Comunicarea Nonverbala Si Spatiul Public

Introducere

Lucrarea in sens larg este impartita in trei capitole, primele doua capitole fiind divizate in a cite 4 paragrafe iar cel de-al treilea in 3 paragrafe. Primul capitol este intitulat comunicarea nonverbală și spațiul public aici am scos in evidenta notiunea de comunicare nonverbala care nu este altceva decit cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte și care pot fi decodificate, creând înțelesuri. Tot acest captiol contine si elementele comunicarii nonverbale pe care la fel le-am descris pentru ca cititorul sa le cunoasca si sa le inteleaga ca acestea in cele din urma sa poata deveni buni oratori. O alta notiune pe care am pus accent este cea de spatiu public si am interpretato ca fiind domeniu al vietii sociale deschis tuturor cetatenilor, in care se desfasoara interactiunea umana.

Al doilea capitol este intitulat rolul vestimentației în spațiul public si aici ne-am axat in mare parte pe vestimentatie ca fiind componenta de baza a comunicarii nonverbale deoarece imbrăcămintea este rezultatul unei alegeri personale și are ca scop oglindirea personalității individului. Ea este un fel de extensie a eului și, în acest context, ne comunică informații despre acesta. Tot aici am adus la cunostinta semiotica vestimentatiei din antichitate si pina in prezent, descriind amanuntit conotatia vestimentatiei fiecarui secol in parte. Un alt paragraf l-am dedicat insasi rolului vestimentatiei in diferite sfere de activitate in spatiu public si aici am incercat sa aducem la cunostinta despre cum trebuie sa ne imbracam ca sa obtinem succes in tot ceea ce ne propunem sa facem.

Al treilea capitol care este de fapt si ultimul are titlul vestimentația între tradiție și modă. In acest capitol am descris amanuntit costumul national moldovenesc al barbatului si al femeii, am adus la cunostinta despre provenienta acestuia si nu in ultimul rind am vorbit despre conotatia fiecarui element al costumului pentru a atrage atentia cititorului asupra frumusetii hainelor traditionale si unicitatea acestora. Iar un alt paragraf l-am dedicat tinerilor pentru a arata intr-o oarecare masura evolutia vestimentatiei si sensul pe care aceasta il poarta in rindul tinerilor, aici nu am putut sa nu includ moda deoarece tinerii din ziua de azi tot mai mult urmaresc tendintele modei pentru a fi la acelasi nivel cu semenii sai deoarece am ajuns intr-o perioada in care modul de a te imbraca are o importanta mai mare decit capacitatile intelectuale ale individului.

Noțiunea de comunicare nonverbală, tipurile și funcțiile comunicării

Din punct de vedere etimologic conceptul de comunicare semnifică în limba latina,communico, acțiunea de a face ceva comun, de a împărți cu cineva, de a împărtăși, astfel că prin comunicare vom înțelege orice transmitere a informațiilor, ideilor și emoțiilor de la o entitate socială, fie o persoană, grup uman ori colectivitate, la alta prin intermediul mesajelor. Comunicarea poate fi verbală atunci când informația este transmisă prin limbajul articulat (oral sau scris), sau nonverbală atunci când nu este folosit acest limbaj.[ 23, pag.15-16 ]

Termenul de comunicare nonverbală reprezinta mult mai mult decit cel de comportament nonverbal care desemnează modificarea intenționată sau neintenționată a poziției corpului unei persoane în raport cu un sistem de repere spațiale sau schimbarea poziției componentelor corporale ale acestuia (cap, trunchi, membre) în raport cu un sistemde axe rectangulare, în afara acțiunii directe a altor persoane prin producerea sau limitarea forțatã a mișcărilor corporale sau prin deplasarea în spațiu a respectivelor persoane fără acordul acestora.[ 24, pag. 234 ]

În literatura de specialitate sunt menționate nu o singură definiție a comunicării nonverbale ci mai multe și toate sunt acceptate. Totul depinde din ce perspectivă este abordat procesul de transmitere a semnelor non-ligvistice.

Comunicarea nonverbală prezintă un interes deosebit pentru cercetătorii contemporani deoarece este un limbaj cu totul diferit și care se bucură de popularitate printre cei care știu sa-l citească. Importanța comunicării nonverbale a fost demonstrată în 1967 de către Albert Mehrabian și M. Weiner, în studiul Decoding of inconsistent communication. În urma acestui studiu, s-a ajuns la concluzia că numai 5% din informația pe care ne-o propunem să o transmitem celor din jur se realizează prin comunicarea verbală, în timp ce 38% este transmis pe calea paraverbală și 55% prin limbajul corpului. De altfel, axioma comunicării nonverbale evidențiază faptul că acest tip de comunicare are relevanță mai mare decât semnalele verbale și paraverbale (tonul vocii, accentul, tonalitatea etc). [ 20, pag.237 ]

Deci limbajul nonverbal, concretizat în gesturi, mimică, postură, prezență personală, poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală. Practic, mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea eminentului și i se acordă atenția cea mai mare de către interlocutor. Din punct de vedere ontogenetic, comunicarea nonverbală are o mai mare precocitate, bazându-se atât pe comportamente înnăscute și expresive ale afectelor și emoțiilor, cât și pe cele dobândite prin învățare sau imitație. La fel ca și paraverbalul, nonverbalul este canalul predilect al comunicării afective atitudinale, contribuind la stabilirea dimensiunii relaționale a actului comunicativ. Vorbim cu ajutorul organelor verbale, dar comunicăm cu întregul nostru corp, fiecare parte a acestuia subliniind, întarind, afirmând sau negând ceea ce buzele noastre au rostit. Cu alte cuvinte, limbajul corpului furnizează instantaneu un răspuns vorbitorului, comunicându-i indirect cum se prezintă. Mesajele nonverbale tind să dezvăluie, de exemplu, dorința de sinceritate a celui ce comunică, convingerea, abilitatea, atitudinea și sentimentele, în măsura în care auditoriul îi acceptă mesajul. Neconștientizarea sau ignorarea importanței acestor mesaje sau imposibilitatea de a citi și interpreta acest limbaj fac să se piardă o parte din substanța comunicării. [ 21, pag.299 ]

Exprimarea verbală este facilitată îndeosebi de gestică și de mișcare. Interzicerea acestora de către profesor poate bloca comunicarea verbală (apar blocajele, pauzele, cuvintele ajung mai greu pe buze, starea de iritare crește etc). Constatăm că mai ales gesturile susțin psihologic comunicarea verbală. Întrebarea este ce identitate au gesturile, ce ne obligă să gesticulăm, care sunt gesturile cel mai des folosite, cum se clasifică ele? Majoritatea cercetătorilor iau ca punct de pornire raporturile gestului cu cuvântul, clasificându-le în gesturi substitutive, completive și de însoțire a discursului verbal [ 22, pag.184 ]. O altă clasificare mult citată oferită de marii cercetători ne vorbește despre faptul că gesturile sunt de următoarele feluri:

Expresorii însoțesc o trăire organică cu tentă afectivă (tresărire, roșeață, crispare de durere); au valoare comunicativă marcînd exprimarea (ne bâlbâim, vorbim greu, suntem temători); au valoare culturală (tristețea, durerea, dezgustul, amenințarea, neliniștea, triumful, victoria) sunt exprimate la fel peste tot în lume (încruntarea, disprețul, surâsul). Facilitează relația profesor-elev; adult-copil, deoarece comunică stările sufletești ale emițătorului. Ele sunt mai mult indici decât semnale.

Regulatorii folosesc un ansamblu de mișcări ale corpului (de exemplu, atunci cînd un profesor dorește să numească elevul care să răspundă la o întrebare, folosește –de cele mai multe ori – atît înclinarea capului, întinderea mîinii, cît și poziția generală a corpului în acest sens, sau atunci cînd cineva nu dorește să mai continue o conversație, se întoarce puțin cîte puțin de la cel care vorbește) ; de asemenea , regulatorii sunt importanți în dimensionarea modului în care vorbitorul își structurează mesajul în funcție de receptor (un semn al acestuia din urmă poate însemna: mergi înainte, este interesant, asta nu o cred, mai încet etc.);

Ilustratorii sunt cei care accentuează și dau forță cuvintelor, dacă cineva întreabă, spre exemplu, despre o stradă anume, ne vom ajuta de mîini cînd îi vom spune să meargă înainte și apoi să facă la stînga; dacă un pescar dorește să exprime că peștele prins a fost “mare”, el va întinde mîinile pentru a arăta acest lucru. Desigur că aceleași explicații s-ar putea oferi și doar prin intermediul mesajelor verbale, dar atît emițătorul, cît și receptorul se simt mai securizați astfel.

Emblemele (simbolurile) sunt mișcări ale trupului care au traduceri directe în cuvinte; emblemele pot fi diferite de la o cultură la alta (un exemplu citat de unii presupune strîngerea palmei în formă de cerc, pe cînd cealaltă descrie între degete un unghi de 45 de grade, această emblemă însemnînd “OK”, un alt exemplu fiind semnul de rămas-bun făcut cu mîna în cazul unei plecări; la noi, ducerea unei mîini la urechea dreaptă cu degetul arătător și cel mare formînd un unghi de 90 de grade poate însemna “vorbim la telefon”);

Adaptorii sunt de cele mai multe ori ticuri: au rol de descărcare și de echilibrare psihică; sunt de doua feluri: manipulări de obiecte în scop practic (aranjatul cravatei, mișcatul pixului, aranjarea în timp ce vorbim a unor foi etc.) se numesc și alteradaptori, respective automanipulări (răsucirea unei șuvițe de păr, atingerea urechii, balansul piciorului, rosul unghiilor, suptul degetului, legănatul capului etc). Se numesc și auto-adaptori (răspund unor nevoi intime); sunt gesturi automate care sporesc (frecvent) în momente de concentrare, de tensiune psihică, de singurătate etc.; pot fi o gestică ce vine din copilarie, de multe ori. Adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai puțin legată de comunicare. [ 30, pag.271-291 ]

Deci cele cinci categorii de gesturi au funcții specifice: fie dezvăluie subiectul care comunică (expresorii) ticuri, expresii cu încărcătură culturală; fie structurează comunicarea (regulatorii) în funcție de privire, poziție, debit, putem să comunicăm cursiv, normal.

Dacă e să vorbim de caracteristcile comunicării nonverbale atunci trebuie de menționat că comunicarea nonverbală este neintenționată, ea ne trădează emoțiile sau atitudinea chiar dacă nu dorim acest lucru, deci trebuie să fim conștienți că mesajele non verbale uneori pot contrazice ceea ce afirmăm. Comunicarea nonverbală este alcatuită dintr-un numar de coduri separate pe care trebuie să le învățăm sa le folosim. Anumite coduri nonverbale sunt universale, fiind înțelese la fel în culturi diferite. Abilitatea de comunicare nonverbală crește odată cu vârsta, cu experiența, cei care comunică bine nonverbal, stăpânesc în aceeași măsură și codurile nonverbale și de obicei sunt acei care reușesc mai bine în societate, construiesc relații bune cu semenii lor și au un statut social mai bun. Mesajele transmise prin comunicarea nonverbală ne furnizează informații despre problemele personale sau de relaționarea la alți indivizi, despre care am fi jenați să discutăm.

Comunicarea nonverbală la rîndul său se împarte în două tipuri: sezonier, care se bazează pe mesajele recepționate cu ajutorul simțurilor văzului, auzului, mirosului, tactil și gustativ ;
Un alt tip de comunicare nonverbală este și ceea ce se numește comunicarea nonverbală estetică (pictură, muzică, dans, imagine, vestimentație etc) care are loc prin intermediul diferitelor forme de exprimare artistică și comunică diferite emoții artistice. Comunicarea nonverbală bazată pe folosirea insemnelor (steaguri, insigne, uniforme, etc) și a simbolurilor specifice, ca de exemplu, cele legate de religie (cruce, altar, icoane, etc) sau statut social (gradele la ofițeri, titulatură, decorațiile, etc) își au deasemenea un rol foarte important deoarece individualizează anumite grupuri de oameni și fac ca imaginile să vorbească de la sine despre rolul acestora în societate .[ 34, pag. 35 ]

Vorbind deci despre comunicarea nonverbală, deosebim și aici importanța unor principii generatoare:

Comunicarea nonvebală este determinată cultural astfel, o mare parte din comportamentul nonverbal se învață în copilărie (exemplul oferit de Hybels se referă la comparația dintre americani – care-și învață copiii să privească drept în ochi partenerul comunicațional – și africani – potrivit cărora este o dovadă de lipsă de respect ca un copil să privească drept în ochi un adult). Continuînd ideea, putem spune, extrapolînd un model oferit de B.Bernstein, că majoritatea oamenilor posedă coduri nonverbale distincte, coduri care au o importanță însemnată în succesul și integrarea lor.

Mesajele nonverbale sunt în mare măsură inconștiente;

Mesajele nonverbale pot să se afle în conflict cu mesajele verbale (cercetătorii de la Universitatea Pennsylvania au făcut fotografii la șase persoane , apoi au făcut douăsprezece compoziții cu partea stîngă și partea dreaptă a feței; s-a observat că bucuria, supărarea frica dezgustul și tristețea , toate se arată mai intense pe partea stîngă a feței, emisferele creierului fiind bănuite a fi la baza acestei diferențe); oamenii tind să privească partea dreaptă a feței, ceea ce este o manieră greșită dacă se dorește perceptarea mai intensă a emoțiilor;

Canalele nonverbale sunt importante în comunicarea sentimentelor și atitudinilor și aici propunem un exercițiu, de altfel cu o fundamentare operațională. Astfel, le vom cere elevilor/studenților să urmărească acasă un teatru televizat înregistrat, după o perioadă introductivă , vor trebui să dea sonorul la minim și să urmărească piesa interpretînd doar mesajele nonverbale apoi, sonorul va fi dat din nou la un nivel auditiv suficient, și cursanții vor trebui să observe acuratețea descifrării continuității acțiunii.[ 31, pag 170 ]

Comunicarea nonverbală îndeplinește funcții multiple, iar determinarea acestora este în bună măsură o chestiune de poziționare și de alegere a unui câmp de cercetare potrivit domeniului ce abordează comunicarea nonverbală: știința comunicării, sociologie, antropologie, psihologie etc. Noi o să trecem în revistă funcțiile cele mai importante însă trebuie de menționat că ele sînt mult mai multe.

Comunicarea nonverbală are menirea de a o accentua pe cea verbală astfel orice om neavînd importanță vîrsta, sexul sau poziția și statutul social poate întări prin anumite elemente de mimică sau de gestică importanța unei anumite părți din mesaj din ceea ce transmite acesta celor din jurul său (copii, prieteni,studenți, subalterni).

Comunicarea nonverbală poate să completeze mesajul transmis pe cale verbală în acest mod, să ne închipuim același material înregistrat și audiat apoi de un grup de persoane și, în al doilea caz, prezentat de persoane fizice la propriu, anumite părți ale mesajului verbal pot deci nu doar să fie accentuate, ci, mai mult ele pot fi completate ca un impact considerabil asupra sporirii motivației înțelegerii, cineva care spune o glumă zîmbește în timp ce face acest lucru, cineva care anunță o veste tristă are o mimică în concordanță cu aceasta.

Comunicarea nonverbală poate în mod deliberat, să contrazică anumite aspecte ale comunicării verbale, atunci cînd , spre exemplu , trebuie să efectuăm o critică , un zîmbet care contravine aspectului negativ al mesajului verbalizat poate să instaureze o atmosferă pozitivă și relaxantă , care să facă – aparent paradoxal – critica mai eficientă în urmărirea scopurilor acesteia privind schimbări comportamentale la nivelul persoanei mustrate (nu trebuie însă să omitem faptul că această funcție a comunicării nonverbale este variabilă deoarece, în lipsa unei folosiri judicioase ei, existența unor contradicții între mesajele verbale și cele nonverbale poate face comunicarea necredibilă și să introducă elemente de confuzie );

O altă funcție a comunicării nonverbale este aceea de a regulariza fluxul comunicațional și de a pondera dinamica proprie comunicării verbalizate;

Comunicarea nonverbală repetă sau reactualizează înțelesul comunicării verbale, dînd astfel posibilitatea receptorului comunicării să identifice în timp real un îndemn aflat în “spatele” unei noțiuni/afirmații;

În sfîrșit, putem spune chiar că elemente ale comunicării nonverbale pot să substituie aspecte ale comunicării verbale (spre exemplu, atunci cînd printr-un gest profesorul îi indică unui elev să răspundă).[ 29, pag. 23-25 ]

1.2 Elementele comunicării nonverbale

Comunicarea nonverbală poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală având un rol regulator și de control a acesteia. Ansamblul elementelor nonverbale ale comunicării este numit și metacomunicare.

Limbajul tăcerii

În comunicarea nonverbală prin tăcere (ascultare pasivă) se poate exprima intenția de continuare a unei expuneri, dezvăluirea unor idei, sentimente sau atitudini care ar putea fi blocate prin intervenție verbală. O soluție pentru situația în care nu se știe cum să se interpreteze tăcerea poate fi feedback-ul.

Apelăm la tăcere atunci când ceva nu ne este pe plac.

Dezaprobăm anumite opinii.

Dorim să nu divulgăm un secret.

Dorim să nu facem rău cuiva.

Apreciem că timpul poate rezolva o situație delicată.

Credem că dacă vorbim ne facem dușmani.

Limbajul culorilor

Culorile influenteaza si ele comunicarea. Ele evidentieaza atitudinea omului fata de viata si fata de cei din jur. Culoarea vestimentatiei folosita de catre manager ne comunica o serie de lucruri despreacesta. Culorile si semnificatia lor:

Rosu – om sentimental

Roz – ii place sa iubeasca, sa fie iubit si sa aiba grija de altii

Portocaliu – este organizat si hotarat sa-si realizeze planulGalben – doreste sa discute

Verde – ii place schimbarea

Bleu, Albastru – este inventiv

Bleumarin – ii place sa fie sef si sa dea ordine

Negru – stie foarte bine ce are de facut

Semnificatia culorilor poate fi diferita in alte culturi. De exemplu: in timp ce in Europa negrul este culoarea tristetii, in China si Japonia albul inseamna tristete. Culorile calde (rosu, portocaliu, galben) favorizeaza comunicarea iar cele reci (gri, verde,albastru) o inhiba. Comunicarea se desfasoara greoi si in cazul monotoniei sau varietatii excesive de culori. [ 43, pag. 37]

Limbajul timpului

Limbajul timpului este perceput diferit, în funcție de societate sau cultură. Chiar și în aceleași culturi, modul cum este perceput timpul poate fi diferit. Un exemplu acestui element ar fi: atunci cînd petreci 30 minute cu cineva care nu-ți este pe plac poate fi considerat ca "pierdere de vreme" iar dimpotrivă cu cineva drag poate fi considerat ca "liniște spirituală".

Timpul biologic – este un concept care poate transmite informații referitoare la performanța indivizilor. Astfel în funcție de acesta unii indivizi sunt "privighetori" iar alții "păsări de noapte". În prima categorie intră cei care sunt matinali, care se scoală devreme, sunt plini de energie și obțin cele mai bune rezultate în cursul dimineții. În timp ce ceilalți reprezintă opusul acestora și intră în cea de-a doua categorie. Astfel aceste caracteristici individuale, legate de timpul biologic, ne pot transmite informații legate de performanța indivizilor.

Timpul informațional – este interpretat diferit în diverse culturi. Timpul este văzut ca parte a contextului în care interacționează oamenii. El poate fi folosit și simbolic, ca în expresia" Timpul înseamnă bani", expresie care ne dă de înțeles că trebuie să întrebuințăm rațional timpul. [ 40, pag. 173 ]

Cel ce vrea să-și utilizeze bine timpul va ține cont de aspectele următoare:

Pune pe primul plan esențialul.

Alege metodele de lucru care ți se potrivesc cel mai bine și care corespund sistemului și stilului propriu de lucru.

Acordă importanță autodisciplinei.

Este flexibil.

Combate rutina.

Descoperă ritmul organismului său.

Limbajul corpului

Mișcările corpului, numite și "limbajul corpului", pot avea uneori sens simbolic și în acest caz participă la comunicarea nonverbală. Postura corpului este definitorie pentru anumite mesaje. Umerii lăsați sau capul plecat indică timiditate, deprimare, amărăciune, sentiment negativ sau un sentiment de inferioritate, capul sus și umerii drepți transmit mulțumirea și chiar superioritatea. Într-o discuție aplecarea spre interlocutor poate însemna interes, atenție iar retragerea corpului dimpotriva sugerează respingere. Încrucișarea brațelor la piept semnifică închidere în sine față de interlocutor sau subiectul discutat.

Limbajul trupului leaga limbi si culturi diferite, în sensul ca are, de cele mai multe ori aceleasi semnificatii în toata lumea. [ 26, pag. 328]

Fața și Expresiile faciale

Trăsăturile faciale, precum și culoarea tenului prezintă o sursă de informații asupra identității și originii noastre. Putem lua exemplul unui asiatic, în raport cu un european și vom observa că există diferențe majore între cei doi: culoarea, dimensiunea și forma ochilor, a gurii, a nasului. Prin conversație pot lua naștere diferite situații, fiecare având o încărcătură emoțională diferită. De la discuții științifice, până la discuții amicale, oamenii au posibilitatea ca din orice lucru mărunt să dezvolte o conversație inteligibilă. De la povești cu prinți și prințese, la criticarea unui film, a unei cărți sau a unui articol de ziar, până la comentarea unei emisiuni sau povestirea unei glume sau a unui banc. Ajungem astfel la lucrurile amuzante care ne fac viața mai frumoasă, scoțându-ne din rutina zilnică.

Conform studiilor, expresiile faciale: jena, rușinea, teama, pot fi răspunsul pe care îl așteptam de la partenerul de conversație. De cele mai multe ori, un zâmbet sau o încruntare, pot reprezenta confirmarea sau infirmarea celui de lângă noi. Fața poate spune foarte multe lucruri despre fiecare dintre noi. Expresiile faciale redau starea noastră, fie că suntem bine dispuși, mințim, suntem triști, persoanele din jurul nostru care sunt atente la detalii ne pot citi. Trăsăturile faciale, fața și expresiile faciale pot determina și pot arăta emoțiile, statutul social, acestea având diferite semnificații în funcție de fiecare cultură în parte. Cercetătorii Paul Ekman și Wallance V. Friesen, au identificat 3 părți componente ale feței „vinovate” de expresiile faciale. Tot aceștia au demonstrat că aceste părți componente ale feței ilustrează șase tipuri de emoție: furia, dezgustul, teama, bucuria, supărarea, satisfacția și surprinderea. Studiile realizate ulterior au demonstrat că în afară de aceste șase tipuri mai există și alte stări: rușinea, jena, compasiunea, amuzamentul etc. Formatul feței, trăsăturile fizionomice ale acesteia pot stabili relații sociale și interpersonale. S-a demonstrat că o persoană cu o față plăcută are mai multe șanse de angajare decât una cu o față mai puțin plăcută.

Nu trebuie de uitat că și mișcările ochilor au un rol important în cadrul interacțiunii sociale. De exemplu în cadrul unui dialog persoanele se privesc în ochi 25-75 % din timpul conversației. Scopul privirii în ochi este de a recepționa mesajele vizuale suplimentare, care să completeze cuvintele sau să găsească în ochii celuilalt un feedback, o reacție la cele afirmate. Deci pentru a obține succes în ceea ce ne propunem să facem trebuie să ținem cont de expresiile faciale și mesajele pe care acestea le transmit. [ 1, pag. 394]

Gesturile

Gesturile spun mult mai multe decât cuvintele și asta ne-o demonstrează de nenumărate ori cercetătorii. Așa se explică faptul că mulți oameni preferă să își lase mâinile să vorbească. Potrivit oamenilor de știință, cei care își condimentează conversațiile cu nenumărate gesturi nu fac decât să comunice în cea mai pură formă, relatează „Daily Mail” [ ziar englez, 1896]. Unii, precum italienii și spaniolii, gesticulează enorm, chiar și atunci când sunt implicați într-o conversație foarte simplă. Alții, de exemplu britanicii, preferă din când în când în timpul discuției un gest atât de expresiv că valorează mai mult decât un cuvânt foarte dur. Studiul arată că limbajul uman a început cu semne și mișcări din mâini, mai degrabă decât cu sunete și cuvinte. Oamenii de știință spun ca arta oratorică implică nu numai contactul auditiv direct cu publicul, dar, de asemenea, cel emoțional și o comunicare mai intimă de poziții și gesturi. Dacă înțelegeți publicul veți înțelege modul în care aceștea trăiesc și cu ce respiră (și pentru aceasta este suficient să se cunoască tema discuției și să se vadă fiecare ascultător). Pentru fiecare grup de persoane este necesară o anumită abordare psihologică. [ 38, pag. 55-57 ]

Allan Pease ne propune chiar patru gesturi cu caracter larg de raspîndire, desi semnificatiilelor poarta uneori o puternica amprenta culturala sau sociala:

Gestul compus din ridicarea umerilor, întinderea spre înainte a palmelor deschise si înaltarea sprincenelor semnaleaza “nu stiu”, “nu înteleg”.

gestul “inel” sau “OK”: în Franta semnifica “zero” sau “nimic”, în Japonia poateînsemna “bani”, iar în tarile mediteraneene este un semn pentru gaura, utilizat de cele mai multe ori pentru indicarea homosexualitatii.

Gestul degetului mare ridicat poate avea trei întelesuri: folosit de autostopisti, elsemnalizeaza dorinta acestora de a fi luati în vehicul; este un semn de OK; ridicarea brusca a degetului în sus confera gestului valoare insultatoare si obscena.

Gestul victoriei popularizat de Winston Churchill în timpul celui de-al doilea razboimondial. [ 41, pag. 226-263 ]

Limbajul paraverbal

Prin alternarea tonurilor vocii putem contracara monotonia si directiona atentia ascultatorului. Tonurile crescînde exprima o doza de siguranta, în timp ce inflexiunile descrescînde puncteaza nesiguranta. Atunci cînd dorim sa aratam încredere si competenta, cînd vrem sa atragem atentia si sa fim convingatori, psihologii ne recomanda folosirea unui “ton parental”. Cînd nu sîntem luati în serios, cînd vedem ca nu prea reusim sa convingem si nu ne putem impune în fata celorlalti, e timpul sa ne întrebam si daca nu cumva tonul adoptat de noi este unul de copil.

Varierea volumului vocii este o alta tehnica pe care trebuie sa învatam a o stapîni deoarece ne ajuta sa dominam sau sa fim dominati. Fiecare din noi putem face acest lucru mai bine sau mai rau, în functie de volumul plamînilor, de capacitatea toracica, de calitatea corzilor vocale, de modul în care ne controlam respiratia, de pozitia corpului etc. Elementele care nu tin neaparat de noi în corectia volumului vocii, dar care trebuie luate în seama daca vrem sa fim auziti si ascultati, sînt marimea încaperii, marimea publicului si zgomotele de fond.

Articularea este arta de a vorbi inteligibil si a emite sunete potrivite folosind buzele, maxilarul, dintii si limba. Dictia depinde de articularea corecta si completa a consoanelor si de enuntarea clara a vocalelor. Cei pe care natura nu i-a prea ajutat si vorbesc dintotdeauna îngaimat, neclar sau bîlbîit nu pot fi banuiti de adoptarea vreunei strategii de comunicare, dar un vorbitor care de regula vorbeste raspicat si care dintr-o data devine neclar în anumite zone ale discursului sau, lasa sa se înteleaga ca ori nu este sigur pe ceea ce spune, ori nu-i place ceea ce spune, ori pur si simplu are ceva de ascuns.

Accentul se refera la pronuntarea mai intensa si pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvînt sau a unui cuvînt dintr-un grup sintactic. Accentul detine un rol important în shimbarea întelesului cuvintelor si inducerea de mesaje colaterale celui transmis prin cuvinte.

Ritmul vorbirii este dat de derularea lenta (aproximativ 200 de silabe/minut) normala (în jur de 350 de silabe /minut) sau rapida (în jur de 500 de silabe/minut) a cuvintelor pronuntate. Un bun vorbitor trebuie sa varieze viteza pronuntarii cuvintelor în functie de continutul si importanta generala a mesajului.

Pauzele dintre cuvinte si fraze transmit indicii atît despre intentiile si atitudinile discursive ale vorbitorului, cît si despre starile lui afective. Pauzele scurte divid ideile dintr-o fraza, iar cele lungi marcheaza sfîrsitul frazelor. Pauzele prea lungi pot obosi audienta, cele scurte si bine plasate dau ascultatorului sentimentul de implicare activa. Pauzele tactice sînt facute inainte de cuvintele sau ideile care merita subliniate, altele nu vizeaza deloc interlocutorul ci necesitatea unui moment de meditatie, de aducere aminte. Exista si pauze datorate stînjenelii, cînd tot ce putem spera este ca interlocutorul nostru sa ia cuvîntul. [ 2, pag. 208]

Vestimentația

Mesajele nonverbale sunt transmise și prin intermediul îmbrăcămintei și accesoriilor pe care le purtăm ( bijuterii, cravate, ochelari ), prin machiaj, coafură/ freză, etc. Se afirmă că " haina face pe om" și într-adevăr știm că oamenii bine îmbrăcați dau impresia de succes, putere, educație, bani, etc. Îmbrăcămintea poate accentua frumusețea fizică, naturală. Felul în care ne îmbrăcăm oferă și informații personale. O femeie îmbrăcată provocator poate exprima disponibilitate, sfidarea regulilor sociale pe când o femeie îmbrăcată decent conferă seriozitate, încredere și are posibilități mai mari de promovare în piața muncii, nu trebuie să fiți eleganți în orice situație, trebuie însă să aveți o ținută adecvată oricărei situații. [ 19, pag. 200]

Spațiul

În general oamenilor le place sa aibă un spațiu propriu, oricât de mic, pe care să-l aranjeze conform dorințelor proprii. Spațiul personal poate fi definit ca fiind distanța de la care există disponibilitatea contactului cu ceilalți

Joseph DeVito distinge trei tipuri majore de încălcare a teritorului:

Violarea teritoriului (cînd cineva intră într-un teritoriu fără a avea permisiunea de a intra – un coleg care intră în biroul nostru fără să ne ceară voie);

Invazia (presupune nu doar violarea unui teritoriu, ci și producerea unor schimbări prin aceasta – părinții care intră în camera copilului și îi fac curat în lucruri);

Contaminarea (atunci cînd cineva fumează într-o cameră în care se mai află și alte persoane, fără a avea permisiunea acestora).

Dacă o persoană se apropie mai mult decât este potrivit, poate apărea tensiune și chiar stări care vor afecta comunicarea. Atunci când se produce invadarea spațiului personal, persoana în cauză se retrage pentru a restabili distanța iar în cazul în care acest lucru nu mai este posibil, se va face tot posibilul ca "invadatorul" să se retragă la distanța cuvenită. Nu stânjeniți pe cei cu care discutați apropiindu-vă de ei mai mult decât trebuie. De obicei când sunteți în picioare, distanța necesară este aceea a strângerii mâinii.

Atingerea

Atingerea sau contactul fizic este unul dintre cele mai vechi coduri ale comunicării nonverbale. Ea exprimă emoții sau sentimente diferite, de la sentimente calde: iubire, simpatie, încurajare, până la agresiune fizică. Unii oameni evită orice atingere. Forța și tipul de atingere depinde în mare măsură de vârstă, statut, relație și cultură. Gradul de atingere diferă de la o cultura la alta. La japonezi, înclinarea capului înlocuiește datul mâinii ca salut, în timp ce la eschimoși acest salut se exprimă cu o lovitură ușoară pe umăr.

Temperatura, lumina și culoarea

Aceste elemente ale mediului, natural sau ambiant influențează modul în care oamenii comunică fără a constitui însă coduri nonverbale.

Iluminarea corespunzătoare a unui spațiu contribuie la o bună ascultare iar anumite culori au efect stimulativ asupra atenției. Lumina și culoarea pot determina anumite stări și dispoziții fizice. De asemenea, temperatura poate influența pozitiv sau negativ buna comunicare. Culorile afectează comunicarea sub următorul aspect: culorile calde ( galben, portocaliu, roș ) stimulează comunicarea, în timp ce culorile reci ( albastru, verde, gri ) inhibă comunicarea, monotonia , precum și varietatea excesivă de culoare, inhibă și distrag atenția. [ 32, pag 33-50 ]

Comunicarea de success.

În cadrul speciei umane, comunicarea a existat inițial ca un comportament indispensabil îndeplinirii funcțiilor vitale: hrană, reproducere, securitate. Procesul s-a dezvoltat prin apariția dimensiunii sociale cu raporturi diversificate. Saltul pe o treaptă superioară s-a bazat pe raționalitate, control și creativitate. Numind comunicarea esență a legăturilor interumane, avem în vedere că aceasta este singura modalitate a ființei de a exista. Lucrăm cu date, informații, transmitem și receptăm de la distanță, programăm mașini sofisticate, facem cunoscut lumii întregi progresul și bunăstarea. Suntem stapânii deplini ai semnificatului.

Sensul ”comunicare” este mai apropiat de menirea lăuntrică a procesului. ”Comunicarea nu se petrece decât dacă există un rest, și cu atît mai bine cu cît zona de rest e mai mare. Viața și societatea nu ar fi nimic fără înțelegere și sensuri, dar ar fi totodată prea puțin fără subînțelegere, subînțelesuri” [ 27, pag 128 ]. “Arta, oricât ar fi de abstractă, înțelege să fie comunicare. Limbajul de azi al literaturii postmoderne se încadrează aceleiași sfere. ”Căci lumea omului nu e una dezbinată de hotarele aparent rigide ale indivizilor, ci una ce comunică prin hotarele mișcătoare ale inșilor.” [ 39, pag. 208 ]

În cele ce urmează vom oferi cîteva noțiuni ale comunicării oferite de specialiștii în domeniu:

“Comunicarea reprezintă interacțiunea socială prin sistemul de simboluri și mesaje” (George Gerbner); [ 51, pag.154-160 ]

“Comunicarea își focalizează interesul central pe acele situații comportamentale în care o sursă transmite un mesaj unui receptor, cu intenția manifestă de a-i influența comportamentele ulterioare”(Gerald R. Miller); [ 51, pag. 169-174 ]

“Comunicarea este o funcție socială…., o distribuție a elementelor comportamentului sau un mod de viață alături de existența unui set de reguli…. Comunicarea nu este răspunsul însuși, dar este , într-un mod esențial, un set de reaționări bazate pe transmiterea unor stimuli (semne) și evocarea răspunsurilor”(Colin Cherry); [51, pag 15-16 ]

Deci prin intermediul comunicării, indivizii își împărtășesc cunoștințele, experiențele, interesele, atitudinile, opiniile, ideile. Privită ca proces, comunicare constă în transmiterea și schimbul de informații (mesaje) între persoane. Comunicarea, înseamnă a spune celor din jur cine ești, ce vrei, pentru ce dorești un anumit lucru și care sunt mijloacele pe care le vei folosi pentru a-ți atinge țelurile. În acest sens, a comunica înseamnă și a tăcea, a aștepta răspunsul, reacția celui căruia ai vrut să-l anunți că exiști și chiar vrei să-i spui ceva. Încercînd să confere comunicării o nuanță de riguoare, Școala de la Palo Alto, a formulat principii (axiome) ale comunicării de succes. Acestea sunt:

– „comunicarea este inevitabilă” sau „non-comunicarea este imposibilă”, conform acestui principiu tot omul comunică, orice comportament are valoare comunicațională, indiferent dacă există sau nu indici, semne sau semnale, în acest prim punct ei menționează că aici nu contează dacă comuncarea este sau nu eficientă dacă a obținut emițătorul succes în ceea ce a vrut să transmită.

– „comunicarea se dezvoltă pe două planuri: planul conținutului și planul relației. Primul oferă informații, iar al doilea oferă informații despre informații”.

– „comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat în termeni cauză-efect sau

stimul-răspuns”, aceasta se datorează faptului că, omul comunică în fiecare moment cu întreg trecutul său și cu toate experiențele acumulate.

– „comunicarea se bazează atât pe informație în forma digitală (procesată de sistemul nervos central), cât și pe informație analogică (procesată de sistemul neurovegetativ)” .

– comunicarea implică raporturi de putere între parteneri, iar schimburile care au loc între ei pot fi simetrice sau complementare”, în aceste schimburi parteneri comunică de pe poziții de egalitate, iar în schimburile complementare, adoptă comportamente compatibile sau joacă roluri distincte, au putere diferită, statut social sau ierarhic diferit.

– comunicarea implică procese de acomodare și ajustare a comportamentelor” oameni sunt diferiți, percep diferit realitatea și au interese obiective diferite de aceea pentru a obține un succes în comunicarea cu semenii noștri noi trebuie să alegem cuvintele potrivite în așa fel ca în final să avem rezultatul pe care ni l-am propus.[ 42, pag. 28]

Dar trebuie de conștientizat că o comunicare nu își îndeplinește funcția sa de bază de a transmite mesajul pe care ni l-am propus celor din jur dacă nu luăm în considerație următorii parametri socioingvistici și anume:

Zona geografică de origine și de rezidență a individului.

Vîrsta, cercetătorii în domeniu au dovedit că acest factor influențează considerabil modul de comunicare a emițătorului.

Sexul, s-a constatat că sunt diferențe în modul de exprimare a femeilor și bărbaților.

Statutul socio-cultural care la rîndul său înglobează alți factori și anume:

nivelul cultural

meseria

funcția

poziția socială

poziția politică

Anume acești factori contribuie la o comunicare de succes, la o comunicare în care să fim auziți de cei din jur și cel mai important este să fim înțeleși. Deci comunicarea de succes este un proces prin care un emițător transmite o informație receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.

Comunicarea de succes înseamnă mult mai mult decît ceea ce spunem, înseamnă și cum spunem acel lucru. Comunicarea de succes constă în a vorbi, a asculta, și în acțiunea de a destăinui reciproc gînduri și sentimente interioare (așa numitul ‘feedback’). Pe masură ce devin comunicatori buni, oamenii ajung să exceleze în toate domeniile, de la relații sentimentale la vînzări și afaceri.

Comunicarea între oameni are drept canale verbalul (viul grai) și nonverbalul ( așa numitul “limbaj al corpului” ). Comunicarea înseamnă, din punctul de vedere al celui ce o inițiază, a transmite eficient și conștient un mesaj. Adică a-și lua toate măsurile ca modul în care spune un lucru (nonverbal) reflectă întocmai ceea ce spune verbal. Dar el nu are un control asupra modului în care cealaltă parte a procesului de comunicare, cel ce receptează, va “decodifica”, va înțelege pentru el ce i s-a transmis. Cînd ceea ce transmiți este “decodificat” exact ( intenția ta este pe deplin înțeleasă și acceptată de celălalt) descrie comunicarea extrem de eficientă sau altfel spus comunicarea de succes. [ 36, pag.23-25]

Insa nu trebuie sa uitam ca daca la nivel de verbal stam bine trebuie sa incercam sa vedem daca si la nivel nonverbal e la fel deoarece daca vorbim frumos, coerent, laconic dar gesticulam foarte mult, avem un exterior neingrijit si nu ne putem controla starile launtrice atunci chiar si in comunicarea cu persoanele dragi nu vom obtine succes nemaivorbind insa de aspectul profesional. Pentru a ne putea controla sau ascunde starile launtrice noi trebuie sa cunoastem totul despre comunicarea nonverbala si elementele acesteia si sa le utilizam in folosul nostru nu in defavoarea noastra. O persoana care vrea sa aiba succes in comunicare trebuie sa constientizeze ca daca intre comunicarea verbala si cea nonverbala va fi un echilibru atunci in fata unui auditoriu va sta un orator in adevaratul sens al cuvintului care stie sa minuiasca darul vorbirii si al expunerii in masura in care va putea patrunde in fiecare din ascultatori , pentru aceasta insa trebuie ca nonverbalul sa confirme verbalul ca in mintea auditoriului sa nu apara dubii pe marginea celor spuse.[ 28, pag.21]

Acum voi scoate in evidenta si cîteva criterii pentru o comunicare de succes, așa cum sunt ele prezentate de specialiști :

– a-l asculta pe celalalt cu atenție și în liniște.

– a nu-l întrerupe.

– a nu fi ofensat sau contrazis, a nu lua criticile personal.

– a-ți lua timp pentru refelcție înainte de a da un răspuns important.

– a rezolva conflictele deschis.

– a-și exprima emoțiile într-o manieră constructivă.

– a fi calm, conștient, a nu fi influențat de titlul sau statutul celuilalt.

– a menține o varietate largă de opțiuni, a fi deschis pentru schimbări și contradicții.

– a nu ‘sări’ peste dorințele, sentimentele altuia pentru a evita ca mai tarziu acesta să se simta prost că nu au fost luate în considerare, etc.[ 57, pag.15-16 ]

În concluzie vrem să adăugă că cu toții avem posibilitatea să devenim buni comunicatori. Perfecționarea continua în diferitele ei aspecte, aceasta este una din cele mai profitabile alegeri pe le putem face în această viață.

1.4 Noțiunea de spațiu public

Noțiunea de spațiu public inițial a fost imaginat ca o sferă “sfera publică burgheză”, înțeleasă de Jurgen Hamberas (L’espace public, Paris 1978,1993) drept “sfera persoanelor privată reunite într-un loc public.” El implică așadar noțiunea de participare, reunire și pe aceea de loc fizic. Se consideră acest spațiu fizic și figurat s-a constituit în Occident în cursul secolului al XVIII-lea deși locurile și instituțiile publice (grădina, biblioteca, muzeul, școala publică) s-au dezvoltat mai ales în secolul în secolul al XIX-lea . Oricum, spațiul public este legat de „sfera burgheză” , iar Jurgen Hamberas îl vede ca o “dimensiune constitutivă a societății burgheze”. Desigur în sens pur spațial, și în Evul Mediu, în Renașterea și Post-Renașterea europeană au existat asemenea locuri: piața din fața bisericii, martor al evenimentelor religioase, al încoronărilor, al reprezentanților de teatru religios ori ale saltimbancilor, iar în alt loc din oraș piața execuțiilor publice. Publicul prezent în asemnea situații este asistent, nu actor (cu excepția serbărilor care este implicat efectiv). [ 48, pag. 67-69]

Noțiunea de public, în sensul de mulțime a cetățenilor care se bucură de o binefacere sau participă la o acțiune comunicațională, ca și noțiunea de publicitate, apar în primele decenii ale secolului al XIX-lea, adică odată cu clasa burgheză. Cuvîntul “publică” avînd rol de atribut, este înregistrată ca neologism în 1966 în Dicționar de neologisme (Editura Științifică) și mai comportă ideea de “țară, stat”, pe care o intuise Cantemir la începutul secolului al XVIII-lea. Conform acestui dicționar, public desemnează ceva „ de stat, care privește tot poporul, care aparține întregii națiuni”, deși, de exemplu, o conferință publică nu atrage decît cîteva zeci de ascultători.Totuși depășind analiza efectelor mass-media asupra instituțiilor și practicilor politice, această noțiune aduce un cadru conceptual consistent pentru integrarea fenomenelor de comunicare în special prin reinterpretarea distincției dintre societatea și mediul în care se află. [ 49, pag.110-140]

Utilizarea noțiunii de spațiu public pune însă o serie de probleme de interpretare, deoarece accepțiunile sale se împart între cei doi poli: cel social și cel politic. În acest sens, Pierre Chambat menționează trei dintre aceste accepțiuni, care se disting prin gradul de coordonare a acțiunii comune :
– într-o primă accepțiune, spațiul public desemnează un mediu de simplă observabilitate reciprocă. Este sensul dat de Richard Sennett, reprezentant al Școlii de la Chicago, care analizează orașul ca pe un loc de întâlnire pentru străini, unde spațiul public este un loc în care semnele și indiciile sunt puse la dispoziția ocupanților săi pentru a descifra stările lor interne și pentru a face reciproce atribuțiile lor;

– într-un al doilea sens, spațiul public desemnează constituirea unei intersubiectivități practice, a recunoașterii reciproce drept subiecți, a legăturii dintre persoane și a înlănțuirii acțiunilor lor în cooperarea socială, fiind vorba deci de comunicare și socializare; [ 3, pag. 67-69 ]

Cu toate ca exista o sumedenie de definitii date de cercetatori notiunii de spatiu public cea la care ne vom opri noi se refera la propriu de ceea ce este legat de public si anume de institutiile de invatamint, teatru, cafenele, parcuri adica locurile in care se intilnesc colectivitati mari de persoane pentru a discuta, a se odihni sau din alte interese personale. Acest spațiu public reprezintă totodată oglinda colectivă în care luăm act de propria noastră sociabilitate și apartenență, ca loc în care îl întâlnim pe celălalt și în care această întâlnire capătă pentru noi sensul de eveniment simbolic, de dobândire a conștiinței de apartenență și de cetățenie. Apariția spațiului public este strins legată de urbanizare și de înscriere a cetății și a vieții urbane în spațiu. Spațiul urban se desprinde de uzanțele private și singulare pentru a intra sub incidența legii publice, astfel încât strada, piața, teatru, instituțiile universitare sînt spații publice înscrise în spațiu, devin locuri definite în spațiile urbane.

2.1 Vestimentația – component al comunicării

Vestimentația transmite mesaje despre felul în care te comporti, gîndesti, despre personalitatea ta. Vestimentația are un limbaj propriu, iar mesajul pe care îl transmite ea celor din jur este unul deosebit de complex.  Vestimentatia are un limbaj specific, și ușor de interpretat de către cei din jur. Ea este cea care ne ajută, chiar dacă involuntar, să ne dăm seama de personalitatea celorlalți, de felul lor de a fi, de pasiunile, obiceiurile, statutul lor și chiar mai mult. Vestimentația este cea care te poate face să arăți mai tînăr, sau mai bătrîn, etc. Ideea de comunicare prin vestimentație, la nivel estetic, a fost preluată de gânditorii contemporani: Lurie (1981), Barnard (1996), Wilson (1985) și folosită pentru a explica scopul și rolul modei în societatea contemporană. 

Aici vreau să menționz cîteva opinii despre vestimentație în viziunea cercetătorilor care demonstrează că vestmentația este componenta cea mai importantă a comunicării nonverbale care la rîndul său ne comunică informații despre emițător: Roland Barthes (1915-1980) filosof, eseist și  semiotician francez, spunea că la nivel social hainele descriu combinația  între semnificant (forma vestimentației) și semnificat (sensul, semnificația  articolului de vestimentație). Procesul de semnificare este posibil doar când există un cod. Relația dintre semnificat si semnificant este caracterizată de un cod (code ), adică de un sistem de reguli și de convenții sociale. [ 9, pag. 74 ] Umberto Eco la fel considera că vestimentația ca și  limba reprezintă un sistem de semnificații. Vestimentația  este o cunoaștere achiziționată  prin socializare, ale cărei semnificații sunt  împărtășite de membrii unui grup, unei societăți, unei culturi. O cercetare efectuată de J. Dilworth a arătat că indivizii au așteptări cu privire la modul vestimentar al celorlalți,  cercetând impactul hainelor în interacțiune profesor-elev. Chestionarele cu  întrebări deschise care să  colecteze răspunsuri cu privire la așteptările pe care studenții  le au cu privire la stilul vestimentar al profesorilor. În categoria îmbrăcăminte neadecvată, studenții au inclus: pantofi fără ciorapi; bijuterii ostentative; fuste scurte care pun în evidență  picioarele; tricouri imprimate; rochii mulate. Așteptările studenților  cu privire la vestimentația  profesorilor includea articole vestimentare precum costume, cămăși. [ 5, pag 47] Pe cînd Sara Butler arată că percepția stundenților privind performanțele profesorilor nu depinde de stiulul vestimentar, îmbrăcămintea casual sau cea formală fiind considerate deopotrivă desirabilă de către studenții cercetați. Experimentul a manipulat 4 stiluri vestimentare:

1) cămașă lungă și jeanși fără curea;

2) pantaloni largi,marinărești și plover gros;

3) vestimentație de culoare neagră și cu dungată;

4) costum bluemarin și bluza alba.

Deci putem cu certitudine afirma că vestimentația indică starea de spirit, personalitatea fiecăruia și modul în care aceștia se identifică cu sine, astfel, o anumită vestimentație este specifică întîlnirilor profesionale și o alta celor din viața personală.  Îmbrăcămintea noastră de zi cu zi ne poate influența imaginea de sine, fie în mod pozitiv, fie negativ, avînd efect de atenuare a complexelor legate de propria înfățișare, ori de accentuare a acestora. Explicația acestui fapt rezidă în simbolismul cultural al hainelor. Deși la început acestea aveau doar rolul de a ne proteja împotriva frigului, ulterior, odată cu diversificarea și dezvoltarea culturală, au devenit mijloace de afirmare a statutului social, obiecte de înfrumusețare și, nu în ultimul rînd, un mod de a ne proteja de privirile celorlalți, ascunzînd imperfecțiunile și evidențiind atuurile. Hainele pot oferi o altă identitate. Astăzi, obiectele vestimentare cele mai variate au devenit într-o atît de mare măsură parte integrantă din viața noastră, încît au ajuns să se integreze psihismului persoanelor umane, nu numai ca fiind indispensabile pentru a ne proteja, atat fizic, cît și psihic, ci ca o veritabilă prelungire a personalității și caracterului celui ce le poartă. Astfel, modul în care o persoană se îmbracă poate afecta nu numai imaginea de sine a acesteia, ci și felul în care va fi tratată de către ceilalți, deoarece oamenii obișnuiesc să își judece deseori semenii după felul în care se îmbracă. În plus, hainele ne oferă o identitate, ne pot schimba dispoziția proprie, cît și pe a celor din jur și ne modelează chiar comportamentul și atitudinea în societate.

De asemenea, vestimentația "spune" foarte multe, despre felul de a fi, despre personalitate. Aici ne  referim în primul rând la poziția socială și la ocupația persoanei, existând anumite tipare sociale care trebuie respectate, inclusiv în vestimentație. Codul vestimentar sau “limbajul” vestimentației ne arată faptul că ne îmbrăcăm într-un anumit fel și astfel trimitem mesaje către alții si de asemenea percepem cum alții sunt îmbrăcați și astfel primim mesaje de la ei.

Cauzele pentru care omul își acopera corpul nu epuizează nicidecum scopurile pe care acestea ar putea sa le dobîndească în condiții particulare. Haina are “talentul” nu numai de a ascunde, de a camufla, ci chiar acela de a crea impresii total eronate despre oamenii cu care intram în contact. Haina poate ”converti” și sexul și de ce nu, îl poate “transforma” pe diavol într-un om admirabil:

”MEFISTO: Dă-mi repede scufia ta halatul/ Cu mască, am să-arăt încîntător “ (“Faust”-Goethe)

Omul are permanent tendința ca în ciuda unor acțiuni care satisfac nevoi raționale să asocieze acestora cauze ce le leagă de natura sa spirituală. Deși din cele mai vechi timpuri hainele au fost adaptate în funcție de climă –hainele largi și drapate se foloseau în regiunile calde iar cele ajustate în regiunile reci – o multitudine de articole vestimentare au dobîndit simboluri felurite. Astfel, egiptenii nu intrau în temple în veșminte de lînă și nici nu puteau fi înmormîntați cu ele iar hainele colorate erau considerate a fi rezervate doar zeilor iar rochia de mireasa a indiencelor e de culoare roșie deoarece roșul este considerat ca fiind aducător de noroc și bogăție în timp ce în cele mai multe regiuni se îmbrăca rochia albă și lungă ca simbol al purității. [ 44, pag. 110]

Chiar dacă astăzi simbolurile vestimentare nu se manifestă la fel de vizibil, ele continuă totuși să existe chiar și fără voia noastra manifestîndu-și influența așa cum și miturile deși nu mai sunt considerate ca în trecut, ele își păstrează eternitatea regăsindu-se chiar și în cele mai banale seriale.

În prezent, deși strîns legată de transformările economice, evoluția costumului depinde și de evoluția condițiilor sociale, a modului de viață, a ideilor politice etc. Moda în sine, nu are doar un caracter de căutare estetică și presupune modificări care nu sunt legate numai de necesitate ci de moravurile societății ale cărei opinii le și exprimă.

Vestimentația sau altfel spus imaginea personală contează extrem de mult în relațiile dintre oameni și în viața noastră socială, iar impactul ei se extinde și asupra parcursului nostru profesional indiferent că ne aflăm într-o poziție de începător sau de senior. Imaginea personală se traduce prin percepția pe care cei din mediul în care lucrăm și-o formează asupra noastră. Această perspectivă nu se reduce doar la o imagine de ansamblu, ci este o imagine complexă care însumează mai multe compartimente: felul în care ne îmbrăcăm, machiajul abordat, greutatea corporală, sexul – feminin sau masculin și nu în ultimul rând înfățișarea fizică. Maniera în care cei din jur își formează anumite așteptări asupra imaginii și a comportamentului nostru depinde în mare măsură de felul în care ne promovăm aceasta imagine.

Dacă ne-am creat o imagine pozitivă și puternică și conștientizăm că anumite elemente ne dau această înfățișare profesională, facem un prim pas spre succesul individual și profesional.

Așadar hainele constituie un însemn al diferențierii sociale, dar totodată constituie un mod de exprimare a persoanei: putem deduce statutul socio-economic și chiar ocupația cuiva după tipul de îmbrăcăminte pe care o poartă – persoanele cu un statut economic ridicat își „afirmă” constant acest statut purtând haine scumpe, elegante și de bună calitate, persoanele cochete au un mod special de a fi elegante și de a atrage atenția persoanelor de sex opus, prin croiala hainelor, culorile pe care le poartă, accesorii. Prin îmbrăcăminte comunicăm celorlalți așteptările noastre asupra modului în care dorim să fim tratați: un costum clasic comunică dorința noastră de a ne relaționa la nivel oficial, o îmbrăcăminte mai puțin „formală” poate fi interpretată ca intenție de a da o notă mai caldă, mai personală relației.

Reieșind din cele spuse anterior trebuie să adăugăm că vestimentația are și cîteva funcții:

Vestimentațian oferă  indicii privind status-ul social,vârsta, sexul, regiunea geografică din care provine individul;

Hainele și  modul de a le purta sunt comunicări pe care le întreținem cu ceilalți;

Hainele sunt simboluri vizibile care influențează interacțiunile sociale;

Îmbrăcămintea evocă  normele sociale specifice, conduite admise, intențiile  de ordin sexual, ierarhiile sociale, comportamentele culturale, opțiunile  politice.

În interacțiunile cotidiene, oamenii se informeaza unii despre ceilalti utilizand o serie de mijloace care le sunt accesibile despre persoanele cu care intra in contact, deducănd din acestea anumite caracteristici ale persoanei, care nu sunt direct observabile. Altfel spus, pe baza a ceea ce se vede tragem concluzii despre ceea ce nu se vede. Vestimentatia face parte din categoria informatiilor accesibile despre o persoana. Pe baza informatiei oferite deimbracaminte, oamenii trag concluzii in legatura cu statusul social al persoanelor, caracterulsau chiar competenta acestora. [54, pag. 190]

2.2 Conotațiile vestimentației din antichitate pînă în prezent

Oamenii de știință se bucură de o varietate de teme fundamentale una dintre acestea fiind însăși omul care nu numai că este cea mai sofisticată existență considerat la nivel individual ci mai mult, el stabilește raporturi sociale alcătuind grupuri, în plus se află într-o permanentă schimbare – astfel încît micile semne care pot uneori dezvalui marile adevăruri nu se bucură de o atenție suficientă.

Societățile tradiționale aveau roluri sociale relativ fixe și coduri elaborate, astfel încât vestimentația constituie un indicator pentru clasa socială din care provenea, profesia și statut-ul social. Acest fapt însă nu contestă valoarea unui studiu al acesteia în sfera de preocupări a domeniului și nici legătura strînsă care există între vestimentație și realitățile sociale. Cu toate acestea noi ne-am propus să analizăm vestimentația încă din antichitate și pînă în prezent astfel demonstrînd importanța acesteia, rolul pe care îl joacă ea în societate și nu în ultimul rînd mesajele nonverbale pe care le transmite aceasta.

O să începem cu vestimentația egiptenilor antici (Anexa 1) , acestea purtau doar una sau două piese mari de îmbrăcăminte înfășurate pe corp în diferite moduri. Însă, atât bărbații cât și femeile din Egipt purtau tunici cusute pe măsura potrivită. Aceste tunici semănau cu un tricou lung care ajungea până la genunchi (pentru bărbați) sau până la glezne (pentru femei). Tunicile erau deobicei fabricate din in și aproape totdeauna albe. Cei mai mulți egipteni, atât bărbați cât și femei, nu își acopereau capetele cu niciun fel de articol de vestimentație. Deseori umblau cu picioarele goale, dar uneori purtau sandale din piele.

Bărbații care lucrau afară purtau deobicei fuste scurte în loc de tunici, care puteau fi fabricate ca în Asia de vest prin înfășurarea unei piese de îmbrăcăminte în jurul trunchiului și picioarelor. Atât bărbații cât și femeile purtau fard de ochi albastru sau verde și creion din cărbune negru, când se îmbrăcau de ocazii. Bărbații aveau părul scurt, nu purtau bărbi sau mustăți, în timp ce femeile își purtau părul pe umeri. Atât bărbații cât și femeile purtau bijuterii din aur dacă iși permiteau.

Acest tip de vestimentație cules de egipteni se datora climei vara fiind caldă și iarna blîndă, ceea ce le permitea să fie îmbrăcați mai leger , în ceea ce privește semnificația vestimentației putem cu certitudine afirma că egiptenii au pus mare accent pe modă, mai ales femeile care nu munceau obișnuiau să poarte veșminte din diferite culori și cu briliante ceea ce le permitea să scoată în evidență starea materială a acestora. Haina pentru egipteni a fost mereu un accesoriu inedit din garderoba atît a bărbatului cît și a femeilor. Damele țineau foarte mult la aspectul lor fizic îngrijindu-l mereu prin diferite băi cu lapte și toată această frumusețe acestea o arătau prin vestimentație. Deci putem afirma că vestimentația egiptenilor era imaginea acestora.

În arta bizantină ( Anexa 2) găsim o preocupare deosebită pentru religie, spiritualitate , acest aspect al vieții bizantinilor , este exprimat și prin stilul vestimentar abordat de acestia . Impactul culturii bizantine este bine observat și în Renașterea Italiană , stilul artistic dar și vestimentar al secolului 12 fiind puternic influențat de culorile metalice.

Vestimentația bizantină face într-o oarecare măsură o distincție dintre femeie și bărbat, îmbrăcămintea femeii capătă diferite forme care iî scot în evidență frumusețea trupească dar pe de altă parte nefiind vulgară. În această perioadă lumea era preocupată mai mult de spirit și modul în care aceștea își potriveau hainele depindea de starea sufletească. Dar cu toate acestea este foarte interesant faptul că nobilimia și acest lucru se întîmpla de obicei între femei care duceau o rivalitate în ceea ce privește rochiile de seara, cu cît rochia era mai mare cu atît mai mult ea atrăgea atenția bărbaților, tot acest lucru însă denota că ea este o femeie înstărită și care ar merita să fie cucerită. Vestimentația din această perioadă ne arată și ne vorbește despre faptul cum oamenii întelegeau că între religie și moda de atunci era o divergență dar totuși omenirea încerca să le combine.

Secolul paisprezece ( Anexa 3) a fost unul de mare încercare pentu Eurpoa, Ciuma Bubonică fiind în floare, oamenii au învățat să se adapteze, medicii purtau măști ce pot fi asemuite ciocului unei păsări, oamenii de rînd purtau încălțăminte din piele groasă, pentru a evita contactul cu ucigașa boală, iar îmbrăcămintea era constituită din haine groase, caciuli atît pe sezonu cald cît și rece. Vestimentația vremii denota teama ce îi stăpînise, pentru omenire în acea perioadă conta să se salveze nu să arate mai deosebit decît cei din jurul lor, astfel nepunînd nici un accent pe modul în care își alegeau vestimentația.Vestimentația din acea perioadă ne spune că oamenii erau închiși în sine, ei se simțeau în nesiguranță, ei datorită vestimentației se protejau de mediu înconjurător și de toate răutațile care îi pășteau.

Vestimentația secolului șaisprezece ( Anexa 4) denotă eleganța. Renașterea fiind în plină floare , oamenii se ocupau de noi descoperiri, atît culturale cît și geografice, motiv pentru care vestimentația acestui veac este universal European, existînd schimburi culturale între șările Europei.

Anume în această perioada îmbrăcămintea începe să aibă un stil, să fie aleasă cu grijă și nu în ultimul rînd să fie de calitatea cea mai înaltă. Tot în această perioadă atît femeia cît și bărbatul se îmbracă nu pentru comoditate ci pentru lux, frumusețe, eleganță. Caracteristic vestimentației din secolul șaisprezece rafinamentul și modaitatea de a arăta statutul social atît a doamnei cît și al bărbatului.Vestimentația purtată de omenire în acea perioadă caracteriza statutul social al acestora deoarece calitatea hainei vorbea despre cît de mult costa aceasta dar și desigur arăta și clasa de jos a societății a căror haine erau făcute din in ceea ce denota că omul e sărac. [ 10, pag. 35]

Secolul șaptisprezece ( Anexa 5 ) este secolul Barocului, influențele acestuia sunt regăsite în toate aspectele vieții cotidiene. Moda anilor 1600 a avut de suferit din cauza războiului de treizeci de ani, ceea ce face ca într-o oarecare măsura să fie o stagnare în ceea ce privește aspectul vestimentar. În această perioadă omenirea recurge la îmbrăcămintea care o avusese pînă atunci fără a aduce ceva nou și ieșit din comun. Preocuparea de bază a secolului șaptisprezece era cucerirea de noi teritorii, descoperirea multor lucruri care au îmbunătățit viața oamenilor, iar stilul vestimentar fiind poate nu în totalmente dar totuși neglijat.

Secolul optsprezece ( Anexa 6) este secolul marilor revoluții. Revoluția Franceză dar și cea Americană care a avut loc în acest veac, astfel înfluențînd modul de a se îmbrăca persoanele din acea perioadă. În acest secol hainele nu mai iau forme mari și evazate ci ele devin mici și modeste, dar cu toate acestea își păstrează rafinamentul, diversitatea în ceea ce privește formele , culorile, modalitățile de croire a acestora. Vestimentația din această perioadă ne insuflă ideea că omenirea începe să conștientizeze că hainele mici, comode dar și frumoase accentuează mai mult finețea femeii și puterea bărbatului. Totodată vestimentația din acest veac permit femeii să se simtă mai leger și să arate în același timpe încîntător dar și să ne de-a diferite semne despre ce temperament are aceasta,despre preferințele ei și ceea spre ce ea tinde.

Secolul nouăsprezece ( Anexa 7) a fost un secol al cuceririlor dar și al prăbușirilor , și aceste lucru ni-l poate demostra vestimentația care era purtată pe atunci și anume sobrietatea, culorile gri – negru și hainele cît mai modeste atît a bărbaților cît și a femeilor. Hainele din această perioadă ne vorbesc despre starea sufletească a omenirii în legătura cu toate războaiele care sau făcut, dar și sărăcia care domina față de tot ce sa întîmplat și de tot ce se putea întîmpla. Anume în acea perioadă bărbatul încearcă să țină sub control femeia într-atît de mult încît este vizibil faptul între ei se va stabili o relație de egalitate.

Secolul douăzeci () a fost un secol al industrializării dar era sigur că oamenii tindeau spre noi revoluții și asta includea în mare măsură vestimentația feminină, femeile din acea perioadă începuse să poarte pantaloni ceea ce pînă atunci era un lucru inedit. Tot în acea perioadă pentru femeii începe a fi primordial modul în care acestea se îmbracău, cum potrivesc culorile și ce denotă hainele care le poartă acestea. Femeile din acest veac fac o distincție dintre hainele de zi, de seară și cele care să le poarte la serviciu. Totodată ele încep să înțeleagă care stil de haine sînt vulgare, seducătoare și nu în ultimul rînd hainele unei adevărate doamne.Vestimentația din acea perioadă ne vorbește despre independența femeii care decide singură cum se îmbracă și ce vrea să transmită prin aceste haine. Însăși faptul că femeia este indepdentă se simte în modul acesteia de a se îmbrăca și anume încrederea care o arăta prin fiecare veșmînt în care se îmbrăca.

Secolul XXI nu mai este caracterizat ca în celelalte perioade prin croiala hainelor sau prin calitatea stofei ci printr-o potrivire a hainelor în așa mod încît să te evidențiezi din multime. Dar trebuie totuși de menționat că și acum sînt haine care individualizează atît baărbatul cît și femeia. Spre exemplu costumul la bărbați vine din antichitate doar că cu modificări majore, iar cît privește mesajele pe care ni le transmite putem cu certitudine afirma că costumul este un obiect de lux si presupune inteligență, putere, eleganță și puterea de a domina. Pe cînd gama largă de haine pe care le dispun acum femeile le oferă posibilitatea de a apărea în diferite impostaze cu totul diferite iar în dependență de hainele îmbrăcate ele transmit mesaje nonverbale care ne vorbesc despre personalitatea acesteia , spre exemplu o rochie elegantă ne arată perfecțiunea femeii, sau un costum clasic ne poate spune despre seriozitatea cu care aceasta se atîrnă față de lucrul care îl face. [ 37, pag. 69-80]

În concluzie vrem să adăugăm că modul în care a evoluat vestimentația de-a lungul timpului nu este un aspect tocmai de ignorat în studiul evoluției individului atît la nivel spiritual cît și concret. Ea poate oferi indicii clari despre concepțiile, ideile, sentimentele și aspirațiile unei epoci fiind o sursă de inspirație în acest sens asemeni artelor.

“Moda actuală este barocă, excesivă, senzuală și impertinentă. Este plină de voluptate și arabescuri. Suntem departe de avangarde și de asceza lor, suntem luxoși, post-moderni și mai ales deloc inocenți. Visînd la splendorile trecute ale Bizanțului, moda își inventează o nouă Varsta de Aur. Ea nu mai are nostalgia timpului pierdut, ci evocă un timp regăsit, în care femeia redevine creatura prețiosa, schimbatoare, voluptuoasa.” (Severine Jouve-Glamour).

Se spune astfel că epoca în care trăim este barocă, însă acest baroc semnifică “un neașteptat care șochează”. Acest neașteptat nu se manifestă însă doar la nivelul modei ci se regăsește și în celelalte arte în cinematografie unde imaginile se succed rapid, în muzică unde trecerile sunt bruste iar basul foarte puternic. [ 4, pag 150-151 ]

2.3 Rolul vestimentației în spațiu public.

Imaginea unei persoane constituie o compoziție proprie, în care trăsăturile oferite de natură sunt prelucrate de coafură, machiaj și costumație potrivit ideii despre sine, culturii și educației. O investigație completă ar presupune citirea drumului compozițional și examinarea fiecărui mijloc de expresie: desen, umbră, culoare, material.

În cadrul structurilor sociale s-a simțit nevoia grupării membrilor în categorii distincte. Sexul, vârsta, rangul, meseria și vestimentația au fost indicate prin semne exterioare. Vestimentația transmite mesaje despre felul în care te comporți, gândești, despre personalitatea ta, ea are un limbaj propriu și deosebit de complex. Hainele comunică în mod direct statutul social al unei persoane, astfel încât o persoană ordonată și plăcută la vedere transmite un mesaj pozitiv celor din jur, față de o persoană care nu are un aspect plăcut În cele ce urmează noi vom menționa că prin efectele vizuale pe care le producem asupra observatorilor, îmbrăcămintea se dovedește a fi o formă de comunicare, conferind corpului uman în același timp confort și protecție, fascinație și atractivitate, uniformitate și originalitate

George Gerbner consideră că relaționarea mesajului cu „realitatea” facilitează discutarea problemelor de percepție și de înțeles, în al doilea rând, concepe mesajul ca pe un proces care constă în două dimensiuni ce alternează: cea perceptivă ( sau de recepție) și cea de comunicare (dimensiunea modalității de transmitere și control ). Transformat în obiect de studiu al sociologiei, corpul îmbrăcat este un „fapt social”, un trup socializat, care marchează distincția dintre natură și cultură. [ 12, pag. 35-40]

O să începem cu rolul vestimentației în Evul Mediu, aceasta este perioadă în care costumul devine semnul cel mai pregnant al apartenenței la o clasă sau la un statut social, vestimentația unei persoane fiind reglementată prin lege. Două secole mai tarziu, sub domnia lui Henric al IV-lea (1589-1610), care autorizează prin brevet ca apropiații săi să poarte justaucorps de culoare albastră, decorat cu broderii de aur și argint, Versailles devine capitala modei, iar costumul, simbol al favorii regelui, semnificînd puterea. În Anglia secolului al XIV-lea o lege stipula faptul că toți cavalerii cu rangul de lord să poarte haine și pelerine. Așa cum nota Johan Huizinga în Amurgul Evului Mediu, fiecare clasă socială, fiecare ordin, fiecare meserie puteau fi recunoscute după îmbrăcăminte.

La începutul anilor 1970, când stilurile de vestimentație reprezentative pentru atitudini politico-sociale erau destul de explicite. D.Kness și B.Densmore (1976) au studiat convingerile social-politice la o sută de studenți de sex masculin ai Universității Pennsylvania. Aceștia au căutat similarități între vestimentația tradițională (cum ar fi păr tuns scurt, pantaloni drepți, pulovere sau tricou, șosete și pantofi) și convingerile social-politice conservatoare ( adică dorința de conservare a valorilor și intereselor grupurilor cu statut social înalt). Similarități au fost și între grupurile cu vestimantație radicală sau hippie (părul până la umeri, cu sau fără barbă, blugi șifonați, tricouri șifonate, cu sandale sau desculți).[ 18, pag. 27]

S-a demonstrat că cei care se îmbrăcau hippie erau mai puțin preucupați de faptul că îmbrăcămintea exprimă statut-ul social al persoanei, iar aceia care se îmbrăcau în mod tradițional declarau că se află în pas cu moda, mulțumiți de înfățișarea lor. Aceștia erau mai greu predispuși la schimbare, deși le plăcea să-și schimbe stilurile de vestimentație. Cei care se imbrăcau hippie caracterizau hainele ca fiind plicitsitoare, acordându-le importanță din punct de vedere al confortului. Subiecții care se îmbrăcau conservator manifestau o tendință de a-i judeca pe alții după aspectul hainelor.

Hainele sunt semne ale statutului social, simboluri ale puterii sociale influențând stima de sine a celor care le poartă și de modul în care ceilalți se comportă față de noi. Pentru argumentarea acestor afirmații este sugestiv experimentul lui M. Lefkovitz, R.R. Blake și J.S. Monton (1955). Pentru a testa influența “ hainelor cu autoritate ” asupra comportamentului celorlalți, autorii menționați au folosit un complice, un tânăr de 32 de ani care a primt indicația să traverseze o stradă pe trecerea de pietoni în timp ce semaforul pietonilor indica culoarea rosu. S-a constat că numărul pietonilor care l-au urmat pe complice a fost de 3,5 ori mai mare în situația în care vestimentația complicelui sugera autoritate – “costum de foarte bună calitate și cravată scumpă” – decât în situația în care complicele era îmbrăcat modest. Astfel putem cu usurinta afirma ca vestimentatia fiecarui din noi spune societatii ceea ce ne individualizeaza si ne fac deosebiti de cei din jur. Deci infățișarea, modul de a se îmbrăca specialiștii într-un anumit domeniu constituie un element esențial al comunicării în afaceri, al relațiilor ce se stabilesc între angajat și angajator. Spre exemplu: uniforma doctorilor , accesoriile stetoscopul, ecusonul oferă procesului de comunicare putere și statut. Pereții spitalelor nu ar trebui să aibă culoarea albă, ci cărămizie, culoarea durerii și a neputinței. Un studiu al lui Cope (1987), publicat în revista Achives of Internal Medicine, arată că pacienții sunt mai dispuși să urmeze recomandările medicului (credibilitate) și să considere că vor fi bine tratați dacă medicul are o înfățișare conformă cu stereotipul social: este îmbrăcat corespunzător statutului său profesional, nu este supraponderal și nu are părul prea lung, dacă este bărbat.

Convențiile tradiționale sunt în continuă schimbare și cererile din ultima vreme sunt să renunțăm la prea multă sobrietate. Imaginea contează foarte mult și mai ales mesajul transmis de codul nostru vestimentar de la birou, susțin specialiști. Un studiu realizat în SUA arată că patru din cinci angajați consideră că un cod vestimentar mai relaxat conduce către o mai bună productivitate. Nouă din zece firme de avocatură afirmă că o cravată nu este necesară în codul lor vestimentar. De cele mai multe ori suntem tentați să asociem persoanele îmbrăcate corect cu unele calități precum inteligența, eleganța, credibilitatea, conformismul și succesul. Putem folosi aceste mesaje nonverbale în interesul nostru, deoarece există legături puternice între ținută, identitate vizuală și imaginea persoanlă. Organizațiile, mai ales cele din sfera serviciilor, comunică prin intermediul uniformei nu numai o imagine publică care reflectă personalitate companiei, ci și simbolul calității și uniformității serviciului oferit.

Un al exemplu pe care putem să-l luăm este uniforma militară care inspiră respectul ordinii, al forței stăpânite prin forme severe. Uniforma civilă bărbătească prin excelență este costumul, obligatoriu pentru funcțiile publice. Singura pată de culoare e cravata care formează un triunghi cu vârful în jos,deplasând atenția spre figură. În lupta pentru drepturi egale femeia a abordat la început doar experimental ținuta masculină (ca Marlen Dietrich în frac și joben în anii ’20) , prelucrându-și înfățișarea între 1925-1927 până la tipul garçon (ilustrat în acei ani de Greta Garbo).

Vestimentația are o importanță deosebită și în mediul academic deși nu există o uniformă strictă totuși oamenii de știință acordă o mare seriozitate codului vestimentar deoarece anume vestimentația scoate în evidență personalitatea și modul acestuia de a fi, culorile de obicei acceptate de sînt negru, gri, bleumarin, alb, machiajul fiind discret, hainele sînt fără decolteu sau fustele scurte ar încălca normele eticii a acestei categorii. Oamenii de știință sînt foarte rezervați în ceea ce privește vestimentația, dar cu toate acestea trebuie de menționat că ei au gust, rafinament și bunul simt de a-și potrivi în așa fel hainele încît statutul lor social nefiind deloc ponegrit sau cumva atins dimpotriva inteligența, omenia, cumsecădenia sînt pilonii lor de bază.

Nu am putut să trecem cu vederea și rolul pe care o are vestimentația într-o companie și aici trebuie să menționăm că băncile, companiile multinaționale optează, atăt în interior, căt și în exterior,  pentru vestimentații specifice, care să permită pe de o parte o mai bună definire a rolurilor în interior, iar pe de altă parte – o mai bună diferențiere a organizației lor în exterior. De aceea, regulamentele de ordine interioară din cadrul acestor tipuri de organizații includ și norme clare în ceea ce privește vestimentația angajaților din cadrul diferitelor departamente.

Companiile de asigurări tratau cu mare seriozitate codul vestimentar, culorile admise de acestea fiind numai negru, bleumarin și gri închis. În plus, manșeta cămășii trebuia să iasă din mâneca hainei de la costum nu mai mult de doi centimetri, parfumul trebuia să fie puțin sau neutru, machiajul discret, fără decolteu sau fustă scurtă, fără încălățări decupate, nici măcar vara. Ciorapii de mătase erau însă obligatorii inclusiv vara, iar bărbații nu aveau voie cu barbă sau mustață, cu părul lung sau femeile cu părul prea scurt. Coafura trebuia să fie aranjată, fără gel, fără culori stridente de păr. De atunci, lumea s-a mai schimbat, iar mediile corporatiste au devenit mai puțin rigide și mai colorate. 

Unele companii românești de call-center își sfătuiesc angajații să poarte costum la serviciu, cu toate că aceștia nu comunică cu clienții decât prin telefon. Acest lucru, spun managerii companiilor, are efect psihologic, îi ajută pe angajați să vorbească cu clienții de la egal la egal și să fie, astfel, mai eficient. Multe alte companii au adoptat modelul american, permițând angajaților să vină îmbrăcați casual o singură zi pe săptămână, în general vineri. În astfel de situații sunt permiși și blugii și ținutele sport.

Nu toate companiile impun angajaților un anumit cod vestimentar. În acest caz, sintagma „dress for success“, intens utilizată de toți consultanții de imagine, resurse umane și job-hunting, este, de fapt, parte a unei filozofii mai ample ce are la bază necesitatea de a te regăsi pe tine însuți în tot ceea ce faci și de a-ți proiecta personalitatea și aspirațiile în toate aspectele vieții, inclusiv în codul vestimentar adoptat.

Așadar o vestimentație bună și ingrijită ar putea sugera mai multe caracteristici a persoanei în cauza precum ar fi :

·   tipul său de personalitate. Dominant, conservatoar și conformist sau dominant creativ, novatoar și nonconformist, ca și despre atenția acordată detaliilor;

·        statutul social și nivelul veniturilor sale. De pildă, hainele de calitate și accesoriile de bun gust sugerează bunastare și succes;

·        nivelul și factura educației primite. De exemplu, un stilou asortat cu brocheta, butonii și acul de cravată pot sugera rafinament și educație aleasă;

·        excperiență și profesionalism. Ținuta perfect adecvată ocaziei sugerează experiența acumulată în astfel de intâlniri și statutul de profesionist;

·        atașamentul față de compania pe care o reprezintă și față de valorile ei.

Deci trebuie să înțelegem că imaginea personală contează extrem de mult în relațiile dintre oameni și în viața noastră socială, iar impactul ei se extinde și asupra parcursului nostru profesional indiferent că ne aflăm într-o poziție de începator sau de avansat. Imaginea personală se traduce prin percepția pe care cei din mediul în care lucrăm și-o formează asupra noastră. Această perspectivă nu se reduce doar la o imagine de ansamblu, ci este o imagine complexă care însumează mai multe compartimente: felul în care ne îmbrăcăm, machiajul abordat, greutatea corporală, sexul – feminin sau masculin și nu în ultimul rând înfățișarea fizică. Maniera în care cei din jur își formează anumite așteptări asupra imaginii și a comportamentului nostru depinde în mare măsură de felul în care ne promovăm această imagine.

Omul trebuie să conștientizeze că trebuie să adopte o ținută decentă, potrivit mediului în care acesta se află : instituție de învățămînt, companie de afaceri, mediu academic etc, că în ziua de astăzi  hainele nu mai sunt simple învelitoare ale trupului ci mai degrabă o marcă personală, prima carte de vizită. Prima impresie în orice mediu nu ne-am afla este dată de imaginea vizuală a perceperii de către celălalt, adică îmbrăcămintea accesoriile, formează un „tot” ce constituie suportul pentru prima impresie. Vestimentația devine astfel principalul generator de credibilitate într-o lume unde siguranța, bunăstarea, puterea și profesionalismul clădește calitatea vestimentației. Hainele uzate, neîngrijite, sugerează nu numai sărăcie, ci și dispreț față de colectivitatea în mijlocul căreia trăiești și lucrezi.  În concluzie, ținuta, ca mesaj al primei impresii, poate conduce la perceperea unei persoane ca  lipsită de profesionalism și dezinteres față de mediul din care face parte.

2.4 Vestimentatia și limba în frazeologisme

În acest paragraf noi ne-am propus tocmai să urmărim legătura dintre vestimentație si frazeologismele care sînt prezente în limbă. Mai intii de toate vom incepe cu o definitie a termenului “ unitățile frazeologice sunt percepute ca semne lingvistice complexe supraordonate cuvântului, constituite prin tradiție într-o anumită colectivitate având valori și funcții diferite, determinate de evoluția limbii, dar și a realității, de nevoile comunicării și, nu în ultimul rând, de tendința firească a vorbitorilor de a inova din punct de vedere expresiv, afectiv “. [ 46, pag. 228 ]

Despre vestimentație se poate aminti în legatură cu cele mai vechi timpuri iar importanța hainei poate fi întrezărită cel puțin în cugetări, maxime, vorbe din popor sau chiar exprimări metaforice. Acestea sunt cel mai adesea puse în legătură cu omul care le poartă astfel putem susține că hainele sunt o prelungire a propriei ființe, cu imaginea pe care acesta o are despre sine “ îmbrăcămintea este o concepție despre sine pe care fiecare o poartă cu sine ”(Henri Michaux) sau chiar cu o realitate socială, vestimentația este văzută ca oglindă a conformismului.

Acum vom incerca sa comentam niste frazeologisme care vizeaza vestimentatia pentru a putea demonstra legatura dintre vestimentatie si limba. Asadar „ Haina îl face pe om “ aceasta este arhicunoscuta formulă prin care cunoașterea umană a ajuns să verbalizeze importanța pe care o dăm veșmintelor protectoare de goliciunea trupului. Nu se știe dacă în preistorie, acum zeci de milioane de ani, strămoșii noștri gândeau la fel și-l considerau mai „om” pe cel îmbrăcat în piei mai sofisticate, dar se știe bine că, din antichitate încoace, îmbrăcămintea a fost și este o formă de manifestare exterioară a unui mod de viață și a unui fel de a fi. Pentru unii, grija pentru haine devine pasiune, pentru alții, a pune pe ei, una peste alta, tot felul de țoale, înseamnă doar a-și acoperi goliciunea, a se apăra de frig sau de căldură, a fi, în ultimă instanță, decent. [ 35, pag. 29]

Hainele nu fac pe om mai de treaba

Nu te uita la cojoc, ci te uita la ce e sub cojoc.

Dupa cojoc se vede pomul, dupa haina omul

Nu te uita la haine, ci la ce este in haine.

Hainele sunt artificii semiotice, cu alte cuvinte, mecanisme de comunicare. Umberto Eco

Haina nu il face pe om, dar il pune in evidenta.

Imbracat la patru ace

Hainele nu il fac pe barbat , dar au facut o treaba buna pentru multi barbati".

"Cand sotia sa i-a cerut sa isi schimbe hainele pentru a-l intalni pe ambasadorul german , el replica "Daca doreste sa ma vada sunt aici , daca vrea sa imi vada hainele , deschide-i sifonierul ". Albert Einstein

Eu nu creez haine , eu creez vise ". Ralph Lauren

"Ma imbrac pentru imagine .Nu pentru mine , nici pentru public , nici pentru moda , nici pentru barbati" . Marlene Dietrich

Stilul este expresia individualismului contopit cu carisma.Moda este ceva care urmeaza stilului" . John Fairchild

Veșmântul bun face pe om.

Unul taie și croiește, ș-altul stă și potrivește.

Pe deasupra spoială, pe de desubt — cămașă nespălată.

Paralele îl învață pe om a grăi, da’ hainele — a merge pe drum.

Om urât cu haine bune ca și grâul cu tăciune.

Haina deschide ușa, da’ banul vorbește.

Acul e mic, dar scumpe haine coase.

Cămașa e mai aproape de piele decât haina.

Cel gol trebuință n-are de a-și păzi hainele sale.

Cine se-ntinde mai mult decât i-i straiu îi rămân picioarele goale.

Cum e acul, și cojocul.

După coajă se vede pomul, după haină, omul.

Haina face pe om.

Haina nu face pe om medic.

Haina să-ți fie cum e sacul și peticul.

Hainele împrumutate nu țin de cald.

Hainele scumpe pe spinare bagă omu-n lipsă mare.

Nu după suman trebuie judecat omul.

Nu te uita la haine, ci la ce este în haine.

Omul cinstește haina, nu haina pe om.

Straiele împodobesc pe om. [ 53, pag. 171 ]

3.1 Istoria costumului popular moldovenesc pentru bărbați și femei

Arta costumului popular moldovenesc a trecut diferite etape de dezvoltare: de formare a tradițiilor etnice particulare, de înflorire, de decădere și de dispariție din utilizarea zilnică în masă, trecînd în sfera scenică și ca marcă a etnicității la ocazii festive și de prezentare a imaginii tradițiilor în instituțiile publice alimentare, la întîlnirea unor oficiali de peste hotare.

Fiecare perioadă din istoria costumului moldovenesc suportă unele modificări determinate de schimbările de materie primă, croială, tehnica de țesut a pînzelor, decorul pieselor, apariția noilor elemente de port ș.a. Perioada de formare a trăsăturilor specifice a costumului tradițional moldovenesc coincide cu secolele XIII-XIV. Din această perioadă se poate de amintit de stabilirea costumului național moldovenesc, care de fapt include componentele lui tradiționale, făcîndu-l deosebit de costumele etniilor vecine.

Despre unele trăsături ale costumului moldovenesc ne mărturisesc gramotele și documentele domnitorilor din secolele XV-XVII, picturile murale, colecțiile de îmbrăcăminte din diferite muzee, materialele arheologice, miniatura de carte ș.a. Totodată în terminologia pieselor costumului popular moldovenesc pe parcurs s-au depistat unele denumiri de origine locală, slavă, turcică, bulgară, care vorbesc de unele elemente, care au fost asimilate de cultura moldovenilor, primind noi conotații populare.

Conform obiceiurilor moldovenești din secolul al XVI-lea, țăranii și locuitorii orașelor erau obligați de a respecta utilizarea vestimentației tradiționale, fiind strict interzis împrumutul hainelor turcești sau ale altor popoare.

Perioada de înflorire a costumului moldovenesc s-a remarcat în perioada medievală, cînd în gospodăria țărănească naturală se confecționau manual, în mare parte toate obiectele necesare.

Femeile trebuiau să țese un volum mare de țesături necesare pentru haine, împodobirea casei, zestrea copiilor, gospodărie și alte necesități.[ 13, pag. 70-73]

Portul popular a prezentat un sistem dezvoltat de diferite îndeletniciri în confecționarea lui (țesători, pînzari, sumănari, postăvari, abajeri, brodeze, croșeteze, căciulari, pălărieri, cojocari, zăbunari, cizmari, ciubotari, croitori, cusătorese etc.). Ca materie primă pentru îmbrăcăminte servea lîna, cînepa, bumbacul, borangicul – toate de culoare naturală nevopsite. Conform ariei lor de utilizare se evidențiază deosebiri zonale. Pentru îmbrăcăminte la nordul Moldovei se utiliza îndeosebi lîna și cînepa, la sud – lîna țigaie, borangicul, inul.Dintre tehnicile de țesut pentru îmbrăcăminte se foloseau cele simple: țesutul în 2 sau 4 ițe „simplu”.

Acum noi vom face o descriere a costumului popular moldovenesc destinat femeilor care includea în structura sa așa componente ca: învelitoarea de cap, de corp, încălțămintea, bijuterii și accesorii, care reieșind din diferite situații concrete sau condiții de funcționare, importanța zilei și sărbătorii, la rîndul său se modifică, se schimbă. Toate acestea mai țin și de vîrsta și statutul social al femeii, caracterul sezonier și felul ocupației, simbolistică și preferințe, zonă de circulație și etc.

Ca rezultat al acestor ajustări la situații concrete îmbrăcămintea tradițională a ajuns la un șir de variante, care diferă după material, croială, ornamentică, culoare. Femeile căsătorite și cele în vîrstă respectă anumite principii în realizarea costumului, preferînd culori mai reținute, modele de croi mai arhaice și modeste, utilizînd anumite detalii de protejare a costumului, folosind un material țesut mai simplu. Fetele tinere purtau costume naționale de culori mai deschise și aprinse, nu purtau pe cap unele detalii ca prosopul – ștergarul de îmbrobodit sau șorțul de protecție pînă nu obțineau statutul social de tînără nevastă – femeie căsătorită. Totodată e necesar să afirmăm că unele aspecte ale creației populare materiale și spirituale, inclusiv și în domeniul costumului, poartă amprenta structurii demografice a zonei etnografice concrete. Aceste mici deosebiri se referă la croială, ornamentică, culoarea unor detalii din structura costumului.

În nordul Moldovei alături de moldoveni locuiesc în unele sate și ucraineni, în centru avem o zonă etnică compactă a populației băștinașe, iar la sud de rînd cu băștinașii locuiesc și găgăuzi, bulgari, ucraineni și etc. Prin urmare, în mod firesc, au loc unele influențe reciproce asupra tradițiilor vestimentare.

 Costumul femeiesc tradițional este cel mai decorativ. Una din piesele funcțional-decorative este cămașa din pînză albă. Cea mai timpurie formă de cămașă a fost cămașa de „tip tunică” croită „de-a’ntregul”, făcîndu-se numai o tăietură unghiulară, pătrată sau rotundă la gît. Cămașa avea mîneci lungi, se înfrumuseța la gît, jos la mîneci cu desen geometric simplu sau vegetal stilizat. Partea de sus a cămașei – „piepții” se făceau dintr-o țesătură mai bună și mai subțire, iar partea de jos – „poalele” – dintr-o pînză de cînepă sau in.

O altă grupă a cămașelor femeiești, răspîndită pe întreg teritoriul Moldovei este cămașa încrețită la gît cu mînecile croite „de-a’ntregul”. Ea se numește „ie națională” sau „cămașă moldovenească” și este cea mai decorativă piesă vestimentară a femeilor de orice vîrstă, fiind înfrumusețată prin diferite tehnici ale broderiei. Croiala cămașei constă din dreptunghiuri (pieptul, spatele, mînecile).

Decorul, „iei naționale” cuprinde: „dinainții” sau „pieptul” cămașei și mînecile. Se întîlnesc trei variante de bază în compoziția decorului pe mîneci: ie cu mîneci cu dungi verticale brodate „rîuri drepte”, ie cu mîneci cu „rîuri oblice pe diagonală” căreia i se spune „ie cu mîneca costișetă”, și „ie cu mîneca cu stele”. La gît aceste ii brodate se încrețesc, formînd gulerul rotund, ce se leagă cu un șiret colorat din fire răsucite. Frumos decorate sînt dinainții și mînecile, care parțial repetă aceleași motive. Decorul mînecii este compus din trei componente de bază: „altița”, care acoperă umerii, apoi „încrețul” care este o fîșie brodată de o singură culoare deschisă (galben, alb, gri, bej…) și cu motive geometrice, apoi fîșiile brodate pe verticală, pe diagonală, sau cu motive dispersate sau în formă de „pomul vieții”, „spicul”. Ultimele ii cu „pomul vieții” sau „spicul” făceau parte din costumul de nuntă din secolele trecute pînă la mijlocul secolului al XX-lea în raioanele Camenca, Rîbnița și a. La ele punctul de broderie era punctul „neted” – „butuc” pe fire numărate, segmentat „în scărituri” și „în cruciulițe”.

„Iile naționale” se brodau îndeosebi „în cruciulițe” și mai puțin „neted pe fire numărate”, segmentînd motivele decorative, fie vegetale sau geometrice în segmente înguste pe care se plasa broderia plină și netedă. Datorită acestei segmentări motivele inclusiv cele fitomorfe se obțineau stilizate. Anume acest mod de broderie „broderie netedă pe fire numărate” – „broderie albă” sau „butuc” este acel criteriu prin care deosebim broderiile etnice moldovenești și de cele ucrainene și rusești.

Alegerea motivelor decorative se bazează pe o reușită armonizare a altiței, încrețului, rîurilor de pe mînecă și rîurile de pe piept. Coloristic costumul femeiesc se bazează pe îmbinarea a 2-3 nuanțe cromatice, dar deseori se broda și cu o singură culoare, deobicei negru. De „iea națională” se prindeau poalele cămașei, făcute din stofă mai simplă de cînepă cu bumbac sau in. În zile obișnuite și în zile de sărbătoare femeile căsătorite și mai în vîrstă purtau cămașe de tip „tunică”, „cămașă cu platcă”, „cămașă cu petic”, avînd broderie îngustă în jurul gîtului, sau de formă pătrată.

Catrința, fota, șorțul – piesele de la talie în jos. Ele se confecționau din lînă curată sau lînă și fire de bumbac în urzeală. Mai răspîndită și pentru toate vîrstele este catrința dintr-o singură bucată de țesătură dreptunghiulară (1,6 x 0,8) cu care femeia își acoperă corpul de la talie în jos. Materialele etnografice au scos la iveală răspîndirea în Moldova circa zece grupe de catrințe, care se deosebesc prin decor și tehnica de realizare. Avem cea mai răspîndită „catrința vrîstată” cu dungi verticale colorate, „catrință cu desene alese”, „catrință cu dungi ridicate”, „catrința ițată”, „catrință cu două părți orizontale” diferit colorate, „catrință țesută și aleasă”, „catrință brodată” ș.a.

Catrința la talie se prindea cu o chingă lungă pînă la 3-4 m. O altă piesă de la talie în jos este „fota” alcătuită din 2 părți (din față și la spate), țesută cu dungi colorate orizontale. Fota se purta mai mult de fetele tinere în satele moldovenești din zona de Nord a Moldovei și din  Cernăuți, Bucovina.

Un singur șorț de lînă „ales ridicat” cu fire colorate pe fondal negru poartă femeile din sudul Moldovei. Tot „șorț” sau „pestelcă”, dar cusut din țesătură de fabrică poartă femeile căsătorite din toată Moldova pentru a-și proteja hainele, cînd lucrează în gospodărie. „Șorțul” de protecție astăzi a devenit un cadou simbolic – 20-30 bucăți la număr, care este dăruit fiecărei femei, care ajută la gătitul, servitul bucatelor în cadrul nunților de la țară. Sub influența modei din orașe la sf. secolului al XIX – începutul secolului al XX în Moldova se răspîndesc forme vestimentare orășenești „rochie”, „fustă” ș.a. [ 14, pag. 110-114]

Îmbrăcămintea de iarnă a femeilor sunt: pieptare, bondițe, zăbun, scurtă ș.a. Pe timp rece femeile îmbrăcau „jaletcă” fără mîneci cusută din țesătură plină de lînă și căptușită cu lînă scărmănată. O altă variantă era „bondița” sau „pieptarul” cusut din blană de miel, înfrumusețată deasupra cu motive geometrice aplicate sau brodate cu fire de lînă. Bondițele din blană sunt răspîndite îndeosebi la sudul Moldovei, unde se cresc oi pentru blană și carne. În unele sate este dezvoltat  „cojocăritul” ca meșteșug. Se coase cojoace, bondițe, care se înfrumusețează cu piele de altă culoare contrastă.

De mare valoare estetică și socială pentru femei sunt „învelitoarele de cap” – brobozile, care identifică starea lor socială. Fetele tinere obișnuiesc să umble cu capul gol, însă după ritualul nunții „ legătoarea miresei”, „dezbrăcarea miresei” nănașa îi pune o basma frumoasă sau o maramă, ce semnifică ca pe  viitor fiind nevastă trebuie să umble îmbrobodită. „Marama” din fire de mătase naturală – borangic și bumbac subțire, sau „ștergarul de îmbrobodit” din fire de bumbac gros – „tereplic” și fire subțiri se țeseau manual cu ornamente florale sau geometrice „alese”.

În secolul al XX-lea „maramele” și „prosoapele de îmbrobodit” au ieșit din folosință, fiind înlocuite cu brobozi și șalinci, barizuri cumpărate. În dependență de ocazie ele se leagă diferit: „sub barbă”, „după cap”, „pălărie”, „ca la văruit” ș.a.

În trecut pînă la război mirele îi făcea cadou de nuntă miresei sale un „șal mare” de lînă adus prin comerț din alte țări. Acest șal mare deseori servea iarna în calitate de palton.

Încălțămintea femeilor depindea de ocupație, de anumite împrejurări, de anotimp, de vîrstă, de starea social-economică ș.a. Femeile sărace în secolele precedente purtau opinci și ciorapi de lînă. La sărbători ele purtau pantofi, sandale sau ghete special cusute de meșteri.

Costumul femeiesc la anumite ocazii (la drum, tîrg) în trecut era completat cu „traistă”, care se îmbina cu culorile costumului. Drept mărturie vorbesc un șir de variante ale țesăturilor și motivelor ornamentale pentru traistă: „îngusturele”, „traistă vrîstată”, „traistă aleasă”, „traistă în ochiurele”, „ridicată”, „brodată”. Pentru ducerea greutăților pe umăr serveau „desagii” din țesătură de lînă cu vrîste orizontale colorate.

Pentru sărbători costumul femeilor era completat cu bijuterii: inele, cercei, mergele. Femeile înstărite purtau bijuterii scumpe de coral, argint, aur. Pentru fetițe se coseau și se brodau costume în stil național ca la femei, dar de proporții mai mici și cu desene ornamentale mai simple.

În secolul al XX-lea costumul tradițional femeiesc a cedat pozițiile hainelor procurate de tip orășenesc, el revenind numai în cadrul ansamblurilor etnofolclorice de dans, cîntec, la concursurile de folclor autohton. [ 15, pag.69-92.]

De o frumusețe rară este și costumul popular bărbatesc care comparativ cu cel femeiesc conține mai puține variante tipologice și este decorat mai redus. Piesele, care definesc aspectul vizual – decorativ ale costumului bărbătesc sînt: cămașa, ițarii și brîul, căciula sau pălăria, sumanul, cojocul și mantaua.

Cămașa bărbătească conform croielii este cunoscută prin răspîndirea unor tipuri de bază: „cămașa dreaptă tip tunică”, „cămașa cu platcă”, „cămașa de mire”, „cămașa cu fustă”. Cămașa dreaptă de tipul „tunică” este o formă arhaică de largă răspîndire teritorială în toate zonele Moldovei, deosebindu-se după dimensiuni. Se croia „de-a-ntregul” dintr-o bucată de pînză lungă, care venea în față și la spate, pînă la genunchi, fără a avea cusătură pe umeri, mîneca largă prinsă de la umăr, cu clini la stan, gulerul drept sau guler dublu alăturat în jurul gîtului. Deseori pentru zile de sărbători gulerul, mînecile la umăr și la mangetă, piepții și poalele se brodau. Cămășile de lucru în trecut se confecționau din pînză de cînepă, mai tîrziu din cînepă sau in albit cu bumbac. De la sfîrșitul secolului al XIX-lea pentru sărbători, îndeosebi pentru tineri se confecționau cămașe de bumbac.

O altă variantă răspîndită o avea „cămașa cu platcă”, care era dublă, avînd și căptușeală. Acest tip avea o mai largă răspîndire la sfîrșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea în zona de centru a Moldovei, îndeosebi în portul tinerilor, prezentînd după forma croielii o alternativă a cămașelor de tip orășenesc. Stanul cămașei la spate și dinainte era larg și încrețit.

În partea de nord a Moldovei, unde se întîlnesc în unele sate și reprezentanți ai populației slave, se întîlneau și cămașe croite cu tăietura gulerului, ce se încheia pe stînga. Ele se îmbrăcau în pantaloni.

Deosebit de frumoase erau „cămașele de mire”, care se brodau mărunt cu multă chibzuială de către fete pentru ziua nunții. Acesta era de fapt cadoul miresei pentru mire, adăugîndu-se și un brîu cu motive alese. Ea se broda în cruciulițe sau neted – „alb”, „butuc” la guler, piept, mangete, tivindu-se pe margini cu găurele. Se îmbracă în pantaloni.

Mai puțin întîlnită în cercetările secolului al XX-lea a fost „cămașa cu fustă”, care putea fi purtată peste sau în pantaloni. Cămașele bărbătești cusute din pînză de cînepă, in sau bumbac țesute manual astăzi nu se mai întrebuințează în sate, folosindu-se numai cele produse de fabrică. Numai în colectivele etnofolclorice putem vedea cămașe brodate deseori pe pînză asemănătoare celei de casă. În secolul al XX-lea decorul ornamental cît și cel cromatic al cămașelor a evoluat spre o încărcare cu culori vii, motive mărite, care vorbesc despre o modificare nu prea reușită sau uitare a tradițiilor cămașelor tradiționale.

În partea de la talie în jos bărbații purtau pantaloni, care sînt de mai multe tipuri: „izmene”, „ițari”, „bernevici”, „nădraji” și „meșini”. Cele mai răspîndite erau “izmenele”, care vara serveau și ca pantaloni, erau cusuți din pînză de bumbac cu in, sau cînepă. Mai tîrziu ei se îmbrăcau ca lengerie de corp din pînză de bumbac.Tipic pentru moldoveni erau „ițarii”, care se coseau din țesătură de lînă cu bumbac și aveau o lungime de 2 m, dar fiind și înguști se încrețeau pe picior de la gleznă pînă la genunchi. Se purtau vara și iarna.

Pe timp de iarnă bărbații purtau „bernevici” cusuți din țesătură groasă de lînă, lucrată manual și îndesită la piuă, de culoare naturală albă, sură. Se întîlneau bernevici fără creți, se purtau în zile de lucru. Li se mai spunea și „cioareci”. Tot pentru iarnă se coseau „nădraji” cu clinuri, din lînă groasă de culoare naturală. Păstorii purtau iarna pantaloni din blană de oae, cu mițele înăuntru numiți „meșini”.

La sfîrșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea în Moldova se răspîndesc pantalonii de croi orășenesc cusuți din suman de casă, țesătură manuală de lînă, vopsită în coloranți naturali (albastru închis, cafeniu închis), iar mai tîrziu din postav de fabrică. Portul bărbătesc este completat cu anumite haine, care se îmbracă deasupra cămașei și anume pentru vară – „jaletcă” fără mîneci cusută din postav, iar pentru iarnă „cheptar” sau „boandă” din blană de oaie, frumos ornamentată prin aplicație. Cînd era mai frig, bărbații îmbrăcau „sumanul” – o haină lungă mai jos de genunchi făcută din „suman” – postav de casă de lînă de culoare naturală – sură, neagră, cafenie. Sumanul de sărbătoare și pentru cavaleri se ornamenta cu șiret negru răsucit din fire de lînă aspră.

Pe timpuri reci, ploioase, pentru iarnă și la drum îndelungat bărbații purtau „manta cu glugă”, „burca”, cusute din postav gros de casă „pănură, șiac” bătut la chiuă ca să fie țesătură îndesită pentru a proteja corpul de frig. Țăranii mai înstăriți pentru iarnă aveau „cojoc” din blănuri de oaie de culoare albă, cafenie, neagră. Lungimea cojoacelor era diferită pînă la genunchi și mai jos. Însă în părțile de nord ale Moldovei și Bucovinei se întîlnește un fel de îmbrăcăminte de iarnă cusută dintr-o țesătură groasă realizată cu mițe lungi înafară. Acest tip de îmbrăcăminte mițoasă se numea „gubă”, „sarică” și era îmbrăcată de păstori.

Bărbații numaidecît purtau brîie țesute din lînă aspră, de o grosime potrivită. Brîiele bărbătești au o lungime de pînă la 3 m și lățime de 12-15 cm. Brîielor mai late (de 15 cm) le spuneau late de „o palmă domnească”, înfășurînd talia de cîteva ori. La capăt brîiele au franjuri lungi pînă la 20 cm. Brîul servește bărbatului nu numai ca element vestimentar, cu care se încinge deasupra cămașei și pantalonilor, dar are funcție de protecție a organelor interne, a șirii spinării atunci, cînd bărbații lucrează și ridică greutăți. Brîiele bărbătești sînt de cîteva feluri în dependență de țesătură și decor. La sudul Moldovei bărbații poartă brîie roșii țesute în 4 ițe, late de 30-40 cm. și lungi de circa 3 – 3,5 m..  Puse în două, cu ele se înfășoară de cîteva ori corpul. La nordul Moldovei întîlnim brîie cu dungi colorate pe lungime și brîie „alese cu fusul” cu desene geometrice îmbinate din două culori: roșu cu negru, vișiniu cu verde ș.a.. Brîele bărbătești și cele femeiești sînt unica piesă textilă populară, la care desenul factural se formează din firele urzelii și nu din băteală. Brîiele bărbătești se țeseau de meșterițe cu experiență, îndeosebi cele „alese cu fusul” și „alese scorțărește”.

Brîie din piele numite „chimire” cu multe detalii de metal, buzunare se confecționau de meșteri speciali – „curelari”. Mai des le purtau păstorii și țăranii înstăriți. Brîul ales și cămașa brodată erau acele atribute, care trebuia să le facă mireasa cadou de nuntă mirelui. Pe cap bărbații purtau vara – pălării de fetru sau pălării împletite din paie, iar iarna – cușme de formă țuguiată, cusute din pielicică de miel “caracul” de culoare neagră sau brumărie (sură). Cavalerii împodobeau pălăria cu panglici de culoare închisă și pene de păun. În secolul al XX-lea pentru toamnă s-au răspîndit chipiuri – „șapcă cu cozoroc”, produse de fabrică.

Încălțămintea bărbaților – „opincile” se făceau manual din piele de porc sau de vită prelucrată în condiții de casă. Acest fel de încălțăminte se întîlnește și la alte popoare vecine. Opincile prezintă o bucată de piele mai mare decît talpa, care avea pe margine găuri prin care trecea o curelușă de piele ce aduna această piele în jurul piciorului, dîndu-i formă de încălțăminte. Încrețiturile de la opinci formau un vîrf ascuțit (în nordul Moldovei), sau fără – în centrul Moldovei. Opincile se încălțau deasupra peste ciorapi de lînă sau obiele albe. Ele erau deobicei încălțămintea săracilor. Pentru zile de sărbătoare bărbații își făceau la comandă la cizmari cizme sau papuci din piele neagră.

Din bijuterii bărbații căsătoriți purtau inele de aur sau argint – „verighete” de căsătorie și cruciulițe. Din cele expuse mai sus menționăm că portul bărbătesc și femeiesc de sărbătoare sînt decorate mai bogat, se coase din țesături mai scumpe și mai calitative.  Se deosebește portul popular după caracterul ocupațiilor. De exemplu, un agricultor vara se îmbraca în cămașă, izmene și pălărie de paie, pe cînd un cioban purta „ițari” încrețiți, o cămașă mai scurtă și un brîu lat de piele (chimir). Deasemenea hainele diferă și pentru zile friguroase.

Portul popular al bărbaților cît și al femeilor era completat pentru anumite cazuri de lucru sau drum cu traiste, care sînt asortate după culoare cu gama cromatică a costumului. Traistele sînt cusute din țesătură specială îngustă de 35-40 cm., în patru ițe cu dungi colorate „traistă vrîstată” sau pătrățele mici „traistă în ochiurele”, cu figuri geometrice alese „traistă aleasă”. [ 17 pag. 45-65]

În perioada contemporană costumul popular tradițional integral nu se păstrează, decît numai anumite detalii (jaletca, brîul, șorțul, cămașa bătrînească, cojocul, bondița, cușme, traiste ș.a.), și acestea în anumite zone. Se mai pot întîlni unele componente ale costumului la oamenii în vîrstă, la sudul și nordul republicii, care țin mult la tradițiile țesăturilor de mînă, la portul autentic autohton.

În condițiile noilor relații economice și etnoculturale, de extindere a domeniilor de activitate, inclusiv de dezvoltare a turismului în Moldova, costumul popular își deschide noi funcții de prezentare a imaginii estetice și a măiestriei tehnice a creatorilor populari. Datorită unei reveniri la tradițiile costumului popular, astăzi în multe ansambluri avem costume veritabile, care ne reprezintă gusturile estetice și înțelepciunea creatorilor populari.

Deși astăzi costumul popular este din ce în ce mai rar întrebuințat noi trebuie să păstrăm și  să protejăm diversitatea expresiilor culturale, să ne promovăm originalitatea și identitatea ca certificat al creativității și etnicității.

3.2 Semiotica costumului popular

În acest paragraf noi ne-am propus să scoatem în evidență semnificația costumului popular moldovenesc însă pentru a ne asigura succesul noi vom face o mică descriere a neamului nostru ca în cele din urmă să avem o imagine clară a trecutului, a felului cum trăia, cum arăta neamul nostru înainte. E o datorie a noastră să descifrăm corect mesajul strămoșesc formulat de-a lungul veacurilor evidențiindu-i trăsăturile definitorii ca setea de a descoperi frumosul, de a-l făuri și de a-l cultiva cu ajutorul virtuților primordiale – dragostea de glie, vitejia, aspirația de libertate și neastâmpărul creației.

În procesul creației un loc de frunte îl ocupă meșteșugul confecționării hainelor, o ocupație a femeilor. Purtate de oameni în văzul tuturor, ele atrag atenția prin măiestrie și diversitate, fiind mărci de recunoaștere a membrilor comunității și mijloace de apreciere a vîrstei, a stării sociale. Hainele – îmbrăcămintea – a apărut odată cu omul.

De-a lungul istoriei, îmbrăcămintea a evoluat, înmulțindu-se piesele componente și devine costum. În spațiul mioritic costumul popular moldovenesc își găsește rădăcinile în portul strămoșilor noștri traci, geți și daci fiind supus unei continue evoluții, dar și-a păstrat nealterate caracteristicile esențiale: unitatea și continuitatea sa.

Pornind de la realizările artistice făcute cu materii prime produse în gospodăriile țăranilor, portul popular românesc a dovedit bogata măiestrie a țăranului român, atât în ornarea țesăturilor și a broderiilor cât și în obținerea culorilor vegetale. Portul popular se diferențiază în funcție de anotimp, ocazii festive, vârstă și sex, adaptându-se ocupațiilor specifice fiecărei zone.

Femeia, cu pricepere și măiestrie artistică, a făcut hainele din tot sufletul ei, nemuritor firește. A cusut fiecare frunză, floare, figură. Avea în memorie fiecare etapă a lucrăturii – de la lână brută la fir, la țesătură. Fiecare împunsătură de ac trecuse prin zâmbetul, lacrima, dragostea ei. Cusătura descrie chiar ținta finală – lumea fără dor. Hainele acestea erau adevărate arme spirituale, asigurând protecția purtătorului față de demoni.

Prin îmbrăcarea acestor haine numite populare, ale întregii populații, omul se îmbracă cu întregul univers (lume) „eu trăiesc în lume, dar și întreaga lume e în mine”. Deci portul popular reprezintă o recapitulare simbolică a întregii mitologii și cosmogonii de început.

Folclorul era integrat în vechime într-un context socio-cultural care cuprindea toate faptele de viață din lumea satului. Omul muncea și sărbătorea în colectiv și în acord cu lumea.

Tainele meșteșugului de a confecționa îmbrăcămintea – nu se învățau din cărți – ci de la femeile satului. Se transmiteau din generație în generație – de la mamă la fiică. Fetele nu se măritau până nu știau să toarcă și să țeasă.

Portul românesc, ca trăsături generale are aceeași asemănare pe tot cuprinsul țării, având desigur deosebiri de amănunte, cu schimbări de formă, croială, ornamentație și cromatică. Aceasta unitate îi dă caracter de popular și național.

Costumul național moldovenesc – izvorât din sufletul țăranului moldovean are ca primă semnificație:

1. Semnificația goliciunii – adică îmbrăcămintea are rolul de a acoperi corpul uman – ca o cerință divină – și apoi a-l apăra de intemperiile vremii, de aceea variază în funcție de anotimp, fiind mai groasă iarna (țesături de lână și blană) și cât mai ușoară vara (cânepă, in, bumbac). Țesătura din cânepă ține de cald iarna și răcoare vara.

2. Semnificația socială – hainele exprimă starea socială a celui care le poartă față de ceilalți. Diferența este dată de ornamentație, cromatică și punctul de cusătură. Unele haine indicau profesiile – exemplu ciobanii, lucrătorii la pădure, muncile agricole – când costumul este simplu – față de cel purtat la sărbători ori la nunta. Brâul – cingătoarea – avea rol de a ține strâns abdomenul și rinichii. El înseamnă însă și abnegație și curățenie sufletească, precum și puterea de a învinge căderea spre ispită și alte rele. Costumul popular indică și vârsta purtătorului.

3. Semnificații magico-religioase. Costumul național moldovenesc, prin lucrătură, ornamentație și decorațiile de pe haine, avea ca scop de a-i apăra pe cei care le poartă de ființele malefice, duhurile rele, dar și de a le aduce noroc și sănătate – având caracter apotropaic și în același timp afrodisiac. [ 16, pag.21-30]

Deci, putem spune că în portul popular moldovenesc este un certificat de înaltă iscusință și pricepere, este un etalon de frumusețe, care posedă un limbaj de comunicare a unor tradiții străvechi, o mărturie vie a unui proces de creație în masă care îmbină utilul cu frumosul, realizând echilibrul necesar între suflet și trup, fără ca importanța unuia să fie exacerbată în detrimentul celuilalt, iar moldoveanul creștin și ortodox, creatorul și purtătorul acestor haine, avea mereu în gând afirmația Apostolului Pavel: „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt”.

3.3. Vestimentația tinerilor și moda

Omul, ca ființă socială este predispus la comunicare, modalitățile prin care aceasta se poate concretiza, fiind de o mare varietate, îmbrăcând o multitudine de forme. Vestimentația și podoabele sunt folosite în scopuri instrumentale, de protecție, dar mai presus de aparențe, acestea creionează adevărata expresivitate culturală a unei comunități.

Deci ca vorbitori ai unei limbi suntem în același timp “producători” și “consumatori” ai acesteia. Într-un sens, acesta este și cazul codului vestimentar, “limbajul” vestimentației: ne îmbrăcăm într-un anumit fel și astfel trimitem mesaje către alții și percepem cum alții sunt îmbrăcați și astfel primim mesaje de la ei. Dar nu există nici o diferență: nu suntem noi cei care producem semnele. Folosim semne prefabricate și chiar când le producem noi înșine tindem să urmăm un model prestabilit. Ca rezultat, codul vestimentar nu se schimbă în aceeași măsură ca limbajul propriu-zis. Limbajele naturale evoluează, iar evoluția lor nu poate fi controlată. Codul vestimentar, pe de altă parte nu evoluează ci se schimbă. Se schimbă în fiecare an prin decizii unilaterale ale unui mic grup de experți format din designeri, manufacturieri, editori ai revistelor de modă, “grupul modei”, așa cum îl numea Roland Barthes. Și se schimbă nu numai în conținut dar și în înțeles. Un obiect vestimentar care anul trecut era “casual”, anul acesta ar putea fi “out of fashion”. La fel, unul care anul trecut era “romantic”, anul acesta ar putea fi “matur”. Moda și vestimentația sunt acceptate ca forme ale limbajului nonverbal, nu implică cuvinte scrise sau vorbite.

Gânditoarea Alison Lurie (1981), reliefa asemănările dintre moda și limbă, printr-o anaglogie: moda are asemenea unei limbi vorbite două componente fundamentale: vocabularul și gramatica, vestimentația fiind partea teoretică ce urmează a fi pusă în practică prin ținută, poziția copului, gesturi. Barthess este cel care descoperă adevărata problemă în tratarea modei ca fenomen social, accentuând faptul că este mult mai facil să studiezi un fragment de text sau o situație teoretică, decât de a urmări mecanismul complex, cotidian, de o mare diversitate, etalat de indivizi într-o societate , prin vestimentație. [ 8, pag. 27]

Pentru a putea înțelege cu adevărat rolul pe care moda îl ocupă într-o societate, trebuie să revenim la originile sale și să stabilim locul pe care aceasta îl ocupă în societatea modernă. Oamenii din diferite timpuri au folosit moda ca formă de manifestare, de apartenență la un anumit grup sau clasă socială, bogăția, sexul, ocupația, gândurile și năzuințele. Încă din Evul Mediu vestimentația contura clasa socială: țăranii purtau haine confecționate din pânză groasă, lână și piele, în timp ce hainele nobililor erau realizate din materiale scumpe, vaporoase: mătase, stofă subțire, ghete din piele întoarsă sau cizme înalte 

Odată cu perioada interbelică, moda a devenit forma de manifestare în masă. Termenul de “modă” s-a transformat în “fashion”, adoptat de mai toate popoarele lumii, s-au diversificat articolele vestimentare, făcând posibilă ulterioara expansiune a industriei. Un exemplu de designer revoluționar al perioadei interbelice, îl constituie Gabrielle Coco Chanel care a inovat lumea modei, înlocuind corsetul și rochiile sufocante ale femeii cu mult rafinament, prin crearea, deja banalilor, pantaloni pentu femei. Efectul în plan social a fost de a aduce cele doua sexe pe picior de egalitate, un prim pas spre eliberarea femeii de sub învechitele concepții masculine. Astfel moda a devenit un limbaj universal, o formă de libertate a cuvântului, de individualitate.

Noi trebuie să conștientizăm că îmbrăcămintea, în măsura în care este rezultatul unei alegeri personale, oglindește personalitatea individului și este un fel de extensie a eului și, în acest context, comunică informații despre acesta. Ea poate afecta chiar comportamentul nostru general sau al celor din jur. Îmbrăcămintea se poate folosi pentru a crea un rol. Aceasta poate marca statutul social real sau pretins. Ca regulă generală, ținuta conservatoare și protocolară în stil occidental nu ridică probleme nicăieri în lume. Ținuta de afaceri standard, este practic obligatorie și în mediile de afaceri din Europa Occidentală și S.U.A. În cultura asiatică, în particular, în China și Japonia, costumul și cravata sunt austere și de culoare închisă. În unele țări islamice, bărbaților le este interzis să poarte pantaloni scurți. Pe plajele Libanului, destule femei din lumea arabă intră și în mare fără să se dezbrace.

Acum noi vom face o mică introducere în vestimentația părinților noștri pentru a putea înțelege cît de mult au evoluat lucrurile de atunci și de ce acum ei nu pot să accepte stilul vestimentar al tinerilor de azi care încearcă să fie în rînd cu moda. În acea perioadă oamenilor li se spunea, încă de la grădiniță, că „viața a devenit mai bună și mai veselă“, dar ei cresc, merg la școală, apoi la facultate și problemele cotidiene continuă: cum să faci rost de produse alimentare, cum să procuri o haină elegantă etc. În plus, cei care se îmbrăcau mai stilat, sub influența modei venite din Occident, erau luați în vizor deoarece promovau lucruri străine iar cele autohtone erau lăsate la o parte deoarece erau la toți identice. Motiv pentru care partidul care era la putere susținea că aceasta era începutul pierderii vigilenței ideologice: „acum adoptă vestimentația occidentală, capitalistă, mâine o să trădeze patria“.

Acești „stileaghi“, cum li se spunea în epocă, erau în vizorul organelor de partid. Aceasta a fost prima dată cînd regimul ridica această problemă în cadrul campaniei  împotriva „cosmopolitismului și închinării în fața Occidentului“, lansate la sfârșitul anilor 1940.

În realitate, tineretul sovietic simțea nevoia să se sincronizeze cu cele mai la modă tipuri de vestimentație (în special culori aprinse), dar și muzică (jazz, rock’n’roll) din Occident, așa cum este și astăzi, totodată avea nevoie să se deosebească de părinții lor. Era o revoltă de tip adolescentin (inclusiv părul fixat), fără a avea o încărcătură ideologică anume. Regimul a interpretat însă comportamentul tineretului ca fiind un pericol de trădare a patriei deoarece aceștea începeau să folosească lucruri străine, iar fructul interzis se știe prea bine că este mai râvnit.

Tendința de a se îmbrăca mai stilat în raport cu normele sovietice vine mai întâi pe două filiere: una, prin intermediul veteranilor de război care aduc haine confiscate din Germania sau alte state est-europene, printre care paltoane stilate din România, țară încă „burgheză“ în 1945; a doua, prin intermediul copiilor corpului diplomatic sovietic care trăiesc ani la rândul în capitalismul „putred“ și văd diferența clară dintre modul sovietic de viață și cel din Lumea Liberă. În perioada sovietică autoritățile impuneau ca societatea să se îmbrace toți la fel iar cei care se împotriveau de cele mai multe ori erau pedepsiți de autoritate foarte dur, aceștea mai erau numiți și “ dușmani de clasă ”, fapt care a influnențat mult asupra stiulului vestimentar a populației din acea perioadă. [ 33, pag.54]

Acum însă daca am face o plimbare prin oraș am observa cît de mult s-a schimbat stilul de îmbrăcăminte al oamenilor în ultimii cîțiva ani. Croielile îndrăznețe și culorile pe măsură sunt tot mai căutate și tot mai mulți tineri încep să urmeze ultimele tendințe în modă. Tinerii sunt tot mai curajoși în abordarea unor stiluri și combinații noi și provocatoare. Fiecare își dezvoltă propriul stil, pe care îl confirmă în fiecare zi, indiferent dacă acest lucru se întamplă la muncă, la cumpărături sau în club.

Unul dintre motivele acestei schimbări este influența puternică pe care stilul vestimentar al vedetelor din muzică și cinema o are asupra tinerilor. Un alt motiv este oferta tot mai abundentă, tot mai multe brănduri internaționale deschid magazine în țara noastră și e deja istorie perioada în care călătoriile erau cel mai bun prilej de reînnoire a garderobei. E destul să ne petrecem o zi sau două de shopping pentru a arăta ca un model de pe coperta unei reviste din America, Franța sau Germania. Și dacă tot am menționat Germania, acum există un mod mult mai simplu și mai comfortabil de a face shopping, fără a mai pierde o zi întreagă pe altarul modei. Acum o mare parte din populație fac cumpărături online , iar magazinul virtual este din ce în ce mai îndrăgit deoarece tinerii fac comenzile iar acestea vin la cîteva zile prin poștă sau alte metode convenabile ambelor părți.

Deci după cum putem ne da seama astăzi, obiectele vestimentare cele mai variate au devenit într-o atît de mare măsură parte integrantă din viața noastră, încît au ajuns să se integreze psihismului persoanelor umane, nu numai ca fiind indispensabile pentru a ne proteja, atît fizic, cît și psihic, ci ca o veritabilă prelungire a personalității și caracterului celui ce le poartă. Astfel, modul în care o persoană se îmbracă, iar noi în cazul de față vom face referire la tineri poate afecta nu numai imaginea de sine a acesteia, ci și felul în care va fi tratată de către ceilalți, deoarece oamenii obișnuiesc să își judece deseori semenii după felul în care se îmbracă. În plus, hainele ne oferă o identitate, ne pot schimba dispoziția proprie, cît și pe a celor din jur și ne modelează chiar comportamentul și atitudinea în societate. În continuare noi vom accentua cum influențează hainele pe care le purtăm asupra imaginii de sine și a complexelor inerente fiecărei persoane, diminuîndu-le sau dimpotrivă sporindu-le efectele negative.

Se cunoaște prea bine că vîrsta adolescenței este caracterizată de dorința tinerilor de a se afirma, de a fi cît mai populari în gașca din care fac parte, de a demonstra că se bazează pe forțele proprii, dar și de a se diferenția de restul generațiilor printr-un stil de viață unic, cît mai cool și nonconformist.

Adolescenții sînt încîntați că atrag toate privirile și că sunt în centrul atenției, nu mai acordă o importanță imaginii pe care o transmit celor din jur, fie că este pozitivă sau negativă. Vestimentația este, înainte de toate, un limbaj, un mod de a comunica și de a ne expima. Cu ajutorul hainelor pe care le purtăm în fiecare zi le transmitem un mesaj celor din jurul nostru, dîndu-și seama de modul în care gîndim și ne simțim. Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că imaginea contează și joacă un rol foarte important în viața oamenilor. Drept exemplu aici putem să scoatem în evidență următoarea maximă „ prima impresie nu se uită niciodată", care ne vorbește despre însăși faptul că societatea își face prima impresie despre cel care apare în fața acestora după aspectul fizic și anume vestimentația.

În prezent stilul vestimentar la adolescenți este atît de rebel încît nu este întotdeauna pe placul părinților și al profesorilor, fapt care nu-i face pe aceștea să-și schimbe cumva modul de a privi viața și de a se îmbrăca așa cum simt ei lucrurile. De aici se de cele mai multe ori se iscă și mici conflicte, pornind tocmai de la acest mod diferit de abordare a vieții și a imaginii pe care o crează tinerii în jurul lor și cu care au fost educați părinții acestora.

Pentru a se evidenția din mulțime din garderoba adolescenților nu dispar accesoriile cool, culorile stridente sau, din contra, o vestimentație în care predomină negrul, pantalonii rupți sau tricourile lejere totul în dependență de preferințele fiecăruia completează perfect atitudinea rebelă a viitorilor adulți. În ciuda eforturilor părinților de a-i aduce „ pe drumul cel bun" adolescenții continuă să adopte acest stil vestimentar.

Fiecare epocă, zonă geografică sau generație a fost caracterizată de-a lungul timpului de un stil vestimentar, adoptat de oameni tocmai pentru a transmite un mesaj care să caracterizeze viziunea societății asupra tuturor lucrurilor care se întîmplau. Aici nu trebuie să uităm exemplul femeilor care locuiau în sate, care începeau să-și acopere capul cu o basma după ce se căsătoreau, acesta era un mod de a exprima noul lor statut. Pe cînd în zonele urbane pentru a exprima statutul de femeie căsătorită doamnele purtau pălăria în locul basmalei. 

Același lucru se întamplă și în cazul adolescenților care sunt la vîrsta afirmării, a descoperirilor și a dezvoltării personalității lor. Cu toții au asteptat această vîrstă pentru a-și putea defini personalitatea, inclusiv prin stilul vestimentar. De aceea, este bine ca persoanele aproapiate să comunice cu tinerii familiei și să incerce să vadă de ce aceștea adoptă un anumit stil vestimentar sau o anumită culoare care nu vi se pare vouă foarte potrivit. Dar chiar și aici este evident, că trebuie să fie păstrate niște limite, deoarece un adolescent nu poate purta aceleași haine precum părinții sau nu poate avea aceleași gusturi ca și părinții lor sau alte persoane apropiate mai învîrstă. Nici nu este corect de fapt ca cineva să îngrădească libertatea de exprimare a tinerilor, ci mai degrabă aceștea trebuie ajutați să se descopere și să descopere ce li se potrivește cel mai bine în măsura în care un anumit tip de vestimentașie le descrie starea lăuntrică de spirit a tinerilor în formare. [ 50, pag. 18]

Coafura, culoarea părului, accesoriile, articolele vestimentare, toate acestea îi ajută pe tinerii adolescenți să se diferențieze de restul lumii, arătînd că fac parte dintr-un anumit segement de vîrstă. Ceea ce este absolut normal. După ce trece acest „val libertin", tinerii adulți își doresc identitate, își doresc să „fie cineva în societate", iar stilul vestimentar suferă din nou modificări doar că aceste modificări sunt deja reflectarea sufletului, a gîndurilor, a concepțiilor și viziunilor despre modul de viață pe care îl duc despre atitudinea față de societate și despre ce vrea el/ea să fac în această viață.Așadar, adolescenții comunică prin hainele pe care le poartă personalitatea lor și se identifică mai ușor grupului și generației din care fac parte.

Deși specialiștii sunt de părere că îmbrăcămintea nu ar trebui să ne definească, ea poate și trebuie să transmită interlocutorilor o stare emoțională sau o schimbare în atitudinea persoanei. De aceea, oamenii trebuie să aleagă hainele ce pot fi purtate cu o atitudine puternică, pozitivă, hainele în care ne simțim în largul nostru și putem fi noi înșine, transmițînd celor din jur totodată impresia de echilibru sufletesc, stare de bine și împlinire. [ 7, pag. 13]

În conlcuzie vrem să menționăm că comunicarea prin ceea ce se numește modă este la fel de vastă și complexă ca însăși definiția și conceptul de modă. Trebuie înteleși toți parametrii în funcție de cultura sau de deschiderea la care ne raportăm. Altfel riscăm să ne formăm idei și păreri preconcepute despre ceea ce s-a dorit să ni se comunice.

Așadar o ținută cu stil, atent selectată și accesorizată pe măsură poate face minuni, motiv pentru care o zi nu  poate începe altfel decât cu un zâmbet pe buze și haine pe măsura atitudinii pozitive și a stilului personal!

Bibliografie:

Andersen, Peter A. Limbajul trupului. Traducere de Liana Stan. Bucuresti : Teora, cop. 2006.XXIX, 394 p. : fig., fotogr. Titlul original în lb. engleza: The Complete Idiot's Guide to Body Language. ISBN 1-59496-103-4. III 41.666

Anghel, Petre.Stiluri si metode de comunicare.Bucuresti, Editura Aramis, 2003. 208 p.

Alain, Un sistem al artelor frumoase,Ed. Gallimard, Paris 1926, Ed. Meridiane,1996

Alexianu Alexei. Mode și veșminte din trecut. Vol. I-II, București, 1971. ARBURE Zamfir. Basarabia în sec. XIX.Chișinău. 2001. p. 150-151

Baron, R, ; Byrne, D.(1987), Social Psychology – Understand Human Interaction, Allyn and Bacon Inc., New York

Barnard, Malcolm, Fashion as communication, Ed. Routledge, New York, 1996;

Barthes, Roland, The fashion system, traducere în limba engleză de Matthew Ward,Richard Howard, Ed. University of California Press Ltd., Los Angeles1983;

Barthes Roland, (1967) Systeme de a mode, Avril: Editions de Seuil

Berciu ,Mihaela, Tinuta pentru succes, Ed. Coreus, 2008;

Boucher, François, A history of costume in the west , Ed. Thames and Hudson, Londra;

Bradley, Carolyn G.,Western World Costume: an outline history, Ed. Dover, NewYork, 2001;

Budeanu, Dana, Manual de stil , Ed. Nemira, 2008;

Buzila Varvara. Codul vestimentar: complex al inferiorității și dimensionare imaginară în spațiu//Probleme de educație și de instruire în învățământul artistic superior.Universitatea de Stat de Arte din Moldova,Chișinău, 2002, p. 70-73.

Buzila Varvara. Simboluri ale doliului în Moldova, înRevista de Etnografie.Nr. 1, Chișinău, 2005, p.110-114.

Buzila Varvara. Batista în contextul comunicării juvenile//Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei . Vol. VIII, Iași, 2008, p. 69-92.

Buzila Varvara .Portul popular – marcă a identității culturale//Folclorul și contemporanitatea. Conservarea, revitalizarea și valorificarea culturii tradiționale.Chișinău, 2006, p.21-31.

Buzila Varvara. Manuscrise inedite din sec. al XIX-lea privind eticheta vestimentar populară //Buletin Științific.Revistă de Etnografie, Științele Naturii și Muzeologie.Vol. 7 (20),Chișinău, 2007, p. 45-65.

Caragea, Cecilia, Istoria vestimentației europene, Ed. Almanahul Banatului,Timișoara,1995;

Carlyle, Thomas, Filosofia vestimentatiei, Ed.Institutul European, Bucuresti, 1998;

Chelcea, Septimiu. Comunicarea nonverbală : Gesturile și postura : Cuvintele nu sunt de-ajuns.Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea. București : Comunicare.Ro, 2005. 234 p. : fig., tab. Bibliogr. p. 207-224.

Chelcea, Septimiu. Comunicarea nonverbală : Gesturile și postura : Cuvintele nu sunt de-ajuns.Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea. Ed. a 2-a, revăzută și adăugită: București : Comunicare.Ro, 2008. 299 p.

Chelcea, Septimiu. Comunicarea nonverbală în spațiul public : Studii, cercetări, aplicații. [Ed. 1]: București : Tritonic, 2004. 184 p.

Chelcea, Septimiu Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile și postura, ediția aII-a revizuită și adăugită , Editura Comunicare.ro, București, 2008, p.15-16

Chelcea, Septimiu. Comunicarea nonverbala : Gesturile si postura : Cuvintele nu sunt de-ajuns. Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea. 234 p.

Chelcea, Septimiu. Comunicarea nonverbala : Gesturile si postura : Cuvintele nu sunt de-ajuns. Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea. Ed. a 2-a, revazuta si adaugita: Bucuresti :Comunicare.Ro, 2008. 299 p.

Collett, Peter. Cartea gesturilor : Cum putem citi gândurile oamenilor din actiunile lor. Traduceredin limba engleza de Alexandra Bors ; Ilustratia: Silvia Olteanu. Bucuresti : Trei, 2005. 328 p. : fotogr.(Psihologie practica).

Condrill, Jo; BOUGH, Bennie. Invata rapid,comunica eficient. Bucuresti, Editura Curtea veche,2005.128 p.

Constantinescu, Dumitru. Pentru o comunicare eficienta In: Tribuna economica , nr. 19/2005. 2005. p.21-22

Daniel Bougnoux, Introducere in stiintele comunicarii, traducere de VioletaVintilescu, Editura Polirom, 2000

Dancu Sebastian Vasile, Comunicarea simbolica. Arhitectura discursului publicitar,Editura Dacia, Cluj Napoca, 1999

DeVito, J. (1988), Human Communication, The Basic Course, Harper& Row, Inc., New York, pag 170

Dinu, M. (1997), Comunicarea : repere fundamentale, Editura Stiințifică, București.

Farr, Kendall, Style evolution, Ed. Penguin Group USA, Inc, 2009;

Gamble, T.K.; Gamble, M. (1993), Communication Works, McGraw-Hill, New York.

Groza, Liviu “Dinamica unităților frazeologice în limba română contemporană”, Ed. Universității București, 2005)

Hybels, Saundra; Weaver, Richard L., 1986, Communicating Effectively, New York: Random House, pag.23-25.

Hinton, Morna; Yorath,John, Colour in Fashion and Costume (Wonderful World of Colour), Ed. Evans Brothers Ltd, Londra, 1994;

Jean Claude Schmitt, Rațiunea gesturilor în Occidentul medieval, Ed. Meridiane, București, 1998, p. 55

J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, stiinta comunicarii, versiune româneasca si studiu introductive de Tudor Olteanu, Editia a II-a, Editura Humanitas,Bucuresti, 2000

Jean Noel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare de la origini si pana astazi, traducerea de Mihaela Calcan, Institutul european, 1997

Martin, Jean-Claude, 1999, Le Guide de la Communication, Marabout, pag.226-263

Melven L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicarii de masa, traducerede Ducu si Catalina Harabagiu, Editura Polirom, 1999

Mihăilescu, Dan, Limbajul culorilor și al formelor , Ed. Științifică și Enciclopedică,Bucuresti, 1980;

Mitu S.,Confortul și funcțiile produselor vestimentare, Ed. Gh.Asachi, Iași, 1993;

Murean, Pavel, Culoarea în viata noastră Ed. Ceres, Bucureti, 1987;

Noica, Constantin, Cuvânt împreună despre rostirea românească , ed. Humanitas, București, 1996, p.228

Pastoureau, Michel, Albastru. Istoria unei culori, Traducere din franceză de Em.Galaicu – Păun, Ed. Cartier, Bucureti, 2006;

Paillart, Isabelle,(coord.), Spațiul public și comunicarea, (București: Editura Polirom, 2002), 67-69.

Patrice Flichy ,Une Histoire de la communication moderne: espace public et vie privée, (Paris:La Découverte,1991).

Paul,Constantin, Culoare, artă, ambient , Ed. Meridiane, Bucureti, 1979;

Pânișoară, Ion Ovidiu, 2008, Comunicarea eficientă, Iași: Editura Polirom pag. 15-16, concepte, pag. 154-160 și 169-174.

Prutianu Stefan, Manual de comunicare si negocieri in afaceri. Comunicarea, Editura Polirom, 2000

Schaub, H., Zenke, K. G., Dicționar de pedagogie, Ed. Polirom, Iași, 2001

Seeling, Charlotte, Fashion, the century of the designer , Ed. Konemann, 1999;

Street, Sarah, Costume and Cinema – Dress Codes in Popular Film, Ed. Wallflower Press, Londra, 2002;

Șoitu, Laurențiu, Pedagogia comunicării, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997

Udroiu, Neagu, Eu comunic, tu comunici, el comunică, Ed. Politică, București, 1983

Umberto Eco, A theory of semiotics “I am speaking throught my clothes” (1979/2007).

Anexa 1

Anexa 2

Anexa 3

Anexa 4

Anexa 5

Anexa 6

Anexa 7

Anexa 8

Anexa 9

Bibliografie:

Andersen, Peter A. Limbajul trupului. Traducere de Liana Stan. Bucuresti : Teora, cop. 2006.XXIX, 394 p. : fig., fotogr. Titlul original în lb. engleza: The Complete Idiot's Guide to Body Language. ISBN 1-59496-103-4. III 41.666

Anghel, Petre.Stiluri si metode de comunicare.Bucuresti, Editura Aramis, 2003. 208 p.

Alain, Un sistem al artelor frumoase,Ed. Gallimard, Paris 1926, Ed. Meridiane,1996

Alexianu Alexei. Mode și veșminte din trecut. Vol. I-II, București, 1971. ARBURE Zamfir. Basarabia în sec. XIX.Chișinău. 2001. p. 150-151

Baron, R, ; Byrne, D.(1987), Social Psychology – Understand Human Interaction, Allyn and Bacon Inc., New York

Barnard, Malcolm, Fashion as communication, Ed. Routledge, New York, 1996;

Barthes, Roland, The fashion system, traducere în limba engleză de Matthew Ward,Richard Howard, Ed. University of California Press Ltd., Los Angeles1983;

Barthes Roland, (1967) Systeme de a mode, Avril: Editions de Seuil

Berciu ,Mihaela, Tinuta pentru succes, Ed. Coreus, 2008;

Boucher, François, A history of costume in the west , Ed. Thames and Hudson, Londra;

Bradley, Carolyn G.,Western World Costume: an outline history, Ed. Dover, NewYork, 2001;

Budeanu, Dana, Manual de stil , Ed. Nemira, 2008;

Buzila Varvara. Codul vestimentar: complex al inferiorității și dimensionare imaginară în spațiu//Probleme de educație și de instruire în învățământul artistic superior.Universitatea de Stat de Arte din Moldova,Chișinău, 2002, p. 70-73.

Buzila Varvara. Simboluri ale doliului în Moldova, înRevista de Etnografie.Nr. 1, Chișinău, 2005, p.110-114.

Buzila Varvara. Batista în contextul comunicării juvenile//Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei . Vol. VIII, Iași, 2008, p. 69-92.

Buzila Varvara .Portul popular – marcă a identității culturale//Folclorul și contemporanitatea. Conservarea, revitalizarea și valorificarea culturii tradiționale.Chișinău, 2006, p.21-31.

Buzila Varvara. Manuscrise inedite din sec. al XIX-lea privind eticheta vestimentar populară //Buletin Științific.Revistă de Etnografie, Științele Naturii și Muzeologie.Vol. 7 (20),Chișinău, 2007, p. 45-65.

Caragea, Cecilia, Istoria vestimentației europene, Ed. Almanahul Banatului,Timișoara,1995;

Carlyle, Thomas, Filosofia vestimentatiei, Ed.Institutul European, Bucuresti, 1998;

Chelcea, Septimiu. Comunicarea nonverbală : Gesturile și postura : Cuvintele nu sunt de-ajuns.Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea. București : Comunicare.Ro, 2005. 234 p. : fig., tab. Bibliogr. p. 207-224.

Chelcea, Septimiu. Comunicarea nonverbală : Gesturile și postura : Cuvintele nu sunt de-ajuns.Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea. Ed. a 2-a, revăzută și adăugită: București : Comunicare.Ro, 2008. 299 p.

Chelcea, Septimiu. Comunicarea nonverbală în spațiul public : Studii, cercetări, aplicații. [Ed. 1]: București : Tritonic, 2004. 184 p.

Chelcea, Septimiu Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile și postura, ediția aII-a revizuită și adăugită , Editura Comunicare.ro, București, 2008, p.15-16

Chelcea, Septimiu. Comunicarea nonverbala : Gesturile si postura : Cuvintele nu sunt de-ajuns. Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea. 234 p.

Chelcea, Septimiu. Comunicarea nonverbala : Gesturile si postura : Cuvintele nu sunt de-ajuns. Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea. Ed. a 2-a, revazuta si adaugita: Bucuresti :Comunicare.Ro, 2008. 299 p.

Collett, Peter. Cartea gesturilor : Cum putem citi gândurile oamenilor din actiunile lor. Traduceredin limba engleza de Alexandra Bors ; Ilustratia: Silvia Olteanu. Bucuresti : Trei, 2005. 328 p. : fotogr.(Psihologie practica).

Condrill, Jo; BOUGH, Bennie. Invata rapid,comunica eficient. Bucuresti, Editura Curtea veche,2005.128 p.

Constantinescu, Dumitru. Pentru o comunicare eficienta In: Tribuna economica , nr. 19/2005. 2005. p.21-22

Daniel Bougnoux, Introducere in stiintele comunicarii, traducere de VioletaVintilescu, Editura Polirom, 2000

Dancu Sebastian Vasile, Comunicarea simbolica. Arhitectura discursului publicitar,Editura Dacia, Cluj Napoca, 1999

DeVito, J. (1988), Human Communication, The Basic Course, Harper& Row, Inc., New York, pag 170

Dinu, M. (1997), Comunicarea : repere fundamentale, Editura Stiințifică, București.

Farr, Kendall, Style evolution, Ed. Penguin Group USA, Inc, 2009;

Gamble, T.K.; Gamble, M. (1993), Communication Works, McGraw-Hill, New York.

Groza, Liviu “Dinamica unităților frazeologice în limba română contemporană”, Ed. Universității București, 2005)

Hybels, Saundra; Weaver, Richard L., 1986, Communicating Effectively, New York: Random House, pag.23-25.

Hinton, Morna; Yorath,John, Colour in Fashion and Costume (Wonderful World of Colour), Ed. Evans Brothers Ltd, Londra, 1994;

Jean Claude Schmitt, Rațiunea gesturilor în Occidentul medieval, Ed. Meridiane, București, 1998, p. 55

J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, stiinta comunicarii, versiune româneasca si studiu introductive de Tudor Olteanu, Editia a II-a, Editura Humanitas,Bucuresti, 2000

Jean Noel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare de la origini si pana astazi, traducerea de Mihaela Calcan, Institutul european, 1997

Martin, Jean-Claude, 1999, Le Guide de la Communication, Marabout, pag.226-263

Melven L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicarii de masa, traducerede Ducu si Catalina Harabagiu, Editura Polirom, 1999

Mihăilescu, Dan, Limbajul culorilor și al formelor , Ed. Științifică și Enciclopedică,Bucuresti, 1980;

Mitu S.,Confortul și funcțiile produselor vestimentare, Ed. Gh.Asachi, Iași, 1993;

Murean, Pavel, Culoarea în viata noastră Ed. Ceres, Bucureti, 1987;

Noica, Constantin, Cuvânt împreună despre rostirea românească , ed. Humanitas, București, 1996, p.228

Pastoureau, Michel, Albastru. Istoria unei culori, Traducere din franceză de Em.Galaicu – Păun, Ed. Cartier, Bucureti, 2006;

Paillart, Isabelle,(coord.), Spațiul public și comunicarea, (București: Editura Polirom, 2002), 67-69.

Patrice Flichy ,Une Histoire de la communication moderne: espace public et vie privée, (Paris:La Découverte,1991).

Paul,Constantin, Culoare, artă, ambient , Ed. Meridiane, Bucureti, 1979;

Pânișoară, Ion Ovidiu, 2008, Comunicarea eficientă, Iași: Editura Polirom pag. 15-16, concepte, pag. 154-160 și 169-174.

Prutianu Stefan, Manual de comunicare si negocieri in afaceri. Comunicarea, Editura Polirom, 2000

Schaub, H., Zenke, K. G., Dicționar de pedagogie, Ed. Polirom, Iași, 2001

Seeling, Charlotte, Fashion, the century of the designer , Ed. Konemann, 1999;

Street, Sarah, Costume and Cinema – Dress Codes in Popular Film, Ed. Wallflower Press, Londra, 2002;

Șoitu, Laurențiu, Pedagogia comunicării, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997

Udroiu, Neagu, Eu comunic, tu comunici, el comunică, Ed. Politică, București, 1983

Umberto Eco, A theory of semiotics “I am speaking throught my clothes” (1979/2007).

Anexa 1

Anexa 2

Anexa 3

Anexa 4

Anexa 5

Anexa 6

Anexa 7

Anexa 8

Anexa 9