Comunicarea Nonverbala In Relatiile cu Publicul

CUPRINS

INTRODUCERE pag. 3

CAPITOLUL I

1. Sistemul administrației publice pag. 4

2. Comunicarea pag. 9

2.1. Tipuri de comunicare pag. 10

2.2. Scopurile comunicării pag. 10

2.3. Particularități ale comunicării pag. 17

2.4 Canale de comunicare pag. 17

CAPITOLUL II

1. Comunicarea nonverbală pag. 21

1.1. Generalități pag. 21

1.2. Funcțiile comunicării nonverbale pag. 25

1.3. Tipuri de comunicare nonverbală pag. 28

1.4 Ipostaze ale comunicării nonverbale pag. 51

CAPITOLUL III

1. Comunicarea nonverbală în administrația publică pag. 55

1.1. Comunicarea publică pag. 57

1.2. Comunicarea între funcționarul public și cetățean pag. 59

1.3. Canalele de comunicare în instituțiile publice pag. 63

STUDIU DE CAZ

Comunicarea nonverbală în sfera administrațiilor prezidentiale pag. 69

Concluzii pag. 80

Bibliografie pag. 86

Introducere

În comunicare, de cele mai multe ori, cuvintele nu sunt de-ajuns. Apelul la cuvinte este chiar inutil în unele situații. Gesturile și mimica, utilizarea spațiului, contactul vizual, atingerile corporale etc, înlocuiesc de cele mai multe ori cuvintele. Toate acestea alcătuiesc comunicarea nonverbală.

În primul capitol al lucrării mele, am încercat o scurtă incursiune în sistemul administrației publice, abordând apoi comunicarea la modul general, abordare care a găsit răspunsuri la întrebări de genul: ”Ce este comunicarea?”, ”Care sunt tipurile de comunicare?”, ”Care sunt scopurile comunicării și canalele de comunicare?”.

În capitolul secund, am încercat să fixez cadrul general al lucrării, arătând ce se înțelege prin comunicarea nonverbală. Pe parcursul acestui capitol am readus în atenția cititorului, teorii și experimente care s-au înregistrat de-a lungul timpului, formulări generale ale comunicării noverbale și până în zilele noastre. Am analizat definițiile date actelor de comunicare nonverbală de marile personalități în domeniu și am redat funcțiile comunicării nonverbale, tipuri și ipostaze ale comunicării nonverbale. Tot în acest capitol, am consacrat subcapitole mai extinse kinezicii (studiul mișcărilor corporale), proxemicii (percepția și utilizarea spațiului), expresiile faciale (exprimarea afectivității) și semnalelor olfactive și cronemicii (percepția și semnificația utilizării timpului).

Al treilea capitol a fost dedicat comunicării nonverbale în administrația publică. Comunicarea publică se situează în mod necesar în zona publică sub influențele cetățeanului. Comunicarea între funcționarul public și cetățean constituie de fapt substanța actului de administrație publică. Am încercat să arăt astfel, rolul comunicării nonverbale în relația funcționar public și cetățean.

Finalul lucrării mele este dedicat unui studiu de caz: ”Comunicarea nonverbală în sfera administrațiilor prezidențiale”. Așa cum știm, în diplomație este folosită foarte mult această formă de comunicare, iar limbajele trupului, spațiului, timpului, tăcerii, lucrurilor și culorilor folosite de înalții funcționari ai administrațiilor prezidențiale, mi s-au părut extrem de relevante pentru a arăta importanța comunicării nonverbale folosită la cel mai înalt nivel al unui stat.

Capitolul I

1. SISTEMUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Termenulqdeqadministrație publică desemnează o activitate care servește unei finalități și care se subordonează cuiva. Dinqpunctqde vedere etimologic, termenul de administrație derivă din cuvântul latin administer, care înseamnă ajutor, slujitor și, figurativ, unealtă, precum și din cuvântul minister, înseamnă a servi, a sluji, fiind în legătură și cu cuvântul magister, care îl desemnează pe stăpân, pe care slujitorul trebuie să-l servească.

Termenul deqadministrație este mai larg decât noțiunea de administrație publică, care este distinctă de administrația particulară. Definițiile noțiuniiqdeqadministrație sunt numeroase și diverse în literatura de specialitate, ceea ce l-a determinat pe un reputat autor să afirme că administrația, în general, și administrația publică, în special, se lasă analizată și descrisă, dar nu se lasă definită.

Dintre multele sensuri ale termenului de administrație, preocupările teoretice s-au axat de-a lungul timpului în principal pe clarificarea noțiunii de administrație publică, luată ca formă de exercitare a puterii executive în stat, mai ales datorită importanței pe care o reprezintă cunoașterea exactă a acestei activități în intimitate; a modului în care trebuie să fie organizată realizarea ei în practică, moment esențial, de care depinde în mare măsură înfăptuirea rolului statului în organizarea și conducerea societății.

Administrația publică este o categorie atât de abstractă și variată, încât poate fi descrisă în termeni diferiți. Totuși, o definire a administrației publice este necesară. Pentru aceasta, se impune, în primul rând, să se stabilească care sunt granițele generale ale acesteia și să fie exprimate principalele concepte ale disciplinei și practicii administrației publice. De asemenea, în al doilea rând, definirea administrației publice ajută la încadrarea acestui domeniu într-un larg context politic, economic și social. În fine, în al treilea rând, luarea în considerare a definițiilor majore ale administrației publice relevă faptul că există trei abordări distince pentru acest domeniu. Din acest punct de vedere este de menționat că de-a lungrul anilor s-a manifestat tendința teoreticienilor și practicienilor de a accentua una sau alta di aceste abordări, fiecare abordare tinzând să reliefeze valori, diferite moduri de organizare, diferite metode de dezvoltare informațională și puncte de vedere.

John J. Corson și J. P. Harris definesc concis administrația publică drept „activitatea prin care se realizează scopurile și obiectivele guvernului”.

John Pfiffner și Robert Presthus relevă că „administrația publică, ca domeniu de activitate, este în principal preocupată de mijloacele pentru implementarea valorilor politice”.

James W. Davis precizează că „administrația publică poate fi cel mai bine identificată cu ramura executivă a guvernării”.

Nicholas Henrz formulează complex definiția administrației publice, aceasta diferind de tendințele politice, atât prin accentuarea birocratic dar, mai ales, prin „sistemul structurilor proprii și metodologiilor aplicate pentru realizarea scopurilor guvernamentale”.

Dwight Waldo spune că „procesul administrației publice constă în acțiunile de realizare a intenției sau dorinței guvernului. Este, din această cauză,m activitatea activă, continuăm, cea de afaceri a guvernului, preocupată cu punerea în aplicare a legii, care este realizată de corpurile legislative și interpretată de curțile de judecată, prin procesul de organizare și conducere”.

Felix și Loyd Nigro arată administrația publică în cinci puncte:

1. este un efort al unui grup care cooperează într-un cadru public;

2. acoperă cele trei ramuri – executivă, legislativă și juridică – și relațiile dintre ele;

3. are un rol important în formularea politicii publice și este de aceea o parte a procesului politic;

4. este diferită de administrația privată prin trăsături semnificative;

5. este asociată de aproape cu numeroase grupuri private și de indivizi.

Înțelegând prin administrație publică acea activitate care constă în principal în organizarea și asigurarea executării, dar și în executarea nemijlocită a prevederilor Constituției, ale tuturor actelor normative și ale celorlalte acte juridice emise de autoritățile statului de drept, activitate realizată de către autoritățile administrației publice, desprindem pe de o parte poziția administrației publice în cadrul diferitelor activități ale autorităților statale sau ale colectivităților locale, iar, pe de altă parte, descifrăm cele două elemente componente esențiale și indispensabile ale administrației publice și anume, elementul structural-organic și elementul funcțional.

Noțiunea generală de administrație include atât administrația publică, cât și administrația privată, distincția dintre aceste două genuri de administrație putând fi făcută prin prisma noțiunii de fapt administrativ. Faptulqadministrativ este un fapt social, fiindqastfel o activitate care se realizează și poate exista numai în cadrul unei grupări sociale, fiind generat fie de diviziunea socială a muncii, fie de evenimente apărute în viața colectivității, activitate realizată într-un sistem organizat, format din persoane care alcătuiesc entitatea respectivă.

Sunt autori careqîntre noțiuneaqde fapt administrativ și cea de fenomen administrativ pun semnul egalității, afirmând că ambele expresii definesc în ultimă instantă orice activitate de natură administrativă.

Prima caracteristicăqaqfaptului administrativ constă în aceea că este un fapt social, reprezentând o activitate realizată de un grup de oameni pentru a satisface nevoi și interese ale altor grupuri de oameni.

Aqdoua caracteristică a faptuluiqadministrativ constă în aceea că obiectivul pe care trebuie să-l realizeze nu reprezintă o finalitate proprie, ci un scop stabilit de o autoritate superioară sistemului care realizează faptul administrativ.

Din aceastăqtrăsătură rezultă oqaltă caracteristică, și anume aceea că faptul administrativ reprezintă o activitate subordonată, având menirea să realizeze deciziile unei autorități superioare.

Faptul administrativ presupuneqorganizareaqunor mijloace pentru atingerea unui obiectiv, pentru înfăptuirea unor valori.

Faptul administrativ, fiindqoqactivitate de organizare a mijloacelor financiare, are un caracter intermediar, între decizia căreia i se supun și actele materiale pe care le subordonează și le conduce pentru atingerea scopului fixat.

Conceptulqdeqadministrație publică, așaqcum se cunoaște în orice societate, fie ea clasică, fie modernă, reprezintă în esență un instrument al statului indispensabil în atingerea unor deziderate, a unor obiective politice stabilite prin acte juridice, în scopul satisfacerii interesului general, prin acțiunea puterii publice. Eaqeste constituită din ansamblul serviciilor publice a căror bună desfășurare permite realizarea obiectivelor definite de puterea politică. Ea constituie organizarea care se dă oricărui grup social evoluat, instrumental de coeziune și de coordonare indispensabilă, fără de care societatea se ,,dezagreghează”.

Administrațiile publiceqsunt personificate, adică au inițiative, răspundere și capacitate juridică de a face acte de putere publică, de comandament și acte patrimoniale, ele fiind persoane juridico-teritoriale ce au dreptul de comandă și care pot aplica constrângerea, în limitele unui anumit teritoriu. Deqasemenea, administrațiile publice au un caracter de generalitate, nu de specialitate, ele urmărind satisfacerea intereselor membrilor săi (fiind persoane juridice trebuie să aibă patrimoniu cu caracter de generalitate, în sensul că din veniturile sale sunt satisfăcute aceste interese generale variate, când este vorba de stat, mai puțin variate, când este vorba de județe și comune).

Înqprimul sens, prin administrație publicăqse înțelege ansamblul organelor care pe baza și în executarea legii realizează o activitate specifică. Concepută ca sistem de organizare, administrația publică este alcătuită dintr-o serie de elemente componente, bine structurate cu atribuții diferite, care conlucrează între ele. Celqde-alqdoileaqsens, celqmaterial, semnificăqactivitatea desfășurată de componentele administrației publice care are drept obiect activitatea de organizare a executării și executarea în concret a legilor, cu o finalitate ce presupune satisfacerea unor nevoi și interse generale ale colectivităților umane prin asigurarea bunei funcționări a serviciilor publice și prin executarea unor prestații către particulari, executare ce aparține fie în exclusivitate unor organisme statale, fie alături de acestea și unor autorități autonome alese.

Înqconsecință, administrațiaqapare caqoqactivitate desfășurată de către autoritățile publice, ce utilizează, când este cazul, prerogativele de putere publică, în scopul satisfacerii nevoilor de interes public.

Administrațiaqpublică nuqareqoqfilosofie proprie, ci ea își trage legitimitatea, în mod evident, din sistemul de valori dominante. Acest sistem este cel care fixează administrației, în general, scopurile și mijloacele pe care trebuie să le utilizeze pentru a le atinge. Apare, firesc, ca rolulqadministrației publice, structurile și metodele sale să depindă în mod direct de organizarea constituțională.

Înqaceste coordonate, normele fundamentale reglementează, în România, pentru prima oară, după o lungă perioadă de întrerupere, o administrație publică care nu mai este în exclusivitate o administrație a statului, ci ea se divide în administrația publică de stat și în administrațiapublicălocală. Aceastaqrezultă dinqsistematizareaqdispozițiilorqconstituționale, în cele două secțiuni, ce se constituie în fapt în două subsisteme. Prima secțiune conține norme referitoare la organizarea și funcționarea autorităților administrative statale, cea de-a doua, norme privind organizarea autorităților administrației publice locale, precum și principiile care le guvernează.

Ținândqseamaqdeqîntinderea domeniului deqaplicare a competențelor și după modul de implantare a autorităților administrației publice, aceasta se împarte în administrația centrală și administrația teritorială, în administrația de stat și administrația locală, în administrația generală și administrații de specialitate.

Potrivit prevederilorqconstituționale, administrațiaqpublicăqcentralăqare în compunerea sa, atât autorități ale puterii executive, Președintele României și Guvernul, în măsura în care acestea exercită atribuții administrative, cât și administrația publică centrală de specialitate. Laqrândul său, administrația publică centrală de specialitate este formată din administrația ministerială și cea a organelor centrale de specialitate.

Concomitent cuqaceste autorități centrale, înzestrate cu competență teritorială generală, realizată la nivelul întregii țări, constituantul a stabilit că administrația centrală de stat se organizează și la nivelul unităților administrativ-teritoriale, prin servicii publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale. Înqcadrulqacestora suntqcuprinse toate serviciileqexterioare adică extensiile teritoriale ale autorităților administrației centrale de specialitate, inclusiv cel al Guvernului, Prefectul.

Ne găsim așadar în fața a două structuri: administrația de stat și administrația locală. Ele sunt categorii complementare, în sensul că administrația publică a statului român este încredințată unor autorități statale, respectiv administrației publice centrale de specialitate și serviciilor sale teritoriale, precum și autorităților administrației autonome locale, consiliul local, primarul, consiliul județean, acestea din urmă, fără a fi statale, îndeplinind rolul de a administra interesele cetățenilor din unitatea administrativ-teritorială, chiar și în cazul în care unele dintre ele realizează și atribuții statale.

2. COMUNICAREA

Toate definițiileqdate comunicarii, indiferent de școlile deqgândire cărora le aparțin sau de orientarile în care se înscriu, au cel puțin câteva elemente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informații, idei, păreri, opinii, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul; nici un fel de activitate, nu poate fi concepută fără procesul de comunicare.

Comunicare reprezintă o înștiințare, știre, veste, raport, relație, legatură. Cam acestea ar fi sinonimele care ne sunt oferite de catre dictionarul explivativ pentru comunicare. Deși pare simplu înțelesul comunicarii este mult mai complex și plin de substrat. Comunicarea are o mulțime de înțelesuri, o mulțime de scopuri și cam tot atîtea metode de exprimare și manifestare. Nu există o definiție concretă a comunicării însă se poate spune cel puțin că, comunicarea înseamnă transmiterea intenționată a datelor, a informației.

Ce se înțelege prin comunicare:

– o provocare constantă pentru psihologia socială;

– o activitate;

– satisfacerea nevoile personale;

– legătura între oameni, etc.

Societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect să spunem că ea există în transmitere și în comunicare. Este mai mult decat o legatură verbală între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să dețină în comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie sa aibă în comun scopuri, convingeri aspirații, cunostințe – o intelegere comună – "același spirit" cum spun sociologii. Comunicarea este cea care asigură dispoziții emoționale și intelectuale asemanatoare, moduri similare de a raspunde la așteptări și cerințe.

2.1. Tipuri de comunicare:

– Comunicarea intrapersonală. Este comunicarea în și către sine.

– Comunicarea interpersonală. Este comunicarea între oameni.

– Comunicarea de grup. Este comunicarea între membrii grupurilor si comunicarea dintre oamenii din grupuri cu alți oamenii.

– Comunicarea de masă. Este comunicarea primită de sau folosită de un numar mare de oameni.

2.2. Scopurile comunicării:

să atenționăm pe alții.

să informăm pe alții.

să explicăm ceva.

să distrăm.

să descriem.

să convingem, etc.

Pentru a descrie numeroasele înțelesuri ale comunicării pe care o folosim si o trăim zilnic, folosim urmatorii trei termeni:

Forma comunicarii

Este un mod al comunicării așa cum sunt vorbirea, scrierea sau desenul. Aceste forme sunt distincte și separate una de alta așa de mult, încât au sistemul lor propriu pentru transmiterea mesajelor. Astfel, când semnele sunt făcute pe foaia de hârtie potrivit anumitor reguli (cum sunt cele ale gramaticii si ortografiei), atunci noi creăm cuvinte si "forma" scrierii.

Mediul comunicării

Este un mijloc al comunicării care combină mai multe forme. Un mediu adesea poate implica utilizarea tehnologiei așa că acesta este dincolo de controlul nostru. Spre exemplu, o carte este un mediu care folosește forme ale comunicării precum sunt cuvintele, imaginile și desenele.

c. Media

Sunt acele mijloace de comunicare în masă care s-au constituit într-un grup propriu. Exemple binecunoscute sunt radioul, televiziunea, cinematograful, ziarele si revistele. Toate acestea sunt distincte și prin modul prin care pot include un numar de forme de comunicare. Spre exemplu, televiziunea oferă cuvinte, imagini si muzică. Adesea termenul mass-media identifică acele mijloace ale comunicarii bazate pe tehnologie care fac o punte între cel care comunică și cel care receptează.

Limbajul este codul cu care este transmisă informația și reprezintă unealta comunicării. În prima categorie intră limbajul. Limbajul reprezintă codul comunicării, este liantul între cel ce transmite informația ”emințător” și cel ce primește informația, ”receptor”. Limbajul determină forma comunicării. El este de trei feluri:

a. Limbaj scris.

b. Limbaj verbal.

c. Limbaj nonverbal.

Judecata, sinele și societatea nu sunt structuri discrete, ci procese de interacțiune personală și interpersonală. Interacțiunea simbolică subliniază importanța limbajului, ca mecanism fundamental în devenirea sinelui si judecății.

Personalitatea este ceea ce este propriu, caracteristic fiecarei persoane și o distinge ca individualitate; felul propriu de a fi al cuiva.

“Metodele de studiu al comunicării au fost multiple de-a lungul timpului, începând cu anii 1940. Niciunul din modelele comunicării nu este exclusiv, fiecare din ele abordând comunicarea din unghiuri diferite.” Un model acționează ca un mecanism perceptiv și cognitiv care transformă o realitate în reprezentare (Mucchielli, 2010).

Metodele pozitiviste includ:

Modelul teoriei informației. Modelul liniar al comunicării sau modelul emițător-receptor aparține lui Shannon și Wiener (1963).

Acest model este centrat pe transferul de informație.

– Modelul comunicării pe două niveluri. Acest model a apărut în anii 50 și presupune două etape ale receptării unei comounicări prin mass-media. Cercetările au evidențiat că mesajele mas-media nu acționează direct asupra publicului țintă, ci prin intermediul liderilor de opinie care sunt relee pentru grupurile de care aparțin. Acest model al propagării pe două nivele definește comunicarea ca un proces de influențare.

– Modelul marketing. În acest model, comunicarea este o acțiune de rezolvare a unei probleme din organizație. Strategia de rezolvare a unei probleme identificate conține acțiuni de comunicare orientate spre scopuri bine definite, acțiuni care ulterior vor fi evaluate din punctul de vedere al eficienței.

Modelele sistemice.

Modelul sociometric apare odată cu apariția cărții lui Jakob L. Moreno în Franța, Les fondements de la sociometrie.

În acest model, comunicarea se definește ca o relație de afinități pozitive sau negative (simpatie/antipatie), dar și ca un canal-suport pentru transmiterea informației.

– Modelul tranzacțional al comunicării a fost propus de Den C. Barnlund în 1970.

El susține șapte postulate ale comunicării:

Comunicarea descrie evoluția sensului. Comunicarea nu este o reacție sau o interacțiune, ci este o tranzacție prin intermediul căreia individul inventează sau atribuie sens pentru a-și atinge obiectivele. Comunicarea este caracterizată mai ales de producerea de sensuri decât de producerea de mesaje.

Comunicarea este un proces dinamic întruchipat de indivit

Comunicarea este continuă, este o condiție a vieții

Comunicarea este circulară. Cauza și efectul comunicării trebuie considerate simultane, deoarece variabilele comunicării se influențează reciproc unele pe altele

Comunicarea nu se poate repeta

Comunicarea este ireversibilă

Comunicarea este complexă. Un mesaj are întotdeauna un sens latent și unul manifest.

Relația și semnificația se afllă în centrul oricărui proces de comunicare. Când analizăm o relație comunicațională între indivizi sau între instituții sociale, aceasta trebuie situată ăn context, în situație și trebuie luați în calcul factori cognitivi, afectivi, psihici, sociali, politici și religioși, ca și competența comunicațională (atitudini, cunoștințe, abilități).

– Modelul interacționist și sistematic. Acesta este un model care a rezultat în urma cercetărilor Școlii de la Palo Alto. Comunicarea este concepută ca participare a individului la un sistem de interacțiuni care îl leagă de ceilalți. Acest model a fost prezentat în 1967 de cercetătorii de la Institutul din Palo Alto, California + P. Watzlawick, J. Nelmick-Beauvin și D. Jackson.

– Modelul orchestrei. Acest model a fost propus de Yves Winkin în lucrarea La nouvelle communication. Prin acest model metaforic, comunicarea se definește ca producție colectivă a unui grup care lucrează sub conducerea unui lider; spectatorii fac parte din sistem și orchestra se află în interacțiune cu ei.

Comunicarea are o foarte mare influență asupra personalității deoarece în ziua de azi individul se definește în funcție de ceilalți iar comportamentul reprezintă o construcție a persoanei în interacțiunea cu ceilalți. Interacțiunea atrage concomitent comunicare.

Sinele se construieste în interacțiune cu ceilalți. În felul acesta, definirea unei situații nu este niciodată strict individuală, deși apare astfel; în același timp, nici individul nu este doar o oglindă a celorlalti, ci introduce note personale în orice evaluare și răspuns. Cu cât se comunică mai mult cu atât cresc șansele de a se crea personalități puternice. Comunicarea este cheia individului spre societate și integrarea în aceasta.

Lipsa comunicarii atrage o indepărtare iminentă față de grup, echipa, societate, etc.

Dacă luăm în discuție termenul de grup observăm căci, chiar societatea din care facem parte este un grup. Grupul înseamnă reguli, reputație, țel, muncă în echipă, etc. Sensuri determinate de interacțiune deci de comunicare. Atâta timp cât există o bună comunicare există și un randament maxim, însă dacă aceasta lipsește se poate ajunge la disensiuni sau, chiar mai rău.

Funcționarea unui grup mai mare se bazează pe rețeaua care conectează diferite părți ale sale și-i asigură coerența. Nuanța pe care o introduce Blumer ar putea chiar surprinde: "O rețea sau o instituție nu functionează în mod automat datorită unei dinamici interioare sau unui sistem de cerințe: ea funcționează pentru ca persoanele aflate în diferite puncte să facă ceva, iar ceea ce fac este rezultatul modului cum definesc situația în care sunt chemate să acționeze"

Arta de a comunica nu este un proces natural ori o abilitate cu care ne naștem. Noi învățăm să comunicăm. De aceea trebuie să studiem ce învățăm ca să putem folosi cunoștințele noastre mai eficient. Orice comunicare implică creație și schimb de înțelesuri. Aceste înțelesuri sunt reprezentate prin "semne" si "coduri". Se pare că oamenii au o adevarată nevoie să "citeasca" înțelesul tuturor acțiunilor umane. Observarea și înțelegerea acestui proces poate să ne facă să fim mai conștienți referitor la ce se întâmplă când comunicam.

Există o altă lectură a comunicării și semnificației sale legată de data aceasta de procese sociale de adâncime, cum ar fi conservarea identității și coeziunii, exercitarea funcției vitale de integrare socială, de menținere și consolidare a unui humus psihologic comun. În niciuna dintre ipostazele sale majore, societatea (comunitatea umană) nu poate exista fără comunicare: nici în cea de dobândire a unei experiențe comune (care presupune dialog), nici în cea de transmitere a zestrei culturale, nici în construirea acordului asupra unor probleme și dezlegări. Comunicarea semnifică mult mai mult decat schimbul si răspândirea de informații; comunicarea creează și menține societatea.

Încăqdin antichitate, comunicareaqaqfostqperceputăqca element fundamental al existenței umane. Cuvantul "comunicare" provine din limba latină; communis inseamna "a pune de acord", "a fi in legatură cu"  sau "a fi in relație", deși termenul circulă în vocabularul anticilor cu sensul de "a împărtăși ceva celorlalți"(A. de Peretti, J. A. Legrand, J. Boniface, 2001 pag. 21).

Conumicareaqexistăqori deqcâteqori o entitate socială poate afecta o alta  și modifică reacțiile acesteia prin transmiterea unei informații nu prin acțiune directă. Cuvantul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, acesta include nu  numai limbajul scris sau vorbit, ci și muzica, artele vizuale, teatrul, baletul și, în fapt, toate comportamentele umane.

Eduard O. Wilson (1975/2003) considera comunicarea "o acțiune din partea unui organism care schimbă modelul de probabilitate a comportamentului într-un alt organism într-o manieră adaptativă" (S.Chelcea, 2008, pag 35).

Oriceqactqcomunicaționalqimplicăqun emitator, unqreceptor, un mesaj, un canal de comunicare și un efect asociat comunicării. Comunicarea verbală se folosește de facilitățile limbajului, ca forma de relaționare specific umană iar comunicarea nonverbală se folosește de mișcări faciale, posturale, corporale ce sunt comune în lumea umană si animală.

Jean-JeacquesqRousseauqspunea în lucrareaqsa Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni (1754/1958): "Primul limbaj al omului, limbajul cel mai universal, cel mai energic si singurul de care a avut nevoie mai înainte de a fi trebuit sa convingă niște oameni adunați la un loc este strigătul. Oameniiqauqînmulțitqinflexiunileqvocii, adăugând la acestea gesturile, care, prin natura lor, sunt mai expresive si al căror sens depinde mai puțin de o determinare anterioară. Ei exprimă obiectele vizibile si mobile prin gesturi, iar cele care impresionează auzul le exprimă prin sunete imitative." (S. Chelcea, 2008, pag 31). Limbajul uman iși are deci originea în exprimarea sonoră a emoțiilor ca formă a comunicării nonverbale.

Ronald B. Adler si George Rodman (1994/1996) au imaginat un tabel care ne permite să facem distincțiile dintre "comunicarea vocală" și "comunicarea nonvocală", pe de o parte, și "comunicarea verbală" și "comunicarea nonverbală", pe de altă parte. (S. Chelcea, 2008, pag 35).

Imagineaqindividuluiqnu este cea peqcare acesta dorește să o ofere, ci ea va trebui tot timpul consolidată astfel încât să fie pozitiva (P. Anghel, 2003, pag 25). Acest lucru depinde de foarte mulți factori cum ar fi: îmbracămintea, aspectul fizic, timbrul vocii, elemente care adesea nu au nimic de-a face cu personalitatea reală a persoanei respective.

Comunicarea deține ponderea ceaqmai ridicatăqînqcadrul activităților pe care le desfășoară în mod curent un individ. În fiecare zi suntem judecați de către cei din jurul nostru după modul cum comunicăm sau după modul în care dorim să ne facem înțeleși. În procesul comunicării, ne folosim de limbaj, simbol și semn. Un cuvant poate avea mai multe înțelesuri, la fel cum un gest poate aveam semnificații multiple.

2.3. Particularități ale comunicării

Comunicareaqreprezintă unqproces complexqaqcarui analizăqnecesităqluarea în considerare a mai multor particularități (N. Stanton 1995, pag 36), distingerea următoarelelor particularitați:

– comunicareaqare rolulqde a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalți, în mediul în care evoluează;

– înqprocesulqdeqcomunicare, prin conținutul mesajului se urmărește transmiterea anumitor semnificații și realizarea anumitor scopuri;

– orice proces deqcomunicareqare triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (acțiunile verbale și nonverbale observabile de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se înțelege dincolo de cuvinte) și intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior, la nivelul sinelui);

– orice proces de comunicareqse desfășoară într-un context și anume într-un anumit spațiu de afaceri, social, cultural, fizic sau temporal;

– procesul deqcomunicareqare un caracter dinamic deoarece comunicarea odată ce a fost inițiată, are o anumită evoluție, se schimbă și schimbă și persoanele implicate în proces;

– procesulqdeqcomunicare are un caracter ireversibil, în sensul că odată transmis mesajul, el nu mai poate fi oprit.

2.4. Canale de comunicare

Fiecare proces deqcomunicareqare oqstructură specifică reprezentată de un anumit tip de relație dezvoltată de trinomul emițător-mesaj-receptor. Emițătorul transmite mesajul într-un anumit cod receptorului (în cazul comunicării verbale, codul este reprezentat de limbajul oral iar în cazul comunicării nonverbale, codul este reprezentat de limbajul corpului, mimica, gesturi, postura). După emiterea mesajului, receptorul decodează mesajul trimis. Codul trebuie să fie comun celor doi parteneri implicați în procesul de comunicare. Mesajul să fie perceput în ideea în care a fost transmis.

Uneori, cândqmesajele trec prin maiqmulte niveluri structurale ale organizației, au tendința de a se pierde. De exemplu, E. Scannell a stabilit o tabelă care arată în termeni numerici cât din mesajul original se păstrează pe masură ce traversează ierarhia organizațională:

100% Managementul de top;

66% Vicepreședinții;

56% Supervizori generali;

40% Directori de regie;

30% Supraveghetori;

20% Muncitori în producție.

Celqcare faceqcomunicare trebuie să anticipeze cum va interpreta mesajul persoana sau persoanele care îl primesc și să-l structureze astfel încât să fie recepționat în forma în care a fost transmis. Dacă o bună recepție ține de eliminarea acelor "zgomote" care intervin pe traseul dintre emitent și receptor și care țin de canalele de transmisie, buna ințelegere a acestuia ține de codarea de către emitent și, respectiv, decodarea de către receptor a mesajului (S. Prutianu, 1998, pag 44).

Înqdecursulqtimpului, numărul și varietatea canalelor deqcomunicare este foarte mare. Canalele tradiționale încep să-și piardă din importanță, locul lor fiind luat de canale moderne și eficiente. Realizarea unui sistem eficient de comunicare presupune o analiză foarte atentă din partea specialiștilor a tuturor criteriilor, avantajelor si dezavantajelor fiecarei modalitati de comunicare precum și a tuturor tipurilor de mesaje care pot fi trimise.

Urmarequnor astfel deqanalize realizate în cadrul mai multor companii s-au desprins cateva condiții considerate esențiale în realizarea unui sistem de comunicare eficient:

1. informația trebuie transmisă cu o viteză care sa o mențină de actualitate;

2. informația trebuie sa fie accesibilă

3. trebuie avut în vedere costul transmiterii informațiilor

4. informația trebuie sa fie clară și să fie primită în bune condiții.

Plecând de la condițiile prezentate mai sus, distingem o multitudine de modalități de transmitere a unui mesaj folosind un anumit canal de transmitere:

Oral                                               Scris                                                   Nonverbal

Discursuri                                       Scrisori                                     Atingeri

Radio                                             Rapoarte                                             Mimica

Telefon                                           Ziare                                                   Zâmbetul

Întâlniri de grup                             Aviziere                                               Privirea 

Televiziune                           Telexuri                                             Apropriere fizică

Filme                                               Faxuri                                      Postura/poziția

Videoconferințe                             Posta electronica

Comunicarea orală

Esteqprimaqformăqdeqcomunicarequmana și probabil cea mai răspândită. Cu toate că este cea mai veche formă, comunicarea orală este cea mai eficientă datorită contactului direct și al răspunsului imediat. Problemele se pot clarifica pe loc. În cazul comunicării prin telefon sau cu ajutorul radioului sau televiziunii, există dezavantajul ca lipsește contactul vizual. Un alt dezavantaj este că prin această formă de comunicare, discuțiile pot deveni plictisitoare și nu au ca rezultat decât o pierdere de timp.

Comunicarea verbală (prin intermediul limbajului) este considerată un aspect ce diferențiază specia umană în raport cu alte specii.

Comunicarea scrisa

Romaniiqaveauqunqdicton: « Verba volant, scripta manent ». Principalul avantaj al acesteiqformeqde comunicareqeste acela că poate fi arhivată, recitită, se pot face referiri în anumite situații, poate fi folosită în apărare. Astăzi însă, acest avantaj a fost depășit, comunicările orale fiind și ele înregistrate și arhivate. În plus, mai există dezavantajul de a produce uneori munți de hârtie. Pe de altă parte, lipsa mesajelor nonverbale duce la scăderea expresivitații mesajului. Și nu în ultimul rând, comunicarea scrisă nu capătă un răspuns imediat și nu poți fi sigur dacă receptorii au înțeles mesajul (Anghel Petre, 2003, pag 67).

Comunicareaqscrisăqse recomandăqatunci cândqnu există posibilitatea comunicării orale, când emitentul nu are aptitudinile necesare unei comunicări orale sau când cultura recipienților acceptă mai bine o comunicare scrisă decât una orală.

Comunicarea nonverbală

Prin comunicarea nonverbală se înțelege transmitereaqde informații și exercitarea influenței prin intermediul elementelor comportamentale și prin prezența fizică a individului sau a altor unități sociale (grupuri și comunități uname), precum și perceptia si utilizarea spatiului si timpului (S.Chelcea, 2008, pag 35).

Ansamblul elementelor nonverbale (mimica, privire, gesturi, postura) întreține comunicarea și dă semnificație mesajului verbal. În relația de comunicare, elementele nonverbale sunt percepute simultan cu cele verbale și decodificate împreună. Specific pentru comunicarea nonverbală este faptul că semnalele emise au un caracter involuntar, însă din punctul de vedere al receptorului, informația primită nu este eliberată de intenție, emițărorul purtând responsabilitatea celor transmise.

Luând în considerareqelementele cheie ceqintervin înqcomunicare, aceast lucru poate fi un proces de inițiere, transmitere, cu sau fără transformare, recepționare a unui mesaj / enunț la care participă unul sau mai mulți actori, în calitate de emițător – E si receptor – R, ce pot deveni, prin schimbare de roluri, co-emițător si co-receptor.

Înqcadrul comunicăriiqinterumane, indiviziiqnuqconștientizează, înqmajoritatea situațiilor, complexitateaqactuluiîîn sine aqcărui reușităqdepinde de capacitatea de codificare a emițătorului-E și de decodificare și descifrare corectă a receptorului-R. Oamenii stabilesc contacte între ei, nu numai prin transmiterea unui mesaj verbal corect, anticipand, că au ”accesat” corespunzător canalul comunicării verbale, ci și prin faptul ca l-au ”pipăit” (tactil), ”vazut” (vizual), ”mirosit” (olfactiv), ”citit” (intuit), adică l-au ”simțit” pe semenul de lângă ei. În concluzie, indivizii interacționează și prin alte canale decât cel sonor, care este cel mai des utilizat. Deqmulte ori, așaqcumq demonstreazăqșiqexperimenteleqclasice realizateqdeqspecialiștii în comunicare, utilizarea canalului vizual sau a celui tactil în asociere cu cel verbal are un impact mai mare la nivelul receptorului comparativ cu situațiileqîn care s-ar utiliza numai canalul sonor. În realitate se constată că, într-un proces de comunicare se transmite un mix de mesaje pe mai multe canale. Este cunoscut faptul că, în mod obișnuit, se reține mai mult dintr-un mesaj (cu pana la 60%) dacă este însoțit de imagine retiniană sincronă cu mesajul (D. Popescu, 2005, pag 37).

CAPITOLUL II

1. COMUNICAREA NONVERBALĂ

1.1. Generalități

În cadrulqspecieiqumane, comunicarea a existat inițial ca un comportament indispensabil îndeplinirii funcțiilor vitale: hrană, reproducere, securitate. Procesul s-a dezvoltat prin apariția dimensiunii sociale cu raporturi diversificate. Saltul pe o treaptă superioară s-a bazat pe raționalitate, control și creativitate.

Numind comunicarea ca fiind esență aqlegăturilor interumane, avemqîn vedere că aceasta este singura modalitate a ființei de a exista. Lucrăm cu date și informații, transmitem și receptăm de la distanță, programăm mașini sofisticate, facem cunoscut lumii întregi progresul și bunăstarea. Sensul ”comunicare” esteq maiq apropiat qde qmenireaqlăuntrică a procesului. ”Comunicarea nu se petrece decât dacă există un rest, și cu atât mai bine cu cât zona de rest e mai mare”. Viața și societatea nu ar fi nimic fără înțelegere și sensuri, dar ar fi totodată prea puțin fără subînțelegere, subînțelesuri. Arta, oricât ar fi de abstractă, înțelege să fie comunicare. Limbajul de azi al literaturii postmoderne se încadrează în aceleași sfere. ”Căci lumea omului nu e una dezbinată de hotarele aparent rigide ale indivizilor, ci una ce comunică prin hotarele mișcătoare ale inșilor.”

Definițiileqștiințificeqpunqînqevidențăqtransferul de date ce se supune unei scheme analogice: emițător – canal (cod, zgomot) – receptor, completată recent cu noțiunea de feed-back. Din punct de vedere al modalităților de expresie pe care le implică, comunicarea se împarte în verbală și non-verbală. A doua categorie are o sferă determinată mai mult de cultură decât de societate și este adesea extrem de localizată. Rolul său a fost mult timp minimalizat de studiile consacrate limbajului, văzut ca o invenție cheie în evoluția capacității comunicative a omului. Diferențele sunt semnificative. Limbajulqsilențios esteqguvernat deqfactori biologici, ceea ce face dificilă posibilitatea unui control strict; este continuu (“și tăcerea este un răspuns”) față de segmentul verbalizat care are marcate începutul și finalizarea; este învățat prin imitație mai repede decât formele sonore articulate; are un impact emoțional accentuat. Nu putem trasa totuși o linie de demarcație întrucât cele două componente interacționează, sunt dependente.

Într-o comunicareqorală, 55% din informațieqeste percepută prin intermediul mișcărilor corpului. Procentajul a fost stabilit pe la mijlocul anilor ’70 de A.Mehrabian și M.Weiner și expus în Decoding of Inconsistent Communication .

Echivalențaqcomunicare non-verbală/limbajulqcorpului este eronatăqdeoarece orice pretenție referitoare la limbaj trebuie să presupună o gramatică și o sintaxă cognoscibilă. Acest tip de comunicare scapă însă preciziei și regulilor restrictive. Ea derivă din următorul set de surse majore: contactul vizual, gura (în special zâmbetul și grimasele), postura, gesturile, orientarea corpului, mirosul (incluzând parfumurile), distanța corporală (aproape, departe de interlocutor), vestimentația.

"Intelegem prin comunicare non-verbala interactiunea umana bazata pe trasmiterea de semnale prin prezența fizică sau/si prin comportamentele indivizilor intr-o situatie socio-culturala determinata."

Importanța comunicării nonverbale a fost demonstrată în 1967 de către Albert Mehrabian. În urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia că numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbală în timp ce 38% este transmis pe cale vocală și 55% prin limbajul corpului. Mesajele comunicării nonverbale sunt transmise prin mimică, privire, gestică și prin elementele de paralimbaj.

Relaționarea cu persoanele din jurul nostru se realizează prin comunicare. Din acest motiv trebuie să acordăm o atenție sporită modului în care transmitem ceea ce ne dorim și nu altceva. Cuvintele nu sunt singurele purtatoare de mesaje. Uneori gesturile pot transmite mai mult decat cuvintele. O persoana care dorește să comunice eficient trebuie să țină cont de o serie de elemente: postura corpului, privire, inflexiunile vocii, proxemica (adică, utilizarea spațiului între persoanele care comunică), haine și accesorii, de modul în care gesturile susțin informațiile transmise verbal, sau le contrazic.

Printre cei dintâi care au studiat limbajul non-verbal au fost A. Mehrabian și M. Weiner (Decoding of Inconsistent Communication, 1967), rezultatul cercetării lor indicând o proporție surprinzătoare în comunicarea orală: 7% mesaje lingvistice, 38% paralingvistice (intonație, inflexiune a vocii, ritm, tonalitate, accentuare, râs, plâns, oftat, separatori vocali etc.), 55% mesaje non-lingvistice (în principal expresia feței, gesturi, posturi, dar și proximitate, temporalitate, artefacte, etc.). Totuși în timp ce mesajele verbale pot transmite aproape orice fel de informație, cele non-verbale au un caracter mai limitat, reflectând în special afectele, preferințele și atitudinile interlocutorului, având cu precădere un caracter de neintenționalitate. Dar tocmai prin ceea ce exprimă, cât și prin elementul de sinceritate pe care îl implică, comunicarea non-verbală are o deosebită importanță în negociere, reprezentând în multe situații cheie de înțelegere corectă a sensului comunicării verbale. În acest sens, mesajul non-verbal nu trebuie studiat ca unitate izolată, ci integrat procesului de comunicare, pentru că în acest context pot fi identificate valențele și funcțiile sale.

Într-o comunicare nonverbală, funcția de codificare este realizată prin contracția voluntară sau involuntară a mușchilor scheletici și faciali, schimbarea tonului și ritmului vorbirii, utlizarea spațiului și a timpului, a unor artefacte etc. Mesajele sunt transmise utilizându-se diferite canale de comunicare: vizual, auditiv, tactil, olfactiv. În comunicarea nonverbală, unul și același mesaj poate fi transmis concomitent prin mai multe canale senzoriale. „Te iubesc” se spune, în limbajul nonverbal, prin modul de a privi (contactul vizual), dar și prin tremurul vocii (paralimbajul), prin îmbrățișarea și sărut (atingeri corporale) și prin semnele chimice (comunicare olfactivă).

Comunicarea nonverbală se realizează cu ajutorul semnelor și semnalelor. Unii autori nu fac deosebirea între cei doi termeni, preferând să analizeze semnalele. Alți autori, cum ar fi Edward O. Wilson, vorbesc despre semnale, înțelegând prin acest termen “orice comportament ce comunică informație de la un individ la altul, indifferent dacă el servește și alte funcții“.

Semnalele sunt de două feluri:

a. discrete (sau digitale)

b. gradate (sau analogice)

Semnalele digitale semnifică prezența/absența, da/nu etc. Semnalele analogice semnifică intensitatea. Semnalele analogice sunt directe, plastic sau reprezintă o analogie, în timp ce semnalele digitale sunt simbolice, abstracte, adesea complicate și, probabil, specific umane. Stabilirea contactului visual între interlocutori reprezintă un semnal digital; durata contactului visual este, însă, un semnal analogic. Atât la oameni, cât și la animale, predomină semnalele gradate sau, în terminologia lui Thomas A. Sebeok (1962), “semnalele analogice“. Combinarea semnalelor digitale și analogice caracterizează counicarea pe scară animal. Din combinarea lor rezultă așa-numitele semnale composite, care pot avea semnificații noi, diferite de cele ale fiecărui semnal separate. Pumnul strâns și brațul ridicat (semnal discret) exprimă revolă. În combinație cu zâmbetul (semnal gradat), semnifică bucuria victoriei.

Semnalele pot fi congruente sau incongruente. Așadar, semnalele care se potrivesc și senale care nu se potrivesc. Cu cine sau cu ce să se potrivească? Să se potrivească unele cu altelele, să transmită aceeași informație, să fie echivalente. Când persoana pe care o întâlnești îți spune “Ce bine îmi pare că te întâlnesc” și face în același tempt o “mutră acră”, ceva este în neregulă: a transmis semnale incongruente. Nu vă grăbiți să trageți concluzia că vă disprețuiește. S-ar fi putut ca, în clipa în care a rostit cuvintele care exprimau bucuria revederii, să fi călcat în ceva urât mirositor! Așadar, congruența sau incongruența semnalelor se referă, în primul rând, la echivalența informațiilor transmise verbal și nonverbal. Incongruneța semnalelor verbale și noverbale a generat o problemă de cercetare extrem de importantă, cea a minciunii. Nepotrivirea poate să apară și în cadrul semnalelor nonverbale. Ochii spun una, gesturile, alta.

De asemenea, congruența și incongruența se poate referi la potrivirea semnalelor cu situația social-concretă, și cu caracteristicile psiho-socio-demografice ale persoanei. Nu folosești parfurmuri seducătoare când te duci la o ceremonie funerară; nu porți fustă mini când ai ajuns la vârsta a treia. Trebuia să ne punem mereu întrebarea “ce se cade sau nu” într-o anumită situație, pentru noi și pentru alții. Să te prezinți nebărbierit, cu o cămașă ponosită, în blugi la un inverviu de selecție pentru funcționari bancari – nici nu se poate o alegere mai bună pentru a eșua. Să-ți pui o bluză îndrăzneață decoltată și o fustă de care să tragi mereu ca să-ți acopere ce nu mai poate fi acoperit, să te machezi ca pentru seară când te duci dimineața la un examen de definitivat în învățământ este păcat. Faci drumul degeaba. Când percepem astfel de semnale incongruente, aflăm pur și simplu că sunt incongruente, dar nu știm de ce – preciza cu deplin temei Vera F. Birkenbihl (1979/1999, pag. 129).

Congruența sau incongruența se referă la potrivirea sau nepotrivirea dintre:

– semnalele verbale și nonverbal;

– semnalele nonverbal transmise prin diferitele canale de comunicare;

– semnalele nonverbal și situația social concretă;

– semnalele nonverbal și caracteristicile psiho-socio-demografice ale persoanei.

Semnalele incongruente sunt, adesea, generate de personae nesigure de adevărul mesajelor verbale transmise sau care vor în mod deliberat să ascundă adevărul.

1.2. Funcțiile comunicării nonverbale

Pe fondul valențelor pe care comunicarea non-verbală le manifestă în comunicarea interumană, unele funcții devin specifice sau dobândesc note specifice în contextul negocierii. Printre cele mai importante menționăm: 

a) Sublinierea/accentuarea. În momentul transmiterii unei informații, există și o stare emoțională care se manifestă fără voia persoanei sau pe care acesta simte nevoia să o comunice. Informația poate fi negativă/pozitivă, poate face plăcere sau, dimpotrivă, poate irita, dar exprimarea în cuvinte a emoțiilor ce o acompaniază sau o produc este de multe ori dificil de realizat, deoarece elementul verbal poate fi incomplet/poate lipsi sau poate apărea ca nepotrivit într-o anumită situație. În aceste cazuri – de la zâmbet până la actul prin care se bate cu pumnul în masă – există o multitudine de posibilități în care comunicarea non-verbală apare ca fiind mult mai eficientă. Astfel, în negociere, un zâmbet larg și o expresie deschisă ce vor însoți o afirmație pozitivă, vor face ca aceasta să devină mai convingătoare pentru interlocutor. Alte elemente paralingvistice precum inflexiunile, tonalitatea sau înălțimea vocii au un efect similar.

b) Contrazicerea. Unii indivizi nu sunt în stare sau nu au învățat cum să-și exprime adecvat emoțiile (în unele culturi exprimarea deschisă a emoțiilor fiind chiar prohibită), simțindu-se stânjeniți atunci când sunt obligați să o facă. Rezultatul este că exprimarea verbală a emoției apare ca fiind forțată, nesinceră și în neconcordanță cu ceea ce simte/se gândește cu adevărat. Este interesant de observat faptul că în cazul în care informația parvenită prin mesaje non-verbale contrazice mesajul verbal, primul devine preponderent și preferat în interpretarea pe care receptorul o dă celor două seturi de informații. Ca urmare, mesajul verbal va fi ignorat de acesta, mesajul non-verbal fiind preluat ca unică informație sau ca informație de bază. Astfel, în negociere, partenerul care dorește să-și mascheze interesul față de un produs, exprimându-se în cuvinte cumpătate, poate fi contrazis – de fapt trădat – de expresia entuziastă a figurii și a ochilor, expresie ce poate fi corect interpretată de interlocutor și folosită abil de acesta în continuare.

c) Substituirea. Cele mai multe cercetări în domeniu confirmă utilizarea mesajelor non-verbale într-o măsură sporită față de cele verbale, în cadrul comunicării din lumea afacerilor. Substitute precum vestimentația, obiecte personale – spații de lucru, mașini, mobilier etc. – apoi gesturi, atitudini sau posturi, limbajul corpului etc., pot transmite mesaje foarte precise și importante, ce nu mai necesită explicații verbale. Reprezentanții unei companii ce se prezintă la negociere în costume noi, impecabile, scoțând documentele din serviete de piele fină, și având la îndemână obiecte de scris valoroase, vor informa indirect că sunt bine plătiți de companie, că aceasta este prosperă, cu o cifră de afaceri mare și pe care este profitabil să o ai drept partener. 

d) Complementaritatea este altă funcție a mesajului nonverbal, care are în vedere în special gesturile și limbajul corporal cu scopul de a completa sau preciza fie mesajul verbal, fie tipul de relație în care se afla interlocutorii, făcându-le mai clare/mai evidente.

e) Repetarea are ca scop sublinierea/întărirea unui mesaj verbal, atrăgându-se atenția asupra conținutului său. Astfel, în cursul unei negocieri, declarația de bună intenție a partenerului, făcută cu palmele larg deschise spre interlocutor, este un exemplu de manifestare a sincerității, ce are ca scop câștigarea totală a încrederii acestuia să precizeze o dimensiune, sau – manifestându-se ca atingere (strângerea de mână, bătaia pe umăr etc.) – să indice relațiile de prietenie, chiar afecțiune între parteneri, ori dimpotrivă săindice răceală, stânjeneală, superioritatea etc. 

f) Ajustarea/reglarea. În cadrul comunicării există numeroase posibilități oferite de mesajele non-verbale pentru reglarea bunului mers al procesului însuși. Astfel, este posibil ca prin non-verbal să se comunice unui partener când se dorește să se oprească din expunere pentru că și celălalt are ceva de spus, când se dorește să-și continue expunerea pentru că este considerată interesantă, sau când se dorește să se pună capăt discuției – toate acestea fără să se emită măcar un cuvânt. Toate aceste mesaje pot fi transmise, într-o negociere, fie printr-un gest ușor, fie prin menținerea susținută sau dimpotrivă încetarea contactului vizual, prin consultare.

Mimica reprezintă modul în care trăsăturile feței redau trăirile unei persoane. În cadrul relaționării cu alte persoane, pentru a câștiga încrederea acestora, mimica nu trebuie să intre în contradicție cu elementele verbale. Zâmbetul este un element care ajută întodeauna în relaționarea cu ceilalți, deoarece transmite prietenie, apropiere si siguranță de sine. 

Încruntarea transmite concentrare, atenție maximă dar și încordare și rigiditate. Din acest motiv persoanele care sunt încruntate transmit o stare de tensiune. Rictusul (schimonosirea feței) induce ideea de nesiguranță. Atunci când vorbim cu persoane ce tind să folosească diverse modificări ale feței putem crede ca aceste persoane fie nu spun adevarul, fie nu știu despre ce vorbesc. Privirea este un factor important al limbajului non-verbal, ea fiind si modalitatea prin care se creează o conexiune între persoanele ce își vorbesc. Contactul vizual permanent este decisiv pentru caștigarea bunăvoinței și a încrederii. Informația pe care o transmitem va avea un impact mult mai mare asupra interlocutorului daca îl privim în ochi atunci cand vorbim cu acesta.

Lipsa gesturilor face ca o conversație să piardă din dinamism și să devină plictisitoare. Pe de altă parte, dacă gesticulăm prea mult putem sa ne obosim interlocutorii, iar aceștia să nu se mai poată concentra pe informația transmisă. Este importantă evitarea gesturilor precum: mâinile ținute în șolduri, îndreptarea degetului aratator catre interlocutor, pocnitul din degete, jocul cu diferite obiecte, trecerea mâinii prin păr. Aceste gesturi pot transmite agresivitate, nervozitate, nesiguranță. Postura fermă, dar nu rigidă, a vorbitorului oferă un plus de siguranță celor spuse. 

În comunicarea interpersonală, cuvintele nu mai sunt de multă vreme de-ajuns. Deseori, folosirea cuvintelor sunt inutile (atunci când este zgomot, când distanța dintre interlocutori este mare etc). Gesturile și postura, împreună cu mimica, utilizarea spațiului, contactul vizual, atingerile corporale, îmbrăcămintea, mirorusile, tonul vocii, reprezentarea timpului însoțesc și, uneori, înlocuiesc cuvintele.

Problemeleqceqseqivesc pe terenul comunicării prezintă complicații ce țin de întâlnirea mai multor discipline pe același teren, și astfel, examinarea conceptului din perspective variate. Nu ne propunem aici o investigare a teoriilor comunicării. Surprinderea principalelor tipuri de comunicare non-verbală are rolul de a fixa limbajul gestual în sfera mai largă a domeniului vizat.

1.3. Tipuri de comunicare non-verbală

A. Comunicarea vizuală

Rolulqluiq“a privi” sauq“a nu privi” partenerul de discuțieqesteqdecisiv, simpla interceptare a privirii fiind tradusă ca dorință, intenție de a comunica. Cu toții folosim fraze ca “l-a străpuns cu privirea”, “are o privire alunecoasă”, “are ochii mari de copil”. Utilizând asemenea expresii ne referim la mărimea pupilelor unei persoane sau la modul ei de a privi.

În stare deqexcitare pupilele se potqdilata la până de patru ori față de mărimea normală. Dimpotrivă, o stare negativă provoacă contractarea lor, cunoscută popular sub denumirea “ochi de șarpe”. În secolul al XV-lea femeile din Italia utilizau picături (bella-donna) care le dilatau pupilele făcându-le mai atractive. Ochii foarte proeminenți sugerează o acțiune exterioară violentă. Semiînchiderea pleoapelor creează iluzia înfundării globului ocular dând figurii un aspect introvertit (privire romantică). Ochii rasei galbene, reduși la fante, trădează mai puțin reacțiile involuntare. De aceea, ascunderea prin mască devine inutilă iar rolul său este preluat de evantai care voalează o grimasă sau un zâmbet.

Pentru aqconstrui relații bune cu partenerul de discuție, privirea trebuie să mențină conctactul cu acesta circa 60-70% din timp. Pentru cultura europeana s-a stabilit că media privirii nu depășește trei secunde dacă persoana se uită în ochii intelocutorului dar acesta o ignoră. Dacă schimbul este reciproc media privirii este de o secundă. Frecvența mare a privirilor directe la cei din sudul Europei poate fi derajantă pentru alții. Este cazul țărilor asiatice unde japonezii privesc mai mult la gâtul omului decât la fața acestuia. De obicei ni se recomandă ca, atunci când purtăm o discuție de afaceri să ne imaginăm un triunghi pe fruntea celeilalte persoane. Prin menținerea privirii în această zonă creăm o atmosferă de echilibru.

Ca indice de superioritate, gestul blocării ochilor este însoțit de înclinarea capului pe spate pentru a putea cuprinde întreaga înfățișare sau, după cum se spune, pentru a “măsura din cap până în picioare”. Uneori închidem ochii pentru a nu fi martorii unei scene violente sau dezagreabile. Tot cu referire la blocarea privirii dar de data aceasta mai mult pe plan psihic, face recurs Psalmul 115 din Biblie: “Ochi au, dar nu vor să vadă; urechi au, dar nu vor să audă!” Pasajul se referă la actul venerării idolilor altor popoare, grav sancționat de morala creștină. Spiritul credinciosului nu trebuie să cadă în păcatul idolatriei. Astăzi expresia este utilizată la adresa celor care din ignoranță nu vor să descopere adevărul sau cauza ce le-a întunecat judecata.

Markq Knappq surprindeq patruq funcțiiq majore ale acestui tip de comunicare:

a) primirea feedback-ului. În timpul discuției sau după susținerea unei demonstrații ne putem privi partenerul pentru a urmări reacțiile acestuia, pentru a verifica înțelegerea celor expuse; expresia ar echivala verbal cu interogațiile: “tu ce crezi?”, “ești de acord sau nu ?”, “ai prins ideea?”;

b) dreptulqlaqreplică (echivalent cuq“a da cuvântul din ochi” ). Să ne imaginăm că dorind să testeze gradul de însușire a cunoștințelor, instructorul adresează o întrebare. Fără a spune nimic ochii săi se opresc asupra unui participant. Este clar că elevul în cauză este rugat să raspundă;

c) stabilireaqtipului deqrelație între două persoane;

d) gestionarea spațiului. Privirea reciprocăqdintre douăqpersoane micșorează psihic spațiul dintre ele, acesta transformându-se din teritoriu social în spațiu personal sau intim.

În credințaqpopularăqochiiqsunt oglinda sufletului. Dar cu ajutorul lor nu percepem doar dimensiunea lăuntrică a omului ci și frumusețea lumii în culori. Culoarea exercită asupra noastră un dublu imbold: psihologic și fiziologic. Este de ajuns să privim un panou în care domină roșu, portocaliu sau galben ca să încercăm o senzație de încălzire, de atmosferă relaxantă. Senzația luminoasă persistă un timp pe retină. De aceea picurii ploii de toamnă ne par alungiți iar fulgii de nea întruchipează fire albe ce cad pe pamânt.

B. Comunicarea olfactivă

Fiecareqspecie areqo fizionomie cosmică particulară. Prin mirosul pe care îl emană – pur mesaj chimic – viețuitoarele, ca și omul, își semnalează prezența. De exemplu, mata-mata, țestoasa uriașă din Amazonia, folosește mirosul respingător de putred pentru a-și atrage victimele. Pentru noi, mesajele olfactive oferă protecție contra substanțelor agresive, susțin apetitul, ne leagă în reflexe condiționate respirația. Informațiile colectate de acest analizator au rolul de a umple golul de imagine al unei persoane, ajutând la formarea unei reprezentări globale.

Simțulqmirosului funcționeazăqdinqprimele zile ale vieții. Cu ajutorul lui copilul își poate recunoaște mama. Un individ antrenat poate disocia la pană 10 000 de mirosuri diferite. Civilizația modernă utilizează mirosurile și apelează constant la ele: săpun parfumat, apă de toaletă, creme și parfumuri; aer condiționat, lacuri și vopsele; alimente cu miros irezistibil. Parfumul se asociază ideii de plăcut, îmbietor, savuros. Mosc și camfor își dăruiau puternicii Orientului; tămâie și zmirnă au constituit daruri de cult religios.

Recunoaștemqprin miros dacă printr-o încăpereqa trecut o anumită persoană. Știm că lucrurile ne păstrează mirosul propriilor noastre mâini. Uneori impactul poate fi așa de puternic încât mintea, zdruncinată de amintire, se încăpățânează să parcurgă drumul invers spre identificare. Situația este redată în mod admirabil de romancierul Marcel Proust :”în clipa în care înghițitura […]îmi atinse cerul gurii, am tresărit, atent la lucrul extraordinar ce se petrecea în mine. Las ceașca din mânăqși măqîndrept spre mintea mea, care trebuie să găsească adevărul.[…] Dar când dintr-un trecut îndepărtat nu mai dăinuiește nimic, singure, mirosul și savoarea, rămân încă multă vreme ca niște suflete, să-și aducă aminte, să aștepte, să nădăjduiască, pe ruina a tot ce rămâne.”

Capacitateaqparfumului deqaqputea fi sesizat fără să fii văzut, vorbește despre transcendență. Atenienii lăsau să zboare în timpul mesei porumbei ale căror aripi erau unse cu esențe plăcut mirositoare căci acestea erau considerate purificatoare.

Repertoriul deqsemnificații ce pot fi transmise prinqintermediul acestui canal rămân însă destul de reduse. Se știe că emisia feromonilor de spaimă este promt recepționată de animale. Tot mesajele olfactive joacă un rol major în atracția sexuală și, probabil, în simpatia sau respingerea pe care o resimțim de la primul impact față de o persoană sau alta.

C. Comunicarea artistică

Arteleqfrumoaseqfacqapelqlaqbogăția și gingășia sufletului. Scriitorul și romanul, pictorul și tabloul, compozitorul și cvartetul, dansatorul și șcena sunt purtători fideli ai drumului spre catharsis. Eul liric răsună din abisul existenței fie că e purtat de freamătul neobosit al lui Dionysos, fie că se integrează privirii solare a lui Apollo.

Comunicareaqmuzicală este intraductibilăqîn limbaj articulatqdar are echivalențe grafice într-un sistem propriu de notație. Caracterul său sublim este bine surprins de E. Cioran: ”de n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica”. Ceea ce atrage la contactul cu opera este factura ei spirituală, nu neapărat rigoarea ideilor sau logica lor. Se caută inefabilul dar mai ales emoția pură, nedisimulată.

Interesulqesteticqeste suscitatqdeqlatura sensibilă a mesajului, de coloratura senzorial-afectivă a informației. Ideea că se poate caracteriza și aprecia adecvat o operă pe baza unei singure ascultări este o eroare cumplită. Enunțul artistic este prin excelență plurisemantic. Sensul este relativ ambiguu, clarobscur. Trăind muzica, surmontăm imanentul într-o aspirație spre transcendent. Acesta este de fapt mesajul cântărilor liturgice, bisericești.

Compozitorulqgândește înqmotive (o formațieqde 3-4 sunete) sau teme (unitate mai vastă, construită din câteva motive). Împrejurările care freamătă sensibilitatea sa influențează uneori atât de adânc procesul creator încât determină în mod intim alegerea mijloacelor de expresie. Îndrăgostitqdeqoqdoamnă de curte, Paganini uimește auditoriul prin simplitatea melodiei sale: ”Nu lăsasem decât coarda SOL și MI; aceasta trebuia să exprime sentimentele unei fete, prin intermediul celeilalte trebuia să se facă auzit limbajul pasional al iubitului[…]. Venea apoi împăcarea celor doi care executau un pas de deux, încheiat printr-o codă îndrăcită.’’

Suneteleqfolositoareqleqstrângemqși le eliberămqpequnde radio sau, ca să ne farmece oricând, le păstrăm pe bandă magnetică. Ele pot comunica pericolul (sunetul cornului), bucuria (gânguritul unui copil) sau pot atrage atenția asupra unor evenimente. Sunetul monoton al clopotului anunță pentru cultura creștină moartea unui om. Lipsa mijloacelor de comunicare performante a determinat multă vreme schimbul de mesaje pe cale vizuală sau auditivă. În 1796 vestea încoronării țarului Pavel I a fost purtată de la Moscova la Petersburg prin focuri de armă, trase fiecare în clipa când se auzea precedentul. Astfel s-au parcurs 650 de kilometri în trei ore.

Culoarea, materialul, ritmul sauqcompozițiaqsunt doarqcâteva elemente de care comunicarea plastică se folosește. Față de acestea, proiecția cinematografică este o formă sincretică de comunicare care încearcă să armonizeze textul cu imaginea și sunetul. Ca și teatrul, ea și-a elaborat o expresivitate specifică. O chemare la rampă ar dezvălui în lumina reflectoarelor alături de Charlie Chaplin suita de actori celebrii ai filmului mut. Aceștia sunt pionierii ce au folosit cu îndemânare comunicarea non-verbală, pe atunci singura metodă disponibilă a ecranului.

D. Prezența personală

Imagineaquneiqpersoane constituie oqcompozițieqproprie, înqcare trăsăturile oferite de natură sunt prelucrate de coafură, machiaj și costumație potrivit ideii despre sine, culturii și educației. O investigație completă ar presupune citirea drumului compozițional și examinarea fiecărui mijloc de expresie: desen, umbră, culoare, material.

În cadrul structurilorqsociale s-aqsimțit nevoia grupării membrilor în categorii distincte. Sexul, vârsta, rangul și meseria au fost indicate prin semne exterioare. Nu e nevoie decât de o scurtă incursiune în istorie pentru a trece în revistă principalele forme de marcare a prezenței personale. Între simbolurileqgeometrice tatuate pe fruntea vraciului și halatul alb al doctorului deosebirea e de standard cultural și tehnic, dar nu de principii, căci ambele stabilesc jaloanele unei semnalizări corecte și eficace.

Uniformaqmilitară inspirăqrespectulqordinii, alqforței stăpânite prin forme severe. Uniforma civilă bărbătească prin excelență este costumul, obligatoriu pentru funcțiile publice. Singura pată de culoare e cravata care formează un triunghi cu vârful în jos, deplasând atenția spre figură. În lupta pentru drepturi egale femeia a abordat la început doar experimental ținuta masculină (ca Marlen Dietrich în frac și joben în anii ’20), prelucrându-și înfățișarea între 1925-1927 până la tipul garçon (ilustrat în acei ani de Greta Garbo).

Prinqformă, culoare, texturăqpărulqface parteqdin semnalmentele oficialeqalături de înălțime sau culoarea ochilor. Asocierea cu forța vitală este redată semnificativ de legenda biblică a lui Samson. Renunțarea la personalitatea lumească cerută la intrarea în anumite ordine calugărești obligă raderea capului (budiști) sau doar a creștetului (catolici). Și coafura este o marcă de statut. De-a lungul timpului ea a suferit mutații importante. În costumul gotic din secolul al XV-lea, părul doamnei era strâns în cornetul cu văl pentru a dezgoli gâtul. Cel al regelui era tuns la nivelul urechilor din același motiv. În secolul al XX-lea, revolta față de modul de viață al părinților i-a făcut pe tineri să-și schimbe frizura. Tocmaiq pentruqa se deosebi de ei “beat-nicii” umblau cu părul lung, ciufulit. În 1965 mișcarea hippie ia cu asalt adoleșcenții. Părul lung împodobit cu flori (flower power) a devenit proclamația și simbolul generației idealiste care își caută fericirea altfel. Pentru bărbații secolului al XVII-lea ținuta de gală era completată de perucă. Către sfârșitul acestui secol ele au devenit monumentale, ”leonine”, mult înălțate deasupra frunții și acoperind umerii. Ultimele vestigii ale acestui tip de podoabă se regăsește astăzi la ținuta judecătorilor britanici.

Barbaqșiqmustața, masca șiqochelarii fac parte din arsenalul comunicării non-verbale. Simbol al forței și asociată cu vârsta înaintată a înțelepciunii, barba a reprezentat deseori rangul social și politic. Ea a corespuns tendințelor de spiritualizare a imaginii credincioșilor din diferite religii: de la creștinismul primelor secole la mahomedanism.

Dacăqmasca aqajuns oqraritate, ochelariiqsunt dimpotrivă obiect de uz curent. În Renaștere învățații – ca Sfântul Ieronim, reprezentat în picturi traducând Biblia în limba latină – țineau în mână ochelarii, atribut al cărturarului. În secolele următoare, aceștia au fost purtați în diverse moduri: doar strânși pe nas (pince-nez), fixați pe o tijă lungă (către sfârșitul secolului al XVII-lea-1900),cu mâner mai scurt (lornion), monoclu (caracterizând ofițerii și diplomații din prima jumătate a secolului XX) sau cu brațe, ca azi.

Pălăriaqaqfost mereuqo proclamație politică. Tricornul nobiliar sau bicornul lui Napoleon contrastau intenționat cu pălăria rotundă a burghezilor britanici și americani. Deosebirea de rang și funcție era dublată de o distincție de gen. Jobenul sau melonul, apanajul bărbaților, erau permise femeilor doar ca excepție, la costumul de călărie.

Laqcrearea libertății deqmișcare contribuie și încălțămintea. În vechime comunicarea socială pornea de la utilizare. Stăpânii erau duși cu lectica sau trăsura și nu-și uzau încălțămintea ca oamenii de rând. Istoria vestimentației cunoaște și exagerări: în secolul al XV-lea, în moda de la curtea burgundă, vârful încălțărilor atingea 20-30 centimetri și trebuia legat de gleznă pentru a permite mersul. Epoca nostră nu ar mai accepta cu siguranță o astfel de extravaganță.

“Geanta plinăqcuqobiecte mărunte funcționează ca indice de statut: țăranii au coș sau traistă, funcționarii – servietă, diplomat; gospodinele au punga sau plasa, elevii ghiozdanul. Alte exemple de aceeași factură nu ar face decât să accentueze importanța acestui tip de comunicare, confirmând înțelepciunea antică: vestis verum reddit!”

E. Proxemica sau percepția și utilizarea spațiului

Disciplinaqareqcaqobiectqde studiu relațiile spațiale, jocul teritoriilor, efectele simbolice ale organizării spațiului sau distanțelor fizice. De acest domeniu este legat numele lui Edward Hall. În cercetările pe care le întreprinde, expuse în celebra lucrare ”The Hidden Dimension”, el pleacă de la ideea că omul, asemănător animalelor, are un teritoriu pe care îl adaptează nevoilor sale creând un spațiu individual. Teritoriul este un bunqpe care oamenii îl valorifică. Ei doresc să le fie recunoscut dreptul la proprietate și utilizare. De aceea, orice încălcare (violarea domiciliului, contaminarea, invazia) face obiectul sancționărilor legale. Constituția României prevede în Articolul 3 umătoarele reglementări:” (1) Teritoriul României este inalienabil. (2) Frontierele țãrii sunt consfințite prin lege organicã, cu respectarea principiilor și a celorlalte norme general admise ale dreptului internațional.[…] (4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strãmutate sau colonizate populații strãine.”

Deqmulte oriqgeografiaqloculuiqorientează comunicarea. Poziția ”de colț” este folosită în general de oamenii angajați în conversații prietenești, spontane. Colțul biroului constituie o barieră parțială în caz că una din parți s-ar simți amenințată. Poziția de cooperare apare de obicei atunci când doi oameni au aceeași orientare, gândesc sau lucrează la aceleași teme. De fiecare dată când interlocutorii stau față în față (poziție defensivă) ei tind să-și împartă psihic teritoriul. Se știe că regele Arthur utiliza masa rotundă tocmai ca o încercare de a acorda fiecărui cavaler aceeași autoritate și rang social. Cercetătorii au scos în evidență faptul că orice spațiu personal se organizează cu o parte interioară și una exterioară; el posedă atăt zone private cât și zone publice.

Înqlumea nord-occidentală, comunicareaqse face în funcție de patru distanțe:

a) distanța intimă – de la suprafațaqepidermei la circa 45 de centimetri; este distanța care privilegiază comunicarea olfactivă si tactilă (actul sexual, miros si parfum, voce șoptită, lupta corp la corp etc.);

b) distanța personală – cuprinde ariaq45-125 de centimetri; indică familiaritatea, reprezintă limita contactului fizic cu celălalt;

c) distanțaqsocială – seqîntindeqde la 1,25 la 3,60 de centimetri; este un spațiu în care individul devine permisiv, este obligat să tolereze și alte persoane; folosește marcatori pentru a indica celorlalți granițele (birou, masă, ghișeu);

d) distațta publică – depășește 7,50 de centimetri; este zona în care dispare siguranța și protecția socială; locutorul joacă un rol social (discursul este formalizat, gesturile stereotipizate), privirea nu mai fixează, comunicarea interpersonală este săracă;

F. Limbajul timpului (chronomics)

Înlănțuireaqcomplexăqa mișcăriiqastrelor a dat naștere în toate civilizațiile agropastorale unor sisteme de referință astronomică ce tind la indienii maya sau la chinezi, la egipteni sau la romani, să ordoneze geometric trecerea anilor într-o rețea fixată de poziția spațială a câtorva corpuri cerești. Noțiuneaqdeqtimp pe care o folosim frecvent este una abstractă, creație a științei, inițiată de fizica modernă de factură newtoniană. Societățile arhaice nu aveau noțiunea timpului ce se scurge liniar (anistorie), iar pentru Antichitate și Evul Mediu se vorbește de societăți de tip fluctuant, în care era important atât prezentul cât și trecutul sau viitorul.

Timpulqformal seqreferă la maniera în care o cultură definește acest concept. El este împăr-țit în secunde, minute, ore, săptămâni, luni, ani. ”Informal time” are ca principal conținut categoria expresiilor/adverbelor temporale (întotdeauna, imediat, de îndată ce). Aici diferențele culturale creează cele mai mari probleme. Modul în care o societate percepe timpul permite încadrarea ei în categoria structurilor monocronice sau policronice. Primeleqsunt ansambluriqîn care se alocă un anumit timp pentru o activitate, urmând ca efortul comunitar să se centreze pe acea activitate. Acestea funcționează dupa principiul “fiecare lucru la timpul lui”; altele adoptă însă o repartiție ce face posibilă performarea mai multor acțiuni în același timp. Cel mai citat exemplu este cel al societății americane unde “time is money” sfidează înțelepciunea populară românească: ”lucrul bun nu se face iute.”

Timpul psihologicqesteqdependent deqimportanța pe care o acordăm prezentului, trecutului și viitorului. O orientare spre trecut ne transformă în persoane reticente, conservatoare. Evenimentele au o descriere circulară, istoria se reia, înțelepciunea străveche se poate aplica cu succes cotidianului. Focalizarea pe prezent degajă energii latente. Forma extremă a fost întruchipată de hedonism. S-a remarcat că indivizii cu o orientare spre viitor sunt mult mai optimiști. Simt că dețin controlul asupra propriilor vieți și sunt capabili de sacrificii.

Statusul unei persoane poate influența modulqnostru de raportare la timp. De câte ori nu ne-am grăbit să ajungem “la fix” sau chiar mai devreme în situația susținerii unui examen sau interviu? Pe măsură ce acest status descrește, întârzierea nu mai este drastic sancționată (de exemplu întârzierea la o întâlnire cu prietenii). Promptitudinea sau indiferența cu care răspundem la scrisori, apeluri telefonice constituie mesaje non-verbale ce conturează profilul personalității noastre.Adeseori în desfășurarea anumitor activități ne vedem obligați să ținem seama de diviziunile temporale. Este nepoliticos să faci vizite dimineața sau să dai telefoane după miezul nopții.

Percepem timpul caqpe o resursă limitată, și de aceea, modul în care alegem să îl folosim comunică atitudinea nostră față de cel ce solicită o parte din această resursă. Studiile sociologice au arătat că o relație de comunicare pozitivă se dezvoltă proporțional cu frecvența interacțiunii (timpul petrecut împreună).

Limbajulqgesturilor se constituie ca un ansamblu de semne vizuale. “În sens larg, se înțelege prin gest orice mișcare corporală, involuntară sau voluntară, purtătoare a unei semnificații de natură comunicativă sau afectivă”. În cadrul acestui limbaj se disting gesturile propriu-zise (mișcări ale extremităților corpului – cap, degete, brațe) și mimica (mișcări ale mușchilor feței).

Aducând unqspor deqexpresivitate, gestulqîși găsește împlinirea în comunicarea artistică. Un sistem organizat de gesturi și mimică, capabil de a se substitui vorbirii sonore, cu precădere în performarea dramatică, îl reprezintă pantomima.

Implicareaqanalizatorului tactil înqproducereaqgesturilor constituie obiect de studiu pentru haptică. Acest tip de limbaj non-verbal se manifestă prin frecvența atingerii, prin modul de a da mâna, prin îmbrățișare, bătutul pe umăr sau luarea de braț. Localizarea atingerii este determinată cultural. În Thailanda zona capului este sacră. La japonezi, înclinarea capului înlocuiește strângerea mâinii ca salut, în timp ce la eschimoși același salut se exprimă prin o ușoară lovitură pe umăr.

Etimologic, gestus-usqdesemnează fără distincțieqprecisăqo mișcare a corpului în sens larg sau schimbarea poziției unui membru în sens restrâns. Opusă lui gestus, gesticulatio conține o conotație negativă. Pentruqculturaqmedievală gesticulărileqsunt mișcări exagerate percepute ca dezmățuri, vanități sau păcate. Codificarea acestora ca și reflecțiile legate de manifestarea lor constituie preocuparea principală a oamenilor bisericii. Ei hotărăsc ca reprezentanții clerului să se deosebească la acest nivel de credincioșii laici. Două noțiuni sunt subliniate în mod deosebit: legătura dintre suflet și trup și dimensiunea vizuală, plastică sau teatrală a gestului Dihotomia gestus – gesticulatio ilustrează „antagonismul dintre ordine și dezordine pe scena medievală a gesturilor”.

Fiindqînainteqdeqtoate o noțiune morală, ea acoperă parțial ansamblul mișcărilor a căror funcție recunoscută este de „a face semn”. Intervine astfel o categorie foarte complexă, aceea de signum, care include toate expresiile fizice purtătoare de sens dintr-o comunicare. A lua coroana de pe capul regelui sau a duce sabia împăratului se constituie ca un signum ce marchează un rang social, o demnitate sau atribuție. Un sinonimqparțial pentru gestus este motus-us. Sintagma motus corporis definea mișcarea trupului, dar mai putea desemna și o rotație astrologică a corpurilor cerești. Pentru ambele accepțiuni, gestus și motus au ca unic echivalent în grecește cuvântul kinesis.

Comunicareaqgestuală posedăqunqgrad mai mare de universalitate decât codul sonor – fapt cunoscut încă din Antichitate. Pentru uintilian, gesturile capătă statutul unei limbi internaționale: „omnium hominum communis sermo”. Trăsătura derivă din caracterul în mare parte natural sau motivant al acestora, comparabile sub acest aspect cu interjecțiile, onomatopeele sau pictogramele.

Artele liberaleqreliefeazăqinterdependențaqdintreqgestqși limbaj, în special în retorică (în cadrul trivium-ului disciplinelor literare) și muzică (alături de uadrivium-ul științific). Pentru greco-romani, retorica contribuia la formarea omului public, la educarea sa morală. Inventio, dispositio, elocutio, memoria și pronunciatio (sau actio) sunt cele cinci părți constitutive ale acesteia. Denumireaqdeqactio pune accentulqpe caracterul gestual al performanței în timp ce pronunciatio îi subliniază doar aspectul vocal. La Cicero, mișcările sufletului (animus) se exprimă armonios și firesc în mișcările trupului. Individul nu trebuie să dorească imitarea naturii pentru că această stare îl situează pe același plan cu histrio. Dacă histrionii fac apel la mimesis, oratorii sunt interpreții adevărului, devenind „actores veritas”.

Putemqstudia gestulqca unqsubansamblu al sistemului mai cuprinzător de comunicare pe care îl numim cultură. Cercetarea modului de percepere atât a gestului cât și a suportului său fizic (corpul), oferă date relevante despre evolutie. În societățile tradiționale cu o componentă holistă corpul se contopea cu cosmosul. Degradarea relațieiqse vaqproduce secvențial ajungându-se la un proces de receptare a corpului doar ca element izolabil al omului căruia ființa îi împrumută chipul său. Situația se regăsește în structurile sociale de tip individualist unde actanții sunt despărțiți unii de alții, relativ autonomi în inițiativele lor. Începând cu Renașterea, artiștii își imprimă operele cu sigiliul lor personal, într-o tendință de ieșire din anonimat și rupere de colectivitate.

Modernitateaqreușește săqfacăqdin corpqun bun mai degrabă decât o sursă identitară. Acesta marchează astăzi frontiera dintre un individ și celălalt, închiderea subiectului în el însuși, întreruperea solidaritații cu natura. Ochii vor fi organele beneficiare ale influenței crescânde a culturii savante. Ei pun în umbră gura, loc al apetitului nestăvilit sau al strigătelor asurzitoare din piața publică. Complexitatea comunicării gestuale nu poate infirma individualitatea limbajului sonor. Prin raportare la acesta, mobilitatea corpului se prezintă ca un mijloc auxiliar de subliniere, de scoatere în relief a ideilor, de nuanțare și fixare a lor.

Gradulqdeqfolosireqaqgesturilor variază. Studiileqauqarătat că ele sunt mai frecvente la copii decât la adulți, la populațiile tribale decât la cele civilizate, la meridionali în comparație cu nordicii. Intensitatea și frecvența ridicată a schimbului non-verbal la nivelul societăților tribale au fost explicate prin invocarea stadiului concret și plastic al gândirii ce se suprapune peste o afectivitate accentuată.

Uneori, din motive sociale (tabu, magie, legământul tăcerii) sau patologiceq(imposibilitate fiziologică la surdo-muți), comunicareaqnon-verbalăqdevinequniculqmod de supraviețuire. La băștinașii australieni sunt frecvente cazurile de tabu lingvistic la care sunt supuse femeile în perioada de doliu. Ele nu au voie să vorbească uneori timp de un an și trebuie să comunice cu membrii tribului doar prin gesturi.

De-aqlungulqtimpului auqexistat însă și interdicții religioase ce au împiedicat schimbul sonor între comunități. Limbajul gestual al călugărilor din Cluny, Câteaux și La Trappe a constituit obiect de studiu pentru diferiți cercetători. La călugării cistercieni vorbirea era redusă la strictul necesar. Cuvântul era folositqatâtqîn perioada inițierii (în relațiile cu cei din afara vieții monahale) cât și pentru concepte religioase greu de transpus gestual. Codurile se aseamănă cu dicționarele în care gesturile sunt aranjate potrivit ordinii alfabetice. Iată câteva exemple: înfigerea arătătorului în obraz reprezenta „ziua”; îndreptarea repetată a arătătorului spre pământ – „aici”; trasarea în aer cu mâna întinsă a unei cruci – „binecuvântare”.

Gesturileqfolositeqînqcolectivitățile stataleqauqcaracter convențional. De aceea, o poziție singulară poate avea semnificații diferite și chiar opuse în vastul spațiu cultural. La unele popoare (greci, turci, bulgari), înclinarea capului înseamnă nu, iar scuturarea lui da, deci invers decât se obișnuiește la noi. Dacă pentru spațiul occidental scoaterea limbii semnifică batjocură, în Tibet este un semn de respect.

Nesocotireaqgestualitatii impuseqdeqpractica socială au creat faima uakerilor, o sectă puritană ai cărei adepți locuiau în Anglia, Olanda și Pennsylvania. Ei au încercat chiar înlocuirea formulelor protocolare (ca de exemplu „dumneavoastră”) insistând pe o adresare mai familiară de genul „tu”,”ție”.

Creștinismul perioadeiqtransformăqtrupul într-o temniță a sufletului. Începând cu Eva și terminând cu vrajitoarea de la sfârșitul Evului Mediu, trupul femeii este locul de predilecție al Răului. Gestul circumscris trimite cu gândul la două domenii supuse oprobriului: domeniul teatrului și posedarea de către diavol. Specialiștii în gestică, mimii sau posedații sunt priviți ca victime și complici ai Satanei. Biserica este cea care preia și filtrează o serie de gesturi îmbogățindu-le simbolistica. Gestul adorației în genunchi devine un semn unanim de aderare la comunitatea spirituală. Poziția îngenuncheată a corpului este expresia pietății, pocăinței.

Într-unqtratat deqpenitențăqatribuit lui Petrus Cantor și comentat de Le Goff , sunt descrise și comentate sase modalități de rugăciune: ridicarea mâinilor, deschiderea brațelor în formă de cruce, ținerea palmelor lipite în dreptul feței, prosternarea cu palmele alipite, aplecarea bustului, atingerea solului cu genunchii și coatele.

Literatura deqspecialitateqconsemneazăqoqmultitudineqde propuneri de clasificare, unele datând încă din Antichitate. Astfel Cicero, în De Oratore, face distincție între significatio (gest ce însoțește exprimarea) și demonstratio ( gest expozitiv și reprezentativ). Charles Darwin în Exprimarea emoțiilor la om și animale întreprinde una din primele cercetări cu caracter științific. Se face discriminarea între semne naturale perceptibile în toate culturile și semne convenționale ce stau sub semnul tradiției. Problema e larg discutată în lucrarea lui Wilhelm Wundt – Die Sprache. Autorul distinge trei tipuri de gesturi:

a) indicatoare (diectice)

În formaqlorqinițialăqgesturileqindicatoareqs-au folosit pentru obiecte prezente. Ulterior s-a recurs la ele și în lipsa obiectelor, prin indicarea la alt obiect prezent a unei însușiri a acestora.

b) imitative (descriptive)

Gesturile au caracter complexqși par să se fi dezvoltat din mișcări expresive. Luând în vedere modalitatea de execuție, se pot distinge gesturi desenatoare și plastice. Primele vizează o reprezentare a obiectelor prin mișcarea în aer a degetelor, ultimele se referă la o imitare cu mâna sau alte părți ale corpului.

c) simbolice

Acesteqgesturiqreușescqsăqtransmită o idee în mod nemijlocit. Asocierea dintre noțiune și gest este bazată pe un grad mai înalt de arbitrar în sensul că motivarea este predominant metaforică și metonimică. Simbolice sunt gesturile foarte uzuale pentru afirmație și negație.

Charles Morris iși extinde cercetarea asupra următoarelor categorii:

a) gesturi expresive, comune oamenilor si animalelor;

b) gesturi mimice, de imitare și copiere a unui obiect sau acțiuni: transformarea mâinii în pistol, aprinderea brichetei, adoptarea mimicii triste în timpul cortegiului funerar;

c) gesturi shematice (variante în care imitația se prescurtează) – amintim aici mișcările descrise de indienii din America de Nord care, pentru reprezentarea unui animal puternic ,își plasează brațele cu degetul arătator ridicat la nivelul corpului într-o încercare de stilizare a coarnelor;

d) gesturi simbolice ce indică o calitate abstractă (încrucișarea degetelor arătătoare redau non-verbal încurajarea „să ai noroc” în timp ce rotirea aceluiași deget în dreptul tâmplei exprimă senilitatea, nebunia);

e) gesturi tehnice, semnalizări înțelese doar de grupuri specializate (în televiziune directorul de studio își anunță moderatorul că trebuie să iasă din emisie prin pendularea brațului într-o mișcare asemănătoare cu cea descrisă de acul orologiului);

f) gesturi codate ce se bazează pe un sistem formal ( alfabetul surdo-mutilor);

S. Frey faceqoqanalizăqsecvențialăqa activității corporale. Folosește descrierea integrată în comunicare a comportamentului non-verbal și verbal, realizată pe baza unei notări în secvențe temporale a vorbirii și mișcărilor. Corpul omenesc este împărțit în șapte sectoare: cap, bust, brațe, mâini, picioare până la glezne și de la glezne în jos. Pentru fiecare din aceste părți sunt codificate anumite dimensiuni (de exemplu, pentru brațe sunt menționate: dimensiunea verticală, de profunzime și tactilă) care definesc tipuri de mișcări ale corpului (în cazul de față: brațul ridicat sau coborât, braț în contact cu scaunul sau alte obiecte).

Se poate observa diversitateaqși chiar eterogenitatea abordării gestuale, de la prezentarea și descrierea gesturilor ca făcând parte dintr-un limbaj al corpului (Descamps, Guiraud) sau ca acte culturale (Mauss), trecând prin kinezică (Birdwhistell) și ajungând la integrarea lor în complexitatea interacțiunilor comunicaționale.

Limbajul gestualqesteqprin excelențăqanalitic. El se constituie ca un sistem cu un inventar bogat de variante și invariante. Se apreciază că limbajul gestual nu cunoaște ceva analog părților de vorbire, deoarece nu există categorii gramaticale prin care s-ar putea diferenția. Deși se poate realiza o clasificare lexicală a gesturilor (obiecte, însușiri, stări, sensuri spațiale, cantitative) nu se pot identifica mijloacele de marcare gramaticală. Astfel, hoț, hoție și a fura se redau prin același gest.

Gesturile mâinii

Mâna este cea maiqutilizatăqparte a corpului. Este suficient să consultăm orice dicționar explicativ al limbii române pentru a observa multitudinea de sensuri și construcții pe care lexicologii le înregistrează: ”de mână„ = acționat manual, ”pe sub mână” = ascuns, ”peste mână” = anevoios, incomod; „cu mâna de sare” = fără noroc, „cu mâna pe inimă” = cu convingere fermă (inventarierea ocupă șapte pagini în DLR). Cuvântul poate fi utilizat ca sinonim atât pentru braț cât și pentru palmă. Termenul se întâlnește în scrierile vechi la Coresi („Și de mână-l ține și-l rădică”), Dosoftei ( „Îl spânzurară de degetele mânelor”), în pravile și cărți de cult: ”I-am prinsu de mână ca să-i scot pre ei din Eghipet” (Noul Testament).

Identificareaqcauzelorqcareqexplică abundența limbajului verbal și non-verbal referitoare la acestă parte a corpului, necesită recursul la ontogeneză. Acțiunile complexe de apucare-rotire ce caracterizează manipularea au apărut primele. Ele rămân în continuare fondul gestic cel mai curent. În mod firesc acțiunea de manipulare este urmată de cea a mâinii în motricitate directă unde unealta manuală devine separabilă de gestul motoriu. Operațiileqdigito-palmale de apucare, de contact afectuos sau ostil, de utilizare a mâinii ca recipient reclamau o simplă intervenție a membrului superior lipsit de precizie. Transformările anatomo-fiziologice conjugate cu evoluția micro-societăților (gintă, trib, grup, comunitate) au permis dezvoltarea operațiilor interdigitale (întrebuințate cu precădere în tehnicile ce necesită o finețe a execuțiilor).

Mânaqînvațăqsăqmodelezeqobiecte și să transforme materia primă. Ca o paranteză, considerăm că instrumentele pe care iconografia creștină le pune în mod tradițional în mâinile lui Adam și ale Evei (fuiorul), îndeplinesc mai mult funcția de exhibare a unui atribut care amintește de păcatul originar și ilustrează pocăința primului om.

Mișcările peqcare le descrie variază după mijlocul tehnic de care omul dispune în fiecare epocă. Revoluția industrială aduce cu sine o nouă mutație: mașinile manuale anexează gestul iar mâna în motricitate indirectă aduce doar impulsul său motoriu. Ultimul stadiu pe care Andre Leroi îl cercetează se mulează perfect pe realitatea secolelor XX și XXI (membrul superior declanșează un proces programat în mașinile automate). După părerea sa‚ regresia mâinii semnalată astăzi ar fi de mică importanță daca ea nu s-ar extinde la nivel individual: ”a nu mai gândi cu mâinile echivalează însă cu pierderea unei părți a gândirii”.

Arta oratoricăqsubliniază rolul majorqalqexercițiilor timpurii în desăvârșirea ținutei firești a individului: „mâinile să fie suple și grațioase, atitudinea să nu fie lipsită de eleganță, mersul să nu fie stângaci”. Dublând limbajul sonor ele trebuie să însoțească permanent sensul cuvintelor fără a le anticipa. Mai multqdecât gesturile mâinilor, celeqale degetelor sunt descrise amănunțit: „când ridicăm mâna și o îndreptăm spre umăr înclinând puțin degetul, întorcându-l apoi spre pământ și oarecum răsturnându-l, insistă. Același deget, când punem ușor pe ultima sa articulație degetul mare și mijlociul, în timp ce înconvoiem puțin pe celelalte două, e potrivit în discuție.”

Gesturileqmembrelorqsuperioareqsuntqfrecvent susținute de mimică. Expresia facială poate intensifica sau atenua până la anulare semnificația. Astfel un gest de intoleranță executat în condițiile unei mimice contrare este interpretat ca un gest de acceptare, îngăduință. Utilizarea gesticulației excesive este percepută negativ în multe țări dar gesturile mâinilor au creat faima italienilor de popor pasional.

Tipulqdeqcomunicareqceqcaracterizeazăqînqgeneralqinteracțiunile de natură ritualică se realizează prin intermediul declanșării la nivelul destinatarului a unui proces de evocare. Creștinismul a fost impresionat de valoarea simbolică a mâinii și de capacitățile sale expresive. În iconografia creștină mâna divinității împarte slava cerească asupra trupurilor încremenite în rugăciune. Actanții seqadresează ei, își întind către ea propriile lor mâini în dorința de a primi iertarea păcatelor. Deseori palma dumnezeiască este încadrată succesiv de un triunghi echilateral și un cerc. Întoarsă către privitor și orientată cu degetele în sus (mâna protectoare), sugerează emblematic forța creatoare a lui Dumnezeu, transcendența.

Semnulqcrucii este executatqcuqmâna dreaptă, iar degetele au următoarea dispunere: inelarul și degetul mic sunt îndoite spre interiorul palmei, urmând ca degetul mare, arătătorul și degetul mijlociu sa fie unite și strânse într-o schema ce simbolizează Sfânta Treime.

În totalitatea lor Evangheliile propăvăduiesc modelul gesturilor lui Hristos (David profetizase venirea fiului lui Dumnezeu numindu-l „mâna cea dreaptă a Domnului”). Acțiunile sale de binecuvântare și vindecare devin în Evul Mediu tiparul gesturilor rituale ale preoților, sfinților sau regilor.

Moise, primul profet – legislator care a primit Tora (Pentateuhul) și i-a eliberat pe evrei din robia egipteană este frecvent reprezentat în picturile creștine și artele plastice ținând în mâini tablele de legi (picturile de la Notre Dame, lucrările lui Rembrandt, Marc Chagall, Gustave Dore) sau despicând apele Mării Roșii cu toiagul.

Mitologia oferă destule exempleqîn care mâna, ca prelungire a corpului, se încarcă cu semnificații multiple: putere, forță, gingășie, candoare. Pentru că s-a răzvrătit împotriva lui Zeus, Atlas este condamnat să susțină pe umeri Pământul doar prin puterea brațelor. Simbol al iubirii în mitologia greacă, Eros este portetizat ca un copil înaripat, înarmat cu arc și tolbă plină cu săgeți. Acesteaqsuntqlansateqcătre oameniqîn dorința de a le insufla iubire. Pentru universul mitologic demonii, eroii, dețin de la conceperea lor și de-a lungul evoluției un chip specific și trăsături de caracter bine marcate. Așa cum fratele său Zeus are Cerul, Poseidon are Marea și tot ce se găsește în ea. Fiul lui Cronos și al Reiei este prezentat ținând tridentul în mână și purtat de un car tras de animale monstruoase.

Potrivitqsistemului deqcorespondențeqplanetare, astrologia tradițională face din policar degetul lui Venus, din arătător degetul lui Jupiter, din degetul mijlociu pe cel al lui Saturn, din inelar degetul Solar, ultimul fiind atribuit lui Mercur. Spațiul divinației populare acordă mâinii veleități malefice, solomonare sau benefice, non-vindicative.

Credințeleqpopulareqromânești vorbescqdespreqghicitulqîn bobi ca despre o practică de magie albă. Bobii se împart la începutul actului divinator în trei grămezi poziționate diferit: la stânga („în mână străină”), în mijloc („în casă’) și la dreapta („în mana celui care caută”, „mâna ta”). În acest caz funcționează una din opozițiile fundamentale ale gândirii arhaice: opoziția stâng/drept – în care primul element este marcat negativ. Termenulqapareqșiqsintagme ceqțin de desfășurarea jocurilor cu cărți: „a trece mâna” (a ceda rândul jucătorului următor) sau „mână moartă” (situația în care, neexistând numărul necesar de persoane, se joacă cu număr redus de cărți sau se distribuie cărți suplimentare). Situațiile ilustrate implică utilizarea efectivă a mâinii ceea ce a putut duce în final la un transfer terminologic bazat pe metonimie.

Rămânemqtotqînqaria culturii folcloriceqromânești pentru a prezenta un obicei larg raspândit în comunitățile sătești: Paparuda. Ritualul, performat doar de un grup feminin, are la bază practici de invocare a unei zeițe pluviometrice. După ce îmbracă un costum vegetal, Paparuda și ceata sa pornesc pe ulițele satului să viziteze fântânile și gospodăriile oamenilor. Ea execută un dans pe o melodie simplă, cântată și ritmată de participanți prin bătaia palmelor. În unele zone, fata ,în admirația alaiului, sare, joacă, bate din palme, pocnește din degete sau se scutură de apă imitând ploaia. Este elocventă aici funcția generatoare a mâinii. Părăsim câmpul mitologic al credințelor populare pentru a aborda domeniul arid al disciplinei juridice.

Disciplinaqdreptuluiqseqidentifică aziqcuqlimbajul verbal. Dar încă din Antichitate practica judiciară includea și aspecte non-verbale. Unqexempluqcontemporanqde gestqde procedură legală se referă la ridicarea mâinii drepte pentru depunerea jurământului înainte de începerea procesului. Pentru societățile medievale gesturile mâinilor simbolizează încheierea unor tranzacții sau legalitatea unor schimburi. În dreptulqmesopotamianqtimpuriu, muribundul își putea desemna moștenitorul luând persoana respectivă de mână. Legislația greacească prevede ca martorii să atingă fie altarul unei biserici fie un obiect cu semnificație religioasă (se consfințea astfel veridicitatea declarației). Practica se extinde în Germania astfel încât regăsim în secolul al XIII-lea jurământul cu mâna pe relicvele sacre ale sfinților.

Înqdreptulqroman,qmanusqareqsensul deqputere și derivații lui desemnează gesturile juridice cu funcție de transmitere, luare sau recunoaștere a puterii. Mancipațiunea, modul original de transmitere al proprietății la romani presupunea ținerea cu mâna de către dobânditor a lucrului transmis. Atingereaqobiectuluiqeraqînsoțită de pronunțarea unei formule solemne: „hune ego hominem ex iure uiritium meum ese aio isque mihi emptus esto pretio…hoc aere aeneaque libra”. Schimbul nu putea fi îndeplinit în cazul lucrurilor imobile ce nu constituiau obiecte de proprietate privată (casă, pământ). Pentru a-și recunoaște public copilul, tatăl în calitate de pater familias îl ridică deasupra solului.

Încheierea unei tranzacțiiqcomercialeqse făcea prin „baterea palmelor”. Brokerii de la bursa de schimb din Amsterdam erau chiar renumiți pentru mania de a bate palma repede si tare. Ceremonialul medieval de învestitură cavalerească presupunea împreunarea brațelor vasalului cu cele ale lordului (inter alia). Vasalul, de cele mai multe ori în genunchi, cu capul descoperit și neînarmat.

Regăsim într-unqcodqalqonoarei publicatqîn 1926 precizarea conform căreia persoana ofensată are dreptul sa-și aleagă duelul și armele luptei. Genul de provocare este cunoscut sub formula: ”Domnule, consideră-te pălmuit!”. Regulile interzic cu desăvârșire utilizarea mâinii stângi în duel. Articolul 63 precizează: ”dacă totuși unul dintre luptători va înlătura cu mâna stângă ferul adversarului făr’ să fi existat vreo înțelegere în acest sens, martorii părții interesate pot cere ca mâna adversarului să fie legată spre a nu se mai repeta abaterea”.

Gesturile și publicitatea

Publicitatea aqfost analizatăqsingură sauqînqconexiune cu cultura de masă. În marea majoritate a cazurilor, aspectele interpretate au arătat doar fața negativă a fenomenului. S-a scos în evidență faptul că e o formă de manipulare nejustificată atăta timp cât își manifestă dorința de a controla personalitatea umană. Alții au văzut în această sferă o formă tipică de dominație birocratică modernă. Autonomia consumatorului este eclipsată în beneficiul unei condiționări orchestrată prin aparate tehnostructurale. Prinqdeducții simplisteqadepții ajungqsă asocieze publicitatea cu totalitarismul. Mult controversatele mesajele publicitare subliminale sunt generatoare de teorii fanteziste. Cercetătorii le asociază cu o invenție monstruoasă, asemănătoare ca impact cu descoperirea bombei atomice. De fapt susțin promotorii acestor idei – întregul angrenaj mass-media provoacă diminuarea capacității cognitive a experienței umane prin faptul că înlocuiește acest contact direct cu o experiență mediată, lăsând individul cu incertitudini, în căutarea unei instanțe care să-i confirme mereu părerea.

Esteqgreu deqconceputqcăqunqfenomen economic și cultural cu o asemenea propagare și prezență are doar rezultate negative asupra socialului. Poate că un nou unghi de interpretare ar trebui să țină seama de părerea lui J. Baudrillard conform căreia pentru a judeca obiectiv publicitatea trebuie să-i aplicăm categoriile mitului. Arta publicitară constă tocmai în a inventa expozee care nu merg nici pe principiul de autenticitate nici pe cel de falsitate. Ea transformă subtil obiectul în pseudo-eveniment și devine o componentă reală a vieții cotidiene prin adeziunea consumatorului la discursul formulat.

Întotdeaunaqe nevoie ca actorul să proiectezeqasupra imaginilor un sistem de corespondență, de rezonanță sau analogie care să-i permită identificarea. Produsul are o importanță secundară întrucât primează valorile ce i se atașează, semnificația simbolică pe care o poartă. Atât clipurile cât și printurile încearcă să retușeze cotidianul, îndepărtând scenele dezagreabile, inhibante și oferind posibilitatea unei recunoașteri personale pozitive. Nu suntem departe de Narcis care, ignorând dragostea nimfei Eco, a fost pedepsit la contemplarea chinuitoare a propriului chip, reflectat în oglinda unei ape. Individul se gândește pe sine în imagini, mitul lui Narcis ilustrând tocmai această admirație patologică, acest egocentrism psihic fundamental.

Marca, indiferent că este ADIDAS, Coca-Cola, Nike sau alta, este susceptibilă de a face să dispară o frustrare. Se instaurează un pact între furnizor si cumpărător: clientul achiziționează „ceva”și primește în schimb un simbol de securitate sau promovare socială.

Percepția seqinstituie ca un joc dinamic între dorințe și rezistențe care îi dau produsului personalitate. Această personalitate este suma a două fațete: o valoare obiectivă și una simbolică. Trei tipuri de simboluri se pot distinge în discursul publicitar: intenționale, interpretative și conotative. Simbolurile intenționale vizează descrierea obiectului cu focalizare pe calitățile acestuia. Când un anunț spune despre o băutură carbogazoasă că „e rece ca gheața” este clar că descifrarea sensului nu suscită neclarități. Simbolurileq interpretativeq apeleazăq laq sentimenteq prin construcție de personaje, sentimente și relații variate. Simbolurile conotative facilitează transferul dinspre calitățile simbolului spre produsul căruia îi este asociat. Un exemplu elocvent este reclama la țigările Marlboro unde prezența călărețului solitar într-un decor stâncos, agresiv lasă se întrevadă o masculinitate destul de puternică.

Publicitateaqnuqface apelqla o percepție singulară din partea colocutorului. Este nevoie de o repetare a stimulilor de o privire multiplă ce decurge dintr-un ansamblu de întâlniri dispersate în timp, inconștiente sau vag percepute.

Douăqar fiqelementeleqcare joacăqunqrolqimportant în luarea deciziei de cumpărare. Primul constă în capacitatea publicității de a convinge cumpărătorul de beneficiul pe care l-ar aduce achiziția, iar cel de-al doilea se referă la forma de prezentare și comunicare a produsului, forma în care funcția poetică joacă un rol deosebit de important.

Cultura, înqaccepțiunea de ansamblu cuprinzător al unui mod de existență, poate fi clar vizualizată prin intermediul construcției publicitare. La rândul ei, publicitatea este nevoită să țină seama de sfera culturală. Companiile producătoare de mașini par a fi sortite cel mai mult dezastrelor. În timp ce unele sunt descoperite la timp – de exemplu Rolls Royce a realizat că modelul Silver Mist (Ceața de Argint) nu va fi bine primit în Germania pentru că „mist” are o conotație obscenă- altele sunt lansate înainte ca eroarea să fie conștientizată (Ford cu „Pinto”, Nissan cu „Pantry Boy”).

Alături de mass-media, publicitatea orientează reprezentarea spațiului social.

Reclama înqaer liberqesteqcea maiqveche formă de promovare. Tăblițele preistorice din bronz și piatră, găsite în Orientul Mijlociu fac dovada acestei existențe. Publicitatea pictată ne parvine de la Pompei, unde zidurile zugrăvite artistic promovau afacerile locale. În Statele Unite, pamfletele stradale au anunțat mitingul de protest împotriva taxei impuse de englezi asupra importurilor de ceai în 1773, iar posterele au popularizat campania prezidențială a lui Andrew Jackson. Introducerea tiparului a permis multiplicarea, dezvoltând industria reclamelor.

Se pareqcă modernitatea aqajuns laqun paradox căci publicitatea a devenit azi din obiect subiect. Se vorbește de un consum cultural de publicitate, ignorându-se trimiterea strictă spre produs și reținându-se doar tehnica de construcție. „Noaptea devoratorilor de publicitate” este un exemplu în acest sens, francezii inventând chiar un cuvânt nou „publivor” pentru fanii acestui comportament.

Religia monoteistă avea datoria morală de a lupta împotriva imaginilor, adică împotriva altor zei. „Cearta imaginilor” care a zguduit Occidentul din secolul al IV-lea până în secolul al VII-lea al erei noastre este exemplul cel mai edificator al punerii sub semnul întrebării a naturii divine și implicit a imaginii. Dar fie că este tablou, icoană, fotografie, gravură sau print, imaginea aduce cu sine un surplus de sens pe marginea căruia lectorul are libertatea de a reflecta. Esteqadevărat ca proiecția imagistică se bazează pe utilizarea unor stereotipuri, însă există și o continuă adaptare la nou. Această adaptare se află într-o stare de echilibru instabil, căci un conservatorism prelungit ca și inovațiile premature pot avea efecte negative. Imaginile sunt dependente de contextul social al comunicării deoarece mesajul nu se adresează unui singur individ, ci unui grup de consumatori. Ele propun un sistem de relații prin poziționarea actorilor unii față de alții. Relația dintre parteneri poate fi subsumată unor calități diverse: supunere – dominare, cooperare – competiție, atracție – respingere.

Reprezentările publicitareqtrebuie să insufle semnificații și, așa cum este și firesc, majoritatea reclamelor conțin imagini ale oamenilor. Dacă ne referim la spațiul american ,indivizii prezenți în printurile americane sunt deseori angajați în activități plăcute. Definirile prin stereotipuri ale masculinității și feminității sunt deosebit de frecvente. Procentul este mult mai ridicat în reclamele de televiziune care creează un spațiu social foarte dinamic.

Oamenilor liqseqpropuneqoqimagine de sine (self) în care se văd capabili să rezolve problemele existenței lor cu ajutorul produselor pe care le achiziționează. Pentru istoria SUA, această metodă a fost un mijloc de a obține unitatea națională, oferindu-le diferiților imigranți din America, care soseau atunci în număr mare și erau caracterizați prin afilieri și culturi diferite, o construcție socială a individului arhetip. Goffman vorbeșteqdeq„realizare dramatică” pe care individulqoqperformează când se află alături de ceilalți. El își alimentează activitatea cu semne care să sublinieze în chip teatral fapte concludente ce ar putea trece neobservate. Pentru Charles Cooley impulsul „de a arăta lumii un aspect mai bun sau idealizat al nostru găsește o expresie organizată în diferite profesii și clase sociale, dintre care fiecare are, într-o anumită măsură, un jargon sau o poză a ei, pe care membrii respectivei bresle și le asumă”

Dacă limbajulqareqoqdublăqarticulare, imaginea areqo plastică transpusă în culori și forme. Ea reține gestul doar în ansamblul contextual. Excluderea limbajului sonor dă posibilitatea etalării celei de-a doua dimensiuni: comunicarea nonverbală.

Unaqdintreqstrategiile de atragereqaqatențieiqdezvoltateqrecentqeste reproducerea unor imagini de senzație în care gestualitatea trebuie să fie expresivă și concisă. În calitate de cititori ne angajăm într-o interacțiune care poate fi deseori un proces foarte complex. Altfel spus, în termenii codurilor vizuale, elaborăm o semnificație pentru fiecare element dat. De exemplu: fața care face cu ochiul sugerează buna dispoziție, libertatea de alegere, relaxare. Folosit de British Airways, în 1990, devine cu atât mai grăitor cu cât pentru realizarea figurii a fost nevoie de 4.000 de figuranți îmbrăcați în roșu, alb și albastru, culorile companiei. Deschidereaqbrațelor poate fiqinterpretată ca eliberare de constrângere. Pe această semnificație merge campania de advertising pentru magazinele Flanco.

Pentruqprodusele cosmetice (creme, parfumuri) sunt preferate imagini deqfemei tinere ceea ce face ca gesturile să fie în general delicate, simple, încărcate de senzualitate. În căutarea unor noi modalități de focalizare a privirii, publicitarii au început să conștientizeze faptul că fizicul bărbătesc este un teritoriu prea puțin explorat. Trupul său emite gesturi puternice, afirmative. La acest tip de expuneri apelează foarte des organizațiile umanitare, non-profit pentru strângerea de fonduri în scopuri caritabile. Unqcopilqcare încearcă să-șiqatingă bandajele de la ochi cu mâna ca și cum ar încerca să înțeleagă ce i s-a întâmplat are un mare impact emoțional asupra receptorului. La nivel vizual se declanșează instinctiv sentimentul de protecție.

Limbajulqpublicității șiqimplicit limbajul gestual se transformă cameleonic în discursul istoriei. Trebuie să ținem cont că în timpul revoluției industriale cererea se întâlnește cu oferta. Rezultă o publicitate informativă în care abundența gestului se rezumă la arătarea produsului, expunerea lui. În perioada interbelică se dorește stabilirea unei veritabile comunicări sociale, iar după al II-lea război mondial regula este că trebuie să vedem produ -sul cu ochii consumatorului. Acestqlucruqdetermină îmbogățireaqgestului cuqo paletă largă de de conotații. Atunci când Kent lansează sloganul „atitudinea creează viitorul”, printurile înfățișează diferite personalități individuale, eroi cu mișcări ferme și convingătoare. Mâna a-junge să creeze forme, corpul neagă legea gravitației și se aventurează într-o mișcare în plan vertical. În contrast cu expunerea multi-media (sunet, imagini, mișcări) printurile fac loc unui discurs niciodată dus până la capăt.

Gestulqapare imortalizat secvențial. Observăm unqadult cu o pălărie în mână în fața unei doamne extrem de elegante și presupunem că poziția respectivă a avut ca antecedent ritualul salutului. Această absență a mișcării detaliate ne dă posibilitatea unor combinări de tip puzzle. Provocarea este tentantă mai ales dacă reclamei i se poate circumscrie un ansamblu de sensuri suplimentare, plecând de la o bază gestuală precisă.

1.4. Ipostaze ale comunicării nonverbale

Transmitem senmnale nonverbale pentru a comunica cine suntem, pentru a arătat ce tip de realații am stabilit cu ceilalți, ce sentimente avem față de aceștia, pentru a-i influența și pentru a înțelege mai bine ce vor ei să ne comunice.

A. Comunicarea identității personale și sociale.

Așa cum știm, prin folosirea semnalelor nonverbale putem transmite informații despre vârsta și sexul nostru, despre statusul socio-economic, despre profesie etc. ”Putem să deosebim un oltean de un ardelean după ritmul vorbirii, un preot de un polițist după tonalitatea vocii”. Când nu putem vedeea decât ochii interlocutorului, oculezica ne ajută să identificăm apartenența unei persoane la un gen biologic (bărbat/femeie) sau la o anumită etnie.

Se înțelege că determinarea identității unei persoane nu se realizează pe baza unui singur tip de semnal – vizual sau auditiv, ca în exemplele de mai sus. Dacă dorim să aflăm profesia unei persoane, vom lua în considerare nu numai totnalitatea, ci și intensitatea vocii, îmbrăcămintea, înfățișarea, semnalele olfactive etc.

B. Comunicarea despre relațiile cu ceilalți.

Cu ajutorul gesturilor, posturii, privirii sau utilizării spațiului oamenii comunicăm intenționat sau nu, relațiile pe care le au cu ceilalți, pe care doresc să le stabilească. Cercetările lui Albert Mehrabian (1969) au pus în evidență semnalele nonverbale asociate relațiilor de simpatie: persoanele care se simpatizează comunică prin atingeri cutanate mai frecvente, prin poziția mai deschisă a mînilor și picioarelor, ca și prin apropierea spațială și schimbul de priviri, postura relaxatăm orientarea corupului spre celălalt, expresiile faciale pozitive, timbrul cald al vocii.

Pe de altă parte, dominanța în relațiile interpersonale se exprimă prin rezervarea unui spațiu mai mare sau a unuui teritoriu supradimensionat pentru persoanele deținătoare de putere (a se compara biroul unui director cu ghereta portarului aceleiași firme), prin perfecționarea unor gesturi mai largi, intensitatea mai mare a vocii, mâinile în șold, locul ma înalt pe care se așează.

C. Comunicarea emoțiilor și sentimentelor

Mark L. Knapp (1990, pag. 61) opinează că mișcările corpului reprezintă mai degrabă un indicator al intensității emoțiilor decât un indicator al tipului de emoții pe care le resimțim. ”Când ședințele de catedră se prelungeau peste măsură, unul dintre profesori, fumător înrăit, începea să-și treacă țigara pe sub nas, să o răsucească, să-i îndese tutunul, batând-o în cartonul pachetului de țigări bulgărești BT”.

Același autor apreciază că fiecare dintre emoțiile fundamentale poate fi exprimată printr-o anumită parte a feței, care funcționează ca o cheie pentru identificarea respectivei emoții.

D. Influențarea altora și propria noatră influențare

Mai toate lucrările referitoare la persuasiune, fie ele tratate academice sau cărți de informare științifică, includ capitole sau, dacă nu, referiri la influențarea altora prin comunicarea nonverbală. Astfel s-a pus în evidență că agenții economici care își ating clienții cînd le prezintă mărfurile au mai mult succes decâît cei care nu apelează la comunicarea nonverbală. S-a demonstrat că femeile frumoase au capacitatea de a schimba în mai mare măsură atitudinea bărbaților comparativ cu cele mai puțin atrăgătoare. Nu întâmplător la angajarea ca vânzătoare aspectul fizic contează atât de mult. ”În peste jumătate din totalul cazurilor, managerii decid dacă să angajeze sau nu pe cineva înainte ca respectiva persoană să deschidă gura” (Kevin Hogan, 1996, pag. 85) și recomandă solicitanților, pentru a-i influența, pe angajatori, să aibă:

Îmbrăcăminte potrivită pentru prezentarea persuasivă;

O înfățișare îngrijită din toate punctele de vedere, de la pieptănătură până la lustruirea pantofilor;

Un miros plăcut, în general, a nu se exagera cu parfumul;

Respirație proaspătă;

Stil elegant;

Greutate controlată.

E. Înțelegerea exactă a comunicării

Semnalele nonverbale au un rol important în realizarea exactă a comunicării verbale atât în ceea ce privește codificarea mesajelor, cît și în legătură cu decodificarea lor. Așa cum s-a arătat, între comunicarea verbală și comunicarea nonverbală există o interdependență puternică. Comunicarea nonverbală susține comunicarea verbală cel puțin prin două moduri: prin repetarea celor spuse verbal și prin completarea mesajelor verbale (M. L. Knapp, 1990, pag. 64).

Uneori comunicarea nonverbală contrazice cele spuse prin viu grai. Problematica discrepanței dintre cele două forme de comunicare a conturat un domeniu de cercetare extrem de interesant din punct de vedere științific și deosebit de semnificativ sub raportul aplicațiilor practice. Este vorba despre detectarea minciunii sau despre comportamentul simulat.

F. Managementul interacțiunii

O altă funcție a comunicării nonverbale, menționată ca atare de Mark L. Knapp, este aceea de a marca începerea și încheierea actelor de comunicare. Contactul vizual, zâmbetul, înclinarea capului și trunchiului, mișcarea mâinilor, orientarea palmelor arată că suntem deschiși pentru comunicare, că avem sentimente pozitive față de interlocutor. Mutarea privirii spre o altă persoană sau în altă direcție, a da rapid din cap în semn aprobator, strângerea precipitată a lucrurilor sunt tot atâtea semnale care exprimă dorința de a pune punct unei conversații

G. Comunicarea nonverbală în clasa școală

O bună comunicare între elevi și între profesori și elevi are efecte benefice pentru procesul educativ. O cercetare recentă a pus în evidență o corelație pozitivă între dezvoltarea cognitivă, abilitatea de comunicare, atracția interpersonală și prietenie (B.R. Burleson și W. Samter, 1996).

Contactul vizual: Să ne imaginăm o clasă într-o școală germană în care învață laolaltă copii din familii de germani, turci, iranieni și portoricani. Dacă profesoara vea să alfe care dintre elevi a făcut o ispravă, întrebându-i și privindu-i în ochi pe fiecare în parte, s-ar putea să greșească luând lăsarea privirii în jos drept un semnal universal de recunoaștere a vinovăției. Copii din Puerto Rico lasă ochii în jos în semn de respect, nu de vinovăție, așa cum s-au obișnuit să facă mai toții copiii din Europa.

Vocalica: Ritmul vorbirii reprezintă un factor care influențează desfășurarea activităților școlare. Profesorul trebuie să pornească de la premisa: cu cât informația pe care doresc să o transmită elevilor este mai nefamiliară, cu atât ritmul vorbirii trebuie să fie mai lent. Pe de altă parte, cu cât viteaza relativă a răspunsurilor profesorului este mai mare, cu atât mai frecvent a fost pusă întrebarea de către studenți.

Efectul contactului cutanat: Atingerea corpului unei persoane este un semn transcultural al aproprierii de acea persoană. În cultura europeană, ca și în alte culturi, obișnuim să-i ținem de braț pe cei pe care îi iubim, să-i îmbrățișăm pe cei care ne sunt dragi, să ne ținem de mână copii mici etc. Atingerea brațului unei persoane necunoscute simbolizează intenția de a avea o relație apropiată și, în baza normei reciprocității, subiecții de experiment vor răspunde pozitiv solicitării.

H. Comunicarea nonverbală în organizații

În orice tip de organizații comunicarea nonverbală contribuie la atingerea scopurilor sau, dimpotrivă, ridicând bariere, induce lipsă de eficiență. Importanța comunicării în organizații a fost documentată și prin cercetări de teren.

Întâlniri de afaceri: Dacă avem în vedere diferențierea culturilor după gradul lor de contextualizare, ca manageri (sau ca responsabili cu relațiile publice) trebuie să acordăm cea mai mare atenție statusului partenerilor de afaceri din culturile intens contextuale: să rezervăm mai mult timp pentru prezentarea firmei, să le arătămm toată considerația noastră și prin semnale nonverbale: să ne așezăm aproape de ei, să realizăm contacte cutanate cu aceștia, să menținem contactul vizual cu ei, să ne aplecăm înainte când le vorbim sau le ascultăm discursul.

I. Comunicarea nonverbală în viața politică

Exemplul dat de Septimiu Chelcea privind audierea lui Saddam Husein în fața Tribunalului Special din Irak, la 1 iulie 2004, este edificator. Audierea a fost urmărită de milioane de telespectatori din întreaga lume. La solicitarea BBC, Patti A. Wood, expertă de reputație internațională în comunicarea nonverbală și comunicarea profesională, a analizat mesajele corporale ale dicatorului pasibil de condamnare la moarte. ”Nu arăta dezorientat, așa cum era în timpul capturări sale”. Totuși în fața Tribunalului, el își pierduse privirea de conducător absolut, care te pătrundea ca o rază de laser. În timpul audierii, a privit de mai multe ori în jos, având umerii căzuri, ca și când toată lumea apăsa pe umerii lui. Când dădea răspunsuri dinainte pregătite, emitea semnale de sfidare; când răspundea spontan, părea derutat. ”Când te aperi în mod spontan, spui aceleași lucruri în patru –cinci moduri diferite”, explica experta americană. Multe dintre răspunsurile lui Saddam au fost identice: aceleași arugumente, aceleași cuvinte.

Analiza realizată de expertul american ilustrează cât se poate de bine modul de lucru al specialistului în comunicare nonverbală și comunicare profesională.

CAPITOLUL III

1. COMUNICAREA NONVERBALĂ ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

Comunicarea poate fi formal definită ca orice proce prin care premisele decizionale sunt transmise de al un membru al unei instutuții la altul. Comunicarea însoțește activitatea instutuțiilor publice, contribuind la realizarea în bune condiții a acesteia.

Instituțiile publice care compun așa-zisul domeniu public sunt: Parlamentul, Guvernul, ministerele, administrațiile centrale și descentralizate, diverse organisme de stat, organisme care asigură o misiune de serviciu public, colectivitățile, agențiile de dezvoltare, muzeele, teatrele și alte organisme culturale, societatea de transport în comun etc.

Comunicarea însoțește activitatea instituției administrației publice, contribuind larealizarea în bune condiții a acesteia. Ea răspunde totodată nevoii organizațiilor din sectorul public de a-și afirma rolul specific, aducând la cunoștința cetățenilor obligațiile de asumat și prerogativele de care dispun. Comunicarea instituțională este azi din ce în ce mai dezvoltată în cadrul organizațiilor  publice. Astfel, marile întreprinderi publice și instituțiile administrative au departamente pe această temă și își mențin imaginea publică grație unei  politici și unor activități susținute.

  Prin natura ei, administrația publică depinde într-o mare măsură de comunicare:

1. Ea se întâlnește între diferitele niveluri ierarhice ale administrației publice, între structuri aflate peacelași nivel, în cadrul structurilor administrative, între administrație și executorul social, întreinstituțiile administrație publice și autoritatea politică, între adminstrația publică și mediul social,în general, între funcționarii publici, între aceștia din urmă și partenerii publici ( cetățeni, ONG-uri etc.).

Un act administrativ presupune implicarea unui mare număr de funcționari, fiecare dintreaceștia specializat într-un anumit domeniu și depinzând de ceilalți, deoarece produsul final este rezultatul direct al eforturilor combinate ale diferiților participanți la realizarea acestei finalități. Comunicarea este definitorie în coordonarea adecvată și eficientă a activităților caracterizate de astfel de conexiuni;

2. Procesul de coordonare pentru materializarea căruia este necesară construirea unor canale de comunicare prin care ideile, cunoștințele și exigențele să poată fi transmise. Pentru ca obiectivele vizate să devină realitate, managementul public trebuiesă se asigure că deciziile sunt transmise tuturor nivelurilor ierarhice. În plus, este din ce în ce mai important atât pentru administrație, cât și pentru clienții acesteia (autoritatea politică, contribuabili, cetățeni, grupuri de interese) dezvoltarea canalelor de comunicare cu lumea de afară. Sunt create, în acest mod, condițiile ca tot ceea ce se întâmplă în cadrul structurilor administrative să fie comunicat publicului, în general, și segmentelor țintă, în special.

1.1. Comunicarea publică

Comunicarea publică, așa cum îi spune și numele, se situează în mod necesar în zona publică sub influențele cetățeanului. Informațiile sale, cu rare excepții, țin de domeniul public, intervenind aici transparența la nivel decizional.

Comunicarea publică poate fi considerată drept o comunicare formală care tinde cătreschimbul și împărtășirea de informații de utilitate socială și spre menținerea relațiilor sociale, acăror responsabilitate revine instituțiilor publice.A fi purtător al interesului general este un fapt care marchează în profunzime naturamesajelor comunicării publice. Informațiile de utitlitate publică sunt adesea complexe șischimburile de informație dificile. Acest lucru se întâmplă pentru că interesul general rezultădintrun compromis al intereselor indivizilor și grupurilor societății, care consimt existențacontractului social. Interesul general rămâne întotdeauna deschis controverselor și recursuluifăcut de indivizi sau minorități atinse de o decizie publică. Desigur, acceptarea de către cetățenicu mai multă sau mai puțină ușurință a unei reguli sau decizii publice, reprezintă de asemenea un factor determintat de procesul de comunicare în sine.

Comunicarea publică se referă atât la schimbul și împărțirea de informații de utilitate publică, cât și menținerea liantului social. Comunicarea în instutuții este un proces bilateral: el presupune atât transmiterea orinelor, informației și sfaturilor la un centru de decizie (adică un individ învestit cu responsabilitatea de a lua decizii), cât și transmiterea deciziilor luate de la acest centru de decizie (adică un individ învestit cu responsabilitatea de a lua decizii), cât și transmiterea deciziilor luate de la acest centru în alte părți ale instutuției. Mai mult, este un proces care se desfășoară în sus, în jos și lateral în instituție.

Comunicarea publică reprezintă forma de comunicare ce însoțește activitatea instituțiilor publice în vederea satisfacerii interesului general. Mesajele transmise cuprind informații de utilitate publică. Astfel comunicarea publică trebuie să facă cunoscute cetățenilor existența oraganizațiilor din sectorul public, modul de funcționare și atribuțiile acestora, legalitatea și oportunitatea deciziilor adoptate. Totodată, prin comunicarea publică se urmărește cunoașterea nevoilor și dorințelor populației pentru ca instituțiile publice, prin rolul și atribuțiile pe care le dețin, să vină în întâmpinarea acestora, realizând astfel un interes general.

Autoritățile publice trebuie ca, prin întreaga lor activitate, să urmărească satisfacerea interesului general al populației, iar instituțiile administrației publice au obligația să se apropie de membrii colectivităților locale și să mențină un contact permanent cu aceștia. În acest sens, administrația publică trebuie să comunice, să fie deschisă dialogului, să respecte și să ia în considerare cetățeanul.

Prin comunicațiile interne rațional organizate și funcționale, personalul este în mod continuu informat despre tot ceea ce se întâmplă în cadrul instituției administrative. Comunicațiile interne joacă un rol important și pe linia instruirii și a motivării personalului, contribuind în acest fel la realizarea calității prestațiilor și la o mai bună satisfacere a nevoilor și exigențelor cetățenilor.

Instituțiile publice pot recurge la o paletă largă de tehnici și mijloace de comunicare precum: publicații, broșuri specializate, afișaj, canale de televiziune, presa. Instituțiile administrației publice recurg la comunicare în cadrul acțiunilor întreprinse sau al relațiilor pe care le stabilesc. Comunicării publice îi revine rolul de a convinge, că prin politicile instituționale realizate, precum și prin deciziile publice adoptate, se urmărește un interes general, obținându-se astfel adeziunea cetățenilor.

Cetățenii vin în contact cu instituțiile publice locale și, ca urmare, au nevoie să știe cum se adresează pentru satisfacerea unui interes legitim, ce documente trebuie să completeze, ce proceduri trebuie să urmeze. Instituțiilor publice locale le revine obligația de a pune la dispoziția publicului informații cu caracter practic, de natură să facă cunoscute cetățenilor regulile pe care trebuie să le respecte în demersurile lor, să le înlesnească accesul acestora în raport cu serviciile publice locale.

Comunicării publice îi revine rolul de a convinge, că prin politicile instituționale realizate, precum și prin deciziile publice adoptate, se urmărește un interes general, obținându-se astfel adeziunea cetățenilor.

Cetățeanul trebuie să fie informat cu privire la existența și modul de funcționare a serviciilor publice, trebuie ascultat când își exprimă nemulțumirea, trebuie să-i fie luate în considerare dorințele și nevoile.

În literatura de specialitate întâlnim următoarele categorii de comunicare publică:

– comunicarea instituției prezidențiale:

– comunicarea guvernamentală: a guvernului, ministerelor și celorlalte structuri subordonate guvernului;

– comunicarea parlamentară;

– comunicarea organismelor publice, altele decât cele incluse în cadrul comunicării guvernamentale, precum și a intreprinderilor de interes public;

De exemplu în cadrul instituțiilor publice locale, comunicarea publică are următoarele forme:

– punerea la dispoziția cetățenilor a informațiilor de interes local;

– prezentarea și promovarea serviciilor publice oferite de colectivitățile locale;

– promovarea instituțiilor publice și a colectivităților teritoriale.

O relație deschisă, de parteneriat, va ușura fluxul de informații în ambele sensuri. Inițiatorul acestei relații trebuie să fie instituția administrativă, care are obligația să caute modelele cele mai eficiente și specifice pentru realizarea feed-back-ului și pentru cunoașterea resurselor locale.

Buna funcționare a comunicațiilor facilitează administrarea și controlul proceselor de prestare, al operațiilor din care se compun diferitele procese și are un impact puternic asupra comportamentului funcționarilor publici, a eficienței și oportunității în interacțiunile cu cele mai diverse categorii de cetățeni.

1.2 Comunicarea între funcționarul public și cetățean

În procesul comunicării, relația funcționar public – cetățeni, constituie substanță a actului de administrație publică. Unitățile comunicaționale, respectiv funcționarul public (ca emițător) și cetățeanul (ca receptor de mesaje) au obiective clare: emițătorul își propune să informeze, să convingă, să îndrume, să capteze interesul, să fie eficient, iar receptorul se va strădui să fie atent, să înțeleagă, să rețină.

Comunicarea cu cetățenii se realizează prin: expuneri, activități de informare, dezbateri, sesiuni de comunicări, programe de investigare, activități cu caracter cultural-educativ, participare la concursuri, publicații proprii, afișiere, transmiterea prin forme scrise sau orale de informații diverse spre și dinspre structurile de conducere și de specialitate ale instituțiilor de administrație publică.

Liderii din administrația publică trebuie să acorde o atenție deosebită antrenării funcționarilor publici în facilitarea comunicării dintre aceștia și cetățeni. În acest sens, putem identifica următoarele sarcini:

– diagnosticarea problemelor;

– culegerea, verificarea și diseminarea informațiilor;

– trasmiterea rezultatelor evaluării informațiilor;

– rezolvarea conflictelor.

Pentru realizarea acestor sarcini, pot fi avute în vedere următoarele căi de rezolvare:

– ascultarea activă;

– stimularea autoanalizării problemelor;

– controlul tonului vocii;

– cultivarea întelegerii și toleranței;

– detensionarea atmosferei.

Parteneriatul interactiv funcționar public-cetățean presupune circulația informației în ambele sensuri. Dincolo de aspectele oficiale, instituționale, relația funcționar public-cetățean trebuie să conțină o anumită doză de informații.

Comunicarea este absolut esențială pentru organizare. Este evident că fără comunicare nu poate exista organizare, căci atunci nu există posibilitatea ca grupul să influențeze comportamentul individului. Pe lângă aceasta, disponibilitatea anumitor tehnici de comunicare va determina, în mare parte, modul în care funcțiile de luare a deciziilor pot și trebuie distribuite în instituție.

Modul în care se desfășoară procesul de comunicare influențează nu numai eficiența cu care este transmis mesajul. Concepția modernă în domeniul comunicării are în vedere și reacția interlocutorilor în urma procesului de comunicare. Scopul comunicării în cadrul unei organizații sau în relația cu clienții este culegerea și diseminarea de informații pentru a efectua anumite acțiuni în urma acestei comunicării. Managerii vor încerca să comunice angajaților informații prinvind munca pe care aceștia trebuie să o desfășoare, comportamentul lor și modul în care ei vor beneficia împreună cu organizația în urma activității desfășurate.

Clienții doresc rezolvarea problemelor proprii, iar funcționarul public, înțelegerea problemelor specifice ale fiecărei persoane în vederea soluționării lor. Așadar transmiterea eficientă nu este de fapt decât scopul limitat al unui proces de comunicare, întotdeauna procesul de comunicare dorind să contribuie în mod sinergic la încurajarea unor reacții, comportamente și activități. În zadar comunicăm corect, mesajul ajunge exact, dacă el nu posedă forța de a pune lucrurile în mișcare, dacă nu găsește nici un ecou în interlocutor sau, chiar mai mult, trezește rezistența acestuia sau o reacție adversă. Din punctul de vedere al managerului, al cetățeanului sau al funcționarului, acest mod de comunicare nu este de dorit și poate fi chiar dăunător.

În Japonia a fost chiar identificat un sindrom care este consecința solicitărilor prea mari de la locul de muncă și a concurenței prea mari denumit ”karoshi”. În 1988, Ikemi și Kubota au introdus un program care să îmbunătățească comunicarea la locul de muncă care a avut ca rezultat scăderea stress-ului, a îmbolnăvirilor și absenteismului. Inteligența emoțională reduce stress-ul și absenteismul.

Programul folosit de Ikemi și Kubota se referă la îmbunătățirea ascultării în procesul de comunicare. Acest program stabilește 5 reguli în comunicarea interpersonală:

1. contactul vizual cu interlocutorul;

2. nu întrerupeți interlocutorul;

3. răspundeți sincer;

4. înțelegeți procesul, nu doar concluziile;

5. nu vă impuneți propriul punct de vedere, ascultați și prin răspunsuri ghidați

concluziile proprii ale interlocutorului.

Inteligența emoțională nu înseamnă ca noi să ne folosim emoțiile la locul de muncă, așa cum izbucnesc ele, frica, nemulțumirea, lăcomia, ci doar să folosim sentimentele astfel încât să putem să articulam mai clar observațiile noastre în comunicarea cu alte persoane. Nu exprimarea sentimentelor ne ajută în relațiile interumane, ci descifrarea și folosirea lor corectă, fie că este vorba de sentimentele și reacțiile proprii, fie că este vorba de sentimentele interlocutorilor. Comunicarea devine mai bună atunci când poți să urmărești gândurile celui din fața ta, dincolo de cuvinte sau de reacțiile manifestate în acel moment, să înțelegi care este de fapt cauza acelei reacții, temerile, preocupările și nevoile acestei persoane, astfel încât să poți să-i răspunzi chiar daca acesta nu a formulat aceste întrebări și nu le va formula poate niciodată. Este foarte posibil ca interlocutorul să nici nu conștientizeze cauza reacțiilor, sentimentelor și atitudinilor proprii. De câte ori nu se întâmplă ca un angajat să se plângă de salariul prea mic, când de fapt cauza reală a nemulțumirii să fie programul de lucru, climatul de la locul de muncă sau modul în care se fac promovările. A discuta despre salariu este o pistă greșită care nu va duce la rezolvarea nemulțumirii, ci va oferi cel mult o compensare pentru acceptarea situației cu care angajatul rămâne de fapt în continuare nemulțumit. Dar dacă cauza este înțeleasă corect, atunci se poate modifica programul de lucru în așa fel încât angajatul să poată face față cerințelor de la locul de muncă, dar și a celor din viața personală, poate să vadă că există posibilități de promovare și pentru el și prin aceasta să fie stimulat sau pur și simplu se poate interveni asupra climatului de la locul de muncă pentru a înlătura elementele care nu sunt agreate de către angajați.

Comunicarea publică face trimitere la domeniul public sau al emițătorilor publici și prezintă câteva caracteristici care îi conferă o anume specificitate:

– Comunicarea publică vizează interesul general;

– Comunicarea publică aparține unui sector necomercial, cel al serviciilor publice finanțate în cea mai mare parte din bani publici;

– Comunicarea publică se adresează unei tipologii variate de publicuri (cetățeni, utilizatori, alegători, asociați, instituții, actori culturali etc);

– Comunicarea publică se află sub spectrul a două perspective: administrație și politică.

Comunicarea publică urmărește patru categorii de efecte:

a. modernizarea funcționării administrațiilor. Administrațiile trebuie să facă față unor cereri din ce în ce mai complexe și precise. Cei administrați se așteaptă să obțină informații la

care socotesc că au dreptul și nu mai acceptă răspunsuri care se ascund după secretul deciziilor administrative și dau impresia de arbitrar. Adaptarea și modernizarea administrațiilor depind lafel de mult de schimbările comportamentului celor administrați care se consideră, tot mai multniște consumatori, chiar niște clienți;

b. căutarea adeziunii cetățenilor cu privire la o anumită problemă, prin acțiuni de

sensibilizare;

c. uneori administrațiile publice își propun și lansează campanii de comunicare care au ca obiectiv fixat producerea unor schimbări de comportament în rândul cetățenilor;

d. pentru unele administrații, grija principală este să își asigure, prin comunicare, o

imagine modernă.

Misiunile, obiectivele, conținutul și structurile activității de comunicare sunt prevăzute în Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, consolidată în 2009. Potrivit acestei legi:

– Pentru asigurarea accesului oricarei persoane la informațiile de interes public autoritățile si instituțiile publice au obligația de a organiza compartimente specializate de informare și relații publice sau de a desemna persoane cu atribuții în acest domeniu. Atribuțiile, organizarea și funcționarea compartimentelor de relații publice se stabilesc, pe baza dispozițiilor prezentei legi, prin regulamentul de organizare și funcționare a autorității sau instituției publice respective.

– Pentru asigurarea accesului mijloacelor de informare în masă la informațiile de interes public autoritățile și instituțiile publice au obligația să desemneze un purtător de cuvânt, de regulă din cadrul compartimentelor de informare și relații publice.

La nivelul fiecărei structuri administrative există așadar o structură de comunicare (chiar dacă denumirile sunt diferite de la instituție la instituție). Mărimea structurii de comunicare variază în funcție de nivelul administrativ pe care instituția respectivă îl reprezintă, de mărimea instituției sau localității precum și de bugetul instituției/localității respective. Existența acestor structuri în organigrama instituțiilor administrative de la toate nivelurile (de la președinție și guvern până la primăria celei mai mici localități) arată importanța ce se

acordă în administrația publică actuală actului de comunicare.

Este și o necesitate a zilelor noastre, nu e doar vorba de respectarea unei legi!

La nivelul Administrației Prezidențiale din România, există Departamentul de Comunicare Publică, condus de un consilier de stat. Departamentul de Comunicare Publică este structura din cadrul Administrației Prezidențiale abilitată să promoveze punctele de vedere ale Președintelui României, să propună mesaje și să redacteze comunicate de presă, să analizeze impactul și contextul mediatic ale acțiunilor Președintelui. De asemenea, Departamentul de Comunicare Publică preia solicitările mass-media, realizează acreditările de presă și administrează conținutul media al paginii de internet a instituției. Șeful Departamentului Comunicare Publică este și purtătorul de cuvânt al Președintelui României.

Departamentul Comunicare Publică are următoarele atribuții principale cu privire la:

a) Monitorizare și Analiză media:

– Realizează monitorizări zilnice ale principalelor canale media românești și străine;

– Realizează analize cantitativve și calitative ale mesajelor transmise de principalele canale media românești și străine;

– Evaluează oportunitatea participării Președintelui României la evenimentele și acțiuni publice;

– Planifică acțiuni de comunicare publică în concordanță cu prioritățile asumate de Președintele României;

Analizează impactul mediatic al acțiunilor Președintelui României utilizând modele de analiză cantitativă și calitativă a reflectării în presă, a contextului mediatic, a temelor discursive ale media și ale actorilor publici;

– Propune realizarea unor evenimente sau acțiuni ale Președintelui României;

– Redactează mesaje ale Președintelui României în colaborare cu departamentele și compartimentele instituției prezidențiale;

– Monitorizează evoluțiile politice, economice, sociale și culturale interne și internaționale, în colaborare cu departamentele și compartimentele instituției prezidentiale în vederea pregătirii optime a aparițiilor publice ale Președintelui României;

– Dezvoltă baze de informații publice cu privire la tematica prioritară de analiză.

b) Relația cu presa și Comunicare internă:

– Asigură un contact permament cu mass-media, prin transmiterea informațiilor către presă și către public;

– Recepționează și soluționează solicitările de informații publice ale reprezentanților mass-media;

– Realizează acreditările de presă;

– Gestionează participarea reprezentanților mass-media la evenimentele organizate de către Administrația Prezidențială;

– Transmite comunicatele și informările de presă ale Departamentului de Comunicare Publică, declarațiile publice ale Președintelui României;

– Organizează conferințele de presă ale Președintelui României și ale Purtătorului de cuvânt al Președintelui;

– Organizează întâlniri ale Președintelui României cu reprezentanți ai presei române, cu lideri de opinie, cu reprezentanți ai presei de limbă română din străinătate și cu reprezentanți ai presei internaționale;

– Administrează și actualizează zilnic pagina de web www.presidency.ro;

– Asigură transmiterea comunicatelor de presă, a discursurilor, declarațiilor sau alocuțiunilor Președintelui României către instituțiile mass-media centrale și locale, românești și internaținoale, precum și către instituții publice și ambasade și după caz, redactarea lor;

– Asigură publicarea pe pagina de internet a instituției prezidențiale a declarațiilor de avere și interese și a documentelor care intră sub incidența Legii 544/2001;

– Arhivează comunicatele de presă ale Administrației Prezidențiale.

Limbajul trupului, limbajul spațiului, limbajul timpului, limbajul tăcerii, limbajul lucrurilor și limbajul culorilor, sunt folosite atât de funcționari înalți ai administrației în România, cât și de cei care beneficiază de servicii.

Limbajul trupului

Cu ocazia diferitelor întâlniri de la Cotroceni, între admistrația prezidențială și reprezentanții principalelor partide politice din România, se pot observa gesturi clare ale comunicării nonverbale. Persoanele care se lasă pe spate în fotoliu, cu picioarele și mâinile încrucișate sau încep să răsfoiască documente în timp ce partenerul său de dialog vorbește, înseamnă că nu sunt dispuse să ajungă la un consens. Desfacerea hainei, ca și înclinarea capului, sunt considerate manifestări spre deschidere, spre o atitudine pozitivă.

De obicei, funcționarii înalți din administrația publică centrală:

– când dau mâna cu cineva, o fac cu fermitate;

– când vorbesc cu cineva, ascultă cu atenție și nu dă semne de plictiseală;

– când doresc să-și impună opiniile, stau în picioare, cât mai drepți;

– când vorbesc își rețin neastâmpărul mâinilor și al degetelor.

Deseori ieșirile pe posturile de televiuziune ale fostului purtător de cuvânt al fostului Președinte al României, domnul Bogdan Oprea, au fost urmărite de milioane de telespectatori din întreaga țară, curioși să vadă ce atitudine va adopta instituția în sine, dar și persoana care reprezintă această instituție. S-au putut observa mesajele corporale ale purtătorului de cuvânt la întrebările dificile adresate de presă. Cu ocazia prezentării diferitelor informări ale Președinției în fața jurnaliștilor, d-nul Oprea arăta o falsă stăpânire de sine, care practic îi trăda încordarea. Starea de neplăcere cauzată de întrebările înțepătoare ale jurnaliștilor se vedea și din felul în care el ținea, unori, buzele strâns lipite, schițând ceea ce specialiștii în comunicare nonverbală numesc “față de maimuță” (ape-like grimace). În micropauzele citirii diferitelor informări ale Președinției, deseori, purtătorul de cuvânt își presa și își umezea de mai multe ori buzele, semne ale stresului și disconfortului unei persoane aflate sub atacul jurnaliștilor.

Foto nr. 1

Aceeași situație se putea observa și în situația fostului președinte, Traian Băsescu, când întrebat fiind, la diferitele conferințe de presă, de către jurnaliștii “ostili” administrației prezidențiale (exemplul grăitor fiind jurnaliștii postului de televiziune Antena 3), despre cazurile ”Nana”, ”Casa Mihăileanu” etc, el părea dezorientat, cu toate că privirea sa de conducător autoritat și sigur pe situație, nu îl trăda (foto nr. 2).

Foto nr. 2

Totuși, în fața unor situații evidente (arestarea fratelui său etc) s-a putut observa cum el se uita blajin, având umerii căzuți, ca și când toată lumea ar apăsa pe umerii săi. Când dădea răspunsuri la întrebări anticipate, emitea semnale de sfidare a presei. Când răspundea spontan, părea puțin derutat, acest lucru reieșind din faptul că spunea același lucru în patru-cinci feluri diferite, ca apoi multe dintre răspunsurile sale să fie identice, aceleași argumente, aceleași cuvinte (foto nr. 3)

Foto nr. 3

Să ne aducem aminte de „Epoca de aur” în care „iubitul conducător” ne îndemna să „facem totul” pentru a aduce România „pe culmi de civilizație și progres”, pentru ca oamenii muncii: români, maghiari, germani și alte naționalități… Auzindu-l, oricine ar fi putut să creadă internaționalismul declarat. Gesturile îi contraziceau mesajul verbal. În timp ce rostea (cu pauze prelungite între cuvinte) „români, maghiari, germani”, rotea mâna dreaptă spre sine, spre piept; când spunea “alte naționalități” (romii reprezentau, ca pondere, conform datelor oficiale, cea de-a patra minoritate națională), rotea mâna spre afară (semnal de repingere).

Să ne aducem aminte de procesul soților Ceaușescu în fața tribunalului ad-hoc instituit în decembrie 1989, urmărit de miloane de oameni de pe întreaga planetă. Nicolae Ceaușescu avea privirea pierdută, se repeta în răspunsuri („Nu răspund decât în fața Marii Adunării Naționale”) și privea deseori în jos, abordând orice întrebare cu sfidare. În timpul audierii, dictatorul Ceaușescu a îndreptat acuzator de multe ori degetul arătător spre instanța de judecată (”Trădători de țară”). Este vorba despre un gest de atac, care poate fi interpretat ca o țintire simbolică. El voia, în mod simbolic, să îi acuze și să-i judece pe cei cel judecau pe el. Dictatorul încerca să pară stăpân pe situație; agita mâinle în timp ce răspundea, stătea pe scaun rezemat de spătar (postură caracteristică celor care dețin puterea), își atingea vârfurile degetelor formând un coif cu vârful de sus (gest specific celor puternici, care dețin controlul situației). Privirea adeseori fixă (parte a posturii de ascultare intenționată), semnala că i se acordă atenție interlocutorului, dar și dorința de a-i produce acestuia o stare de disconfort psihic. Era limpede că el știa că a pierdut tot, dar se folosea inconștient, dar cu o vocație nativă, de această comunicare non-verbală, pentru a da senzația că este stabil și stăpân pe situație.

Foto nr. 4

Mihaela Liliana Stroe, specialist în cercetare, dezvoltare și training în domeniul inteligenței nonverbale, inițiator al portalului www.nonverbal.ro, a descifrat ce se se află dincolo de imaginile care îi au în prim-plan pe fostul președinte al României, d-nul Traian Băsescu și Barack Obama, președintele SUA, cu ocazia întâlnirii celor doi la Casa Albă.

În fotografia nr. 5, ”președintele Obama își arată foarte clar poziția de putere în raport cu președintele Băsescu prin faptul că, în timp ce îi strânge mâna, îl atinge și pe braț. Oamenii care sunt în poziții de putere inițiază primii atingerea și, de cele mai multe ori, o accentuează printr-o atingere suplimentară (se poate observa mâna stângă a lui Obama pe brațul președintelui Băsescu).”

Foto nr. 5

”Totodată, poziția strângerii de mână dintre cei doi ne comunică mesajul ”ești de încredere!” pentru că palmele sunt paralele. Superioritatea poziției lui Obama reiese, așa cum am specificat, din gestul suplimentar de strângere a brațului președintelui Băsescu.„

În fotografia cu nr. 6 ”se vede clar că între cei doi președinți a existat o atmosferă propice pentru comunicare. Să luăm ca exemplu poziția picioarelor: deși amândoi aveau picioarele unul peste celălalt, ambii aveau genunchiul îndreptat către celălalt, oglindind poziția celuilalt. La fel și poziția umerilor. Acest gest arată interesul și faptul că ambii doreau să mențină o comunicare eficientă.”

Foto nr. 6

”La început, președintele Băsescu a fost puțin reținut cu gesturile (ținea mâinile strânse una peste alta), dar pe parcurs observăm că se deschide tot mai mult în timpul întâlnirii (vezi foto nr. 7) folosind gesturi deschise, pentru a-și puncta mesajul.”

”Folosește chiar faimosul gest cu degetul arătător în sus (foto nr. 8) pentru a ilustra și atrage atenția asupra mesajului său.”

Foto nr. 8

În concluzie, se desprinde faptul că întrevederea a fost de bun augur pentru șeful statului român, pentru că se vede interesul și atenția constante pe care președintele Obama i le-a acordat. La final (poza nr. 9) ei râd împreună (acest lucru apare natural dacă doi oameni au găsit o metodă de comunicare eficientă și există o atmosferă destinsă și agreabilă) și se vede clar că este totul spontan, fără să se exagereze.

Poza nr. 9

Poate este important de scos în evidență gesturile făcute cu picioarele (cele mai sincere părți ale corpului), care au orientarea unul către celălalt, semnalizând faptul că cei doi interlocutori sunt pe aceeași lungime de undă. Ca tip de lideri, cred că fotografiile arată clar cine este fiecare personaj pentru că limbajul corpului îi trădează. Fiecare își cunoaște poziția și se comportă ca atare.

Să ne amintim de analiza facută de experta Patti A. Wood, expertă în comunicare nonverbală și comunicare profesională, la solicitarea postului de televiziune BBC, privind fața președintelui SUA, George W. Bush, cu ocazia prezentării în fața Congresului SUA, în ianuarie 2003, a raportului despre starea națiunii. Patti A. Wood spunea atunci că ”dacă ochii sunt fereastra sufletului, gura este fereastra spre adevăr”. Ea afirma că ”zâmbetul cu colțurile gurii îndreptate în jos afișat de președintele SUA exprimă simțămintele neplăcute, agresivitate, disconfort, tensiune psihică” (foto nr. 10).

Foto nr. 10

Concluzia la care a ajuns experta în comunicare nonverbală este că în respectiva împrejurare, George W. Bush era încordat. ”Zâmbetul președintelui american cu colțurile gurii ridicate, dezvelindu-și dinții, făcând riduri în jurul ochilor scânteietori, când era ovaționat îndelung de către simpatizanți, era cu adevărat fericit.” Când a declarat că ”Eu voi apăra securitatea Americii”, președintele a privit intens auditoriul; când a vorbit despre ajutorul acordat țărilor africane în campania anti-SIDA și despre acțiunile militare împotriva lui Saddam Hussein, a transmis semnale pozitive. Și-a încheiat cuvântarea cu cuvintele ”God bless America”, arăta experta Patti A. Wood (foto nr. 11).

Foto nr. 11

Când vorbim despre limbajul spațiului, vorbim despre studiul modului în care oamenii folosesc spațiul din jur, aranjează spațiul din încăperi, stabilesc distanța dintre ei, care are la bază principiul proximității, care acționează spontan, elementele apropiate fiind percepute ca formând o unitate, un grup compact de influență.

De regulă, întâi percepem prim-planul, apoi planul second și, în cele din urmă, fundalul. Prim-planul focalizează atenția în timp ce planul îndepărtat, fundalul, are parte de o percepție periferică și superficială. Figurile mai mari le domină pe cele mai mici iar cele mai înalte conferă și un plus de importanță; alinierea pe orizontală acordă șanse aproape egale, cu o ușoară dominanță spre stânga.

În funcție de spațiul personal stabilit și ales de un președinte, de distanța pe care o alege față de un potențial interlocutor, de locul ales pentru birou, putem afla numite lucruri despre personalitatea sa, despre stilul de lucru în cadrul instituției prezidențiale. Practica arată că fiecare om percepe spațiul în mod diferit și că există diferențe culturale, de grup și individuale privind folosirea spațiului. Avem ca exemplu foștii președinți ai României și actualul președinte, dl. Klaus Iohannis. De fiecare dată când și-au luat în primire posturile de președinți ai statului român, și-au ales biroul de lucru, de la Cotroceni, în locații diferite. Să ne amintim de fostul președinte libian Muammar Gaddafi care obișnuia ca în deplasările sale să instaleze cunoscutul cort extravagant (foto nr. 12).

Foto nr. 12

Limbajul timpului. Dintre toate resursele pe care le au președinții de state la dispoziție pentru a-și desfășura în condiții bune activitatea, una singură este distribuită în mod egal: timpul. Acesta, ca resursă, prezintă următoarele particularități:

– nu poate fi înmagazinat sau stocat;

– orice am face timpul se consumă în același ritm;

– timpul neutilizat sau utilizat nerațional este irecuperabil.

Folosirea eficientă a timpului de lucru presupune prezența unor trăsături ca:

– memoria;

– flexibilitatea;

– spirit de observație;

– capacitate de a stabili priorități;

– priceperea de a contacta, întreține și cultiva relații amiabile;

– capacitatea de efort.

În funcție de modul în care fiecare șef de stat își gestionează timpul său, putem afirma că folosește această resursă pentru a comunica.

Prezența personală. Îmbrăcămintea, acccesorile, trebuie să fie adecvate conform funcției de președinte de stat. Este indicat să poarte haine de calitate, într-un stil care nu se va demoda ușor. Putem schimba frecvent cravata, cămașa, bluza etc. Totul trebuie să fie îngrijit, curat și călcat. Există numeroase păreri privind felul în care trebuie să se îmbrace un președinte de stat. Totul depinde până la urmă de gusturi, dar chiar și în cazul în care deținem cea mai înaltă funcție într-un stat, în situații neoficiale, putem adopta o ținută mai lejeră, care să ne facă să ne simțim în largul nostru și să ne manifestăm mai puțin influențați de formalități.

Limbajul tăcerii: “Tăcerea e de aur”, spune un proverb românesc, care semnifică de fapt, înțelepciunea celui care știe să tacă. Un președinte de stat apelează la tăcere, ca mijloc de comunicare nonverbală, când dorește să dezaprobe anumite opinii, atunci când nu vrea să discute în contradictoriu, când consideră că există anumite fapte, situații, asupra cărora este mai bine să cadă tăcerea, dacă dorește să nu divulge un secret de stat, dacă dorește să nu facă rău cuiva prin declarațiile sale, dacă apreciază că timpul poate rezolva o situație delicată sau chiar dacă știe că vorbind își poate aduce prejudicii de imagine, scăzând astfel procentul popularității sale. A știi să taci este o calitate a omului, prețuită din cele mai vechi timpuri. Chiar și prin tăcere, un președinte al unui stat poate comunica ceva: aprobare, dezaprobare, discreție, rațiune, păstrarea unei secret, admirație etc.

Limbajul lucrurilor: Lucrurile preferate pot spune multe despre unii președinți de state, despre ceea ce le place, ce apreciază, ce preferă. Pasiunile lor prind viață prin obiectele, nu neapărat de natură materială, asupra cărora își revărsă sentimentele, pasiunile, refulările, complexele, împlinirile sau dezamăgirile. Lucrurile de care le place să ne înconjoare, spun multe despre ei, dincolo de ce ar putea să creadă o persoană oarecare cu care ar intra în contact, în fața căruia i se prezintă în calitate de Președinte, ținând cont de conveniențele uzuale. O vază cu flori, o carte, un suport de birou, un stilou pot să-i arate interlocutorului atent, la prima vedere, care îi sunt gusturile și preferințele.

Nu în ultimul rând, limbajul culorilor: Semnificația culorilor poate fi diferită de la o cultură la alta, de la o educație la alta, simbolurile lor variind în funcție de cultură și civilizație: culorile calde (roșu, portocaliu, galben) favorizează comunicarea, iar cele reci (gri, verde, albastru) o inhibă. Comunicarea se desfășoară greoi și în cazul monotoniei sau varietății excesive de culori.

CONCLUZII:

Comunicarea există peste tot în jurul nostru. Toate definițiile date de specialiști, indiferent de școlile de gândire cărora le aparțin sau orientările în care se înscriu, au multe elemente în comun: comunicarea este modul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul. Comunicarea nonverbală însă, este comunicarea care se petrece în afara limbajului verbalizat, ea este continuă și include foarte multe forme de la contactul vizual, expresiile feței și limbajul trupului.

În relațiile sociale, profesionale, de iubire, de prietenie, corpul nostru vorbește în fiecare clipă în comunicarea nonverbală. O privire, un gest al mâinii sau o frunte încruntată, spun ceva în clipa în care le facem. Adesea, minimalizăm rolul comunicării noverbale și, de fapt, nu percepem decât „vârful aisbergului” într-o conversație în care ambii parteneri au propriile nevoi, dorințe, așteptări, aspirații. Limbajul nonverbal poate sprijini, contrazice sau chiar substitui comunicarea verbală. Mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului și este cel căruia i se acordă de către interlocutor atenția cea mai mare.

BIBLIOGRAFIE

Alexandru, Ioan, Administrația publică, București, Editura Lumina Lex, 1999

Manda, Cezar, Elemente de știința administrației, București, Universul Juridic, 2012

Iliescu, Dragoș, Petre, Dan, Psihologia reclamei și a consumatorului. Psihologia consumatorului, Editura Comunicare.ro, București, 2004.

Haineș, Rosemarie, 2003, Imaginea instituțională, Editura Universitară, București

Chelcea, Septimiu, 2005, Comunicare nonverbală: gesturile și postura, Editura Comunicare.ro, București

Kaferer, Jean-Noel, Căile persuasiunii: modul de influențare a comportamentelor prin mass media și publicitate, București, Ed. Comunicare.ro, 2002. Trad. rom. Lucian Radu.

Kotler, Philip, Managementul marketingului, București, Editura Teora,1997. Trad. rom. Dan Cristea, Adrian Duca, Raluca Costescu, Ioan Jarnea.

McQuail, Denis, Windahl, Sven, Modele ale comunicării pentru studiul societății de masă, București, Ed. Comunicare.ro, 2004. Trad. rom. Alina Bârgăuanu, Paul Dobrescu.

Newsom, Doug, Turk, Judy VanSlyke, Kruckeberg, Dean, Totul despre relații publice, București, Editura Polirom, 2003. Trad. coord. rom. Cristina Coman.

Traian, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, (ediția a II-a, rev.), București, Editura Comunicare.ro, 2003.

Coman, Cristina , Relațiile Publice – Principii și strategii, București, Editura Polirom, 2001.

Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Mass media și societatea, (Ed. a 2-a, rev.), București, Editura Comunicare.ro, 2003.

Dominick, J. R., 2009, Ipostazele comunicării de masă, Media în era digitală, Editura comunicare.ro, București

Miege, B., 2008, Informație și comunicare, Editura Polirom, Iași

Iorgovan, A., Drept administrativ. Tratat elementar, vol 1, Editura Hercules, 1993

Portalul www.presidency.ro

Portalul www.nonverbal.ro