Comunicarea Nonverbala In Cadrul Emisiunilor Electorale

Comunicare

Comunicarea Nonverbala In Cadrul Emisiunilor Electorale

Byadmin ianuarie 1, 2024

Comunicarea nonverbală în cadrul emisiunilor electorale

Cuprins

Capitolul I. Ce este comunicarea nonverbală?………………………………………………………………….5

1.1. Funcții ale cominicării nonverbale…………………………………………………………5

1.2. Elemente componente în comunicarea nonverbal………………………………………….8

1.3. Puterea limbajului corpului………………………………………………………………13

Capitolul II. Modalitiăți de folosire a comunicării nonverbale în discursul electoral………..16

2.1. Discursul…………………………………………………………………………………16

2.2. Tehnici de captare a atenției publicului…………………………………………………………………19

2.3. Semnificatiile mesajelor nonverbale în discursul electoral ………………………………………12

Capitolul III. Studiu de caz – Analiza mesajelor nonverbale transmise în cadrul unei emisiuni electorale…………………………………………………………………………………………………………………..26

3.1. Prezentarea studiului de caz………………………………………………………………………………….26

3.2. Prezentarea emisiunii……………………………………………………………………………………………27

3.3. Principalele elemente ale comunicării nonverbal……………………………………………………..30

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………..36

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………….38

Introducere

Lucrarea de față este un demers științific în care ne-am propus să preentăm situația comunicării nonverbal, așa cum este ea percepută și prezentată în literatura de specialitate. În ultima vreme, mai ales în discuțiile despre public speaking, comunicarea nonverbal a fost mereu adusă n discuție, însă niciodată nu a fost suficient de explorată.

În plus, dacă vorbim despre comunicarea politică, aceasta a folosit drept material de studiu pentru studenți, profesori și cercetători. Cazuri celebre de comunicatri au fost analizate de-a lungul timpului, iar gesturile care trădează mesajele ce se vor a fi ascunse. Deși gesturile sunt similare, comunicatorii sunt diferiți si aduc elemente noi de fiecare data și în funcție de contextual în care apar.

Comunicarea nonverbală a reprezentat un interes încă din perioada Romei antice, când se țieneau discursuri sau când cei acuzați de fapte antisociale erau puși să se apere singuri, la acea vreme neexistând posibilitatea de a angaja un avocat. Actualitatea temei rămâne mai ales acum, în perioada în care informația circulă cu o viteză alarmantă.

Deși tema comunicării nonverbale este subiectul multor cercetări sau abordări academice, aceasta rămâne un subiect deschis unor noi interpretări, deoarece emițătorii se schimbă și schimbă cu ei și detaliile codului.

În lucrarea de față, ne-am propus următoarea structură:

Parta I, intitulată „Ce este comunicarea nonverbală?”, va evidenția principalele definiri ale comunicării nonverbal existente în literatura de specialitate;

Partea a II a, intitulată „Modalitiăți de folosire a comunicării nonverbale în discursul electoral” prezintă principalele instrumente utilizate de oamenii politici în timpul campaniilor electorale;

Partea a III a a lucrării, initulată „Studiu de caz – Analiza mesajelor nonverbale transmise în cadrul unei emisiuni electorale”, este contribuția proprie la lucrarea de față. În cadrul acestui capitol ne-am propus să analizăm modlaitatea de comunicare nonverbală a doi politicieni – Victor Ponta și Klaus Iohannis.

Capitolul I. Ce este comunicarea nonverbală?

1.1. Funcții ale cominicării nonverbale

O funcție principală a comunicarii nonverbale este de a transmite sensul prin consolidarea comunicării verbale, înlocuind-o pe aceasta, sau în contradicție cu comunicarea verbală. Comunicarea nonverbala este de asemenea folosită pentru a-i influența pe alții și de a reglementa fluxul conversației. Poate chiar mai importante sunt modalitățile în care funcțiile comunicării non-verbale ocupă o parte centrală a comunicării relaționale și a exprimării identității. „Prin comunicare (cuminecare, cuminecătură), oamenii își împărtășesc existențele individuale solitare. Comunicând, ei nu transmit doar informații, gânduri cunoștințe sau idei, ci mai mult decât atât: afecte, emoții , sentimente și chiar putere și energie. Comunicarea fără folosirea cuvintelor (vorbe, vocabule) rostite sau scrise este numită comunicare nornverbală. Aceasta poate fi regăsită în două categorii: 1) comunicare paraverbală și limbajul trupului. Mesajele trupului transmit informația mai rapid și mai ușor decât cele verbale, prin schimburi de priviri, prin gesture, mimică, postură, urlete, țipete etc.”

Potrivit autoarei Irena Chiru, „Nu putem disocia semnele comportamentale de interacțiunea verbal, semnificațiile primite fiind dependente reciproc, prin urmare, funcțiile exercitate de comunicarea nonvrbală și disfuncțiile inerente sunt abordate în relație cu indicia comunicării verbale. Luăm în considerație următoarele funcții:”

de repetare a ceea ce a fost comunicat verbal, de clarificare sau de accentuare a ceea ce dorim să exprimăm (spre exemplu, întinderea minii în față semnifică stop);

Comunicarea nonverbală transmite înțeles

Funcția „de completare, relațională cu receptarea. Mesajele de receptare pot funcționa de sine stătător pe când cele de completare adaugă un ceva cuvintelor (spre exemplu, aprecierea verbal poate fi însoțită de o bătaie ușoară pe umăr).” Comunicarea verbală și nonverbală sunt două părți ale aceluiași sistem care de multe ori lucrează cot la cot, ajutându-ne în a genera sens. În ceea ce privește consolidarea comunicării verbale, gesturile pot ajuta la descrierea unui spațiu sau unei forme cu care o altă persoană este familiarizat în moduri în care cuvintele singure nu pot. Gesturile pot consolida, de asemenea, comunicarea. Extinsă sensul arătării spre ușă când spui cuiva să plece. Expresiile faciale consolidează stările emoționale ce se transmit prin comunicare verbală. De exemplu, zâmbind în timp ce spunem o poveste amuzantă poate transmite mult mai multe emoții decât prin intermediul vorbelor. Iar variația vocală ne poate ajuta să evidențiem o anumită parte a unui mesaj, care ajută la consolidarea unui cuvânt sau la sensul frazei. De exemplu, spunând: „Cum a fost în weekend?” Transmite un sens diferit decât „Cum a fost week-end-ul?

Funcția „de substituire a ceea ce ar fi putut fi comunicat verbal; spre exemplu, la întâlnirea cu un bun prieten, deschiderea brațelor pentru îmbrățișare înlocuiește cuvintele care ar exprima sentimentele de afecțiune.” Comunicarea nonverbală poate substitui comunicarea verbală într-o varietate de moduri. Comunicarea nonverbala poate transmite mai mult sens atunci când comunicarea verbală nu este eficientă din cauza barierelor lingvistice. Barierele lingvistice sunt prezente atunci când o persoană nu a fost încă învățată să vorbească sau pierde capacitatea de a vorbi. De exemplu, copiii care încă nu și-au dezvoltat competențele lingvistice, utilizeză expresii faciale pentru a transmite emoții și stări. Aceste expresii sunt similare cu cele ale adulților și, prin urmare, pot genera înțelesuri.

Oamenii care au dezvoltat competențe lingvistice, dar nu le pot folosi pentru că le-au pierdut, temporar sau permanent, fie pentru că nu pot utiliza limba ca un cod al comunicării, codurile de limbă fiind incompatibile, pot comunica prin intermediul limbajului nonverbal.

Comunicarea nonverbală este de asemenea utilă într-o situație în care se dorește păstrarea liniștii, unde comunicarea verbală ar putea fi deranjantă; de exemplu, se poate utiliza un gest pentru a face semn unui prieten care este într-o sală de bibliotecă. Locurile aglomerate sau zgomotoase pot împiedica, de asemenea, comunicarea verbal, iar oamenii trebuie să se bazeze mai mult pe mesajele non-verbale.

Funcția „de contradicție a mesajelor verbale: spre exemplu, interlocutorul susțineverbal că este perfect calm însă indicia nonverbali demonstrează contrariul (mâinile îi tremură, sunt transpirate, clipește des).”

Comunicarea nonverbala poate transmite sensuri ce pot contrazice comunicarea verbală. Așa cum am aflat mai devreme, de multe ori percepem comunicarea nonverbală ca fiind mult mai credibilă decât comunicarea verbală. Acest lucru este valabil mai ales atunci când se primesc mesaje mixte, sau mesaje în care semnalele verbale și non-verbale se contrazic reciproc. De exemplu, o persoană poate spune, „Nu poți face nimic bine!”, Pe un ton mediu, dar acest lucru poate fi transis sub formă de glumă.

Mesajele mixte duc la incertitudine și confuzie din partea receptorilor, ceea ce face ca receptrii să caute mai multe informații pentru a încerca să afle care este mesajul cel mai credibil. Dacă receptorul se află în imposibilitatea de înțelege diferența va reacționa negative și se va retrage din interacțiune. Mesajele persistente mixte pot duce la stres relațional afecta credibilitatea unei persoane în mediul profesional.

Sunt trimise mesaje mixte, atunci cnd comunicarea verbal și nonverbal se contrazic reciproc. Comunicarea nonverbala poate fi folosit pentru a influența oameni într-o varietate de moduri, dar cel mai comun mod este prin înșelăciune. Înșelăciunea este de obicei considerată ca act intenționat de a modifica informații pentru a influența o altă persoană, ceea ce înseamnă că se extinde dincolo de minciună pentru a include ascunderea, omițând, sau exagerarnd informații.

Dacă comunicarea verbală este de vina pentru conținutul înșelător, partenerii de comunicare vor lua mesajul non-verbale ca fiind mai convingător. De cele mai multe ori, intuitiv credem că comunicarea nonverbală este mai credibilă decât comunicarea verbal. Tocmai de aceea, de cele mai multe ori, vorbitorii încearcă să controleze intenționat comunicarea nonverbala atunci când se angajează în acte de înșelăciune. De asemenea, vom încerca să evaluăm comunicarea nonverbal a altor persoane pentru a determina veridicitatea mesajelor lor.

Funcția „de regularizare: ajută la clarificarea situației (mișcarea capului pentru exprimarea acordului sau tăcerea semnificând faptul că nu suntem pregătiți pentru a lua cuvântul).” Interacțiune conversațională a fost comparată cu un dans, în care fiecare persoană trebuie să facă mișcări și pe rând, pas cu pas. Comunicarea nonverbala ne ajută să reglementăm conversațiile, astfel încât să nu fie întrerupe în mod constant între ele.

1.2. Elemente componente în comunicarea nonverbală

Comunicarea non-verbală cuprinde toate celelalte mesaje, transmise altfel decât prin intermediul cuvintelor. În comunicarea orală, aceste mesaje simbolice sunt transferate prin intermediul intonației, tonului vocii, zgomotelor produse vocal. Prin postura corpului, gesturile corpului, expresiilor faciale sau pauzelor se realizează comunicarea nonverbală.

În afaceri și nu numai, transmiterea mesajelor în mod efficient necesită elemente ale comunicării nonverbale, deoarece cuvintele nu exprimă ceea ce dorim să transmitem așa cum se tramsite prin intermediul limbajul corpului.

Trupurile transmit ceea ce emițătorul simte și contribuie la dezvăluirea mesajelor pe care acesta dorește să le ascundă, ceea ce gândește dar nu comunică verbal sau ceea ce simte. Prin intermediul elementelor nonverbal, receptorul poate decoda mesajul din spatele a ceea ce vrea emițătorul să transmită.

Prin urmare, de foarte multe ori, se subliniază importanța descifrării comunicării nonverbale, în special în zona de afaceri. Orice informații suplimentare, indiferent cât de mici ar fi, chiar o strangere de mana ferma, privitul în ochi, jocul cu un stilou, un inel sau un ceas (de multe ori acțiuni involuntare), descriu cu nificând faptul că nu suntem pregătiți pentru a lua cuvântul).” Interacțiune conversațională a fost comparată cu un dans, în care fiecare persoană trebuie să facă mișcări și pe rând, pas cu pas. Comunicarea nonverbala ne ajută să reglementăm conversațiile, astfel încât să nu fie întrerupe în mod constant între ele.

1.2. Elemente componente în comunicarea nonverbală

Comunicarea non-verbală cuprinde toate celelalte mesaje, transmise altfel decât prin intermediul cuvintelor. În comunicarea orală, aceste mesaje simbolice sunt transferate prin intermediul intonației, tonului vocii, zgomotelor produse vocal. Prin postura corpului, gesturile corpului, expresiilor faciale sau pauzelor se realizează comunicarea nonverbală.

În afaceri și nu numai, transmiterea mesajelor în mod efficient necesită elemente ale comunicării nonverbale, deoarece cuvintele nu exprimă ceea ce dorim să transmitem așa cum se tramsite prin intermediul limbajul corpului.

Trupurile transmit ceea ce emițătorul simte și contribuie la dezvăluirea mesajelor pe care acesta dorește să le ascundă, ceea ce gândește dar nu comunică verbal sau ceea ce simte. Prin intermediul elementelor nonverbal, receptorul poate decoda mesajul din spatele a ceea ce vrea emițătorul să transmită.

Prin urmare, de foarte multe ori, se subliniază importanța descifrării comunicării nonverbale, în special în zona de afaceri. Orice informații suplimentare, indiferent cât de mici ar fi, chiar o strangere de mana ferma, privitul în ochi, jocul cu un stilou, un inel sau un ceas (de multe ori acțiuni involuntare), descriu cu exactitate lupa interioară sau emoțiile persoanei din fața noastră.

Mediul de afaceri este unul foarte dificil, care este de ce este important să obține un avantaj prin orice mijloace. Soluția, care este la îndemână pentru toată lumea este de învățarecum să interpreteze cele mai importante elemente ale comunicării non-verbale.

Tipuri de gesturi

există cinci tipuri de gesturi:

a) Steme – gestul OK, există unele elemente non-verbale a căror semnificație este cunoscută de majoritatea membrilor grupului social și sunt utilizate în mod intenționat pentru a transmite anumite mesaje;

b) Gesturi ilustrative – atunci când vrem să arătăm că un obiect este rotund și descriem un cerc cu mâna, aceste elemente nonverbale însoțesc și mesaje verbale complete;

c) expresiile faciale – care exprimă stări emoționale;

d) Gesturi de ajustare – acestea sunt utilizate atunci când dăm din cap, atunci când ne îndreptăm ochii privirea către oamenii cu care comunicăm și privirea către persoanele respective, ajută la manținera atenției interlocutorului.

e) Gesturi de adaptare – acele gesturi de tipul stereotipurilor pe care le facem în condiții de concentrare sau tensiune psihică (de exemplu, răsucirea firelor de păr).

Intonația

Intonație este modul în care pas expeditorului de voce crește și scade atunci când vorbitor. De exemplu, se arată interpretul dacă vorbitorul exprimă său mesajul sub forma de o întrebare sau afirmație. În primul caz, vocea se ridică la încheia frazei sau sentința și în al doilea caz, ea cade. În același timp, intonație indică sfârșitul unei entități de informare, care – în scris comunicare – este prezentată prin intermediul unui virgulă, punct și virgulă, punct, semnul exclam ării sau semn de întrebare. O altă funcție de intonație este de a stabili un accent pe un anumit cuvânt sau o idee, un detaliu de care interpretul nu trebuie să nu fie conștient de el.

Tonul vocii

Tonul vocii este un mijloc prin care vorbitorul presupune atitudinea lui sau ei de a mesajul. Este, de asemenea un mijloc prin care el caută o reacție din partea ascultătorului. Într-un dezbatere politică, de exemplu, tonul vocii este probabil să fie vibrant, în timp ce pe televizor știrile de zi cu zi este comunicat pe un ton mai de fapt. Alte exemple sunt tonul vocii sunt: tonul agresiv, tonul critic, tonul nervos, tonul dezamăgit, tonul monoton, tonul prietenos, tonul entuziast, tonul persuasiv etc.

Postura corpului

Postura corpului este poziția corpului vorbitorului. Este mai mult sau de stat mai puțin stabilă și, prin urmare, nu trebuie confundată cu gesturile corpului care sunt mișcările. Poziția corpului poate fi caracteristică și asumată pentru un scop special sau se poate corespunde așteptărilor normale, în contextul unei situații particulare. „Postura este o altă sursă bogată de informații despre statutul pe care îl deține sau despre cel pe care ar dori să îl pretindă persoana. Indivizii dominanți adoptă frecvent o postură de călăreț, cu picioarele întinse și tălpile depărtate. Pe de altă parte, există o probabilitate mai mare ca indivizii subordonați să adopte poziția de drepți cu picioarele drepte și tălpile apropiate.”

Evident, vorbitorul poate fi întins sau așezat. În mod normal, acestea nu sunt elementele de postură transmit mesaje. Cu toate acestea, atunci când vorbitorul este în picioare și are bratele incrucisate, astfel de posturi transmit un grad de formalitate sau de relaxare. Ele pot comunica, de asemenea, mesaje simbolice cum ar fi atitudinea oratorului sau intenția cu privire la mesajul acestuia. „Trei posturi fundamentale pot fi identificate în funcție de felul în care sunt așezate picioarele — posturile cu picioarele drepte în care picioarele sunt întinse, posturile tip pasîn care tălpile sunt așezate imediat sub genunchi și posturile strânse în care picioarele sunt băgate sub scaun. Când au ocazia, persoanele dominante preferă să întindă picioarele. Astfel, ele ocupă în mod public mai mult spațiu, reducând ceea ce rămâne celorlalți și creând impresia că nevoile lor contează mai mult decât cele ale altor persoane.”

Gesturile

Un gest este o mișcare făcută cu un membru, în special mâinile, pentru a exprima, confirma, sublinia sau pentru a evidenția o atitudine de siguranță a vorbitorului sau intenția acestuia. Această activitate nonverbală este utilizat în mod regulat în discursul oral. Atunci când un mesaj nu necesită acompaniamnt verbal este numit emblemă. Exemple sunt: semnale cum ar fi semnul de „la revedere”, semnul „V” pentru victrie, semnul de „OK” degetul mare ridicat.

În timp ce unele embleme, de exemplu un pumn încleștat, au un înțeles universal, mai sunt și altele care sunt condiționate culturale. Utilizarea formei zero, făcută de degete, de exemplu, nu înseamnă același lucru în diferite culturi. De pildă, semnul OK poate fi o expresie vulgară în culturi din America de Sud, uneori jenantă. Gesturile corpului sunt întotdeauna percepute și interpretate împreună cu expresiile faciale.

Expresii faciale si miscarea ochilor

Expresii faciale sunt caracteristici dinamice prin care comunică vorbitorului atitudine, emoții, intenții, și așa mai departe. Fața este principala sursă de emoții. În timpul comunicării orale, expresiile faciale se schimba continuu și sunt în mod constant monitorizate și interpretate de către receptor. Exemple sunt: zâmbetul, încruntarea, a ridicatul din sprânceane, cascatul etc. „Deoarece fața se află parțial sub controlul conștient, este una din armele importante în încercările noastre zilnice de a ne induce în eroare sau păcăli unii pe alții. În ciuda acestor lucruri, fața rămâne principala sursă de informație despre stările noastre emoționale — observându-ne fața ceilalți pot spune dacă suntem fericiți, triști, furioși, surprinși sau speriați. Uitându-se la fața noastră, ei pot spune și dacă ne simțim dominant sau supuși.”

Clipitul este o parte cheie a comportamentului facial, deoarece ochii sunt invariabil inplicați în afișarea stărilor emoționale. Diferitele forme sunt încadrate ca fiind specifice unor anumite culture. De pildă, frecvența contactului vizual poate sugera fie iritare, fie plictiseală sau poate trăda chiar lipsa de onestitate. Privirea directă a vorbitorului poate arăta sinceritate sau deschidere. Privirea în jos este o formă de timiditate, iar privitul în sus poate să semnifice oboseală. „Pattern-urile privirii sunt reglementate în același fel. Când doi oameni se privesc reciproc, sunt fixați vizual într-o relație. Dacă au un statut social inegal, persoana care își ferește privirea sau se „desprinde" prima tinde să fie subordonată. Problema celui care rămâne „fixat" cel mai mult poate avea consecințe importante. De exemplu, s-a descoperit că atunci

când două persoane se întâlnesc pentru prima oară, persoana care își menține privirea este mai vorbăreață și mai influentă decât cealaltă, când acestea lucrează mai târziu împreună într-un grup.”

Anumite zone faciale dezvăluie starea emoționala mai bine decât altele. De exemplu, ochii au tendința de a arăta fericirea, tristețea sau chiar mirarea. Partea inferioară a feței poate exprima, de asemenea, fericirea, mirarea. Un zâmbet, de exemplu, poate comunica prietenie sau de cooperare. În timp ce sprâncenele și fruntea sunt cunoscute ca fiind cele care dezvăluie cek ma bine furia.

Pauzele

Pauzele pot avea două funcții diferite:

Acesta poate fi un scurte suspendări ale vocii pentru a indica limitele și relațiile dintre propoziții și părți ale acestora. O pauză presupune apoi o funcție similară în discursul oral al intonației.

Poate consta într-o inacțiune vocală temporară ce dezvăluie incertitudinea vorbitorului, ezitarea, tensiunea sau neliniștea. În acest context, o pauză poate fi, de asemenea, judecată ca indicând favorizarea sau defavorizarea, acordul sau dezacordul. În consecință, tăcerea este un act non-verbal, iar o pauză poate da naștere la probleme atunci când interpretarea sensului său poate varia considerabil. Aceasta poate avea o influență pozitivă sau negativă asupra procesului de comunicare.

A învăța modalitatea de interpretare a mesajelor corporale ale oamenilor cu care interactionam zilnic în afaceri nu este un procedeu complicat. De fapt, toată lumea are la îndemână acest procedeu, deoarece în funcție de context putem decoda semnalele nonverbale în mod corect dacă observăm comportamentul uman și reacțiile oamenilor în diferite situații.

Fiecare dintre noi are o anumită poziție pe care va dezvolta ca urmare a obiceiurile acumulate în timp. Unii dintre noi au umerii și capul ridicate, alții au umerii căzuți și au mersul greoi ca și cum ar căra poveri fizice extrem de mari. Acestea sunt doardouă cazuri specifice utilizate pentru ilustrare, dar acest lucru nu exclude existența altora.

Postura celor din fața noastră ne poate arăta cum îi putem aborda: dacă cineva stă cu umerii lăsați în jos, cu brațele încrucișate și înclinate într-o parte, acest lucru indică că este nepregătit pentru sarcinile care îi vor fi acordate, că este dezinteresat în comparație cu propunerea primită. Dar dacă aceeași persoană ar sta cu umerii drepți, capul sus și cu ambii pumni strânși. el va trimite că este gata pentru orice sarcină va primi, indiferent de dificultatea sau efortul necesar pentru atingerea acesteia.

Dacă participanții au o înțelegere comună a semnificațiilor non-verbale, interpretul poate prezice, de asemenea, acțiunea non-verbală a vorbitorului. Predictibilitatea este extrem de importantă pentru interpreți. Asta este, datorită interpretării inconștiente a cunoașterii conștiente a elementelor non-verbale determinate cultural. Interlocutorii sunt capabili să prezică exact ceea ce va fi spus, sau sunt în măsură să detecteze sensul într-o etapă preliminară discursului. Astfel, predictibilitatea sensurilor în domeniul interpretării este nu numai un rezultat de cultură generală al interpretului, dar, de asemenea, un rezultat al capacității acestuia de a interpreta comunicarea non-verbală.

1.3. Puterea limbajului corpului

În mod similar, ca o măsură de interes, oameni acordă atenție mișcărilor oamenilor cu care conversează. Comunicarea nonverbal nu este singura formă de comunicare, dar este cea mai puternică. Mai mult decât vocea sau chiar cuvintele, indicii non-verbali ai comunicării spun ceea ce mintea persoanei care comunică gândește. „Nimeni nu contestă faptul căfolosind semnalele nonverbale, putem transmite informații despre vârsta și sexul nostru, despre statusul socio-economic, despre profesie, aria geografică din care provenim, precum și despre anumite caracteristici ale personalității noastre sau despre starea psihică în care ne aflăm (inteligență, preferințe, atitudini, emoționalitate, stres, nesiguranță etc.).”

Fig. 1.1. Cele mai importante elemente ale comunicării non-verbale

Cei mai buni comunicatori sunt sensibili la puterea emoțiilor și gândurilor comunicate, iar acestea variază. Așa cum arătam, se comunică prin metode diferite, de la expresia facială la limbajul corpului. „Așadar, mai mult decât prin vorbire comunicăm date despre identitatea noastră prin alegerea distanței. Dar nu numai despre identitatea personală și socială, ci și despre starea noastră emoțională, despre relațiia cu celălalt.”

Gesturile, semnele, și utilizarea spațiului sunt de asemenea importante în comunicarea nonverbală. Până la 93 la sută din eficacitatea comunicării este determinată de indicii non-verbali. Un alt studiu a indicat faptul că impactul unui spectacol a fost determinat de 7% de cuvintele folosite, 38% de calitatea vocii, iar 55% de către comunicarea non-verbală. „Una dintre lecțiile pe care le învățăm observând comportamentuloamenilor în timpul conversațiilor este abilitatea lor deosebită de a-și sincroniza intervențiile și de a găsi momentul propice pentru o întrerupere sau o interjecție, cu o precizie de câteva milisecunde. În ciuda remarcabilului nostru talent de a coordona dialogurile și de a ști ce să spunem unul altuia, sunt foarte puțin conștienți de principiile pe care se bazează abilitatea noastră.”

Capitolul II. Modalitiăți de folosire a comunicării nonverbale în discursul electoral

2.1.Discursul

S-a subliniat că, atât în politică, cât și în științe politice, discursul este în primul rând văzut ca o formă de acțiune politică, și, ca parte a procesului politic. O astfel de viziune este perfect compatibilă cu paradigma dominantă în cele mai multe abordări sociale ale discursului, adică, discursul este o formă de acțiune socială și interacțiune. Deși acest lucru s-a demonstrat, este evident că, de asemenea, că textele scrise, sunt o formă de acțiune socială și politică, însă acestea nu au la bază interacțiunea.

Textual (scris, tipărit) nu permit o comunicare față-în-față, dar prin urmare, există mai puține acțiune și interacțiune. Realizarea acțiunii politice, depinde de context și de actorii politici. Adresarea politică este în sens restrâns, o formă de discursivitate prin care un vorbitor (individual sau colectiv) continuă câștigă putere. „Comunicarea politică are o dublă dimensiune: discursivă și instituțională. Această dublă dimensiune se regăsește în majoritatea definițiilor de referință. Aceste dimensiuni – astfel înțelese – sunt relevante pentru un aspect esențial al comunicării politice actuale: politicienii au din ce în ce mai patina autonomie în construcția și difuzarea mesajelor și, în general, în elaborarea acțiunii politice. Acest lucru se explică în primul rând prin faptul că media trasează cadrele de vizibilitate a omului politic și, în al doilea rând, prin dipariția partial a cetățeanului, cel pușin acel cetățean pe care îl cunoaștem din lucrările despre democrația liberală.”

Prin această definiție se înțelege faptul că discursurile politice sunt discursuri de putere. „Acest tip de comunicare are ca scop păstrarea unei legături între actorii politici și cetățeni. Pentru aceasta se folosesc o multitudine de mijloace de exprimare.” Acest mod de a concepe poate fi explicat prin faptul importanței sale în lupta pentru aderarea la putere. Este dificil, într-adevăr, să se ia în considerare o luptă politică fără discursul politic.

Dar dintr-o perspectivă mai largă, discursul politic poate fi abordat doar ca un discurs public în domeniul afacerilor publice. În acest sens, putem înțelege orice expresie care vizează modul de gestionare a instituțiilor publice, politicienilor, diferitele ramuri ale guvernului, problemele de interes public într-o societate angajat la discursul politic. Deci, este un discurs care reflectă preocuparea omului în ceea ce privește gestionarea treburilor administrative. „Definițiile de mai sus au un element comun, și anume înțelegerea comunicării politice în dubla sa perspectivă, discursivă (construcția unui tip de relație cu unterlocutorii prin comunicarea mesajului politic) și instituțională (structurile și practicile instituționale care fac posibile iteracțiunile dintre politician, media și cetățean)”.

De asemenea, o definiție care pare operațională în analiza discursului este că aceea care vede discursul politic ca o influență a discursului care apare într-o lume socială, și al cărui scop este de a acționa pe altă parte, de a face actorie, în fața publicului (alegătorilor) cu scopul de a-și crește popularitatea. Potrivit Cameliei Beciu, există „trei dimensiuni ale comounicării politice: dimensiunea programatică (strategiile de discurs prin care se stabilește o relație între actorii politici și cetățeni – persuadarea, convingerea, seducerea, informarea, comanda, negocierea, dominarea); dimensiunea simbolică (formele de reprezentare a realităii sociopolitice – discurul vizual, vestimentar, umorul, popular, rituri de consens și de confruntare, limbajul propagandistic etc.) și dimensiunea structural (canale, rețele și medii prin care se desfășoară fruxul comunicării)”.

Discursul politic apare ca o luptă între cetățeni și stat, dintre forțele politice, între stat și forțele politice, ca urmare a faptului că oamenii încearcă să definească și să redefinească situații sociale și politice.

Discursul politic este un gen de comunicare foarte vechi care pare să fi apărut în Grecia clasică, iar apoi a fost adoptat și de către Roma, respectiv de către oficialii lui Cicero. Acest instrument a devenit o modalitate de deliberare, covingere politică și juridică în Antichitate, iar în prezent relevanța discursului este constantă. „Vastul domeniu al retoricii a fost legat din antichitate și până în zilele noastre de pedagogie, scolastică, educație. Retorica a ocupat un loc de frunte ca disciplină în curricula greacă și romană, în trivium medieval sau în curriculum renascentist umanist. Pentru optimizarea domeniului pedagogic, de-a lungul timpului, în special în perioada clasică și renascentistă, au fost propuse câteva strategii și abordări. Acestea se refereau la aspecte de analiză, de producere/generare a textelor, de practică, de progym-nasmata, declamații, copia etc.”

Discursul politic nu oferă structura compozițională aparte; doar rădăcinile sale în domeniul social permite recunoașterea sa ca atare. Contrar credintei populare de prea multe ori, spontaneitatea nu prezidă desfășurarea discursului politic. Clișeele, platitudinile, simbolurile și strategii de captare a atenției ascultatorului sunt esențiale.

Cu toate acestea este greu de inventariat caracteristicile discursului politic. Însă o serie de trăsături de bază ale discursului se regăsesc în compoziția tuturor discursurilor de succes:

Este teatral, adică, este un moment în care vorbitorul dorește să impresioneze, să capteze atenția etc.

Este mitic, adică, vorbitorul vrea să pară cât mai convingător în fața publicului.

Conform Cameliei Beciu, „Pentru analiza comunicării politice, la fel de importantă este dimensiunea instituțională sau sitemică, respectiv:

Tipologia actorilor politici (isntituțiile pe care le reprezintă);

Specificul sistemului de exercitare a puterii politice (sistemul legislative, electoral, diverse reglementări juridico-normative care viează instituțiile statului, organizațiile politice și activitatea mass-media etc.);

Cultura publică (practicile de dezbatere publică și mediatică, formele de protest și de participare la spațiul public, ritualurile politice și naționale, simboluri și valori etc.)”.

2.2.Tehnici de captare a atenției publicului

Vorbitorii de succes folosesc tehnici de a capta atenția pentru a se asigura că publicul îi urmărește. Aceste tehnici sunt concepute pentru a atrage publicul și a păstra atenția pe tot parcursul discursului. Strategiile pentru captarea atenției implică atât un limbaj atât verbal, cât un limbaj și non-verbal.

Limbajul verbal

Tehnicile care folosesc limbajul limbajul verbal sunt destul de limitate, deși la prima vedere par ușor de folosit, ele pot fi utilizate în principal în partea introductivă. Bancurile sunt o soluție simplă în introducere, deoarece acestea induc o stare de relaxare în rândul publicului. În cazul în care vorbitorul începe discursul cu o glumă ar trebui să fie legat de subiect, nu ar trebui să fie un limbaj, agresiv sau să contrazică ceea ce umrează să spună.

Prezentarea atipică este un alt mod de a obține atenția și de a menține o legătură puternică. Orice vorbitor interesat de atragerea publicului ar trebui să știe că formula clasică „Buna ziua Numele meu este ..” ar putea fi înlocuită cu orice alt salut care iese în evidență și capteze interesul celor care ascultă. Câteva exemple în acest sens: „Ce faceți?”, „Salutare ..”, „Hey ..”, și ceva exotic „Moshi Moshi” (aceasta este sensul în japoneză al termenului, „salut”). Glumele de prezentarea nu ar trebui să fie provocatoare pentru că ar putea aduce antipatie.

Tehnicile de captare a atenției sunt adesea utilizate de către vorbitorii cu experiență. Dacă în timpul discursului său vorbitorul „uită” pentru o clipă ceea ce a avut de gând să spună și trecerea la altceva, interesul public va fi recâștigat. „Analizăm comunicarea verbal prin prisma următorilor factori determinanți:

Intensitatea media a sunetelor care indică fondul energetic al individului și trăsături precum hotărârea, fermitatea, autoritatea, calmul și încrederea în sine, iar o voce de intensitate sonoră scăzută indicî lipsa de energie, eventual oboseala, nesiguranța, emotivitatea, nehotărârea;

Fluența, respctiv caracterul continuu sau discontinuu al vorbirii, ca indice direct al mobilității proceselor cognitive, al vitezei de conceptualizare și de ideație. Vorbirea fluentă, continuă, curgătoare denotă ușurință în a gsi cuvântul potrivit și termenii adecvați ideii dorite, ceea ce prespune rapiditate și precizie în activitatea cognitive precum și un tonus neuropsihic ridicat. Vorbirea lipsită de fluență, discontinuă și întreruptă de pause frecvente denotă dificultăți de conceptualizare care pot avea cauze multiple: tonus neuropsihic scăzut (lipsă de dynamism, oboseală), desfășurare lentă a activității psihice;

Viteza exprimării constituie, de cele mai multe ori o caracteristică temporară, dar depinde de gradul de cunoaștere al subiectului discuției…” Cu alte cuvinte, viteza exprimării denotă siguranță și încredere în sine.

Intonația – care trebuie să fie cât mai „bogată în inflexiuni”;

Accentuarea anumitor consoane.

Este suficient ca un membru din public să fie luată ca martor ("Eu sunt convins că doamna blonda în al treilea rând este de acord că …"?) Pentru a câștiga interes. Experienta este necesară deoarece foarte ușor limita poate fi depășită și poate provoca opusul efectului dorit.

Limbajul non-verbal

Din moment ce are mai multe elemente care o compun, limbajul corpului oferă mai multe posibilități de a capta atenția, orice gest șocant, fiecare inflexiune a vocii sau schimbare de ritm intra în preaviz.

Gesturile pot oferi nenumarate moduri de a capta atenția. Un gest simplu care nu este utilizat de obicei într-un discurs pote să atragă atenția. Atunci când se utilizează gesturi pentru a atrage atenția, trebuie să se țină seama de ceea ce se spune în acel moment, nu pentru a crea contradicții. De asemenea, este important să nu se exagereze.

Mimetismul poate fi un element important pentru captarea atenției și menținera lui este importantă, mai ales atunci când publicul este suficient de aproape pentru a observa trăsăturile vorbitorului. O ușoară încruntare sau un zâmbet poate aprinde interesul, deși, de obicei, nu sunt de dorit într-un discurs. Exact cum lipsa de dezirabilitate le face atractive, dar accentul lor poate trezi anxietate și poate declanșa reacții opuse.

Ruperea ritmului oferă oportunități deosebite de a atrage publicul. Fără a interveni, dintr-o dată se subliniază importanța anumitor părți de vorbire. Schimbarea ritmului se face într-un ritm treptat, pentru a evita tulburarea, dar nici nu trebuie să fie făcută în mod foarte lent, deoarece există riscul să nu fie percepută.

Creșterea sau micșorarea volumului este una dintre cele mai simple opțiuni pentru a capta atenția. Fără a cădea în extreme (publicul are nevoie să audă ceea ce se spune, dar nu ar trebui să fie asaltat de strigăte) vorbitorul poate accentua ceea ce este important.

Tonul este, de asemenea, o „armă” bună. Întreruperea discursului cu momente de ton entuziast precedate de momente de tolm calm atrage atenția asupra discursului. Similar se întâmplă cu orice intercalare de tonuri, atenția fiind axată pe diferite tonuri, altele decât cele pe care vorbitorul folosește de obicei.

Momentele de tăcere capteaza atentia într-un mod specific. O ridicare de tot bine calculată are puterea de a ridica o ușoară neliniște în rândul publicului, deoarece dă sentimentul de a pierdere a controlului. Ceea ce este important este faptul că, în aceste momente de tăcere publicul este curios, dorind să știe ce se întâmplă. Este esențial ca pauza să fie nici prea lunga nici prea scurtă, pentru a trezi curiozitatea și sentimentul că ceva se va întâmpla.

Este important de remarcat faptul că strategiile de captarea atenției pot fi utilizate împreună, acestea crescând șansele de realizarea obiectivului. De asemenea, ele sunt folosite doar pentru a sublinia anumite puncte. Folosirea pe scară largă a acestor tehnici este de natură să provoace sentimentul de agresiune.

În comunicarea interpersonală, atractivitatea fizică și ținuta sunt utilizare ca accesorii și sunt cei mai importanți factori în identificarea stilului de comunicare a indivizilor. Multe zicale se opresc la afirmația „Oamenii sunt întâmpinați cu ținuta lor și sunt eliminați pentru ideile lor.” Iar aceast lucru este relevant pentru prima impresie.

Imaginea, astazi se referă la toate domeniile vieții și informațiile referitoare la, experiență și specialitate, limbajul corpului, ținută, accesorii utilizare, ascultare, vorbire. Toate acestea au devenit piese puzzle că ar trebui să fie colectate. Acum, aspectul este perceput ca o etichetă și constituie o parte importantă a impresiilor oamenilor. Aspectul fizic, forma corpului, postura, ținuta și înălțimea sunt primele elemente observate, înainte ca persoanele să începă să comunice.

2.3. Semnificatiile mesajelor nonverbale în discursul electoral

În opinia lui Wilbur Schramm fiecare secțiune legată de comunitata umană și comportament ar trebui să se ocupe cu comunicarea. În acest sens, putem spune că politica de asemenea, va și trebuie să fie în continuă interacțiune. Comunicare, ca proces începând cu nașterea și trecerea prin viata, are multe funcții, cum ar fi sensul integrării.

Comunicarea fiind un fapt modalitatea de socializare dintre indivizi, organizații și societăți, este socială, iar aceasta este baza viații sociale. Politica, pe de altă parte, este o artă a managementului sau știință. Este o afacere care afectează, schimbarea sau aplicarea performanței de către guverne. Acesta este cunoașterea sau arta de a conduce indivizi și grupuri. Este o suma de relații complexe între indivizi trăiesc într-o societate.

În comunicrea din timpul alegerilor, liderii politici trebuie să aibă în vedere umătoarele aspecte:

– Ar trebui să vorbească correct limba.

– Ar trebui să aibă capacitatea de a vorbi cu intonație.

– Ar trebui să își controleze respirația.

– Ar trebui să aibă caracteristici convingătoare și să știe tehnici de persuasiune bine.

– Ar trebui să utilizeze comunicarea nonverbală bine.

– Nu ar trebui să abate de la masajul pe care vor să îl transmită.

– Ar trebui să fie gata pentru eventuale proteste și cu siguranță nu trebuie să se opună protesteloe.

– Ar trebui să controleze limbajul corpului.

– Ar trebui să utilizeze în mod eficient timpul.

– Ar trebui să prefere vorbitul cu exemple în loc de vorbitul teoretic.

– Ar trebui să dea impresia de control în fața audienței.

– Ar trebui să vorbească luând în considerare caracteristicile sociale ale publicul vizat, înțelegerea sentimentele lor și opiniilor.

– Ar trebui să reflecte sinceritate în discursuri, ar trebui să acorde senzație de încredere.

– Ar trebui să reflecte o unitate în sentimente, opinii și comportamente.

– Nu ar trebui să fie critici tot timpul, dar trebuie să aibă capacitatea de a putea explica ceea ce vor.

– Ar trebui să stea departe de practică și atace discurs.

Politicienii ar trebui să fie experți în limbajul verbal și limbajul corpului. În acest mod, ei reușesc să ajungă la mase cu ideile și convingerile lor. Dar cea ce transmit este la fel de important cu modul în care transmit. de fonduri.

În timpul alegerilor, politicienii au timp limitat în care por vorbi și face o impresie. Cei care reușesc să ajungă să poate vorbi la televizor încearcă să profite de această ocazie. Primele impresii ale oamenilor sunt extrem de precise. Este demonstrate că 30 de secunde sunt suficiente pentru un vorbitor să facă o primă impresie publicului ascultător.

Gesturi deschise

Cei mai mulți politicieni folosesc gesturile deschise. Mâinile sunt instrumental prin care sunt raliate majoritatea mesajelor non-verbale. Din punct de vedere evolutiv, acest lucru are sens complet – dacă vorbitorul nu este sigur pe el, atunci va mișșca minile în sens nervos. Prin urmare, subconștientul lucrează fără ca vorbitorul să își poat controla gesturuile. De cele mai multe ori, politicienii își ascundn mâinile în timpul transmisiunilor în direct.

Evitati sfidării

Când oamenii sunt nervoși încearcă de multe ori să-și acopere nervozitatea cu zâmbete. Acesta nu este un lucru rău, deoarece zâmbetul este util în cele mai multe dintre cazuri, însă zâmbetul nu trebuie să semene cu un rânjent, deoarce rânjetul este asociat cu disprețul. În schimb, zâmbetul este important pentru construirea unei conexiuni, dar prea mult zâmbet este semn de supunere. În subconștient tindem să credem că cu cât e mai important cineva , cu atât are nevoie mai patina de zâmbet. Pentru politicieni este important să sâmbească la începutul și la finalul intervenției televizate.

Comportamentul non-verbal al unui politician în timpul dezbaterilor sau discursuri este un factor major care contribuie la impresia publicului de durată. Limbajul corpului, manierele și expresiile faciale sunt 85 la suta din ceea ce se comunică.

În plus, este intresant modul în care funcționează creierul uman. Când creierul este obosit și indivizii nu mai pot asculta (indiferent cât de interesant este subiectul, publicul poate nu poate păstra o atenție constantă pentru mult timp) să se sprijine și trece aproape de puncte. Pentru a completa aceste lacune, creierul uman încearcă să perceapă ceva mai ușor nostru apuca de la ceva mai ușor de înțeles – aceasta este, de obicei limbajul corpului unui candidat. De asemenea, atunci când telespectatorii nu înțeleg un punct verbal, creierul lor caută un răspuns la comportamentul non-verbal. Deoarece politica are de multe ori unele probleme fiscale și de sănătate foarte complexe de rezolvat, există întotdeauna o să fie o mare parte a populației care, din păcate, nu înțelege numerele și argumentele candidații folosesc. În acest fel, ei vor sa se concentreze mai mult asupra ceea ce văd, nu asupra ceea ce aud. Acesta este motivul pentru limbajul corpului în politică este atât de important. Iata cateva trucuri pentru a ajuta la construirea unei comunicări nonverbale mai pozitie:

O greșeală frecventă a politicienilor este uitatul în jos, atunci când sunt nervoși. Capul lăsat în jos este semn de supunere. Supunerea este ultimul lucru pe care un candidat vrea să-l înfățișeze. Deci, pentru a privi puternic și optimist mereu, politicianul trebuie să țină mereu capul și bărbia sus.

Mulți politicieni se opresc la mulțime atunci când se apropie de podium. Obama adesea face acest lucru când apare scenă. Aceasta este o mișcare puternică, pentru că este un mod subtil de a arăta populației interesul față de problemele sociale. Acesta arată că vorbitorul are susținători în public, este prietenos și empatic.

Capitolul III. Studiu de caz – Analiza mesajelor nonverbale transmise în cadrul unei emisiuni electorale

3.1. Prezentarea studiului de caz

După ce am analizat cmunicarea nonverbală și comunicarea politică din punctul de vedere al literaturii de specialitate, rolul ultimei părți este acela de a analiza elementele de comunicare nonverbal în mod concret. În realizarea studiului de caz, am avut în vedere o analiză din domeniul politic, din perioada campaniei electorale cu doi dintre candidații la președinție sau, cu alte cuvinte cu cei doi câștigători ai primului tur de scrutin:

Victor Ponta – reprezentantul Partidului Social Democrat;

Kaus Iohannis – reprezntantul Partidului Național Liberal și actualul președinte al României.

În cadrul acestui studiu de caz, avem prezentarea elementelor de comunicare nonverbală, atunci când cei doi invitați sunt puși în situații nepotrivite. Vom începe prin a prezenta emisiunea în cadrul căreia au apărut cei doi invitați, precum și cadrul în care discuțiile au avut loc pentru a exemplifica cât mai bine dificuștățile cu care s-au confruntat cei doi candinați.

După ce vom prezenta prezenta emisiunea, vom face un rezumat al subiectelor abordate, precum și o schițare a momentelor cheie. Pentru a fi cât se poate de expliciți, am făcut print screen-uri pe întreaga derulare a emisiunii. Vom avea în vedere modul în care s-au poziționat cei doi candinați pe parcursul întregii campanii, precum și prinicpalele atuuri și slăbiciuni. În egală msură, ne-am propus să analizăm categoriile de public pentru care fiecare din candidați a fost mai popular.

3.2. Prezentarea emisiunii

Emisiunea, „Bună seara, România” este o emisiune de analiză politică difuzată de luni până joi, începnd cu orele 20:00 și până la orele 21:30. Emisiunea este un Talk-Show, moderat de Mădălina Pușcalău. Emisiunea este a doua dezbatere televizată dintre foștii candidați la funcția de președinte al României. Emisiunea este difuzată pe B1TV.

Prima emisiunea în cadrul căreia au apărut cei doi, foști contracandidați, a fost difuzată de postul de televiziune Realitatea TV. În cadrul acestei prime întâlniri, Iohannis a fost aspru criticat cu privire la faptul că nu are exercițiul vorbitului și că îi lipsesc abilitățile de comunicare. Chiar dacă nici contracadidatul acestuia, Victor Ponta nu s-a prezentat mai bine, acesta părea că este mult mai relaxat în fața camerelor de luat vederi.

Dacă analizm cifrele primei dezbateri, observăm că aceasta a înregitrat o audient de 751.000, în timp ce pentru a doua ediție s-a înregistrat o audiență de 1.481.000, aproximativ dublu față de dezbaterea transmisă de Realitatea TV.

Cea de a doua întrevedere în această formula a inclus o serie de subiecte de discuție. Timpul în care candidații aveau dreptul să își exprime punctul de vedere era unul egal, iar în siuația în care unul dintre ei depășea timpul primit era sancționat.

În cadrul talk-show-rilor, de regulă, există un oaspete permanent. De obicei, oaspeții constau dintr-un grup de oameni care cunosc subiectele dezbaterii sau care au o mare experiență în ceea ce privește orice problemă care este discutată la ediția emisiunii la care participă. Alteori, un singur invitat discuta aspecte din zona sa de expertiză, dar este însoțit de o serie deco-gazde. În cadrul transmisiei, telespectatorii pot intra în dict pentru a pune întrebări sau pentru a-și exprima punctual de vedere. Alteori, există spectator care pun direct înttrebări.

3.3. Principalele elemente ale comunicării nonverbale

Analiza celor doi candidați

Victor Ponta – premier al României la acea dată, cu o vechime în funcție de peste doi ani, a devenit cunoscut pentru problema plagiatului, dar și pentru lupta dusă pentru demiterea lui Traian Băsescu. În raport cu problema plagiatului, acesta a decis să își continuie activitatea în calitate de premier, fcând din problema plagiatului una dntre cele mai mari slăbiciuni ale sale. A fost succesorul lui Emil Boc, premierul sub mandatul căruia s-au facut cele mai mari tăieri salariale și a beneficiat de ura maselor pentru a-l da jos pe Emil Boc și a atrage ura pentru Băsescu. A utilizat foarte bine strategia „capul lui Moțoc vrem”, dar a pierdut tocmai pentru că i-a sfidat pe cei care l-au ales. Principalele problem cu care s-a confruntat Victor Ponta în campania electorală au fost: oprirea dreptului de vot a romnilor din Diaspora; finanțarea Bisericii Ortodoxe și încercarea acestuia de a manipula mulțimea sub pretextul că este „Președinte ortodox”, în timp ce Klaus Iohannis este protestant; cazurile de corupție în rândul membrilor Partidului Social Democrat, patid din care face parte și Victor Ponta. Victor Ponta a fost susțiunt de pensionari și persoane din mediul rural, precum și de Biserica Ortodoxă Română și, în general de persoane cu studii gimnaziale sau liceale.

Klaus Iohannis – primar al Sibiului, extreme de respectat de cetățenii Sibiului și de ardeleni în general, cunoscut și caracterizat prin intermediul atributului de „neamț”. Cu exterm de puține șanse la scaunul de președinție, populația a văzut în Klaus Iohannis un politician „altfel”, prin aceea că părea să fie mai aproape de problemele lor. Carențele sale, dar care ar puea fi considerat calități, sunt cele reprezentate de faptul că Iohannis nu este un orator foarte bun. Faptul că nu vorbește mult, a fost însă un aspect apreciat de multe persoane, deranjate de faptul că politicienii doar vorbesc, dar nu fac nimic. În ceea ce privește categoria de public a acestuia din urmă, menționăm partea Transilvaniei, iar în restul țării, publicul este format din tineri cu studii superioare, cetățeni din mediul urban.

La prima întrebare, ambii candidați și-au păstrat sobrietatea, vorbind de motivele pentru care consider că sunt potiriviți pentru funcția de peședinte. Victor Ponta a vorbit despre sitoricul său, în calitate de premier, de „lupta” dusă cu Băsescu și de echipa formată de acesta pentru eventualitatea în care va ajunge în scaunul de președite. În timp ce Victor Pontagesticulează extreme e mult pentru a întări ce spune, Klaus Iohannis, se bazează în primă fază pe mesajul oral, însă utilizează intonația pentru a evidenția anumite aspecte din argumentul adus cu rivire la faptul că el este cel potrivit pentru președinție.

Fiecare dintre cei doi apelează la punctele slabe ale celuilalt contracandidat. Klaus Iohannis aduce în sicuție problema voturilor din Diaspora, iar Victor Ponta vorbește de lipsa de pregătire a lui Iohannis pentru prima dezbatere.

Chiar dacă Iohannis nu gesticulează foarte mult, în timpul argumentării se folosește de două dosare prin intermediul cărora dorește să transmită că este pregătit și că are și probe la ceea ce spune.

Iohannis gesticulează rar, dar are mișcări precise, îndreptate spre mai multă acțiune și pe mai puține vorbe. Începe argumentara cu faptul că este primar al Sibiului (poziție în care s-a descurcat foarte bine, deaorece a avut sprijinul sibienilor și a fost susținut în special de ardeleni). Apoi aduce în discuție greșeala făcută de echipa lui Victor Ponta, în raport cu problema votruilor din Diaspora, aceasta din urma fiind unul dintre principalele motive pentru care Victor Ponta a pierdut campania. Klaus Iohannis a folosit supărarea maselor pe Victor Ponta în favoarea sa, strategie utilizată și de Victor Ponta în confruntările cu Traian Băsescu.

În ceea ce îl privește pe Victor ponta, observm ca are ambele mâini ridicate, avnd o mișcare constantă de la stânga la dreapta și invers, atunci cand face referire la faptul că România are nevoie de „unitate” și „stabilitate”, ambele încălcate chiar de Victor Ponta în încercarea acestuia de a-l demite pe Traian Băsescu.

Pentru a doua imagine, Iohannis are un zâmbet aspru, ca urmare a faptului că Victor Ponta i-a recomandat să nu mai vorbească de profesori, deoarece el nu mai este profesor de multă vreme și nu toși profesorii au la fel de mulți bani ca el; în timp ce Victor Ponta își exprimă victoria verbal și se declară satisfăcut pentru faptul că și-a atins ținta.

În figura de mai sus, Klaus Iohannis citește lista membrilor PSD cercetați penal. Are în față notițe, așa cum am arătat mai sus, pentru a sublinia că știe ce spune, dar c are și probe la ceea ce spune, dar mesajul transmis este și acela că sunt atât de mulți membrii cercetați penal, încât nu îi poate reține.

În timp ce Klaus Iohannis prezintă situația membrilor PSD cercetați penal, Victor Ponta se uită în stânga și în dreapta, își mișcă ochii denotând agitație, încercând să caute ajutor. Este clar că este pus într-o dificultate mare, dar răspunde superficial, pe lângă subiect, declarând că el îi știe mai bine decât Klaus Iohannis. Prin aceasta, Victor Ponta ocolește răspunsul, încercând să îndrepte atenția spre faptul că Iohannis nu are atât de multă experiență și nici nu este atât de pregătit.

În timp de Victor Ponta îi răspunde lui Iohannis, readucând în discuție problema politicienilor PNL cercetați penal, Iohannis îl umărește având coada ochiului îndreptat spre Ponta, lăsând de înțeles că i-a pregătit deja un răspuns și că nu se simte amenințat de ceea ce îi transmite Victor Ponta.

Deși Victor Ponta îl acuză pe Iohannis de faptul că afirmațiile sale cu privire la Legea amnistiției sunt lozinci, Iohannis cere confirmarea din partea moderatoarei cu privire la replica pe care o are de dat lui Ponta. Însă înainte de a răspunde, Iohannis își asează haina în semn că este pregătit pentru confruntarea verbală. A se vedea mai jos.

În imaginea de mai jos, discuția continua în legătură cu legea amnistiției. Iohannis are degetul arâtător îndreptat către ecran, lăsând impresia că acuză pe cineva (în cazul de față partidul Partidul Social Democrat pentru faptul că nu are niciun interes să voteze legea amnistiției). Ponta este rigid, ușor aplecat și privește în gol, dar lasă impresia că ascultă ceea ce spune Iohannis, fapt demosntrat prin intervenția sa.

După ce Iohannis și-a exprimat punctual de vedere cu privire la Legea amnsitiției, Ponta vine cu o serie de completări teoretice, în încercarea de a demonstra că știe ce face. Pentru a atrage atenția, ridică în sus un pix de culoare roșie (culoarea reprezentativă a Partidului Social Democrat). De ambele părți există atacuri la persoană, fiecre candidat încercând să îl prindă pe picior greșit pe celălalt.

Același gest, de data aceasta realizat de Victor Ponta este realizat în momentul în care Iohannis îi acuză pe cei din PSD că sunt coruți, arptând o fotografie de grup cu membrii PSD, unde mare parte dintre aceștia sunt cercetați penal. Replica lui Ponta a fost „O sa va dau eu în schimb o altă poză, care o sa vă placă.” Evident, tonul este unul ironic, însă acuzator, deoarce din grupul respective făcea parte si un membru PNL, Crin Antonescu.

În imaginea de mai sus avem comunicarea nonverbală prin intermediul zâmbetului. Dacă în ceea ce-l privește pe Ponta se poate observa un zâmbet care denotă satisfacție, pentru faptul că i-a răspuns lui Iohannis, în cazul lui Iohannis este vorba de un zâmbet nervos.

Concluzii

După cum am observant, în cadrul emisiunilor televizate, gesturile pe care le putem observa sunt limitate. Subietul discuției este unul cu miză mare – câștigarea scaunului de președinte, fapt ce îi face pe politicieni să renunțe la orice gest de a-și cruța adversarul.

Cele mai multe gesturi sunt făcute cu ajutorul mânilor, însă și fața este un mijloc prin care se pot decoda mesajele. Comunicarea lui Iohannis denotă calmitate, liniște și ideea că „mai întâi gândește și apoi vorbește”, spre deosebire de Victor Ponta care vorbește fără să gândească.

Emisiunea a fost un teren al atacurilor la persoană, la atacuri între părți care a avut următoarea structură:

Prezentarea participanților;

Argumentarea propoziției „Sunt potrivit pentru funcția de președinte.”

Enumerarea a cel puțin două calităși ale contracandidatului.

Cum arată România lui Klaus Iohannis?/ Cum arată România lui Victor Ponta?

Cum ar arăta România dacă ar fi ales contracandidatul?

Viziunea președintelui despre sistemul constituțional.

Adresarea unei întrebări contracandidatului.

Mesajul final către cetățeni.

Deși aceste aspecte au făcut subiectul subiectul mai multor discuții în timpul campaniei electorale, dialogul dintre cei doi nu decurge așa cum ar trebui să decugă un dialog. Replicile sunt extrem acide și acuzatoare, necruțătoare.

Sunt aduse în discuție motive precum: „nedreptate”, „unitate”, „stabilitate”, „încredere”, „justiție”; deoarece acestea sunt cele care frământă în mare parte publicul (alegătorii). În cadrul transmisiei, moderatoarea îi oprește pe invitați de fiecare data când aceștia trec peste timpul primit sau când aceștia vorbesc unul peste altul.

În ceea ce îl privește pe Ponta, acesta utilizează extrem de des mânile în comunicare, precum și zâmbetul ironic. Pe de altă parte, Klaus Iohannis este tipul de personaj care este calm, care zâmbește, dar nu atât de des precum Victor Ponta, însă atunci când o face o face în mod hotărât.

Bibliografie

Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iași, 2002;

Beciu, Camelia, Sociologia comunicării și a spațiului public, Editura Polirom, Iași, 2011;

Chelcea, Septimiu; Ivan, Loredana; Chelcea, Adina, Comunicarea nonverbală: gesturile și postura, Editura Comunicare.ro, București, 2005;

Chircescu, Adriana, Comunicare interumană. Comunicare în afaceri. Negociere, Editura ASE, București, 2007;

Collett, Peter, Cartea gesturilor, Editura Trei, București;

Crețu, Alina; Peptan, Elena, Comunicarea de mas, Editura Universității ASE, București, 2010;

Fekete, Adela; Fekete, Maria, Repere pedagogice și psihologice în comunicarea interpersonala, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007;

Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 2004;

Georgescu, Matei, Introducere în psihologia comunicării, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;

Goldman, Ellen, As Others See Us: Body Movement and the Art of Successful Communication, RoutledgePublishing, London, 2004;

Hinde, Robert A, Non-verbal Communication, Publisher C ambridge University Press, Cambridge, 1972;

Mehrabian, Albert, Nonverbal Communication, Publisher Transaction Publishers, United State of America, 2009;

Navarro, Joe, Secretele comunicării nonverbale – ghidul unui fost agent FBI pentru ”citirea” imediată a oamenilor, Editura Meteor Press, București, 2008;

Niță, Aurel, Tehnici de negociere, Editura SNSPA, București, 2010;

Ohmane, Kenichi, Inteligența strategului – Arta afacerilor în Japonia, Editura Teora, vol. I, București, 1998;

Pease, Allan, Limbajul vorbirii, Editura Polimark, București, 1994;

Prutianu, Ștefan, Comunicarea și negocierea în afaceri, Editura Polirom, Iași, 1998;

Rodney, Davies, Ce ne dezvăluie fața, Editura Polimark, București, 1997;

Rus, Flavius-Călin, Introducere în știința comunicării și a relațiilor, Editura Institutul European, Iași, 2002;

Soțiu, Laurențiu, Comunicare și acțiune, Editura Institutul European, Iași, 1997;

Voiculescu, Dan, Nehocierea – Forma de comunicare în relațiile interumane, Editura Științifică, București, 1991;