoxal – comerțul cu armament este înfloritor și liber, iar viața devine din ce în ce mai periclitată.
Pluralismul de acțiune a omului contemporan a modificat și conceptul de război, adăugându-i forme noi. Printre formele ne-convenționale contemporane de război se remarcă în chip deosebit terorismul. Rădăcina antropologică a acestui flagel vine din profunzimea inimii omului, dacă ne gândim că avem de-a face cu oameni care „terorizează” și cu oameni „terorizați”, adică înfricoșați de faptele celor dintâi. Etimologic, termenul de „terorism” provine din latinescul terror, care înseamnă „teamă”, „frică”. Așadar, terorismul este exprimarea unei frici interioare, a unei presiuni psihice prezentă în ființa celor care practică terorismul. Și dacă ne gândim la comportamentul teroriștilor, la fizionomia lor (cu greu sunt dispuși la negocieri, sunt dispuși la violență, au o atitudine antisocială etc.) înțelegem că aceste persoane exprimă o mare frică, dar o frică nesănătoasă, generată de obsesia dominației politice din partea unor puteri sau de diferite nemulțumiri cu caracter economic sau social.
Prin folosirea sistematică a terorii în dorința atingerii unui scop politic, terorismul devine un act camuflat de comunicare, ecoul mediatic al actelor teroriste fiind astfel un factor esențial pentru înclinarea raportului de forta între atacatori și puterea politică (guvernul unei țări sau instituții internaționale).
Această formă de agresiune are în vedere lupta pentru așa-zisa libertate, pentru binele celor marginalizați, deși tocmai aceștia cad adesea victime terorismului.
Terorismul internațional a devenit plaga cea mai dureroasă a lumii contemporane. Întâlnit sub multiple forme, acesta provoacă instabilitate și teamă. Teroriștii sunt persoane care își îndreaptă ura împotriva celor nevinovați, motivația care precede actul terorist corelându-se cu idealuri abstracte și valori absolute. Sentimentul vinovăției față de victimă este înlocuit cu cel al împlinirii unei „datorii de credință”. Teroristul se consideră un instrument al justiției și, în numele acesteia, ucide. Terorismul nu are chip. El este pretutindeni și nicăieri. Oricine poate fi victima unui atac terorist.
Analiștii acestui fenomen au remarcat o anumită gândire a teroristului care vede în acțiunea sa un gest de sacrificiu în numele unor valori apreciate mai ales în țările marginale din punct de vedere socio-economic:
Analiza cauzelor care stau la baza actelor teroriste evidențiază o retorică uniformă, o psihologie particulară și o logică aparte. Este o retorică polarizată și absolutistă, axată pe ideea „noi contra lor”. Noi, cei angajați în lupta pentru libertate, și ei, ca materializare a răului. Prin urmare, teroristul se autodefinește ca victimă, ca sacrificat în numele unor cauze sau idealuri nobile, ca luptător pentru libertate și justițiar social, etnic sau economic.
Terorismul rămâne o provocare și pentru țara noastră. După atentatele de la 11 septembrie 2001, România s-a implicat și continuă să se implice în războiul global antiterorist, purtat de Coaliția Nord-Atlantică împotriva insurgenților irakieni și afgani.
Concluzie
Acest prim capitol s-a dorit a fi o conturare generală a conceptelor de război și pace, așa cum au fost percepute mai ales în secolul al XX-lea.
Și întrucât pacea și/sau războiul depind de factorul politic, am considerat oportun să vedem viziunea Bisericii cu privire la pace, la război și la politică. Aceste realități umane sunt citite cu ochii credinței și pot fi conjugate astfel: pacea este rod al binelui comun (cf. CBC 1909), acest bine comun este promovat și realizat de politică (cf. CBC 1910), iar războiul este o apărare a acestui bine comun și implicit a păcii, dar numai dacă are componenta unui război just de apărare, care are loc doar după ce s-au epuizat toate căile legale de acțiune și mediere (cf. CBC 2308-2310).
Așadar, după tot ceea ce am tratat în acest prim capitol, putem să afirmăm că lumea în care trăim este o lume trepidantă, o lume aflată în continuă schimbare. Schimbarea poate fi pozitivă dacă se asumă trecutul, dacă se înțeleg lecțiile istoriei și dacă se caută cu adevărat ca în deciziile care conduc la pace sau la război să fie luate în calcul și valorile drepturilor universale ale omului și patrimoniul binelui comun.
capitolul ii
Pacea în magisteriul papei Pius al XII-lea
Introducere
Viitorul papă Pius al XII-lea – cu numele laic de Eugenio Pacelli – s-a născut la Roma, la 2 martie 1876, într-o familie devotată slujirii papale, din părinții Filippo Pacelli și Virginia Graziosi. Eugenio, nerăbdător să ajungă preot, a studiat teologia la Seminarul „Capranica”, însă sănătatea sa a cedat și a fost silit să părăsească seminarul. Papa Leon al XIII-lea i-a permis lui Pacelli să locuiască în familie pe perioada completării studiilor și astfel Pacelli a ajuns preot în 1899, fiind hirotonit la 2 aprilie în același an.
Eugenio și-a început activitatea preoțească îmbinând munca parohială cu studiul profesional. Și-a luat licența în Drept canonic și civil la Universitatea Apollinaris. Cardinalul Rampolla, văzându-i talentul, l-a luat pe Pacelli în Secretariatul de Stat al Vaticanului. Papa Pius al X-lea l-a făcut monsenior și i-a încredințat misiunea titanică de a recodifica dreptul canonic. În timpul primului Război Mondial, Pacelli a dobândit o experiență prețioasă ajutându-l pe papa Benedict al XV-lea și pe cardinalul Gaspari în eforturile lor umanitare.
În 1917 papa Benedict al XV-lea îl trimite pe Pacelli nunțiu la München pentru a continua planurile de pace ale papei. Deși Pacelli a izbutit să obțină o întrevedere cu Împăratul, aceasta nu a dat nici un rezultat, iar Germania a căzut în 1918. „Revoluția roșie“ a măturat orașul München, iar Pacelli a putut să guste amara viață sub semnul secerei și a ciocanului. „Roșii“ l-au amenințat de mai multe ori, dar el a reușit să-i domolească. Odată, o mașină de gangster a trecut în viteză prin fața casei lui distrugând-o cu focuri de armă. A ieșit în fața unei mulțimi de comuniști care voiau sa intre în ambasada Vaticanului și ferm pe poziție le-a interzis accesul afirmând că teritoriul ambasadei este inviolabil conform legilor internaționale. Mulțimea s-a retras intimidată. Atunci când s-a stabilit „Republica de la Weimar”, papa Benedict a înființat o nunțiatură la Berlin și l-a trimis pe Pacelli primul nunțiu. El s-a înțeles bine cu germanii și i-a părăsit cu regret în 1929 când a fost creat cardinal. În anul următor l-a succedat pe bătrânul cardinal Gaspari la secretariatul de Stat. Puțini papi au călătorit atât de departe ca Pius al XII-lea, el fiind primul papă care a vizitat Statele Unite, vizită pe care a făcut-o în perioada carierei sale diplomatice dinaintea alegerii ca papă. Tot în cadrul misiunilor diplomatice papale, el a călătorit și în Franța (1935,1937), Ungaria (1937). În viața sa, mai ales în timpul pontificatului său, el a căutat să fie un apostol al păcii, așa cum vom încerca să vedem în acest capitol.
De altfel, la alegerea ca Papă și-a ales ca motto aceste cuvinte: Pax est opus justitiae („Pacea este lucrarea dreptății”). Marele scop al noului Papă, după cum avea să declare la scurt timp după inaugurarea solemnă a pontificatului său (12 martie 1939) a fost salvarea păcii.
1. Pacea – fundamentul societății
În zilele noastre se vorbește despre pace din ce în ce mai mult, semn că societatea caută această valoare și că o apreciază. Foarte mulți dintre oamenii politici ai zilelor noastre vorbesc, cu sau fără știință, despre acest termen – pace – atribuindu-i sensuri dintre cele mai diverse. Chiar și dictatorii caută o „pace” în regimurile lor totalitaritariste. Trăim așadar, într-o ambiguitate totală cât privește importanța acestei realități profunde, specifice omului răscumpărat de Cristos.
1.1. Pacea se construiește pe dreptate
Conflictele militare, atentatele teroriste și nedreptățile sociale fac să se prăbușească și speranțele de pace care răsar în diferite colțuri ale lumii. Tocmai zonele sărace ale lumii „au devenit locuri ale disperării și vatră a violenței”. Pacea se constituie și, de fapt, există atunci când fiecare lucru este la locul cuvenit și când se stabilește un raport ordonat și armonios între realitățile care fac parte dintr-o anumită lume. Ea se stabilește prin înțelepciunea ordonatoare și se păzește în iubire, având ca pilaștri dreptatea, adevărul și libertatea.
Nestatornicia inimii omului dă naștere la multe dorințe, la multe planuri care adesea intră în conflict cu adevăratul bine al omului. Dorințele omenești aduc neliniște, însă cea mai profundă dorință a omului – dorința de Dumnezeu „pune totul în ordine” și produce, așadar, pacea. Când Dumnezeu este prezent, totul este în pace.
Cine este stăpânit de iubire este o creatură care nu numai gustă pacea în sine, ci este constructor de pace în jurul său. Pe acest constructor de pace îl proclamă Isus fericit. Așadar, nu numai cel care se bucură de ea, ci cel care o oferă, o apără, o păstrează pentru ceilalți. Iar acesta este cel care posedă în sine o pace atât de profundă, încât nimic nu o poate tulbura, nici măcar cei care caută toate pretextele pentru a-l face să se mânie ca să se poată certa. Această pace este însăși pacea lui Dumnezeu. Făcut una cu el în iubire, devii loc al imaginii și împărtășirii sale, un adevărat fiu al său.
Sfântul Paul ne învață explicit că Isus „este pacea noastră” (Ef 2,14). Pacea, așadar, nu este un lucru, un sistem, un proiect (pentru care cineva se face garant, poate… cu forța!), pacea este o Persoană, iar eu ajung la ea în Întâlnire, în adeziune și în ascultare față de el. Așadar, făcătorul de pace este acela care devine tot mai mult ca Isus, care se construiește ca „fiu al lui Dumnezeu”. Iată de ce numai fiii pot fi în totalitate făcători de pace și de ce făcătorii de pace „vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu” (Mt 5,9).
Dacă Isus este pacea noastră, atunci înseamnă că ea va fi tot mai adevărată și mai stabilă, pe măsură ce el devine și rămâne realmente unicul mijlocitor al tuturor relațiilor, chiar și al celor mai exclusive și absorbitoare, care, tocmai din această cauză, adesea pretind să fie considerate ca absolute și definitive. De aceea însă, pacea, adevărata pace, cea care rezistă la toate asalturile, trebuie să fie câștigată. Trebuie să luptăm pentru pace. Este cu totul altceva decât bunătate rău înțeleasă și compromisuri! „Nu am venit să aduc pace, ci sabie” (Mt 10,34-36), spune Domnul, iar pacea pe care ne-o dă el (In 14,27) este rodul unei lupte mortale. El, amintește din nou, sfântul Paul, a construit pacea „prin crucea prin care a nimicit ura” (Ef 2,16). Aceeași soartă este rezervată celui care vrea să-l urmeze (Mt 16,24), deoarece „nu este discipolul mai presus decât învățătorul”(Mt 10,24). Isus a fost explicit: „Cine nu este cu mine este împotriva mea” (Mt 12,30) și „oricine mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega și eu înaintea Tatălui meu” (Mt 10,33).
Toate acestea vor comporta o luare de poziție precisă (Mt 10,37-39), cu diviziunile, luptele și persecuțiile care urmează (Mt 10,16-36). Nu este ușor să-l accepți pe Isus ca unică valoare a vieții și să vezi totul, absolut totul, numai prin el și prin prisma intereselor sale. Acest lucru cere identificarea supremă a iubirii. De aceea, fericirea făcătorilor de pace este legată de perfecțiunea carității.
Aceste adevăruri ne sunt amintite și de papa emerit Benedict al XVI-lea, în Mesajul său de Crăciun din anul 2012:
În Isus, născut la Betleem din Fecioara Maria, într-adevăr mila și adevărul s-au întâlnit, dreptatea și pacea s-au îmbrățișat; adevărul a răsărit din pământ și dreptatea a coborât din ceruri. Sfântul Augustin spune cu o fericită concizie: „Ce este adevărul? Fiul lui Dumnezeu. Ce este pământul? Trupul. Întreabă-te de unde s-a născut Cristos și ai să vezi de ce adevărul a răsărit din pământ… adevărul s-a născut din Maria Fecioara” (En. in Ps. 84,13). Și într-un discurs despre Nașterea Domnului afirmă: „Prin această sărbătoare care vine an de an noi celebrăm așadar ziua în care s-a împlinit profeția: Adevărul a răsărit din pământ și dreptatea a coborât din ceruri'. Adevărul care este în sânul Tatălui a răsărit pe pământ ca să fie și în sânul unei mame. Adevărul care susține lumea întreagă a răsărit din pământ ca să fie ținut de mâinile unei femei… Adevărul pe care cerurile nu sunt în îndeajuns să-l cuprindă a răsărit din pământ ca să fie depus într-o iesle. În beneficiul cui un Dumnezeu atât de sublim s-a făcut atât de smerit? Cu siguranță cu niciun câștig pentru sine, dar cu mare folos pentru noi, dacă credem” (Sermones,185,1).
„Dacă credem”. Iată puterea credinței! Dumnezeu a făcut totul, a făcut imposibilul: s-a făcut trup. Atotputernicia sa de iubire a făcut ceea ce depășește cu mult înțelegerea omului: Infinitul s-a făcut copil, a intrat în omenire. Și cu toate acestea, acest Dumnezeu nu poate intra în inima mea dacă eu nu-i deschid ușa. Porta fidei! Ușa credinței! Am putea să fim înspăimântați de această atotputernicie a noastră inversată. Această putere a omului de a se închide față de Dumnezeu poate să ne înspăimânte. Dar iată realitatea care alungă aceste gânduri întunecoase, speranța care învinge teama: adevărul a răsărit! Dumnezeu s-a născut! „Pământul și-a dat roadele sale” (Ps 67,7). Da, există un pământ bun, un pământ curat, liber de orice egoism și de orice închidere. Există în lume un pământ pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru a veni să locuiască între noi. O locuință pentru prezența sa în lume. Acest pământ există, chiar și astăzi, în 2012, din acest pământ a răsărit adevărul! De aceea în lume există speranță, o speranță demnă de încredere, chiar și în momentele și în situațiile cele mai grele. Adevărul a răsărit aducând iubire, dreptate și pace.
Astfel, adevărata pace vine numai de la raportarea omului la Cristos, cel care restaurează toate căutările inimii umane și le orientează spre binele personal și comunitar dorit de Dumnezeu încă de la început. Papa Pius al XII-lea a înțeles și el această realitate. De aceea, proaspăt ales în Scaunul lui Petru la 2 martie 1939, ca al 260-lea papă din istorie, el beneficia de o vastă experiență diplomatică fiind privit ca un papă filo-german și totodată ostil ideologie naziste; s-a exprimat imediat în favoarea unei păci adevărate și durabile, în cadrul primului său discurs către cardinali:
Îi invităm pe toți oamenii să facă pace în conștiințele lor; liniște în prietenia cu Dumnezeu; pace în familiile lor, unite și învigorate de iubirea sfântă a lui Cristos; și, în sfârșit, să fie pace între națiuni, printr-un schimb de asistență fraternă, colaborare amicală și înțelegere cordială, din dragoste față de interesul unei adevărate mari familii umane, sub ochiul și sub ocrotirea divinei Providențe. În aceste ore dificile și îngrijorătoare, în care atâtea greutăți stau în calea păcii care corespunde celei mai profunde dorințe a inimilor oamenilor, înălțăm o specială rugăciune Domnului pentru toți aceia care au înalta cinste și greaua povară de a călăuzi popoarele pe calea prosperității și a progresului.
În lunile premergătoare izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, papa Pius al XII-lea a făcut mai multe încercări pentru evitarea războiului. La 20 aprilie 1939, fiind convins că cea mai prețioasă contribuție pe care o putea da cauzei păcii este aceea a rugăciunii, papa a lansat mai multe rugăciuni pentru pace, iar din luna mai a aceluiași an, Vaticanul a urmărit cu interes evoluția relațiilor diplomatice dintre Germania și Italia, care au semnat la Berlin Pactul de oțel, un tratat de cooperare militară cu caracter defensiv și de ajutor reciproc. Cu ocazia semnării acestui tratat, Italia a declarat că nu este gata să se angajeze în război înainte de anul 1943.
Un tratat similar a fost semnat de către Germania și cu Uniunea Sovietică, la 23 august 1939, iar la 14 august 1939, diplomația italiană era convinsă că germanii masau trupe la granița cu Polonia și erau gata de război. În fața acestei realități, observând și ezitările diplomatice ale puterilor occidentale, pe calea undelor radio, papa a încercat să trezească speranța pentru pace în lume, afirmând, la 24 august, că, de fapt, „cu pacea nimic nu este pierdut, cu războiul poate fi pierdut totul”. Apelul a fost reînnoit la 31 august același an, dar în zadar, a doua zi a început cea mai mare tragedie din istorie.
Pentru Pius al XII-lea,
condițiile păcii în dreptate pentru omenire constau în restituirea valorii personalității umane și a scopurilor sale. Omul trebuie reașezat în locul cuvenit, așa cum a fost stabilit de Creator. Pe baza profundă și de neclintit a legii naturale, reflecție a legii veșnice, omul trebuie salvat și respectat în virtutea drepturilor și datoriilor imprescriptibile pentru care el este în centru.
1.2. Războiul poate fi just?
Biserica, dorită de Cristos ca realitate a Împărăției lui Dumnezeu inserată în istoria acestei omeniri, s-a văzut nevoită să clarifice, în lumina Evangheliei, toate aspectele care sunt prezente în societate, printre care se numără și cel al lumii militare, cu tot ce înseamnă ea.
Biserica recunoaște dreptul statelor de a se apăra legitim în cazul unei agresiuni militare nejustificate.
Generalul chinez Sun Tzî (secolul al VI-lea î.Cr.), în renumita sa lucrare Arta războiului a perceput fenomenul războiului ca fiind „o problemă de importanță vitală pentru stat, domeniu al vieții și al morții, calea spre supraviețuire sau spre nimicire”. Mai târziu, când fenomenul conflictelor militare a căpătat alte contururi, s-a schimbat și ceea ce se numește „filosofia războiului”.
În sfera dreptului militar, teoria războiului just reprezintă suma de condiții în care recurgerea la război este legitimă din punct de vedere moral (jus ad bellum), dar și regulile de comportament moral în cadrul acțiunilor armate (jus in bello). Printre condițiile propuse ca justificând recurgerea la război se numără: războiul să fie just (cu alte cuvinte, să constituie o legitimă apărare față de un atac sau de amenințarea unui atac armat iminent), autoritatea care își asumă inițierea războiului să aibă competența de rigoare, toate alternativele pașnice să fi fost epuizate și să existe o speranță rezonabilă de succes.
Una din cele două condiții importante pentru un comportament just de război este ca forța armată lansată în conflict să fie „proporțională” cu cauza justă pe care războiul se presupune că o servește (în sensul că răul generat de război să nu fie mai mare decât binele pe care îl reprezintă cauza justă). A doua cere să se facă o discriminare între personalul militar și cei nevinovați (civilii noncombatanți) care nu trebuie uciși.
În secolul al XX-lea s-a constatat o schimbare a modului de purtare a conflictelor militare, iar această schmbare este legată de dezvoltarea armelor nucleare, biologice și chimice (a căror utilizare încalcă condițiile de proporționalitate și discriminare, deoarece aceste arme produc multe victime și în rândul civililor) și de apariția „intervențiilor umanitare” împotriva acțiunilor de genocid și a altor crime comise între granițele unui singur stat, așa cum este cazul „operațiunilor de menținere a păcii”.
Papa Pius al XII-lea a fost conștient că marele conflict care tocmai începuse la 1 septembrie 1939 este unul departe de a fi just. De aceea, după încercările eșuate de a convinge liderii politici ai timpului să ajungă la o împăcare, papa emite la 20 octombrie 1939 prima sa scrisoare enciclică – Summi Pontificatus – în care erau condamnate din nou erorile politice ale timpului și erau reafirmate unitatea fundamentală a neamului omenesc, drepturile familiei și misiunea maternă a Bisericii, precum și datoria laicilor față de societate și binele acesteia. Prin acest document papa Pius al XII-lea se arată ca un păstor atent la problemele timpului său, doritor de restaurarea păcii în adevăt și de purificarea societății de acele acele erori opuse binelui comun și idealului de progres și fericire propus de Biserică.
Acest document merge la originea tulburărilor profunde care au declanșat războiul și afirmă că
Rădăcina profundă și ultimă a relelor pe care le deplângem în societatea modernă este negarea și refuzarea unei norme de moralitate universală, atât în viața individuală, cât și în viața socială și în relațiile internaționale; ignorarea și nerespectarea legii naturale. Legea naturală își are fundamentul în Dumnezeu, creatorul atotputernic și părintele tuturor, legislatorul suprem și absolut, judecătorul atotștiutor și drept al acțiunilor umane.
Acolo unde este refuzată dependența drepturilor omului de dreptul divin, unde nu se face apel decât la o nesigură idee de autoritate pur pământească și se revendică o autonomie întemeiată numai pe o morală utilitară, acolo același drept uman își pierde pe drept în aplicarea ei cea mai gravă forță morală, care este condiția esențială de a fi recunoscută și pentru a pretinde sacrificii.
Pius al XII-lea vede în război, dincolo de ceea ce presupune o asemenea situație („moment de mare sărăcie”), o ocazie ocazie de convertire și de promovare a valorilor creștine și de reevaluare a nevoilor prezentului.
În enciclica Summi Pontificatus, Pius al XII-lea și-a exprimat explicit consternarea cu privire la uciderea civililor în timpul invaziei germano-sovietice din Polonia și și-a exprimat speranța pentru restabilirea unui echilibru în această țară. Naziștii și sovieticii au început o persecuție a Bisericii Catolice din Polonia. În aprilie 1940, Vaticanul a informat guvernul american că eforturile sale de a oferi ajutor umanitar au fost blocate de către germani și că Sfântul Scaun a fost forțat să caute canale indirecte, prin care să direcționeze ajutorul său.
Unii critici ai lui Pius al XII-lea au evaluat politica acestui papă ca fiind una de refuz a cenzurării invaziei și anexării Polonia. Aceste acuze devin absurde în fața următoarelor cuvinte, pline de compasiune și realism, ale papei Pius al XII-lea:
Sângele a nenumărate ființe umane, chiar non-combatanți, ridică un plâns jalnic dintr-un popor, cum este cel al dragii noastre Polonii, care, pentru fidelitatea sa față de Biserică, pentru serviciile sale în apărarea civilizației creștine, scrise cu caractere de neșters în analele istoriei, are dreptul de a primi o simpatie generoasă și frățească din întreaga lume, în timp ce așteaptă, bazându-se pe puternica mijlocire a Mariei, Ajutorul Creștinilor, ora de o înviere în armonie cu principiile dreptății și păcii adevărate (Summi Pontificatus 106).
2. Pacea în Radiomesajele de Crăciun
Date fiind condițiile din ce în ce mai dramatice ale războiului, Papa Pius al XII-lea a transmis în acei ani tulburi, cu ocazia Nașterii Domnului – sărbătoare a vieții și a speranței – radiomesaje destinate tuturor oamenilor, mai ales aceora încercați de drama războiului. Aceste mesaje sunt deosebit de valoroase și reflectă spiritul unei epoci încă nedeslușite pe deplin.
Mesajul transmis prin intermediul radioului de Papa Pius al XII-lea cu ocazia Crăciunului din anul 1944, este unul dintre cele mai importante texte ale învățăturii sociale a acestui Papă, și este, probabil, cel mai important document în istoria doctrinei sociale a Bisericii cu privire la problema democrației. Doctrina socială contmporană, emisă de către Papa Leon al XIII-lea și reafirmată la Conciliul al II-lea din Vatican reiterează faptul că Biserica nu impune nicio formă de guvernare, dar își rezervă dreptul de a analiza toate ideologiile politice și să precizeze pentru fiecare dintre acestea condițiile de legitimitate. În radiomesajul de Crăciun emis în 1944 – mai ales în prima sa parte – Papa Pius al XII-lea distinge „adevărata” democrație, în conformitate cu doctrina socială a Bisericii, care se opune democrației false și nelegitime, care, din păcate, a prevalat de multe ori în lumea modernă; în a doua parte a mesajului a transmis apeluri – în timp ce se apropia de sfârșit cel de-al Doilea Război Mondial – și a emis câteva concepte importante cu privire la tema păcii.
Într-un moment în care „tendința democratică este investită de popoare și devine pe scară largă asumată prin vot și consimțământ”, Papa Pius al XII-lea subliniază, în primul rând, citându-l pe Leon al XIII-lea, că în conformitate cu învățăturile Bisericii nu este interzisă asumarea de către guverne a unei formule politice populare și temperate, cu referință la doctrina catolică despre originea și utilizarea puterii publice și că Biserica nu experimentează și nu este de acord cu oricare dintre diferitele forme de guvernare, exceptându-le pe acelea potrivit cărora ele își asumă condiția pentru el să caute bunăstarea cetățenilor. Democrației, Pontiful, îi recunoaste diferite forme, unele legitime și în conformitate cu doctrina socială a Bisericii și altele nelegitime. Pentru a distinge diferitele forme, Papa Pius al XII-lea analizează situația din diferite tipuri de democrație, în primul rând, și apoi conducătorii celor guvernați.
Pentru cei guvernați într-o democrație, Papa Pius al XII stabilește distincția fundamentală între oameni și masel. Textul este unul dintre cele mai des citate și cel mai important al magisteriului social al Papei Pius al XII-lea și merită să fie citat în întregime:
Oamenii și mulțimea fără formă, sau, așa cum s-a spus, „masă” sunt două concepte diferite. Oamenii care trăiesc și se deplasează au propria viață; masa este în sine inertă, și nu poate fi deplasată din exterior. Oamenii care trăiesc în plinătatea vieții societății pe care o compun, fiecare dintre ei – în locul său și în felul său – este o persoană conștientă de responsabilitățile sale și de propriile convingeri. Masa, cu toate acestea, așteaptă un impuls din exterior, este o jucărie ușor de manevrat în mâinile oricui exploatează instinctele și impresiile, gata să urmeze, din timp în timp, astăzi acest steag, mâine altul. Din viața exuberantă, din viața reală a oamenilor se asumă ceva difuz, un material bogat este asumat abundent în stat și toate organele sale, maselor fiindu-le infuzate cu forță reînnoită și neîncetat gradul de conștientizare a responsabilității sale, adevăratul sens al binelui comun. Forța elementară a maselor, abil manipulate și folosite, se poate utiliza, de asemenea, de stat; ca o ambiție în mâinile unuia sau al mai multora, tendințele egoiste care au fost grupate în mod artificial de către stat pot de multe ori, cu sprijinul maselor, să fie reduse la nu mai mult decât o simplă mașină de impunere a voinței sale pentru cea mai mare parte a oamenilor concreți: interesul comun este și el grav afectat pentru o lungă perioadă de timp, iar rana este de foarte multe ori deznădăjduit de rea în cazul în care statul este unitatea organică și principiul de organizare al unui adevărat popor , rezultă că masa este inamicul principal al democrației adevărate. Adevărata democrație respectă o limită interioară, libertatea indivizilor, familiilor și asocierea lor spontană, iar în scopul de a se conforma cu această limită trebuie să se refere la un popor și nu la o masă. Democrația adevărată promovează un spirit de comunitate și fraternitate, și ca o caracteristică (care se distinge de alte forme de guvernare, cu toate acestea, la fel de legitime), o anumită egalitate civilă a cetățenilor în relațiile politice, dar în cazul în care se referă la oameni, și nu la masa fără formă, adevărata democrație trebuie să recunoască faptul că nu toate inegalitățile care rezultă arbitrar, ci prin însăși natura lucrurilor, inegalitățile de cultură, bunuri, poziție socială – desigur, fără a aduce atingere la dreptate și caritate reciprocă – nu sunt un obstacol pentru binele comun și în scopul propriului lor stat democratic. Dimpotrivă, democrația falsă și nelegitimă se referă la masă, prin intermediul căreia se distruge și autonomia familiei, merge mult mai departe dincolo de alianțele politice care urmăresc pretenții civile și stabilesc o egalitate imposibilă de funcții și caracteristici: egalitatea degenerează într-o nivelare mecanică, într-o uniformitate monocromă: un sentiment de adevărată onoare, activitate personală, respectul pentru tradiție, demnitate, într-un cuvânt, tot ceea ce dă viață valorii sale, se scufundă treptat și dispare pentru a supraviețui și numai de o parte, rămânțnd victime înșelate de farmecul aparent de democrație, de naivitatea confundată cu spiritul autentic al democrației, al libertății și egalității, și, pe de altă parte, mai mult sau mai puțin, numeroși profitori care au fost în măsură, prin puterea banilor sau a organizației politice, să-și asigure un statut privilegiat și participarea la exercitarea aceleiași puteri.
Într-o democrație adevărată oamenii ar trebui să fie conștienți că au drepturi și obligații sociale reglementate în funcție de anumite condiții, și că nu au aceste chestiuni tratate în masă, astfel încât caracteristicile oamenilor din regimul democratic ar putea fi ignorate în partea de jos a societății. Conducătorii trebuie să recunoască în primul rând o limită care vine de mai sus, dependența de autoritatea de la Dumnezeu și legea morală. Demnitatea autorității politice este demnitatea de a participa la autoritatea lui Dumnezeu. Nicio formă de guvernare nu poate trece cu vederea și nu poate să nu ia în considerare această legătură intimă și indisolubilă. Altfel se poate vorbi de orice, mai puțin de democrație.
Într-o democrație, de fapt, există un risc de depășire a oricărui sentiment moral și a unei limitări din partea acestuia – ba, mai mult, cu o serie de doctrine moderne – se consideră că tot ceea ce este decis de majoritate este adevărat și bun, chiar dacă acestea sunt contrare legii morale și pot nega chiar recunoașterea unor valori religioase legitime. În cazul în care guvernele nu recunosc o astfel de limită până voi la a stabili totalitarismul și absolutismul, care – contrar opiniei populare – nu sunt deloc imposibile într-o democrație. O democrație sănătoasă, potrivit Papei Pius al XII-lea, fondată pe principiile imuabile ale dreptului natural și pe adevărurile revelate, se va opune cu fermitate corupției, care se atașează la o lege de putere a statului, fără frâne sau limite, și care face, de asemenea, ca regimul democratic, în ciuda unor împotriviri, să apară ca un sistem favorabil pur și simplu absolutismului. Absolutismul de stat (a nu se confunda, ca atare, cu monarhia absolută, de care această formă politică nu este străină), este, de fapt, un principiu eronat conform căruia autoritatea statulu este nelimitată, și că în fața ei nu trebuie să existe nicio cale de atac printr-o lege mai mare din punct de vedere moral și cu caracter obligatoriu.
Regimul democratic, mecanismele sale pentru selectarea liderilor politici, necesită, de asemenea, o atenție deosebită – mai mult decât la alte regimuri.
Astfel,
problema de o mare importanță morală este adecvarea practică a capacității intelectuale a membrilor parlamentului, ceea ce este pentru toți oamenii într-un regim democratic o chestiune de viață și de moarte, de prosperitate sau declin, de reorganizare sau stare de rău general perpetuu.
Trebuie să fie aleși oameni , care se consideră ca reprezentanți ai întregului popor, și nu ca reprezentanți ai unei mulțimi; va fi necesar pentru o alegere justă, propunerea de candidați caresă nu fie aproape de orice profesie sau condiție socială, dar care să reprezinte cu adevărat imaginea vieții multiple a întregului popor. Dar în cazul în care oamenii sunt lipsiți de o cultură a democrației, ei nu mai pot fi cu adevărat capabil să aleagă ghizi și lideri, iar alții vin să le ia locul, să facă din arena politică o cale de împlinire a ambițiilor lor, o cursă pentru a obține voturi și credit electoral pentru ei înșiși, pentru casta lor politică sau pentru clasa lor, în timp ce vânătoare de voturi dictată de interesele „speciale” pot să facă să se piardă din vedere și să se pună în pericol binele comun.
Problema păcii este abordată în partea a doua a radiomesajului de Crăciun din anul 1944, Pontiful bazându-se pe aceleași principii de nivel național și internațional care se aplică în soluționarea problemei democrației. În cazul în care este recunoscut principiul de unitate a omenirii și a familiei națiunilor, numai așa spiritul promovat de o democrație sănătoasă poate pătrunde în domeniul mare și spinos al politicii externe. Războiul poate fi rejudecat ca un mijloc de soluționarea litigiilor (în special „războiul modern, cu mijloacele sale monstruoase de luptă”) și se vor naște organizații internaționale care se vor asigura că nu se va repeta eșecul societății cauzat și de diverse alianțe politice anterioare.
O pace reală, a avertizat Papa Pius al XII-lea, nu poate aduce nedreptăți permanente în dauna vreunui popor (învins, învingător sau neutru).
Există, în cele din urmă, potrivit Papei Pius al XII-lea, un criteriu prin care se va recunoaște imediat dacă oamenii politici și statele sunt într-adevăr angajate pe calea spre adevărata pace. Astfel,
ororile totalitarismului și ale războiului au arătat că referirea la moralitate și religie nu a fost nerealistă, ci a reprezentat și continuă să reprezinte realismul adevărat, pentru a evita orice formă de brutalitate, nedreptate, distrugerea, anihilare.
Dar această constatare nu va fi suficientă pentru ca statele și comunitatea internațională să-și revizuiască principiile; ele vor trebui să facă loc pentru Biserică, păzitoare a demnității umane inviolabile, care a dovedit față de mulți că luptă pentru adevărata libertate a omului. Este oportun pentru Biserică să invoce ordinea divină ca temelie a ordinii naturale, și este datoria ei să trezească dorința oamenilor să asculte ceea ce propunea, dacă într-adevăr – după ororile războiului – se va dori să se meargă pe căile păcii.
3. Pius al XII-lea și ideologiile politice
Beneficiind de o vastă experiență diplomatică, viitorul papă Pius al XII-lea a ajuns să-i cunoască personal pe majoritatea oamenilor politici ai timpului său. A fost martor ocular la ascensiunea nazismului. A călătorit foarte mult, inclusiv în America de Bord și de Sud, vorbea mai multe limbi străine și era considerat ca o persoană influentă în multe cercuri. De aceea alegerea sa ca papă era considerată o alegere înțeleaptă pentru acele timpuri grele. Papa Pius al XII-lea a trebuit, dincolo de anii grei ai războiului, să se confrunte cu cele două mari ideologii politicie antagonice – nazismul și comunismul. Fără a se lăsa doborât de acestea, Papa Pius al XII-lea a căutat să arate erorile lor și nu a încetat să le condamne, întrucât ele se foloseau de concepte precum „bine”, „libertate”, „adevăr” sau „progres” pentru a distruge de fapt omul și societatea. Vom vedea, în cele ce urmează, cum s-a raportat acest Papă la marile provocări politice ale timpului său.
3.1. Pius al XII-lea și nazismul
O anumită literatură și orientare vădit anti-papală îl prezintă pe Pius al XII-lea ca un personaj inflexibil, „neutru”, insensibil și „tăcut” în fața marii drame a Holocaustului, în care și-au pierdut viața și demnitatea milioane de evrei nevinovați.
Însă lucrurile nu stau așa. Trebuie specificat de la început că încă înainte de a fi ales papă, cardinalul Pacelli a adoptat o atitudine rezervată și apoi fermă față de nazism. Deja din luna mai a anului 1924, Pacelli descria nazismul ca fiind „cea mai periculoasă erezie a timpurlor noastre”, adăugând că „erezia naționalism-socialismului așază idolul național sau al rasei deasupra tuturor lucrurlor, deasupra adevăratei religii, deasupra adevărului și al dreptății”. Pe Hitler îl vedea ca pe un om „complet posedat de el însuși… tot ce spune și scrie poartă amprenta egocentrismului său”. La 11 octombrie 1930, Pacelli afirma că „apartenența la Partidul Național-Socialist este incompatibil cu conștiința catolică”. Prin urmare, episcopatul german a interzis, în august 1932, catolicilor germani să devină membri ai Partidului Național-Socialist, sub pedeapsa excomunicării.
La 20 iulie 1933, ca urmare a cererii venite din partea noului guvern aflat la conducerea Germaniei (Hitler devenise cancelar al Germaniei la 30 ianuarie 1933). La 28 februarie 1933 și la 24 martie același an, sunt emise două legi asupra deplinelor puteri ale viitorului stat german nazist. Biserica a salutat, în aceste condiții, invitația Germaniei de a încheia un Concordat, privit ca o „armă de apărare”, ca o păstrare a autonomiei juridice și religioase a Bisericii Catolice din Germania.
După anul 1945, Papa Pius al XII-lea avea să declare aceste lucruri despre Concordatul încheiat la 20 iulie 1933 cu Germania nazistă:
În primăvara anului 1933, guvernul german a cerut Sfântului Scaun să încheie un concordat cu Reich-ul, idee care a primit consensul și al episcopatului și, cel puțin, al majorității catolicilor germani… Dacă era refuzată această propunere făcută de Reich, Sfântul Scaun își asuma orice răspundere dureroasă… Trebuie recunoscut că în anii următori concordatul a însemnat un oarecare avantaj, sau cel puțin a împiedicat rele mai mari.
Mai târziu, atitudinea lui Pacelli devine și mai rezervată, dar nicidecum simpatizantă față de această ideologie. Atitudinea rezervată a apărut ca rezultat al reacției față de prima condamnare majoră a nazismului din partea Bisericii Catolice.
În anul 1937, la 14 martie, a apărut în limba germană enciclica Mit Brennender Sorge („Cu o deosebită grijă”), care s-a constituit ca o adevărată condamnare a „păgânismului hitlerist”și ca un protest împotriva pagubelor provocate persoanelor private și bunurilor ecleziastice din Germania. Această enciclică denunța
violările concordatului, miile de forme în care libertatea religioasă organizată era împiedicată, divinizarea ducând până la idolatrie a rasei și a sângelui, infamele campanii de scandal împotriva clerului, lupta dusă împotriva școlii catolice, înăbușirea libertății presei.
Cenzura germană a interzis imediat tipărirea și difuzarea acestui document; cu toate acestea, în Duminica Floriilor din acel an (21 martie 1937), ea a putut fi citită și prezentată în 11.500 de biserici catolice din toată Germania. Pentru catolicii germani, acest document a avut ca urmare o notabilă înăsprire a opresiunii.
Reacția lui Hitler a fost una categorică de condamnare, privind documentul ca pe o lovitură prin surprindere față de Reich. Într-o violentă campanie de presă, l-a numit ca o încercare criminală la scară mondială împotriva statului național-socialist și a poporului german.
Urmarea acestei enciclice a fost înăsprirea persecuțiilor. Vaticanul a trimis nu mai puțin de 55 de note de protest, majoritatea rămase fără răspuns. În fața acestei realități, cardinalul Pacelli înțelege cu ce fel de oameni are de-a face și nu-și mai face iluzii cu privire la necesitatea adoptării unei atitudini categorice față de erorile nazismului. O astfel de atitudine nu ar fi făcut decât să amplifice tensiunile, deja existente, între statul german și Biserica Catolică.
Ca om al Bisericii și ca diplomat, Papa Pius al XII-lea a înțeles pericolul nazismului, precum și gravitatea unei atitudini deschise de opoziție față de acesta. Aprenta lui „tăcere” este motivată de înțelepciunea diplomatică, dar e doar o „tăcere” aparentă, așa cum am încercat să vedem până acum în acest capitol.
3.2. Pius al XII-lea și comunismul
Prima întâlnire a Papei Pius al XII-lea cu ideologia comunistă a avut loc în vremea în care era nunțiu la München. În anul 1919, nunțiul Pacelli a fost luat ostatic de niște soldați „roșii” care l-au amenințat cu moartea, reușind cu greu să scape din mâinile lor. Acest episod l-a marcat pentru totdeauna.
După anii negri ai războiului, noua amenințare cu care trebuia să se confrunte Papa era cea a comunismului. Deja din 1945, Uniunea Sovietică își extinsese influența asupra mai multor state din Europa Centrală și de Est, iar Biserica avea să fie prigonită și supusă unor repetate încercări de subordonare ideologică față de stat. Acum, episcopii și preoții sunt arestați, seminariile sunt închise sau limitate ca funcționare, bisericile sunt dărâmate, publicațiile religioase sunt desființate… Toate aceste realități nu sunt străine față de papa Pius al XII-lea, care nu se sfiește să le condamne prin faimosul „Decret împotriva comunismului” din anul 1949.
„Decretul împotriva comunismului” este un document emis în 1949 de Biserica Catolică (aprobat de către Papa Pius al XII-lea), care excomunică pe toți catolicii care se angajează în colaborarea cu organizațiile comuniste. Documentul a dus la una dintre cele mai mari excomunicările formale din istoria Bisericii Catolice (aceasta poate include mai mult de câteva milioane de catolici).
Hotărârea are un antecedent în enciclica din anul 1937 – Divini Redemptoris – care a fost extrem de critică la adresa comunismului.
La data de 15 iulie 1948, L’Osservatore Romano a publicat un decret cu privire la comunism, care îi excomunica pe cei care propagau „învățăturile materialiste și anti-creștine ale comunismului”, care a fost interpretat ca o excomunicare a Partidului Comunist din Italia, fapt care nu a fost menționat explicit în decret. Sfântul Oficiu a continuat să emită condamnari pentru următoarele situații:
1.Calitatea de membru în partidele comuniste, 1 iulie 1949.
2.Calitatea de membru în organizațiile de tineret comunist, 28 septembrie 1950.
3.Uzurpare a funcțiilor Bisericii de către stat, 29 iunie 1950.
4. Hirotoniri ilicite de episcopi la cererea statelor comuniste, 9 aprilie 1951.
5.Publicații care favorizează sistemul totalitar comunist, 28 iunie și 22 iulie 1955.
Toate aceste decizii cu caracter disciplinar arată faptul că Biserica nu s-a ascuns și nu a dat înapoi din fața luptei cu erorile propagate de comunism, cu toate că a plătit un greu tribut de sânge.
Decretul amintit mai sus a fost confirmat în 1962 de către Papa Ioan al XXIII-lea, atunci când a anunțat că Fidel Castro ar fi fost excomunicat pentru că îmbrățișează comunismul și aprobă persecutarea membrilor Bisericii Catolice din Cuba.
3.3. Pius al XII-lea în fața Istoriei
Pius al XII-lea rămâne, indiscutabil, o personalitate marcantă a contemporaneității. Datorită contextului dificil în care și-a desfășurat slujirea de succesor al Sf. Petru, în anii grei ai războiului și în primii ani ai „Războiului rece”, este dificil să trasăm, în câteva rânduri, o judecată obiectivă cu privire la rolul „pozitiv” sau, așa cum se afirmă în anumite cercuri, „negativ” pe care acest papă l-a jucat pe scena Istoriei.
Scopul acestui subpunct este acela de a căuta să se observe modul în care acest om al Bisericii a știut să ducă mai departe mesajul Veștii celei bune chiar și anii întunecați ai ideologiilor extreme care au lovit Europa: nazismul și comunismul.
S-a spus că Pius al XII-lea ar fi o „marionetă” a lui Hitler, că tăcerea sa cu privire la Holocaust ar fi o aprobare implicită a crimelor comise de naziști. Această părere nu numai că este temerară, dar riscă să devină și calomniatoare dacă ne gândim că, la încoronarea lui Pius al XII-la, Germania nazistă nu a trimis niciun reprezentant diplomatic, iar Joseph Goebbels, ministrul Propagandei german, nota în jurnalul său că Hitler lua în calculsă abroge Concordatul încheiat cu Vaticanul și că acest lucru ar fi devenit o realitate dacă Pius al XII-lea ar fi luat o măsură cât de mică față de ideologia nazistă.
Papa a vorbit deci cât mai puțin posibil, în numele unei politici deliberate bazată pe diplomație. Mai târziu, mulți ar fi preferat o atitudine mai profetică. Numai că papa ar fi avut nevoie în acest caz de o tribună. Cardinalul Doepfner a spus, în 1964, la München: „Judecata retrospectivă a istoriei ne autorizează să afirmăm că Pius al XII-lea ar fi trebuit să protesteze cu mai multă fermitate. Nu avem dreptul, în orice caz, să ne îndoim de absoluta sinceritate a motivelor sale, nici de autenticitatea rațiunilor sale profunde”.
În enciclica Summi Pontificatus din toamna anului 1939, papa Pacelli condamnă și rasismul, la numărul 48 al acestui document. La acest număr se afirmă că Evanghelia șterge orice diferență dintre oameni (cf. Col 3, 10-11) și că Biserica nu poate avea o altă conduită față de diferitele popoare și culturi răspândite în lumea întreagă decât cea dorită de Cristos și trasată de istoria și experiența Bisericii, care a căutat să cultive mereu latura misionară dorită de Întemeietorul ei și orientată către toți oamenii, fără deosebire.
Experiența diplomatică îndelungată, inteligența și ochii săi ageri în a citi signa temporum – „semnele timpurilor” – i-au dat de înțeles că o luptă deschisă cu dușmanii Bisericii nu poate fi decât păguboasă și cauzatoare de distrugeri și pierderi și mai multe de vieți omenești nevinovate. Acest fapt nu înseamnă că Pius al XII-lea a fost laș sau, așa cum este prezentat în filmul „Amen” din anul 2002, regizat de francezul Costa-Gavras, un papă fals preocupat de suferințele oamenilor și adâncit în diferie preocupări care ar induce ideea unui om naiv și în cel mai bun caz, distrat.
Cu știrea și sprijinul constant al Vaticanului, rezistența Bisericii s-a realizat la nivel local, la nivel de nunțiaturi, de dieceze, de mănăstiri sau chiar de parohii. Proba implicării Bisericii poate fi arătată cu ușurință, dacă ne gândim că mulți evrei au fost ajutați să ajungă în Palestina, au fost ascunși în Vatican sau prin diferite așezăminte religioase, fiind deghizați în clerici sau în călugări și beneficiind chiar și de certificate de botez false.
După anii celui de-al Doilea război Mondial, liniștea mult dorită s-a instalat doar în aparență. Uniunea Sovietică se îndepărtează rapid de foștii aliați occidentali și se nasc acele tensiuni diplomatice, punctate și de conflicte militare directe între blocul capitalist și cel comunist (Războiul din Coreea din 1950-1953, cel din Vietnam din anii 1955-1975), cunoscute sub numele de „Războiul Rece”. Pius al XII-lea se vede nevoit să intervină din nou, deoarece Biserica este cumplit încercată în sferele de influență „adjudecate” de URSS. De data aceasta, intervenția papalității a fost ceva mai directă, fapt care a condus la blamarea lui constantă de către propaganda comunistă și la răspândirea ideii eronate că acest papă a tăcut atunci când vocea lui trebuia să răsune impozant în anii războiului.
Deocamdată, arhivele cu privire la activitatea acestui papă nu sunt în totalitate publice. Istoricii vor putea oferi, în anii următori, noi informații care să aducă dreptate acestui om care a iubit sincer Biserica și omenirea și care a căutat să-l slujească pe Cristos până la ultima suflare.
Concluzie
Acest al doilea capitol din lucrarea de față ne pune în fața ochilor imaginea unui erou. Fără a folosi cuvinte mari, Pius al XII-lea este un erou în fața istoriei și în fața experienței bimilenare a Bisericii. Adevărat apostol al păcii, acest papă a pregătit Biserica pentru înfruntarea marilor ideologii extreme ale secolului al XX-lea, pe care le-a intuit bine cu ajutorul îndelungatei sale experiențe diplomatice în folosul Vaticanului. Deși i se poate imputa o anumită „tăcere”, acest lucru este contrazis atât de documentele lăsate de acest papă (pe care, parțial, am căutat să le prezentăm în acest capitol), precum și de măsurile concrete adoptate de Biserică pentru salvarea evreilor și a multor altor oameni nevinovați, amenințați de egoismul și supremația avidă dorită cu orice preț atât de nazism, cât și de comunism.
capitolul iii
Pacea în magisteriul lui Ioan al XXIII-lea
Introducere
În persoana papei Pius al XII-lea, despre care am vorbit în capitolul anterior al acestui studiu, omenirea a avut un adevărat apostol al păcii și al adevărului. Pontificatul dificil al acestui papă, numeroasele tensiuni pe care acesta le-a avut de înfruntat și mai ales, controversele născute în jurul persoanei sale încă din timpul vieții acestuia cereau o schimbare radicală în orientarea Bisericii către lume. Dar această schimare nu se putea realiza brusc, drept pentru care cardinalii electori reuniți la Roma în octombrie 1958 pentru Conclav au optat pentru alegerea unui papă „de tranziție”, după care se putea trece la lucru în înfăptuirea schimbări necesare în privința dialogului dintre Biserică și societate.
Peste verdictul Conclavului care a început la Roma, la 25 octombrie, plutea o incertitudine absolută; cei 51 de cardinali care au participat la el erau, teoretic, împărțiți în cele două tabere obișnuite, tradiționalistă și progresistă, dar, chiar și după moarte, Pius al XII-lea acționa indirect prin personalitatea sa asupra acelui conclav, datorită unor caracteristici precise pecare le dăduse papalității. Diferitele canddaturi erau supuse unor condiții dintre cele mai diverse și, în cadrul Sfântului Colegiu, nu exista curajul de a lua o poziție precisă într-o anumită direcție. Nume ca Ruffini și Siri, al francezului Tisserant, al rusului Agagianian, al americanului Spellman reveneau cel mai des în previziuni și ziarele prezentau caracterizarea fiecăruia dintre cardinalii vizați, apreciind voturile pro și contra pentru fiecare dintre aceste personalități, dar nimeni nu îndrăznea să facă un pronostic.
Se prevedea un conclav îndelungat, datorită acestui climat de nesiguranță în care, pentru prima dată, păreau că se implică și Sfântul Colegiu și opinia publică; în schimb, conclavul s-a încheiat după trei zile, în urma a unsprzece tururi descrutin. În seara zilei de 28 septembrie 1958 apare în balconul de binecuvântare noul papă, poate cel mai puțin scontat dintre candidați, patriarhul Veneției, Angelo Giuseppe Roncalli. Fiind înaintat în vârstă, s-a spus despre el că, în conclav cardinalii se deciseseră destul de repede pentru un pontificat de tranziție, fapt adevărat, deoarece pontificatul său nu a durat decât cinci ani, dar a susținut o activitate atât de revoluționară încât a transformat ireversibil Biserica.
Alesul acestui conclav a fost dorit ca un papă de tranziție, cu toate că noul Suveran Pontif – cardinalul Giuseppe Angelo Roncalli, care și-a luat numele de Ioan al XXIII-lea – venea cu o experiență bogată din punct de vedere pastoral și social, fapt care i-a permis să citească perfect „semnele timpului” în care urma să-și desfășoare slujirea petrină. Acest nou papă se va dovedi a fi mai mult decât un simplu om „de tranziție”, așa cum vom vedea în cele ce urmează.
1. Contextul contemporan
Viitorul papă Ioan al XXII-lea s-a născut în localitatea Brusicco di Sotto il Monte, lângă Bergamo, la 25 noiembrie 1881, într-o familie de țărani, fiind al patrulea din ce 13 copii. Începuse să învețe în particular cu un preot paroh dintr-un sat vecin, până când, la fel ca toți copiii supradotați și cu origine modestă, reușise să ajungă, când avea doar 11 ani, la seminarul diecezei Bergamo. N-a existat niciun dubiu asupra vocației sale; la 17 ani urcă treptele inferioare și, doi ani mai târziu, datorită unei burse de studii, sosește la Roma, la seminarul Apollinar, unde își ia licența în teologie. Numit preot în 1904, după un an, episcopul de Bergamo, monseniorul Radini Tedeschi, îl cheamă în locurile natale și îl angajează ca secretar al său; va rămâne aici timp de zece ani, dar călătorește în suita lui prin diferite țări europene. Episcopul îi dă libertatea de a predica și de a preda la seminar și la „Casa poporului”; tânărul preot se angajează într-o serie de inițiative sociale și religioase în sprijinul săracilor. În 1909 ajunge să participe la o subscripție în favoarea muncitorilor aflați în grevă; la Roma cineva insinuează că unele atitudini ale sale aduc a modernism. Începe războiul și Roncalli participă la el ca agent sanitar și apoi, locotenent-capelan; cunoaște nemijlocit acea lume transformată în spital și osuar, asistă la inutilul măcel, păstrează ca pe un lucru de mare preț mesajele de pace ale lui Benedict al XV-lea, întemeiază „Casa soldatului”, ocupându-se de căutarea unor informații despre cei dispăruți. Visează încă de pe atunci, pe urmele papei, la o pacem in terris. Demobilizat, își dă adeziunea morală Partidului Popular, dar Benedict al XV-lea dorește ca el să vin la Roma; aflase, evident, de identitatea de idei dintre ei. Îl numește șeful Congregației Propaganda Fide.
Apoi, în timpul papei Pius al XI-lea, începe din nou să călătorească în calitate de reprezentant papal; între 1925 și1937 se află în Bulgaria, teritoriu al ortodocșilor atât de neîncrezători în Roma, și totuși reușește să fie primitcu dragoste acolo. Încearcă să realizeze o legătură între catolici și credincioșii din Biserica Ortodoxă pentru că el crededa într-o unitate religioasă finală și reușește în misiunea care i-a fost încredințată: relațiile dintre Vatican și Bulgaria sunt rezultatul acțiunii sale. Pius al XI-lea îl trimite ca delegat apostolic în Turcia și Grecia și deși se află în două țări îndepărtatede Roma, nu atât geografic, cât spiritual, Roncalli reușește din nou: va cunoaște în profunzime mentalitatea turcilor, va intra în grațiile primului-ministru Atatürk, îl va convinge de faptul că dragostea de patrie a creștinilor este la fel ca aceea a musulmanilor; hotărăște ca lecturile și Evanghelia din cadrul Sfintei Liturghii să fie citite în limba turcă. Reușește ca bazilica Sfânta Sofia să fie declarată monument istoric, păstrându-și aspectul de sanctuar.
Începe și al Doilea Război Mondial, iar Roncalli rămâne în Turcia. Țara se află în centrul intrigilor și al spionajului internațional; aflat în permanent contact cu Vaticanul, reușește să ajute numeroși refugiați evrei să scape de naziști și să-și găsească adăpost în Palestina. Într-o noapte semnează certificate de botez false pentru un număr de copii evrei; este una din faptele cele mai însemnate din activitatea sa diplomatică în numele lui Cristos. Din ianuarie 1945 până în ianuarie 1953 este nunțiu apostolic la Paris; există preoți-muncitori, dar Roncalli nu-i înțelege. Este unul dintre punctele sale negative în mitizarea progresismului său.
În 1953 este numit cardinal și devine patriarh al Veneției; aici tendințele sale înaintate pe plan social se manifestă mai amplu. Nu ezită să le trimită un salut de bun venit socialiștilor care, în 1957, își țin congresul în acest oraș, dar în același timp îi invită pe credincioși să se roage pentru ca socialiștii să nu se gândească la construirea unui edificiu social care să facă abstracție de Evanghelie. Soarta sa, totuși, în acest moment este stabilită: când părăsește Veneția pentru a participa la funeraliile lui Pius al XII-lea și la conclav, promite că se va întoarce în cel mult cincisprezece zile, o promisiune pe care nu și-o va ține deoarece este ales papă. Nimeni nu a fost mai surprins de alegerea sa în scaunul pontifical decât cardinalul Angelo Giuseppe Roncalli însuși.
Încă de la începutul pontificatului său, Ioan al XXIII-lea s-a dovedit a fi un slujitor, și se interesează mai ales de cei mai defavorizați și mai săraci. De altfel, acest papă „avea să deschidă larg ferestrele și ușile Bisericii, lăsând să intre aerul proaspăt”.
În prima sa alocuțiune, Papa Ioan al XXIII-lea și-a exprimat preocuparea pentru unirea tuturor creștinilor și pentru o lume a păcii. În Discursul de încoronare a afirmat „viguros și sincer” că intenția lui este să fie un papă „pastoral”, fiindcă „toate celelalte daruri și realizări omenești – învățătura, experiența practica, diplomația – pot să amplifice și să îmbogățească munca pastorală, dar nu o pot înlocui”.
Și totuși, ce fel de om era cel căruia avea să i se spună curând „Papa cel Bun”? „Principiile mele călăuzitoare rămân aceleași dintotdeauna”, spunea Papa Ioan al XXIII-lea – „umilință în absolut orice, în special în vorbire, unire cu Dumnezeu și cu voința lui Dumnezeu, nu cu voința mea, în tot ceea ce fac”.
1.1. Ce este „Războiul rece”?
„Războiul Rece” reprezintă termenul general pentru conflictul politic, ideologic, strategic și militar de după 1945 dintre aliații occidentali – conduși de Statele Unite ale Americii – pe de o parte, și Uniunea Sovietică și alte țări comuniste, pe de-altă parte. Acest înțeles i-a fost atribuit termenului de către un bine cunoscut ziarist și editor din epocă, Herbert Bayard Swope, care l-a folosit într-un discurs scris pentru a fi rostit de Bernard Baruch în fața legislativului din Carolina de Sud, locul de baștină al lui Baruch. În realitate, însă, expresia are o istorie lungă deși puțin cunoscută, datând din secolul al XIV-lea, când prințul Juan Manuel, regentul Castiliei și Leonului, a aplicat-o luptei dintre creștinii spanioli și mauri. Prințul voia să spună că, spre deosebire de războaiele „fierbinți” sau declarate oficial, „războiul rece” începe fără o declarație de război și se încheie fără un tratat de pace.
Ca sisteme politice, comunismul și capitalismul stau în spatele acestui conflict.
Sistemele politice sunt ansambluri coerente de organizare a relațiilor politice în care elementele componente funcționează ca părți ale întregului, influențându-se și interacționând reciproc pentru a produce mișcarea interioară a sistemului.
Principalele elemente componente ale sistemului politic sunt partidele politice, iar modul în care acestea funcționează în cadrul sistemului prezintă o mare varietate determinată de tradițiile istorice din fiecare țară, de raportul de forțe dintre clase, de gradul de dezvoltare economică și socială a națiunii și de cultura politică a populației respective. Tipurile de sistem politic cele mai cunoscute sunt: sistemul pluralist, sistemul partidului unic și sistemul partidului dominant.
Niciun alt fenomen n-a influențat atât de mult sistemul internațional creat după cel de-al doilea război mondial ca acea confruntare dintre cele două supraputeri SUA și URSS; până astăzi, ca de altfel și în viitorul apropiat, antagonismul dintre cele două puteri ca și blocurile și sistemele de alianțe datorate acestora, vor constitui datele esențiale ale politicii internaționale, dorința bilaterală de destindere devenind pe câtde necesară, pe atât de greu de înfaptuit. În aceste condiții, vor trebui elucidate „noile” probleme internaționale ca, de exemplu, raportul nord-sud, criza creșterii ca și repartizarea transnațioinală a conflictelor. Începând cu secolul al XIX-lea, conflictul est-vest a fost prezentat deseori ca o divergență între civilizația „asiatică” și cea „vestică” (chiar Karl Marx s-a situat pe o poziție partizană pentru sud-vest), iar de la Revoluția rusă din Octombrie și o dată cu participarea SUA la politica lumii din 1917, conflictul a fost susținut, a inspirat teamă sau a fost prezentat ca o luptă decisivă între capitalism și comunism, între pluralism și totalitarism, între sistemul liberal-democrat și cel socialist de stat. Cum a devenit acest conflict ieșit din coaliția de război împotriva Germaniei hitleriste cu adevărat virulent politic, cum a preluat temporar caracterul existențial al „Războiului Rece”, cuprinzând aproape toate sferele vieții, cum și de ce a dus la împărțirea în două a Europei și prin aceasta a Germaniei, la cristalizarea a două blocuri militare și la înarmarea permanentă, acest lucru nu s-a explicat încă destul de bine până acum.
1.2. Tensiune vs. „relaxare”
Secolul al XX-lea excelează în dezvoltarea economică și socială, după ce a trecut printr-un proces de maturizare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
În secolul al XX-lea, societatea modernă își însușește un stil propriu de viață, un mod de a se situa față de lume, articulat pe schimbare și neliniște, pe inovație și tensiune. Totodată, însă, ea își va crea propriul model cultural dominant, o morală specifică, un mit de referință. Speranța sau idealul de a-l elibera pe om de mizerie, de ignoranță și de aservire ia proporții și devine un scop. Societatea modernă, considerată în rela-ia om-natură, devine astfel simbolul bunăstării și al optimismului.
Dar acest optimism era unul aparent, cel puțin în anii imediat următori căderii nazismului și sfârșitului războiului mondial care vreme de 6 ani a însângerat omenirea. Forța conducătoare a lumii vestice, reprezentată de președintele Roosevelt și ministrul său de Externe, Hull, apoi, după aprilie 1945, de către președintele Truman și ministrul său de Externe Byrnes, a recunoscut caracterul ambivalent și potențial expansiv al politicii sovietice. Un amestec de speranțe idealiste în posibila democratizare a sistemului sovietic și de temeri resemnate că un angajment american pe termen lung în Europa nu va putea fi impus în politica internă, i-au determinat să recunoască în dorința lui Stalin de a avea state vecine prietene, interese de securitate națională legitimă. Sperau totodată ca Uniunea Sovietică să poată fi integrată unei „lumi” liberal-democratice. Fără a avea o viziune limpede asupra ordinii statale în perioada postbelică și având o tendință nefastă de a separa strict necesitățile militare de consecințele politice (lucru zadarnic arătat de către partenerul britanic), au încercat o cooperare atractivă pentru Stalin și în favoarea lui prin oferte mărinimoase, admițând înaintarea trupelor sovietice până în centrul Europei, dând posibilitatea conducerii sovietice să-și spună cuvântul în legătură cu viitorul Germaniei și nu s-au opus, deși trebuiau și chiar aveau posibilitatea aceasta, sovietizării Europei de est. La sfârșitul lui mai 1945 au recunoscut Guvernul Provizoriu Polonez impus de către Moscova și din care au făcut parte doar câțiva polonezi in exil. La conferința de la Potsdam din august 1945 au aprobat de facto extinderea Poloniei spre vest și constituirea zonei sovietice de ocupație din Germania, fiind putere de ocupație. În cadrul Conferinței miniștrilor de Externe de la Moscova de la sfârșitul lui decembrie 1945 au admis orientarea comunistă a României și Bulgariei și, în sfârșit, acceptând încheierea armistițiilor de pace la sfârșitul lui 1946 cu România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda, au renunțat la orice posibilitate de influență în zona est-europeană.
În ciuda nemulțumirii crescânde față de impenetrabilitatea „cortinei de fier” și a intransigenței sovietice din cadrul ONU, administrația Truman a rămas dispusă pentru o colaborare cu Uniunea Sovietică: i-a oferit prin planul Baruh, în iunie 1946, un control comun asupra producției armelor atomice, a încercat să realizeze preluarea responsabilităților asupra întregii Germanii, lucru decis la Potsdam, de către cele patru mari puteri și s-a declarat în iulie 1946 gata să încheie unnpact comun împotriva unei eventuale noi agresiuni germane. În iunie 1947 a invitat URSS-ul să se alăture partenerilor de coaliție est-europeni la un program comun de reconstrucție cu sprijin american – Planul Marshall.
O dată cu refuzul sovietic a oricărei cooperări, împărțirea Europei și formarea celordouă blocuri militare a devenit inevitabilă. Pentru a se opune expansiunii puterii sovietice, conducerea americană s-a hotărât în timpul anului 1947 să dea un ajutor economic generos statelor europene amenințate cu colapsul economic și să susțină integrarea acestora, să atragă cele trei zone germane vestice de ocupație în procesul de refacere, recunoscând totodată împărțirea provizorie a Germaniei. Conducerea sovietică a reacționat la decizia americană, opunându-se definitiv izolanționismului prin intensificarea sovietizării brutale a zonei germane de ocupației și a Europei de Est. Acest lucru s-a acutizat în Cehoslovacia în februarie 1948 unde mai exista parțial un guvern burghezo-democratic. Sovieticii au încercat să saboteze procesul de consolidareal vestului, și anume prin mișcări greviste conduse de comuniști în Europa de vest începând din noiembrie 1947, prin blocada tuturor ieșirilor spre Berlinul de Vest din iunie 1948, ba chiar făcând oferta unei renegocieri a reunificării Germaniei într-un stat neutru în martie 1952. Statele europene rămase în afara zonei de influență a puterii sovietice s-au văzut subordonate susținerii și oblăduirii americane de frica unei agresiuni sovietice. Aceasta a dus la crearea OECE în 1948, a NATO în 1949 și, după invazia de-a dreptul șocantă a Coreei, începând cu iulie 1950, a înarmării Republicii Federale apărută între timp pe teritoriul vestgerman și intrareea acesteia în cadrul alianțelor de apărare vestice. Expansiunea sovietică a putut fi stăvilită cel puțin pe teritoriul european, dar dorința sovieticilor de extindere, nu.
Teza revizionită a fost în permanență divergență cu interpretarea dată de vestici și s-a amplificat mereu. Ea a fost legată de adversarii politicii externe a președintelui Truman, din interiorul Americii, ca de exemplu vicepreședintele Henry A. Wallace, ca și de adversarii europeni ai integrării vestice în mișcarea "neutră" de la sfârsitul anilor patruzeci. Apoi această teză a fost dezbătută în nenumărate lucrări ale istoricului american William A. William începând din 1959, pentu ca apoi să domine discuțiile publice datorită cercetărilor efectuate de către elevul lui William, Gabriel Kolko, asupra „Noii Stângi” care protesta la sfârșitul anilor șaizeci și începutul anilor șaptezeci împotriva războiului din Vietnam. Uniunea Sovietică nu poate fi făcută răspunzătoare pentru începerea Războiului Rece, aceasta este concepția concordată a tezei reviziooniste. În timpul celui de-al doilea război mondial URSS scăpase cu greu de o catastrofă militară și suferise pierderi imense în oameni și resurse, iar la sfârșitul războiului rămăsese vulnerabilă față de statele economice prospere și tradițional antisovietice precum și în fața puterii mondiale a SUA, ce dețineau acum monopolul armelor atomice. De la preluarea puterii de către Stalin politica sovietică se preocupase vădit de securitatea statului sovietic mai mult decât de îndeplinirea dorinței de revoluție universală, de realizarea unui zid de protecție format din statele pro-sovietice, în special în spațiul est-european și mai ales de asigurarea definitivă împotriva unui nou atac german. Aceste scopuri nu erau legate a priori de conceptul sovietizării dirijate din afară. Poziția față de zona externă influenței nemijlocit sovietice era deosebit de conservatoare, încercând chiar să stăvilească mișcarea socialistă ce începuse imediat după sfârșitul războiului în Europa de vest și sud și salvând astfel capitalismul european de la pieire mult înainte de apariția Planului Marshall.
Motivele confuntărilor se pot găsi ai degrabă în structurile sistemului economico-politice ale SUA. Pentru a evita crizele existențiale, societatea liberal-capitalistă americană s-a străduit să cuprindă neîncetat noi piețe comerciale și de desfacere, depinzând indirect ce o extindere politică a zonei de influență. Acest lucru a condus, după închiderea „granițelor deschise”, din vestul american, la o politică cu destinderea universală, a „Porții deschise”, la cerințele unui tratament egal și a șanselor egale pe toate piețele străine, la desființarea tuturor sistemelor de impozitare vamală sau vămuire preferențială, la ridicarea tuturor formelor de autarhie comercială, de bilateralism și regionalism, la lupta pentru acces nemijlocit la toate materiile prime, la libertat neîngrădită de investire și schimb de produse și servicii – o politică ce urma să le confere americanilor, reprezentanți ai celei mai mari puteri economice, sub paravanul egalității formale a șanselor, dominație mondială. „Lumea” propagandei de război nu era o utopie idealistă, ci expresia unei politici de război realiste și hotărâte a puterii conducătoare americane, care înțelesese perfect necesitățile sistemului lor social. Politica ei țintea spre idealul lui pax americana.
Conducerea sovietică nu putea tolera o asemenea amenințare la adresa siguranței ei elementare, mai ales că politica open-door din Europa de est – la fel ca în Germania, Italia, Grecia, China, Coreea și Japonia – mergea mână în mână cu o putere capitalist-autoritară și în cele mai multe din cazuri antisovietică. În momentul în care s-a opus acestei politici sprijinând mișcările social-revoluționare din zona de influență a Armatei Roșii și încercând să apere ținuturile eliberatede pătrunderea capitalismului american prin contracte de asociere, administrația Truman a încercat totuși să obțină pentru Europa de est „Poarta deschisă” printr-o serie de presiuni precum constrângeri economice, monopol asupra armelor atomice și a dezvoltat prin Planul Marshall, în iunie 1947, un program de liberalizare și investiții pentru întreaga Europă, care urma nu numai să pună bazele economice pentru un informal empire (imperiu neoficial) american în Europa de est, ci și datorită urmărilor sale politice, să lovească esența dominației sovietice în propria țară.
Puterea Armatei Roșii dovedindu-se rezistentă la aceste încercări de presiune, conducerea americană s-a mulțumit în ultimă instanță cu consolidarea lui pax americana în lumea necomunistă; împărțirea Germaniei și a Europei a fost luată conștient în calcul și întreprinsă sistematic începând din 1946. Opoziția unor izolaționiști rămași încă în Congresul American ca și a unor forțe național-capitaliste și socialiste din vestul Europei s-a destrămat prin crearea și propagarea mitului expansionismului mondial sovietic: prin doctrina Truman s-a impus politic în 1947 Planul Marshall, în timpul Blocadei Berlinului din 1948/1949 s-a putut crea alianța NATO, în războiul cu Coreea începând din 1950 poligonul forțelor din politica internă SUA și a statelor aliate a putut fi îndreptat în mod durabil spre dreapta. Abia ca reacție la încercările de presiune americane și a formării blocului vestic conducerea sovietică a început consolidarea „democratic-populară” a zonei ei de influență și și-a asigurat dominația puterii prin metode de stat polițieneșt. Acest lucru a dus cu siguranță la adâncirea divergențelor est-vest, din necesitatea și cu speranța unei înțelegeri cu puterile occidentale.
În opinia lui Silviu Brucan, Războiul rece poate fi înțeles ca un „tip de război psihologic-ideologic, care a dominat politica mondială în perioada postbelică, între cele două blocuri militare și superputerile din fruntea lor, SUA și URSS”.
În acest context,
Biserica trebuie să aducă alinare. Când se simt alinați, oamenii își revin în fire, se așază din nou pe propriile picioare, se arată gata să se angajeze în acțuini concrete. Bisericii îi revine misiunea de a propune aceste acțiuni, de a oferi șanse, de a spune că oamenii pot să se schimbe, de a se dovedi în stare să-i schimbe.
Dintr-o astfel de perspectivă, etica socială este chemată să dea o imagine clară a ceea ce suntem, a ceea ce putem deveni în ochii lui Dumnezeu. Biserica, în calitate de promotoare a eticii sociale, nu este o oază de liniște, un refugiu, ci are de-a face cu oameni concreți…
1.2.1. „Criza rachetelor” și Ioan al XXIII-lea
În iunie 1962, după mai multe discuții între Uniunea Sovietică și Cuba, Raul, fratele lui Fidel Castro, și premierul sovietic Hrușciov au realizat un acord dorit din toată inima de către premierul cubanez: sovieticii vor instala în Cuba rachete cu rază medie. Ele trebuiau să acționeze ca un factor de descurajare a unei eventuale invazii americane și să se constituie într-o amenințare continuă la adresa americanilor. La 14 octombrie, un avion U-2 al aviației americane, survolând la mare înălțime partea de vest a Cubei (prima asemenea misiune americană de recunoaștere pe timp de aproape șase săptămâni), a fotografiat ceea ce analiștii au stabilit că sunt amplasamente de lansare a rachetelor; analiștii au conchis că lungile obiecte din fotografie, acoperite cu pânză groasă, erau rachete cu rază medie. Într-adevăr (așa cum au revelat materialele desecretizate în 1992), oamenii din Cuba ai Agenției Centrale de Informații semnalaseră anterior că niște obiecte uriașe, aducând a rachete, erau transportate în convoaie, dar oficialii de la Washington – prizonieri ai propriilor speranțe, dispuși să le ceară sovieticilor să trimităcubanezilor rachete defensive dar să nu îndrăznească să le instaleze rachete ofensive – au refuzat să dea atenție unor asemenea semnalări.
În dimineața de marți, 16 octombrie, după ce a fost informat de descoperirea făcură de U-2, președintele Kennedy și consilierii săi au început o dezbatere intensivă și extensivă despre răspunsul ce trebuia dat sfidării sovietice. Unii dintre consilierii președintelui, conduși de generalul Maxwell Taylor, cereau o „intervenție chirurgicală”, adică o lovitură din aer asupra amplasamentelor respective; alții, având printre ei figura proeminentă a lui George Ball, pledau pentru o blocada a Cubei, în scopul de a împiedica livrarea de focoase nucleare și de alte echipamente care ar fi putut fi necesare pentru punerea în funcțiune a noilor instalații. Mai multe personalități sugerau posibilitatea unui acord în virtutea căruiia SUA să-și scoată rachetele Jupiter din Turcia – o acțiune care n-ar fi implicat nicio pierdere strategică pentru Statele Unite care deja plănuiau să dezafecteze acele rachete din cauză că dezvoltarea producției de rachete lansate de pe submarine le surclasase în categoria armelor învechite. Pe tot parcursul crizei, fratele președintelui, procurorul general al Statelor Unite, Robert Kennedy, a jucat un rol-cheie în calitate de consilier și ca mijlocitor neoficial cu persoane aflate în contact cu sovieticii. În legătură cu rachetele sovietice, Oleg Penkovski, colonel sovietic din domeniul spionajului militar, a furnizat informații care s-au dovedit a fi deosebit de valoroase pentru președinte.
Într-un discurs televizat, rostit pe 22 octombrie 1962, președintele Kennedy a informat poporul american că în Cuba se pregătește o „serie de amplasamente pentru rachete ofensive” și a declarat că orice atac din Cuba asupra oricărei țări din Emisfera Vestică va fi considerat de administrație drept un atac, a spus el, va atrage „represalii complete asupra Uniunii Sovietice”. Ca o primă măsură, prședintele a anunțat impunerea unei „carantine” asupra navigației spre Cuba. El a folosit acest termen din cauză că instituirea unei blocade ca atare ar fi echivalat cu o violare a dreptului internațional; secretarul Apărării, Robert S. McNamara, a spus mai târziu că administrația a preferat cuvântul „carantină” pentru că nu are rezonanță belicoasă. A doua zi, președintele a autorizat mobilizarea unităților de rezervă și a rezerviștilor individuali. De asemenea, el l-a trimis pe fostul secretar de stat Dean Acheson în Europa ca să-i pună la curent cu situația pe ceilalți membri ai Organizației Tratatului Atlanticului de Nord.
Întrucât nervii rămâneau încordați, nave ale SUA au interceptat niște vase de transport sovietice. Câteva dintre acestea s-au oprit și au făcut cale întoarsă decât sa-și dezvăluie încărcătura în fața navelor din cordonul instalat de SUA. La 26 octombrie, Casa Albă a declarat că noi dovezi arată că pe amplasamentele de rachete activitatea continuă. Într-un lung mesaj primit în aceeași zi, Hrușciov făcea o propunere de compromis: sovieticii vor desființa amplasamentele de rachete dacă americanii se vor angaja să nu invadeze Cuba. Dar sâmbătă, 27 octombrie, un alt mesaj a complicat lucrurile adăugând stipulația că Statele Unite trebuiesă promită că-și vor scoate rachetele Jupiter din Turcia. Tot pe 27 octombrie, criza s-a accentuat ca urmare a faptului că un avion U-2 a fost dat dispărut și că s-a presupus, corect, că a fost doborâtde o rachetă sovietică; ordinul de a trage pare, însă, să nu fi fost rezultatul unei decizii la nivel înalt ci, pur și simplu, să fi fost emis de comandantul bateriei de rachete.
În aceeași zi, după emiterea unei declarații ce preciza că situația din Emisfera Vestică trebuie reezolvată în ea însăși (adică, fără referire laTurcia), Kennedy, care acționase cu exemplar sânge rece în tot timpul crizei (el a numit aceasta drept „săptămâna în care mi-am meritat salariul”), a adoptat sugestia fratelui său de a lăsa deoparte mesajul implicând Turcia și de a se concentra pe promițătorul mesaj din 26 octombrie. I-a răspuns lui Hrușciov, dându-și acordulîn principiu de a suspenda carantina și de a „oferi asigurări că nu va avea loc nicio invazie în Cuba” și stipulând ca și Cuba să se angajeze să nu comită acte agresive în Emisfera Vestică. A doua zi, Hrușciov a anunțat că sovieticii vor înceta activitatea la bazele cu pricina, iar președintele Kennedy a dat asigurările cerute cum că nu va invada Cuba. De asemenea, Statele Unite au făcut cunoscut că rachetele Jupiter vor fi retrase din Turcia, dar că această acțiune nu va putea fi menționată în niciun acord oficial.
Din acest moment, tensiunile au început să slăbească, deși criza nu trecuse, iar refuzul lui Castro de a permite unor inspectori din SUA sau din altă parte să intre în Cuba făcea să treneze rezolvarea problemelor. Înfuriat de retragerea lui Hrușciov, Castro, la o întâlnire cu redactorii publicației Revolucíon, s-a lansat într-o tiradă specifică lui împotriva liderului sovietic. Hrușciov nu nu ai că-i respinsese cererea de a lansa rachete împotriva Statelor Unite, dar a cedat complet și și-a retras complet armamentul respectiv.
La 7 noiembrie, Statele Unite și URSS au ajuns la un acord potrivit căruia navelor americane li se permitea să controleze vasele sovietice aflate în drum spre casă. În felul acesta, partea americană voia să se încredințeze că sovieticii își retrag rachetele. U Thant, secretar general în exercițiu al Națiunilor Unite, a jucat un rol semnificativ în negocieri și, pentru eforturile sale, a câștigat alegerile din 30 noiembrie preluând postul lui Dag Hammarskjöld pe perioada care mai rămăsese până la încheierea mandatului acestuia.
Criza rachetelor a fost un duș rece atât pentru Statele Unite cât și pentru Uniunea Sovietică, deși vor mai trece mulți ani până când vor înțelege cele două superputeri câtde greșit au interpretat motivele una pe-ale celeilalte. Cu toate acestea, 1963, adică anul următor, a fost anul când s-a stabilit legătura directă între Kremlin și Casa Albă pentru a preîntâmpina unele dintre problemele de comunicare care stânjeniseră negocierile în timpul crizei și când s-a realizat între superputeri primul acord privind armele, Tratatul de Interzicere a Experiențelor Nucleare. Criza rachetelor din Cuba, ca eveniment din perioada războiului rece, are particularitatea de a fi adus superputerile la punctul cel mai apropiat de războiul nuclear.
În fața acestei situații complicate, care a fost reacția papei Ioan al XXIII-lea, mai ales că și el cunoștea bine lumea diplomației și contextul în care trăia?
La 25 octombrie, de la microfonul postului de radio Radio Vatican, papa a emis un discurs în limba franceză subliniind responsabilitatea liderilor politici ai timpului cu privire la posibilitatea izbucnirii unui dezastru nuclear cu grave consecințe, lansând apelul de a fi ascultată tânguirea după pace care vine din toată lumea.
Apoi, papa i-a trimis lui Hrușciov un mesaj deosebit de profund, neutru din punct de vedere politic:
Dacă veți avea curajul de a chema înapoi navele purtătoare de rachete vă veți dovedi dragostea pentru aproapele nu numai în fața poporului dumneavoatră, ci în fața întregii familii umane. Veți intra în istorie ca unul din pionierii unei revoluții a valorilor, bazată pe iubire. Puteți susține că nu sunteți un credincios, dar religia nu este doar o sumă de precepte, ci angajarea într-o acțiune în numele iubirii pentru întreaga omenire, sentiment care, când este autentic, se unește cu iubirea dată de Dumnezeu și din acest motiv, chiar dacă nu se pronunță termenul respectiv, se subînțelege că omul este credincios.
Răspunsul liderului sovietic a fost cel dorit de papă, iar pacea s-a restabilit. Mai mult, ca răspuns la acțiunea papei și la echilibrul atitudinii sale, Hrușciov i-a trimis papei Ioan al XXIII-lea acest mesaj, care nu are nevoie de comentarii:
Sanctității Sale Papa Ioan al XXIII-lea. Cu ocazia sfintelor sărbători ale Crăciunului vă rog să primiți felicitările unui om care vă dorește sănătate și forța pentru a continua permanenta dumneavoastră luptă pentru pace, fericire și bunăstare.
Este o dovadă în plus a înțelepciunii diplomatice și mai ales a inimii de tată care bătea în pieptul bătrânului papă, care în anul următor a și fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace, primind Premiul Fundației „Balzan” pentru eforturile sale în construirea păcii.
În 1962, revista Time l-a numit „Omul Anului” – a fost primul Papă căruia i s-a acordat acest titlul, urmat apoi de Papa Ioan Paul II (în 1994) și de Papa Francisc (în 2013).
1.2.2. Pacea ca virtute socială
Experiența contemporaneității cu privire la ororile nedreptăților sociale și ale conflictelor armate a condus factorii decizionali la sublinierea necesității păcii în această lume. Iar pacea este „dictată” de diversele strategii adoptate de politica națională a fiecărui ansamblu statal și de prescrierile politicii internaționale.
A reflecta asupra politicii internaționale înseamnă a reflecta asupra problemelor vitale cu care se confruntă aceasta și din acest punct de vedere nu pot fi ignorate două concepte care sunt interdependente: conceptul de putere și conceptul de pace. Ele sunt esențiale într-o discuție despre politica mondială a secolului al XX-lea. Într-o lume a cărei forță motrice o reprezintă aspirația națiunilor suverane către putere, pacea poate fi obținută doar cu ajutorul a două mecanisme: primul este cel autoreglator al forțelor sociale, care se manifestă în lupta pentru putere de pe scena internațională – mai exact, balanța de putere; celălalt constă în limitările normative asupra acestei lupte, sub forma legilor internaționale, a moralității internaționale și a opiniei publice globale. De vreme ce nici unul dintre mecanisme nu pare să mențină lupta pentru putere între granițele păcii un timp nelimitat, trebuie să punem trei întrebări: 1) Care este valoarea principalelor propuneri în prezent pentru menținerea păcii internaționale? 2) Care este valoarea propunerii de a transforma societatea internațională de state suverane într-o organizație supranațională ca un stat global? 3) Cum ar trebui să fie un program de acțiune care să conștientizeze lecțiile trecutului și să încerce să le adapteze la problemele prezentului?
Putem găsi un răspuns comun la aceste 3 întrebări dacă înțelegem că pacea este o virtute socială, promovată de autorități. Pentru Biserică,
Autoritatea nu se exercită în mod legitim decât dacă urmărește binele comun al grupului respectiv și dacă, pentru a-l atinge, folosește mijloace licite din punct de vedere moral. Dacă celor care conduc li se întâmplă să promulge legi nedrepte, sau să ia măsuri contrare ordinii morale, aceste dispoziții nu sunt obligatorii pentru conștiințe. „În acest caz, autoritatea încetează să fie autoritate și degenerează în oprimare” (CBC 1903).
Biserica promovează pacea ca pe o componentă a conceptului de bine comun. Ce este binele comun? Vom răspunde tot cu ajutorul Catehismului Bisericii Catolice.
Prin bine comun trebuie să înțelegem „ansamblul condițiilor de viață socială, care permit grupurilor și indivizilor să-și atingă mai din plin și mai ușor perfecțiunea” . Binele comun interesează viața tuturor. El pretinde prudență din partea fiecăruia, și mai mult din partea celor care exercită o funcție de autoritate. El cuprinde trei elemente esențiale:
Presupune, în primul rând, respectul față de persoană ca atare. În numele binelui comun, puterile publice sunt datoare să respecte drepturile fundamentale și inalienabile ale persoanei umane. Societatea e datoare să îngăduie fiecărui membru al său să-și realizeze vocația. În special, binele comun rezidă în condițiile de exercitare a libertăților naturale, care sunt indispensabile pentru înflorirea vocației omului: de exemplu, „dreptul de a acționa conform cu norma dreaptă a conștiinței, dreptul la ocrotirea vieții private și la o justă libertate, inclusiv în materie de religie” (CBC 1907).
În al doilea rând, binele comun pretinde bunăstarea socială și dezvoltarea grupului însuși. Dezvoltarea este rezumatul tuturor îndatoririlor sociale. Desigur, autoritatea e cea care trebuie să arbitreze, în numele binelui comun, între diferitele interese particulare. Dar ea trebuie să facă accesibile fiecăruia cele de care are nevoie pentru a duce o viață cu adevărat umană: hrană, îmbrăcăminte, sănătate, muncă, educație și cultură, informație adecvată, dreptul de a întemeia o familie etc. (CBC 1908).
Binele comun implică, în sfârșit, pacea, adică o ordine dreaptă durabilă și sigură. El presupune deci ca autoritatea să asigure, prin mijloace oneste, securitatea societății și a membrilor ei. El întemeiază dreptul la legitimă apărare personală și colectivă (CBC 1909).
Așadar, pacea este o orânduire dreaptă durabilă și sigură. Nu se poate vorbi de „momente de pace”, ci de un climat constant, asupra căruia veghează instituțiile statului care au capacitatea și misiunea de a menține echilibrul social just recerut de pace. Neînțelegerea acestui echilibru atât de necesar a condus întotdeauna la conflicte de diferite tipuri (sociale, morale, economice, militare etc.). Cu alte cuvinte, „îi revine statului sarcina să apere și să promoveze binele comun al societății civile, al cetățenilor și al corpurilor intermediare” (CBC 1910).
2. Modalități de construire a păcii
În încercarea descoperirii unei modalități eficace pentru construirea durabilă a păcii, este vital să ținem cont de câteva coordonate fără de care nu se poate concepe „existența” unei păci în adevăratul sens al cuvântului. Urmând filonul istoriei contemporane, descoperim că oamenii au înțeles că pacea nu se impune, nu se pretinde, ci se construiește, se „negociază”. Coordonatele pe care se sprijină pacea sunt realitățile specifice fiecărei organizări statale și cele proprii fiecărui om. Iar Biserica crede cu tărie că viața umană, chiar slabă și suferindă, este mereu un dar minunat și sacru al lui Dumnezeu.
Biserica este provocată „să adopte acea atitudine de ascultare, atenție și angajare față de întrebările, trebuințele și speranțele fiecărui om”.
Astfel, papa Ioan Paul al II-lea afirma, într-un discurs către membrii Consiliului Pontifical pentru Cultură din 2 februarie 1983, că
întreaga Biserică trebuie să-l asculte pe omul modern pentru a-l înțelege și pentru a crea un tip nou de dialog care să permită vestirea originalității mesajului evanghelic în inima mentalităților actuale. A-l asculta pe omul modern nu înseamnă a aproba toate comportamentele sale, ci a veni în întâmpinarea speranțelor și aspirațiilor sale latente.
2.1. Trăirea unei păci autentice?
Oamenii au înțeles că formează o comunitate globală. Conceptul că o comunitate globală trebuie să preceadă un stat mondial a dat naștere la două eforturi de a crea o comunitate mondială: Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, cunoscută drept UNESCO, și celelalte organisme specializate ale Organizației Națiunilor Unite.
Potrivit articolului 1 din Constituția UNESCO: Scopul Organizației este să contribuie la menținerea păcii și securității prin promovarea colaborării între națiuni în domeniile educației, științei și culturii, pentru a impune un climat de respect universal față de valorile justiției, drepturilor omului și libertăților fundamentale care sunt enunțate pentru toate popoarele lumii, fără dedosebire de rasă, sex, limbă sau religie, în Carta Organizației Națiunilor Unite.
Există popoare primitive, cărora le lipsește cu desăvârșire educația instituționalizată, dar care sunt în general pacifiste și atât de receptive la influența culturilor străine, încât se sinucid din punctul de vedere al culturii lor. Există alte popoare, foarte educate și înrădăcinate în cultura clasică, cum ar fi germanii, și care de-a lungul istoriei lor au fost naționaliste și războinice. Atenienii sub Pericle și italienii în timpul Renașterii au creat culturi fără egal în istoria civilizației occidentale și au fost cel puțin la fel de naționaliști și războinici în acea perioadă a istoriei lor ca în orice moment anterior sau ulterior.
Mai mult, în istoria anumitor națiuni, cum ar fi britanicii și francezii, perioadele caracterizate de exclusivitate naționalistă și politici agresive alternează cu cele cosmopolite și pașnice și nu există nicio corelație între aceste transformări și dezvoltarea educației și a culturii. Chinezii au o tradiție îndelungată a respectului pentru educație, superioară oricărui alt popor, și au în istoria lor produse culturale mai vechi decât ale oricăror alte națiuni și cel puțin la fel de creative. Aceste înalte calități ale educației și culturii i-au făcut să privească cu dispreț profesia de soldat, precum și toate celelalte națiuni, care la începutul secolului al XIX-lea încă erau considerate vasale barbare împăratului chinez. Totuși, toate acestea nu au făcut ca poporul chinez să fie mai puțin naționalist și mai pașnic. Educația din Rusia a atins astăzi un grad de dezvoltare mai mare decât oricând, în special în domeniul educației specializate și tehnice. Gradul ei de excelență nu a avut nicio influentă asupra receptivității poporului rus la ideile străine sau asupra politicilor externe ale guvernului rus.
Aceste exemple, alese la întâmplare, arată că nici cantitatea, nici calitatea educației și culturii nu sunt relevante în sine pentru problema comunității globale. Această problemă nu depinde de cunoaștere și de crearea și aprecierea unor valori culturale, ci de o transformare politică și morală de dimensiuni nemaiîntâlnite.
Totuși, existența unei multitudini de relații interpersonale care să depășească granițele naționale nu susține ideea unei comunități globale. O comunitate globală cu capacități politice este o comunitate de standarde morale și acțiuni politice, nu de intelecte și sentimente. Faptul că unei elite intelectuale din Statele Unite îi place muzica și literatura ruse și că Shakespeare nu a fost interzis pe scenele rusești nu are nicio relevanță. Această împărtășire a acelorași experiențe intelectuale și estetice de către membri ai unor națiuni diferite nu creează o societate, pentru că nu determină acțiuni reciproce relevante din punct de vedere moral și politic din partea membrilor diferitelor națiuni care nu le-ar fi întreprins dacă nu ar fi împărtășit aceste experiențe.
O pace autentică nu se poate realiză fără a ține cont de ceea ce-i unește pe oameni. Nuanțarea unor chestiuni de natură naționalistă, a discrepanțelor economice dintre state și minimalizarea importanței sacre a ființei umane vor conduce la creșterea accentuată a unei „culturi a păcatului” și chiar a unei „culturi a morții”.
2.2. Pacea este o responsabilitate comună
Lumea în care trăim are din ce în ce mai mult un interes vital în prevenirea conflictelor, a crizelor și a altor amenințări la adresa securității statelor, în pregătirea pentru acestea, răspunsul la acestea, abordarea acestora și sprijinirea redresării de pe urma acestora – este vorba despre o sarcină și o responsabilitate permanente, care au fost deja recunoscute în diferitele tratate politice internaționale. Omenirea are la dispoziție o gamă largă de politici, mijloace și instrumente pentru a răspunde acestor provocări – în domeniile diplomației, securității, apărării, finanțelor, comerțului, cooperării pentru dezvoltare și ajutorului umanitar. Cele mai mari blocuri comerciale din lume sunt chemate să se angajeze în soluționarea factorilor care pot amenința existența păcii globale.
Termenul „global” se referă nu numai la mobilizarea în comun a instrumentelor și resurselor omenirii, ci și la responsabilitatea comună a actorilor de la nivelul unor organism precum Uniunea Europeană și a altor organizații similare. De exemplu, Uniunea Europeană dispune de o rețea unică de 139 de delegații la nivel național, și de un angajament operațional prin intermediul misiunilor și operațiunilor din cadrul politicii de securitate și apărare comune. Reunind toate aceste elemente, cu Comisia Europeană și cele 28 de state membre, pentru a lucra într-un mod comun și strategic, U.E. poate să își definească mai bine și să își apere interesele și valorile fundamentale, să își promoveze obiectivele politice esențiale și să prevină crizele sau să contribuie la refacerea stabilității. În acest fel, ea va contribui la îmbunătățirea condițiilor de viață ale persoanelor amenințate de conflicte și la prevenirea sau atenuarea efectelor negative – pentru U.E., cetățenii acesteia și securitatea sa internă – generate de insecuritate și de conflictele care survin în alte părți ale lumii. U.E. este mai puternică, mai coerentă, mai vizibilă și mai eficientă în relațiile sale externe atunci când toate instituțiile și statele sale membre cooperează pe baza unei analize și a unei viziuni strategice comune. Iată ce înseamnă abordarea globală.
Deoarece provocările la nivel mondial continuă să se multiplice și să devină tot mai complexe (efectele schimbărilor climatice și ale degradării resurselor naturale, presiunile demografice și fluxurile de migrație, traficul ilicit, securitatea energetică, catastrofele naturale, securitatea cibernetică, securitatea maritimă, conflictele regionale, radicalizarea și terorismul etc.) și deoarece resursele economice și financiare rămân sub presiune, necesitatea unei abordări globale, utilizând în mod optim toate instrumentele relevante (atât instrumente de politică externă, cât și instrumente de politică internă), este în prezent mai puternică decât oricând.
Dezvoltarea durabilă și eradicarea sărăciei necesită pace și securitate, iar reversul este, în egală măsură, adevărat: țările fragile sau afectate de conflicte rămân încă cel mai departe de îndeplinirea unor crieterii decente de viață. Prin urmare, legătura dintre securitate și dezvoltare reprezintă un principiu de bază esențial al aplicării unei abordări globale a păcii.
3. Biserica și pacea
Biserica și toate structurile sociale sunt afectate de secularizarea și relativismul lumii contemporane. Diminuarea rolului Bisericii în viața cotidiană și scăderea încrederii în Dumnezeu au ca urmare degradarea relațiilor dintre oameni, nerespectarea principiilor morale, sporirea infracționalității, un libertinaj excesiv, înmulțirea actelor de corupție ș.a. Asemenea manifestări antisociale nu sunt cauzate prioritar de secularizare, dar sunt, în mare parte efecte colaterale secularizării.
Lumea de astăzi se găsește într-o luptă constantă între cultura vieții și cultura morții, cea din urmă încurajată cu ardoare de țările industrializate cu diferite ajutoare și programe despre care se știe foarte bine că nu sunt de fapt decât o conspirație premeditată pentru a distruge valorile societății. Această cultură a morții își are fundamentul într-o profundă dezorientare ideologică și morală. Astfel, și înțelegerea justă a ideii de pace are de suferit. Se implică Biserica în problematica păcii?
Biserica, în acest context, „funcționează ca autentic semn al speranței… singurul lucru ce nu a trădat încrederea oamenilor”. Așadar, „este un fapt istoric intervenția Bisericii prin învățătorii ei, în viața socială, educativă în lumea contemporană”, iar din acest fapt rezultă că
însăși misiunea sa evanghelizatoare se angajează pentru promovarea omului și consideră că evanghelizarea n-ar fi completă dacă nu s-ar îine seama de legătura reciprocă, legătură care în decursul timpurilor s-a stabilit între Evanghelie și viața concret personală și socială a omului.
3.1. Pacea în Mater et Magistra
Pentru Ioan al XXIII-lea, Biserica nu poate fi altceva decât o mamă care își călăuzește fiii pe calea adevărului și a cunoașterii lui Dumnezeu. În acest spirit, el publică în 1961 o scrisoare enciclică cu un titlu sugestiv, referindu-se la rolul Bisericii în lume – Mater et magistra, care este adresată nu doar membrilor Bisericii, ci, implicit și tuturor oamenilor de bunăvoință, aducându-le un mesaj de dreptate și pace în toată lumea.
În „naivitatea” sa, el se adresează tuturor, chiar și dacă este vorba despre cei pe care-i numește „pungași”, dar nu pentru a-i recupera, ci, mai ales, pentru a le mărturisi intenția de a face binele, răbdarea sa evanghelică, încărcătura sa umană.
Această enciclică apare în anul 1961, al 70-lea aniversar al primului document major de doctrină socială a Bisericii – enciclica Rerum Novarum, emisă de papa Leon al XIII-lea în 1891. De altfel, Mater et Magistra reafirmă valoarea muncii, a proprietății private, a rolului statului, a dreptului la asociere și mai ales a solidarității umane (cf. Mater et Magistra 18-23), în prima parte a acestui document, care pune în lumină importanța doctrinei sociale stabilite în timpul papei Leon al XIII-lea:
Papa Leon al XIII-lea a vorbit într-o perioadă caracterizată de transformări radicale, de contraste accentuate și revolte violente. Umbrele acelui timp ne fac să apreciem mai mult lumina pe care o emană învățătura sa…; i-a revenit Papei Leon al XIII-lea să își publice mesajul social, fundamentat pe natura umană și pătruns de principiile și spiritul evangheliei, mesaj care, de la apariția sa, a suscitat, chiar și în mijlocul opoziției ușor de înțeles, admirația și entuziasmul universal (Mater et Magistra 10; 15).
Și acest document are un profund caracter social, căutând să evidențieze progresul social creștin. Documentul, în ansamblu, descrie necesitatea de a lucra la binele autentic al comunității, pentru a promova demnitatea umană, trasând foarte bine contextul cultural și social contemporan (cf. Mater et Magistra 47). Se subliniază necesitatea statului de a interveni în problemele ce țin de sănătate, educație și dezvoltare. Se afirmă clar valoarea carității, nu a propriului interes, care ar trebui să fie „criteriul suprem în chestiuni economice”.
Este afirmată responsabilitatea omenirii în conturarea și stabilirea unei ordini naționale și internaționale care să caute promovarea dreptății sociale, „în care toate activitățile economice pot fi desfășurate nu doar pentru câștigul privat, dar și pentru interesele binelui comun” (cf. Mater et Magistra 38-40).
În viziunea acestei enciclice, pacea este o consecință a respectări și asumării conceptului de bine comun, despre care am vorbit deja. Astfel, Mater et Magistra amintește frecvent realitatea binelui comun ca un echilibru necesar între elementele diverse care compun societatea și economia. De exemplu, o afacere trebuie să-și echilibreze direcția finală cu nevoile concrete ale celor ce muncesc pentru reușita ei (cf. Mater et Magistra 92).
Urmând parcă același fir călăuzitor, peste ani, papa Francisc în Exortația apostolică Evangelii gaudium despre vestirea evangheliei în lumea actuală, afirma următoarele cu privire la realitatea economiei:
Economia, așa cum indică însuși cuvântul, ar trebui să fie arta de a ajunge la o administrare adecvată a gospodăriei comune, care este lumea întreagă. Fiecare acțiune economică de o anumită importanță, pusă în act într-o parte a planetei, se repercutează asupra întregului; de aceea, niciun guvern nu poate acționa în afara unei responsabilități comune. De fapt, devine tot mai dificil să se găsească soluții la nivel local pentru uriașele probleme globale, motiv pentru care politica locală este copleșită de chestiuni ce reclamă rezolvare. Dacă dorim realmente să edificăm o economie mondială sănătoasă, este nevoie în această fază istorică de un mod mai eficient de interacțiune care, păstrând neatinsă suveranitatea națiunilor, să asigure bunăstarea economică a tuturor țărilor și nu numai a câtorva (Evangelii gaudium 206).
Mater et magistra afirmă că dezvoltarea și progresul în industrie, servicii și în sectorul agricol trebuie echilibrate (cf. Mater et Magistra 128). Libertatea și inițiativa individuală trebuie echilibrată prin acțiunea necesară a autorității publice, inclusive în ceea ce privește bunul public și proprietatea privată, private sub spectrul principiului subsidiarității (cf. Mater et Magistra 53-58; 116-117). Progresul economic ar trebui echilibrat prin progresul social, mai ales prin reducerea inegalităților prezente în sfera socială (cf. Mater et Magistra 73).
Pacea se construiește numai prin angajare concretă în câmpul social. Astfel,
Puterile publice, responsabile de binele comun, trebuie să se simtă angajate în exercitarea unei acțiuni multiple în domeniul economic, o acțiune mai vastă, mai profundă, mai organică; de asemenea, trebuie să se adapteze, în acest scop, structurilor, competențelor, mijloacelor, metodelor. Se cuvine ca acest principiu al subsidiarității să fie reamintit în permanență: prezența statului în domeniul economic nu are drept scop să reducă din ce în ce mai mult libertatea de inițiativă personală, dimpotrivă, are drept obiectiv să-i asigure acestui domeniu de acțiune, o amploare tot mai mare, grație unei protecții efective, pentru toți (Mater et Magistra 117).
Tot în acest document, Papa condamna și marea plagă a contracepției, subiect care va fi dezvoltat pe larg de succesorii săi, în special de fericitul papă Paul al VI-lea și de sfântul Ioan Paul al II-lea. El folosește aceste cuvinte în denunțarea marelui rău al închiderii față de viață:
Trebuie să respectăm cu sfințenie legea vieții transmise prin familie, iar familia este bazată pe o căsătorie unică și indisolubilă, care, la creștini, capătă rangul de sacrament. Transmiterea vieții umane este rezultatul unui act personal și conștient, prin urmare este supusă legilor preasfinte, inviolabile și imuabile ale Domnului, pe care nimeni nu are dreptul să le ignore sau să nu li se supună. Prin urmare nu este permisă utilizarea anumitor căi și mijloace care sunt disponibile împotriva propagării vieții la plante și animale (Mater et Magistra 193).
În fața relativizării valorii vieții, manipulată fie prin medicină, fie prin marile nedreptăți sociale ale timpului, Papa amintește universalitatea legii sacre a vieții, care este un dar exclusiv din partea lui Dumnezeu.
Viața este sfântă – toți oamenii recunosc acest fapt. Chiar din clipa concepției, viața revelează mâna creatoare a Domnului. Cei care violează legile lui nu numai că ofensează divina sa maiestate și se degradează ca oameni, dar și reduc vitalitatea comunității politice ai cărei membri sunt (Mater et Magistra 194).
În lumina dorinței sale de a stabili echilibrele enunțate mai sus, papa
refuză orice „prudență” politică; caută să aibă relații și cu China lui Mao și îl primește cu afecțiune pe ziaristul sovietic Adjubei, ginerele lui Hrușciov, împreună cu soția. După cum amintește Giulio Andreotti, „Ioan al XXIII-lea credea cu tăriecă Uniunea Sovietică, din cauza celor douăzeci de milioane de morți din cel de-al doilea război mondial, nu putea decât să dorească pacea”. A spus aceasta, printre altele și vicepreședintelui american Johnson, îndemnându-l să militeze pentru destinderea relațiilor cu Rusia.
Cu alte cuvinte,
Ioan al XXIII-lea nu se conduce în toate aceste măsuri după un program precis; este adevărat că se lăsa „purtat de Dumnezeu ca atunci când era copil și era dus la liturghie sau la târgul din sat, pe umeri de tatăl pământesc”, cum spune Franco Molinari, într-o imagine plină de prospețime și de nevinovăție a acestui papă. „Dar tocmai în dezarmanta sinceritate prin care recunoaște în fața lui Dumnezeu povara propriilor sale limite stă fascinația exercitată de un om adevărat. În această lume plină de ficțiuni și de ipocrizii el a impresionat, probabil, întreaga omenire prin curajul de a fi el însuși”.
3.2. Pacea în Pacem in terris
Acest document este ultima enciclică din cele 8 date de papa Ioan al XXIII-lea în scurtul, dar intensul său pontificat. Deja din septembrie 1962 papa fusese diagnosticat cu un cancer, care avansa galopant, însă el mărturisea dorința de a lucra pentru unitatea tuturor prin aceste cuvinte: „… a lucra și a suferi pentru a trăi momentul în care se va împlini pentru toată lumearugăciunea lui Isus de la Cina cea de taină – Ut unum sint”.
În optica realizării acestei unități se poate înscrie și enciclica Pacem in terris („Pace pe pământ”), emisă la 11 aprilie 1963, cu mai puțin de 2 luni înainte de trecerea la cele veșnice a acestui papă. Poate fi considerată un adevărat testament spiritual adresat unei omeniri rănite de multe răni și aflată în căutarea unui sens călăuzitor prin istorie.
Este primul document papal care se adresează nu doar catolicilor, ci – explicit – și tuturor oamenilor de bunăvoință, deoarece pacea este o chestiune ardentă pentru fiecare om în parte, indiferent de religia căreia îi aparține sau de bagajul său cultural. A fost publicată integral de New York Times și pentru mulți a fost un adevărat eveniment, mai ales că apărea la 2 ani după construirea Zidului Berlinului – simbol vizibil al rupturii dintre blocul capitalist și cel comunist, la câteva luni de la încetarea „Crizei rachetelor” din Cuba și pe fondul escaladării tensiunilor militare și politice din Vietnam.
Papa Ioan al XXIII-lea a militat intens pentru drepturile omului, cuprinzând întreaga viață a ființei omenești, din momentul concepției și până la sfârșitul ei natural. În Enciclica Pacem in Terris (din 11 aprilie 1963), în care, așa cum am spus, pentru prima dată în istorie un Papă nu se adresează numai catolicilor, ci tuturor oamenilor de bunăvoință, scria, folosind un ton patern și cald:
Omul are dreptul la viață. Are dreptul la integritate corporală și dreptul să dispună de toate mijloacele necesare dezvoltării sale adecvate, în special la hrană, îmbrăcăminte, adăpost, îngrijire medicală, odihnă și de toate serviciile sociale necesare. Prin urmare, are dreptul să fie îngrijit în caz de boală, dizabilități și accidente de muncă; văduvie; bătrânețe; șomaj; și ori de câte ori omul este lipsit fără voia sa de mijloacele necesare traiului (Pacem in Terris 11).
Responsabilitatea păcii nu depinde doar de state, ci de fiecare om în parte. Astfel, cei care construim pacea suntem fiecare dintre noi, pacea pleacă de la noi și ne unește ca valoare comună universală.
Despre participarea tuturor la construirea păcii vorbește și actualul papă, atunci când afirmă în Exortația Evangelii gaudium, la numărul 219, că „o pace care nu ia naștere ca rod al dezvoltării complete a tuturor nu are niciun viitor și va fi mereu sămânță de noi conflicte și de diferite forme de violență” .
Concluzie
În acest proces deosebit de complex al construirii păcii, comunității creștine îi revine datoria de a fi apărătoare a valorilor morale și sociale, promovând și prezentând lumii contemporane ceea ce a primit de la Cristos – chemarea la pacea universală, fundamentată pe iubirea în adevăr și pe respectul față de demnitatea persoane umane.
Pierderea păcii este o consecință a păcatului prezent în inima omului, a fiecărui om. Aflat în conflict cu el însuși și cu Dumnezeu, omul revarsă această stare de fapt și în exteriorul său, prin păcate. Iar distrugerea păcii este un păcat cu consecințe ample la nivel social.
Pacea este o necesitate prezentă în inima fecăruia dintre noi, toți o dorim, tuturor ne place pacea… dar ce fel de pace dorim? Sau orice formă de pace ne aduce acea liniște și acel bine care vine numai de la pacea autentică?
Îi dăm cuvântul tot papei Ioan al XXIII-la, care scria în Mater et Magistra aceste cuvinte din care înțelegem actualitatea necesității construirii unei păci universale și adevărate prin relații sociale sănătoase și puse sub semnu respectului reciproc:
După atâtea progrese științifice și chiar ca urmare a lor, rămâne încă actuală problema unor relații sociale mai echilibrate din punct de vedere uman, atât în interiorul fiecărei comunități, cât și pe plan internațional (Mater et Magistra 212).
CONCLUZIE
Scopul urmărit în prezenta lucrare a fost acela de a surprinde câteva aspecte cu privire la realitatea păcii; în ce punct se află astăzi pacea în societate, cu ce probleme se confruntă, cine sunt responsabilii apărării acestei realități fundamentale a societății, pe ce se bazează ea și nu în cele din urmă, care este misiunea Bisericii în această lume – văzută sub aspectul promovării păcii.
Fără îndoială, secolul al XX-lea va rămâne în istorie prin dramatismul trăirilor pe care le-a experimentat omenirea în cele două conflagrații mondiale, în timpul Războiului rece, dar și prin orice formă de conflict. Omenirea a înțeles acum, poate mai mult ca oricând, că numai pacea aduce stabilitate și dezvoltare în societate. Dar de multe ori, mass-media ne prezintă imagini care, deși sunt încadrate în realitatea „păcii”, nu ne lămuresc asupra a ceea ce trebuie să fie pacea. Vedem soldați bine înarmați, gata de tragere, încordare, copii care plâng, oameni care mor de foame sau suferă de cele mai cumplite boli, popoare care luptă cu disperare împotriva trupelor trimise de diferitele organizații internaționale pentru a menține pacea – toate aceste realități ne însoțesc în demersul personal de a înțelege cum e pacea în lumea de astăzi.
Dar aceste imagini maschează, nu de puține ori, nedreptăți sociale asupra cărora opinia publică închide ochii, consimțind implicit la abuzurile care se comit în numele nobil al păcii. Am căutat să vedem, cu ajutorul a doi mari papi ai secolului trecut – Pius al XII-lea (1939-1958) și succesorul său, Ioan al XXIII-lea (1958-1963) – modul în care Biserica, conștientă că este chemată să-și asume tristețile și angoasele omului de astăzi ca fiind ale ei (cf. GS 1) înțelege să se implice în chestiunea păcii sociale. Biserica a căutat mereu să rămână imparțială, departe de orice ideologie politică, accentuând fără încetare valoarea binelui comun și a marelui dar al vieții, pe care Dumnezeu îl oferă ca pe o realitate sacră și inviolabilă, care trebuie ocrotită fără încetare. Aceste două realități, precum și conștiința personală că fiecare trebuie să colaboreze la construirea unei culturi corecte a păcii, sunt esența mesajului pe care Biserica îl propune omenirii de astăzi cu privire la pace.
Biserica nu impune și nu se impune cu mesajul ei, deoarece este mamă și învățătoare. Dar ea își cheamă fără încetare fiii pentru a colabora la construirea unei lumi mai bune și mai fraterne, alături de ceilalți oameni de bunăvoință.
Pacea este o realitate care se construiește greu, este ca un puzzle în care fiecare om este încadrat pentru a întregi portretul societății corecte și drepte. Deschiderea oamenilor la mesajul lui Cristos și deschiderea către o cultură a întâlnirii cu celălalt (cf. Evangelii gaudium 220) va conduce treptat și la înțelegerea corectă a realității păcii, care va fi promovată nu atât prin cuvinte și diferte rezoluții politice, ci mai ales prin viața proprie.
BIBLIOGRAFIE
BARBU D., Republica absentă, București 1999.
BRUCAN S., Îndreptar-dicționar de politologie, București 1993.
COMBY J., Pour lire l’histoire de l’Eglise, II, Paris 1986, trad. română Pentru a citi istoria Bisericii, II, București 2000.
DABROWSKA-BORTNOWSKA H., „Societatea civilă și rolul Bisericii”, în Verbum 7-12(iulie-decembrie 1990), 108-112.
DANCĂ W., Și cred, și gândesc, București 2013.
DIAC E., Pius al XII-lea, apărător al drepturilor omului, Iași 2013.
FRANZEN A. –BAUMER R., Papstgeschichte. Das Petrusamt in seiner Idee und in seiner gaschichtlichen Verwiklichung in der Kirche, Freiburg im Breisgau 1974, trad. românească Istoria papilor. Misiunea lui Petru în ideea și realizarea ei istorică în Biserică, București 1996.
HERTLING L., Geschichte der Katholischen Kirche, Berlin 19802, trad. românească Istoria Bisericii, Iași 1998.
KARNOOUH C., Comunism / postcomunism și modernitate târzie, Iași 2000.
LOTH W., Die Teilung der Welt Geschichte des Kalten Krieges 1941- 1955, trad. română, Istoria Războiului Rece 1941- 1955, București, 1997.
MĂRTINCĂ I., „Intervenția Bisericii în domeniul educației – semnificația sa pastorală”, în Verbum, 7(1995-1996), 98-104.
MARX K. – ENGELS F., Manifestul Partidului Comunist, București 1998.
MILLER D., ed., The Blackwell encyclopedia of political thought, trad. română Enciclopedia Blackwell a gândirii politice.
MORGENTHAU HANS J., Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace, The McGraw-Hill Companies, Inc. 2006, trad. română, Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Iași 2013.
MORSEY R., „National Socialism”, în NCE, X, 240.
PARRISH T., The Cold War Encyclopedia, 1996, trad. română, Enciclopedia Războiului Rece, București 2002.
PASQUATO O., Credincioșii laici în gândirea sfântului Ioan Crisostomul, Iași 2007.
PATAPIEVICI H. R., Omul recent, București 2007.
PEGORARO R., Morale familiare, Casale Moferrato 1991.
PEPE E., Martiri e santi del Calendario Romano, Roma 1999; trad. română Martiri și sfinți din Calendarul Roman, Iași 2007.
PERCĂ A., Morala vietii sociale (I). Iubirea față de aproapele.
RENDINA C., I Papi. Storia e segreti, 1986, trad. românească Papii: Istorie și secrete, București 20082.
ROCA M., „Educarea și trăirea credinței în societatea modernă”, în Buletin istoric, 2(2001), 158-163.
ROYAL R., Catholic Martyrs of the Twentieth Century; trad română, Martirii secolului al XX-lea, Iași 2003.
SANNA I., Imagine di Dio e libertà umana, per un’antropologia a misura di uomo, Roma 1990.
STĂNCIUGELU ȘT., Violență, mit și revoluție, București 1998.
SUN TZÎ, Arta războiului, București, 1976.
Bibliografie internet
www.acum.tv
www.arduph.ro
www.bgcteius.ucoz.ro
www.britannica.com
www.catholica.ro
www.catholicworldreport.com
www.en.wikipedia.org.
www.legislatie.resurse-pentru-democratie.org
www.mediafax.ro
www.news.va
www.osv.com
www.radiovaticana.va
www.spiritualitatecatolica.ro
www.unap.ro
www.usatoday.com
www.ziarullumina.ro
BIBLIOGRAFIE
BARBU D., Republica absentă, București 1999.
BRUCAN S., Îndreptar-dicționar de politologie, București 1993.
COMBY J., Pour lire l’histoire de l’Eglise, II, Paris 1986, trad. română Pentru a citi istoria Bisericii, II, București 2000.
DABROWSKA-BORTNOWSKA H., „Societatea civilă și rolul Bisericii”, în Verbum 7-12(iulie-decembrie 1990), 108-112.
DANCĂ W., Și cred, și gândesc, București 2013.
DIAC E., Pius al XII-lea, apărător al drepturilor omului, Iași 2013.
FRANZEN A. –BAUMER R., Papstgeschichte. Das Petrusamt in seiner Idee und in seiner gaschichtlichen Verwiklichung in der Kirche, Freiburg im Breisgau 1974, trad. românească Istoria papilor. Misiunea lui Petru în ideea și realizarea ei istorică în Biserică, București 1996.
HERTLING L., Geschichte der Katholischen Kirche, Berlin 19802, trad. românească Istoria Bisericii, Iași 1998.
KARNOOUH C., Comunism / postcomunism și modernitate târzie, Iași 2000.
LOTH W., Die Teilung der Welt Geschichte des Kalten Krieges 1941- 1955, trad. română, Istoria Războiului Rece 1941- 1955, București, 1997.
MĂRTINCĂ I., „Intervenția Bisericii în domeniul educației – semnificația sa pastorală”, în Verbum, 7(1995-1996), 98-104.
MARX K. – ENGELS F., Manifestul Partidului Comunist, București 1998.
MILLER D., ed., The Blackwell encyclopedia of political thought, trad. română Enciclopedia Blackwell a gândirii politice.
MORGENTHAU HANS J., Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace, The McGraw-Hill Companies, Inc. 2006, trad. română, Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Iași 2013.
MORSEY R., „National Socialism”, în NCE, X, 240.
PARRISH T., The Cold War Encyclopedia, 1996, trad. română, Enciclopedia Războiului Rece, București 2002.
PASQUATO O., Credincioșii laici în gândirea sfântului Ioan Crisostomul, Iași 2007.
PATAPIEVICI H. R., Omul recent, București 2007.
PEGORARO R., Morale familiare, Casale Moferrato 1991.
PEPE E., Martiri e santi del Calendario Romano, Roma 1999; trad. română Martiri și sfinți din Calendarul Roman, Iași 2007.
PERCĂ A., Morala vietii sociale (I). Iubirea față de aproapele.
RENDINA C., I Papi. Storia e segreti, 1986, trad. românească Papii: Istorie și secrete, București 20082.
ROCA M., „Educarea și trăirea credinței în societatea modernă”, în Buletin istoric, 2(2001), 158-163.
ROYAL R., Catholic Martyrs of the Twentieth Century; trad română, Martirii secolului al XX-lea, Iași 2003.
SANNA I., Imagine di Dio e libertà umana, per un’antropologia a misura di uomo, Roma 1990.
STĂNCIUGELU ȘT., Violență, mit și revoluție, București 1998.
SUN TZÎ, Arta războiului, București, 1976.
Bibliografie internet
www.acum.tv
www.arduph.ro
www.bgcteius.ucoz.ro
www.britannica.com
www.catholica.ro
www.catholicworldreport.com
www.en.wikipedia.org.
www.legislatie.resurse-pentru-democratie.org
www.mediafax.ro
www.news.va
www.osv.com
www.radiovaticana.va
www.spiritualitatecatolica.ro
www.unap.ro
www.usatoday.com
www.ziarullumina.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunicarea Pacii In Magisteriul Papilor Pius al Xii Lea Si Ioan al Xxiii Lea (ID: 106386)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.