Comunicarea nonverbalã: [629507]
Comunicarea nonverbalã:
gesturile și postura
Cuvintele nu sunt de-ajuns
cursuri universitare
Septimiu Chelcea
Loredana Ivan
Adina Chelcea
Comunicarea nonverbalã:
gesturile și postura
Cuvintele nu sunt de-ajuns
ediția a II-a, revãzutã și adãugitã
Tehnoredactor: Olga Machin
Toate drepturile asupra acestei ediții aparțin Editurii Comunicare.ro, 2008
SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice
Strada Povernei 6–8, BucureștiTel./fax: (021) 313 58 95E-mail: [anonimizat]
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
CHELCEA, SEPTIMIU
Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura /
Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea. – Ed. a 2-a, rev. – București: Comunicare.ro, 2008
Bibliogr.
IndexISBN 978-973-711-160-9
I. Ivan, Loredana
II. Chelcea, Adina
316.772.2(075.8)
159.925(075.8)
Cuprins
Prefațã la ediția a II-a / 11
Prefațã la ediția I / 13
CAPITOLUL 1
Comunicarea nonverbalã: istoric, structurã, forme, funcții și disfuncții / 15
Precizãri conceptuale / 15
Studiul comunicãrii nonverbale: scurt istoric / 21În cãutarea unei definiții psihosociologice / 28Apariția limbajului verbal / 31Comunicare verbalã/comunicare nonverbalã / 35Structura comunicãrii nonverbale / 40Funcțiile și disfuncțiile comunicãrii nonverbale / 43
CAPITOLUL 2
Semne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã / 47
Kinezica sau studiul mișcãrilor corpului / 47
Proxemica sau percepția și utilizarea spațiului / 49Teritoriul și spațiul personal / 58Artefactele / 58Expresiile faciale / 65Oculezica sau contactul vizual / 74Haptica sau contactul cutanat (atingerile cutanate) / 80Vocalica sau paralimbajul / 90Olfactica: semnalele olfactive / 96Cronemica: percepția și semnificația utilizãrii timpului / 101
CAPITOLUL 3
Mesajele corpului uman: cercetãri experimentale și stereotipuri sociale / 107
Somatotipologia / 111
Fiziognomonia și frenologia / 117Frenologia / 124Fața – „ovalul luminos“ / 125Elementele componente ale feței / 127Ochii – „oglindã a sufletului“? / 133Mâinile: elogiul lor / 135
CAPITOLUL 4
Gesturile, postura și mersul / 143
Clasificarea gesturilor / 144
Semnificația gesturilor / 152Postura / 165Mersul / 170
CAPITOLUL 5
Ipostaze ale comunicãrii nonverbale / 175
La ce servește comunicarea nonverbalã? / 175
Flirtul, cuplul marital și comunicarea nonverbalã / 178Comunicarea nonverbalã în viața de zi cu zi / 180Violența în comunicarea nonverbalã / 185Comunicarea nonverbalã în clasa școlarã / 188Comunicarea nonverbalã în organizații / 194Comunicarea nonverbalã în viața politicã / 201
CAPITOLUL 6
Antrenarea competenței de comunicare nonverbalã / 213
Ce este competența de comunicare nonverbalã? / 215
Factori determinanți ai competenței de comunicare nonverbalã / 215Tehnicile nonverbale de manipulare / 221Mãsurarea competenței de comunicare nonverbalã: testul PONS / 223
CAPITOLUL 7
Semnalele nonverbale în decodificarea minciunii / 235
Tehnici asociate minciunii / 239
De ce mint oamenii? / 242Capacitatea indivizilor de a-i decodifica pe cei care mint. Cercetãri experimentale / 243De ce s-au obținut rezultate contradictorii în cercetãrile privind decodificarea minciunii? / 252Elemente nonverbale ce pot fi decodificate la cei ce mint / 254
CAPITOLUL 8
În loc de încheiere: testați-vã competența nonverbalã / 257
Anexe / 267
Anexa A / 267
Anexa B / 268Anexa C / 269
Bibliografie / 271
Indice de autori / 293
Motibus corporis et faciei,
positionibus, non verbis.
Prefațã la ediția a II-a
O nouã ediție înseamnã o nouã iubire, mai tandrã, mai subtilã. Nu știu dacã toți autorii trãiesc acest
sentiment, dar eu mãrturisesc cã la orice reeditare resimt o emoție mai puternicã decât la lansarea edițieiprinceps. Nu consider acest lucru o trãdare; te poți îndrãgosti din nou de prima iubire.
Într-o lucrare de istoria comunicãrii (P. Dobrescu și A. Bârgãoanu, 2007, 17) se deplângea faptul cã „nu
existã comunicare între subdomeniile comunicãrii“, cã schimbul interdisciplinar nu este reciproc, știința desprecomunicare nereușind sã „exporte“ din achizițiile sale teoretice și metodologice. Ne place sã credem cã nouaediție a cãrții noastre invitã la comunicarea efectivã cu specialiștii din subdomeniile comunicãrii (politice,organizaționale, interpersonale, mass-media etc.) și „prezintã la export“ câteva elemente de teorie și metodolo-gie în plus fațã de prima ediție (noi taxonomii, modele experimentale, ipoteze etc.), precum și mai multerezultate ale cercetãrilor proprii. Sigur, ea nu epuizeazã problematica de studiu a comunicãrii nonverbale. Oviitoare ediție ar trebui sã abordeze și teme de comunicare nonverbalã ritualizatã, de comunicare infraumanã,ca și teme referitoare la comunicarea dintre om și animale. Poate cã ar trebui sã analizãm mai în profunzimesemnalele cu tentã sexualã și sã urmãrim evoluția comunicãrii nonverbale de-a lungul timpului: ceea ce eranormal într-un moment al istoriei în altul poate fi considerat anormal (vezi, de exemplu sãrutul pe gurã întrebãrbați sau sãrutarea mâinii femeilor).
Autorii acestei cãrți datoreazã mult altor autori din ale cãror lucrãri au preluat, fãcând trimiterile bibli-
ografice cuvenite, elemente de teorie a comunicãrii nonverbale, date de cercetare, ipoteze de lucru. Din do-rința de a apropia cât mai mult studenții de câmpul fascinant al comunicãrii am fãcut apel la ilustrațiile dinunele cãrți de referințã (M. Argyle, 1975; R.A. Axtell, 1991; J. Corraze, 1980; P. Ekman, 1977; D. Morris,1977 ș.a.). Tuturor acestora le rãmânem profund îndatorați. Fotografiile fondatorilor domeniului de cercetarea comunicãrii nonverbale le-am preluat de pe Internet .
Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura. Cuvintele nu sunt de-ajuns este primul manual univer-
sitar românesc din domeniu. Comunicarea nonverbalã, ca disciplinã academicã, a fost inclusã în curriculaFacultãții de Comunicare și Relații Publice (SNSPA) în anul universitar 2004/2005, iar din anul universitar2007/2008 și la Facultatea de Sociologie și Asistențã Socialã (Universitatea din București), profesori titu-lari fiind Septimiu Chelcea și Loredana Ivan.
Studenții celor douã facultãți ne-au stimulat sã sistematizãm cunoștințele din domeniu într-un curs uni-
versitar. Le mulțumim. Îi mulțumim, de asemenea, domnului drd. Alexandru Zodieru care a asigurat prelu-crarea electronicã pentru tipar a ilustrației. În cele din urmã, dar nu în ultimul rând, mulțumim conduceriiEditurii Comunicare.ro pentru oportunitatea publicãrii noii ediții.
Autorii s-ar bucura dacã efortul lor i-ar îndemna pe studenții de azi sã doreascã sã devinã cercetãtori ai
acestui domeniu încã prea puțin cultivat la noi. Ubicuitatea comunicãrii nonverbale ne obligã sã dezvoltãmcercetãri științifice și în spațiul socio-cultural românesc, la fel ca pretutindeni în lume.
Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea
martie 2008
Prefațã la ediția I
În comunicarea interpersonalã, cuvintele nu sunt de-ajuns. Uneori, apelul la cuvinte este chiar inutil (când
este zgomot, când distanța dintre interlocutori este mare, când nu cunoaștem limba vorbitã de celãlalt etc.).Gesturile și postura, împreunã cu mimica, utilizarea spațiului, contactul vizual, atingerile corporale, îmbrãcã-mintea, mirosurile, tonul vocii, reprezentarea timpului însoțesc și, uneori, înlocuiesc cuvintele. Toate acesteaalcãtuiesc comunicarea nonverbalã. Dialogul fãrã cuvinte – iatã subiectul acestei cãrți: mai precis, al acestuimanual universitar destinat studenților de la facultãțile cu arie curricularã socioumanã.
În primul capitol am fixat cadrul discuției. Ce se înțelege prin sintagma „comunicare nonverbalã“? Este
unul și același lucru cu comportamentul nonverbal? Ce teorii și experimente s-au înregistrat de-a lungultimpului, de la primele formulãri generalizatoare din Antichitate pânã în zilele noastre? În aceastã secțiunea cãrții am analizat definițiile date actelor de comunicare nonverbalã și am propus o definiție psihosociologicãa termenului.
Astfel, prin comunicarea nonverbalã am înțeles transmiterea voluntarã sau involuntarã de informații și
exercitarea influenței prin intermediul elementelor comportamentale și de prezențã fizicã ale individului sauale altor unitãți sociale (grupuri și comunitãți umane), precum și percepția și utilizarea spațiului și timpului,ca și a artefactelor . Am formulat cinci axiome ale comunicãrii nonverbale: 1) comunicarea nonverbalã este
filogenetic și ontogenetic primordialã; 2) în relațiile interpersonale directe este imposibil sã nu comunicãmnonverbal; 3) comunicarea nonverbalã reprezintã un element în sistemul comunicãrii umane și trebuie analizatãca atare, nu independent de comunicarea verbalã; 4) comunicarea nonverbalã se realizeazã printr-un sistemde semne și semnale (discrete și analogice), de coduri și de canale de transmitere a informației și trebuieanalizatã integral, nu fiecare element separat; 5) în comunicarea nonverbalã, semnificația semnelor transmiseprin multiple canale trebuie stabilitã în termenii probabilitãților și în funcție de contextul socio-cultural concret.
În acord cu Mark L. Knapp (1990, 51), profesor de Speach Communication la University of Texas, Austin,
și autor al unor lucrãri de referințã în domeniu, am clasificat comunicarea nonverbalã dupã modalitãțilesenzoriale implicate, în principal, în receptarea semnalelor: 1) cum privim (caracteristicile fizice șiîmbrãcãmintea); 2) cum auzim (tonul vocii); 3) cum mirosim; 4) cum ne mișcãm – individual sau în conjuncțiecu alții (gesturile, postura, privirea, expresiile faciale, atingerile corporale și proximitatea); 5) cum afecteazãmediul înconjurãtor interacțiunile umane și cum afecteazã acestea, la rândul lor, mediul înconjurãtor(dispunerea spațialã a mobilei, temperatura, prezența altor oameni, zgomotele ș.a.m.d.).
Am consacrat, în funcție de rezultatele cercetãrilor științifice, subcapitole mai extinse sau mai restrânse
kinezicii (studiul mișcãrilor corporale), proxemicii (percepția și utilizarea spațiului), artefactelor(îmbrãcãminte, podoabe, lucruri create de oameni), expresiilor faciale (exprimarea afectivitãții), oculezicii(privirea și contactul vizual), hapticii (atingerile corporale cutanate), vocalicii (paralimbajul), semnalelorolfactive și cronemicii (percepția și semnificația utilizãrii timpului). Ne-am condus în demersul nostru dupãdictonul eruditului scriitor, filosof și om politic roman Lucius Annaeus Seneca (4 î.e.n. – 65 e.n.), care, înEpistolae , scria: Sed etiamsi omnia a veteribus inventa sunt, hoc semper novum erit, usus et inventorem ab
aliis scientia ac dispositio („Chiar dacã toate descoperirile ar fi fost fãcute de predecesori, va mai rãmâne
totuși întotdeauna ceva nou, și anume felul de a întrebuința, știința și felul de a orândui cele descoperite de
alții“).
În finalul lucrãrii noastre, în capitolul „Antrenarea competenței de comunicare nonverbalã“, am prezentat
unele modalitãți și instrumente de evaluare științificã a abilitãții de codificare și decodificare a mesajelornonverbale și am propus câteva exerciții pentru autoevaluarea acestor abilitãți.
Autorii acestui prim manual universitar de comunicare nonverbalã din literatura româneascã de specialitate
se simt obligați sã facã urmãtoarele precizãri. Am abordat comunicarea nonverbalã axial în perspectivãpsihosociologicã. Scurtele incursiuni în domeniile lingvisticii, semioticii, teoriilor comunicãrii, sociologiei,etologiei, psihologiei, antropologiei, istoriei, artei sau religiei nu trebuie privite decât ca un modus probandi
și nu ca o tratare inter se . Lucrarea se adreseazã celor preocupați, prin profesia pe care o exercitã sau pentru
care se pregãtesc, de cunoașterea interacțiunilor umane și a proceselor de influențare socialã, precum și celorcare doresc, prin cunoașterea de sine și a celorlalți, sã dobândeascã sau sã-și amplifice competența de comu-nicare interpersonalã, de grup sau publicã.
Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura. Cuvintele nu sunt de-ajuns nu este o operã de vulgarizare,
cel puțin în intenția autorilor. Mai mult, scopul ei subiacent este de a curãța „mahalalele psihologiei“ – cumnumea Gordon W. Allport (1961/1981) zonele nobilei științe despre om rãmase în exploatarea diletanților,adesea șarlatani și escroci. Lucrarea noastrã încorporeazã datele cercetãrilor științifice pe plan mondial șinațional, precum și reflecțiile și investigațiile autorilor.
Diferitele categorii de cititori pot adopta strategii de lecturã diferite. Cei interesați de sporirea competenței
de comunicare sunt sfãtuiți sã înceapã de la exercițiile inserate în ultimul capitol. Dupã ce vor fi aflat cumsã decodifice limbajul corporal și cum sã transmitã mai acurat semnale nonverbale, se pot apropia și decapitolele cu caracter teoretic mai pronunțat. Nu este necesar sã citeascã trimiterile bibliografice. Este suficientsã acorde credit probitãții autorilor. Cu totul altfel ar fi bine sã procedeze studenții de la facultãțile de științeale comunicãrii, jurnalism, relații publice, psihologie sau sociologie. Ei ar trebui sã evalueze critic aserțiunilenoastre, în acest scop fiind necesar sã consulte cât mai multe surse bibliografice. Pentru aceastã categoriede cititori am introdus dupã fiecare capitol o listã cu termeni-cheie și probleme recapitulative, iar la sfârșitulcãrții, o bibliografie selectivã. În fine, cei interesați sã-și formeze sau sã-și dezvolte cultura umanistã potproceda la o lecturã flotantã: sã deschidã cartea la întâmplare și sã citeascã douã-trei pagini. Dacã nu vorațipi, este bine sã abordeze primul capitol, trecând apoi la cel de-al doilea, la cel de-al treilea ș.a.m.d., pânãla indicele de teme.
Autorii sunt convinși cã lucrarea lor este perfectibilã, fapt pentru care își exprimã disponibilitatea de a
dialoga cu cititorii pe Internet la adresa schelcea@yahoo.com sau direct la Facultatea de Comunicare și RelațiiPublice din cadrul ăcolii Naționale de ătiințe Politice și Administrative.
Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea
noiembrie 200414 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Septimiu Chelcea
Capitolul 1
Comunicarea nonverbalã:
istoric, structurã, forme, funcții și disfuncții
Pentru a avea „idei clare și distincte“, conform dictonului cartezian, trebuie sã ne precizãm
termenii încã de la începutul discuției. Este ceea ce vom face în acest capitol. V om propuneapoi o definiție a comunicãrii nonverbale din perspectivã psihosociologicã și vom atrage atențiaasupra unor probleme științifice controversate, precum apariția limbajului, evoluția societãțiiumane, relația dintre comunicarea verbalã și comunicarea nonverbalã. V om analiza maiaprofundat structura, funcțiile și disfuncțiile comunicãrii nonverbale.
Precizãri conceptuale
Cuvintele nu sunt de-ajuns. În sprijinul lor vin gesturile, postura, mimica ș.a.m.d. De ce?
Rãspunsul vizeazã funcțiile comunicãrii nonverbale. Care este structura comunicãrii nonver-bale? Cu alte cuvinte, ce semne, coduri și canale de comunicare folosim? Dar mai întâi sãprecizãm înțelesul termenilor fundamentali ai comunicãrii nonverbale cu care vom opera încontinuare, urmând îndeaproape excelenta lucrare Modele ale comunicãrii pentru studiul
comunicãrii de masã a lui Denis McQuail și Sven Windahl (1982/2001, 11-13).
Prin „comunicare“ vom înțelege orice transmitere a informațiilor, ideilor și emoțiilor de
la o entitate socialã (persoanã, grup uman, colectivitate) la alta prin intermediul mesajelor.Dacã etimologia conceptului de „comunicare“ este clarã: communico , are, avi, atum semnificã,
în limba latinã, acțiunea de a face ceva comun, de a împãrți cu cineva, de a împãrtãși (veziGh. Guțu, 1993, 89), nu același lucru se poate spune despre înțelesul termenului în literaturade specialitate. În urmã cu peste treizeci de ani, Franck E.X. Dance (1970) enumera nu maipuțin de cinsprezece sensuri ce pot fi asociate termenului de comunicare:
1) schimb verbal de gânduri sau idei; 2) proces prin care noi îi înțelegem pe alții și, alternativ, ne strãduim
sã fim înțeleși de ei; 3) interacțiune (chiar la nivel biologic); 4) proces care ia naștere din nevoia de a reduceincertitudinea, de a acționa efectiv și de a apãra sau întãri eul; 5) proces de transmitere a informațiilor, ideilor,emoțiilor sau priceperilor prin folosirea simbolurilor (cuvinte, imagini, figuri, diagrame etc.); 6) transfer,schimb, transmitere sau împãrtãșire; 7) proces care unește pãrțile discontinue ale lumii vii; 8) proces careface comun mai multora ceea ce este monopol al unuia sau al unora; 9) totalitatea mijloacelor de transmiterea mesajelor militare, a ordinelor etc. (telefon, telegraf, radio, curieri); 10) proces de îndreptare a atenției cãtreo altã persoanã în scopul reproducerii ideilor; 11) rãspuns discriminatoriu (sau constant) al unui organismla un stimul; 12) transmitere a informației (care constã din stimuli constanți) de la o sursã la un receptor;13) proces prin care o sursã transmite un mesaj cãtre un receptor cu intenția de a-i influența comportamentele
ulterioare; 14) proces de tranziție de la o situație structuratã în general la o altã situație, aflatã într-o formã
perfectã; 15) mecanism prin care se exercitã puterea ( apud Gh.-I. Fârte, 2004, 16).
Comunicarea poate fi „verbalã“, când informația este transmisã prin limbajul articulat (oral
sau scris), sau „nonverbalã“, când nu folosim acest limbaj. Termenul de „comunicare nonver-balã“ are o sferã mai largã decât cel de „comportament nonverbal“, care desemneazã modifi-carea intenționatã sau neintenționatã a poziției corpului unei persoane în raport cu un sistemde repere spațiale sau schimbarea poziției componentelor corporale ale acestuia (cap, trunchi,membre etc.) în raport cu un sistem de axe rectangulare, în afara acțiunii directe a altor persoaneprin producerea sau limitarea forțatã a mișcãrilor corporale sau prin deplasarea în spațiu a respec-tivelor persoane fãrã acordul acestora.
Ca și comunicarea verbalã, comunicarea nonverbalã poate fi modelatã în termenii de emi-
țãtor, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feedback și context al actelor de comunicare.
„Emițãtorul“ este sursa mesajelor; „receptorul“ este destinatarul. „Mesajul“ are o semnificațiecare este „codificatã“ (tradusã într-un cod, într-un sistem de semne, adecvat canalului de comu-nicare și receptorului) de cãtre emițãtor și „decodificatã“ (re-tradusã) de cãtre receptor.
Decodificarea mesajelor comunicãrii nonverbale trebuie sã aibã în vedere contextul cultural,
informațiile culturale asociate unui act de comunicare. Unele culturi sunt înalt contextuale (seacordã o importanțã deosebitã contextului în stabilirea sensului unei comunicãri), altele suntslab contextuale. În culturile înalt contextuale, durata discuțiilor de prezentare a unei firme, deexemplu, este mai mare decât în culturile slab contextuale. Când se stabilesc întâlniri de afaceri,trebuie sã se aibã în vedere acest element al cronemicii, al comunicãrii nonverbale prinintermediul perceperii și utilizãrii timpului (a se vedea subcapitolul rezervat cronemicii). Suntînalt contextuale culturile chinezã, coreeanã, japonezã și slab contextuale culturile nord-ameri-canã, din Australia și din Europa de Nord – dupã cum s-a constatat în unele cercetãri (R.E.Dulek, J.S. Fielder și J.S. Hill, 1991). În culturile slab contextuale un gest rãmâne un gest,semnificația lui este luatã în considerare fãrã a fi ajustatã dupã împrejurãri. Acest lucru se vavedea foarte clar când vom discuta despre tabuul atingerilor (contactul cutanat). Apreciemcã, în ceea ce ne privește, ca români, aparținem unei culturi mediu contextuale, ca și grecii,spaniolii sau italienii. Totuși, sã luãm aminte la semnalele nonverbale, sã fim atenți cum ledecodificãm și, totodatã, sã ne controlãm cât mai bine gesturile, postura, expresiile faciale
etc., dacã dorim sã dobândim o competențã de comunicarenonverbalã.
Problema abilitãții de decodificare a mesajelor nonverbale
a concentrat atenția multor cercetãtori. S-au înregistrat di-ferențe în funcție de variabilele gen ( gender ) și vârstã. C.
Lancelot și S. Nowicki (1997) au descoperit cã o datã cu creș-terea în vârstã se obțin rezultate mai bune în decodificareamesajelor transmise de posturã și gesturi, dar vârsta recep-torului nu influențeazã performanța în decodificarea expre-siilor faciale. Cercetãrile conduse de Judith A. Hall (1984)(Figura 1.1) au relevat cã femeile decodificã mai exact mesa-jele nonverbale, indiferent de vârsta și sexul emițãtorului. Pânãacum nu s-au formulat însã explicații teoretice privind apa-riția acestor diferențe. Au fost avansate doar ipoteze privind16 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 1.1. Judith A. Hall
influența culturii și socializãrii: femeile, având un status social mai scãzut comparativ cu
bãrbații, sunt încurajate încã din copilãrie sã dea atenție mesajelor nonverbale. De remarcatcã superioritatea femeilor în decodificarea mesajelor nonverbale este specializatã: este evidentãdoar în legãturã cu comunicarea vizualã, nu și în ceea ce privește paralimbajul, domeniu încare bãrbații dau dovadã de aptitudini superioare. Problema este interesantã și așteaptã sã fiecercetatã, dat fiind faptul cã poziția femeii în societatea modernã s-a schimbat. S-au mai pãstratdiferențele privind decodificarea mesajelor?
Într-o comunicare nonverbalã, funcția de codificare este realizatã prin contracția voluntarã
sau involuntarã a mușchilor scheletici și faciali, schimbarea tonului și ritmului vorbirii, utili-zarea spațiului și a timpului, a unor artefacte etc. Mesajele sunt transmise utilizându-se diferite„canale de comunicare“: vizual, auditiv, tactil, olfactiv. În comunicarea nonverbalã, unul și acelașimesaj poate fi transmis concomitent prin mai multe canale senzoriale. „Te iubesc“ se spune, înlimbajul nonverbal, prin modul de a privi (contact vizual), dar și prin tremurul vocii (paralimbaj),prin îmbrãțișare și sãrut (atingeri corporale) și – de ce nu? – prin semnale chimice (comunicareolfactivã). Sigur, importanța diferitelor canale de comunicare(senzoriale) este mai mare sau mai micã în funcție de mesaj.Pentru a exprima acordul sau dezacordul este suficient sã miș-cãm capul în sus și în jos sau de la dreapta la stânga și de lastânga la dreapta, transmițând mesajul „Da/Nu“ printr-un singurcanal, cel vizual. Pentru alte mesaje, cum ar fi „Te iubesc“ sau„Te urãsc“, sunt folosite canale multiple. Care dintre acesteaeste cel mai important, transmite cele mai multe informațiiacurate (exacte) rapid decodificabile? Pentru a rãspunde la oastfel de întrebare, trebuie sã avem în vedere constrângerile filo-genetice, care au determinat ca speciile, în evoluția lor, sã-șiformeze canale senzoriale în combinații uluitor de diverse.Celebrul etolog Edward O. Wilson (1975/2003, 194) (Figura1.2) propune, spre reflecție, un „triunghi al importanței cana-lelor senzoriale“ la diferitele specii, inclusiv la om (Figura 1.3).
Pornind de la „triunghiul lui E.O. Wilson“, se poate imagina o „piramidã a importanței cana-
lelor senzoriale la om“, luându-se în considerare patru canale de comunicare (vizual, acustic,tactil, olfactiv), nu trei. Piramida pe care o avem în vedere sugereazã cã de la individ la individîn cadrul speciei Homo sapiens sapiens , în funcție de context, de mesaj, de modul de socializare
și, nu în ultimul rând, de caracteristicile psihice ale persoanelor, se va acorda în mod subiectivimportanțã mai mare sau mai micã unui canal de comunicare sau altuia, fiind posibile o infini-tate de combinații între canalele de comunicare senzoriale utilizate în comunicarea nonverbalã.Cu totul general, se poate spune cã, ceteris paribus , cu cât mesajele sunt mai complexe, cu atât
mai intens sunt antrenate canalele senzoriale și combinarea lor este cu atât mai extinsã. Dragosteamaternã, un sentiment deosebit de complex, se exprimã prin contactul corporal mamã-copil frec-vent și îndelungat (comunicare tactilã), prin comunicarea olfactivã (nou-nãscuții își recunoscmamele încã de la vârsta de douã luni dupã miros), prin canalul vizual (privire, contactul vizual)și auditiv (tonul vocii, accentuarea cuvintelor, gângurit etc.).Comunicarea nonverbalã: istoric, structurã, forme, funcții și disfuncții 17
Fig. 1.2. Edward O. Wilson
Fig. 1.3. Importanța relativã a canalelor senzoriale în grupuri selectate de organisme. Apropierea
grupului de fiecare colț indicã, dupã unele criterii absolut subiective și intuitive, utilizareaproporționalã a canalului în repertoriul de semnale al speciei. Canalele tactile și electrice nu suntincluse (dupã E.O. Wilson, 1975/2003, 194)
Acustic
Foci
Om
Greieri
Maimuțele
din Lumea Nouã
Țânțari ( aedes )
Lupi
Pãsãri
Rozãtoare
Maimuțele Lumii Vechi
Insecte sociale ăopârle arboricole
MicroorganismeMolii Fluturi
Chimic Vizual
Fig. 1.4. Piramida importanței canalelor senzoriale la om
Rãmâne deschisã întrebarea dacã la om comunicarea nonverbalã beneficiazã numai de patru
canale (vizual, auditiv, tactil, olfactiv), știut fiind cã abilitatea indivizilor umani de a receptastimuli (semnale) și de a stabili cu aceștia un raport de sens include – dupã A. Uhtomski –sensibilitatea: 1) tactilã; 2) termicã; 3) vizualã; 4) auditivã; 5) vibratorie; 6) proprioceptivã;7) ortostaticã și de echilibru; 8) gustativã; 9) olfactivã; 10) introceptivã; 11) dureroasã ( apud
P. Popescu-Neveanu, 1978, 650). Dacã restrângem aria sensibilitãții umane la receptarea18 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Tactil
Relații intime
Relații interpersonale
Relații oficiale
Olfactiv
Vizual
Audiențã TV Audiențã radioAcustic
stimulilor din lumea înconjurãtoare, nu ni se pare hazardat sã ne gândim și la alte forme de
comunicare nonverbalã, de exemplu la „comunicarea termicã“, la „comunicarea dolorificã“sau la „comunicarea vibratorie“. Decodificãm diferit o strângere rece de mânã, comparativcu o strângere cãlduroasã de mânã; strângerea mâinii tip menghinã genereazã alte reprezen-tãri decât una tip „pește mort“. În unele cazuri, de exemplu la nevãzãtori, sensibilitatea vibra-torie este performantã. S-a descoperit recent cã elefanții comunicã prin emiterea și receptareasemnalelor vibratorii de la o distanțã de doi-trei kilometri. Cât de sensibili sunt oamenii lastimulii vibratori? Nu cunoaștem sã se fi fãcut cercetãri științifice concludente în aceastãdirecție. La unele specii de animale (de exemplu, la peștii electrici) funcționeazã eficient canalulde comunicare electric. Edward O. Wilson (1975/2003, 193), pe baza cercetãrilor lui H.W.Lissmann (1958), apreciazã: „Nu știm dacã electrocomunicarea apare la alte animale decâtla peștii electrici, deoarece fenomenul poate fi relevat numai prin tehnici speciale. Avantajeleacestui canal senzorial sunt considerabile. Ca și sunetul, câmpurile electrice pot fi detectateîn întuneric și se propagã în jurul obstacolelor obișnuite. De asemenea, ele sunt puternicdirecționale și, în mãsura în care se dovedesc a fi folosite de relativ puține specii, oferã unmare grad de particularizare“. Mutatis mutandis , am putea considera telepatia ca fiind un alt
canal de comunicare la om. Ne-am pronunțat cu alt prilej (S. Chelcea și A. Chelcea, 1990,94-125) despre așa-numitele „fenomene psi“ (parapsihologie); acum formulãm doar întrebarea:comunicarea extrasenzorialã a informațiilor (gândurilor, emoțiilor etc.) la distanțã se subsu-meazã comunicãrii verbale sau comunicãrii nonverbale? Cercetãrile științifice viitoare vorlãmuri – nu ne îndoim nici o clipã – și aceastã enigmã.
Comunicarea nonverbalã se realizeazã cu ajutorul semnelor și semnalelor . Unii autori nu
fac deosebire între cei doi termeni, preferând sã analizeze semnele (J.K. Burgoon, D.B. Bullerși W.G. Woodall, 1989/1996, 15-17). Alți autori, cum ar fi Edward O. Wilson, vorbesc despresemnale, înțelegând prin acest termen „orice comportament ce comunicã informație de la unindivid la altul, indiferent dacã el servește și alte funcții“ (E.O. Wilson, 1975/2003, 157). VeraF. Birkenbihl (1979/1999) utilizeazã exclusiv termenul de „semnal“ când analizeazã „limbajulcorpului“. Personal, consider cã termenii de „semnal“ și „semn“ pot fi utilizați interșanjabil, deșis-ar recomanda sã se întrebuințeze termenul de „semnal“ când se are în vedere comportamentulnonverbal și termenul de „semn“ când ne referim, spre exemplu, la somatotipuri, la artefactesau la mirosul emanat de propriul nostru corp.
Semnalele sunt de douã feluri: a) discrete (sau digitale); b) gradate (sau analogice). În
continuare, vom folosi dihotomia semnale digitale/semnale analogice. Semnalele digitale (detipul off-or-on ) semnificã prezența/absența, da/nu etc. Semnalele analogice semnificã intensi-
tatea. „Semnalele analogice sunt directe, plastice sau reprezintã o analogie, în timp ce semnaleledigitale sunt simbolice, abstracte, adesea «complicate» și, probabil, specific umane“ – estede pãrere Vera F. Birkenbihl (1979/1999, 17), citându-l pe Paul Watzlawick (1974). Stabilireacontactului vizual între interlocutori reprezintã un semnal digital; durata contactului vizualeste, însã, un semnal analogic. Atât la oameni, cât și la animale predominã semnalele gradatesau, în terminologia lui Thomas A. Sebeok (1962), „semnalele analogice“. Combinarea semna-lelor digitale și analogice caracterizeazã comunicarea pe scarã animalã. Din combinarea lorrezultã așa-numitele „semnale compozite“, care pot avea semnificații noi, diferite de cele alefiecãrui semnal separat. Pumnul strâns și brațul ridicat (semnal discret) exprimã revolta. Încombinație cu zâmbetul (semnal gradat), semnificã bucuria victoriei. Comunicarea nonverbalã: istoric, structurã, forme, funcții și disfuncții 19
Semnalele pot fi congruente (lat. congruens – care se potrivește) sau incongruente. Așadar,
semnale care se potrivesc și semnale care nu se potrivesc. Cu cine sau cu ce sã se potriveascã?Sã se potriveascã unele cu altele, sã transmitã aceeași informație, sã fie echivalente. Cândpersoana pe care o întâlnești îți spune „Ce bine îmi pare cã te vãd!“ și face în același timp o„mutrã acrã“ (buzele lipite, colțurile gurii și maxilarul inferior în jos, riduri în zona nasuluiși a ochilor), ceva este în neregulã: a transmis semnale incongruente. Nu vã grãbiți sã tragețiconcluzia cã vã disprețuiește. S-ar fi putut ca, în clipa în care a rostit cuvintele care exprimaubucuria revederii, sã fi cãlcat în ceva urât mirositor! Așadar, congruența/incongruența semna-lelor se referã, în primul rând, la echivalența informațiilor transmise verbal și nonverbal. Incongru-ența semnalelor verbale și nonverbale a generat o problemã de cercetare extrem de importantã,cea a minciunii. Nepotrivirea poate sã aparã și în cadrul semnalelor nonverbale. Ochii „spun“una, gesturile, alta.
De asemenea, congruența/incongruența se poate referi la potrivirea semnalelor cu situația
social-concretã și cu caracteristicile psiho-socio-demografice ale persoanei. Nu folosești par-fumuri seducãtoare când te duci la o ceremonie funerarã; nu porți fustã mini când ai ajuns lavârsta a treia. Trebuie sã ne punem mereu întrebarea „ce se cade/nu se cade“ într-o anumitãsituație, pentru noi și pentru alții. Sã te prezinți nebãrbierit, cu o cãmașã ponositã, în blugi laun interviu de selecție pentru funcționari bancari – nici nu se poate o alegere mai bunã pentrua eșua! Sã-ți pui o bluzã îndrãzneț decoltatã și o fustã de care sã tragi mereu ca sã-ți acoperece nu mai poate fi acoperit, sã te machiezi ca pentru o seratã când te duci dimineața la examenulde definitivat în învãțãmânt este pãcat. Faci drumul degeaba. Când percepem astfel de semnaleincongruente, aflãm pur și simplu cã sunt incongruente, dar nu știm de ce – preciza cu deplintemei Vera F. Birkenbihl (1979/1999, 129). Sã recapitulãm. Congruența/incongruența se referãla potrivirea/nepotrivirea dintre: a) semnalele verbale și nonverbale; b) semnalele nonverbaletransmise prin diferitele canale de comunicare; c) semnalele nonverbale și situația socialãconcretã; d) semnalele nonverbale și caracteristicile psiho-socio-demografice ale persoanei.Semnalele incongruente sunt, adesea, generate de persoane nesigure de adevãrul mesajelorverbale transmise sau care vor în mod deliberat sã ascundã adevãrul. „Incongruența nu areputere de convingere!“ (V .F. Birkenbihl, 1979/1999, 26). Acest lucru ar trebui sã-l știe politi-cienii, vânzãtorii, managerii, profesorii – în general, toți profesioniștii persuasiunii.
La animalele nevertebrate și la vertebratele inferioare (de exemplu, la pești), pentru fiecare
semnal existã un singur rãspuns. Comunicarea este, deci, stereotipã. Întreaga populație a acele-iași specii reacționeazã la un semnal aproximativ în același mod. „Sãrãcia generalã a diversitãțiisemnalului în comunicarea dintre animale contrasteazã puternic cu productivitatea aparentnesfârșitã a limbajului uman“ (E.O. Wilson, 1975/2003, 158). Comparativ cu semnalele dincomunicarea nonverbalã umanã, numãrul semnalelor folosite de speciile animale este foarteredus. Se apreciazã cã numãrul maxim de semnale de care au nevoie animalele pentru a seadapta la mediu variazã între 10 (la pești) și 37 (la maimuța rhesus, una dintre primatele celemai apropiate de om din punctul de vedere al complexitãții organizãrii sociale. Totuși,„semnalele paralingvistice ale fiecãrei culturi umane, printre care gesturile cu mâna și ridicareasprâncenelor, sunt, în mare, comparabile numeric cu manifestãrile animalelor; în medie, opersoanã folosește 150-200 de gesturi nonverbale «tipice» în timp ce comunicã“ (Martin H.Moynihan, 1970, citat de E.O. Wilson, 1975/2003, 157).20 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
În analiza comunicãrii nonverbale se face distincție între semnale și „metasemnale“, adicã
semnale despre alte semnale, care schimbã semnificația lor. Zâmbetul sau privirea pot fimetasemnale în comunicarea hapticã, prin contactul cutanat. Atingerea cu mâna a brațului celuilaltsemnalizeazã simpatia sau antipatia în funcție de dublarea acestui gest de zâmbet sau de coborâreasprâncenelor, de privirea încordatã și împingerea înainte a capului. De asemenea, „semnalelesupranormale“ (exagerate) sunt analizate deosebit de „semnalele normale“ (obișnuite).
Ajunși în acest punct al discuției, ar trebui sã precizãm cã vom înțelege prin termenul de
„cod“ un sistem de semne, semnale și reguli de folosire a lor împãrtãșit de membrii unei culturisau subculturi. Orice cod are urmãtoarele caracteristici: a) depinde de un acord prealabil întrecei care îl folosesc și care împãrtãșesc același fundament cultural; b) îndeplinește o funcțiecomunicativã sau de identificare socialã; c) este transmisibil prin mijloace de comunicare saucanale care îi sunt aplicabile (J. Fiske, 1990/2003, 90).
Cu referire la comunicarea nonverbalã, R.P. Harrison (1974) – citat de Judee K. Burgoon,
David B. Buller și W. Gill Woodall (1989/1996, 18) – a identificat patru tipuri de coduri:1) coduri de execuție (mișcãrile corporale, expresiile faciale, privirea, atingerile și paralim-bajul); 2) coduri spațio-temporale (utilizarea spațiului și a timpului); 3) coduri artefactuale(utilizarea materialelor și a obiectelor – de la îmbrãcãminte la arhitecturã); 4) coduri mediatoare(efectele speciale produse de interpunerea media între emițãtor și receptor – de exemplu,unghiul de filmare).
În ceea ce ne privește, vom clasifica modurile de comunicare dupã canalul de transmitere
a informațiilor: 1) vizual (somatotipurile, prezența fizicã, expresia facialã, postura, gesturile,distanța, spațiul, artefactele); 2) auditiv (vocalica sau paralimbajul); 3) tactil (contactul cutanat,atingerile); 4) olfactiv (mirosul). Suntem conștienți cã și aceastã clasificare are un grad deartificialitate, ca și celelalte clasificãri propuse pânã în prezent (clasificãrile bazate pe mesajsau pe scop). Deși limitativã, ea ne permite totuși sã grupãm datele de cercetare într-o manierãconvenabilã.
Studiul comunicãrii nonverbale: scurt istoric
Ca și în cazul psihosociologiei (S. Chelcea, 2008), preocupãrile de cunoaștere a modului
cum comunicãm fãrã a ne sluji de cuvinte au o îndelungatã preistorie și o foarte scurtã istorie.
Preistoria domeniului de studiu al comunicãrii nonverbale acoperã perioada din Antichi-
tate pânã spre sfârșitul secolului al XIX-lea. „În tradiția vesticã, în cele mai vechi încercãride abordare sistematicã a acțiunilor expresive, atât în scrierile din Grecia și, mai târziu, dinRoma, gesturilor li s-au acordat, într-un fel sau altul, o mare importanțã“ (A. Kendon și C.Müller, 2001, 1). Sã ne gândim cã primul profesor de retoricã publicã din Roma, Marcus FabiusQuintilianus (c. 35–96 e.n.), a consacrat unul dintre cele douãsprezece volume ale compen-diului Institutio oratoria (Formarea vorbitorului în public ) pronunției (vocii și gesturilor).
Acest volum (al XI-lea), singurul care s-a pãstrat pânã în zilele noastre, „ne oferã informațiidetaliate despre limbajul trupului folosit de orator în concepția romanilor“ (F. Graf, 1991/2000,42). Ne vom referi la lecțiile de oratorie ale lui Marcus Fabius Quintilianus privind posturași gesturile care potențeazã discursul când vom discuta despre comunicarea nonverbalã înpoliticã (capitolul 5). Comunicarea nonverbalã: istoric, structurã, forme, funcții și disfuncții 21
În primele decenii ale secolul al XVII-lea se înregistreazã o renaștere a interesul pentru
studiul gesturilor – apreciazã Adam Kendon și Cornelia Müller în editorialul primului numãral revistei Gesture (2001). La Veneția, Giovanni Bonifacio publicã în 1616 lucrarea Arte de’
Cenni . La Londra, John Bulwer publicã Chironomia (1644). În secolele urmãtoare, scrierile
despre posibilitãțile cunoașterii oamenilor dupã constituția lor corporalã, dupã configurațiafeței și a craniului, ca și dupã expresiile faciale – așa cum se va vedea – se înmulțesc.
În cadrul istoriei științei despre comunicarea nonverbalã se poate vorbi despre precursori
pânã la jumãtatea secolului XX (Ch. Darwin, D. Efron, E. Kretschmer, W.H. Sheldon), desprefondatori, între anii 1950 și 1980 (R.L. Birdwhistell, J.R. Davitz, P. Ekman, L.K. Frank, E.T.Hall, R. Rosenthal), iar despre cercetãtorii de azi ai domeniului, în ultimele douã, trei decenii(R. Akert, M. Argyle, J.K. Burgoon, D.B. Buller, J. Corraze, M.L. Knapp, J. Streeck, W.G. Woodallși mulți alții). Încercarea noastrã de a identifica etapele de dezvoltare a câmpului de cercetarea comunicãrii nonverbale are, inevitabil, o anumitã notã de artificialitate: etapele nu au granițetemporale rigide, se întrepãtrund, iar unii clasici ai domeniului sunt contemporanii noștri.Credem totuși cã identificarea etapelor și a temelor centrale ale fiecãrei etape ne ajutã sã înțe-legem caracterul cumulativ al cunoașterii științifice, în general, și al studierii acestui tip decomunicare, în special.
Precursorii. Se acceptã cvasiunanim cã lucrarea lui Charles R. Darwin Expression of
Emotions in Man and Animals (1872) constituie primul reper în istoria propriu-zisã a cercetãrii
proceselor comunicãrii nonverbale. În timp, influența lucrãrii lui Darwin (1809–1892) a fostcopleșitoare. Unii specialiști apreciazã chiar cã anul 1872 marcheazã apariția psihologiei sociale(de exemplu, R.M. Farr, 1996). Chiar dacã asupra acestui lucru pãrerile sunt împãrțite, rãmâneîn afara oricãrei discuții faptul cã Charles Darwin (Figura 1.5), analizând expresia emoțiilorla om și la animale, a fundamentat un nou domeniu de studiu: comunicarea nonverbalã (deșinu a folosit termenul ca atare).
Datã fiind importanța științificã și filosoficã a lucrãrii
Expression of Emotions in Man and Animals , vom încerca sã
relevãm elementele care o recomandã ca fiind prima abordareriguros științificã a comunicãrii nonverbale, acceptându-secvasiunanim cã principala funcție a comunicãrii nonverbaleo constituie exprimarea emoțiilor.
În primul rând, în lucrarea citatã, fondatorul teoriei despre
evoluția plantelor și animalelor prin selecție naturalã aratã cãoamenii, indiferent de cultura cãreia îi aparțin, au în comunaceleași elemente de exprimare nonverbalã a emoțiilor. Inițial,Expresia emoțiilor la om și animale a fost gânditã ca un
capitol al lucrãrii Descendența omului și selecția sexualã
(1871). Va trebui deci sã privim cele douã lucrãri ca formândun tot organic – așa cum atrãgea atenția acad. Vasile D. Mârza
(1967), cel care a prefațat traducerea în limba românã a lucrãrii de care ne ocupãm. În celedouã volume, Charles Darwin expune o serie de dovezi irefutabile privind filiația omului cuanimalele inferioare lui, ceea ce conduce la ideea unitãții raselor umane. Din acest punct devedere, așa cum scria Friedrich von Schiller în Imnul bucuriei (1785), adoptat ca imn al22 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 1.5. Charles Darwin
Europei, „Toți pe lume frați noi suntem“. Charles Darwin aduce numeroase dovezi în sprijinul
ipotezei cã stãrile emoționale sunt exprimate la fel la toate popoarele, în toate culturile lumii.Altfel spus, exprimarea emoțiilor este înnãscutã sau instinctivã. Dacã lucrurile nu ar staașa, „expresiile sau gesturile convenționale, dobândite de individ în perioada timpurie a vieții,
s-ar fi deosebit probabil la diferitele rase, întocmai ca și limbile pe care le vorbesc“ (Ch. Darwin,1872/1967, 13). Faptul cã „aceeași stare psihicã este exprimatã în toatã lumea cu o uniformitate
remarcabilã [constituie] o dovadã a strânsei asemãnãri a structurii corporale și a dispozițieimintale a tuturor raselor omenești“ ( idem , 14).
În al doilea rând, Charles Darwin demonstreazã cã exprimarea emoțiilor antreneazã nume-
roase semne, astfel cã inferența de la ceea ce este direct observabil la ceea ce este subiacent(stãrile psihice) trebuie sã ia în considerare simptomul, nu semnul izolat. Buna dispoziție,râsul și surâsul, de exemplu, se exprimã prin obrajii și buza superioarã mult ridicate, princrețurile transversale fine de pe pielea punții nasului, prin dezvelirea dinților anteriori aimaxilarului superior, prin formarea unei cute nazo-labiale foarte pronunțate (care unește aripafiecãrei nãri cu colțul gurii), prin ochii vii și strãlucitori și prin retragerea colțurilor gurii șia buzei superioare, cu ridicãrile astfel produse (Ch. Darwin, 1872/1967, 115-116). Pe bazaunor astfel de observații am formulat cea de-a doua axiomã a comunicãrii nonverbale. Încãrțile de popularizare, din pãcate, se acrediteazã ideea cã se poate deduce starea psihicã a
persoanelor dupã diferite semne izolate. Sunt propuse chiar dicționare pentru stabilirea semni-ficației psihice a expresiilor faciale: „ridicarea unei singure sprâncene = curiozitate, surprizãsau dezaprobare; ridicarea sprâncenelor = surprizã sau dezaprobare; coborârea sprâncenelorindicã mânie sau dezaprobare“ ( Body Language , 1996/1999, 109). Charles Darwin, când
vorbește despre mâhnire, analizeazã schimbarea poziției sprâncenelor în corelație cu alte semne:„fața devine palidã, mușchii se relaxeazã, ochii coboarã, capul atârnã pe pieptul contractat,buzele, obrajii și maxilarul inferior se lasã toate în jos prin propria lor greutate. Toate trãsãturilefeței sunt alungite; se zice cã unei persoane care aude vești proaste i se lungește fața“ (Ch.Darwin, 1872/1965, 99). În limbajul colocvial al tinerilor, în România, se spune: „I-a cãzutfalca“. În capitolul al VII-lea al lucrãrii Expresia emoțiilor la om și animale poziția oblicã a
sprâncenelor este explicatã pe șase pagini ( in folio ), luându-se în considerare „ridicarea
extremitãților interioare ale sprâncenelor și lãsarea în jos a colțurilor gurii. Cum despre expre-siile faciale vom vorbi într-o altã secțiune a cãrții noastre, acum dorim numai sã relevãmcontribuția lui Charles Darwin la fundamentarea unor axiome ale comunicãrii nonverbale.
Abordarea interdisciplinarã în studiul comunicãrii nonverbale reprezintã, de asemenea, o
contribuție esențialã a lui Charles Darwin. În Expresia emoțiilor la om și animale întâlnim
considerații de naturã biologicã, de anatomie și fiziologie, de antropologie socialã, depsihologie și sociologie, de istoria artelor și beletristicã. Sunt sintetizate observațiile medicilor,psihologilor, sociologilor și informațiile primite de la misionari sau protectori ai bãștinașilor.Este citat de mai multe ori William Shakespeare ( Henric al VIII-lea , Neguțãtorul din Veneția ,
Henric al V-lea , Hamlet, Romeo și Julieta ). Când descrie bucuria extremã, face trimitere la
Odiseea lui Homer, și anume la întoarcerea lui Ulise:
Telemac,
Ridicându-se, plângând, tatãl și-l îmbrãțișã,Tot amaru-ngrãmãdit de ei doi se revãrsã.Comunicarea nonverbalã: istoric, structurã, forme, funcții și disfuncții 23
De milã demni, boceau și-n griji amare
Au tot plâns cât ziua a fost de mare,ăi numai dupã lungã cãutareTelemac vorba-și gãsi (Odiseea , XVI, 27)
The last, but not the least , prin Expresia emoțiilor la om și animale , Charles Darwin aduce
însemnate contribuții la metodologia cercetãrii comportamentului nonverbal și, implicit, acomunicãrii nonverbale. S-a fãcut apel la metoda comparativã. Pentru prima datã s-a utilizatfotografia în studiul comportamentului uman. Analizând expresia facialã a mâhnirii, CharlesDarwin (1872/1967, 99) observã cã „toate trãsãturile feței sunt alungite; se zice cã uneipersoane care aude vești proaste i se lungește fața“. În zilele noastre, în limbaj argotic, sespune: „I-a cãzut fața“. Charles Darwin atrãgea atenția asupra poziției sprâncenelor: „Nu rareorisprâncenele devin oblice datoritã ridicãrii extremitãților interioare. Aceasta produce pe fruntecrețuri de formã ciudatã și care sunt foarte diferite de cele ale unei simple încruntãri […].Colțurile gurii sunt trase în jos, [aspect] care este atât de unanim recunoscut ca un semn deproastã dispoziție, încât a devenit aproape proverbial“ ( ibidem ). Fotografiile 1 și 2 din planșa
a II-a (vezi Figura 1.6.) ilustreazã contracția mușchilor orbiculari ai sprâncenelor și piramidaliai nasului, ceea ce conduce la împreunarea sprâncenelor și la apariția cutelor pe frunte. Înaceastã situație, sprâncenele se zbârlesc și „mușchii mâhnirii“, care acționeazã concomitent,dar opus, provoacã mai multe cute numai de-a curmezișul pãrții mijlocii a frunții. Când voluntarse contractã întregul mușchi frontal, apar cute pe toatã lãțimea frunții.
Fig. 1.6. Planșa a II-a din Expresia emoțiilor la om și animale de Charles Darwin (1872/1967, 101)
Sculptorii Greciei Antice erau familiarizați cu expresia mâhnirii, a suferinței. Statuia „Grupul
Laocoon“ (c. 150 î.e.n.), datorat sculptorilor Agesandros, Athenodoros și Polydoros, stã mãr-turie în acest sens (Figura 1.7.). Mitologia greacã menționeazã cã preotul troian Laocoon l-asfãtuit pe Priam, regele Troiei, sã nu primeascã „darul grecilor“ (vestitul „Cal troian“), intuindpericolul cuceririi orașului Troia de cãtre ahei. Zeița Atena, protectoarea grecilor, l-a pedep-sit pe Laocoon, trimițând doi șerpi uriași sã-l ucidã, împreunã cu cei doi copii ai sãi. Laocoona devenit simbolul suferinței. Cutele îi brãzdeazã întreaga frunte, ceea ce contrazice anatomia24 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
mușchilor faciali. Charles Darwin (1872/1967, 103) considerã cã mai probabilã decât eroarea
sculptorilor Antichitãții este dorința acestora de a impresiona, întrucât marcarea cutelor doarîn zona medianã ar fi putut trece neobservatã. Informațiile au fost culese cu ajutorul chestio-narului și al observației directe și indirecte. Chestionarul utilizat, pus în circulație în 1868, nueste reprodus, dar pe baza celor 16 întrebãri adãugate în manuscris ne putem da seama cumera alcãtuit (Anexa A). La chestionarul din 1886 s-au primit 36 de rãspunsuri de la diferiți obser-vatori: misionari din Africa și Australia, Noua Zeelandã, Borneo, Arhipelagul Malaezian, India,ca și de la diferiți specialiști din Statele Unite ale Americii sau Germania, la care s-au adãu-gat observații din Marea Britanie ale autorului. S-a procedat la o prelucrare calitativã a datelor,Charles Darwin fiind, prin aceasta, un mare precursor al cercetãrii calitative în general.
Fig. 1.7. Grupul Laoocon. Statuia, înaltã de 2,44 m, a fost descoperitã în 1506 în ruinele „Palatului lui
Nero“ și se aflã în prezent la Muzeul Vaticanului (Roma)
Cititorul atent al lucrãrii Expresia emoțiilor la om și animale nu poate sã nu remarce grija
cu care autorul a menționat numele celor care i-au oferit informații, declarându-se profundîndatorat pentru aceasta. Personal, am fost impresionat de delicatețea cu care Charles Dar-win scuzã „erorile anatomice“ ale sculptorilor greci din Antichitate care au reprezentat „mușchiimâhnirii“: „ei au dus cutele transversale de-a lungul întregii frunți, comițând astfel o gravãeroare anatomicã [a se vedea statuile lui Laocoon și Arrotino, cum a remarcat dr. Duchenne].Este totuși mai probabil cã acești observatori uimitor de exacți sã fi sacrificat intenționat ade-vãrul pentru frumusețe, decât sã fi comis o eroare“ (Ch. Darwin, op. cit. , 103).
Istoricul preocupãrilor de cunoaștere a comunicãrii nonverbale trebuie sã ia în considerare
și lucrãrile lui Ernest Kretschmer ( Physique and Character , 1925) sau William Sheldon
(Varieties of Human Physique , 1940) din domeniul somatotipologiei, ca și studiul lui David
Efron ( Gesture and Environment , 1941), care relevã importanța culturii în comunicarea
nonverbalã. Antropologul David Efron a studiat gesturile care acompaniau conversațiile încomunitãțile italiene și evreiești din New York. A constatat cã repertoriile celor douã comu-nitãții diferã și cã de la o generație la alta, datoritã asimilãrii culturale, gesticulația se schimbã.David Efron s-a documentat timp de zece ani (1930-1940), a fãcut observație participativã,Comunicarea nonverbalã: istoric, structurã, forme, funcții și disfuncții 25
a utilizat filmul și fotografia. Graficianul Stuyvesant Van Veen (1910–1988) a realizat câteva
sute de desene pentru a ilustra lucrarea Gesture and Environment (Figura 1.8.).
Fig. 1.8. Desen realizat de Stuyvesant Van Veen pentru cercetarea lui David Efron
Michael Argyle (1971, 256) aprecia cã studiul lui David Efron are valoare istoricã, con-
ducând la distincția dintre ilustratori, embleme și alte tipuri de gesturi (vezi capitolul 4).
Fondatorii. Primele studii care au în titlu sintagma „comunicare nonverbalã“ au apãrut
la jumãtatea secolului trectut. Se pare cã Jurgen Ruesch (psihiatru) și Weldon Kees (fotograf)au fost cei dintâi care au inclus termenul de „comunicare nonverbalã“ în titlul unei cãrți(Nonverbal Comunication: Notes on the Visual Perception of Human Relations , 1956). Cei doi
autori au arãtat cã în comunicarea umanã sunt implicate șapte sisteme diferite: 1) prezențafizicã și îmbrãcãmintea; 2) gesturile sau mișcãrile voluntare; 3) acțiunile întâmplãtoare; 4) urmeleacțiunilor; 5) sunetele vocale; 6) cuvintele rostite; 7) cuvintele scrise ( apud M.L. Knapp, 1990,
51). Ni se pare demn de remarcat faptul cã, în concepția celor doi autori, cinci din cele șaptesisteme implicate în comunicarea umanã sunt de naturã nonverbalã. De asemenea, comparândaria decupatã de cãtre Jurgen Ruesch și Weldon Kees pentru comunicarea nonverbalã cu dife-ritele clasificãri propuse pentru acest tip de comunicare, putem sã ne dãm seama de modulcum a evoluat cunoașterea comunicãrii. Este de reținut cã abia în urmã cu patru decenii s-aupublicat primele lucrãri consacrate studiului sistematic al acestei forme de comunicare.
Dintre lucrãrile de pionierat ale domeniului sunt de menționat, în primul rând, cele semnate
de antropologul american Roy L. Birdwhistell ( Introduction to Kinesics , 1952; Kinesics and
Context: Essays in Body Motivation Communication , 1970), Edward T. Hall ( Silent
Language , 1959; Beyond Culture , 1977), L.K. Frank ( Tactile Communication , 1957). În anii
’60 ai secolului trecut s-a înregistrat ceea ce Mark L. Knapp și Judith A. Hall (2002, 20) numesco „explozie nuclearã“ în aria de cercetare a comunicãrii nonverbale. J.R. Davitz publicã26 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
rezultatele investigațiilor privind expresia vocalã a emoțiilor în The Communication of
Emotional Meaning (1964), Robert Rosenthal face cunoscute descoperirile sale privind influența
subtilã a experimentatorului asupra subiecților de experiment ( Experimenter Effects in
Behavioral Research , 1966) și modul în care profesorii influențeazã rezultatele școlare ale
elevilor prin comportamentul lor nonverbal ( Pygmalion in the Classroom , 1968). „Probabil
cã articolul lui Paul Ekman și Wallace V . Friesen despre originile, utilizarea și codificareacomportamentului nonverbal [„The repertoire of nonverbal behavior: Categories, origins, usage,and coding“, 1969 – n.n.] este lucrarea teoreticã clasicã a anilor 1960“ – considerã Mark L.Knapp și Judith A. Hall (2002, 21), de la care am preluat aceste date de istorie a studieriicomunicãrii nonverbale. Conform autorilor anterior citați, anii ’70 aduc lucrãri de sintezã (M.Argyle, 1975; R.L. Birdwhistell, 1970; P. Ekman, 1972; E.H. Hess, 1975; A. Mehrabian, 1972;M.F.A. Montagu, 1971; A.E. Scheflen, 1972). Sunt de menționat și studiile din domeniulproxemicii (R. Sommer, 1970), oculezicii (M. Argyle și M. Cook, 1976; R. Exline, 1971),vocalicii (F. Goldman-Eisler, 1968), atracției fizice (E. Berscheid și E.H. Walster, 1974).
În 1970, jurnalistul și scriitorul american Julius Fast publicã o lucrare de sintezã a cercetã-
rilor din domeniu. Lucrarea sa, Body Language , devenitã best-seller , favorizeazã cunoașterea
de cãtre publicul american larg a problematicii comunicãrii nonverbale. În scurt timp, în școlileelementare, colegiile și universitãțile din Statele Unite ale Americii încep sã se predea cursuride comunicare nonverbalã. În 1976 apare prima revistã de specialitate, Journal of Environ-
mental Psychology and Nonverbal Behavior , transformatã apoi în Journal of Nonverbal Behavior ,
care își continuã apariția și azi.
Perioada contemporanã. În fine, dupã 1980 și pânã azi au apãrut numeroase lucrãri
teoretice și de cercetare empiricã (D. Archer, R. Akert și M. Constanzo, 1993; M.L. Knapp,1984; M.L. Patterson, 1983, 1984; J. Streeck și M.L. Knapp, 1992). Cercetarea comunicãriinonverbale a trecut de la studierea situațiilor noninteractive la studierea interacțiunilor, de lastudierea unei persoane la studierea persoanelor care interacționeazã, de la studierea unuicomportament izolat la studierea concomitentã a mai multor comportamente, de la mãsurareafrecvenței și duratei comportamentelor nonverbale la studierea proceselor psihice subiacenteacestor comportamente, de la studierea prin încercarea de a controla factorii de context pentrua nu influența comunicarea nonverbalã la studierea efectelor produse de acțiunea acestor factori,de la studierea doar a interacțiunii face-to-face la studierea rolului mesajelor nonverbale în
comunicarea mediatã de noile tehnologii, de la studierea fie a culturii, fie a factorilor biologiciîn determinarea comportamentului nonverbal la studierea influenței conjugate a acestor determi-nanți (M.L. Knapp și J.A. Hall, 2002, 22).
Caracterizând perioada contemporanã, Mark L. Knapp (1990, 53-54) distinge câteva ten-
dințe ale studiilor privind comunicarea nonverbalã: a) renunțarea la studiul separat al mișcã-rilor diferitelor pãrți ale corpului (membrele superioare, fața, ochii etc.) și centrarea pe cercetareacontribuției acestor mișcãri combinate la transmiterea anumitor mesaje; b) schimbarea strategieide cercetare, în sensul creșterii ponderii studiilor bazate pe observația comunicãrii nonver-bale în condițiile „naturale“, nu în condițiile „artificiale“ ale laboratorului experimental; c) urmã-rirea modului în care unele semnale interacționeazã cu alte semnale.
Pentru cã – așa cum s-a vãzut – domeniul de cercetare a comunicãrii nonverbale este relativ
nou și pentru cã a fost abordat din perspectiva mai multor discipline (etologie, semioticã,Comunicarea nonverbalã: istoric, structurã, forme, funcții și disfuncții 27
psihologie, sociologie, lingvisticã, științele comunicãrii etc.), este firesc sã fie populat cu obser-
vații disparate, cu cercetãri ad hoc, în care variabilele și modelele sunt mai degrabã eclectice
decât subordonate unor teorii sau paradigme consistente.
În cãutarea unei definiții psihosociologice
Întrebarea „Ce este comunicarea nonverbalã?“ nu este gratuitã, chiar dacã unora li s-ar
pãrea naivã. În fond, toatã lumea își dã seama cã „nonverbal“ înseamnã „fãrã cuvinte“. Darmodul cum rostim anumite cuvinte face parte din comunicarea nonverbalã. Nu orice mesaj„fãrã sonor“ intrã în sfera comunicãrii nonverbale și nu orice comunicare vocalã este comu-nicare verbalã. Unii cercetãtori (de exemplu, M.L. Knapp și J.A. Hall, 2002) apreciazã cãAmerican Sign Language nu reprezintã comunicare nonverbalã, deși surdo-muții, când îșitransmit unii altora gândurile și emoțiile, nu se slujesc de cuvinte. Pe de altã parte, ne dãmseama dupã cum râd oamenii dacã sunt bucuroși sau nu, dacã sunt sinceri. În acest caz, comuni-carea este vocalã, dar nu și verbalã.
În literatura de specialitate sunt menționate mai multe definiții ale comunicãrii nonver-
bale, și toate (sau aproape toate) sunt acceptabile. Depinde din ce perspectivã este abordatprocesul de transmitere a semnalelor nonlingvistice. Noi cãutãm o definiție satisfãcãtoare dinpunctul de vedere al psihosociologiei. Sã alegem dintre cele care s-au propus deja sau sãformulãm o definiție proprie, în acord cu perspectiva pe care am adoptat-o?
Probabil cã Thomas A. Sebeok (1977) avea dreptate când remarca faptul cã termenul de
comunicare nonverbalã este „unul dintre conceptele semiotice cele mai prost definite“ ( apud
J. Corraze, 1980/2000, 15). Determinativul „nonverbal“ este într-adevãr neclar: pe de o parte,comunicarea nonverbalã se referã și la aspectele sonore ale comunicãrii verbale (de exemplu,intensitatea vocii, pauzele etc.), pe de altã parte, comunicarea verbalã nu are totdeauna calitãțilingvistice propriu-zise (de exemplu, folosirea onomatopeelor). Din aceastã cauzã, expresia„limbajul silențios“ nu este decât o metaforã, și nu un termen echivalent pentru „comunicareanonverbalã“. Sã începem deci periplul conceptual. Mai întâi, se cuvine sã facem precizareacã termenul de comunicare nonverbalã a fost utilizat pentru prima datã într-o lucrare științificãîn 1956 de cãtre Jurgen Ruesch și Weldon Kees ( apud E. Barnouw, 1989, 209).
În The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology , Miles L. Patterson (1995, 405) ia
în considerare douã accepțiuni ale termenului de comunicare nonverbalã: „În general, se referãla transmiterea de informații și la influențarea prin reacțiile fizice și comportamentale aleindivizilor“. În afara sensului larg al termenului, profesorul de la University of Missouri,St. Louis, aduce în discuție și faptul cã „unele definiții, totuși, restrâng «comportamentulcomunicativ» doar la reacțiile intenționale sau orientate spre un scop și/sau la reacțiile careposedã un înțeles cvasiuniversal“ ( ibidem ). Definiția propusã de Miles L. Patterson este, din
punctul nostru de vedere, aproape safisfãcãtoare. Nu se precizeazã însã dacã transmiterea deinformații și influențarea se realizeazã într-un cadru social și cultural concret, ceea ce îi conferãidentitate psihosociologiei ca științã a interacținii umane în societate ( vezi S. Chelcea și
P. Iluț, 2003).
Jacques Corraze (1980/2000, 15), în lucrarea de succes Les communications nonverbales ,
aflatã la a șasea ediție, afirmã: „Prin comunicare nonverbalã se înțelege ansamblul de mijloace28 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
de comunicare existente între ființele vii, care nu utilizeazã limbajul uman sau derivatele
nesonore ale acestuia (scrisul, limbajul surdo-muților etc.). Se procedeazã prin excludere șiprin includere în același timp. Nu este reținutã comunicarea om–mașinã, dar în sfera conceptuluide «comunicare nonverbalã» este cuprinsã și comunicarea dintre animale“. În fond, JacquesCorraze este etolog, interesat de evoluția formelor de comunicare pe scarã animalã și la om.„Termenul de comunicare nonverbalã se aplicã la gesturi, posturã, orientarea corpului, particu-laritãțile somatice – naturale sau artificiale –, chiar la organizarea obiectelor și la raporturilede distanțã dintre indivizi, prin care se emite o informație“ (J. Corraze, 1980/2000, 16). Dinenumerare lipsesc unele forme de comunicare nonverbalã, dupã pãrerea noastrã, deloc deneglijat: de exemplu, semnalele transmise prin olfacție.
În International Encyclopedia of Communication , Adam Kendon (1989, 209) definea
comunicarea nonverbalã prin enumerare: „mișcãrile corpului, gesturile, expresiile faciale șiorientarea [corpului], postura și spațiul, atingerile și pronunția și acele aspecte ale vorbiriiprecum intonația, calitatea vocii, ritmul vorbirii și, de asemenea, tot ce poate fi consideratdiferit de conținutul actului vorbirii, de ceea ce se spune“. ăi de aceastã datã enumerarea esteincompletã. Nu sunt amintite unele forme de comunicare importante, precum constituția corpo-ralã (somatotipurile) sau artefactele. Personal, cred cã definițiile prin enumerare rãmân nesatis-fãcãtoare. Ar trebui sã cãutãm definiții prin gen proxim și diferențã specificã.
Judee K. Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall (1996/1998, xviii), când definesc
comportamentul nonverbal, au în vedere, în principal, funcțiile acestuia: „Noi credem cã pro-cesul de comunicare nonverbalã poate fi înțeles cel mai bine analizând funcțiile, scopurile
și finalitãțile sale“. Ca urmare, autorii anterior citați își construiesc tratatul fondându-se peasumpția cã „sistemul total al comunicãrii nonverbale include un amestec de semne și simboluricu diferite grade de conștientizare, intenționalitate și structurare ( propositionality )“. Este
evidentã în aceastã definiție perspectiva comunicaționalã. De altfel, lucrarea celor trei autori,profesori la University of Arizona și la University of New Mexico, are ca subtitlu Dialogul
nevorbit (The Unspoken Dialogue ). Chiar dacã vom adopta o altã definiție a comunicãrii, vom
folosi lucrarea lui Judee K. Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall (1996/1998, 4-8),considerând-o ca fiind cea mai complexã și completã lucrare la care am avut acces. În lucrareacitatã, cei trei autori relevã importanța comunicãrii nonverbale, susținând argumentat cã acesttip de comunicare:
a) este omniprezent, însoțind în permanențã comunicarea verbalã; b) poate forma un sistem lingvistic universal, utilizat și înțeles dincolo de barierele geo-
grafice;
c) poate conduce atât la înțelegerea, cât și la neînțelegerea situațiilor; d) este filogenetic primordial, în sensul cã în evoluția omului precede limbajul verbal; e) de asemenea, este ontogenetic primordial, știut fiind cã încã de la naștere (și chiar înainte
de naștere) „candidații la umanitate“ transmit semnale nonverbale mamelor;
f) este primordial în interacțiunile umane: înainte de a spune un cuvânt, comunicãm prin
diferite canale nonverbale (gesturi, posturã, pãstrarea distanței etc.) cine suntem și în ce relațiene aflãm cu interlocutorii;
g) poate exprima ceea ce prin cuvinte nu se cuvine sau nu se poate exprima (de exemplu,
în relațiile intime);
h) este, pentru majoritatea adulților, mai de încredere decât comunicarea verbalã. Comunicarea nonverbalã: istoric, structurã, forme, funcții și disfuncții 29
Dupã analiza unora dintre cele mai des citate definiții ale comportamentului nonverbal, a
venit timpul sã ne pronunțãm. Înțelegem prin comunicare nonverbalã interacțiunea umanã
bazatã pe transmiterea de semnale prin prezența fizicã și/sau prin comportamentele indivizilorîntr-o situație socio-culturalã determinatã. În mod explicit, definiția noastrã exclude unele tipuri
de comunicare (comunicarea om–mașinã, comunicarea om–animale, comunicarea infraumanã)
și reține, ca notã definitorie a perspectivei psihosociologice, interacțiunea. În același timp, relevã
importanța contextului socio-cultural în care se desfãșoarã procesul de comunicare.
Pentru înțelegerea mai bunã a problemei noastre de studiu, se impune precizarea concep-
telor de bazã cu care vom opera: semn, semnal, simbol, semnificație, cod, mesaj, canal de comu-nicare. Nu vom analiza în profunzime conținutul acestor concepte. Cei interesați pot consultalucrarea lui John Fiske Introduction to Communication Studies (1990), recent tradusã în limba
românã ( Introducere în științele comunicãrii , 2003), pe care am folosit-o și noi.
Pornim de la un exemplu din viața de zi cu zi. Pe stradã, doi tineri discutã. La un moment
dat, unul dintre ei spune apãsat, cu pauzã prelungitã între cuvinte: „Nu te-ai ținut de promi-siune!“ și își atinge de douã-trei ori obrazul cu vârful degetului arãtãtor. Celãlalt își pleacãprivirea și tace. S-au înțeles. Reiau discuția pe o altã temã. Avem de-a face cu o „comunicareinterpersonalã“. Ea se deosebește prin câteva caracteristici atât de comunicarea intrapersonalã,cât și de comunicarea în grup, comunicarea organizaționalã, comunicarea publicã și cu atâtmai mult de comunicarea în masã (Tabelul 1.1).
Urmãrind Tabelul 1.1, desprindem cu ușurințã caracteristicile comunicãrii interpersonale: se
realizeazã între un numãr mic de persoane, într-o interacțiune face-to-face (când sunt doar douã
persoane, avem de-a face – ca în exemplul nostru – cu o „comunicare diadicã“), este informalã,feedback -ul este imediat, rolurile celor care comunicã sunt flexibile (succesiv, persoanele au rol
de emițãtor și de receptor). Dar în ce constã comunicarea dintre cei doi tineri? Simplu spus, îninfluențarea comportamentului și/sau a stãrii psihice a celuilalt cu ajutorul semnelor.
Tabelul 1.1. Caracteristicile interacțiunii și nivelurile comunicãrii (dupã S. Trenholm și A. Jensen, 2000, 25)
Caracteristicile interacțiunii
Numãr de persoane Mic MareDistanța dintre persoane Micã MareNatura feedback -ului Imediatã Întârziatã
Rolul comunicãrii Informal FormalAdaptarea mesajului Specificã GeneralãScopul Nestructurat StructuratNivelul situațional al comunicãrii Intrapersonal Grup mic Public
Interpersonal Organizațional În masã
Ce sunt însã semnele? „Semnul este ceva fizic, perceptibil de cãtre simțurile noastre; el
se referã la altceva decât la sine însuși și este dependent de recunoașterea de cãtre cei care îlutilizeazã a faptului cã este semn“ (J. Fiske, 1999/2003, 63). Cuvintele sunt semne; și tonulvorbirii; și pauzele prelungite; și atingerea obrazului cu arãtãtorul; și privirea plecatã. Toateaceste semne au înțelesuri împãrtãșite de cei care comunicã. Așadar, semnul are asociat unconcept referitor la realitatea exterioarã. Sunetele ce se aud când cineva pronunțã cuvântul„promisiune“ (sau literele așternute pe hârtie) semnificã o obligație moralã asumatã. Nerespec-tarea acestei obligații este blamabilã. A atinge obrazul cu degetul arãtãtor este, de asemenea,30 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
un semn care are aceeași semnificație: blamarea. În omenia româneascã, se și spune: „Nu
vreau sã-mi batã obrazul“. Lucrurile par cât se poate de simple. Par, dar nu sunt deloc așa.Le simplificãm noi pentru a putea intra în miezul problemei: comunicarea nonverbalã.
Sã recapitulãm. Orice comunicare constã din utilizarea semnelor prin intermediul concep-
telor produse atât de cãtre semn, cât și de cãtre experiența persoanelor cu obiectul la care sereferã semnul. În concepția filosofului american Charles S. Peirce (1839–1914), fondatorulpragmatismului și unul dintre pionierii semioticii, „Un semn, sau representanteu , este ceva
care ține locul a ceva pentru cineva, în anumite privințe sau în virtutea anumitor însușiri. Else adreseazã cuiva, creând în mintea acestuia un semn echivalent, sau poate un semn maidezvoltat. Semnul acesta pe care-l creeazã îl numesc interpretantul primului semn. Semnul
ține locul a ceva, anume al obiectului sãu. El ține locul acestui obiect nu în toate privințele,
ci cu referire la un fel de idee, pe care am numit-o uneori fundamentul representamentului “
(Ch. S. Peirce, 1897/1990, 269). Așadar, semnul perceptibil genereazã în mintea celui ce îlutilizeazã un concept mental, interpretantul semnului, în funcție de experiența pe care acestao are. Așa se face cã putem percepe același semn (un cuvânt sau un comportament) fãrã sãîl asociem cu același concept. Pentru români, arãtãtorul care bate obrazul are atașat conceptulde „blam“, nu și pentru iranieni, de exemplu. Iranienii – mi s-a spus de cãtre Alibeman EghbaliZarch, doctor în sociologie la Universitatea din București –, când dezaprobã acțiunea cuiva,duc arãtãtorul la mustațã (semnul bãrbãției). Dar și pentru români interpretantul poate diferide la o persoanã la alta, astfel cã blamul înseamnã pentru cineva pierderea definitivã a stimeide sine și pentru altcineva doar știrbirea acesteia.
Apariția limbajului verbal
În celebrul Discurs asupra originii și fundamentelor inegalitãții dintre oameni (1754/1958,
97), Jean-Jacques Rousseau (1712–1778) spunea: „Primul limbaj al omului, limbajul cel maiuniversal, cel mai energic și singurul de care a avut nevoie mai înainte de a fi trebuit sã con-vingã niște oameni adunați la un loc este strigãtul natural“. ăi în continuare: „Oamenii auînmulțit inflexiunile vocii, adãugând la acestea gesturile, care, prin natura lor, sunt mai expre-sive și al cãror sens depinde mai puțin de o determinare anterioarã. Ei exprimã deci obiectelevizibile și mobile prin gesturi, iar cele care impresioneazã auzul le exprimã prin sunete imita-tive“. Așadar, limbajul uman își are originea în exprimarea sonorã a emoțiilor, ca o formã decomunicare nonverbalã.
Recent, Douglas S. Massey (2002, 1-29) a analizat rolul emoțiilor în viața socialã. Din
studiul profesorului de sociologie de la Universitatea din Pennsylvania sunt de reținut maimulte idei directoare. În cele ce urmeazã încercãm o sintezã a lor. Societatea umanã a apãrutîn urmã cu mai mult de șase milioane de ani și a evoluat pe baza inteligenței sociale rezultatedin diferențierea și rafinarea emoțiilor. În primul deceniu al secolului XXI, omenirea va treceRubiconul din punct de vedere demografic: mai mult de jumãtate din populația de pe Terrava trãi în mediul urban, ceea ce echivaleazã cu o schimbare a mediului de viațã al specieiHomo sapiens sapiens . Dacã în perioada romanã mai puțin de cinci la sutã din omenire trãia
în orașe, în documentele ONU (1999) se estimeazã cã în 2025 un sfert din populația GlobuluiComunicarea nonverbalã: istoric, structurã, forme, funcții și disfuncții 31
va trãi în orașe de peste un milion de locuitori și cã cele mai mari orașe vor fi – la orizontul
anului 2015 – în ordine numericã: Tokio, Bombay, Lagos, Dacca, Sao Paolo, Karachi, Ciudadde Mexico, New York, Jakarta și Calcutta. Aceste schimbãri demografice vor modifica, fãrãîndoialã, stilul de viațã al omenilor și, implicit, comunicarea interpersonalã.
În evoluția umanitãții, Douglas S. Massey (Figura 1.9) a
identificat șapte ere: 1) societatea prehabilianã (existentã cu6–2,5 milioane de ani în urmã); 2) societatea timpurie-veche(oldawan society ), existentã între apariția uneltelor de piatrã
(în urmã cu 2,5 milioane de ani) și 1,5 milioane de ani; 3)paleoliticul (înainte cu 1,5 milioane–150 000 de ani); 4)neoliticul (înainte cu 150 000–10 000 de ani); 5) societateaagrarã, apãrutã cu 12 000–10 000 de ani în urmã și continuândsã existe pânã cãtre anul 1800 e.n.; 6) societatea industrialã(între începutul secolului al XIX-lea și jumãtatea secolu-lui XX); 7) societatea postindustrialã, cea în care am intrat
dupã 1980, când introducerea pe scarã largã a computeruluia schimbat în întregime viața socialã (Tabelul 1.2).
Sã recapitulãm, împreunã cu Douglas S. Massey: 300 000
de generații au trãit în societãțile de vânãtori-culegãtori, 500 de generații în societãțile agricole,nouã generații în societãțile industriale și o generație în era postindustrialã. Acest lucru estebine de știut când analizãm comunicarea nonverbalã, întrucât „trecutul este prezent“ și noinu suntem numai ființe raționale: „Ceea ce ne-a fãcut oameni este adiționarea unei judecãți(mind ) raționale la baza emoționalã preexistentã“ (D.S. Massey, 2002, 2). Trecerea de la Homo
habilis la Homo erectus a fost însoțitã nu numai de dublarea capacitãții craniene, de la
cca 500 cc la 1 000–1 100 cc, dar și de lateralizarea cerebralã, de diferențierea funcționalã a
celor douã emisfere ale creierului, cu consecințe în planul comunicãrii. Concomitent cu sporireavolumului masei cerebrale, s-a produs și mãrirea numãrului indivizilor care trãiau în acelașigrup, de la aproximativ 90 la 120, ceea ce înseamnã, teoretic, 6 000 de relații diadice.Sintetizând o bogatã literaturã de specialitate, Douglas S. Massey conchide cã la Homo erectus
inteligența era totuși de naturã prelingvisticã, funcțiile cognitive de bazã fiind mimetice,constând din imitarea prin vocalizare, expresii faciale, mișcãri ale ochilor, posturã și gesturi.Probabil cã în aceastã fazã a evoluției umane expresiile faciale aveau rolul central încomunicarea emoțiilor. De aici și universalitatea exprimãrii faciale a emoțiilor și recunoașterealor, dincolo de variațiile culturale.32 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 1.9. Douglas S. Massey
Tabelul 1.2. Evoluția societãții umane (dupã D.S. Massey, 2002, 5)
Se acceptã cvasiunanim cã omul modern a apãrut în urmã cu 150 000 de ani și a migrat pe
toate continentele: în Europa și Asia acum 50 000 de ani, în Australia acum 40 000 de ani, înAfrica acum 20 000 de ani, în Americi, în urmã cu 10 000 de ani. Acum aproximativ 50 000de ani s-a produs ceea ce specialiștii au numit „revoluția cognitivã“ (I. Tattersall, 1995) sau„revoluția simbolicã“ (Ph.G. Chase, 1999). Utilizarea de cãtre sumerieni, în urmã cu 10 000de ani, a unor semne grafice pentru a marca schimburile comerciale și apoi inventarea scrisului(în cultura sumerianã, în urmã cu 5 000 de ani s-au utilizat semne grafice pentru silabe, iarîn cultura fenicianã, în urmã cu circa 4 000 de ani a apãrut primul alfabet fonetic, dezvoltatapoi de greci și de romani) au pus bazele „culturii teoretice“ – definitã de Merilin Donald(1991) ca „un sistem de gândire logic, fondat pe experiențã și raționalitate, în mãsurã sã producãpredicții acurate despre evenimentele din naturã și din societate“ ( apud D.S. Massey, 2002,
12). Se înțelege cã au acces la cultura teoreticã numai cei care practicã în mod curent scris-cititul. Comunicarea verbalã scrisã – atât interpersonalã, cât și în masã (presa scrisã, cãrțile,unele filme sau emisiuni TV etc.) – a fost și este limitatã de analfabetism. Dupã unele statistici,la începutul erei industriale, pe la 1800, circa 85 la sutã din populația Terrei era constituitã dinanalfabeți. O sutã de ani mai târziu, la începutul secolului XX, aproximativ douã treimi dintotalul populației erau neștiutoare de carte. Se apreciazã cã la începutul secolului XXI proporția
analfabeților a scãzut la o pãtrime din totalul populației lumii. Comunicarea nonverbalã nu areastfel de limitãri.
O altã tezã a lui Douglas S. Massey meritã toatã atenția în explicarea teoreticã a comu-
nicãrii nonverbale. Este vorba despre limitele raționalitãții. Sociologul american afirmã cãComunicarea nonverbalã: istoric, structurã, forme, funcții și disfuncții 33
CaracteristiciTip de societate
Prehabilianã Timpurie-veche Paleolitic Neolitic Agrarã Industrialã Postindustrialã
Apariție, în
urmã cu ani6 mil. 2,5 mil. 1,5 mil. 50 000 10 000 200 20
Durata în ani 3,5 mil. 1 mil. 1,5 mil. 40 000 10 000 180 20+
Nr. generații 175 000 50 000 75 000 2000 500 9 1+
Locuitori H. africanus H. habilis H. erectus Homo sapiens
Volumcranian450 cc 500 cc 1 100–1 400 cc 1 450 cc
Subzistența Culegãtori Vânãtori-culegãtori Agriculturã Industrie Informație
Unelte Perisabile PiatrãPiatrã
șlefuitãCremene,
bronzBronz, fier Oțeluri aliate Siliciu, plastic
Tip deculturãEpisodicã Mimeticã Miticã Teoreticã
Tip delocuireMobilã De vânãtoareTabãrã
de bazãTabãrã/sat Oraș Megalopolis
Mãrimeacomunitãților65 75 145 155 1 mil. 20 mil. 30 mil.
Totalpopulație50 000 100 000 1 mil. 6 mil. 1 miliard 6 miliarde 9 miliarde
„deciziile umane, comportamentele și structurile sociale nu pot fi modelate doar ca funcții
ale raționalitãții […]. Emoționalitatea rãmâne o forțã puternicã și independentã în activitateaumanã, influențând percepțiile, colorând memoriile, legând oamenii laolaltã prin atracție, reglân-du-le comporta mentul prin sentimentele de vinã, rușine și mândrie“ (D.S. Massey, 2002, 20).
În sprijinul celor afirmate sunt aduse urmãtoarele fapte: 1) în evoluția omului, emoționalitatea
precede o perioadã îndelungatã raționalitatea; 2) raționalitatea – ca abilitate de a evalua costurile
și beneficiile potențiale ale acțiunilor ipotetice și de a utiliza aceste evaluãri în planificareaacțiunilor – a apãrut relativ târziu în evoluția omului; 3) gândirea simbolicã se manifestã deplindoar în ultimii 50 000 de ani; 4) posibilitatea de stocare prin scris a apãrut în urmã cu 45 000de ani; 5) accesul majoritãții omenirii la „cultura teoreticã“ s-a fãcut pe parcursul ultimilor5 000 de ani, prin practicarea scris-cititului; 6) în prezent, cogniția emoționalã precede cognițiaraționalã, cele douã tipuri de procese funcționând în strânsã conexiune.
Am rezumat unele argumente din studiul O scurtã istorie a societãții umane: originea și
rolul emoției în viața socialã de Douglas S. Massey (2002) pentru a convinge cã: a) în procesul
îndelungat al hominizãrii comunicarea nonverbalã premerge comunicarea verbalã; b) uneleforme de comunicare nonverbalã (de exemplu, expresiile faciale ale emoțiilor) sunt de naturãereditarã; c) atât comunicarea verbalã, cât și comunicarea nonverbalã au, deopotrivã, compo-nente emoționale și raționale; d) de-a lungul istoriei și în prezent, comunicarea nonverbalãeste practicatã pe scarã mult mai largã decât comunicarea verbalã scrisã.
Relativ recent, oamenii de ștințã au demonstrat cã gesturile sunt esențiale pentru limbajul
verbal. Pânã de curând se accepta cvasiunanim cã în evoluția omului expresiile verbale auînlocuit gesturile și i se atribuia comunicãrii nonverbale, ca primã funcție, repetarea, dublareacomunicãrii verbale. În realitate, „gesturile și cuvintele sunt inseparabile“ (M. Pacori, 2001).Spre o astfel de concluzie conduc cercetãrile lui Robert Krauss și Ezequiel Morsella de laUniversitatea Columbia din New York, care au arãtat cã performarea unei vorbiri fluente,nuanțate este legatã de gesticulație. Noi facem mai puține gesturi când vorbim despre lucruriabstracte decât atunci când descriem obiecte sau diferite scene concrete. Inhibarea gesturilorîn timpul vorbirii are consecințe negative asupra comunicãrii verbale, care devine astfel maiinexactã și mai puțin nuanțatã – dupã cum remarca Bernard Rimé (citat de M. Pacori, 2001).Se cunoaște astãzi și mecanismul neurofiziologic al legãturii dintre cuvânt și gest, teoria luiGuido Gainotti fiind larg acceptatã. Potrivit acestei teorii, când numim un obiect sau unfenomen, noi înregistrãm informația în zona cerebralã lingvisticã, dar și în zonele motorii alecreierului. În aceste zone sunt stocate acțiunile pe care le-am fãcut când am învãțat sã utilizãmobiectele sau am încercat sã aflãm modul lor de funcționare. Când ne reamintim numele respec-tivelor obiecte, ne reamintim și acțiunile cu aceste obiecte. Contracțiile musculare (gesturile)ne ajutã sã ne reamintim numele obiectelor – susține Guido Gainotti. Fãrã a intra în amãnunte,pe baza cercetãrilor psihoneurologice de ultimã orã, putem afirma cã cele douã forme de comu-nicare (verbalã și nonverbalã) sunt organic asociate, comunicarea nonverbalã având și o funcțiede facilitare a fluenței și nuanțãrii limbajului verbal. 34 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Comunicare verbalã/comunicare nonverbalã
Existã comunicare ori de câte ori o entitate socialã poate afecta o alta și modifica reacțiile
acesteia prin transmiterea unei informații, și nu printr-o acțiune directã. Edward O. Wilson(1975/2003, 33) înțelegea prin comunicare orice „acțiune din partea unui organism (sau celule)care schimbã modelul de probabilitate a comportamentului într-un alt organism (sau celulã)într-o manierã adaptativã“. Definiția propusã de cãtre fondatorul sociobiologiei meritã sã fiereținutã, pentru cã include și exclude în același timp. Include atât actele de comunicareintenționate, cât și pe cele neintenționate; include schimbul de informații uman și infrauman,dar exclude comunicarea în care nu sunt implicate douã organisme. De acord cu Edward O.Wilson, vom spune și noi cã numai metaforic se poate vorbi despre o comunicare intraper-sonalã, „diferitã de comunicarea cu alții prin aceea cã este mutã, are loc în mintea noastrã,este mai deconectatã ( disconnected ), mai repetitivã și mai puțin logicã decât alte forme de
comunicare“ (S. Trenholm și A. Jensen, 2000, 24). În orice act comunicațional existã un emi-țãtor, un receptor, un mesaj, un canal de comunicare și un efect asociat comunicãrii. În timpce comunicarea verbalã uzeazã de facilitãțile limbajului, ca formã de relaționare specificumanã, comunicarea nonverbalã uzeazã de mișcãri faciale, posturale, corporale mai mult saumai puțin conștiente, comune relaționãrii în lumea umanã și animalã.
Distincțiile dintre „comunicarea vocalã“ și „comunicarea nonvocalã“, pe de o parte, și
„comunicarea verbalã“ și „comunicarea nonverbalã“, pe de altã parte (asupra cãreia au atrasatenția John Stewart și Gary D’Angelo, 1980, 22), ne pot ajuta sã înțelegem mai bine naturacomunicãrii verbale și nonverbale. Pe baza acestor distincții, Ronald B. Adler și GeorgeRodman (1994/1996, 149) au imaginat un tabel cu dublã intrare care ne permite sã identificãmtipurile de comunicare umanã (Tabelul 1.3).
Tabelul 1.3. Tipuri de comunicare (dupã R.B. Adler și G. Rodman, 1994/1997, 149)
Comunicarea vocalã Comunicarea nonvocalã
Comunicarea verbalã Limbajul oral Limbajul scrisComunicarea nonverbalã Tonul vocii, pauzele în rostirea Gesturile, mișcãrile, prezența fizicã,
cuvintelor, caracteristicile vocale expresiile faciale etc.
Ansamblul elementelor nonverbale – mimicã, privire, gesturi, posturã etc. – întreține conver-
sația și dã semnificație mesajului verbal, îl reanimã. În relația de comunicare, elementele nonver-bale sunt percepute simultan cu cele verbale și decodificate împreunã. Comunicãrii nonverbaleîi este specific un paradox: din punctul de vedere al emițãtorului, semnalele emise au uncaracter involuntar (dacã este vorba de reacții naturale, spontane), însã din punctul de vedereal receptorului informația primitã nu este eliberatã de intenție, emițãtorul purtând responsa-bilitatea celor transmise. Comunicarea prin intermediul limbajului este consideratã un aspectcare diferențiazã specia umanã în raporturile cu alte specii. K.J. Hayes și C. Hayes (1953)au încercat sã învețe un cimpanzeu sã vorbeascã, nereușind decât pronunția stâlcitã a câtorvacuvinte monosilabice. Primatele nu au un aparat vocal suficient de dezvoltat, similar cu cel uman,și de aceea însușirea limbajului articulat este foarte dificilã. Totuși, maimuțele superioare suntcapabile sã imite cu ușurințã gesturi ale oamenilor și s-au înregistrat succese remarcabile îndeprinderea acestora cu limbajul gestual al surdo-muților (American Sign Language – Ameslan).Comunicarea nonverbalã: istoric, structurã, forme, funcții și disfuncții 35
Modalitãțile nonverbale de comunicare apropie specia umanã de reprezentanții altor specii
infraumane (K. Lorenz, 1963/1988). Identificãm, în cadrul fiecãrei specii , declanșatori sociali
de semnalare care se articuleazã și coordoneazã comportamente: forme, culori, mirosuri, mișcãri,determinând un anume rãspuns din partea indivizilor din cadrul aceleiași specii. De asemenea,uzãm de declanșatori sociali cu funcție expresivã ca și în lumea animalã: femeile poartã tocuripentru a ieși în evidențã, iar bãrbații aleg haine care le accentueazã mãrimea pieptului și aumerilor. În plus, la toate speciile de animale la care raporturile sociale sunt diferențiate existãun sistem de semnale rituale care permit fiecãruia sã stabileascã și sã menținã relații întremembrii grupului și sã evite conflictele – gesturi, postùri, mimici care sunt utilizate pentrua declanșa supunerea sau oponența fațã de congeneri (D. Morris, 1963/1991).
Comunicarea verbalã este strâns legatã de manifestãrile existente la nivelul creierului. Antro-
pologul francez Paul Broca (1865) a localizat limbajul la nivelul emisferei cerebrale stângi,arãtând cã afectarea acestei zone determinã grave tulburãri de vorbire. C. Wernicke (1874)localizeazã limbajul la nivelul pãrții posterioare a emisferei stângi, prima circumvoluțiune tem-poralã. În ceea ce privește emisfera cerebralã dreaptã, aceasta poate juca un rol în comprehen-siunea verbalã dacã rãspunsurile sunt date prin mijloace nonverbale. Emisfera cerebralã dreaptãeste, de asemenea, implicatã în înțelegerea mesajelor scrise și în special a celor grafice.
Prin comunicarea nonverbalã se înțelege, așa cum am mai spus, transmiterea de informații
și exercitarea influenței prin intermediul elementelor comportamentale și prin prezența fizicãa individului sau a altor unitãți sociale (grupuri și comunitãți umane), precum și percepția șiutilizarea spațiului și a timpului, ca și a artefactelor. În sens restrâns, unii autori înțeleg prin„comportamentul comunicativ“ doar acel comportament orientat sau intențional și care areo semnificație universalã.
Din punct de vedere teoretic și metodologic, analiza comunicãrii nonverbale s-a dezvoltat
pe trei mari dimensiuni: a) analiza indicatorilor (studierea aparenței fizice, a artefactelor); b) fac-torii determinanți ai comunicãrii nonverbale (ereditatea, cultura, apartenența la gen, contextul
etc.); c) funcțiile comunicãrii nonverbale.
În toate aceste direcții s-au acumultat observații dintre cele mai interesante. De exemplu,
Maurice Patterson (1983) considerã cã influența geneticã își aduce contribuția la patru maritendințe în comunicarea nonverbalã: codificarea și decodificarea reacțiilor expresive, atenția,monitorizarea vizualã a semenilor și diferențierea de gen în decodificare. Pe de altã parte,perspectiva culturalã scoate în evidențã faptul cã forma și semnificația gesturilor care însoțescsau nu vorbirea sunt diferite de la un cadru cultural la altul. Diferența culturalã explicã șipreferințele diferite ale indivizilor și grupurilor de a interacționa cu partenerii lor. Dupã JudithA. Hall (1984), persoanele de sex feminin au o capacitate expresivã (de codificare) și unareceptivã (de decodificare) mai mari în comparație cu persoanele de sex masculin. Aceastãdiferențã de gen este, în opinia autorului, determinatã de influențele biologice și sociale. Stilulpersonal de comunicare nonverbalã este legat de personalitatea individului. Astfel, cercetãrileau scos în evidențã cã persoanele anxioase, introvertite au tendința de a folosi la nivel scãzutcomunicarea nonverbalã, fațã de cei extravertiți. Nu în ultimul rând, factorii situaționali șiașteptãrile conduc individul la o gestionare atentã a comunicãrii nonverbale (de exemplu, întimpul unui interviu).
Distincția teoreticã și metodologicã dintre comunicarea verbalã și cea nonverbalã nu trebuie
sã-l conducã pe cercetãtor la ignorarea aspectelor legate de complexitatea procesului de36 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
comunicare, la existența unei interdependențe permanente între cele douã tipuri de comunicare.
Inseparabilitatea semnalelor verbale și nonverbale a fost subliniatã încã de Ray L. Birdwhistell(1952), unul dintre pionierii cercetãrii comunicãrii nonverbale, care compara încercarea dea studia comunicarea nonverbalã, separat de cea verbalã cu aceea de a studia fiziologia umanãfãrã a lua în considerare inima. În același sens se pronunța și Adam Kendon (1983, 17, apud
M.L. Knapp și J.A. Hall, 2002, 11): „Este o observație comunã cã atunci când o persoanãvorbește intrã în acțiune sistemul muscular […]. Gesticulația este organizatã ca parte a aceleiașiunitãți superioare a acțiunii prin care este organizatã vorbirea. Gesturile și vorbirea sunt accesi-bile ca douã moduri de reprezentare distincte, dar au aceeași coordonare“.
Pãrerea rãspânditã la nivelul simțului comun conform
cãreia cele douã modalitãți de comunicare pot opera separat,prin comunicarea nonverbalã transmițându-se mesajeleemoționale și prin comunicarea verbalã, ideile, nu rezistã uneiexaminãri riguroase. De asemenea, atribuirea unei ponderiexagerate comunicãrii nonverbale în transmitereainformațiilor este nefondatã. F.H. Geidt (1955) a demonstratprintr-un experiment limitele comunicãrii nonverbale: a filmatinterviul unui medic cu un pacient. Filmul a fost proiectat unorgrupe experimentale în trei condiții diferite: fãrã sonor; fãrãsonor, dar cu textul discuției transcris; cu sonor. Impresiaasupra pacientului a fost diferitã. Acest experiment pune subsemnul întrebãrii faimoasa proporție a transmiterii informa-țiilor în comunicarea face-to-face : 55 la sutã prin limbajul
corporal, 38 la sutã prin paralimbaj și abia 7 la sutã prin limbajul verbal, stabilitã de AlbertMehrabian (Figura 1.10) și colaboratorii sãi în 1967 și reluatã apoi (A. Mehrabian, 1971, 1972).De altfel, Herb Oestreich (1999), bazându-se pe cercetãrile neurolingvistului C.E. Johnson(1994), ne îndeamnã sã lãsãm deoparte aceste cifre. Peter J. DePaulo (1992, 64) accentueazãcã o astfel de estimare depinde în cel mai înalt grad de context și explicã ubicuitatea citãrii respec-tivei proporții prin pledoaria pro domo sua a practicienilor, a consilierilor de imagine etc.
Personal apreciez cã „mitul 55–38–7“ ar trebui reexaminat, pentru cã ne conduce, în cele din
urmã, la întrebarea: „De ce a mai trebuit sã fie inventat limbajul verbal, din moment ce infor-mația se transmite în proporție de 90 la sutã prin limbajul nonverbal?“ Renunțarea la acest miteste justificatã și prin faptul cã în alte cercetãri s-a constatat cã ponderea informațiilor transmiseprin cuvinte este mult mai mare. Ray L. Birdwhistell (1974) susține cã în relațiile interpersonaleprin cuvinte se transmit 35 la sutã din informații, corpul, atingerile cutanate, mimica și paralimbajuloferind 65 la sutã din totalul informațiilor. A.G. Miller apreciazã cã 82 la sutã din informații sunttransmise cu ajutorul mișcãrilor corpului și al vocii, iar restul de 18 la sutã, prin limbajul verbal.
Ca și alți cercetãtori, considerãm cã limbajul nonverbal și limbajul verbal opereazã împre-
unã, se sprijinã reciproc în procesul comunicãrii umane. În acest sens, formulãm urmãtoareleaxiome ale comunicãrii nonverbale:
1. Comunicarea nonverbalã este filogenetic și ontogenetic primordialã.2. În relațiile interpersonale directe este imposibil sã nu comunicãm nonverbal.
3. Comunicarea nonverbalã reprezintã un element în sistemul comunicãrii umane și trebuie
analizatã ca atare, nu independent de comunicarea verbalã.Comunicarea nonverbalã: istoric, structurã, forme, funcții și disfuncții 37
Fig. 1.10. Albert Mehrabian
4. Comunicarea nonverbalã se realizeazã printr-un sistem de semne și semnale (discrete
și analogice), de coduri și de canale de transmitere a informației și trebuie analizatã ca atare,nu fiecare element separat.
5. În comunicarea nonverbalã, semnificația semnelor transmise prin multiple canale trebuie
stabilitã în termenii probabilitãților și în funcție de contextul socio-cultural concret.
Axiomele comunicãrii nonverbale trebuie interpretate în
ansamblul axiomelor comunicãrii stabilite de ăcoala de laPalo Alto, în vederea fondãrii unei științe a pragmaticii comu-nicãrii umane:
1. Este imposibil sã nu comunicãm.2. Orice comunicare prezintã douã aspecte: conținut și
relație, cel de-al doilea aspect înglobându-l pe primul, prinaceasta realizându-se o metacomunicare.
3. Natura relațiilor depinde de punctuația secvențelor de
comunicare dintre parteneri.
4. Oamenii utilizeazã douã moduri de comunicare: digital
și analogic.
5. Schimbul de comunicare este simetric sau complemen-
tar, dupã cum se bazeazã pe egalitate sau pe diferențã (P.
Watzlawick (Figura 1.11), J.H. Beavin și D.D. Jackson, 1957/1972, 45-69).
Dat fiind faptul cã preocupãrile de cercetare științificã a comunicãrii nonverbale sunt relativ
recente și contribuțiile la explicarea acestui tip de comunicare provin din arii de cunoașteremultiple (psihologie, antropologie, lingvisticã, sociologie, etologie, istorie ș.a.), pânã în prezentnu s-au cristalizat încã teorii propriu-zise în legãturã cu comunicarea nonverbalã, teorii caresã fie unanim (sau cvasiunanim) acceptate. Existã în aceastã direcție încercãri notabile, precumși numeroase tentative de inventariere și sistematizare a variabilelor independente, pe bazacãrora s-au construit ipoteze consistente, ca substitut al teoriei.
Dair L. Gillespie și Ann Leffler (1983, 121) considerã cã în explicarea comportamentului
nonverbal (și a comunicãrii nonverbale) se poate apela la cele patru paradigme clasice alecomportamentului uman, în general: a) paradigma etologicã/sociobiologicã, centratã pe ideeadeterminãrii genetice a comportamentelor; b) paradigma enculturație/socializare, structuratãpe asumpția caracterului oarecum arbitrar al determinãrii comportamentului, dar stabil lanivelul indivizilor datoritã inculcãrii normelor și valorilor sociale prin socializare; c) paradigmastãrii interne, care susține cã, indiferent dacã sunt înnãscute sau dobândite, comportamentelenonverbale fluctueazã în funcție de caracteristicile indivizilor, de starea lor psihicã internã;d) paradigma resurselor situaționale, focalizatã pe teza caracterului dobândit al comporta-mentelor nonverbale, care sunt influențate de culturã și de starea psihologicã internã a indivi-zilor, dar care sunt dependente de constrângerile situaționale. V om discuta despre utilitateaacestor patru paradigme când vom vorbi despre proxemicã. Precizãm însã de acum cã DairL. Gillespie și Ann Leffler apreciazã cã paradigma resurselor situaționale oferã cea mai impor-tantã contribuție la teoretizarea comportamentului nonverbal și, ipso facto , la teoria comunicãrii
nonverbale. Amintim totodatã cã problema diferențelor generate de culturã în realizareacomunicãrii nonverbale nu este de datã recentã. Încã A.C. Haddon et al. (1901) s-au întrebat
în ce mãsurã diferitele culturi ale lumii genereazã abilitãți de comunicare nonverbalã specifice.Aceeași problemã a fost abordatã apoi de numeroși cercetãtori (vezi G.M. Guthre et al., 1971).38 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 1.11. Paul Watzlawick
În 1965, Michael Argyle și Janet Dean au formulat „teoria echilibrului“ în comunicarea
nonverbalã, pornind de la asumpția cã nivelul de apropiere ( level of intimacy ) se stabilește
de cãtre ambii interlocutori: dacã o persoanã ridicã nivelul de apropiere, manifestat prin micșo-rarea distanței, prin sporirea frecvenței contactului vizual, prin zâmbet și prin alte semnaleverbale și nonverbale, cealaltã persoanã tinde cu aceeași forțã sã restabileascã echilibrul, mãrinddistanța, evitând privirea celuilalt ș.a.m.d. Teoria echilibrului nu explicã decât unele tipuride interacțiuni, nu este în întregime acuratã.
M.L. Patterson (1976) a propus „modelul stimulãrii“ ( arousal model ): dacã o persoanã
își schimbã nivelul de implicare, cealaltã persoanã este stimulatã fie în sens pozitiv, fie însens negativ. În primul caz, schimbarea este reciprocã, în cel de-al doilea, schimbarea estecompensatorie. Dacã cea de-a doua persoanã nu aratã nici o schimbare a nivelului de implicare,înseamnã cã schimbarea realizatã de prima persoanã a fost nesemnificativã.
Teoreticienii comunicãrii nonverbale și-au pus problema existenței unor semnale univer-
sale, la care toți cei peste șase miliarde de oameni de pe Terra sã rãspundã la fel. CharlesDarwin (1872) credea cã expresiile faciale ale emoțiilor sunt similare, dincolo de diversitateaculturalã. Unii cercetãtori moderni, precum Robert Ardey (1966), susțin cã anumite semnale– cum ar fi „scãrpinatul în cap“ – se întâlnesc la toate popoarele, la toți oamenii; sunt, deci,universale, având aceeași semnificație (nehotãrâre, încurcãturã) la toate popoarele. Cercetãriledesfãșurate de Paul Ekman, E.R. Sorenson și Wallace V . Friesen (1969) în Borneo, Brazilia,Japonia, Noua Guinee, SUA au condus la concluzia cã populația din aceste țãri recunoașteemoțiile exprimate în fotografiile standard.
Totuși, alți cercetãtori resping ideea universalitãții unor semnale. W. La Barre (1947/1972)
aduce în discuție un numãr însemnat de semnale nonverbale pentru a demonstra cã gesturileși emoțiile au o bazã culturalã. Ray L. Birdwhistell (1968) considerã cã „nu existã nici unsingur semnal al limbajului corpului care sã poatã fi considerat drept un simbol universalvalabil“ ( apud V .F. Birkenbihl, 1979/1999, 203). Paul Watzlawick (1978), subliniind diferențele
culturale în interpretarea unor gesturi, dã urmãtorul exemplu: a-ți curãța sau chiar a-ți tãiaunghiile în prezența altor persoane decât cele din familie este un comportament acceptabilîn SUA. La noi, o persoanã care își face toaleta unghiilor în public este consideratã cel puțin„lipsitã de educație“. În unele culturi (în Italia, de exemplu) se încurajazã utilizarea gesturilorpentru susținerea comunicãrii verbale. În alte culturi (precum în Japonia sau Thailanda) serecomandã controlul asupra gesticulației (D. Matsumoto, 1996, 300).
Probabil cã cel mai judicios este sã spunem cã unele semnale nonverbale sunt universale
(ereditare), iar altele sunt învãțate (datorate culturii). Albert E. Scheflen (1964/1972, 226)susține cã „în ceea ce privește comportamentul social al oamenilor, el nu este nici universal,nici individual și unic pentru fiecare persoanã. Susținerea scheleto-muscularã a comporta-mentelor umane este determinatã biologic și transmisã prin mecanisme genetice […]. Abilitateade a vorbi este universalã, dar limbajul este determinat cultural. Deci, pentru a înțelege semnifi-cația gesturilor, posturilor, inflexiunilor vocii și expresiilor afective, este necesar sã privimcritic transcultural, dincolo de clase și instituții“. În acest sens se pronunțã și Robert Muchem-bled (1994/2000, 124-125) când afirmã cã „toate gesturile pot pãrea naturale, dar ele sunt,în egalã mãsurã, culturale […]. Gesturile sunt, de fapt, intermedieri care permit trecerea de lanaturã la culturã, adicã de la corp (sex, senzație) la comportament, acesta din urmã fiind trans-mițãtorul mentalitãților colective“.Comunicarea nonverbalã: istoric, structurã, forme, funcții și disfuncții 39
40 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Structura comunicãrii nonverbale
Analiza structurii comunicãrii nonverbale impune luarea în considerare a codurilor, mode-
lelor și scopurilor specifice implicate (J.K. Burgoon, D.B. Buller și W.G. Woodall, 1996/1998,18). În comunicarea nonverbalã se folosesc seturi de semne, coduri, care prin combinare dauo anumitã structurã. De exemplu, semnalele vizuale pot fi asociate semnalelor olfactive. Defapt, aceste semne sunt stimuli senzoriali care impresioneazã simțurile omului (vãz, auz, pipãit,miros). Pe baza semnelor și canalelor de transmitere a lor s-au propus multiple clasificãri alecomportamentelor nonverbale și ale comunicãrii nonverbale.
Dintre cele mai vechi clasificãri, în literatura de specialitate se amintește gruparea comuni-
cãrii nonverbale în trei categorii, propusã de J. Ruesch și W. Kees (1956): a) limbajul semnelor(sign language ), incluzând gesturile; b) limbajul acțiunilor ( action language ), incluzând mișcã-
rile corpului implicate în diferite activitãți (de exemplu, hrãnirea, alergarea); limbajul obiectelor(object language ), care încorporeazã dispunerea intenționatã sau neintenționatã a obiectelor
în spațiu în vederea utilizãrii lor. Judee K. Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall(1996/1998, 18), de la care am preluat informațiile despre aceastã clasificare, sunt de pãrerecã încercarea lui J. Ruesch și W. Kees nu a avut succes pentru cã era nediscriminatorie, grupândîn aceeași categorie tipuri de comunicare disimilare, și pentru cã lãsa deoparte modalitãți decomunicare importante (de exemplu, paralimbajul, cronemica).
În studiul „The repertoire of nonverbal behavior: Categories, origins, usage, and coding“,
devenit clasic, Paul Ekman și Wallace V . Friesen propun (1969) un sistem de categorii pentruclasificarea comportamentelor nonverbale, pe care îl reproducem în Tabelul 1.4.
Așa cum remarcau Daniel Druckman, Richard M. Rozelle și James E. Baxter (1982, 26),
clasificarea comportamentelor nonverbale propusã de Paul Ekman și Wallace V . Friesen iaca unitate de înregistrare mișcãrile corporale observabile de cãtre o altã persoanã fãrã utilizareaunor echipamente speciale; denumirea claselor de comportamente este mai mult denotativãdecât conotativã; sistemul însuși reflectã interesul autorilor pentru determinarea emoțiilor pebaza decodificãrii comportamentelor nonverbale. V om relua discuția despre „sistemul Eckman-Friesen“ în capitolul despre gesturi, posturã și mers.
Clasificarea comunicãrii nonverbale datoratã lui A.T. Dittman (1972) are în vedere sursa,
receptorul, codificarea și decodificarea, precum și canalele de comunicare (Tabelul 1.5).
Albert Mehrabian (1972) ia în considerare trei dimensiuni pentru clasificarea comunicãrii
nonverbale: evaluarea, statusul și sensibilitatea ( responsivenes ).
O altã clasificare o datorãm lui R.P. Harrison (1974), care împarte comunicarea nonverbalã
în patru categorii: a) coduri de executare ( performance codes ), asociate mișcãrilor corpului,
expresiilor faciale, privirii, atingerii și activitãților vocale; b) coduri spațio-temporale ( spatio-
temporal codes ), referitoare la mesajele rezultate din combinarea utilizãrii spațiului și timpului;
c) coduri artefact ( artefact codes ), utilizate în mesajele primite de la obiecte; d) coduri media-
toare ( mediatory codes ), referitoare la efectele speciale rezultate din interpunerea între emițãtor
și receptor (de exemplu, unghiul camerei de luat vederi în transmisiile TV).
Dale G. Lethers (1986) a identificat urmãtoarele canale de comunicare nonverbalã: expre-
siile faciale, mișcãrile ochilor, postura, proxemica, aspectul fizic, factorii suprasegmentali,precum intonația, timbrul și volumul vocii, și atingerile cutanate (dupã Ch. U. Larson,2001/2003, 271).
Tabelul 1.4. Clasificarea comportamentelor nonverbale propusã de P . Ekman și W.V . Friesen
(dupã D. Druckman, R.M. Rozzelle și J.E. Baxter, 1982, 27)
Tipuri de comportamente nonverbale Caracteristici ale comportamentelor nonverbale
1. Embleme: mișcãri care substituie cuvintele.
2. Ilustratori: mișcãri care acompaniazã vorbirea
și o accentueazã, o modificã, o puncteazã etc.
3. Reglatori: mișcãri ce mențin sau semnaleazã
o schimbare a rolurilor de ascultãtor/vorbitor.
4. Expresii faciale ( Affect displays ).
5. Adaptori: automanipulãri sau manipulãri ale
obiectelor legate de nevoile individualesau de starea emoționalã a persoanelor.
1. Utilizarea
Condiții externeRelația cu comportamentul verbalConștient/IntenționalitateFeedback extern
Tipul de informație transmisã
codificatã idiosincretic;sens;informativã;comunicativã;interactivã
2. Originea
Rãspuns înnãscutÎnvãțat în mod specialÎnvãțat social și cultural
3. Codificarea
Acte codificate extrinsecActe codificate arbitrarActe codificate iconicActe codificate intrinsec
Clasificarea comunicãrii nonverbale poate fi fãcutã, în principal, dupã modalitãțile senzo-
riale implicate în receptarea semnalelor. Mark L. Knapp considerã cã domeniul comunicãriinonverbale „include urmãtoarele fapte: 1) cum privim (caracteristicile fizice și îmbrãcãmintea);2) cum auzim (tonul vocii); 3) cum mirosim; 4) cum ne mișcãm – individual sau în conjuncțiecu alții (gesturile, postura, privirea, expresiile faciale, atingerile corporale și proximitatea);5) cum afecteazã mediul înconjurãtor interacțiunile umane și cum afecteazã acestea, la rândullor, mediul înconjurãtor (dispunerea spațialã a mobilei, temperatura, prezența altor oameni,zgomotele ș.a.m.d.)“ (M.L. Knapp, 1990, 51).
În ediția a cincea a lucrãrii Nonverbal Communication in Human Interaction , Mark L.
Knapp și Judith A. Hall (1978/2002, 7) sunt de pãrere cã „teoria și cercetarea asociate cucomunicarea nonverbalã se focalizeazã asupra a trei unitãți primare: a) structura environmentalãși condițiile în care are loc comunicarea; b) caracteristicile fizice ale celor care comunicã;c) diferitele comportamente manifestate de cãtre cei care comunicã“. Astfel, sub raportulComunicarea nonverbalã: istoric, structurã, forme, funcții și disfuncții 41
42 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
structurii environmentale și al condițiilor de comunicare, studiul comunicãrii nonverbale are
în vedere „caracteristicile mediului fizic“ ce pot influența comunicarea interpersonalã (stilularhitectural, iluminatul, decorațiunile interioare, temperatura, fondul sonor și muzical), precumși „spațiul fizic“ (utilizarea și perceperea spațiului, ceea ce poartã și numele de „proxemicã“,„ecologia grupurilor mici“ sau „teritorialitatea“). Sub raportul caracteristicilor fizice ale persoa-nelor care comunicã, se studiazã: gesturile, postura, comportamentul de atingere, expresiilefaciale, mișcãrile ochilor, comportamentul vocal.
Cei mai mulți cercetãtori (J.K. Burgoon și T.J. Saine, 1978; R.G. Harper, A.N. Wiens și
J.D. Matarazzo, 1978; M.L. Knapp, 1978; L.A. Malandro și L. Barker, 1983; J.K. Burgoon,D.B. Buller și W.G. Woodall, 1996) acceptã o clasificare rezultatã din combinarea codurilorși mediilor de transmitere a mesajelor. „Kinezica“ (așa-numitul limbaj corporal) includemișcãrile corpului, expresiile faciale și privirea. Studiul privirii poartã și numele de „oculezicã“(oculesics ). Activitãțile vocale alcãtuiesc „paralimbajul“ sau „vocalica“ ( vocalics ). Studiul
percepției și al modului de utilizare a spațiului poartã numele de „proxemicã“ ( proxemics ),
iar studiul percepției și al modului de utilizare a timpului este denumit „cronemicã“ ( crone-
mics). „Aspectul fizic“ ( physical appearance ), „artefactele“ ( artefacts ) și „semnalele olfactive“
(olfactica ) sunt considerate, de asemenea, categorii separate ale comunicãrii nonverbale și
sunt studiate ca atare, chiar dacã se recunoaște cã oamenii transmit semnale simultan prinmai multe canale, fapt pentru care este necesarã abordarea integratã a comunicãrii nonverbale– așa cum cereau, între alții, A.M. Katz și V .T. Katz (1983).Tabelul 1.5. Aspecte ale mesajelor luate în considerare în clasificarea propusã de A.T. Dittman
(dupã D. Druckman, R.M. Rozzelle și J.E. Baxter, 1982, 24)
Toate mesajele pot varia în funcție de:
A. Emițãtor sau codificator:
Mesajele pot varia în ceea ce privește controlul intenționat, cât de mult controleazã emițãtorul transmitereamesajului.
B. Receptor sau decodificator:
Conștientizarea mesajului: mesajul poate fi subliminal (deci neconștientizat) sau poate fi perceput în modconștient.
C. Canalul de comunicare:
Continuumul specificitãții comunicativeComunicativ …………………………………………………………………………………………. ExpresivLimbaj Expresii faciale Vocalizare Mișcãri corporale
D. Valoarea informativã a mesajului:
Limbaj Expresii faciale Vocalizare Mișcãri corporaleDiscret ………………………………………………………………………………………………… Continu u
Necesitatea unei capacitãți de
transmisie a canalului mairedusã (valoarea informativã amesajului mai redusã și atențiadecodificatorului mai slabã)Necesitatea celei mai maricapacitãți de transmisie acanalului (valoareainformativã cea mai mare amesajului și atenția cea maiînaltã a decodificatorului)
Comunicarea nonverbalã: istoric, structurã, forme, funcții și disfuncții 43
Funcțiile și disfuncțiile comunicãrii nonverbale
A analiza funcțiile comunicãrii nonverbale înseamnã a rãspunde la întrebarea: „De ce
apelãm la acest tip de limbaj?“ Altfel spus, trebuie sã vedem care sunt intențiile, motivele șiscopurile acestei forme de comunicare. Sã amintim – respectând cronologia – câteva dintrefuncțiile luate în considerare de autorii de referințã.
Paul Ekman (1965) a identificat cinci funcții ale comunicãrii nonverbale: a) repetarea
(dublarea comunicãrii verbale – spunem „da“ și dãm din cap de sus în jos și de jos în sus,spunem cuiva cã adresa cãutatã este pe o stradã la dreapta și în același timp arãtãm cu mânaîncotro sã se îndrepte); b) substituirea (înlocuirea mesajelor verbale – o fațã posomorâtã nespune cã persoana în cauzã nu se simte bine etc.); c) completarea (colaborarea la transmitereamesajelor verbale, ceea ce duce la o mai bunã decodificare a lor); d) accentuarea/moderarea(punerea în evidențã a mesajelor verbale, amplificarea sau, dimpotrivã, diminuarea celor spuse:când scandãm sloganuri, ridicãm brațul și arãtãm pumnul; când admonestãm un prieten,expresia facialã poate arãta cã nu ne-am supãrat foarte rãu); e) contrazicerea (transmitereade semnale în opoziție cu mesajele verbale – spunem cã ne bucurãm cã ne-am întâlnit cu opersoanã cunoscutã, dar privim în altã parte când îi întindem mâna, ne vãitãm cã nu avemdin ce trãi, dar ne afișãm cu bijuterii sau haine scumpe).
Michael Argyle (1975/1988) ia în considerare patru funcții: a) exprimarea emoțiilor; b) trans-
miterea atitudinilor interpersonale (dominanțã/supunere, plãcere/neplãcere etc.); c) prezentarea
personalitãții; d) acompanierea vorbirii, ca feedback , pentru a atrage atenția ș.a.m.d.
Dupã Maurice Patterson (1991), comunicarea nonverbalã îndeplinește urmãtoarele funcții:
a) transmite informații; b) gestioneazã interacțiunile; c) reflectã gradul de apropiere; d) exercitãinfluențã; e) controleazã sentimentele; f) faciliteazã satisfacerea unor obiective sau interese.
Judee K. Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall (1989/1996, 19-21), când analizeazã
comunicarea nonverbalã, au în vedere urmãtoarele funcții, dincolo de rolul ei în producereași procesarea comunicãrii verbale: a) structurarea interacțiunii (înaintea începerii comunicãriipropriu-zise, servește drept ghid implicit pentru desfãșurarea acesteia, indicând cum se vadesfãșura comunicarea, ce roluri vor juca persoanele implicate în actul comunicãrii etc.);b) identificarea sau proiectarea identitãții sinelui ( self-identity ), funcție ce se referã la modul
de codificare ( encoding side ) și de decodificare ( decoding side ) a mesajelor; c) formarea im-
presiei (modul în care sunt percepute persoanele dupã comportamentul lor nonverbal, formareaprimei impresii); d) exprimarea și managementul emoțiilor; e) managementul relației de comu-nicare; f) managementul conversației ( managing conversations ); g) managementul impresiei
(self-pre sentation ); h) influența socialã (rolul comunicãrii nonverbale în procesele de persua-
siune); i) înșelarea și suspiciunea de înșelare.
În literatura românã, Gheorghe-Ilie Fârte (2004, 118-119), trecând în revistã caracteristicile
comunicãrii nonverbale, acceptã cã actele nonverbale de limbaj au șase funcții: repetarea,substituirea, completarea, inducerea în eroare (ascunderea versus dezvãluirea), reglarea, subli-
nierea. Gesturile de ilustrare (ilustratorii) dubleazã prin repetare mesajul verbal, sporind șanselede înțelegere corectã a lui. Substituirea presupune înlocuirea unui cuvânt sau a unei expresiiverbale cu un gest sau cu o combinație de gesturi. Gheorghe-Ilie Fârte ne aduce aminte cã, înperioada comunistã, când voiam sã-i avertizãm pe interlocutori cã cineva este ofițer de Secu-ritate (și deci sã nu mai critice sau sã nu mai spunã bancuri politice despre „iubitul conducãtor“),
44 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
atingeam de mai multe ori cu arãtãtorul lipit de degetul mijlociu umãrul, semnalând cã respectiva
persoanã are epoleți, cã este gradat. Funcția de completare este evidentã când cineva aredificultãți în utilizarea codului verbal (de exemplu, când discutãm cu un strãin fãrã sã cunoaș-tem foarte bine limba în care acesta vorbește). Ascunderea (încercarea de a induce în eroare)sau, dimpotrivã, dezvãluirea (asocierea spontanã a unor acte de limbaj nonverbal) reprezintãde asemenea funcții ale comunicãrii nonverbale, ca și reglarea (de exemplu, marcarea prin„dregerea vocii“ a începutului comunicãrii verbale sau semnalarea prin coborârea vocii cãsuntem pe cale de a încheia discursul) și sublinierea (de exemplu, pronunțarea într-o altã tonali-tate a cuvintelor-cheie pentru a focaliza atenția ascultãtorilor). În parantezã fie spus, prezenta-torii TV folosesc cam anapoda sublinierea: ridicã sau coboarã vocea oarecum la întâmplare,de regulã la sfârșitul enunțurilor. În astfel de situații este îngreunatã alocarea de semnificațiimesajelor. Aproximativ aceleași funcții sunt amintite și de Doina-ătefana Sãucan (2002, 73):repetarea, substituirea, complementaritatea, accentuarea, reglarea, contrazicerea.
Pentru noi, dificultatea precizãrii funcțiilor comunicãrii
nonverbale provine din traducerea în limba românã a func-țiilor identificate de Paul Ekman și Wallace V . Friesen (1969):redundancy (dublarea mesajelor verbale), substitution (în-
locuirea mesajelor verbale), complementation (amplificarea
– elaborating – mesajelor verbale), emphasis (punerea în evi-
dențã a mesajelor verbale) și contradiction (transmiterea unor
semnale opuse celor transmise verbal) ( apud J.K. Burgoon,
D.B. Buller și W.G. Woodall, 1989/1996, 19), la care se adau-gã funcția de reglare. Dacã în prezentarea funcțiilor comu-nicãrii nonverbale am apela la verbe, nu la substantive – așacum a procedat Joseph A. DeVito (Figura 1.12) (1983/1988,135-136) –, lucrurile s-ar simplifica. V om spune, așadar, cã „lim-bajul corpului“ ( body language ) este utilizat pentru: 1) a ac-
centua ( to accent ) o anumitã parte a mesajului verbal; 2) a întãri ( to complement ) tonul general
sau atitudinea transmisã prin mesajul verbal; 3) a contrazice ( to contradict ) în mod deliberat
mesajul verbal; 4) a regla ( to regulate ) transmiterea mesajelor verbale; 5) a repeta ( to repeat )
ce s-a spus verbal; 6) a înlocui ( to substitute ) unele cuvinte sau mesaje verbale.
ăi în legãturã cu funcțiile comunicãrii nonverbale ne pronunțãm pentru standardizarea
terminologiei, pentru respectarea strictã a paternitãții (unii autori români „uitã“ sã aminteascãde la cine și-au „împrumutat“ ideile) și cronologiei teoriilor, modelelor explicative, clasificã-rilor etc. De asemenea, atragem atenția asupra faptului cã domeniul de studiu al comunicãriinonverbale este relativ necristalizat, cã în acest câmp de cercetare apar continuu și rapidcunoștințe noi. Dacã ne referim la funcțiile comunicãrii nonverbale, ar trebui sã avem în vedereși o a șaptea funcție, cea de facilitare a fluenței și nuanțãrii limbajului verbal – așa cum auarãtat cercetãrile recente de psihoneurologie.
Dar în literatura de specialitate se discutã și despre disfuncțiile comunicãrii nonverbale:
a) parazitarea mesajului; b) întreruperea comunicãrii ( apud I. Chiru, 2003, 33). Se poate spune
cã gesturile de ilustrare sporesc uneori redundanța, parazitând mesajul. De asemenea, „ooo“-urile,„aha“-urile, „îhî“-urile segmenteazã mesajul, împiedicând de multe ori comunicarea.
Fig. 1.12. Joseph A. DeVito
Comunicarea nonverbalã: istoric, structurã, forme, funcții și disfuncții 45
Judee K. Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall (1996/1998, 20) atrag atenția asupra
faptului cã nu trebuie sã acordãm comunicãrii nonverbale o poziție secundarã, de auxiliar alcomunicãrii verbale, iar funcțiile trebuie analizate în parteneriat cu comunicarea verbalã, chiardacã, uneori, comunicarea nonverbalã se realizeazã independent de cea verbalã. Astfel, comuni-carea nonverbalã participã la producerea și procesarea mesajelor, ajutã la definirea situațieichiar înainte de a începe comunicarea verbalã, structureazã interacțiunea, servește la proiectareaself-ului, la formarea impresiei, la exprimarea și la controlul emoțiilor, precum și la managementul
relațiilor interpersonale și al impresiei.
Cuvinte-cheie
Probleme recapitulative
Când a fost utilizat pentru prima oarã termenul de comunicare nonverbalã în titlul unei lucrãri științifice?
Care sunt notele definitorii comune ale comunicãrii nonverbale?De ce comunicarea nonverbalã este consideratã primordialã?Când a apãrut limbajul verbal?Ce consecințe au cele cinci axiome ale comunicãrii nonverbale pentru cercetarea concretã?Axiomele comunicãrii nonverbaleCodCodificareComunicareComunicare nonverbalãComunicare verbalãContext socioculturalDecodificareFuncțiile comunicãrii nonverbale
MesajMetasemnalSemnSemnalSemnal supranormalSemnificație
Septimiu Chelcea
Capitolul 2
Semne, semnale, coduri și canale
în comunicarea nonverbalã
V om discuta în acest capitol despre componentele comunicãrii nonverbale clasificate dupã
canalul senzorial implicat (vãz, auz, tact, olfacție) și în funcție de importanța semnalelor nonver-bale transmise prin intermediu acestor canale. Începem prezentarea cu semnalele recepționateîn principal de cãtre analizatorul vizual (kinezicã, proxemicã, expresii faciale, oculezicã, arte-facte), continuãm cu semnalele transmise prin canalele auditiv (vocalica) și olfactiv și încheiemcu cronemica, adicã percepția timpului, care nu beneficiazã de un organ receptor specializat,ci presupune un proces psihic complex, senzorial și de gândire în același timp.
Kinezica sau studiul mișcãrilor corpului
Termenul „ kinesics “, derivat de la cuvântul din limba
greacã ce desemneazã mișcarea, este o invenție lingvisticãdatoratã antropologului american Ray L. Birdwhistell(1918–1994), care l-a utilizat pentru prima datã în Intro-
duction to Kinesics (1952) și apoi în Kinesics and Context
(1970), cu înțelesul de „studiul mișcãrilor corpului în relațiecu aspectele nonverbale ale comunicãrii interpersonale“(apud S. Jolly, 2000, 133). Termenul ca atare s-a încetãțenit
în vocabularul științei comunicãrii. În International Encyclo-
pedia of Communications (1989, vol. 2, 380), Adam Kendon
(Figura 2.1) definește termenul „ kinesics “ ca „studiul funcției
de comunicare a mișcãrilor corpului în interacțiunile face-to-
face“. În limba românã, termenul se întâlnește în lucrãrile de
specialitate sau în literatura de informare științificã sub diferitetransliterații: kinesicã, kinezicã, kineticã, chineticã. Pe parcursul lucrãrii de fațã, când mã voireferi la știința construitã de cãtre Ray L. Birdwhistell, voi folosi cuvântul „kinezicã“, iar cândvoi analiza semnalele transmise cu ajutorul corpului (gesturi, posturã), voi folosi termenulde „mișcãri ale corpului“. Termenii „limbajul trupului“ sau „limbajul corpului“ sunt impropriiabordãrii științifice a comunicãrii nonverbale, ca și termenii „limbajul spațiului“, „limbajulvorbirii“ sau „limbajul hainelor“.
Teoria lui Ray L. Birdwhistell se fondeazã pe asumpția potrivit cãreia comunicarea prin
mișcãrile corpului este sistemicã și învãțatã social. Fondatorul kinezicii înțelege prin
Fig. 2.1. Adam Kendon
comunicare „procesele dinamice structurate referitoare la interconexiunea sistemelor vii, […]
un sistem multicanal emergent din (și reglator al) activitãțile multisenzoriale influențabile alesistemelor vii“ (R.L. Birdwhistell, 1967, 80, apud S. Jolly, 2000, 133). Întrucât mișcãrile corpului
pot fi studiate la diferite niveluri (fiziologic, psihologic, culturologic), Ray L. Birdwhistell împartekinezica în: pre-kinezicã (studiul bazelor fiziologice ale mișcãrilor corpului), micro-kinezicã(studiul sistematic al kinemelor reunite în clase morfologice) și kinezica socialã (studiulconstructelor morfologice în relație cu interacțiunile sociale). Inspirându-se din lingvisticã, RayL. Birdwhistell a încercat sã identifice cele mai mici unitãți de semnificație ale mișcãrilor corpului,pe care le-a numit „kineme“ ( kineme ), prin analogie cu fonemele și morfemele (Tabelul 2.1).
Tabelul 2.1. Echivalența lingvisticã a unitãților kinezice
Analizând filmele proiectate cu încetinitorul, antropologul american a ajuns la concluzia
cã la om existã 50 pânã la 60 de kineme universale. Diferențele culturale în comunicareanonverbalã ar consta din variația internã a kinemelor, nu din utilizarea unor kineme diferite.Utilizarea kinemelor este învãțatã social și nici un kinem nu funcționeazã singur (trebuie sãremarcãm cã Ray L. Birdwhistell nu a dat un înțeles foarte precis termenului de „kinem“).
În experimentele realizate, Ray L. Birdwhistell dãdea sarcinã unui actor sau unui student
sã execute diferite mișcãri corporale, pe care grupul de studenți trebuia sã le sesizeze. Experi-mentatorul întreba: „Face acest om ceva diferit prin aceasta?“ În legãturã cu aceste experi-mente, Julius Fast (1970, 162) remarcã douã lucruri: în primul rând cã subiecții (studenții)nu erau întrebați despre semnificația gesturilor, ci doar dacã existã vreo diferențã în expresiacorporalã, și, în al doilea rând, cã în analiza mișcãrilor corpului s-a pornit de la „punctul zero“,reprezentat de populația americanã din clasa de mijloc (punctul zero înseamnã poziția inițialãîn raport de care se fac diferențieri). Ambele remarci critice sunt justificate: ne intereseazã nuacuitatea vizualã a subiecților, ci semnificația diferitelor mișcãri ale corpului; pe de altã parte,extrapolarea rezultatelor experimentale de la studenții americani la ansamblul populației Terreinu are nici bazã statisticã, nici bazã teoreticã. „Punctul zero“ al americanilor este altul decât„punctul zero“ al europenilor sau arabilor. De asemenea, este diferit la reprezentanții mariiburghezii și la cei care trãiesc în sãrãcie (Chelcea, 2004, 17).
Totuși, fondatorul kinezicii are contribuții foarte semnificative în analiza comunicãrii
nonverbale. Așa cum aprecia Julius Fast (1970, 160), concepția lui Ray L. Birdwhistell despremișcãrile corpului are meritul principal de a fi relevat cã nici un semnal corporal nu are semni-ficație separat de alte semnale și de context. În concepția sa, comunicarea prin mișcãrile cor-pului este sistemicã, fiind posibilã descrierea ei independent de comportamentul particular alfiecãrei persoane: „problema este de a descrie structura mișcãrilor corpului astfel încât sã putemmãsura semnificația mișcãrilor particulare sau a complexelor de mișcãri în procesul comuni-
cãrii“ (R.L. Birdwhistell, 1970, 77, apud S. Jolly, 2000, 136). Stephen Jolly (2000, 136) observã
cã abordarea structuralistã a comunicãrii nonverbale este forțatã. A.T. Dittman (1971, 341)48 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Unitãțile kinezice Echivalența lingvisticã
kineme foneme sau morfemekinemorfemecomplex de kinemorfeme cuvinte construcții de complexe kinemorfice propoziții
– citat de Stephen Jolly (2000, 138) – conchide: „ipoteza de bazã a kinezicii, potrivit cãreia
comunicarea nonverbalã are aceeași structurã ca și comunicarea verbalã, nu este viabilã“, datfiind faptul cã nu existã nici o probã cã fenomenele kinezice sunt structurate lingvistic, învirtutea unor relații structurale independente“.
Dupã mai mult de o jumãtate de secol de la formularea acestui principiu, întâlnim lucrãri
despre „limbajul corpului“ care au structura dicționarelor. Pe o coloanã sunt înșirate gesturile,pe altã coloanã, semnificațiile: brațe atârnând – nonșalanțã; brațe depãrtate, coate strânse –concentrare; brațe depãrtate – egocentric; capul ridicat – orgoliu; capul drept – voințã deacțiune; capul aplecat lateral – sentimentalism; capul plecat – introvertire; frunte înaltã șirotunjitã – putere de abstracție; frunte largã – extensia facultãților intelectuale; frunte îngustã– vederi limitate; gesturi ample – exaltare; gesturi rotunde – afectivitate; gesturi spre dreapta– extravertire; gesturi spre stânga – introvertire; gesturi în sus – ardoare; gesturi în jos – inhibițieetc. (C. Blin, 1996/ 2002, passim ). „Astfel de judecãți sunt – opineazã Vera F. Birkenbihl
(1979/1999, 40) – atât «false», cât și «nefolositoare unei mai bune înțelegeri a limbajuluicorpului»“. Subscriem fãrã rezerve acestei opinii. Mai mult chiar, afirmãm cã astfel de judecãțisunt nu numai false și nefolositoare, ele sunt de-a dreptul dãunãtoare și periculoase în comuni-carea interpersonalã, în stabilirea relațiilor interumane. Se plaseazã în afara științei (veziaxiomele comunicãrii nonverbale).
Ray L. Birdwhistell are, de asemenea, meritul de a fi imaginat un sistem de pictograme
cu ajutorul cãruia pot fi descrise mișcãrile corpului. Reproducem din lucrarea lui Judee K.Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall (1986/1996, 40) simbolurile folosite de Ray L.Birdwhistell pentru kinemele faciale (Fig. 2.2).
Combinarea simbolurilor kinemelor în kinemorfeme (similare cuvintelor) conduce la
descrierea mișcãrilor (la formarea propozițiilor).
Sistemul de notare a mișcãrilor corpului imaginat de Ray L. Birdwhistell mai cuprinde:
„marcatori kinezici“ ( kinesic markers ), care au rolul de a arãta aranjamentul sintactic al kinemelor
în vorbire, desemnând pronumele, pluralul, forma verbelor, propozițiile și adverbele; „streskinezic“ ( kinesic stress ), cu funcția de organizare a diferitelor combinații lingvistice, precum
frazele; „semne de legãturã“ ( kinesic junctures ), care servesc la conectarea kinemelor separate.
Din cele arãtate s-a putut remarca, pe de o parte, efortul autorului de a pune la punct un
sistem de cuantificare a comportamentelor expresive și, pe de altã parte, dificultatea de a operacu el. Kinezica – putem spune – reprezintã o paginã din istoria studiului comunicãrii nonver-bale. Ca teorie, kinezica lui Ray L. Birdwhistell este inadecvatã.
În capitolele urmãtoare vom prezenta stadiul actual al cercetãrilor privind comunicarea
nonverbalã prin intermediul mișcãrilor corporale – gesturile, postura și mersul.
Proxemica sau percepția și utilizarea spațiului
Comunicãm, desigur, cu mâinile, cu ajutorul expresiilor faciale, al privirii, dar comunicãm
și prin modul în care folosim un anumit spațiu. Oamenii politici care țin un discurs apropiațispațial de auditoriu, cu privirea îndreptatã spre cei cãrora li se adreseazã obțin un alt efectdecât cei care, sã spunem, se plaseazã la o distanțã apreciabilã fațã de ei, mențin privirea înpãmânt, stau cu mâinile la spate sau cu o mânã în buzunar când își rostesc discursul.Semne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 49
50 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
1. Fațã lipsitã de particularitãți
2. Ridicarea unei sprâncene3. Sprânceanã coborâtã
4. Contractarea sprâncenelor spre
mijlocul feței
5. Contractarea sprâncenelor pentru
încurajarea audienței
6. Sprâncene ridicate7. Ochii mari8. Fãcut cu ochiul9. Încruntare lateralã10. Încruntare totalã11. O pauzã cu douã clipiri12. O pauzã cu cinci clipiri13. Privire lateralã14. Centrare pe audiențã15. Ochi holbați16. Rotirea ochilor17. Ochi întredeschiși18. Ochii peste cap19. Ochi ca girofarul, stânga-dreapta20. Ochi strãlucitori21. Contractarea lateralã
a pleoapei inferioare
22. Narã încrețitã23. „Flãcãri pe nas“ (nãri mãrite)24. Nãri micșorate25. „Nas de iepuraș“26. Își trage nasul27. Adulmecare în stânga28. Adulmecare în dreapta29. A vorbi spre stânga
30. A vorbi spre dreapta31. Colțurile gurii în sus32. Zâmbet discret33. Gura relaxatã34. Colțurile gurii în jos35. Limba în obraz36. Buzele țuguiate37. Dinții încleștați38. Zâmbet larg39. „Zâmbet pãtrat“40. Gura deschisã41. Trecerea limbii peste dinți (încet)42. Trecerea limbii peste dinți (repede)43. Umezirea buzelor44. Mișcarea buzelor45. Fluierat46. Bosumflare47. Retragerea buzelor48. „Gura pungã“49. Atenționare sonorã50. Gurã relaxatã51. Bãrbia îndreptatã înainte52. „Gura mascã“53. Mestecat54. Tâmplele încrețite55. „A da din urechi“56. Mișcarea totalã a scalpului
Fig. 2.2. Simbolurile utilizate de Ray L. Birdwhistell pentru kinemele faciale
(dupã J.K. Burgoon, D.B. Buller și W.G. Woodall, 1986/1996, 40)
În științele socioumane, termenul „spațiu“ este utilizat atât pentru a desemna o realitate
fizicã (de exemplu, densitatea spațialã, adicã numãrul de persoane pe metru pãtrat sau pe kilo-metru pãtrat), cât și pentru a arãta calitãți psihosociale. De exemplu, Emory S. Bogardus (1933)a inventat Scala distanței sociale , Pitirim Sorokin (1943) a vorbit despre „spațiul sociocultural“,
Kurt Lewin, (1948) a creat un sistem de „psihologie topologicã“. Propunând o abordaresistemicã a proximitãții, Gaël Le Boulche (2001) face o serie de precizãri și de distincții foarteimportante. Astfel, în limba francezã cuvântul proximité (provenit din lat. proximitas , proximus )
se întâlnește pentru prima oarã într-un text juridic din 1479, cu referire la actele de succesiune.Dupã secolul al XVI-lea, cuvântul „proximitate“ începe se fie utilizat și pentru a desemnapoziția obiectelor în spațiu și apoi pentru a indica ordinea cronologicã a evenimentelor. Deci,etimologic, cuvântul „poximitate“ își are originea în trei domenii de referințã: drept, spațiu,timp. Pe baza acestor constatãri, Gaël Le Boulche, profesor de la Universitatea Paris IXDauphine, definește ontologic proximitatea în funcție de distanțã: „Proximitatea este o judecatãde valoare referitoare la perceperea unei distanțe, distanța fiind o expresie a raportului dintredouã obiecte distincte în drept, în spațiu și în timp“ (G. Le Boulche, 2001, 3).
Astfel definitã, proximitatea poate fi mãsuratã în secunde, metri, numãr de generații într-o
familie etc. Dar termenul de „proximitate“ are și o conotație subiectivã, fapt care impune șio abordare calitativã, nu numai cantitativã. Gaël Le Boulche propune și o definire funcționalãa proximitãții cu referire la percepția realitãții sociale în raport de tripticul: norme juridice,spațiu și timp. Fãrã o raportare a omului la ceea ce este permis prin lege sã facã și ceea ceeste interzis, fãrã o raportare la un spațiu și la o organizare în timp a acțiunilor, viața socialãnu ar fi posibilã. „Proximitatea, care evalueazã distanța pentru fiecare element al tripticului,este centratã pe percepție“ – apreciazã Gaël Le Boulche 2001, 7).
Termenul de „proxemicã“ a fost inventat de cãtre Edward
T. Hall (Figura 2.3) (n. 1914), care l-a utilizat pentru primadatã în studiul cu titlul „Proxemics – The study of man’sspatial relations and boundaries“ (1963). Într-un alt studiu,
„Proxemics“ (1968), antropologul american mãrturisește cãîn preocupãrile sale de cercetare a „spațiului social ca bio-comunicare“ s-a inspirat din lucrãrile lingvistului BenjaminLee Whorf (1956) și ale antropologului Edward Sapir (1927),considerând cã tezele despre limbaj ale acestora (existențaunor coduri nescrise, dar înțelese de cãtre toți) sunt aplicabiletuturor modelelor culturale. În studiul amintit, Edward T. Hallsubliniazã cã problema spațiului existã și în lumea animalã,arãtând cã îi datorãm etologului elvețian H. Hediger (1950,1955) primele cercetãri privind comportamentul animalelorîn mediul natural și în captivitate (la circ, în grãdinilezoologice). „H. Hediger (1961) a fãcut distincția între speciile de contact și speciile denoncontact și a descris operațional termenii de distanțã personalã și distanțã socialã. El ademonstrat cã distanța criticã este atât de precisã, încât poate fi mãsuratã în centimetri“ (E.T.Hall, 1968, 86). Mutatis mutandis , se discutã astãzi despre „culturi de contact“ (de exemplu,
cultura arabã sau cultura mediteraneanã) și „culturi de noncontact“ (cum este cea americanãsau nord-europeanã). În culturile de contact se încurajeazã atingerile corporale (contactulcutanat) atât în spațiul privat, cât și în spațiul public. Culturile de noncontact descurajeazãSemne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 51
Fig. 2.3. Edward T. Hall
astfel de comportamente. La o întâlnire de afaceri, a îmbrãțișa un investitor american, a-l lua
pe dupã umeri sau a-l bate pe spate cu mâna pentru a-ți exprima ospitalitatea, bucuria estecu totul deplasat din punctul de vedere al americanului. Nu vrem sã spunem cã din aceastãcauzã investitorii americani au cam ocolit pânã acum România. Dar – cine știe?! – poate șifaptul acesta mãrunt sã fi contribuit.
În lumea animalã, H. Hediger a identificat cinci distanțe: a) „distanța de fugã“, distanța
care îi permite unui animal sã scape prin fugã dacã simte apropierea altui animal; aceastãdistanțã poate varia între 10 cm și 500 m; b) „distanța criticã“ sau „distanța de atac“, de lacare fuga pentru a scãpa de atacatori nu mai este posibilã; c) „distanța personalã“ sau „distanțainterpersonalã“ dintre douã exemplare din aceeași specie; ea rezultã din confruntarea tendin-țelor de „a fi împreunã“ și de „a fi singur“ – dupã modelul explicativ propus de Michael Argyleși Janet Dean (1965) – și se pãstreazã cu strictețe (vezi, de exemplu, bancurile de pești);d) „distanța de apropiere“, pe care animalele o pãstreazã într-un teritoriu (spațiul revendicatși apãrat de cãtre un individ, o „familie“ sau o turmã); e) „distanța socialã“, pe care un individo menține fațã de ceilalți membri ai grupului (pierderea ei produce anxietate).
Pe baza studiului distanțelor la animale, Edward T. Hall (1959/1973) face mãsurãtori ale
pragurilor de receptare a vocii, delimitând patru distanțe interumane: a) „Distanța intimã“ (depânã la 40–50 cm), în care poți simți prezența celuilalt, mirosul, respirația. Este un spațiu deprotecție pentru individ, accesibil numai persoanelor foarte apropiate, partenerului, iubitei sauiubitului, celui mai bun prieten, propriilor copii. Apropierea interlocutorilor, acceptarea lorîn zona distanței intime exprimã o apropiere psihologicã. b) „Distanța personalã“ (50–75 cm),în care indivizii își pot atinge mâinile, definește limita contactului fizic cu ceilalți. La acestnivel nu putem detecta cãldura, respirația celuilalt și, în general, avem dificultãți în a menținecontactul la nivelul ochilor. Dacã acest spațiu este încãlcat, ne simțim inconfortabil, lucrusesizabil prin mișcãri excesive la nivelul corpului (partea inferioarã, în special). În anumitesituații, însã (la o petrecere), nu pãrem deranjați de aceastã „invadare“. Reacția fațã de inva-darea spațiului personal este în funcție de tipul de relație pe care o avem cu interlocutorul(dacã manifestãm atracție fațã de acesta, gradul de toleranțã este mai mare). c) „Distanțasocialã“ (1,5–3 m) este distanța în care pierdem detaliile privind interlocutorul. Este distanțala care se desfãșoarã cele mai multe dintre interacțiunile individuale obișnuite, tranzacțiile,afacerile cu caracter formal. Dispunerea mobilierului unui birou ține seama de respectareaacestei distanțe. Contactul la nivelul ochilor este foarte important pentru a menține un niveloptim al comunicãrii, vocea este mai ridicatã, iar inflexiunile vocii au rolul de a reduce distanțasocialã. d) „Distanța publicã“ (3–6 m) este distanța în care individul este protejat și poate devenidefensiv dacã este atacat. La acest nivel pierdem foarte multe detalii ale comportamentuluiinterlocutorului: expresiile feței, direcția privirii, dar suntem îndeajuns de aproape pentru a-iurmãri acțiunile. Fiecare dintre cele patru distanțe identificate de Edward T. Hall se distinge
prin canalele de comunicare (simțurile) cu care se opereazã. De exemplu, în cazul distanței
intime opereazã olfacția, contactul cutanat, sensibilitatea termicã, însã analizatorul vizual joacãun rol minor. În cazul distanței publice, vãzul și auzul au cea mai mare importanțã, senzațiiletactile fiind practic eliminate (Figura 2.4).52 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 2.4. Distanțele intimã, personalã și socialã stabilite de E.T. Hall (1959)
Luând în calcul nu numai distanțele de la care poate fi receptatã vocea (șoaptele, vocea
normalã și strigãtele), dar și posibilitãțile de contact cutanat, temperatura, mirosul, detectareaexpresiilor faciale etc., Edward T. Hall și colaboratorii sãi ajung la mãsurãtori mai fine, pecare Marc-Alain Descamps (1989/1993, 126) le prezintã într-un tabel sintetic (Tabelul 2.2).
Tabelul 2.2. Zonele de distanțã Hall (dupã M.-A. Descamps, 1989/1993, 126)
a) „Distanța intimã apropiatã“ ( intimate close ) permite contactul cutanat, receptarea miro-
sului corporal al celuilalt, a cãldurii corpului sãu. Comunicarea verbalã se face în șoaptã, folosin-du-se chiar un limbaj nearticulat. De la aceastã distanțã (0–0,15 m) pot fi vãzute în detaliuexpresiile faciale. Este distanța dintre mamã și nou-nãscut, dintre persoane în timpul actuluisexual, dintre sportivi (la box, lupte etc.) sau dintre indivizii care cãlãtoresc împreunã într-unvehicul supraaglomerat.
b) „Distanța intimã neapropiatã ( intimate not close ) este cea care le permite persoanelor
sã se ținã de mânã, sã-și simtã reciproc mirosul corporal. Comunicarea verbalã este suavã.O astfel de distanțã (0,15–0,45 m) este caracteristicã discuțiilor în familie, dar și în unele locuripublice (în aeroporturi, de exemplu).
c) „Distanța personalã apropiatã“ ( personal close ) este distanța propice confidențelor
(0,45–0,75 m). Se disting foarte bine trãsãturile feței, se simte slab cãldura corporalã aSemne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 53
Distanța intimã
(0,5 m)
Distanța personalã(1,2 m)
Distanța socialã(3,0 m)
Distanța Publicã Socialã Personalã Intimã
Îndepãrtatã 7,50 m 3,60–2,10 m 1,25–0,75 m 0,45–0,15 mApropiatã 7,50–3,60 m 2,10–1,25 m 0,75–0,45 m 0,15–0,00 m
celeilalte persoane, iar mirosul acesteia (eventual, parfumul utilizat) nu se simte decât dacã
este foarte puternic.
d) „Distanța personalã neapropiatã“ ( personal not close ) asigurã percepția exactã a celuilalt,
în ansamblu și în detaliu. Se poate comunica fãrã a striga. De la distanța de 0,75–1,25 m întreparteneri nu se mai simte nici cãldura, nici mirosul emanat de corpul interlocutorului.
e) „Distanța socialã apropiatã“ ( social close ). De la aceastã distanțã (1,25–2,10 m) discutãm
cu strãinii. Le vedem bine și fața, și corpul în întregul lui. Este distanța dintre vânzãtor șiclient, dintre colegii de birou.
f) „Distanța socialã neapropiatã“ ( social not close ) impune comunicarea cu voce tare, estom-
peazã diferențele de status. La aceastã distanțã (2,10–3,60 m) au loc discuțiile formale, imperso-nale, ca și discuțiile în grupurile mici. În discuțiile de salon, comunicarea verbalã este susținutãadesea de gesticulație.
g) „Distanța publicã apropiatã“ ( public close ) impune sã se vorbeascã foarte tare și rar,
accentuându-se fiecare cuvânt. O astfel de distanțã se menține între oamenii politici și alegãtoriîn cadrul mitingurilor electorale, între liderii sindicali și manifestanți. De la aceastã distanțãnu se mai pot distinge expresiile faciale sau culoarea ochilor celui care vorbește. Se vãd însãconstituția corporalã, îmbrãcãmintea etc. În sãlile de conferințã și în amfiteatrele universitarese fac expuneri pãstrându-se distanța publicã apropiatã (3,60–7,50 m).
h) „Distanța publicã neapropiatã“ ( public not close ) solicitã puternic vocea celui care vor-
bește. Este distanța scenicã, a oamenilor politici, a actorilor și a prestidigitatorilor. Comunicareaeste puternic controlatã. Se apeleazã la gesturi cu valoare simbolicã (pumnul și brațul ridicate,arãtãtorul și degetul mijlociu în forma literei V etc.). De la aceastã distanțã, conform regula-mentelor, se dã comanda în armatã.
Edward T. Hall (1968) considerã cã în proxemicã trebuie luate în considerare trei feluri
de spații: fixe, semifixe și dinamice. Teritoriul locuit de o comunitate umanã este consideratca un spațiu fix. Totuși, pentru popoarele migratoare din trecut sau pentru nomazi teritoriulera mai degrabã spațiul semifix, chiar dinamic. Același lucru se poate spune și despre nomaziide azi. Mobilele dintr-o încãpere sunt și ele fixe sau semifixe. Modul în care le dispunem înspațiu comunicã o serie de caracteristici culturale și psihologice ale celor care le utilizeazã.Facem aici doar o singurã remarcã: tendința actualã este de a trata dispunerea mobilei (la loculde muncã, la întreprindere sau firmã) ca spațiu semifix. În instituțiile de învãțãmânt, fixareade podea a bãncilor și pupitrelor este de domeniul trecutului. Când, la o facultate, s-auamenajat spații de învãțãmânt noi, cei mai mulți studenți au fost de pãrere cã mesele descris și scaunele nu ar trebui sã fie fixate în podea, lãsându-li-se studenților posibilitateade a aranja mobilierul în conformitate cu preferințele personale. Spațiul în care interacțio-neazã douã sau mai multe persoane este prin excelențã dinamic, în funcție de tipul de interac-țiune și de durata acesteia.
Așadar, spațiile și distanțele prezentate nu sunt fixe și pot varia în funcție de norme determi-
nate cultural. „Ceea ce pentru un american înseamnã apropiere, pentru un arab poate însemnadistanțare“ (E.T. Hall, 1963/1972, 247). Așa cum remarca Edward T. Hall (1968, 86), „fiecareorganism trãiește în lumea lui subiectivã, care este o funcție a aparatului perceptiv propriu“.Din aceastã cauzã, pentru proxemicã este important sã se cunoascã în detaliu fiziologia șianatomia analizatorului vizual, „ senzorium -ul“, care la diferite popoare este diferit programat.
Popoarele latine și cele din Orientul Mijlociu micșoreazã distanțele în intercțiunile umane,54 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
comparativ cu cele nordice. Statusul interlocutorilor este una dintre variabilele care pot deter-
mina creșterea sau micșorarea distanțelor personale. G. Hearn (1957, 269) a teoretizat cã„persoanele care au putere socialã au dreptul de a stabili nivelul distanței pe care o permit îninteracțiunea cu ceilalți“. De asemenea, factorii contextuali genereazã tendințe de mãrire saude micșorare a distanței fațã de interlocutor. Cu cât spațiul fizic în care ne aflãm este mai larg,cu atât tindem sã micșorãm distanța interpersonalã. Spațiul în care se converseazã va fi maimare într-un apartament decât pe stradã și va fi mai mic într-o încãpere spațioasã decât într-unaîngustã. În plus, subiectul în jurul cãruia se desfãșoarã interacțiunea poate genera variații alespațiului de interacțiune. Când vorbim despre probleme personale sau împãrtãșim secrete,menținem o distanțã mai redusã decât atunci când vorbim despre probleme cu caracter generalsau când avem discuții formale. Menținem o distanțã mai micã dacã suntem lãudați decât atuncicând suntem criticați (J. De Vito, 1987).
Micșorarea distanței fațã de cei cu care comunicãm este un semn de solidaritate clar. O
distanțã mai micã permite intrarea în funcție a mai multor canale de transmitere/receptare amesajelor: în afara canalului vizual, intervin auzul, simțul tactil, sensibilitatea termicã șiolfactivã (A. Montagu, 1971; M. Wiener și A. Mehrabian, 1968; L. Zunin și N. Zunin, 1972).Diferențele legate de sex și de vârstã se reflectã în distanțe de relaționare diferite. Femeileinteracționezã menținând distanțe personale mai mici decât bãrbații, iar când este vorba despreperechi de sex opus, distanța se mãrește. În mod similar, copiii interacționeazã mai aproapede adulți, comparativ cu interacțiunile cu parteneri de aceeași vârstã. Distanța interpersonalãeste un determinant al interacțiunilor sociale care suportã influențe nu numai din perspectivãculturalã, ci și din perspectivã socializatoare. În plus, afectele pozitive sau negative fațã deinterlocutor pot determina distanțe de interacțiune diferite: prietenii mai aproape decât necunos-cuții, persoanele cu care cooperãm mai aproape decât cele cu care suntem în competiție.
Într-un experiment realizat de B. Harris, J. Luginbuhl și J.E. Fishbein (1978) s-a analizat
modul în care indivizii rãspund la violarea spațiului personal, variindu-se densitatea indivizilorîn situația socialã datã. Când densitatea este scãzutã, atribuirea cauzei încãlcãrii spațiuluipersonal este la nivelul intrusului, astfel cã subiectul se poate simți amenințat. Rãspunsurilela încãlcarea spațiului personal pot fi diverse: de la schimbãri de poziție la interpunerea unorbariere simbolice sau rãspunsuri verbale adresate agresorului. Când densitatea este ridicatã,intruziunea poate fi perceputã ca rezultat al aspectelor situaționale exterioare intrusului. Pede altã parte, densitatea socialã ridicatã poate intensifica tensiunea asociatã încãlcãrii spațiuluipersonal, pentru cã influența stimulilor externi depãșește nivelul de saturație. Rezultatele experi-mentului au arãtat cã bãrbații au reacționat mai puternic la încãlcarea spațiului personal încondiții de densitate scãzutã decât în cele de densitate ridicatã doar atunci când intrusul afost un alt bãrbat. Pentru bãrbați, densitatea socialã a determinat și frecvența anumitor rãspun-suri: privirea peste umãr, fuga etc. este mai probabil sã aparã în situații cu densitate ridicatã.S. Fisher și Donn Byrne (1975) aratã cã bãrbații rãspund mai negativ decât femeile la invaziilefrontale, în timp ce femeile rãspund mai negativ decât bãrbații la invaziile laterale.
Distanța fizicã este legatã de procesele psihice ale atenției prin faptul cã indivizii rețin mai
bine stimulii (E. Walster și E. Berscheid, 1969). Proximitatea determinã repetarea stimulului,intensificarea acțiunilor care conduc, probabil, la o creștere a atractivitãții fațã de stimuli. Nuavem sentimente de plãcere sau neplãcere fațã de persoanele cu care nu interacționãm. Înacelași timp, existã tendința indivizilor de a se plasa proxim fațã de cei pe care-i iubesc. StudiileSemne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 55
care au încercat sã arate cã existã o legãturã între distanțã, manipulatã la un moment dat, și
nivelul atracției exprimate au dat rezultate contradictorii. J. Schiffenbauer (1976) susține cãrelația distanțã/atracție este mediatã de calitatea interacțiunilor dintre participanți. Cu altecuvinte, dacã un individ apropiat spațial realizeazã aprecieri la adresa subiectului, el este plãcutmai mult decât un altul aflat „la depãrtare“. Dacã însã individul situat proxim face aprecierinegative, el poate fi plãcut mai puțin decât un altul aflat „la depãrtare“.
Într-un studiu efectuat de A. Kahn și T.A. McGaughery (1977) s-a analizat dacã o persoanã
care alege sã stea „lângã“ este perceputã mai bine decât o alta care alege sã stea „departe“.În condițiile în care intenția celuilalt de a se așeza „aproape“, respectiv „departe“, nu este ambi-guã, existã o relație între distanțã și nivelul atractivitãții, însã numai când subiecții sunt de sexopus. Acest lucru aratã cã interpretarea situației nu se face în termeni strict de proximitate,ci mai degrabã în termeni sexuali. Dorința de acceptare a partenerilor de sex opus și de domi-nare în grup determinã atracția fațã de partenerul de sex opus care se așazã „aproape“. Experi-mentul sugereazã cã existã un pattern diferit de abordare a relației atracție/proximitate în funcție
de sex: bãrbații au arãtat semnificativ o mai mare atracție fațã de femeile care se așezau „lângã“decât fațã de cele care alegeau sã se așeze „la distanțã“, pe când femeile manifestau o maimare atracție pentru bãrbații care se așezau „la distanțã“. Acest lucru conduce la concluziacã bãrbații reacționeazã diferit la anumite aspecte ale proximitãții cu persoanele de sex opus.Pentru bãrbați, apropierea, atenția acordatã dezvoltã atracție, pentru femei depãrtarea celuilalteste sursã de evaluare. Atribuirea situațiilor este diferitã: femeile considerã cã așezarea „lângã“a bãrbaților este datoratã întâmplãrii, și nu intenției, pe când așezarea „la depãrtare“ este intențio-natã. Pe de altã parte, bãrbații sunt, în general, inițiatorii unor situații de apropiere în relațiiledintre sexe. Efectele noncomune (S.E. Jones și K.E. Davies, 1965) sunt cele care favorizeazãanumite atribuiri. Bãrbații aflați „lângã“ și femeile „departe“ pot fi vãzuți ca situații normale,pe când „bãrbați departe“ și „femei aproape“ sunt situații inedite, care transmit informații supe-rioare, și individul „infereazã existența unei corespondențe“ între proximitate și intenție.
S-a pus problema dacã distanța fizicã dintre douã persoane constituie un bun predictor
pentru atractivitate, dacã pot fi fãcute inferențe de la apropierea fizicã la cea psihicã. Cercetãrilerealizate de A.R. Allgeier și Donn Byrne (1973, 213) au condus la concluzia, prin analizã devarianțã, cã existã o relație pozitivã între distanța la care se poziționeazã indivizii și similaritateaatitudinilor lor – anxietate, ostilitate și depresie psihicã.
În proxemicã se face distincție între „spațiul sociopet“ (lat. peto, „a se îndrepta spre“) și
„spațiul sociofug“ (lat. fugio , „a se îndepãrta de“). Aceastã distincție a fost analizatã pentru
prima datã de psihiatrul american Humphrey Osmond (1957) și a fost teoretizatã de cãtreEdward T. Hall (1963). Albert Mehrabian și Shari S. Diamond (1971) au probat prin studiiexperimentale riguroase cã dispunerea spațialã a persoanelor (cu posibilitatea contactuluivizual) influențeazã comunicarea. Când cei care comunicã se pot privi în ochi, durata comuni-cãrii este mai mare. În fond, rezultatele experimentului sunt în acord cu „efectul Steinzor“.În 1950, Bernard Steinzor a observat cã factorul spațial influențeazã discuțiile în grup în jurulmesei rotunde (dar nu numai): schimbul de informații cel mai intens se realizeazã cu persoanaașezatã diametral opus. Așa se face cã la discuțiile oficiale șefii delegațiilor stau fațã în fațã,cã atunci când la un dineu vrem sã facilitãm inițierea conversației între persoane care nu se
cunosc le așezãm de o parte și de alta a mesei, una în fața celeilalte, având însã grijã ca lãțimea
mesei sã nu fie mai mare de 1,5 m (limita inferioarã a „distanței sociale“).56 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Ceea ce într-o culturã este considerat spațiu sociopet, în altã culturã poate trece drept spațiu
sociofug și invers, menționeazã Edward T. Hall (1968, 91), arãtând în detaliu modul în careeste codificat de cãtre indivizii aparținând unor culturi diferite input -ul senzorial. Conform
cercetãrilor sale, americanii din clasa de mijloc proveniți din nordul Europei apreciazã distan-țele vizual. La arabi, sensibilitatea olfactivã joacã un rol important în stabilirea distanței dintreinterlocutori. ăi celelalte simțuri intervin în proxemicã: simțul tactil, termic, auditiv.
Considerãm, alãturi de Edward T. Hall (1968, 94-95), cã simțul spațiului constituie o sintezã
a impulsurilor senzoriale vizuale, auditive, kinestezice, olfactive, termice. De altfel, reputatulantropolog american era de pãrere cã în proxemicã trebuie avute în vedere opt dimensiuni:postura, spațiul sociopet/sociofug, factorii kinestezici, codul atingerilor, combinațiile retinei,codul termic, codul olfactic și scala intensitãții vocii. Apreciem, de asemenea, cã „legea proxe-micii“ formulatã de Edward T. Hall, potrivit cãreia „dintre toate lucrurile egale într-un anumitfel, cele care sunt mai apropiate de individ (momentan) sunt mai importante decât cele îndepãr-tate (strãine, de altãdatã, mai târzii)“ ( apud G. Le Boulche, 2001, 7), are o mare putere explicativã
în studiul relațiilor interpersonale. În fond, proximitatea este o judecatã de valoare asupradistanțelor, puternic influențatã cultural. În Statele Unite ale Americii, este acceptatã „distanțaintimã“ între douã femei care converseazã. În țãrile arabe sau mediteraneene aceastã distanțã
este acceptabilã și pentru convorbirea dintre doi bãrbați ( cf.J. Fast, 1970, 30). Așa se face cã
în reportajele televizate din Iran, Irak, Arabia Sauditã, Egipt etc. putem observa adesea cumbãrbații merg pe trotuar ținându-se de mânã, ceea ce la noi s-ar interpreta ca un semnal sexual.„Dã-mi mâna!“ sau „a cere mâna“ semnificã „Te iubesc!“, respectiv „a cere în cãsãtorie“.
Apreciem cã programul de cercetare pe care l-a stabilit Edward T. Hall își pãstreazã în
bunã mãsurã și astãzi actualitatea. Reproducem lista problemelor pe care cercetarea în domeniulproxemicii le-ar avea de studiat:
1. Câte feluri de distanțe mențin oamenii?2. Prin ce se diferențiazã aceste distanțe?3. Ce fel de relații, activitãți și emoții sunt asociate fiecãrei distanțe?4. Cum pot fi clasificate spațiile fixe, semifixe și dinamice?5. Ce reprezintã spațiul sociopet și spațiul sociofug?6. Delimitãrile spațiale:
a) Cum sunt stabilite?b) Cât de durabile sunt?c) Ce constituie violarea lor?d) Cum sunt marcate?e) Dacã și cum poate fi cunoscut ce se petrece în interiorul spațiului delimitat?
7. Existã o ierarhie a formelor de spațiu (de exemplu, mai intime, mai sacre, mai publice)?8. Legat atât de (1), cât și de (7), existã o ierarhizare a distanțelor? Ce este permis și în
ce circumstanțe în cadrul fiecãrei distanțe?
9. Cui îi este permis sã atingã corpul celuilalt și în ce circumstanțe?10. Existã tabuuri ale atingerii, privirii, ascultãrii, mirosirii celuilalt?11. Ce nevoi sunt asociate acestora? În ce sens și în ce tip de relații?12. Care este natura senzorium -ului implicat pentru diferitele tipuri de relații din cursul
normal al vieții de fiecare zi?
13. Ce tip de spațiu este necesar pentru aceste relații?Semne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 57
14. Care sunt referințele la spațiu în lexic?
15. Existã o utilizare a spațiului pentru a exprima supraordonarea sau subordonarea?
Teritoriul și spațiul personal
Gaël Le Boulche (2001, 8) are dreptate când afirmã cã pentru un individ teritoriul este
definit de „ansamblul proximitãților“. Etologii înțeleg prin teritoriu spațiul în care trãiește unansamblu de indivizi din aceeași specie. Avem, așadar, de-a face cu un „teritoriu individual“și cu un „teritoriu colectiv“. Aceste teritorii sunt marcate într-un fel sau altul. Edward O. Wilson(1975/2003, 385) descrie modul în care lemurienii cu coadã inelatã ( Lemur catta ), care trãiesc
în pãdurile din sudul și vestul Madagascarului, marcheazã teritoriul printr-un sistem complexde comunicare olfactivã: „Atât femelele, cât și masculii marcheazã cu secreții genitale ramurilemici și verticale. Ei stau în mâini, se țin de creangã cu picioarele la înãlțime cât mai mare șiîși freacã organele genitale în sus și în jos cu mișcãri scurte. Masculii folosesc și marcareapalmarã, rãspândind pe crengi o secreție mirositoare și frecând suprafețele cu antebrațele șicu mâinile“. Ca și secrețiile glandulare, produsele metabolice de descompunere eliberate prinurinare și defecație sunt utilizate în regnul animal pentru delimitarea teritoriului. ăi oameniiîși marcheazã teritoriul, dar nu prin mijlocirea hormonilor sau dejecțiilor, ci cu ajutorul limba-jului articulat și al simbolurilor. Spunem: „proprietate privatã“, „orașul meu“, „țara mea“ etc.Fixãm borne de hotar între județe, punem drapelul de stat la granițã ș.a.m.d.
Gaël Le Boulche (2001, 8) introduce o distincție importantã pentru studiul sociologic al
proximitãții și al spațiului. Proximitatea poate fi pozitivã sau negativã. Apropierea locuințeide o grãdinã publicã sau de locul de muncã reprezintã o proximitate pozitivã, în timp ce ocasã de toleranțã lângã o mânãstire sau o cârciumã în vecinãtatea unei școli este o proximitatenegativã (în acest sens existã și reglementãri juridice). Ansamblul proximitãților pozitivedeterminã „teritoriul ales“ ( territoire choisi ), constituit din proximitãțile pe care individul
le-a dorit. Dimpotrivã, ansamblul proximitãților nedorite, pe care nu individul le-a ales înmod voluntar, reprezintã „teritoriul suportat“ ( territoire subi ). În mod firesc, indivizii urmãresc
sã maximizeze teritoriul ales și sã reducã teritoriul suportat. Distincția introdusã de Gaël LeBoulche ne ajutã sã înțelegem relațiile interetnice, mai general, relațiile interpersonale, pentru
cã teritoriul regleazã interacțiunile sociale. El poate genera relații de cooperare, dar și conflicte.Ne apãrãm în mod deschis teritoriul, dar și prin stratageme mai subtile. Avem colțișorul nostruîn camera de zi, biroul propriu etc. Reacționãm când aceste spații sunt „invadate“ de alții. Înfuncție de statusul social pe care îl avem, de puterea socialã proprie, exercitãm controlul asupraunui teritoriu mai întins sau mai redus.
Artefactele
Îmbrãcãmintea, podoabele, accesoriile vestimentare comunicã apartenența persoanei la genul
biologic (bãrbat/femeie), la o clasã de vârstã (tânãr/matur/bãtrân), la o categorie socio-econo-micã (țãran/orãșean; patron/muncitor), la o profesie sau alta (militar, preot etc.). Este imposibilsã fii îmbrãcat și sã nu transmiți celorlalți ipso facto cine ești și cum percepi tu lumea. 58 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
În continuare voi aduce în discuție unele cercetãri referitoare la psihosociologia vestimen-
tației, punând în evidențã valoarea de comunicare a hainelor. Susan B. Kaiser (1985, 7) aredreptate când afirmã, în prefața la The Social Psychology of Clothing and Personal Adornment ,
cã „îmbrãcãmintea și înfãțișarea sunt simboluri vizibile care influențeazã interacțiunile cu alții,comunicarea interpersonalã“.
Vestimentația: determinãri geografice, istorice și culturale. Când analizãm vestimen-
tația în contextul comunicãrii nonverbale trebuie sã luãm în considerare determinãrile geogra-fice, culturale și istorice. De la Polul Nord la Ecuator, oamenii își protejeazã corpul împotrivagerului sau a cãldurii excesive: îmbracã haine adecvate, diferite în ceea ce privește materialele(blãnuri, stofe, voaluri), culoarea (reflectantã sau absorbantã a razelor solare), croiala (strânsãpe corp sau lejerã). Istoria își spune și ea cuvântul. Îmbrãcãmintea din Europa Occidentalã deazi, de exemplu, abia dacã mai amintește de cea din Evul Mediu, când – așa cum apreciazãFrançoise Piponnier (1999/2002, 166) – majoritatea populației se mulțumea cu un minimumde veșminte, adesea cu un singur rând de haine și ceva lenjerie de corp. Stofele și culoareaerau calitativ mediocre; croiala rudimentarã, strâmtã. Același istoric al culturii precizeazã cã„adoptarea generalã a costumului bãrbãtesc croit pe talie, compus dintr-o vestã scurtã și dinpantalon strâmt, nu are loc decât spre sfârșitul secolului al XV-lea. Portul feminin se distingeacum cu ușurințã; înainte el se deosebea doar printr-o lungime ceva mai pronunțatã, printr-oaranjare a pieptãnãturii și alegerea unor stofe colorate ce caracterizeazã feminitatea“ ( ibidem ).
„Rãzboiul corsetului“ ilustreazã cât se poate de bine determinarea istoricã a îmbrãcãmintei.
„Platoșa ciudatã“ – cum numea istoricul francez Michelle Perrot (1985) corsetul – și-a fãcutapariția în lumea aristocratã în secolul al XIV-lea. „Timp de cinci secole, moraliști, medici șifabricanți de balene pentru corsete se vor întrece, unii – în rafinarea discursului despre virtuțileținutei, alții – în îmbunãtãțirea mijloacelor tehnice. Generații întregi deprind astfel profesiadeformãrii corpului femeilor – tot mai rigid, tot mai strâns, mai departe de formele suple șide legãnãrile animalului“ (J.-C. Kaufmann, 1995/1998, 20). Marea Revoluție Francezã a adusși eliberarea corpului femeii, impunându-se o idee nouã: îmbrãcãmintea simplã și confortabilã(B. Fontanel, 1992, apud J.-C. Kaufmann, 1995/1998, 20). „Epopeea costumului de baie“
relevã și ea modificarea pudorii de-a lungul timpului. Jean-Claude Kaufmann (1995/1998,31) ne asigurã cã, pe la 1840, costumul de baie „consta dintr-o cãmașã și un pantalon acoperitde un mic jupon, pentru a ascunde formele“. Aproximativ în aceeași perioadã a apãrut moda„vestã-chilot de baie“.
Împotriva atacurilor violente ale moraliștilor, în anii ’20 ai secolului trecut a triumfat moda
„costumului de baie colant“, mulat pe corp. Apoi a urmat micșorarea lui în dublu sens: „parteade sus, din ce în ce mai puțin sus și cea de jos, tot mai jos, pânã când umerii, brațele și picioarelese aratã publicului și soarelui“ ( ibidem ). Moda „monobikini“ a apãrut pe la 1960. Sânii goi
la plajã și-au început cariera în 1964 la Saint-Tropez și apoi sutienele au cãzut în lanț, mairapid sau mai lent, pe toate plajele…
Determinarea culturalã a hainelor poate fi urmãritã prin semnificația culorilor, diferitã de
la o societate la alta. „Semnificația simbolicã pe care o capãtã câteodatã unele culori la noise deosebește din temelii de aceea pe care le-o dau populațiile primitive“ – aprecia Iulius E.Lips (1955/1959, 80). Marele etnolog german aduce în sprijinul celor afirmate numeroaseexemple: în Africa apuseanã, albul este „culoarea diavolului“, nu „culoarea nevinovãției“; laSemne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 59
tribul Pangave, violetul este culoarea morții; pentru tribul Athuabo din Africa rãsãriteanã, negrul
este „culoarea bucuriei“. Sigur cã alegerea culorii vestimentației suferã și influența climei: înzonele calde este preferatã culoarea albã a hainelor, în general, largi; în zonele mai reci, culoriînchise și haine strânse pe corp.
Hainele, simbol al identitãții personale și sociale. Gilson Monteiro , profesor la Universi-
tatea din Amazonas (Brazilia), spunea cã „haina reprezintã oglinda sinelui, marcheazã separareadintre clasele sociale “ ( apud Maria Olga Dias Ribeiro de Santana, 2004). Mai mult, hainele,
care sunt în egalã mãsurã pentru a acoperi goliciunea trupului și pentru exprimarea sinelui,oferã indicii despre caracteristicile psiho-morale ale persoanelor, dar și despre grupurile sociale.Jean Chevalier și Alain Gheerbrant (1991) arãtau cã pentru unele popoare orientale o cusãturãdreaptã semnificã integritate psiho-moralã, tighelul orizontal, pace în inimã ( apud Maria Olga
Dias Ribeiro de Santana, 2004).
Hainele și, mai ales, uniformele sunt un simbol al puterii sociale pe care o ai la un moment
dat. Ele influențeazã stima de sine, dar și comportamentul celorlalți. „În Prusia wilhelmianã,civilii erau obligați sã se dea la o parte de pe trotuar când trecea un ofițer în uniformã“, semnalaHenri H. Stahl (1968, 125). Într-un secol și jumãtate lucrurile s-au schimbat, dar puterea socialãa uniformelor s-a pãstrat, cum au relevat și cercetãrile lui Leonard Bickman (1974), la carene vom referi, citându-l pe Robert B. Cialdini (1984/2004, 274): „Procedeul de bazã al luiBickman era sã cearã trecãtorilor de pe stradã sã fie de acord cu vreo solicitare ciudatã (sãridice de pe jos o pungã de hârtie aruncatã acolo, sã aștepte pe partea opusã indicatorului pentrustația de autobuz). În jumãtate din cazuri, solicitantul – un bãrbat tânãr – era îmbrãcat în hainede stradã obișnuite, în restul cazurilor era îmbrãcat în uniformã de agent de pazã. Indiferentde felul solicitãrii, mult mai mulți oameni se supuneau solicitantului când acesta purta uniformã“.
Referitor la puterea de influențare a hainelor „cu autoritate“, experimentul natural proiectat
de M. Lefkowitz, R.R. Blake și J.S. Mouton (1955) într-un oraș din Texas ni se pare cât sepoate de revelator. Cei trei cercetãtori au folosit ca asociat (complice) un bãrbat de treizeci șiunu de ani, care în cadrul experimentului avea sarcina sã treacã strada pe roșu, în timp ce alțipietoni așteptau schimbarea culorii semaforului. Când complicele purta „haine cu autoritate“,respectiv costum de foartã bunã calitate și cravatã scumpã, trecãtorii care erau la semafor l-auurmat într-un numãr de trei ori și jumãtate mai mare decât atunci când era îmbrãcat cu o cãmașãieftinã și pantaloni de lucru.
Fãrã a stãrui asupra temei, semnalez importanța ținutei vestimentare cerutã de uzanțele
protocolare. În legãturã cu acest subiect a se vedea lucrarea Protocol instituțional de Emilian
Manciur (2008, 121–126).
La începutul deceniului al treilea al secolului trecut apãrea la Londra prima lucrare de
psihologie a veșmintelor, The Psychology of Clothes de Jean C. Flügel (1930). Psihologul
britanic lansa teoria satisfacerii prin îmbrãcãminte a nevoii contradictorii de a fi decent, de aatrage atenția și de a proteja corpul de intemperii. Ca și Georg Simmel (1908), Jean C. Flügela vorbit despre „paradoxul modei“, care constã dintr-o dublã mișcare: cea a pãturilor inferioarede a adopta moda clasei superioare și tendința reprezentanților acestei clase de a renunța lamoda care începe sã fie imitatã, inventând o modã nouã. Moda, mai aratã autorul citat, esteasociatã cu tendința de a te face remarcat, mai bine zis remarcatã, întrucât mai toate cerce-tãrile psihosociologice au arãtat cã femeile sunt mai interesate de modã, în particular de60 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
vestimentație, decât bãrbații. Explicația: concurența pe piața matrimonialã. În timp, lucrãrile
care analizeazã hainele ca simbol al identitãții personale și sociale s-au înmulțit exponențial,chiar fãrã a lua în calcul mulțimea de cãrți și reviste despre modã.
În legãtura cu moda, este de reținut observația sociologului german Georg Simmel
(1858–1919) referitoare la schimbarea ei: moda „se adreseazã numai pãturilor de sus. Deîndatã ce pãturile de jos încep sã-și însușeascã moda și sã depãșeascã limitele fixate de celede sus, sã spargã unitatea apartenenței lor simbolizate astfel, pãturile de sus abandoneazãaceastã modã și se dedicã alteia noi, prin care ele se diferențiazã din nou de masele largi“(G. Simmel, 1911/1998, 34).
În 1938, Ernst Harms a publicat în The American Journal of Sociology un studiu cu titlul
„Psychology of clothes“ („Psihologia hainelor“), în care discutã teoriile despre semnificațiahainelor.
Teoriile culturologice și sociologice au dat o explicație suprasimplificatã motivelor pentru care oamenii se îm-
bracã. Îmbrãcãmintea nu este motivatã numai de decențã, pentru împodobire sau protejare [corporalã] sau –așa cum susține teoria unilateralã oferitã de Freud – numai de motive sexuale. Îmbrãcãmintea este motivatã înprimul rând de environment. Totuși, chiar dacã scopurile îmbrãcãmintei sunt determinate de condițiile de mediu,forma îmbrãcãmintei este determinatã de caracteristicile personalitãții și, în special, de caracteristicile mintale.Forma îmbrãcãmintei este influențatã de mediul fizic și de condițiile sociale, incluzând relațiile sexuale, costumația[moda], castele, clasele sociale și relațiile religioase, metafizice sau alte relații suprasenzoriale. Îmbrãcãminteaeste fundamentalã în lumea emoțiilor. Nu este numai un mod de acoperire a corpului, ci și un fel de imitațieprin care oamenii exprimã unele dintre sentimentele sociale subiective (E. Harms, 1938, 239).
Critica lui Ernst Harms la adresa teoriilor despre apariția și evoluția îmbrãcãmintei își pãs-
treazã actualitatea. Este greșit sã explicãm un fenomen social complex printr-un singur factorcauzal, fie pudicitatea, frumosul, protejarea corpului de intemperii sau sexualitatea. În legãturãcu rolul îmbrãcãmintei, Georg Simmel (1911/1998, 96) spune:
Pentru etnografia actualã, este cert cã acoperirea sexului – ca și vestimentația în genere – nu a avut inițial
nici o legãturã cu simțul rușinii, ci, dimpotrivã, a jucat numai rolul unei împodobiri sau al unei intenții asemã-nãtoare, țintindu-se prin acoperire o ațâțare eroticã: este știut cã, la triburile care-și duc viața în pielea goalã,numai prostituatele se îmbracã. Curelușele și șorțulețele care îndeplinesc funcția foii de vițã sunt deseori atâtde sumare și fixate în așa fel încât, în general, nu acoperirea pare sã fie scopul lor; bineînțeles cã este vorbade alt rol. ăi care este scopul reiese din alt fapt: cã, într-un numãr extrem de mare, ele sunt colorate în celemai țipãtoare culori și înzorzonate în modul cel mai bãtãtor la ochi. Scopul lor este, deci, evident, de a atrageatenția asupra acestor organe.
Probabil cã în modul în care ne îmbrãcãm intervin, într-o proporție sau alta, de la caz la
caz, atât motivația de protejare a corpului, cât și pudicitatea și dorința de a atrage atenția.Când, de exemplu, tinerii și tinerile merg la discotecã, îmbracã haine care mai degrabã sã atragãsexual decât sã le protejeze corpul; hainele purtate de tinerii din gãștile de la colțul strãzii nuau funcție esteticã, dimpotrivã. Lipsa decenței în modul de a se prezenta al unor elevi (și eleve)din licee sau al unor studenți (și studente) pune problema violenței limbajului nonverbal.
Aceastã chestiune este la ordinea zilei și în alte țãri. În SUA, spre exemplu, susținãtorii
uniformelor școlare, ca simbol al statusului tinerilor și ca mod de reprezentare a organizațieișcolare, se confruntã cu cei care vãd în uniforma școlarã și în introducerea de norme obligatoriipentru vestimentația studenților o îngrãdire a libertãții de exprimare a personalitãții și o piedicãSemne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 61
în libera angajare a tinerilor în sensul afirmãrii identitãții lor (L.O. Hollman et al., 1996, 276)
(Figura 2.4).
Fig. 2.4. Moda bluejeans 2007
O teorie generalã asupra îmbrãcãmintei își așteaptã încã autorul. Trebuie sã amintim totuși
cã referitor la îmbrãcãminte s-au acumulat multe fapte de observație.
La jumãtatea secolului trecut etnologul american Alfred
L. Kroeber (1876–1960) (Figura 2.5), analizând gravurile dinperioada 1787–1936, a descoperit un anume „ritm al modei“:în cultura occidentalã, la fiecare cincizeci de ani vestimentațiase schimbã în caracteristicile ei fundamentale (tipurile per-manente) și la intervale mai mici, poate de la an la an, îndetalii (tipurile aberante). Observând numai schimbarea deta-liilor, s-a creat impresia, la nivelul simțului comun, cã modase subordoneazã hazardului, fiind un fenomen aleatoriu. Cãlucrurile nu stau așa o dovedește corelația dintre lungimeafustei și prosperitatea economicã (Figura 2.6).
Desmond Morris spune cã lungimea fustei este un „baro-
metru economic“, dar, curios, în perioadele de declin eco-nomic moda dicteazã lungirea fustei (în loc sã se facã
economie la materiale), iar în perioadele de prosperitate economicã se poartã minijupa. Amînțeles cã în anul 2005 în România va fi detronatã minijupa și va deveni reginã a modei fustaa cãrei lungime acoperã rotula genunchilor… Dar dezgolirea trupului femeilor va continua.La fel ca la costumul de baie, vestimentația femeilor cunoaște o dublã mișcare, însã întrucâtvadiferitã: partea de sus se ridicã tot mai sus și partea de jos coboarã de la talie în jos. 62 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 2.5. Alfred I. Kroeber
În cultura noastrã occidentalã, femeile își aratã „originea biologicã“, buricul, pe care îl
împodobesc cu cercei și pietre (semi)prețioase. În țãrile arabe, femeile nu lasã privirii nicimãcar glezna…
Consider cã am adus în discuție suficiente exemple pentru a susține ideea cã vestimentația
unei persoane ne ajutã sã o localizãm geografic și sã stabilim cãrei culturi îi aparține. Pornindde la îmbrãcãminte, ne putem da seama de gustul estetic al acesteia, de firea ei: este o persoanãconformistã, care dorește sã treacã neobservatã, sau o persoanã independentã? De asemenea,vestimentația poate spune ceva despre mentalitãți (Figura 2.7). Iatã, de exemplu, cum estecreionatã mentalitatea adolescenților de azi. În cadrul cursului postuniversitar despre limbajulcorpului de la Yale – New Haven Teachers Institute, Patricia K. Flynn analizeazã designulvestimentației adolescenților ca simbol identitar ( Curriculum Unit 85.06.03 ) pornind de la
urmãtoarele asumpții, pe care le prezentãm pe scurt:
1. Îmbrãcãmintea adolescenților este o formã de comunicare nonverbalã (înaintea prezen-
tãrii verbale, cu ajutorul vestimentației se transmit informații depre apartenența la genul social,vârstã, clasã socialã, ocupație, origine etnicã și despre caracteristicile psiho-morale de persona-litate).
2. Îmbrãcãmintea adolescenților reprezintã valorile identitare de grup și exprimã nevoia
de a fi diferiți de adulți (cu ajutorul îmbrãcãmintei, adolescenții le comunicã pãrinților cã suntaltfel decât ei).Semne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 63
Fig. 2.6. Moda femininã (dupã D. Morris, 1982/1986, 348)
1921 1922 1923 1924 1925 1926 1927 1928 1929 1930 1931 1932 1933 1934 1935 1936 1937 1938 1939
Scurtarea fustelor – tumultul anilor ’20 Lungirea fustelor – Marea Crizã
Scurtarea fustelor – avântul anilor ’60 Lungirea fustelor – noua recesiuneScurtarea fustelor –
economia activã de rãzboiLungirea fustelor –
austeritatea de dupã rãzboi1940 1941 1942 1943 1944 1945 1946 1947 1948 1949 1950 1951 1952 1953 1954 1955 1956 1957 1958
1959 1960 1961 1962 1963 1964 1965 1966 1967 1968 1969 1970 1971 1972 1973 1974 1975 1976 1977
3. Diferențierea îmbrãcãmintei adolescenților simbolizeazã nevoia de autonomie, dorința
adolescenților de a fi independenți (adolescenții comunicã astfel protestul lor și faptul cã suntrebeli).
4. Diferențierea îmbrãcãmintei adolescenților fațã de îmbrãcãmintea adulților este un feno-
men istoric relativ recent (pânã la jumãtatea secolului trecut, hainele adolescenților semãnaufoarte mult cu hainele adulților. Generația anilor ’50 a fost etichetatã ca „generația tãcutã“.Dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, în contextul prosperitãții economice, moda vestimen-tației adolescenților începe sã se diferențieze de cea a adulților).
5. Vestimentația adolescenților de dupã 1980 are conexiune cu vestimentația adolescenților
din anii ’50-’60 (moda manifestã o tendințã de ciclicitate; ceea ce pare o inovație în îmbrãcã-mintea unei generații nu este decât o derivație din trecut).
6. Vestimentația adolescenților de dupã 1980 este influențatã de mass media (datoritã tehno-
logiilor de comunicare moderne, adolescenții tind sã imite vedetele TV, starurile muzicale etc.).
Patricia K. Flynn s-a referit la adolescenții din SUA, dar unele dintre concluziile la care
a ajuns au o valabilitate mai generalã, dat fiind și procesul de „mcdonaldizare“.
Vestimentația și statusul social. Dacã haina nu îl face pe om, cel puțin ea îl reprezintã foarte
bine ca persoanã cu o anumitã poziție în ierarhia socialã. În Roma anticã purtau togã (o bucatãde postav alb, de circa 4,50 m lungime și 3 m lãțime, care se înfãșura pe corp) doar oameniiliberi (cetãțenii), nu și strãinii sau sclavii. Toga purtatã de tineri era tivitã cu roșu ( toga proetexta ).
Îmbrãcau toga albã numai dupã ce împlineau șaptesprezece ani, în cadrul unei ceremonii ceavea loc în Forum. În Egiptul antic, purtau sandale numai persoanele cu poziție socialã înaltã.Alison Lurie, autoarea cãrții The Language of Clothes (1981), spune textual: „Grecii și romanii
determinau clasa socialã din care fãcea parte o persoanã dupã culoare, dupã numãrul veșmin-telor cu care se îmbrãca și dupã podoabele aplicate pe haine“ ( apud P.K. Flynn). Trebuie sã
recunoaștem cã lucrurile nu s-au schimbat prea mult în cultura noastrã europeanã nici azi.
Într-o lucrare intitulatã sugestiv The Power of Dress , Jacqueline Murray (1989) a identificat
în lumea afacerilor trei tipuri de vestimentație: 1) hainele specifice corporațiilor, purtate maiales de avocați, directori și bancheri (design simplu, de culoare gri sau bleumarin pentru64 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 2.7. Vestimentația ca simbol identitar
costumele bãrbãtești, din stofã flanelatã, alb imaculat sau albastru deschis pentru cãmãși, iar
pentru femei, bluze, rochii din bumbac ori din pânzã de in); 2) haine menite sã comunice, utili-zate cu precãdere de persoanele implicate în marketing, educație, industriile în expansiune(costume și rochii practice, relaxante, semitradiționale, din împletituri și țesãturi cu ochiuri largi,
cu imprimeuri odihnitoare sau în dungi); 3) haine inovatoare, întâlnite mai ales la artiști, la ceice lucreazã în domeniul publicitãții, la vânzãtorii cu amãnuntul sau la proprietarii de maga-
zine de lux (largi, design excentric, culori țipãtoare) ( apud Ch. U. Larson, 2001/2003, 287).
Anat Rafaeli și Michael G. Pratt (1993) au operaționalizat conceptul de „vestimentație
organizaționalã“ ( organizational dress ), luând în considerare trei dimensiuni: caracteristicile
îmbrãcãmintei (culoarea, materialul și stilul vestimentației), omogenitatea îmbrãcãmintei șiatributele comparative ale acesteia (variabilitatea și unicitatea) (Tabelul 2.3).
Tabelul 2.3. Operaționalizarea conceptului de „vestimentație organizaționalã“
(dupã A. Rafaeli și M.G. Pratt, 1993, 36).
Expresiile faciale
Studiul expresiilor faciale a debutat în a doua jumãtate a secolului al XIX-lea. Sã ne amintim
de celebra lucrare a lui Charles Darwin Expresia emoțiilor la om și animale (1872/1967). În
timp, s-a adunat un munte de fapte de observație, s-au emis diferite ipoteze și s-au elaborat tehnicidin ce în ce mai sofisticate pentru înregistrarea contracției mușchilor faciali din care rezultãexpresiile faciale. Charles Darwin (1872/1967, 14) a ajuns la concluzia cã „aceeași stare psihicãeste exprimatã în toatã lumea cu o uniformitate remarcabilã: acest fapt este, prin el însuși,interesant, ca o dovadã a strânsei asemãnãri a structurii corporale și a dispoziției mintale a tuturorraselor omenești“. Totuși, observa Charles Darwin (1872/1967, 18), utilizarea mușchilor feței(în numãr de 55, dupã Moreau) diferã de la o persoanã la alta (de exemplu, „capacitatea de a-șiarãta caninii de o singurã parte“ sau „capacitatea de a-și ridica aripile nãrilor“). Semne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 65
Aspectul vestimentației Posibilitãți Operaționlizare
Atributele vestimentației Albastru, roșu, auriu Ce culoare?
Fibre naturale, sintetice Din ce este fãcut materialul?
Formal Care este stilul?
Omogenitatea vestimentațieiOmogenitate aleatoare
Omogenitate stratificatãOmogenitate completãCât de liberã este variabilitatea vestimentației angajaților și variabilitatea dintre subgrupele organizației
Evidențierea prin vestimentațieVariabilitate ridicatãVariabilitate moderatãVariabilitate scãzutãCât de diferitã este vestimentația, comparativ cu membrii din afara organizației
Dupã ce a fost imediat acceptatã de cãtre oamenii de științã, o datã cu extinderea cercetãrilor
comparative interculturale dupã 1930 teza universalitãții expresiei emoțiilor a început sã fiecontestatã și, în cele din urmã, abandonatã.
Într-un studiu din 1938, psihologul american Otto Klineberg
(1899–1979) (Figura 2.8) a contestat deschis teza universalitãțiiexpresiei faciale a emoțiilor, avansând ipoteza determinãriiculturale a lor. Zâmbetul, spre exemplu, ar exprima emoțiidiferite la populațiile din Orient, comparativ cu cele din Occi-dent. Pentru un european, zâmbetul înseamnã bunã dispoziție,plãcere sau ironie. Zâmbetul unui japonez poate sã semnificeși acordul cu pedeapsa administratã, și asocierea la indignareacelui care administreazã pedeapsa. Din astfel de exemple, maimult decât din fapte de observație sistematice, Otto Klineberga tras concluzia cã expresiile emoțiilor au o specificitate cul-turalã distinctã.
Cercetãrile experimentale interculturale inițiate de Paul
Ekman în deceniul al șaptelea al secolului trecut susțin însã
teza universalitãții expresiilor faciale ale emoțiilor.
În 1965, când Paul Ekman (n. 1934) a început sã studieze expresiile faciale, majoritatea
antropologilor erau convinși de faptul cã gesturile și emoțiile au fundamente culturale, cã suntînvãțate în procesul socializãrii (ipoteza relativismului). Paul Ekman a pornit de la ipotezacã expresiile faciale sunt programate ca o parte naturalã a emoțiilor. Pentru cã toți oameniiaparțin aceleiași specii și toți au același numãr de mușchi faciali (43 de mușchi faciali), estede așteptat ca oriunde în lume emoțiile sã se exprime în același mod, sã fie recunoscute caatare. Fiecãrei emoții îi corespund câte douã expresii faciale: una programatã ereditar, aceeașiîn toate culturile; alta, reprezentând o abatere de la expresia programatã, variazã de la o culturãla alta. În sprijinul ipotezei universalitãții expresiilor faciale ale emoțiilor, Paul Ekman invocãcercetãrile lui H.C. Triandis și W.W. Lambert (1958), care au cerut unui numãr de studențiamericani și greci, precum și locuitorilor unei mici localitãți din insula Corfu (insulã greceascãdin Marea Ionicã) sã acorde note de la 1 la 9 unor fotografii reprezentând persoane care expri-mau diferite stãri emoționale, dupã cum le considerã agreabile sau dezagreabile. Studenții,în ciuda diferențelor etnice, au dat note foarte apropiate, spre deosebire de locuitorii din mediulrural, care au introdus unele discordanțe în notare. Aceastã primã cercetare comparativãinterculturalã, care înclina balanța în favoarea tezei universalitãții expresiei emoțiilor, nu afost scutitã de critici metodologice întemeiate: s-a prezentat fotografia unei singure persoane(o actrițã care exprima diferite emoții), nu s-a verificat implicarea în sarcina de notare a subiec-ților (s-ar fi putut ca studenții sã fie mai motivați sã evalueze fotografiile), emoțiile nu eraunaturale (se știe astãzi cã existã diferențe notabile între zâmbetul spontan și cel „artificial“).
Mai concludentã este însã cercetarea din 1970 a psihologului de origine turcã M. Cüceloglu,
care a înlocuit fotografiile cu desene stilizate ale expresiilor faciale. S-au utilizat 60 de desenecompuse din patru tipuri de poziții ale sprâncenelor, trei tipuri de poziții ale ochilor și cincitipuri de configurații ale gurii. Pentru identificarea emoțiilor cãrora le corespund (pe bazaunei liste de 40 de emoții), desenele au fost prezentate unor grupuri de studenți japonezi, turciși americani. Aproximativ un sfert dintre desenele rezultate din combinarea elementelor amin-tite s-au dovedit imposibile sub raportul contracției mușchilor faciali. S-a ajuns la concluzia66 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 2.8. Otto Klineberg
cã expresiile faciale ale emoțiilor sunt, dacã nu determinate, cel puțin condiționate biologic
(anatomo-fiziologic).
Cercetãrile coordonate de Paul Ekman (Figura 2.9) au
demonstrat cã expresiile faciale ale emoțiilor sunt universale.Studenții aparținând unor grupuri etnice foarte diferite (ame-ricani, argentinieni, brazilieni, chilieni, japonezi) au identificatemoțiile corespunzãtoare expresiilor faciale. S-au prezentat30 de fotografii ale unui numãr de 14 persoane care expri-mau șase emoții considerate fundamentale: bucurie, dezgust,fricã, furie, surprizã, tristețe (Tabelul 2.4).
Dupã cum se observã cu ușurințã, procentajul acordului în
evaluarea emoțiilor la studenții din experiment este foarteridicat. Nu cumva accesul generalizat la mass media (tipãrituri,filme etc.) în cele cinci țãri stã la baza acestui acord? Pentru aelimina o asemenea ipotezã, Paul Ekman, E.R. Sorensen și W.V .Friesen (1967) au montat un experiment în care subiecții eraupersoane din Insulele Borneo, din Arhiplelagul Malaez, din Noua Guinee. Dat fiind faptul cãsubiecții de experiment erau neșcolarizați, rezultatele nu au fost concludente. În 1971, experi-mentul a fost reluat pe populația papua din Noua Guinee: 189 de adulți trebuiau sã identificeemoțiile redate în trei fotografii, conform unor scurte povestiri. Copiii bãștinașilor aveau o sarcinãmai simplã: trebuiau sã identifice emoțiile redate de douã fotografii. De aceastã datã procentajulacordului dintre populația papua și populația din țãrile industrializate s-a dovedit a fi ridicat,conducând la concluzia universalitãții expresiilor faciale ale emoțiilor. Paul Ekman (1993, 384),referindu-se la cercetãrile fãcute împreunã cu Wallace V . Friesen, afirmã: „Noi am gãsit evidențauniversalitãții în expresiile spontane și în expresiile deliberate. Noi am postulat reguli demanifestare ( display rules ) – prescripții cultural-specifice despre cine poate sã dezvãluie o anumitã
emoție, cui și când – pentru a explica modul în care diferențele culturale pot ascundeuniversalitatea expresiilor și am arãtat experimental cum apar acestea“. Așadar, la întrebarea„Sunt expresiile faciale universale sau cultural specifice?“ nu existã un rãspuns tranșant: diferiteaspecte ale expresiilor sunt atât universale, cât și cultural specifice.Semne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 67
Fig. 2.9. Paul Ekman
Tabelul 2.4. Recunoașterea emoțiilor dupã expresiile faciale în experimentele lui P . Ekman, W.V . Friesen
și P . Ellsworth, 1971 (dupã L.T. Benjamin et al., 1990, 377)
Evaluarea Bucurie Dezgust Surprizã Tristețe Furie Fricã
Cultura /
nr. subiecțiProcentul concordanței cu evaluarea
99 Americani 97 92 95 84 67 85
40 Brazilieni 95 97 87 59 90 67
119 Chilieni 95 92 93 88 94 68
168 Argentinieni 98 92 95 78 90 54
29 Japonezi 100 90 100 62 90 66
Recent (13 septembrie 2003), s-a anunțat într-o emisiune de știri (TVR 1) cã în SUA a
fost pus la punct un sistem de ecografie cu ajutorul cãruia pãrinții pot vedea pe un ecran ima-ginea tridimensionalã a fãtului, distingându-se momentele în care acesta zâmbește. Este șiaceasta o dovadã a caracterului ereditar al expresiilor faciale.
Surâsul, de exemplu, este universal și are aceeași semnificație în toate culturile și la toate
popoarele lumii. Pânã și oile, despre care se credea cã nu strãlucesc prin vioiciunea creierului,diferențiazã figura umanã încruntatã de cea zâmbitoare. Un experiment realizat de specialiștiide la Universitatea Cambridge – conform Magazinului științific difuzat de BBC (26 iunie
2004) – a pus în evidențã cã 90 la sutã dintre oile testate au recunoscut figura umanã schematicã
a unui om care râde.
Zâmbetul și râsul. Numeroși filosofi și oameni de științã au încercat sã pãtrundã esența
râsului și a surâsului (Th. Hobbes, B. Spinoza, R. Descartes, Imm. Kant, Ch. Darwin, H. Bergson,
P. Ekman și încã mulți alții). Charles Darwin (1872/1967, 111) aprecia cã „râsul pare sã constituie,în primul rând, expresia simplei bucurii sau fericiri“. Cât privește caracterul înnãscut al râsului
și surâsului (zâmbetului), Charles Darwin aducea în discuție cazul Laurei Bridgman (studiatde F. Lieber, 1851), „care, din cauza orbirii și a surzeniei, nu a putut dobândi vreo expresieprin imitare, totuși, atunci când i s-a comunicat prin limbajul gesturilor o scrisoare de la unprieten iubit a râs și a bãtut din palme, iar obrajii i s-au îmbujorat“ ( ibidem ). Motivele pentru
care omul râde sunt variate, dar mecanismul râsului este totdeauna același: inspirație adâncã,scurte contracții spasmodice ale toracelui, în special ale diafragmei. De aici și vorba: „Râdeau
de se țineau cu mâinile de burtã“. „În timpul râsului, gura este mai mult sau mai puțin largdeschisã, cu colțurile mult trase înapoi, precum și puțin în sus, iar buza superioarã este puțin
ridicatã“ – observã Charles Darwin, care ilustreazã cele spuse cu o planșã cu desene și fotografiireprezentând diferite grade de râs și de surâs.
Am subliniat cã, uneori, râdem din tot corpul (deși se spune „râdem din tot sufletul“). Râdem
de „ne doare burta“ sau „ne tãvãlim pe jos de râs“. În fond, este vorba despre contracțiile muscu-lare și despre stimularea secreției unor endorfine, fapt ce menține sau amplificã veselia. Peastfel de date, probate științific, se bazeazã terapia prin râs și, pânã la un punct, concursurile„Cine râde mai mult“. Claudia Schäfer a observat cã putem evalua intensitatea râsului (pe oscalã de la 1 la 10) dupã manifestãrile nonverbale antrenate gradual:
1)Întâi surâsul și apoi izbucnirea în râs.
2) Gura se deschide din ce în ce mai larg.3) Colțurile gurii se deplaseazã tot mai în lateral, spre urechi.4) Nasul se încrețește.5) Sunetul se apropie tot mai mult de strigãt sau lãtrat.6) Ochii se închid „cu lacrimi“, iar pielea din jurul lor face dungi multe și mici. 7) Capul cade tot mai mult pe spate și umerii se ridicã.8) Apare o mișcare de legãnare a trupului.9) Persoana se autoîmbrãțișeazã (autoatingere), cuprinzându-și trupul cu mâinile.10) Declanșeazã un mod oarecare de a bate din picioare ( apud ăt. Prutianu și M. Danileț, 2004, 231).
Deși s-au acumulat multe date de cercetare despre râs și surâs, adevãrul este cã, în multe
privințe, zâmbetul și râsul au rãmas o enigmã. Multã vreme s-a crezut cã plâng și animalele,dar râsul este specific omului. Totuși, cercetãrile etologice au arãtat cã zâmbetul și râsul pot68 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
fi întâlnite, în linie directã, și la primate. Conform ipotezei lui J.A.R.A.M. van Hooff (1972),
zâmbetul uman a derivat din comportamentul de „arãtare a dinților“, care constituie un semnalsocial filogenetic primitiv (Figura 2.10). „La om – spune Edward O. Wilson (1975/ 2003,185) – rânjetul tãcut și gura deschisã relaxatã par sã fi convers pentru a forma doi poli într-oserie nouã, gradatã, mergând de la un rãspuns prietenos general (zâmbet) la joc (râs)“.
Primatele recurg la comportamentul de arãtare a dinților când întâlnesc stimuli contrari-
anți, manifestând în același timp tendința puternicã de a pãrãsi locul, de a fugi. Dezvelireadinților se intensificã pe mãsurã ce comportamentul de fugã este zãdãrnicit de agresor. Lacimpanzei, acest comportament este frecvent întâlnit pentru a semnala contactele nonagresive,chiar prietenoase. Pe de altã parte, „relaxarea prin arãtarea gurii deschise“ este însoțitã deseoride emiterea unor vocalizãri scurte. Aceste douã semnale: „a arãta dinții“ și „a arãta gura des-chisã“ au evoluat la om spre zâmbet și, respectiv, spre râs. Dacã este adevãrat cã ființele umanemoștenesc zâmbetul și râsul de la primate, tot atât de adevãrat este și faptul cã normele culturalene impun când și în legãturã cu ce ne este permis sã râdem sau sã zâmbim.
Prin culturã, cele douã comportamente s-au nuanțat foarte mult. Limba românã are circa
360 de epitete pentru a califica estetic zâmbetul și aproximativ 325 de epitete pentru a reda carac-teristicile și particularitãțile psihice ale persoanei care râde. Preluãm unele exemple din Dicțio-
narul de epitete al limbii române (1985) de Marian Bucã. Tudor Arghezi identifica un zâmbet
diafan; Dimitrie Anghel, un zâmbet duios ca o geanã de zi; Camil Petrescu sesiza zâmbetulSemne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 69
Fig. 2.10. Filogenia semnalelor faciale la primate (apud E.O. Wilson, 1975/2003, 186)
kch
rânjet zgomotos – rha
rha
rha
zâmbet haetalarea gurii
deschise în starede relaxare
ah
OM
(HOMO )CIMPANZEU
(PAN)MACACI
(MACACA )GUENONS
(CERCOPITHECUS )MAMIFER
PRIMITIV
râsțipãt rânjit
întristat ce mãrește gura; Mihail Sadoveanu remarca zâmbetul însorit; Mihai Eminescu, zâm-
betul trist.
Pentru a-l sancționa pe cel care nu are dreptul sã râdã de alții – dacã are cineva acest
privilegiu! –, la români existã zicala „Râde ciob de oalã spartã“. Foarte probabil cã și la altepopoare existã proverbe care reglementeazã acest comportament complex ce exprimã omulțime de sentimente, stãri psihice normale și patologice. Normele referitoare la râs variazãde la o culturã la alta și de la o epocã la alta, dar totdeauna râsul funcționeazã ca un „gardianal ordinii publice“ (M.-A. Descamps, 1989/1993, 164). În acest sens, romanii spuneau: Ridendo
castigat mores (Prin râs se îndreaptã moravurile). Într-o lucrare scrisã în spiritul filosofiei
antice, Joseph-Maria Bochenski (1902–1995), gânditorul de origine polonezã, fost rectoral Univiersitãții din Freiburg, îndemna în Manual de înțelepciune pentru oamenii de rând
(1994/2003, 72) sã ne apropiem de ceilalți cu surâsul pe buze.
Dar când devin zâmbetul și râsul, din contracții ale mușchilor faciali, modalitãți de
comunicare nonverbalã? Observarea sistematicã a preferințelor vizuale ale ființei umane înprimele ei sãptãmâni de viațã a evidențiat orientarea primarã cãtre congeneri. Nou-nãscutuleste atras vizual de tot ce-l înconjoarã, în mod deosebit de obiectele mobile, cu contururicurbilinii, strãlucitoare, colorate, cu elemente în relief (R. Ahrens, 1954). Or, așa cum remarcaR.L. Fantz (1975), chipul uman posedã toate aceste atribute. Iatã de ce nou-nãscuții își privescpãrinții și își contractã instinctiv mușchii faciali (pãrinții se amãgesc crezând cã au fostrecunoscuți și cã li se zâmbește). Se poate susține cã ființa umanã este programatã biologicsã se orienteze cãtre semeni (Th.G. Décarie, 1980).
În stadiul actual al cercetãrii științifice nu se cunoaște destul de bine cum se realizeazã
achizițiile cognitive și socio-afective care îi permit nou-nãscutului sã-și identifice pãrinții șisã le decodifice fizionomia. Unii cercetãtori – de exemplu, G.C. Carpenter, 1970 – plaseazãînceputul acestor procese în primele douã sãptãmâni de viațã. Alți cercetãtori (H.D. Fitzgerald,1968; J.L. Laroche, 1976) plaseazã apariția capacitãții de diferențiere a chipului mamei deal altor persoane la vârsta de 12–20 de sãptãmâni. G.M. Olson (1981) stabilește cã mai devremede cinci sãptãmâni deosebirea dintre fizionomia mamei și cea a altor persoane nu este sigurã.ăi L.R. Sherrod (1979) constatase inexistența acestei discriminãri la copiii mai mici de cinciluni. Abia atunci zâmbetul comunicã. Se acceptã totuși cã discriminarea vizualã la nou-nãscuțise realizeazã dupã vârsta de trei luni, iar comunicarea prin surâs se realizeazã în etape (M.-A.Descamps, 1989/1993, 163). În luna a treia, nou-nãscuții încep sã-și concentreze atenția sprepartea mobilã a feței (partea de jos); în luna a patra, reacționeazã prin zâmbet când persoaneledin jur, nu neapãrat pãrinții, își mișcã buzele. Așadar, zâmbetul, ca „manifestare pozitivã șifragilã a expresivitãții în devenire“ (M. Bernard, 1976), se bazeazã pe datul înnãscut, dar seconstruiește în timp prin achiziții psihologice și sociale.70 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Paul Ekman a catalogat 18 tipuri de zâmbete care nu sunt simulate. Zâmbetele „naturale“
(Figura 2.11) se deosebesc de cele false, „artificiale“, prin aceea cã dureazã mai mult și cã înperformarea lor participã atât mușchii feței, cât și cei ai ochilor ( culores oculi ). În cazul zâmbetelor
false se contractã doar mușchii din jurul ochilor, apãrând la coada ochilor riduri („laba gâștii“),nu și mușchii feței. În lucrarea Limbajul corpului pentru manageri , Horst H. Rückle (1979/1999,
pp. 151-154) analizeazã opt tipuri de zâmbete. Le prezentãm într-o formã sinteticã:
1) Zâmbetul voit, fabricat, chinuit (colțurile gurii drepte, buzele drepte și lipite). Apare și dispare repede. Poate
exprima jena.
2) Zâmbetul dulceag (întinderea și subțierea buzelor; însoțește universalul „da“).3) Zâmbetul „pe sub mustațã“ (buzele tensionate și lipite; exprimã voințã, dar și reținere).4) Zâmbetul depreciativ (colțurile gurii sunt retrase puțin în jos, este afișat de persoanele blazate, ironice, poate
exprima acordul și dezacordul, în același timp).
5) Zâmbetul relaxat (lipsit de tensiune, exprimã bucuria, dragostea, prețuirea celuilalt).6) Zâmbetul strâmb (un colț al gurii este tras în jos și celãlalt în sus; exprimã o amabilitate forțatã, un conflict
intern; este „zâmbetul subalternului“ nevoit sã asculte o glumã „bãtrânã“ a șefului) (Figura 2.12).
7) Zâmbetul care exprimã frica (buzele sunt trase lateral, iar gura este puțin întredeschisã; colțurile gurii sunt
trase spre urechi).
8) Zâmbetul condescendent, resemnat (rãsfrângerea înainte a buzei inferioare; adesea, este însoțit de înclinarea
capului spre dreapta și/sau ridicarea și tremuratul umerilor).Semne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 71
Fig. 2.11. Zâmbet natural
Fig. 2.12. Zâmbete strâmbe (Göring, Himmler și Hitler în 1934)
Râsul – poate este mai corect sã spunem „râsurile“, pentru cã este vorba, așa cum am arãtat,
de multe reacții complexe în care intervin componente cognitive, afective, morale și pe care lesubsumãm oarecum forțat termenului de „râs“ – apare relativ târziu, deși de timpuriu nou-nãs-cuții „râd cu ochii“. Ca și în cazul zâmbetului, se pune problema determinãrii momentuluiîn care contracțiile spasmodice ale diafragmei și ale mușchilor faciali, acompaniate de voca-lizãri ritmice, devin semnal în cadrul comunicãrii nonverbale, cu alte cuvinte, când dobân-dește râsul o funcție simbolicã.
În 1981, Marc-Alain Descamps, F. Détienne, N. Terrasson, C. Givré și P. Dung au cercetat,
apelând la observația directã, comportamentul publicului la Cirque d’Hiver din Paris. Populațiaobservatã (48 de persoane, bãrbați și femei, 24 de adulți și tot atâția copii cu vârsta cuprinsãîntre trei și doisprezece ani) a fost caracterizatã dupã cum: 1) nu reacționa în nici un fel;2) zâmbea; 3) râdea; 4) râdea în hohote, antrenând tot corpul. Rezultatele au arãtat cã diferențiereape sexe nu a influențat reacțiile publicului. Clovnii (observația s-a fãcut asupra unui numãrde clovnerie, în care au fost identificate 28 de momente ce declanșau râsul) au izbutit sã smulgãmai mult zâmbete decât hohote de râs, dar diferențiat pe categorii de vârstã: o datã cu vârstasporesc și zâmbetele (25% la adulți; 21% la copiii de șase ani; 13% la cei de trei ani). Acelașilucru s-a observat când au fost codificate reacțiile pozitive la situațiile comice (46% la adulți;42% la copiii de șase ani; 29% la copiii de trei ani). S-a mai observat cã atunci când râd, copiiiantreneazã tot corpul, în timp ce adulții reacționeazã astfel mult mai rar (71% la copii, 29%la adulți). Marc-Alain Descamps (1989/1993, 166-167), dupã care am reprodus rezultateleacestui studiu, conchide cã la vârsta de trei ani copiii conștientizeazã cã vin la circ pentru arâde, dar râsul lor este mai degrabã o imitație a râsului adulților. La vârsta de șase ani, râsulexprimã sentimente de plãcere proprii, reprezintã o eliberare de energie plenarã.
Starea de bine pe care o trãim când zâmbim se pare cã este transmisibilã. Spre o astfel de
concluzie conduc observațiile fãcute de V . Hinz și J. Tomhave (1991) în diferite situații și locuripublice (bibliotecã, centre comerciale etc.). Când asociații cercetãtorilor zâmbeau, persoaneleobservate zâmbeau și ele (52%); când se încruntau, procentul persoanelor intervievate care seîncruntau a fost mult mai mic (7%). Contagiunea emoționalã a primit recent o confirmare dinpartea neuropsihologiei prin descoperirea de cãtre Giacomo Rizzolatti a neuronilor oglindã(așa-numiții neuroni „fã ca mine“), care au funcția de a reflecta o acțiune pe care o observãmla altcineva. „Neuronii oglindã trimit impulsuri electrice în timp ce privim, de exemplu, cumcineva se scarpinã în cap sau își șterge o lacrimã, astfel încât o porțiune din descãrcãrile neu-ronale din creierul nostru le mimeazã pe ale celuilalt“ ( cf. D. Goleman, 2006/2007, 52).
În perspectiva noilor decoperiri din neuropsihologie, bine cunoscutul proverb „Râzi și toatã
lumea va râde cu tine“ ar trebui amendat: jumãtate din întreaga lume va râde cu tine!
Stereotipul potrivit cãruia femeile au o expresivitate facialã mai mare decât bãrbații conține
cel puțin un sâmbure de adevãr. Cercetãrile științifice realizate, între alții, de B.W. Eakins șiR.G. Eakins (1978), M. LaFrance și C. Mayo (1979) susțin aceastã concluzie. Se pare cã femeileau o capacitate superioarã de codificare a diferitelor tipuri de emoții. Conform unui studiu allui S.F. Zaidel și Albert Mehrabian (1969) femeile transmit mai exact semnalele emoțiilornegative, în timp ce bãrbații transmit mai exact semnalele despre emoțiile pozitive ( apud J.K.
Burgoon, D.B. Buller și W.G. Woodall, 1989/1996, 235).
S-a mai constatat, de asemenea, cã femeile zâmbesc mai mult decât bãrbații. Este, fãrã
îndoialã, un rezultat al socializãrii. L.R. Brody (1993) a constatat cã fetițele sunt încurajate sã72 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
exprime emoțiile pozitive ( happiness expression ), bãieții, pe cele negative ( anger expression ).
Apoi, prin profesiile practicate (vânzãtoare, educatoare, stewardese, coafeze, asistente medicaleetc.), chiar li se impune femeilor sã zâmbeascã. Este bine cunoscut zâmbetul profesional alprezentatoarelor TV . Pentru femei, zâmbetul este un fenomen interacțional, în timp ce pentrubãrbați este o expresie emoționalã – sunt de pãrere M. LaFrance și C. Mayo (1979). Probabilcã din aceastã cauzã mulți nu se încred în zâmbetele femeilor. Chiar copiii acordã mai multãînsemnãtate zâmbetului tatãlui decât celui al mamei, așa cum a rezultat dintr-un studiu al luiD.E. Bugental et al. (1970). S. Beekman (1975) a descoperit cã zâmbetul femeilor este asociat
sentimentelor de anxietate, disconfort, deferențã și stingherealã, spre deosebire de zâmbetulbãrbaților, care este corelat cu dorința de afiliere și cu sociabilitatea. Judee K. Burgoon, DavidB. Buller și W. Gill Woodall (1989/1996, 236) sunt de pãrere cã diferențele privind semnificațiazâmbetului la femei și la bãrbați se datoreazã modului în care aceștia au fost socializați: femeile,sã utilizeze zâmbetul pentru a interacționa; bãrbații, pentru a-și exprima sentimentele de prie-tenie și bucurie. T.L. Davis (1995) a ajuns la concluzia cã femeile mascheazã cu o expresiefacialã pozitivã mai bine decât bãrbații stãrile de nemulțumire.
Marianne LaFrance și Marvin A. Hecht (1999) analizeazã zâmbetul ca expresie a unei
emoții pozitive, dar și ca obligație profesionalã. Profesorii, ca și vânzãtorii la ivirea cumpãrãto-rilor potențiali este bine sã zâmbeascã. Zâmbind mereu, vor dobândi o fațã prietenoasã, ceeace îi va ajuta în activitatea lor. Mai general spus, toți ar fi bine sã zâmbim mai mult, dacã nuchiar sã râdem mai mult. Având un scop, acela de a depãși situațiile stresante, el nu este un„râs prostesc“. În unele clinici s-au introdus programe speciale în care pacienții, de regulãcopii, sunt fãcuți sã râdã. Organizația umanitarã din Germania „Kinder und Krebs“ ( Copiii
și cancerul ), de exemplu, a inițiat un astfel de program. Ziua de 4 mai este decretatã Ziua
Internaționalã a Râsului.
În România, la Cluj-Napoca funcționeazã de câțiva ani un club al celor care practicã râsul în
comun, o „râsotecã“, ce reunește persoane de diferite vârste și profesii, bãrbați și femei. Primelecluburi de acest fel au apãrut în India și s-au extins cu succes în SUA, Germania, Italia, Dane-marca, Franța. Mirela Zivari, medic psihiatru, considerã cã oamenii au cam uitat sã râdã. Se parecã dupã Al Doilea Rãzboi Mondial, oamenii râd de trei ori mai puțin: „Dacã în anul 1939 oameniirâdeau în medie 18 minute zilnic, în 2000 alocãm acestei minunate manifestãri a bucuriei numaișase minute în fiecare zi“ – ne atrage atenția Magda Marincovici în articolul „Luați-vã zilnicsfertul de orã de râs“, apãrut în Jurnalul Național din 26 februarie 2004. Chiar dacã statistica
minutelor de râs rãmâne discutabilã, un lucru nu poate scãpa observației: râdem puțin și cei dinjurul nostru și mai puțin! Sã redescoperim râsul, sã ne bucurãm, așadar: Gaudeamus, igitur!
Zâmbetul și râsul sunt expresia bunei dispoziții, dar – așa cum s-a vãzut – și o modalitate
de producere a ei. Deci sã descrețim fruntea prin ușoara decontractare a mușchilor, „ceea cenetezește fruntea, înlãturã orice urmã de încruntare, arcuiește puțin sprâncenele și ridicã pleoa-pele. De aici și expresia exporrigere frontem , descrețiți fruntea, a fi vioi și vesel“ (Ch. Darwin,
1872/1967, 119). La bucurie, fața se lumineazã; la mâhnire, se lungește. Expresiile „i-a cãzutfalca“ sau „i s-a lungit fața“ traduc adesea foarte exact supoziția „s-a supãrat de moarte“. Estevorba despre contracția „mușchiului tristeții“, care trage colțurile gurii în jos. Când zâmbetuleste însoțit de lãsarea colțurilor gurii în jos, este semn de batjocorã.
Întrebat ce înțelege prin „a fi bine dispus“, un copil a rãspuns: „Sã râzi, sã vorbești și sã sãruți“.
Charles Darwin (1872/1967, 119) comenteazã: „Ar fi greu sã dai o definiție mai adevãratã șiSemne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 73
mai practicã“, adãugând: „La toate rasele umane, expresia de bunã dispoziție pare sã fie aceeași
și este ușor de recunoscut“ ( ibidem ).
ăi celelalte emoții de bazã – surpriza, groaza, mânia, dezgustul, tristețea – se pot citi pe fețele
oamenilor întocmai ca și bucuria. În acest scop, Paul Ekman și Friesen V . Wallace (1978) aupus la punct un „Sistem de Codificare a Acțiunilor Faciale“ ( Facial Action Coding System –
F ACS ) cu ajutorul cãruia pot fi identificate 44 de „unitãți de acțiune“ faciale ( Action Units –
AUs), cele mai mici unitãți care pot fi anatomic distincte și vizual distinctibile. Scorul F ACS
mãsoarã în AUs schimbarea (acțiunea facialã) prin raportare la „fața neutrã“. Unele AUs au
trei niveluri: slab, moderat și intens. Scorurile F ACS sunt direct proporționale cu intensitatea
emoțiilor. Sistemul imaginat de Paul Ekman și Friesen V . Wallace a impulsionat cercetareaexpresiilor faciale (S. Ikeda și M. Tsuji, 1995; H. Kobayashi et al., 1993; D. Matsumoto et
al., 1992, 1999, 2001; M. Wiggers, 1982). Recent, doi cercetãtori japonezi, Kimihiro Suzuki
și Kenichi Naitoh (2003), utilizând în experiment „fețe statice“ (fotografii prototipice ale emo-țiilor), au gãsit o corelație foarte semnificativã statistic între evaluãrile celor șase emoții funda-mentale și scorurile F ACS . Rezultatele acestui experiment susțin teza universalitãții expresiei
și recunoașterii emoțiilor.
Oculezica sau contactul vizual
În cadrul relațiilor interpersonale, privirea ( eye-contact ) oferã un feedback important despre
reacțiile celuilalt. Într-un studiu de sintezã recent, C. Neil Macrae et al. (2002, 460) apreciazã
cã „direcția privirii este un mijloc prin care oamenii și alte animale pot transmite informațiisociale relevante“. În anumite contexte, prelungirea contactului vizual poate însemna ostilitateși furie, în alte contexte este un semn de prietenie, de iubire, în general, de interes pentru per-soana celuilalt (M. Argyle și M. Cook, 1976; K. Kellerman et al., 1989; C.L. Kleinke, 1989).
Experimentele realizate de Michael Argyle și Janet Dean (1965) au pus în evidențã cã
indivizii tind spre un echilibru al distanței în relațiile interpersonale și adoptã, conform acesteidistanțe, un anumit model de contact vizual. În timpul interacțiunilor sociale, oamenii se uitãîn ochii celorlalți în repetate rânduri, însã privesc mai mult când ascultã ceea ce vorbeștecelãlalt, menținând privirea trei pânã la zece secunde. Dacã privirea îndreptatã spre celãlaltse prelungește, se instaleazã disconfortul interlocutorului. Elliot Aronson (1999) remarca faptulcã în cultura americanã „a nu privi în ochii celuilalt“ când vorbește poate genera suspiciuneși, de asemenea, a vorbi cu cineva care poartã ochelari de soare poate produce di sconfort psihic.
În alte culturi însã a privi în ochii celuilalt este considerat o lipsã de respect, mai ales fațã de
persoane cu poziții sociale superioare. Cercetãrile realizate în Nigeria, Porto Rico, Thailandasau Japonia au arãtat cã tinerii, copiii nu sunt încurajați sã realizeze contacte directe la nivelulochilor cu profesorii lor sau în interacțiunile cu alți adulți. În schimb, arabii utilizeazã nume-roase contacte le nivelul ochilor în relațiile interpersonale, cu o duratã care ar putea fi stânje-nitoare pentru indivizii din alte culturi. În general, populațiile din Asia, Indiile de Vest, ca șiportoricanii sau afro-americanii considerã cã a privi direct în ochii altor persoane este nepoli-ticos, o încercare de intimidare sau un semnal având conotație sexualã.
Fãrã contact la nivelul ochilor, oamenii nu simt cã interacționeazã, nu comunicã pe deplin.
Georg Simmel (1908) aprecia contactul vizual ca asigurând, „dintre toate relațiile interumane,74 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
reciprocitatea desãvârșitã“ ( apud M. Argyle și J. Dean, 1965, 289) și cã individul „se dezvãluie
pe sine în privirea care îl primește pe celãlalt în sine; în același act prin care subiectul umancautã sã-și recunoascã obiectul, se predã la rândul sãu obiectului. Nu putem primi prin ochifãrã a da în același timp“ ( apud S. Dungaciu, 2003, 113).
Schimbul de priviri, așadar, introduce reciprocitatea în relațiile interumane (Figura 2.13).
În legãturã cu privirea, trebuie sã analizãm intensitatea ei – „cantitatea“ de contact vizual –,care poate varia de la zero (a nu privi interlocutorul) la sutã la sutã ( mutual gaze ), dar și direcția
privirii. De asemenea, putem analiza durata privirii (care dintre interlocutori reușește sã-lpriveascã pe celãlalt mai mult timp). Intensitatea privirii este mai mare când subiectul ascultãdecât atunci când el însuși vorbește (în raport de trei la unu), iar în ceea ce privește direcțiaprivirii, indivizii privesc în sus la sfârșitul unor fraze din cadrul discursului sau la finaluldiscursului și privesc înainte la începutul unor fraze lungi (M. Argyle și J. Dean, 1965, 290).
De asemenea, în timpul discursurilor mai puțin personale, când conținutul discursului se
bazeazã pe elemente cognitive, argumente logice, intensitatea privirii este mai ridicatã decâtîn cadrul discursurilor personale. Existã diferențe individuale în ceea ce privește intensitateaprivirii, femeile fiind angajate în contacte la nivelul ochilor mai mult decât bãrbații. Direcțio-narea privirii depinde și de tipul de relație care se stabilește între partenerii de discuție, fiindmai mare dacã partenerii sunt atrași unul de celãlalt sau se aflã în relații de cooperare decâtdacã sunt în conflict.
Analizând funcțiile privirii, Michael Argyle și Janet Dean (1965, 291) menționeazã:
1) Cãutarea informației: indivizii cautã un rãspuns al acțiunilor lor în ochii celorlați, care este absolut
necesar pentru adaptarea în continuare a discursului.
2) Semnalarea deschiderii canalului de comunicare: dacã în cadrul unei conversații între douã persoane
unul dintre interlocutori întoarce privirea cãtre un al treilea, aceasta înseamnã închiderea canalului de comu-nicare cu prima persoanã. Contactul la nivelul privirii include obligația de a interacționa. Dacã un vânzãtor,spre exemplu, se lasã privit, el își manifestã disponibilitatea de a fi la dispoziția clientului.
3) Ascunderea și exhibiționismul: tendința unor persoane de a se ascunde de privirea celorlalți și, în sens
contrar, tendința altora de a se face remarcate.
4) Stabilirea, confirmarea relațiilor sociale: privirea poate fi un indicator al tipului de relație socialã care
se stabilește între interlocutori (atracție, supunere, dominare etc.). Semne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 75
Fig. 2.13. Charles Chaplin în filmul Luminile orașului
Atracția fațã de persoanele cu pupilele dilatate a fost doveditã în cadrul unui studiu experi-
mental realizat de M. Niedenthal și N. Cantor (1982). Pentru mãsurarea diametrului pupilelorau fost inventate aparate electronice cu performanțe deosebite (de exemplu, pupilometrulDP – 1000).
Un interes aparte pentru cercetare l-a suscitat privirea „ochi în ochi“ sau „holbarea“ ( mutual
gaze), consideratã un gest îndrãzneț în cadrul multor culturi. În Japonia, de exemplu, a privi
interlocutorul în ochi este un semn al lipsei de respect. Se recomandã a privi „mãrul lui Adam“(zona nodului cravatei). Acest gest este strict legat de raporturile de dominanțã și amenințare atâtla om, cât și în lumea animalã. Totuși, interpretarea trebuie realizatã în funcție de context, uneori„privirea în ochi“ semnificând solicitarea ajutorului (E. Goffman, 1971). Dacã douã persoane,sã spunem A și B, intrã într-o încãpere și A se uitã fix la B, putem înțelege cã avem de-a face cuun raport de dominare: B este tensionat și își poate muta privirea eliminând disconfortul sau poate,la rândul lui, sã-l priveascã pe A, creându-i acestuia disconfort. Jocul de putere va continua pânãce unul dintre interlocutori va coborâ privirea, recunoscându-se „învins“. Totuși, în sens strict,„privirea ochi în ochi“ are o duratã cuprinsã între 1,5 și 3 secunde, dincolo de care existã mișcãriale ochilor de evitare, clipire, redirecționare a privirii. Într-o suitã de experimente realizate deA. Mazur, E. Rosa et al. (1980) s-a constatat cã mutual gaze determinã un rãspuns specific și cã
un actor poate transmite informații manipulând intensitatea acestor rãspunsuri, utilizând „semnaleale sprâncenelor“. Mai mult, rãspunsurile subiecților la „privirea în ochi“ sunt un bun predictoral gradului de dominație al individului în grup, într-o situație specificã.
Referitor la raporturile de dominanțã și legãtura lor cu intensitatea privirii, cercetãtorii
americani John F. Dovidio și Steve L. Ellyson (1982) au arãtat cã atunci când indivizii privescmai mult interlocutorul când vorbesc și tind sã nu aibã acest comportament când ascultã, eisunt percepuți ca fiind dominanți.
Întrebarea de la care pleacã cei doi cercetãtori americani este dacã dominanța, exprimatã
prin privire, poate fi decodificatã la nivelul receptorilor. John F. Dovidio și Steve L. Ellysondefinesc „dominanța vizualã“ ca raport între timpul petrecut privind interlocutorul în timp cesubiectul vorbește și timpul petrecut privind interlocutorul în timp ce subiectul ascultã. Unnumãr de 246 de studenți (129 bãrbați și 117 femei) au fost selectați sã participe la acest studiu.Au fost proiectate douã experimente care sã verifice modul în care dominanța vizualã (definitãîn modul precizat mai sus) este decodificatã la nivelul receptorilor. În primul experiment,subiecții au fost rugați sã evalueze persoanele care apãreau în înregistrãri video alb-negrulipsite de sonor. Înregistrãrile cuprindeau bãrbați, respectiv femei care conversau cu o altãpersoanã de același sex. Conversația era filmatã în așa fel încât se puteau observa atentelementele nonverbale ale feței subiectului din înregistrare, inclusiv privirea acestuia, cândcamera era poziționatã în dreptul interlocutorului. Fiecare înregistrare avea o duratã de 200
de secunde, timp în care persoana-stimul afișa un comportament nonverbal diferit din punct
de vedere al dominanței vizuale: 1) dominanțã ridicatã: 55 la sutã privesc interlocutorul cândvorbește, 40 la sutã privesc interlocutorul când ascultã; 2) dominanțã medie: 40 la sutã privescinterlocutorul când vorbește, 60 la sutã privesc interlocutorul când ascultã; 3) dominanțãscãzutã: 25 la sutã privesc interlocutorul când vorbește, 75 la sutã privesc interlocutorul cândascultã. Înregistrãrile au fost realizate în așa fel încât alte elemente specifice conversației, capattern -urile vorbirii, frecvența zâmbetelor sau a expresiilor faciale, sã fie menținute constante.
Rezultatele acestui prim experiment au arãtat cã dominanța vizualã, în sensul considerat
de experimentatori, a fost decodificatã de receptori. Subiecții care au privit în mai mare mãsurã76 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
când s-au adresat interlocutorului, comparativ cu situația când l-au ascultat pe acesta, au fost
evaluați ca fiind mai puternici, indiferent de apartenența lor la gen. Totuși, acest experimentnu aratã ce legãturã existã între dominanța vizualã și percepția puterii persoanei-stimul. Deaceea John F. Dovidio și Steve L. Ellyson au proiectat un nou experiment care sã detaliezeconcluziile primului. Subiecții (54 studenți și 54 studente) s-au oferit voluntar sã participe laexperiment. Ei nu mai participaserã la experimentul anterior. Au fost distribuiți în mod aleatoriusã analizeze înregistrãrile video, de același tip ca și în experimentul anterior, dar respectândnouã condiții experimentale – o combinație dintre: a) trei procente specifice gradului în carepersoana-stimul privește interlocutorul când i se adreseazã (25%, 50%, 75%); b) trei procentespecifice gradului în care persoana-stimul privește interlocutorul când îl ascultã (25%, 50%,75%). Fiecare dintre cele nouã înregistrãri avea o duratã de 200 de secunde, în care o persoanã-stimul (un bãrbat) converseazã cu un partener de același sex.
Rezultatele celui de-al doilea experiment au susținut concluziile primului studiu, arãtând
cã existã o relație liniarã direct proporționalã între procentul în care individul privește cândvorbește cu interlocutorul și perceperea nivelului dominanței la acesta și o relație liniarã inversproporționalã între frecvența cu care individul privește interlocutorul când îl ascultã șiperceperea dominanței. Concret, indivizii au fost vãzuți ca fiind mai puternici cu cât raportulvorbit-privit a crescut și au fost vãzuți mai submisivi cu cât raportul ascultat-privit a crescut.În același timp, creșterea proporției vorbit-privit a fost asociatã cu descreșterea evaluãriipersoanei în cauzã ca fiind „prietenoasã“ sau „mulțumitã“. În felul acesta, experimentul aratãcã respondenții pot decodifica în mod inexact raporturile de putere într-o conversație întrepersoane de același sex, luând în considerare raportul dintre timpul în care una dintre persoaneprivește când vorbește și timpul în care privește când ascultã. Interesant este cã studiul probeazãun gen de raționalitate a subiecților în interpretarea relațiilor de putere, folosind elementenonverbale. Teoria actorului rațional nu poate fi lãsatã în afara discuției.
Orientarea privirii este strâns legatã de motivația nevoii de afiliere și, alãturi de mișcãrile cor-
porale, determinã un anumit echilibru la nivelul proximitãții între douã persoane. Michael Argyleși Janet Dean (1965, 292) considerã cã subiacente privirii sunt nevoia de feedback și nevoia de
afiliere. Pe baza acestor asumpții, cei doi cercetãtori de la Universitatea Stanford au formulat „te-oria conflictului afiliativ“ ( The afiliative conflict theory ), conform cãreia ne așteptãm sã existe un
echilibru al intensitãții privirii (contactului vizual) unei persoane aflate în relație cu o alta, echilibruconferit de situația concretã, dar și de distanța socialã datã. Michael Argyle și Janet Dean sugereazãcã, în primul rând, contactul vizual are rolul de a controla nivelul de intimitate al interacțiunii(intimitatea fiind consideratã funcție a contactelor vizuale, proximitãții fizice și „cantitãțiizâmbetelor“). Astfel, cu cât indivizii sunt plasați mai aproape unii de ceilalți, cu atât contactulvizual este mai redus, privirile au o duratã mai micã. Efectul apropierii fizice este și mai puternicdacã persoanele sunt de sex opus (D.J. Knight, D. Langmeyer și D.C. Lundgren, 1973, 390). Pentrua exista un „echilibru al intimitãții“, cele douã persoane aflate în contact procedeazã la o situațiede compromis. Dacã intimitatea crește, individul va genera reducerea ei pânã la niveluri normalefie prin redirecționarea privirii, fie prin mãrirea distanței fizice fațã de interlocutor.
Edward T. Hall (1959/1973) a observat cã americanii nu stau la o distanțã mai micã de 20
cm când vorbesc cu un strãin de același sex. Dacã sunt forțați sã stea mai aproape, reacționeazãprin orientarea privirii în altã direcție decât spre interlocutor. De asemenea, dacã subiecții suntașezați în grupuri de câte zece persoane, se observã cã indivizii tind sã vorbeascã mai degrabãSemne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 77
cu cei aflați la o distanțã de douã locuri de ei decât cu cei aflați imediat lângã. Pentru contactul
vizual existã o distanțã socialã maximã și minimã.
Michael Argyle (Figura 2.14) și Janet Dean (1965) susțin
– pe baza studiilor experimentale – cã subiecții stabilesc unpunct de echilibru între distanțã și privire, situat mult maiaproape dacã subiecții au ochii închiși. Subiecții au fost invitați
sã priveascã o persoanã așezându-se „atât de aproape de inter-locutor încât sã se simtã confortabil“. Existã, sub acest raport,diferențe între adulți și copii, aceștia din urmã menținând un
punct de echilibru mai apropiat indiferent de situație. Într-unexperiment similar, cei doi cercetãtori americani au așezatinterlocutorii fațã în fațã, pe scaune situate la distanțe de pânã
la 25 cm. Unul dintre interlocutori, „complice al experimen-
tatorului“ ( confederate of the experimenter ), privea continuu
la „subiectul naiv“. Acesta din urmã a variat intensitatea priviriiîn funcție de distanța care-l despãrțea de complice. Practic,
intensitatea privirii a descrescut o datã cu creșterea proximitãții fizice mai mult la perechile
de sex opus. Dacã se modificã unghiul în care sunt dispuși cei doi interlocutori, s-a observat
cã efectele distanței au fost mai mari când aceștia erau așezați la 90 de grade și mai mici când
erau dispuși la 180 de grade. Subiecții s-au angajat într-o serie de mișcãri pentru a reduceintimitatea și pentru a restabili echilibrul: au privit în jos, și-au ascuns ochii cu mâna, și-au reglat
vocea, și-au suflat nasul, au acoperit o parte a corpului cu mâna.
Sunt priviri și priviri. Nimeni nu se îndoiește de acest lucru. S. Thayer (1969) a dovedit
printr-un experiment cã privirea prelungitã în ochii interlocutorului îl face pe acesta din urmãsã îl considere mai dominator decât în cazul privirii „pe furiș“ ( cf.N. Guéguen, 2004/2007,
261). Într-un alt experiment (C. Brooks et al., 1986) s-a ajuns la concluzia cã observatorii îi
percep pe cei care își privesc îndelung interlocutorii ca fiind mai dominatori, mai eficienți,mai independenți, mai maturi și cu calitãți de lider mai pronunțate ( ibidem ).
Privirea continuã produce efecte diferite de cele ale privirii intermitente. Când frecvența
privirilor este mai mare, evaluarea celui care se uitã la noi este mai pozitivã.
Ar mai fi de adãugat faptul cã privirea are determinãri culturale: africanii privesc inter-
locutorii când li se adreseazã, albii, când ascultã ce spun aceștia; în țãrile arabe, femeilor nule este permis sã-i priveascã în ochi pe bãrbați.
Mișcarea ochilor a fost cercetatã și din perspectivã psihofiziologicã, urmãrindu-se „rãspun-
surile pupilare“ și „electro-oculografia“ prin mãsurarea diametrului pupilelor și a modificãriidirecției privirii. La apariția unor stimuli, pupilele își mãresc diametrul cu pânã la 1 mm. Cuajutorul unei aparaturi nu foarte sofisticate pot fi mãsurate modificãri ale diametrului pupilelorde pânã la 0,50 mm, iar direcția privirii, ca și schimbarea acesteia, pot fi înregistrate pentruo duratã de pânã la 100 ms (Barrett, 1995/1998, 165).
Dale C. Leathers (1986) a descoperit șase funcții ale modalitãților de a privi:
1) „Funcția atenției“ semnaleazã cã interlocutorii își acordã reciproc atenție, sau unilateral, sau nu-și acordã
deloc atenție (privesc în altã parte decât la cel cu care vorbesc sau se uitã la el și nu îl vãd, trecând peste elcu privirea). 78 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 2.14. Michael Argyle
2) „Funcția reglatoare“, prin care este marcatã durata convorbirii (începutul și sfârșitul ei).
3) „Funcția de putere“, exprimând diferențele de status social.4) „Funcția afectivã“, indicând emoțiile pozitive sau negative. 5) „Funcția de formare a impresiei“, comunicând modul în care individul dorește sã fie perceput. 6) „Funcția persuasivã“, de sporire a credibilitãții prin menținerea contactului vizual.
Așa cum susține D.K. Orban (1999, 9), „prin ochi exprimãm un comportament cognitiv și
emoțional. Dãm impresia de gândire profundã, confuzie sau neatenție. Ne dezvãluim emoțiilede fricã, mânie, furie și tristețe […]. Nu ne dãm seama câte mesaje ascunse sunt deconspirateprin contactul vizual“ ( apud Larson, 2001/2003, 272). Mișcarea ochilor în sus însoțește, de regulã,
efortul de a ne reaminti ceva, iar coborârea lor (privirea în pãmânt) poate exprima vinovãție,ascunderea adevãratelor sentimente, o stare de disconfort psihic. A privi într-o parte înseamnãa-i comunica celuilalt lipsa de interes pentru ce spune. A-l privi în ochi exprimã sinceritate, darși o amenințare. În „instituțiile totale“ analizate de Erving Goffman (Figura 2.15) (1961/2004,27), un „test de supunere“, prin care se urmãrește înjosirea persoanelor, îl constituie comanda:„Uitã-te la mine când îți vorbesc!“. Acest ordin are scopul de a înfrânge voința individului insti-tuționalizat. Sunt subliniate situația lui de inferioritate, statusul social superior și puterea celuilalt.
Nu numai agresivitatea și dominanța pot fi exprimate prin modul de a privi. Unii autori
(M. Argyle și M. Cook, 1976) sugereazã cã privirea poate semnala dorința de afiliere și edu-cația. Probabil cã exprimarea afilierii prin privire – așa cum opinau B.J. Feher și R.V . Exline(1987) – își are rãdãcinile în copilãrie, știut fiind cã, la vârstele mici, copiii vãd în persoaneleadulte cea mai sigurã sursã de protecție.
Erving Goffman (1969/2003) a atras atenția asupra
faptului cã prin mișcarea ochilor (privirea rapidã a unei per-soane și comutarea privirii spre altceva) semnalãm recu-noașterea prezenței celuilalt, fãrã a urmãri sã intrãm în relațiecu acesta. Este vorba despre „neatenția civilã“ (sau „neatențiapoliticoasã“), care are o „importanțã fundamentalã în viațanoastrã de zi cu zi“ – dupã cum aprecia sociologul AnthonyGiddens (1997/2000, 80) (Figura 2.16).
Cercetãrile comparative
interculturale ( cross-cultural
research ) au pus în evidențã
existența unor modele ( pa-
ttern-uri) diferite ale modului
de a privi. În așa-numiteleculturi „de contact“ ( contact cultures , în care se încurajeazã
atingerile cutanate ale interlocutorilor), s-a constatat cãindivizii se angajeazã mai frecvent în schimburi de priviri, îiprivesc în ochi pe interlocutori, practicã atingerile corporalemai mult decât cei din culturile de „noncontact“ (C. Watson,1970). Numeroase studii au arãtat cã în cultura arabã oameniinu se privesc direct unii pe alții când interacționeazã, așa cum
o fac europenii sau americanii (E.T. Hall, 1966; O.M. Watson,
1970). Cineva dintr-o altã culturã, de exemplu un militar român aflat în misiune în Irak, arSemne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 79
Fig. 2.15. Erving Goffman
Fig. 2.16. Anthony Giddens
putea sã interpreteze ascunderea privirii ca un semn de ostilitate. Într-o epocã a globalizãrii,
a învãța cum sã interpretãm semnalele nonverbale devine o necesitate.
Haptica sau contactul cutanat (atingerile cutanate)
Pielea este un organ viu, nu un înveliș incapabil de a recepta și transmite semnale. Face
parte din corpul nostru, nu marcheazã doar limitele lui, nu este doar un țesut care acoperãîntreaga suprafațã a corpului, un „sac“ în care sunt vârâte alte organe. Pielea este un identițial,aratã cãrei „rase“ sau culturi îi aparținem, ce status social avem, stima de sine, starea de sãnã-tate, vârsta etc. Industria cosmeticii și dermatologia aratã câtã importanțã acordã societatea„învelișului“ corpului uman. Numãrul de epitete atrase de cuvântul „piele“ sugereazã, de ase-menea, valorizarea socialã. În limba românã – conform Dicționarului de epitete întocmit de
Marian Bucã (1985, 220) – sunt consemnate 70 de determinãri cu funcție artisticã. Pielea poatefi alunecoasã, bãtucitã, fragedã, gingașã, lucitoare, tânãrã etc., în afara coloristicii: albã, brunã,cãrãmizie, ciocolatie, gãlbuie, oacheșã, pãmântie, roz, smolitã, trandafirie, tuciurie, vânãtã.
În funcție de structura anatomo-fiziologicã, prin piele – ca analizator – receptãm semnale
referitoare la diferențele de presiune (sensibilitatea tactilã), de temperaturã (sensibilitateatermicã) și stimulii algici (sensibilitatea dolorificã). Relațiile interpersonale depind și de infor-mațiile cutanate. În același timp, contactul cutanat, adesea, are o semnificație eroticã, iar ter-menul ca atare este utilizat ca un eufemism pentru a desemna relațiile intime. Noi vom utilizatermenul de „contact cutanat“ ( touch ) cu sensul cel mai larg, acela de „atingere a oricãror pãrți
ale corpurilor a douã persoane“ (O. Grusky, P. Bonacich și M. Peyrot, 1984, 715).
Cercetãrile lui H.F. Harlaw (1959) pe pui de Macaca mulatta , o specie de maimuțe, au
pus în evidențã importanța contactului cutanat în organizarea comportamentelor, chiar pe scarãinfraumanã. H.F. Harlaw a fãcut distincție între nevoia alimentarã a puilor de macaci și nevoialor de contact ( contact comfort ). S-a constatat cã atașamentul puilor fațã de femela-mamã nu
este determinat numai de faptul cã aceasta îi hrãnește. Astfel, dupã ce erau hrãniți pe un„surogat de mamã“ confecționat din sârmã și bucãți de stofã colorate, puii de macaci continuausã rãmânã agãțați de surogatul de mamã, așa cum se întâmplã în condiții naturale, când ei
stau agãțați de blana femelelor-mamã. S-a observat cã fie și numai prezența unui „surogat demamã“ în spațiul de viațã al puilor de macaci are efecte pozitive asupra organizãrii compor-tamentului. Maimuțele private de prezența mamei sau a „surogatului de mamã“ aveau tendințade a se izola, fiind înspãimântate de apariția în preajmã a obiectelor noi. Puse în contact cualte maimuțe, private și ele de contactul cutanat cu mamele sau cu „surogatul de mamã“, acesteadezvoltau un comportament agresiv, ajungându-se pânã la rãniri mortale.
Importanța comunicãrii umane prin canalul cutanat i-a preocupat de timpuriu pe oamenii de
științã interesați de procesul de socializare a copiilor, ca și pe cei ce au încercat sã studieze psiho-sociologic iubirea. Jacques Corraze (1980/2001, 176-9) trece în revistã unele dintre cele maisemnificative cercetãri referitoare la comunicarea nonverbalã prin canalul cutanat. Sunt semnalateînceputurile: observațiile lui Erasmus Darwin, datate 1794. Este vorba de preistoria cercetãriicomportamentului nonverbal. Dintre fondatorii domeniului de cercetare sunt citați L.K. Frank(1957), S.M. Jourard (1966), M.H. Klaus (1970), H.R. Scheffer și P.E. Emersdon (1964), A. BornéoWilliams (1966); dintre contemporani, Hoffman și Teyber (1985), R. Heslin și D. Boss (1980),80 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
B. Major (1981), T. Nguyen, R. Heslin și M.L. Nguyen (1975). Pe baza cercetãrilor științifice
ale acestora s-a ajuns la o serie de concluzii interesante. Contactul cutanat dintre mamã și copilulnou-nãscut se realizeazã încã din primele momente de viațã ale acestuia. Mamele încep prinatingerea cu mâna a extremitãților copilului, în primul rând a degetelor de la mâini, apoi de lapicioare. Perioada în care atingerea cutanatã a copiilor are frecvența cea mai mare este la vârstade unu-doi ani, fetițele fiind privilegiate fațã de bãieței. Reacțiile copiilor la atingerile cutanateale mamei nu sunt uniforme. Existã copii care resping îmbrãțișarea mamelor ( non-cuddlers ), copii
care doresc îmbrãțișarea ( cuddlers ) și, desigur, o categorie intermediarã.
Importanța contactului fizic dintre persoane este relevatã și de situațiile de izolare în cazul
unor boli contagioase. Neatingerea corpului induce un stigmat: este, de exemplu, situația per-soanelor infectate cu HIV , bazatã pe prejudecata cã maladia s-ar putea transmite și în alt moddecât prin sânge sau spermã.
O datã cu trecerea din stadiul de nou-nãscut la cel de copil mic, apoi de preșcolar, școlar,
adolescent și tânãr, se instituie tabuuri în legãturã cu atingerea corpului. Sidney M. Jourard(1966) a avut curiozitatea sã afle de la studenți care sunt zonele de contact cutanat permisepãrinților, prietenilor de același sex și de sex opus. Analizând rãspunsurile primite de la 168de studenți și 140 de studente, a rezultat o „hartã“ a corpului uman masculin și, respectiv,feminin (Figura 2.17).Semne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 81
Fig. 2.17. Zonele de contact cutanat ale corpului bãrbaților și femeilor pentru pãrinți și prieteni stabilite
de S.M. Jourard (dupã D. Morris, 1982/1986, 231)
Bãrbați
Atingere de cãtre mamã
Atingere de cãtre
prieteni/prietene de același sexAtingere de cãtre
prieteni/prietene de sex opus
0–25%
51–75%26–50%
76–100%Atingere de cãtre tatãFemei Femei Bãrbați
În Figura 2.17 zonele de contact sunt diferit hașurate, în funcție de numãrul studenților
(în procente) care au declarat cã permit atingerea acestor zone de cãtre pãrinți (mamã, tatã)și de cãtre prieteni (de același sex și de sex opus). Se constatã chiar din aceste declarații (caretrebuie, totuși, privite cu prudențã) cã femeile primesc mai multe mesaje cutanate decât bãrbații,cã majoritatea contactelor cutanate sunt permise prietenilor de sex opus și cã nu existã diferențeîn funcție de sex în ceea ce privește zonele de contact cutanat cu pãrinții. Zonele cutanate celmai frecvent atinse de alte persoane sunt cele ale mâinilor, brațelor, umerilor și ale feței.
Dar care este ecoul emoțional al acestor atingeri? Cercetãrile au condus la concluzia cã, în
general, femeile agreeazã mai mult decât bãrbații contactul cutanat. În Figura 2.18 sunt prezen-tate zonele corporale care genereazã emoții pozitive sau negative când sunt atinse de cãtrepersoane strãine de același sex sau de sex opus și de cãtre prieteni intimi, de același sex saude sex opus.
Așa cum remarcã W.S. Rogers (2003, 112), s-ar fi ajuns la o „hartã a plãcerii atingerilor
corporale“, dacã în studiu ar fi fost incluse și persoane homosexuale.
Studiul realizat de Sidney M. Jourard are, fãrã îndoialã, serioase limite (se bazeazã pe decla-
rațiile subiecților intervievați, a cuprins un numãr relativ mic de persoane, s-a desfãșurat numai82 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 2.18. Zonele corporale ale bãrbaților și femeilor și emoțiile generate de atingerea cutanatã
(dupã W.S. Rogers, 2003, 111)
Același sex Sex opus
Persoanã strãinã Persoanã strãinã
Prieten(ã) apropiat(ã) Prieten(ã) apropiat(ã)Bãrbat Femeie Bãrbat Femeie
Bãrbat Femeie Bãrbat Femeie
Foarte plãcut
Moderat
Foarte neplãcut
în mediul universitar), fapt pentru care rezultatele nu pot fi generalizate. Chiar și în aceste
condiții, el are meritul de a fi relevat cã atingerea corpului altuia este reglementatã social șicultural, la fel ca și contemplarea acestuia.
Erving Goffman (1967) a remarcat printre cei dintâi cã persoanele cu status superior au
privilegiul contactului cutanat. Un subaltern acceptã ca șeful lui direct sã punã brațul pe umãrullui. Dacã persoana cu status social inferior ar încerca sã facã același lucru superiorului sãu,acesta, foarte probabil, ar reacționa negativ. În viața de zi cu zi putem lesne observa astfelde situații. În 1973, Nancy M. Henley a fãcut observații sistematice în diferite locuri publiceși a constatat cã femeile recepționeazã mai multe semnale cutanate din partea bãrbaților decâtemit: 42 la sutã semnale cutanate de la bãrbați la femei și 25 la sutã de la femei la bãrbați. NancyM. Henley (1977, 109) precizeazã cã aceste atingeri nu au în mod necesar conotație sexualã.Explicația pe care o dã acestei constatãri se înscrie în aceeași paradigmã a diferenței de status,bãrbații bucurându-se de un status social superior. Conform aceleiași paradigme, s-a constatatcã persoanele cu status social superior sunt cele care inițiazã cel mai adesea contactul cutanat.Așa cum conchidea B. Major (1981, 26), „actul de atingere corporalã implicã o relație deputere“ ( apud J. Corraze, 1980/2001, 184).
La aceeași concluzie au ajuns și Oscar Grusky, Phillip Bonacich și Mark Peyrot (1984)
când au studiat contactul fizic în familie. Cei trei sociologi americani și-au propus sã testezeurmãtoarele ipoteze derivate din literatura de specialitate referitoare la semnificația atinge-rilor cutanate în alte contexte decât cel al familiei: a) în cadrul familiei, membrii cu statussocial mai înalt inițiazã mai multe contacte fizice și primesc mai puține atingeri cutanate decâtpersoanele cu status mai scãzut; b) membrii de familie preferați au o probabilitate mai marede a primi atingeri cutanate decât ceilalți. Datele cercetãrii lor susțin puternic prima ipotezã,constatându-se cã inițierea contactelor cutanate a fost mai frecventã la pãrinți decât la copii,
iar receptarea atingerilor de cãtre pãrinți din partea copiilor a fost mai scãzutã; și mai scãzutã
a fost a taților decât a mamelor, precum și a copiilor mai mari fațã de cei mai mici. Cea de-adoua ipotezã nu s-a confirmat.
Cercetãrile științifice în acest domeniu nu sunt deloc numeroase și s-au realizat aproape
exclusiv în spațiul anglo-american. Generalizarea rezultatelor trebuie fãcutã cu prudențã, știutfiind cã atingerile corporale sunt puternic reglementate cultural și contextual. Unele constatãrimeritã, totuși, sã fie luate în considerație: a) inițierea contactelor cutanate este asimetricã, bãrbațiiatingând mai frecvent femeile decât femeile pe bãrbați; b) inițierea atingerilor cutanate depinde,în afara apartenenței la gen, de vârstã, de tipul relațiilor dintre persoane, de contextul situaționalși, nu în ultimul rând, de statusul social; c) femeile, cu deosebire cele de vârsta a treia, se anga-jeazã mai frecvent decât bãrbații în atingerea corporalã a persoanelor de același sex; d) atin-gerile corporale dintre persoanele de același sex sunt mai frecvente decât între persoanele desexe opuse ( cf. J.K. Burgoon, 1989/1996, 96).
Rosemarie Dibiase și Jaime Gunnoe (2004) și-au propus sã examineze diferențele culturale
în ce privește comportamentul de atingere cutanatã (haptica) și sã verifice teoria potrivit cãreiacomportamentul de atingere cutanatã este expresia relației interpersonale de dominanțã. În cer-cetare au fost incluse 120 de persoane (femei și bãrbați) din Italia, Republica Cehã și SUA.S-au luat în considerare atingerile mâinilor, dar și alte modalitãți de atingere cutanatã. Pentruatingerea mâinilor s-a înregistrat o interacțiune gender-culturã (subiecții de gen masculin dinCehia au performat atingeri cutanate mai frecvent decât oricare alt grup). Grupurile de femeidin Cehia și din Italia, ca și grupul de bãrbați italieni au avut alte tipuri de atingeri cutanate (nuSemne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 83
ale mâinilor) mai numeroase decât celelalte grupuri experimentale. Rezultatele cercetãrii lui Rose-
marie Dibiase și Jaime Gunnoe (2004, 49) susțin teoria dominanței în atingerile cutanate doarîn ceea ce privește atingerile cu mâna, nu și în legãturã cu alte tipuri de atingeri cutanate.
Gestul de ghidaj reprezintã unul dintre cele 14 tipuri principale de gesturi pe care le-a descris
Desmond Morris. În realitate, spune autorul citat, au fost observate 457 de tipuri de contactecorporale, dar multe dintre ele se întâlnesc rarisim și au importanțã redusã în comunicareanonverbalã. Ne vom referi în continuare doar la câteva dintre cele mai frecvente atingeri cuta-nate pe care le-a descris Desmond Morris (1977/1986, 140-153).
Strângerea mâinii , ca salut sau gest de despãrțire, este un tip de atingere corporalã cutanatã
puternic socializatã și îndelung studiatã. Existã reguli culturale și sociale care reglementeazã aceastãformã specializatã de atingere: cine întinde primul mâna, în ce ordine se strâng mâinile (când opersoanã este prezentatã unui grup) și, mai ales, cum se salutã prin strângerea mâinii. La noi, cași în multe alte țãri europene, inițiazã salutul prin întinderea mâinii persoanele cu status socialsuperior, doamnele, persoanele mai vârstnice. Când sunt laolaltã mai multe persoane, mâinile sestrâng pe rând: doamnele între ele, doamnele și domnii, domnii între ei (A. Marinescu, 1995/2002,47). Dacã se încalcã aceste norme, concluzia nu poate fi decât una singurã: persoana în cauzãnu a fost deplin socializatã. Dar în cadrul aceleiași culturi existã diferite moduri de a întinde șide a strânge mâna, transmițându-se astfel informații despre identitatea persoanei, despre relațiiledintre persoane și despre sentimentele persoanelor care se salutã prin strângerea mâinii.
Pentru cã modelul salutului prin strângerea mâinii este cultural determinat, indivizii își
exprimã sentimentele adãugând și alte semnale: apropierea spațialã, contactul vizual prelungit,zâmbetul, atingerea și a altor pãrți ale corpului (antebraț, umeri) decât mâinile (Figura 2.19).84 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 2.19. Exprimarea sentimentelor prin modul în care ne salutãm prin strângerea mâinii
(dupã D. Morris, 1972/1986, 141)
Allan Pease (1981/1993, 54) apreciazã cã poziția palmei îndreptatã în sus sau în jos când
întindem mâna pentru salut transmite informații despre atitudinea noastrã fațã de celãlalt:dominare, supunere, egalitate. Întinderea mâinii cu palma în jos ar putea exprima tendința dedominare a celuilalt. Dovada: un studiu „întreprins asupra unui numãr de 54 de oameni de afa-ceri cu funcții de conducere și cu succese în activitatea lor a dezvãluit cã 42 dintre ei nu numaicã au avut inițiativa strângerii mâinii, dar au și utilizat-o în varianta dominatoare a acesteia“(ibidem ). Întinderea mâinii cu palma în sus semnificã exact contrariul, acceptarea superiori-
tãții celuilalt.
Același specialist australian în comunicarea nonverbalã
și în crearea imaginii, Allan Pease (Figura 2.20), descrie câteva
moduri de a strânge mâna: „mãnușã“, „pește mort“, „men-ghinã“, apucarea vârfului degetelor, a încheieturii mâinii, a
cotului, a brațului sau a umãrului. Fiecare modalitate de astrânge mâna semnificã altceva: maniera „mãnușã“, denumitãși „strângerea de mânã a politicienilor“, exprimã dorința celui
ce inițiazã gestul de a fi considerat un om onest, demn de
încredere, bun prieten; strângerea de mânã tip „pește mort“provoacã o senzație foarte neplãcutã și constituie un indiciual deficitului de energie; strângerea mâinii tip „menghinã“,când nu trãdeazã o fire agresivã, aratã cel puțin necunoaștereanormelor sociale. ăi celelalte moduri de a strânge mâna potcomunica stãri psihice, sentimente, dorințe, felul în care amfost socializați. Atenție însã, interpretarea psihologicã și sociologicã a strângerii de mânã trebuiesã ținã seama de informațiile transmise prin celelalte canale de informare, de situația concretãși de comunicarea verbalã.
V om spune, așadar, cã strângerea mâinii ca „semn de legãturã“ ( tie-sign ) transmite voluntar
sau involuntar informații de naturã psihologicã, sociologicã și culturalã. În unele culturi (nord-americanã sau europeanã, de exemplu), copiii sunt învãțați sã-i priveascã în ochi pe cei cucare dau mâna. În alte culturi (de exemplu, în India), copiii învațã regula namaste (sã plece
privirea, sã se încline în fața celuilalt, sã adopte o poziție de supunere, de rugã chiar. În Thailanda
se practicã același ritual de salut, sub numele de wai (R.E. Axtell, 1991/1998, 18).
Eschimoșii și vechile populații din Samoa și din Insulele Filipine se salutau atingându-și
nasurile, fapt ce ar pãrea fãrã sens dacã nu am ști cã semnalele olfactive servesc și la recunoaș-terea similaritãții genetice. Populația maori din Noua Zeelandã – ne asigurã Roger E. Axtell(1991/1998, 19) – exprimã chiar și azi bucuria reîntâlnirii celor dragi frecându-și nasurile(Figura 2.21).
Herbert Spencer (1820–1903), unul dintre fondatorii sociologiei, remarca în First Principles
of Sociology (1870) cã atingerea nasurilor reprezintã mai mult decât un gest de salut: prin miros
persoanele în cauzã se identificã și se recunosc unele pe altele ca fãcând parte din același grup.
Sãrutarea mâinii. Într-un faimos text de antropologie istoricã, Jacques Le Goff (1978/1986c,
202) definește vasalul ca fiind „ homme de bouche et de main “ (om de gurã și de mânã). În
Evul Mediu european, ritualul de vasalitate pune în joc vorbirea, gestul și obiectele. Cât priveștegestul, întâlnit în a doua fazã a intrãrii în vasalitate, acesta era sãrutul. Textele din secolul alSemne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 85
Fig. 2.20. Allan Pease
XIII-lea subliniazã cã sãrutul era dat în semn de fidelitate și de credințã. Este un gest, probabil,
de origine spaniolã sau orientalã. Ca ritual, este de origine precreștinã. Teologul roman Tertulian(c. 155–c. 222), cãruia i se atribuie formula Credo quia absurdum (Cred pentru cã este absurd),
l-a condamnat ca fiind pãgân. Sãrutul liturgic apare pe vremea Sfântului Pavel – consem-neazã Jacques Le Goff (1978/1986c, 203).
Azi, în cultura noastrã sãrutarea mâinii a rãmas o formã de salut demodatã, care poate fi
jignitoare atât pentru bãrbat, cât și pentru femeie: simbolizeazã vasalitatea bãrbaților șiconsiderarea femeii doar ca „obiect de amor“. În general, bãrbații care sãrutã mâna femeilor,dar mai ales cei care fac acest gest pe stradã sau în aer liber, departe de a arãta – așa cumcrede Aurelia Marinescu (1995/2002, 48) – cã sunt foarte politicoși și bine crescuți, nu reușescdecât sã arate cã nu știu pe ce lume trãiesc. Ca și femeile care spun „ Merci “ dupã ce li se
sãrutã mâna. Schițarea unui gest de îmbrãțișare prin atingerea ușoarã a umerilor și apropiereabuzelor de obraji exprimã în întregime bucuria revederii, prețuirea noastrã. Atenție însã ladiferența de status social și la tipul de culturã (de contact sau de noncontact). Sãrutarea ambilorobraji ca semn de salut a devenit un obicei. În zadar încercãm sã-l oprim condamnându-l încodul bunelor maniere. Altfel stau lucrurile când este vorba despre sãrutul pe gurã.
Sãrutul pe gurã. În interpretarea lui Jacques Le Goff (1978/1986c, 195), sãrutul pe gurã
„pare sã ținã de credințe care recomandã schimbul fie de rãsuflãri, fie de salivã. El invocãschimbul de sânge în alte tipuri de contracte sau de alianțe foarte solemne. […] Schimbul derãsuflãri sau de salivã, aidoma celui de sânge, se face între egali sau, mai precis, îi face egalipe cei ce le schimbã“. Pentru unele populații primitive, de exemplu indienii miskito din Hon-duras, felul nostru de a sãruta pe gurã este scârbos, fiind privit ca o formã mai ușoarã a caniba-lismului. Etnologul german Iulius E. Lips (1895–1950), din a cãrui lucrare Obârșia lucrurilor
(1955/1958, 348) am preluat aceastã informație, consemneazã în continuare cã, la respectivapopulație, când doi oameni se întâlnesc, se salutã frecându-și nasurile, iar pe copiii mici îi sãrutãtot cu nasul, spunând cã „le ascultã mirosul“.
Etologii includ sãrutul pe gurã în categoria „gesturilor-relicvã“ ( relic gesture ), provenind
din practica primitivã (întâlnitã izolat și azi) de hrãnire a copiilor prin introducerea în guraacestora a alimentelor mestecate de mamã (D. Morris, 1977/1986, 148). Când îndrãgostiții sesãrutã introducând limba unul în gura celuilalt, desigur cã nu știu cã repetã un gest sublimat alîmpãrțirii hranei. Pentru ei, sãrutul pe gurã, variat ca duratã și modalitãți, reprezintã un semn86 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 2.21. Salutul la populația maori din Noua Zeelandã (dupã R.E. Axtell, 1991/1998, 20)
de iubire cu conotații sexuale (Figura 2.22). Fiecare vârstã are modul ei de a sãruta. La vârsta
iubirii înfocate, partenerii de cuplu își strivesc buzele minute în șir; la vârsta a treia, abia dacãîși ating o fracțiune de secundã buzele: „iubirea-pasiune“ s-a transformat în „iubire-cama-raderie“. Nu-i de mirare. Interesant este însã cã sãrutul pe gurã a trecut din sfera privatã în
sfera publicã. Sã nu uitãm cã în anii ’60 ai secolului trecut a avut loc o „revoluție sexualã“.
Îmbrãțișãrile sunt și ele semne de legãturã, adesea cu semnificație sexualã. Când douã
persoane se întâlnesc dupã o perioadã de timp mai mare, se îmbrãțișeazã. Se exprimã în acestfel bucuria revederii. La fel fac și cimpanzeii: „se pot înclina […], se pot sãruta, îmbrãțișa,atinge sau mângâia“ (J. van Lawick-Goodall, 1971/1985, 279). Concluzia autoarei este cã:
De fapt, dacã trecem în revistã întreaga gamã de comunicare poziționalã și gesticã a cimpanzeilor, pe de o
parte, și cea a oamenilor, pe de altã parte, vom gãsi cazuri izbitor de asemãnãtoare. Ar reieși fie cã omul șicimpanzeul și-au dezvoltat gesturile și postura într-un mod vãdit similar, fie cã undeva, în negura trecutuluifoarte îndepãrtat, au avut un strãmoș comun; un strãmoș care comunica cu semenii sãi cu ajutorul sãrutuluiși îmbrãțișãrii, atinsului și mângâiatului, precum și prin apucarea mâinilor.
Dar omul și -a dezvoltat uimitoarea capacitate de comunicare verbalã, astfel cã gesturile
trebuie interpretate totdeauna prin luarea în considerare și a mesajului verbal. Ce spun oameniicând se îmbrãțișeazã? ăi cât de sinceri sunt? Incongruența mesajelor verbale și nonverbale,când apare, este rezolvatã de cele mai multe ori în favoarea comunicãrii nonverbale. Trebuieluate în considerare și tipul de culturã, și situația socialã concretã. Îmbrãțișarea partenerilorpe un ring de dans și cea a fotbaliștilor pe stadion au semnificații diferite. De asemenea, trebuieavutã în vedere și starea de sãnãtate psihicã a persoanelor: se spune despre Adolf Hitler cãnu suferea nici sã fie atins de o altã persoanã, nici sã atingã pe cineva. Medicii lui au declaratcã, din aceastã cauzã, le era foarte greu sã-l consulte.Semne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 87
Fig. 2.22. Time Square (New York), 1945: faimoasa fotografie a sãrutului la sfârșitul celui de-al Doilea
Rãzboi Mondial
Autoatingerile. Frecarea ochiului, a pleoapei inferioare la extremitatea nazalã a ei poate
sã însemne: „N-am vãzut nimic rãu“, dar și „îndepãrtarea inducerii în eroare, îndoiala sauminciuna pe care le vede“ (Pease, 1981/1993, 81). Prin acest gest o persoanã evitã sã-și pri-
veascã în fațã interlocutorul pe care îl minte. La fel, atingerea nasului – ca versiune deghizatãa gestului de acoperire a gurii – semnificã încercarea subconștientã de oprire a cuvintelormincinoase pe care o persoanã începe sã le rosteascã. Originea acestui din urmã gest poatefi de naturã fiziologicã: s-a demonstrat cã, atunci când o persoanã minte, terminațiile nervoaseprovoacã senzația de furnicare, ceea ce face ca respectiva persoanã sã-și frece nasul cu degetele(ibidem ). Pentru interpretarea acestui gest, trebuie avute în vedere contextul social concret,
precum și conținutul comunicãrii verbale. De asemenea, știut fiind cã bãrbații își freacã ochiiviguros și cã, de regulã, îi lasã în jos când mint, iar femeile fac acest gest ca o mișcare tandrã(urmare a socializãrii, a codului bunelor maniere care le interzice „gesturile robuste“ sau a grijiide a nu-și strica fardul), se impune un „scepticism ponderat“ (Ch. U. Larson, 1989/2003) înreceptarea acestui mesaj nonverbal, ca de altfel a oricãrui mesaj, fie el verbal sau nonverbal.
Atingerea nasului cu degetele are semnificații diferite în zone culturale diferite (în funcție și
de degetele cu care faci respectiva mișcare). Roger E. Axtell (1991/1998, 71) aratã cã în MareaBritanie gestul de atingere lateralã a nasului cu degetul arãtãtor traduce, probabil, intenția deconfidențialitate, ceva de genul „Rãmâne numai între noi!“. În Italia, același gest, ușor diferit dela o regiune la alta, transmite o avertizare prieteneascã: „Fii atent!“. La noi, a lovi ușor și repetatnasul cu degetul arãtãtor are, în mod obișnuit, semnificația „Sã-ți fie rușine!“. Rãmâne în afaraoricãrei discuții cã avem tendința sã ne frecãm nasul cu degetele când ocolim adevãrul. De ce?Pentru cã, spunând minciuni, trãim o stare emoționalã acompaniatã de schimbãri neurofiziologice,între altele modificarea vascularizãrii (înroșirea și sporirea în volum a nasului) și stimulareasistemului nervos local (senzația de mîncãrime a nasului). De aici, trebuința neconștientizatã dea scãpa de senzația neplãcutã prin atingerea nasului. Atingerea nasului cu arãtãtorul și cu degetulmijlociu depãrtate în formã de V, palma fiind îndreptatã spre fața celui care face gestul constituie
în unele țãri (de exemplu, Arabia Sauditã, Mexic) o insultã (Figura 2.23). Nasul simbolizeazãfalusul, iar degetele depãrtate, labiile (Axtell, 1991/1998, 72). Tot o insultã, cu aceeași simbolisticã,o constituie introducerea nasului în cercul format de arãtãtor și degetul mare (asemãnãtor gestuluispecific pentru OK). În Columbia, prin acest gest este arãtatã o persoanã cu orientare sexualã
stigmatizatã (homosexualitatea, de pildã) (Axtell, 1991/1998, 72).88 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 2.23. Gest obscen (în Arabia Sauditã și în Mexic)
Unele atingeri ale nasului au o semnificație universalã: de exemplu, atingerea vârfului
nasului cu degetul mare, în timp ce degetele celelalte rãsfirate freamãtã parcã ar cânta la flaut(Axtell, 1991/1998, 73) (Figura 2.24). Copiii mai ales își dau astfel cu tifla, în semn de batjocurã.Strângerea nasului cu vârful degetelor mare și arãtãtor este, de asemenea, considerã RogerE. Axtel, un gest universal. El semnificã „Ceva miroase urât“. Autorul menționat ne informeazãcã la Hollywood prin acest gest se exprimã o judecatã de valoare: „Pelicula vizionatã estelipsitã de valoare“. Existã și autoatingeri ale nasului întâlnite numai în unele țãri sau culturi.
Rotirea în jurul nasului a cercului format din degetul mare și arãtãtor se întâlnește numai înFranța și semnificã dorința sau invitația de a consuma bãuturi alcoolice (Axtell, 1991/1998,
74). Tot în Franța, Roger E. Axtell a observat gestul de autoatingere a nãrilor cu vârful indexului
și al degetului mare, semnificând ușurința de a face un anumit lucru (Axtell, 1991/1998, 74).În Japonia, când o persoanã vorbește despre sine, adesea își atinge vârful nasului cu extremi-tatea degetului arãtãtor.
Autoatingerea obrazului cu degetele constituie, de asemenea, gesturi cu semnificații diferite.
În Iran, a duce arãtãtorul la mustațã echivaleazã cu „a bate obrazul“, cum se spune la noi. Dece? Pentru cã – așa cum am mai spus – mustața, în țara lui, este semn de bãrbãție. În trecut,
pentru a întãri cuvântul dat, i se trimitea celui fațã de care te-ai angajat un fir de pãr din mustațã.Acesta pecetluia înțelegerea. În Italia, rãsucirea arãtãtorului în obraz este un gest prin careun macho semnaleazã apariția unei tinere foarte drãguțe. Același gest în Germania – observã
Roger E. Axtell (1991/1998, 75) – transmite mesajul „Este nebun!“.
Paul Ekman (1977) observa cã în interpretarea autoatingerilor trebuie sã avem în vedere
ce pãrți ale corpului se ating. Cel mai adesea, mâinile ating celelalte „zone geografice alecorpului“. Una semnificã atingerea capului cu mâna și alta, atingerea șoldului. În multe culturia duce degetul la tâmplã înseamnã „a gândi“, iar mângâierea șoldului cu mâna transmite unsemnal sexual.
Desmond Morris (1977/1986, 154) numește „auto-intim“ ( self-intimacy ) acest tip de miș-
care ce mimeazã inconștient contactul cutanat cu o altã persoanã. Ne mângâiem barba, probabil,pentru cã am dori sã fim mângâiați de alții. Plimbãm limba pe buze pentru cã ne-ar plãceasã fim sãrutați ș.a.m.d.Semne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 89
Fig. 2.24. A da cu tifla
Vocalica sau paralimbajul
Anticii credeau cã Sermo imago animi est; vir qualis, talis est oratio (V orbirea este imaginea
spiritului; cum este omul, așa este și felul sãu de a vorbi). Se înșelau ei oare?
În primele decenii ale secolului trecut, antropologul și
lingvistul american Edward Sapir (1884–1939) a publicat unstudiu de mici dimensiuni, Speech as a personality trait
(1927), care a fost retipãrit în diferite readings (de exemplu,
J. Laver și S. Hutchenson, 1972), fiind considerat un text dereferințã în încercarea de a cunoaște trãsãturile de per-sonalitate pe baza analizei modului de a vorbi. Edward Sapirapreciazã cã analiza comportamentului verbal trebuie realizatãla mai multe niveluri. V ocea, care poate fi consideratã dinanumite puncte de vedere un gest, reprezintã nivelul de bazã,fundamental al analizei (E. Sapir, 1927/1972, 73). Pe bazacaracteristicilor vocii putem deduce dacã persoana în cauzãeste sentimentalã sau nu, dacã este a unui bãrbat sau a unei
femei ș.a.m.d. Edward Sapir (Figura 2.25) atrage atenția și
asupra „aspectelor dinamice ale vocii“. Se referã în acest sens la intonație, la ritmul și conti-nuitatea vorbirii, la pronunție.
Aproximativ în aceeași perioadã, doi reputați psihoso-
ciologi americani, Gordon W. Allport (Figura 2.26) și HadleyCantril, au realizat un studiu de referințã: Judging personality
from voice (1934). Evaluarea personalitãții dupã voce – de
fapt, titlul studiului citat – rãspundea la acea datã, când radioulreprezenta cel mai important mijloc de comunicare în masã,unei necesitãți de cunoaștere: ce trãsãturi de personalitate auoamenii politici, artiștii, comentatorii cãrora nu le auzim decâtvocea? O primã încercare de a afla dacã vocea dã informațiidespre personalitatea celui care vorbește la radio o datorãm
cercetãtorului englez T.H. Pearl (1931), care a fãcut urmãtorulexperiment: 4 000 de ascultãtori radio au fost chestionați înlegãturã cu prof esia, locul de rezidențã, vârsta și locul de
naștere ale unui numãr de nouã prezentatori de la BritishBroadcasting Company, de ambele sexe, de diferite vârste și
profesii de bazã. T.H. Pearl a urmãrit în special importanța accentului și a dialectului în eva-luarea personalitãții. A descoperit cã vocea relevã cel mai acurat sexul și vârsta vorbitorului.Locul de naștere al vorbitorilor nu a putut fi stabilit cu precizie. Nici profesia de bazã. ăiaceasta din cauza stereotipurilor vocale. La rândul lor, Gordon W. Allport și Hadley Cantril
au condus zece experimente, cu un total de 587 de subiecți (studenți), care erau rugați sã evaluezevârsta, profesia, preferințele poli tice, orientarea valoricã, precum și unele trãsãturi de perso-
nalitate ale vorbitorilor (de exemplu, introversiunea/extraversiunea, ascendența/submisivitatea),al cãror discurs fusese înregistrat pe bandã magneticã. Analiza datelor experimentelor a condusla formularea a douã concluzii principale: 1) vocea oferã informații corecte despre caracteris-ticile de personalitate; 2) vocea nu relevã toate trãsãturile de personalitate cu aceeași acuratețe. 90 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 2.25. Edward Sapir
Fig. 2.26. Gordon W. Allport
Alte cercetãri au urmãrit sã testeze dacã pot fi stabilite somatotipurile descrise de Kretsch-
mer (vezi capitolul 3) pornind de la caracteristicile vocii (M. Bonaventura, 1935; P.J. Fay șiW.C. Middleton, 1940), dacã existã vreo corelație între voce și coeficientul de inteligențã sauîntre voce și valorile sociale împãrtãșite de vorbitori (P.J. Fay și W.C. Middleton, 1939, 1940).Rezultatele acestor investigații sunt contradictorii. Totuși, trecând în revistã experimentelefãcute în prima jumãtate a secolului trecut, E. Kramer (1963) apreciazã cã, în general, eleatestã existența unei relații între caracteristicile vocii și trãsãturile de personalitate. Interesulpentru studiul relației dintre voce și personalitate a renãscut o datã cu conturarea preocupã-rilor de cercetare a comunicãrii nonverbale.
În studiul comunicãrii nonverbale, aspectele legate de caracteristicile vocii sunt denumite
„paralimbaj“ (în sensul de „împreunã cu limbajul“, nu „împotriva limbajului“ – cum s-ar puteacrede pe baza analogiilor cu „parasolar“, „paratrãznet“ etc.) sau „vocalicã“ (în concordanțã termi-nologicã cu alți termeni utilizați în studiul comunicãrii nonverbale, precum „kinezicã“, „hap-ticã“ sau „proxemicã“). Termenul de „elemente extralingvistice“ este mai general decât cel de„paralimbaj“, incluzând și manifestãri ca plânsul, râsul, tușitul etc. (J. Corraze, 2000). Acestemanifestãri transmit informații despre emițãtor, despre personalitatea sau starea sa de spirit întimpul conversației (A. Gilles și A. Guittet, 1997). Din acest punct de vedere, distingem: a) carac-
teristicile fonice ale vocii: intonația, intensitatea, timbrul, accentul; b) râsul, plânsul, respi rația;
c) repetarea inconștientã a unor sunete, adesea arãtând angoasa sau neliniștea; d) articularea cuvin-
telor și intonația; e) ritmul, debitul vorbirii, structurarea vorbirii în timp, pauzele. Multe dintre
manifestãrile para- sau extralingvistice sunt determinate cultural. Ele dau indicații despreregiunea geograficã, despre grupul de apartenențã și chiar despre statusul social al individului.
Pentru cã termenul de „paralimbaj“ a intrat de mult în vocabularul limbii române, îl vom
folosi și noi în continuare, deși nu este scutit de unele ambiguitãți. Modalitãțile paralingvisticese referã la modificãrile de ritm în comunicarea verbalã, la intensitatea și tonalitatea vocii.
Nu numai oamenii comunicã prin sunetele emise de aparatul lor vocal (abstracție fãcând
de limbajul oral). W.H. Thorpe (1972) a descris comunicarea prin sunete vocale la animaleși la om. Numeroase cercetãri au fost fãcute pe primate, înregistrându-se sunetele vocale aleacestora. S-a studiat achiziția paralimbajului la copii. D. Matsumoto și H. Kishimoto (1983)au testat abilitatea copiilor de decodificare a stãrilor afective (bucurie, surprizã, tristețe, ener-vare) dupã caracteristicile vocii: copiii americani în vârstã de cinci ani au reușit sã identificecorect doar emoția de surprizã, spre deosebire de covârstnicii lor japonezi, care au identificatcorect emoțiile de surprizã și tristețe. La vârsta de șase ani copiii americani testați au putut sãrecunoascã toate cele patru emoții, iar copiii japonezi, la șapte ani ( apud J.K. Burgoon, D.B.
Buller și W.G. Woodall, 1989/1996, 59). Alte cercetãri (de exemplu, cele ale lui D.E. Bugen-taal, 1970, 1974) au pus în evidențã dificultãțile copiilor de a decodifica sarcasmul, mesajelemixte în care existã un conflict între paralimbaj și kinezicã (vezi discuția despre congruențași incongruența semnalelor).
Intonația. Se știe cã „tonul face muzica“. Unii dintre noi sunt însã afoni (gr. aphonos ,
mut), nu au învãțat sã cânte corect și se vaitã cã nu au „ureche muzicalã“, în loc sã exerseze.Niciodatã nu este prea târziu. Sesizați diferența dintre ce se transmite prin propoziția „Ataculterorist s-a soldat cu moartea a o sutã cinci persoane, între care unsprezece copii“ și propoziția
„Atacul terorist s-a soldat cu moartea a o sutã cinci persoane, între care unsprezece copii“?
Cuvintele sunt aceleași, accentul este diferit. În cea de-a doua propoziție intonația subliniazãSemne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 91
numãrul mare de victime și atrocitatea crimei. Fãrã intenție, uneori prezentarea știrilor la radio
sau TV deformeazã sensul mesajelor prin intonația nefireascã sau neprofesionistã. Oricinepoate continua exercițiile spre a-și forma „ureche muzicalã“ urmãrind (radio)jurnalul deactualitãți. Poate cã nu este cazul, dar îmi stã pe limbã o glumã nevinovatã despre tonalitateși accent. Un student strãin, care învãța limba românã, îl întreabã pe un coleg român: „Lavoi, pe ce se pune accentul, pe prima silabã sau pe ultima silabã a cuvântului, de exemplu,intelectuali “? Rãspunsul studentului român nu a întârziat nici o clipã: „La noi, pe intelectuali
nu se pune nici un accent!“ Dacã nu ați zâmbit, sã vã mai spun una: Mark Twain a întârziatîntr-o vizitã. Când a ajuns, i-a spus gazdei care, împreunã cu ceilalți invitați, își fãcuse griji:„Stimatã doamnã, îmi pare nespus de rãu cã vin atât de târziu, dar a trebuit sã-i sucesc gâtulbãtrânei mele mãtuși și asta a durat ceva mai mult decât îmi închipuisem“. „Ce minunat cãați venit totuși!“ – a exclamat gazda. Dacã nici acum nu ați zâmbit, sunt obligat sã vã spunpoanta, cu toate cã o glumã nu se explicã, așa cum un tablou nu se povestește: adesea, la petre-ceri mai ales, noi vorbim unul pe lângã altul, nu unul cu altul. Deducem sensul mesajului nudin cuvinte, ci dupã intonație – atrãgea atenția Vera F. Birkenbihl (1979/1999, 174), de lacare am preluat acest exemplu.
Dar sã lãsãm glumele și sã vedem ce spun cercetãrile științifice. Mary B. Harris (1974)
a studiat reacțiile agresive generate de apelurile telefonice greșite, în funcție de caracteristicileapelului (modul de adresare, conținutul comunicãrii și tonul vocii). S-a constatat cã modulde adresare pe un ton agresiv în cazul unui apel telefonic greșit provoacã rãspunsuri maiagresive din partea persoanei deranjate decât adresarea politicoasã, pe un ton cald, prietenos.Cei vechi spuneau: Sermo dulcis frangit iram (V orbirea blândã domolește mânia). J.S. Kleinfeld
(1974), cercetând experimental efectele comunicãrii nonverbale calde (prietenoase) și alecomunicãrii neutre asupra procesului de învãțãmânt, a ajuns la concluzia cã, alãturi de alțifactori, caracteristicile vocalice au contribuit la sporirea randamentului studenților, la sporireaperformanței lor în achiziționarea cunoștințelor. Concluziile acestui studiu au aplicativitatedirectã: stilul „cãlduros“ de comunicare nonverbalã intervine pozitiv în activitatea de învã-țare; existã diferențe culturale în ceea ce privește pregnanța influenței acestei dimensiuni(cãlduros/neutru) de la un grup etnic la altul (în experimentul sãu, J.S. Kleinfeld a descoperitcã studenții eschimoși erau mai puternic influențați de stilul de comunicare nonverbalã cãldurosdecât studenții americani albi.
Timbrul vocii. S-a observat (A. Pease și B. Pease, 1999/2001, 111) cã femeile suprapon-
derale tind sã foloseascã o „voce de școlãrițã“, probabil pentru a compensa dimensiunilecorporale și a declașa un comportament de ocrotire din partea celorlalți, a bãrbaților îndeosebi(vezi paragraful despre fețele neotenice). Pe de altã parte, s-a constatat cã, în afaceri, femeilecu voce mai joasã sunt considerate mai inteligente, mai autoritare și mai demne de încredere.Este vorba despre un stereotip în evaluarea femeilor care practicã profesii rezervate altãdatãbãrbaților: în mentalul multora, un manager trebuie sã fie inteligent, de încredere și autoritar.Ca bãrbat, el are vocea mai joasã. De aici și credința cã femeile care au vocea apropiatã catimbru de cea a bãrbaților posedã calitãți intelectuale atribuite în trecut reprezentanților „sexu-lui tare“ – dacã se poate vorbi despre așa ceva. Allan Pease și Barbara Pease sunt de pãrerecã „femeile preferã vocile mai joase la bãrbați pentru cã indicã un nivel crescut de testos-teron, ceea ce înseamnã o virilitate mai puternicã“ ( ibidem ). O astfel de explicație poate dezvãlui92 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
preju decata cã femeile nu se gândesc decât la orgasm și nu se saturã niciodatã de sex – pre-
judecatã denunțatã de cãtre înșiși autorii citați când aratã cã femeia obsedatã sexual nu estedecât „rodul imaginației bãrbaților și reprezintã sub unu la sutã dintre femei“ ( ibidem , 252).
Intensitatea vocii. „Sã nu ridici vocea când vorbești cu mine!“ sau „De ce țipi așa, nu
poți sã vorbești civilizat?!“. Am auzit de atâtea ori astfel de reproșuri, încât nici nu ne maiîntrebãm ce semnificație are intensitatea vocii în actul de comunicare. Pare de la sine înțeles.Cineva încearcã sã se impunã atenției prin sporirea intensitãții vocii: vorbește „tare“. Este unsemnal de luptã. ăi nu este de mirare cã îi percepem pe cei care, la un moment dat, ridicãvocea ca fiind persoane agresive. Uneori ne înșelãm. Intensitatea vocii nu constituie decâtun semnal, care – așa cum am arãtat (vezi axiomele comunicãrii nonverbale) – ne poate induceîn eroare dacã îl interpretãm izolat de celelalte semnale, rupt de context.
Dar și cei care reduc intensitatea sonorã a vocii în anumite contexte, când cer sau când
transmit o informație, vor sã atragã atenția asupra lor, urmãresc anumite avantaje sau vor sãaparã într-un anumit fel (persoane de încredere, discrete, devotate etc.). În fond, zvonurile seșoptesc, nu se strigã. Nici bârfa. În sãlile de examene nu se poate sã nu se gãseascã un student(de cele mai multe ori, o studentã) care sã nu cearã o lãmurire în șoaptã. „Tare, sã audã toatãlumea, nu este nimic de ascuns!“ – tunã vocea profesorului. Cum interpretãm aceste decalajeîn intensitatea vocilor? Cum îi decodificãm pe cei care ne șoptesc în ureche „aria calomniei“?Sigur, trebuie sã luãm în considerare conținutul comunicãrii verbale, sã integrãm într-un sistemsemnalul paralingvistic și celelalte semnale nonverbale, sã ne raportãm la contextul socialconcret al comunicãrii. Este clar însã cã aceia care rostesc „mai încet“ anumite cuvinte vor,în mod conștient, sã le sublinieze importanța. Pe de altã parte, apreciazã Vera F. Birkenbihl(1979/1999, 193), pronunțarea unor cuvinte sau propoziții cu glas deosebit de scãzut, chiarținând mâna la gurã, poate constitui un semnal de sine stãtãtor, care semnificã o stare de neplã-cere sau de nesiguranțã. Ați sesizat cât de clar rostesc profesorii cuvintele intrate în vocabularulștiinței, cu care sunt familiarizați, și cât de neclar, cu voce „slabã“ pronunțã termenii noi, pecare nu-i stãpânesc foarte bine? Dacã nu ați observat acest lucru, încercați sã o faceți de acumîncolo. Dar nu numai în ceea ce îi privește pe profesori. Teoreticianul clasicismului, scriitorulfrancez Nicolas Boileau-Despréaux (1636–1711), a formulat în Art poétique (1674) ceea ce
s-ar putea numi „legea claritãții“ în actul comunicãrii: „Ceea ce concepi bine se enunțã înmod clar și cuvintele pentru a le exprima îți vin cu ușurințã“.
Ritmul vorbirii. Se acceptã larg ideea cã ritmul vorbirii este mai important decât intonația
pentru înțelegerea mesajelor verbale. Dar transmite acest element al paralimbajului mai multãinformație despre emițãtor, contextul socio-cultural etc.? Într-adevãr, cel care vorbește mai repedeeste mai inteligent sau face dovada cã s-a familiarizat cu cuvintele pe care le rostește? V orbesc
mai repede (numãr de silabe pe minut) cei care au un bun exercițiu în domeniul la care se referã.
Aceasta și pentru cã „înghit“ unele silabe. Un ofițer va spune „gealul“ și camarazii lui vor înțe-
lege fãrã nici o dificultate cã vine generalul, respectiv comandantul. Practica prescurtãrii cuvin-telor prin suprimarea silabelor intermediare se subordoneazã și tendinței de „mcdonaldizarea societãții“. Elevii spun „proful“ și „diriga“ nu pentru a brava, ci pentru a economisi timp încomunicarea informalã. Nu este nimic rãu. Dar dacã folosesc acest procedeu de sporire aritmului vorbirii prin „înghițirea“ silabelor într-o comunicare formalã (într-un cadru oficial),Semne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 93
ei transmit nu numai ce intenționau sã transmitã, ci și faptul cã nu apreciazã corect situația
concretã sau cã nu respectã normele de politețe.
Vera F. Birkenbihl (1979/1999, 183) (Figura 2.27), refe-
rindu-se la viteza vorbirii, introduce o distincție foarte inte-resantã: raportarea la o vitezã „absolutã“ (pentru limbileindo-europene, din care face parte și limba românã, o vorbirerelativ rapidã înseamnã circa 500 de silabe pe minut), dar șila viteza „medie“ (specificã fiecãrei persoanei). Dupã ritmulvorbirii, putem identifica, uneori cu destulã precizie, țara sauzona din care provine o persoanã sau alta, nivelul ei deșcolaritate, chiar și profesia sau preferințele și intereseleculturale. Francezii și italienii au un ritm de vorbire mai rapiddecât germanii sau românii. Între români, oltenii vorbesc mairepede decât ardelenii sau moldovenii. Cei cu studii supe-rioare emit mai multe silabe pe minut decât persoanele cu
studii elementare, mai ales când vorbesc despre domeniul lor
de activitate. Pe de altã parte, ruperea ritmului vorbirii normale a unei persoane transmite unsemnal: ceva nu este în regulã. De ce mãrește sau încetinește ritmul vorbirii o persoanã care
își povestește viața exact când se referã la iubirile trecute? Nu existã un singur rãspuns: este
de presupus cã retrãiește o experiențã agreabilã sau, dimpotrivã, dezagreabilã. Singurul lucrucare se poate spune, și acesta cu o anumitã probabilitate, este cã persoana în cauzã și-a modi-ficat starea afectivã.
Pauzele în actul vorbirii. Deși nu au nici un conținut, pauzele din actul vorbirii transmit
informații despre caracteristicile psihologice ale emițãtorului sau despre intențiile receptorului,despre natura relațiilor interpersonale sau despre contextul sociocultural în care se desfãșoarãcomunicarea. Ca semnal paralingvistic, pauzele pot fi inconștient realizate, dar și intenționate.Unii oameni doresc sã atragã atenția asupra a ceea ce spun ridicând tonul; alții o fac mai subtil,prin întreruperea comunicãrii, fãcând pauze înaintea cuvintelor pe care vor sã le sublinieze.Un profesor universitar, îndreptându-se împreunã cu asistentul sãu spre sala de curs, face consi-derații asupra subiectului prelegerii: „Problema a fost pusã [pauzã] magistral chiar de cãtre[pauzã] Max Weber în faimosul sãu discurs despre [pauzã] Sensul «neutralitãții axiologice»
în științele sociologice și [pauzã] economice “. Interesant este faptul cã de câte ori face pauze
în vorbire profesorul se oprește din mers, obligându-l pe asistent sã rãmânã sau sã se întoarcãlângã el. Nu am observat vreodatã ca asistentul sã puncteze cu pauze replica datã profesoruluiși mai ales sã stea în loc, silindu-l pe acesta sã-și încetineascã mersul. Pauzele subliniazã decinu numai cuvintele, dar aratã și diferența de status social dintre interlocutori.
Uneori, pauzele semnaleazã nevoia persoanelor de a reflecta înaintea formulãrii rãspun-
sului. În situațiile de examen acest lucru este ușor de observat. Alteori, facem pauze în vorbire„pentru a da celuilalt posibilitatea de a se exprima“ (V .F. Birkenbihl, op. cit., 189). Când
observãm cã interlocutorul nostru vrea sã vorbeascã (trage aer în piept, ridicã privirea, deschidegura sau ridicã mâna sau douã degete), ne oprim discursul – dacã suntem atenți sau dacã suntempoliticoși, ceea ce în cazul de fațã este cam același lucru. Firește cã mai sunt și pauze în vorbirecare semnaleazã „evadarea din câmpul comunicãrii“ (distragerea atenției), ca și „pauze strate-gice“ (care au funcția de a-i face pe ceilalți sã vorbeascã). 94 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 2.27. Vera F . Birkenbihl
Componenta sonorã a râsului. Când am analizat expresiile faciale, am atras atenția asupra
valorii de comunicare a râsului și am subliniat cã, pentru a desluși semnificația acestui actde comunicare, trebuie sã luãm în calcul toate componentele acestui comportament complex,între care și cele legate de vocalicã. Din punct de vedere sonor, râsul poate fi: ascuțit, behãit,bâzâitor, bubuitor, chicotit, clar, convulsiv, cristalin, fonf, gâlgâit, gângav, gros, gutural, hârâit,hohotitor, intens, intermitent, înãbușit, încet, înfundat, melodios, nechezat, pițigãiat, prelung,rãgușit, rãsunãtor, sacadat, sãltãreț, sec, sincopat, sonor, spart, strident, subțire, șuierat, zglobiu,zgomotos (M. Bucã, 1985, 247-249).
Sub raportul semnificației, râsul are determinãri culturale specifice. Mahadev L. Apte (1985,
16) considerã cã zâmbetul și râsul, ca rãspunsuri comportamentale, ca rezultate ale activitãțiicognitive și intelectuale de percepere și evaluare a stimulilor declanșatori ai umorului (incon-gruența, exagerarea, distorsiunea și combinația neobișnuitã a elementelor culturale), sunt intimconectate la culturã și pot servi la cunoașterea valorilor sociale. Antropologul citat a analizatdiferențele culturale privind umorul și normele sociale care îl reglementeazã. El înțelege prinumor: a) experiența cognitivã, adesea neconștientizatã, care implicã redefinirea internã a reali-tãții socioculturale, având ca rezultat o stare de bucurie spiritualã; b) factorii socioculturaliexterni ce declanșeazã aceastã experiențã cognitivã; c) plãcerea derivatã din aceastã experiențã;d) manifestãrile externe, zâmbetul și râsul. În fiecare culturã se stabilește cu precizie cine aredreptul sã râdã de alții (îndeobște femeile mai puțin decât bãrbații și copiii mai puțin decâtadulții) și în ce împrejurãri este interzis râsul (la adunãri solemne, la ceremonii funebre etc.).Diferitele feluri de a râde au nu numai semnificații, dar și denumiri diferite. De exemplu,populația Marathi din vestul Indiei (aproximativ patruzeci de milioane de oameni) desem-neazã prin onomatopee opt tipuri de râs. Râsul gingaș al unui copil se numește „ huduhudu “,
dacã este zgomotos, „ hadahada “. Râsul vulgar, obscen este desemnat prin „ faidifaidi “, iar
râsul aprobator prin „ hashas “. Râsul în hohote este denumit „ hodohodo “, cel nechezat, „ hihi“;
râsul batjocoritor, „ fâsfâs “, iar cel de complezențã, „ haiahaia “.
În cultura europeanã s-a constatat cã, atunci când râd, oamenii accentueazã o vocalã sau
alta, exprimând prin aceasta – cu o probabilitate acceptabilã – diferite stãri psihice și intențiicomportamentale. Directoarea Institutului German de Studii Cerebrale, Vera F. Birkenbihl(1979/1999, 196-198), enumerã câteva moduri de a râde:
1) Râsul „în A“. „Haha“ exprimã bucuria și lipsa stresului. Este râsul primordial, contagios.
2) Râsul „în E“. „Hehe“ (râs behãit) exprimã disprețul, batjocura, o amenințare. Nu este contagios.3) Râsul „în I “. „Hihi“ (râs de „gâsculițã“), adeseori involuntar, exprimã o bucurie rãutãcioasã, reținutã.4) Râsul „în O“. „Hoho“ este asociat cu uimirea și disprețul; uneori, exprimã o dozã de neîncredere.5) Râsul „în U“. „Huhu“ exprimã teamã și spaimã (cu greu s-ar putea spune cã este vorba despre râs).
Vera F. Birkenbihl atrage atenția cã este dificil sã clasifici râsul și cã în interpretarea acestuia
trebuie sã se ținã seama de situația concretã în care se gãsesc persoanele care râd. Totuși, HorstH. Rückle (1979/1999, 156-157), prezentând aceeași tipologie a sonoritãții râsului, susținecã „tipul de vocalã, gradul de tensiune nervoasã și intensitatea sunetului dau informații supli-mentare asupra naturaleții râsului, precum și asupra conținutului sãu“.
Manifestãri sonore fãrã conținut verbal. În lucrãrile de analizã a comunicãrii nonverbale,
sub acest titlu apar: plescãitul, oftatul, gemetele, dresul vocii, tușitul și râgâitul. Dacã plescãitul
(un fel de „ț“ accentuat și uneori prelungit) apare ca o constantã în vorbirea unora (trãdândSemne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 95
96 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
o anumitã lipsã a controlului în exprimarea verbalã), gemetele și oftatul au fost interpretate
– în psihanalizã, dar și în viața de zi cu zi – ca fiind semnul unei dureri profunde. Cât denefericit sunã „Of, Doamne!“ și cât de frecvent îl auzim. Un astfel de oftat nu poate fi decâtsincer – cred cei mai mulți dintre noi, împãrtãșind durerea astfel exprimatã. Cei care și-aufãcut un obicei din a se vãita (pe un ton plângãreț, agrementat cu multe oftaturi) nu-i atragpe ceilalți, dimpotrivã, îi îndepãrteazã. Un motiv în plus sã ofteze!
Dresul vocii, ca și tușitul (când nu are o explicație medicalã) oferã o anumitã informație
despre interlocutori. Cei care își dreg ritmic vocea, tușesc și – de ce sã nu o spunem?! – râgâie„par sã se elibereze de ceva“. Încearcã „sã elimine simbolic acel ceva“ – este de pãrere VeraF. Birkenbihl (1979/1999, 199).
În încheierea discuției despre vocalicã, ilustrãm cu cercetarea lui J.R. Davitz (1964)
posibilitatea diferențierii emoțiilor prin luarea în calcul a unui ansamblu de semnaleparalingvistice, nu doar a unuia singur (Tabelul 2.5).
Tabelul 2.5. Caracteristicile paralingvistice ale emoțiilor (J.R. Davitz, 1964, 63,
dupã M.L. Knapp, 1990, 62)
Dincolo de aceste date de cercetare științificã, existã multe observații necontrolate și mult
mai multe speculații, toate pãcãtuind prin ignorarea gândirii probabiliste și prin încãlcarea„axiomelor comunicãrii nonverbale“.
Olfactica: semnalele olfactive
În primele luni ale anului 2004, s-a anunțat în presã cã „Un furnizor britanic de servicii
Internet intenționeazã sã lanseze pe piațã un dispozitiv cu esențe de parfum, care poate ficonectat la computer, la fel ca o imprimantã“ ( The Times , știre preluatã de Evenimentul zilei ,
din 20/02/2004, nr. 3649, p. 20). Dispozitivul are douãzeci de arome de bazã, care princombinare pot produce 60 de mirosuri diferite. Curând, îndrãgostiții își vor putea transmitee-mail-uri… parfumate. ăi ce miros este mai suav decât cel al iubitei?
Tot în 2004, Premiul Nobel pentru medicinã a fost acordat cercetãtorilor americani Richard
Axel și Linda B. Buck pentru studiile lor asupra sistemului olfactiv care permite oamenilorsã recunoasã și sã evoce zece mii de mirosuri. În comunicatul de presã dat de Adunarea Nobela Institutului Karolinska (Suedia) se spune: „Laureații din anul acesta ai Premiului Nobel pen-tru medicinã au rezolvat aceastã problemã într-o serie de studii ce au clarificat modul în carefuncționeazã sistemul olfactiv. Ei au descoperit o mare familie de gene, compusã din o miede gene diferite (3% din genele noastre), care acționeazã asupra unui numãr echivalent detipuri de receptori olfactivi. Acești receptori sunt situați în receptorul olfactiv al celulelor careocupã un loc mic în partea de sus a epiteliului nazal și detecteazã moleculele inhalate“ ( apud
Adevãrul , Nr. 4437, din 7 octombrie 2004, p. 11).Emoția Intensitatea Nivelul Timbrul Viteza Inflexiunea Ritmul Rostirea
Supãrarea Tare Înalt Zgomotos Rapidã Neregulatã Neregulat Rapidã
Tristețea Redusã Jos Rãsunãtor Lentã În coborâre Neregulat Neclarã
Mirosul este un semnal, și încã unul dintre primele utilizate în evoluția vieții pe pãmânt.
Semnalele chimice au avantaje (ocolesc obstacolele, se transmit și prin întuneric, au o mareeficiențã energeticã și o gamã de transmitere a informațiilor considerabilã) și dezavantaje(lentoarea transmisiei, atenuarea) (E.O. Wilson, 1975/2003, 188-189).
Încã din Antichitate se cunoaște rolul esențial al mirosului în lumea animalã. Aristotel
remarcase, ca o curiozitate, atracția fluturilor pentru anumite mirosuri, dar abia la sfârșitulsecolului al XIX-lea entomologul francez Jean Henri Fabre (1823–1915) a demonstrat cã laanumite specii de fluturi masculii sunt atrași de mirosul emanat de femele. În prezent, etologiistudiazã feromonii, supranumiți și „socio-hormoni“, dat fiind rolul lor în organizarea viețiigregare. Termenul de „feromoni“ a fost introdus în vocabularul științelor biologice în 1959și denumește substanțele volatile și odorante secretate de animale. Identificați mai întâi lainsecte, s-a descoperit cã și mamiferele secretã socio-hormoni. Așadar, semnalele olfactiveservesc multor specii de animale (furnici, șoareci, albine) pentru recunoaștere, apãrare, grupare,orientare în spațiu și, mai ales, pentru identificarea partenerilor sexuali. La albine, de exemplu,feromonii împiedicã dezvoltarea altor regine și declanșeazã dansul nupțial. Musculița Droso-
phila melanogaster își alege partenerul dupã miros. De altfel, Charles Darwin admitea cã, în
evoluția speciilor, masculii cei mai odorifici atrag mai multe femele și, în consecințã, au maimulți descendenți.
Identificarea în structura geneticã a unei formații numitã major histocompatibility complex
(MHC ) a condus la supoziția cã și oamenii folosesc feromonii ca semnal olfactiv pentru recu-
noașterea similaritãții genetice. Se acceptã – pe baza cercetãrilor lui N. Nicolaides (1974) –cã fiecare individ posedã un miros distinctiv, o „semnãturã chimicã“ și un mecanism de recu-noaștere olfactivã a similaritãții genetice (R. Lewis, 1984), în cadrul cãruia feromonii au unrol important. Feromonii sunt substanțe chimice care „servesc atât sistemului endocrin pentrudezvoltarea schimburilor în cadrul organismului ( primer pheromones ), cât și pentru a provoca
un rãspuns imediat din partea unui organism-țintã ( relase pheromones )“ (E.E. Filsinger și R.A.
Fabes, 1985, 352).
Experimentele realizate de C. Wedekind et al. (1995) au condus la concluzia cã femeile
preferã bãrbații în funcție de MHC -ul lor: unor femei tinere li s-a cerut sã miroasã tricourile
purtate 48 de ore de diferiți bãrbați și sã evalueze care emanã mirosul cel mai plãcut. Tendințaa fost de a alege tricourile purtate de bãrbații care aveau MHC -ul diferit de propriul lor MHC
(apud W.S. Rogers, 2003, 112). Concluzia pare indubitabilã: comunicarea olfactivã intervine
în alegerea partenerului de cuplu. De altfel, experimentele pe animale au arãtat cã eliminarea
mirosului degradeazã comportamentul sexual al animalelor. Un șoarece cu centrul olfactivdistrus devine incapabil sã identifice femelele. La hamsteri, extirparea bulbului olfactiv compro-mite definitiv comportamentul sexual. De asemenea, s-a probat experimental cã sensibilitateaolfactivã intervine decisiv în atașamentul femelei fațã de propriii pui. Dacã în primele douãspre-zece ore dupã ce îi nasc vacile nu-și miros vițeii, dacã nu au „prizã de contact olfactiv“, îiresping. Dacã în acest rãstimp li se aduce un vițel nou-nãscut, altul decât al lor, respectivulvițel este acceptat ca descendent propriu. Acceptarea pe baza prizei de contact olfactiv este
totalã în primele minute dupã naștere, în proporție de 30 la sutã dupã o orã, de 10 la sutãdupã șase ore și lipsește complet dacã nou-nãscutul este prezentat dupã douãsprezece ore.Astfel de cercetãri au, firește, aplicabilitate în zootehnie, dar sugereazã direcții de studiu șiSemne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 97
98 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
în ceea ce privește comportamentul uman, dat fiind faptul cã sistemul olfactiv este similar
din punct de vedere anatomic și electrofiziologic la multe specii, permițând comparații întrecomportamentul uman și comportamentele animalelor, dar – firește – nu extrapolãri.
Experimentele din puericulturã au pus în evidențã primordialitatea sensibilitãții olfactive
și la om: între copilul nou-nãscut și mamã se stabilește pe aceastã bazã o legãturã biunivocãîncã de la expulzarea fãtului (R.H. Porter și J.D. Moore, 1981; R.H. Porter, J.M. Cernoch șiF.J. McLaughlin, 1983). R.H. Porter și colaboratorii sãi (1981, 1983) au descoperit cã mameleau capacitatea de a identifica mirosul maieului propriului copil (comparativ cu mirosul maieuluialtor copii) și chiar de a diferenția mirosul lenjeriei de corp a copiilor lor, bãieți sau fete. Înexperimentele pe care le-au desfãșurat, mamele au identificat cu precizie mirosul scutecelornou-nãscuților, chiar în condițiile în care postpartum nu au avut decât puțin timp contact cucopiii lor nou-nãscuți. Alte cercetãri experimentale au evidențiat cã nou-nãscuții recunoscmirosul laptelui matern încã de la vârsta de o lunã (M.J. Russel, 1976). La douã zile dupã naștere,copiii nu reușesc o astfel de performanțã, dar dupã o sãptãmânã sau douã reușesc destul debine, iar la vârsta de șase sãptãmâni reușita este deplinã (M.J. Russell, 1976). Legãtura olfactivãmamã-copil se diminueazã pe mãsura creșterii în vârstã a copilului: la vârsta de 2-3 ani recunoscmirosul matern aproximativ 70 la sutã dintre copii, iar când împlinesc 4 ani doar 50 la sutã auo asemenea performanțã. Psihologul H. Montagner, care a constatat experimental acest lucru,apreciazã cã mirosul are un rol hotãrâtor în legãtura afectivã dintre mamã și copil.
Spre aceastã concluzie converg cercetãrile psihologice, sociologice și medicale de pânã
acum. Investigațiile trebuie continuate, pentru cã nu s-au produs încã probe irefutabile înlegãturã cu natura rãspunsului la stimulii olfactivi: sunt rãspunsuri înnãscute sau învãțate?Ce se poate spune este cã „relațiile sociale se bazeazã în parte pe procesele fiziologice, iarcomunicarea chimicã prin miros nu poate fi ignoratã ca mecanism“ (E.E. Filsinger și R.A. Fabes,
1985, 352).
Este adevãrat cã în comunicarea interpersonalã adulții se servesc într-o mai micã mãsurã
de semnalele olfactive, comparativ cu cele vizuale și auditive. Totuși, oamenii sunt capabilide performanțe deosebite: mirosul de mosc (o substanțã secretatã de o specie de animalerumegãtoare din Asia și care are efecte în planul sexualitãții) îl receptãm chiar într-o concen-trație care nu depãșește 0,00004 miligrame pe litru, ceea ce corespunde dizolvãrii într-un bazinde apã cu lungimea de 1 km, lãțimea de 250 m și adâncimea de 10 m a unei cantitãți de numai100 de grame de mosc. Interesant este cã femeile, comparativ cu bãrbații, reacționeazã diferitfațã de mirosul de mosc: bãrbații îl considerã foarte agreabil, în timp ce femeilor le producerepulsie. Cel puțin acestea sunt constatãrile experimentale comunicate de Marcel Guillot în1965 la cel de-al IV-lea Simpozion mediteranean asupra sensibilitãții olfactive. ăi mai intere-santã este constatarea cercetãtorului francez cã aceleași femei care respinseserã hotãrât mirosulde mosc au apreciat ca fiind „delicios“ parfumul în compoziția cãruia moscul constituia ingre-dientul de bazã. Experimentul la care ne-am referit pune în evidențã fenomenul de culturalizarea sensibilitãții olfactive, dar ridicã și întrebarea: este diferitã sensibilitatea olfactivã a femeilor,comparativ cu bãrbații? Rãspunsul este un „Da“ prudent.
În 1952, Jacques Le Magnen a descoperit cã femeile sunt mai sensibile decât bãrbații numai
la anumite substanțe odorifice (de exemplu, la mirosul oxadolidului). Sensibilitatea olfactivãa femeilor crește în perioada ciclului menstrual, atingând pragul cel mai ridicat în momentulovulației. Sensibilitatea olfactivã crescutã a femeilor nu este evidentã decât dupã pubertate și
Semne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 99
pânã la menopauzã. Unii cercetãtori considerã chiar cã mirosul reprezintã un veritabil caracter
sexual secundar. Hipersensibilitatea olfactivã crește la femeile gravide, fapt ce explicã acceselede vomã în timpul sarcinii. Interesantã este și constatarea privind fluctuația sensibilitãții olfac-tive diferențiatã la bãrbați și femei: sensibilitatea olfactivã a femeilor este mai accentuatã dimi-neața decât seara, în timp ce la bãrbați sensiblitatea olfactivã este maximã dupã-amiaza. Auaceste date de cercetare vreo semnificație în comunicarea nonverbalã? Rãspunsul nu poatefi decât unul pozitiv.
Erik E. Filsinger și Richard A. Fabes (1985, 354-356) invocã o serie de cercetãri care
probeazã rolul comunicãrii olfactive (în particular, al feromonilor) în relațiile sociale. Primeleinvestigații le datorãm lui J.J. Cowley și colaboratorilor sãi (1977), care au constatat cãferomonii influențeazã evaluarea persoanelor. În experimentul pe care l-au montat, au cerutunor subiecți de sex masculin sã citeascã și sã evalueze CV-urile unor ipotetice candidate pentruocuparea unor posturi de muncã. Subiecții de experiment au fost rugați sã poarte mãștichirurgicale în tip ce citesc respectivele CV-uri. Unele mãști chirurgicale erau impregnate cusubstanțe mirositoare care conțineau feromoni, altele nu (subiecții de experiment nu cunoșteauaceastã stratagemã). Când purtau mãști odorificate, subiecții de experiment (bãrbați) evaluaucandidatele mai negativ decât în condițiile în care mãștile chirurgicale nu erau impregnatecu substanțe mirositoare. M. Kirk-Smith et al. (1978) au recurs la aceeași stratagemã a mãștilor
chirurgicale neimpregnate și impregnate cu substanțe mirositoare (androstenol). Subiecții deexperiment (bãrbați și femei) trebuiau sã evalueze, pe o scalã cu 15 adjective bipolare („Dife-rențiatorul semantic“ al lui Ch. Osgood), o serie de fotografii de bãrbați, femei, animale, floriși construcții. Când purtau mãști chirurgicale impregnate cu androstenol (o substanțã dincomponența feromonilor), femeile evaluau persoanele din fotografii (bãrbați sau femei) cafiind mai sexy, mai atractive. Efectul feromonilor asupra evaluãrii atractivitãții fizice a persoa-nelor a fost pus în evidențã și de alte studii (S.L. Black și C. Biron, 1982; E.E. Flisinger et
al., 1984).
Aplicațiile studiilor asupra sensibilitãții olfactive și a rolului mirosurilor în viața socialã,
inclusiv în comunicarea nonverbalã, nu sunt deloc nesemnificative – așa cum am vãzut. Elesunt oarecum dificil de realizat și pentru cã nu s-a reușit pânã în prezent o clasificare adecvatãa mirosurilor. Nu știm bine ce înseamnã „miros plãcut“ sau „dezagreabil“, „miros înțepãtor“sau „acru“, „miros proaspãt“ sau „stãtut“ etc. Variabilitatea aprecierii mirosurilor de la o per-soanã la alta și de la o culturã la alta ridicã un obstacol, nu ușor de trecut, în încercarea de aclasifica mirosurile. Adesea, se substituie conținutul obiectual al mirosului cu tonusul emoționalal senzației olfactice. În legãturã cu aceasta, Charles S. Peirce (1905/1990, 274) a remarcattendința mirosurilor de a se reprezenta pe ele însele, precum și puterea lor de a aduce în minte,prin asociație, calitãți psiho-morale:
Parfumul preferat al unei doamne mi se pare cã este oarecum în concordanțã cu ființa sa spiritualã. Dacã ea
nu folosește nici unul, natura sa va fi lipsitã de parfum. Dacã folosește parfumul de violete, va avea ea însãșiaceeași finețe și delicatețe. Am cunoscut douã femei care foloseau parfumul de trandafir. Una era o artistã,fatã bãtrânã, o grande dame , cealaltã era o femeie tânãrã, cãsãtoritã, foarte gãlãgioasã și foarte iritantã. În
mod ciudat însã, ele semãnau. În ceea ce le privește pe cele care folosesc parfumul de heliotrop, de franfipanetc., atât cât știu despre ele, îmi este de ajuns. Neîndoios, existã o asemãnare subtilã între parfum și impresiape care mi-o fac despre natura unei femei.
100 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Edward O. Wilson (1975/2003, 385) descrie o spectaculoasã „luptã de duhori“ între doi
masculi lemurieni cu coadã inelatã (despre care am amintit și în legãturã cu marcarea terito-riului). De obicei, confruntarea în perioada împerecherii, care atinge apogeul în luna aprilie,debuteazã printr-o semnalizare chimicã facilitatã de fluturarea cozii, ce duce mirosul secrețiilorglandulare spre adversar. „Lupta de duhori“ își are corespondent în expresia vulgarã: „În sãbiisã ne luptãm sau în ciorapi sã ne mirosim?!“ De fapt, miros frumos persoanele care nu mirosdeloc și miros și mai frumos persoanele care folosesc sãpunul, apa de colonie și parfumurileadecvate vârstei, sexului și contextului sociocultural concret.
Din pãcate, o psihosociologie a mirosurilor încã nu s-a scris, deși o serie de savanți au contri-
buții foarte semnificative (P. Berger și T. Luckman, 1967; J. Dollard, 1957; E.T. Hall, 1967;O. Kineberg, 1935; G. Simmel, 1908) la cristalizarea acestui domeniu al cunoașterii, dândrãspunsuri la întrebãri precum: „Ce efecte au diferențele culturale și de stil de viațã asuprapercepției și generãrii mirosurilor? Ce mentalitãți sociale sunt atribuite percepțiilor și generãriiacestor mirosuri? Ce funcții sociale au mirosurile? Mai specific: de ce negrii și persoaneledin clasele de jos sunt stereotipizate ca fiind «urât mirositoare»? Cum este utilizat mirosulurât pentru justificarea respingerii interacțiunilor? Care este semnificația socialã a tabuuluiflatulațiilor? Care este dinamica manipulãrii mirosurilor? Pentru ce, de exemplu, se parfumeazãoamenii? Au relevanțã socialã utilizarea substanțelor mirositoare utilizate în desfãșurareaserviciului religios?“ (G.P. Largey și D.R. Watson, 1972, 1021). La aceste întrebãri provoca-toare intelectual, formulate de Gale P. Largey și David R. Watson, se pot adãuga altele: influen-țeazã mirosurile stereotipizarea grupurilor etnice sau profesionale? Existã o „amintire flash“a mirosurilor? Cum se explicã „haloul mirosurilor“? Dar manipularea comportamentalã prinutilizarea parfumurilor? Ce forme a luat, de-a lungul timpului, conflictul deodorizarea/odori-zarea corpului uman? Meritã sã se dea un rãspuns științific acestor întrebãri. Unele lucrurise cunosc; altele rãmân sã fie studiate.
Filosoful și sociologul german Georg Simmel credea cã „mulți dintre cei care ar fi dispuși
la eforturi și sacrificii importante în folosul claselor defavorizate nu se împacã, însã, pentrunimic în lume cu contactul direct cu cei care miros a sudoarea muncii cinstite“ ( apud S.
Dungaciu, 2003, 116). Ideea discriminãrii sociale pe bazã de miros a fost reluatã de sociologiiamericani Gale P. Largey și David R. Watson (1972), care au pus în evidențã cã prejudecãțilesociale și rasiale au ca falsã justificare „mirosul urât“ al țãranilor, muncitorilor, negrilor sauevreilor și, adãugãm noi, al romilor.
De ce – așa cum observa antropologul Edward T. Hall (1969, 119, apud G.P. Largey și
D.R. Watson, 1972, 1022) – atunci când, în lumea arabã, intermediarii pețesc o fatã, adeseao miros și o resping dacã nu „miroase dulce“? Este posibil sã afli dupã miros dacã o tânãrãeste virginã sau nu – așa cum comenta Havelock Ellis (1928)? Tabuul „vânturilor urât mirosi-toare“ s-a împãmântenit târziu. În De civilitate morum puerilium (Despre buna creștere a
copiilor ), publicatã în 1530, Erasmus din Rotterdam afirma cã „nu este civilizat sã pretinzi
unui tânãr sã-și reținã vânturile, ventris flatum retineat , cãci, sub aparența de urbanitate, se
poate îmbolnãvi“ ( apud N. Elias, 1939/2002, 177). Procesul civilizãrii urmeazã regula: „Faptele
ce nu demult erau permise sunt interzise astãzi“ – conchide Norbert Elias (1939/2002, 124).Aceastã regulã opereazã și în legãturã cu olfacția, dat fiind faptul cã Homo sapiens sapiens
este atât receptor, cât și producãtor de mirosuri.
Semne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 101
Ca și în cazul frumuseții fizice ( The beautiful is good ), mirosurile genereazã un halou:
Who smells good is good (Cine miroase bine este bun). Managementul impresiei prin mirosuri
se bazeazã pe acest stereotip. Pentru a mirosi social acceptabil, actorii sociali au la dispozițiedouã practici fundamentale: deodorizarea (spãlarea cu sãpun, gargara cu apã de gurã, periajuldinților) și odorizarea (utilizarea loțiunilor și parfumurilor). Gale P. Largey și David R. Watson(1972, 1028)), tratând în profunzime cele douã practici, observã cã „identitatea olfactivã esteasociatã cu identificarea rasialã, de clasã și sexualã; iar utilizarea parfumurilor este strâns legatãde prezentarea și manipularea acestor identificãri“. Mi se pare sagace observația celor doiprofesori americani cã utilizãm practicile deodorizare/odorizare pentru a respinge stigmatizãrilesociale (apartenența la grupurile sociale considerate inferioare) și cã, uneori, exponenții grupu-rilor defavorizate folosesc parfumuri ieftine, iar cei ai clasei de mijloc apeleazã la parfumurifine pentru a lãsa impresia cã fac parte din categoria persoanelor cu status social superior.
Cronemica: percepția și semnificația utilizãrii timpului
Etimologic, termenul de „cronemicã“ ( chronemics ) – invenție lingvisticã propusã de Edward
T. Hall (1959) pentru a desemna studiul funcției de comunicare a timpului (perceperea, structu-rarea și utilizarea lui) – conține particula „crono“ (gr. chronos , referitor la timp), ca și termenii
„cronografie“, „cronometrie“, „cronometru“ etc. În mitologia greacã, cel mai tânãr dintre titani,Cronos, ajuns stãpânul lumii dupã ce și-a detronat tatãl, își devora copiii de îndatã ce se nãșteau(pe Demeter, Hades, Hera, Hestia, Poseidon), temându-se sã nu fie la rândul lui detronat.Legenda spune cã, prin șiretlicul soției sale, Rhea, unul dintre copii a scãpat ( Regina Mater
i-a dat lui Cronos sã înghitã în locul nou-nãscutului o piatrã învelitã în scutece). Astfel a fostsalvat Zeus, pãrintele tuturor zeilor și al oamenilor, personificarea cerului. La romani, Cronosera Saturn, în cinstea cãruia se organizau Saturnaliile, dupã cum la Atena se organizau Croniile.Sunt memorabile cuvintele lui Seneca: Tempus nos avidum devorat et chaos („Pe noi ne înghite
timpul cel lacom și neantul“), ca și versurile lui Ovidiu: Tempus, edax rerum, tuque, invidiosa
vetustas, / Omnia destruitis … („Timpule, devorator al lucrurilor; și tu invidioasã trecere a vremii,
toate le nimiciți…“ ( apud E. Munteanu și L.-G. Munteanu, 1996, 306).
Edward T. Hall (1988, 142) considerã cã „Timpul consti-
tuie una dintre bazele pe care se sprijinã orice culturã și înjurul cãreia se structureazã toate activitãțile. Înțelegerea dife-renței dintre timpul monocronic și timpul policronic este esen-țialã“. Timpul monocronic este inter pretat ca fiind liniar,
tangibil și divizibil în pãrți din ce în ce mai mici și mai precise(ani, luni, sãptãmâni, zile, ore, minute, secunde, sutimi și miimi
de secundã). Spre deosebire de acesta, timpul policronic secaracterizeazã prin efectuarea mai multor activitãți deodatãși printr-o implicare mai puternicã a oamenilor în acesteactivitãți. Istoricul francez Jacques Le Goff (Figura 2.28)atrãgea atenția cã „timpul liniar“ (specific economiei indus-triale) coexistã cu „timpul circular“ (asociat ciclurilor naturii,
ritmului biologic). Analizând profunzimile Evului Mediu
Fig. 2.28. Jacques Le Goff
102 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
occidental, marele istoric francez vorbește despre conflictul dintre „timpul bisericii“ și „timpul
negustorului“ ca despre „unul dintre evenimentele majore ale istoriei mentale a acestor veacuri,când se elaboreazã ideologia lumii moderne, sub presiunea alunecãrii structurilor și practiciloreconomice“ (Le Goff, 1978/1986, 93). Timpul bisericii, ritmat de slujbele religioase, de clopo-tele care le anunțã, este un timp teologic: începe cu Dumnezeu, este liniar, are o direcție șiun sens, tinde cãtre Dumnezeu. În 1355, locuitorii din Aire-sur-la-Lys primeau autorizație sãconstruiascã un turn ale cãrui clopote sã anunțe începerea muncii în postãvãrii și a tranzacțiilorcomerciale. Timpul se laicizeazã și se raționalizeazã. Pentru negustori, timpul începe sã aibãpreț, el relevã distanța parcursã, „este mãsurabil, chiar mecanizat, dar și discontinuu, tãiat deopriri, de momente moarte, afectat de accelerãri sau de încetiniri“ ( idem , 104). Activitatea
meseriașilor și a negustorilor impune mãsurarea mai exactã a timpului. Timpul clopotelor esteluat de timpul orologiilor. Dar sã-l lãsãm pe Jacques Le Goff (1978/1986a, 102) sã povesteascã:
„Orologiile acestea ce se înalțã pretutindeni în fața clopotnițelor bisericilor semnificã marea revoluție a mișcãrii
comunale în ordinea timpului“.
ăi mai departe, într-un text despre timpul muncii:
„De fapt, clopotul muncii, tras, fãrã îndoialã, de frânghii, ceea ce înseamnã cu mâna, nu prezintã nici o inovațietehnicã. Progresul hotãrâtor cãtre orele precise îl constituie, evident, inventarea și rãspândirea orologiuluimecanic, a sistemului roții cu dinți, care promoveazã, în sfârșit, ora în sens matematic, a douãzeci și patraparte a zilei. Cel ce depãșește aceastã etapã esențialã este, cu siguranțã, secolul al XIV-lea. Principiul acesteiinvenții este însușit la sfârșitul secolului al XIII-lea, iar al doilea sfert de veac al secolului al XIV-lea îl vedeaplicat în orologiile urbane, a cãror arie geograficã este tocmai cea a marilor zone urbane: Italia de Nord,Catalonia, Franța septentrionalã, Anglia meridionalã, Flandra, Germania“ (Le Goff (1978/1986b, 125).
Dezvoltarea societãților umane și mai ales mcdonaldizarea presupun ghidarea activitãților
din ce în ce mai mult dupã timpul obiectiv, „mãsurat cu ceasul“ ( clock time ), iar nu dupã timpul
personal sau subiectiv. În culturile monocrone, precum America de Nord și Europa, punctuali-tatea este înalt valorizatã. Nu același lucru se poate spune și despre culturile policrone dinAfrica sau din America de Sud. Se spune despre americani cã sunt întrecuți numai de nemțiși de suedezi în ceea ce privește orientarea activitãților în funcție de timp. La noi, s-a împãmân-tenit expresia „punctualitate nemțeascã“. În America Latinã a întârzia la o ședințã sau la orelede curs nu reprezintã ceva negativ.
În The Silent Language , Edward T. Hall susține cã în orice culturã se pot distinge trei
sisteme temporale distincte: timpul tehnic, timpul formal și timpul informal. Timpul tehnic,mãsurat uneori cu o precizie uluitoare – zborurile cosmice sunt un bun exemplu –, aratã gradulde dezvoltare al științei și tehnicii la un moment dat. În momentul aselenizãrii, modulul misiuniiApollo 11 nu mai dispunea decât de o cantitate de combustibil pentru încã zece secunde dezbor. Pentru a deveni Homo faber , strãmoșii noștri au trebuit sã ajungã Homo metricus . Judee
K. Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall (1989/1996, 128) apreciazã cã „timpul tehniceste mai puțin relevant pentru codul cronemic“. În schimb, timpul formal (modul tradiționalîn care este în mod conștient privit timpul) și, mai ales, timpul informal (regulile și expectațiilelegate de percepția și utilizarea timpului, pe care le-am învãțat în cursul socializãrii și de carenu ne dãm totdeauna seama) furnizeazã o serie de informații despre tipul și nivelul socializãrii,despre stima de sine sau despre atitudinea fațã de ceilalți.
Semne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 103
Punctualitatea reprezintã unul dintre cele mai importante elemente din sistemul timpului
informal. Desfãșurarea relațiilor interpersonale depinde într-o mare mãsurã de punctualitateapartenerilor. A te lãsa așteptatã sau – de ce nu?! – așteptat poate fi un truc pentru a te face șimai mult dorit, poate indica lipsa de importanțã pe care o acorzi întâlnirii, dar poate fi și unsemn al incapacitãții persoanei în cauzã de a organiza activitãțile, ca sã nu mai vorbim delipsa bunului simț. „A fi la timp“ depinde de contextul situațional concret. În unele situații,a întârzia cinci minute impune sã-ți ceri scuze, sã explici ce s-a întâmplat sau sã inventeziun motiv plauzibil cât mai credibil cu putințã. „Nu a venit tramvaiul!“ sau „Nu am gãsit taxi!“sunt scuze care nu mai prind, chiar dacã reprezintã cauza realã a întârzierii. În alte situații, adepãși cu 15-30 de minute ora fixatã pentru o întâlnire – o vizitã la domiciliul unui coleg, deexemplu – este aproape obligatoriu. „Am sosit exact la ora fixatã!“ nu bucurã niciodatã gazda,cel puțin în cultura noastrã.
În situații oficiale nu ai voie sã întârzii nici cinci minute. Mi-a povestit un coleg cã la anga-
jare a fost chemat de rectorul instituției de învãțãmânt superior sã se prezinte la ora 10 A.M.Cu cinci minute înainte era deja în anticamerã. La 10 punct a sunat telefonul. Secretara l-aanunțat cã rectorul îl roagã sã nu se supere cã va fi nevoit sã mai aștepte puțin. Colegul nostruse gândea cã va aștepta în continuare zeci și zeci de minute. În realitate, dupã circa cinci minuteușa cabinetului se deschide și rectorul își invitã noul angajat, scuzându-se: „Am fost sunatde la minister. A trebuit sã rãspund. Dar chiar dacã nu mã suna nimeni, tot nu vã primeam laora fixatã. Ați fi putut sã credeți cã un rector nu are nimic de fãcut…“. Se pare cã cei doiuniversitari adoptaserã același model cultural ( displaced-point time pattern ). Inutil sã mai
spunem cã interviul de angajare s-a soldat cu încadrarea în institut a colegului nostru, careîși amintește cu plãcere de acel episod, mai ales cã rectorul a dispus sã i se acorde ca salariu„maximum din ceea ce este legal“.
Uneori, a-i ține la ușã pe subordonați face deliciul șefilor. Așa își exprimã aceștia impor-
tanța, uitând cã suntem trecãtori prin viațã și prin funcții. A lua din timpul altora este nici maimult, nici mai puțin decât o hoție; doar time is money . ăi o lipsã crasã de politețe. ăefii care își
bat joc de timpul altora ar trebui sã-și aminteascã mereu povestea cu Harry Truman, președin-tele Statelor Unite ale Americii la sfârșitul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial. La scurt timpdupã ce devenise președinte, a acceptat sã dea un interviu unui jurnalist reputat. Jurnalistula fost lãsat sã aștepte mai mult de 45 de minute. Când a întrebat dacã mai are mult de așteptat,rãspunsul lui Truman a fost sec: încã 45 de minute! ăi a și explicat: „Când eram tânãr senatorde Missouri, acest jurnalist m-a fãcut sã-l aștept o orã și jumãtate“.
Relațiile interpersonale au de suferit și atunci când modelele culturale de utilizare a timpului
sunt disimilare: o persoanã adoptã modelul „timpului precis“ ( displaced-point time pattern ),
cealaltã, modelul „timpului imprecis“ ( diffused-point time pattern ). Într-o asemenea situație,
prima persoanã se prezintã exact la ora fixatã pentru întâlnire în oraș, cea de-a doua, careconsiderã timpul mai lax, apare dupã 20-30 de minute. Cele spuse sunt valabile, în general,pentru cultura europeanã și pentru populația urbanã. În mediul rural tradițional, mãsurareatimpului dupã elemente naturale, dupã mersul soarelui pe bolta cereascã etc. nu opereazã atâtde drastic. De asemenea, în unele culturi, de exemplu în Brazilia, punctualitatea are alți para-metri – dupã cum raporteazã R. Levine et al. (1980). Pentru un om de afaceri din SUA, a fi
la timp la o întâlnire prestabilitã are conotația „omului de succes“; în Brazilia, conotația omuluide succes este de a întârzia ( apud G. Johnes, 1996/1998, 342).
104 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
R. Levine și E. Wolff au prezentat în revista Psychology Today (1985, 28, 35) rezultatele
unei investigații care aratã diferențele culturale în ceea ce privește importanța acordatã mãsu-rãrii timpului în diferite societãți, luând ca indicator exactitatea ceasurilor (Tabelul 2.6).
Tabelul 2.6. Exactitatea ceasurilor în diferite țãri (dupã G. Johnes, 1996/1998, 342)
Deviații exprimate în minute
Japonia 0, 56SUA 0, 90Taiwan 1, 19Marea Britanie 1, 20Italia 1, 50Indonezia 3, 25
Notã . Numerele mai mici aratã ceasuri mai exacte
Se observã cu ușurințã cã japonezii au, în cea mai mare mãsurã, sentimentul valorii tim-
pului, dar și capacitatea tehnicã de a-l mãsura cu exactitate. Punctualitatea trebuie evaluatãși dupã modelul cultural, dar și dupã performanțele în mãsurarea timpului. Ar fi bine venitão investigație privind exactitatea ceasurilor publice din București.
Strâns legat de punctualitate, timpul de așteptare transmite un semnal cronemic puternic.
Așteptarea se subordoneazã modelelor culturale de utilizare a timpului (L.W. Doob, 1971) șiare o încãrcãturã subiectivã puternicã. Când ne așteptãm iubita/iubitul, timpul zboarã; cândașteptãm liftul, ne enervãm pentru cele câteva secunde pierdute. Venim la garã în mod obișnuitcu 15 minute înainte ca trenul sã tragã la peron – și considerãm acest lucru firesc –, dar ni separe o veșnicie rãstimpul de încãrcare a programului la computerul personal, mãsurat în secunde.Referitor la timpul de așteptare, sã vã mai spun o poveste. În anii studenției, aveam un profesorcare obișnuia sã întârzie cam mult la ore. Prezența la cursuri era obligatorie. În grupa noastrãtocmai se transferase de la Universitatea din Cluj o studentã, care nu strãlucea decât prindrãgãlãșenie. Dupã zece minute de așteptare, clujanca s-a ridicat din bancã și ne-a întrebat:„Ce facem, nu plecãm?!“ Cu greu am convins-o sã mai așteptãm încã cinci minute. Cândcele cinci minute au trecut, colega nou-venitã a sãrit în picioare și… dusã a fost. Noi am rãmasîn așteptare. La un moment dat, ușa s-a deschis brusc și noi, crezând cã, în sfârșit, a venit profe-sorul, ne-am ridicat sã-l salutãm. „Periuțelor!“ – ne-a apostrofat noua noastrã colegã, trântindușa în urma ei. Ce o fi fost în capul ei? Probabil, un displaced-point time pattern .
Abordarea sociologicã a utilizãrii timpului relevã lucruri foarte interesante. Din aceastã
perspectivã, E.P. Thompson (1965) a descris douã tipuri de timp: „timpul mãsurat dupã activi-tãți“ și „timpul mãsurat dupã ceas“ ( „task“-and-„clock“-oriented notation of time ). Timpul
mãsurat în funcție de activitãți este specific epocii preindustriale, fiind – dupã autorul citat –mai apropiat de om ca înțelegere ( humanely comprehensible ). La noi, în zonele rurale se vor-
bește și azi de „lucru cu ziua“, de „zi-luminã“ sau de „zi-muncã“, fãrã a se preciza dacã este
vorba de 8, 10 sau 12 ore. Timpul mãsurat cu ceasul presupune o dihotomie clarã între muncãși timpul liber. Este definitoriu pentru revoluția industrialã; înseamnã bani! Dar – așa cum
remarca N. Paolucci în lucrarea Tempi postmoderni (1993) – „nu poți sã schimbi în întregime
timpul în bani“ ( apud J. Gershuny și O. Sullivan, 1998, 71).
Semne, semnale, coduri și canale în comunicarea nonverbalã 105
În studiile sociologice consacrate „bugetelor de timp“ se face distincție între „timpul
științific“ (determinat matematic) și „timpul social“, care implicã anumite trãiri emoționale,pozitive sau negative.
Cuvinte-cheie
Probleme recapitulative
Care este sistemul conceptual al kinezicii?
Descrieți mișcarea ochilor spre dreapta și gura deschisã folosind sistemul de pictograme propus de Ray
L. Birdwhistell.
Ce semnificație au cele patru tipuri de distanțe stabilite de Edward T. Hall?În ce cazuri zâmbetul este o obligație profesionalã? Zâmbesc mai mult femeile decât bãrbații? De ce?Care sunt funcțiile hainelor?Arãtați cum funcționeazã simbolismul culorilor hainelor pe care le purtãm.În ce constã „paradoxul modei“?Descrieți stilul dumneavoastrã de a strânge mâna persoanelor cunoscute cu care vã întâlniți.Ce relație existã între statusul social și atingeri (contact cutanat)?Prin ce se caracterizeazã fețele neotenice?Ce caraceteristici ale vocii intervin în comunicarea nonverbalã?Arãtați cum influențeazã mirosul spațiul de interacțiune a persoanelor.Care este deosebirea dintre timpul monocronic și timpul policronic?ArtefacteleCronemicaCulturã de contactCulturã de noncontactDistanța intimãDistanța personalãDistanța publicãDistanța socialãExpresiile faciale Fațã neotenicãHapticaIntonațiaKinezicaModa OculezicaParalimbajul
ProxemicaRâsulSemnalele olfactiveSpațiul sociofugSpațiul sociopetTeritoriulTimbrul vociiTimp monocronicTimp policronicVestimentațiaV ocalica V oceaZâmbetul
Septimiu Chelcea șiAdina Chelcea
Capitolul 3
Mesajele corpului uman:
cercetãri experimentale și stereotipuri sociale
Sã ne fie îngãduit sã începem discuția despre mesajele corpului uman reproducând un
fragment din Antoniu și Cleopatra de William Shakespeare (Actul III, Scena 3).
Constituția corporalã ne este datã de la naștere, chiar dacã asupra acestei „materii prime
a personalitãții“ mai putem interveni într-o micã mãsurã prin dietã, exerciții fizice, stil deviațã sau artefacte. În acest capitol vom discuta despre relația dintre constituția fizicã și perso-nalitate, dar și despre stereotipurile sociale care stau la baza „prejudecãților corporale“.Proporțiile „perfecte“ pentru „Miss Univers“ ilustreazã „perfect“ ( sic) prejudecãțile corporale
ale societãții contemporane (Figura 3.1).CLEOPATRA
E tot atât de-naltã ca și mine?SOLULMai scundã e, luminãția-voastrã.CLEOPATRADar glasu-i auziși? V orbește tare?V orbește stins?SOLULV orbește stins, stãpânã.CLEOPATRANu va putea atuncea s-o iubeascã.[…] GlasulCel stins și talia piticã nu potIubire sã inspire. Mersul oareÎi e mãreț? […]SOLULMi s-a pãrut cã se târește. Mersul Sau statul ei sunt una. Nu aratãDecât un trup neînsuflețit. Statuie, ăi nu ființã vie pare.
CLEOPATRA[…] Nu eNimic în ea în stare sã atragã.[…] Ce vârstã-i dai?SOLULTreizeci de ani a depãșit, desigur.CLEOPATRADar fața-i este lungã? E rotundã?SOLULRotundã e din cale-afarã.CLEOPATRA
Chipul
Când au rotund, femeile sunt proaste.Dar, spune-mi, ce culoare are pãru-i?SOLULE castaniu, și fruntea-i este micã.CLEOPATRA[…] Ființa-aceea nu-i deosebitã.
Studenta la jurnalism și fotomodel din Porto Rico, Zuleyka Rivera, devenitã Miss Univers
la concursul din iulie 2006 (Los Angeles, California), s-a apropiat cel mai mult de proporți-ile corporale „perfecte“ (Figura 3.2).
Canonul frumuseții corporale feminine (gr. kanon , regulã, prescriere): 90 – 60 – 90 cm (bust,
talie, șolduri), care opereazã azi la concursurile Miss Univers, ar fi eliminat „reginele frumuseții“din preistorie. Miss Univers din epoca de piatrã, „Venus din Willensdorf“ (o statuetã descoperitãîntr-o grotã din Europa Centralã), corespundea canonului corporal: 244 – 218 – 244 (Figura 3.3).108 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 3.1. Proporțiile perfecte pentru Miss Univers (dupã H. Pitariu și M. Albu, 1996, 29)
Fig. 3.2. Miss Univers 2006 (portoricana Zuleyka Rivera, 18 ani, înãlțimea 1,75 m)Gât: 35 cm
Bust: 92 cm
Talie: 57 cm
ăold: 92 cm
Pulpã: 50 cm
Genunchi: 38 cm
Gambã: 31 cm
Gleznã: 22 cm
Pe baza asumpției cã statuetele descoperite de arheologi ar reda idealul de frumusețe al
timpurilor, Desmond Morris (1977/1986, 430) a calculat canonul frumuseții din epoca de pia-trã și din epoca bronzului (Tabelul 3.1).
Oricât de speculative ar fi aceste calcule, rãmâne în afara oricãrei îndoieli cã de la o epocã
la alta și de la o culturã la alta idealul de frumusețe femininã variazã foarte mult și, implicit,proporțiile corporale. Dacã „frumusețea medievalã [Europa, secolele XIII-XIV – n.n.] estetânãrã, adolescentinã“, în secolul al XV-lea „canonul medieval al nimfei dispare în favoareafemeii împlinite și puțin grãsuțe“ (D. Paquet, 1977/2007, 44).
Picturile lui Tiziano Vercelli, șeful „ăcolii de la Veneția“, cunoscut sub numele de Tițian
(1488–1576), precum „Venus la oglindã“ (Figura 3.4), sau ale celui mai important pictor al seco-lului al XVII-lea, Peter Paul Rubens (1577–1640), de exemplu „Cele trei grații“ (Figura 3.5),ilustreazã „frumusețea suculentã“, care nu are nimic de-a face cu canonul 90 – 60 – 90 cm.
De altfel, când s-a organizat prima datã concursul „Miss America“, în 1921, câștigãtoarea
concursului avea circumferința bustului de 75 cm.Mesajele corpului uman: cercetãri experimentale și stereotipuri sociale 109
Tabelul 3.1. Canonul frumuseții corporale feminine în preistorie (dupã D. Morris, 1977/1986, 430)Fig. 3.3. Statueta Venus din Willensdorf și reprezentarea ei în viziune cubistã
Miss Perioada Canonul frumuseții corporale feminine (în cm)
bust talie șolduri
Venus din Willensdorf 20000 î.e.n 244 218 244
Valea Hindusului 2000 î.e.n. 117 87 160
Cipru 1500 î.e.n. 110 107 112
Siria 1000 î.e.n. 80 66 90
110 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 3.4. Tițian, „Venus la oglindã“ (1555, ulei pe pânzã, 124,5 cm x 105,5 cm)
Fig. 3.5. Peter Paul Rubens, „Cele trei grații“ (1639, ulei pe pânzã, 221 cm x 181 cm)
Somatotipologia
Legãtura dintre constituția corporalã și trãsãturile psihologice ale persoanei a fost stabilitã
încã din Antichitate. În timp, s-au elaborat diferite tipologii biologice și observațiile privindcorespondența dintre o anumitã constituție fizicã și caracteristicile normale sau patologiceale persoanei s-au nuanțat. Astãzi, nici un specialist nu contestã cã între corp – ceea ce GordonW. Allport (1961/1981, 69) numea „materia primã a personalitãții“ – și trãsãturile psiholo-gice ale oamenilor existã un „raport de determinare lateralizat“, în sensul cã influența predomi-nantã vine dinspre biologie spre psihologie și doar într-o micã mãsurã și foarte lent dinsprefactorii psiho-socio-culturali spre prezența fizicã a oamenilor. Avem în vedere colectivitãțileumane numeroase, marile ansambluri umane, popoarele și grupurile de popoare.
Hipocrat din Kos (Figura 3.6) (460–375 î.e.n.) a descris
„tipurile temperamentale“ sangvin, melancolic, coleric și fleg-matic dupã predominanța în organismul uman a uneia dintreumori ( hormones ): sânge, bilã neagrã, bilã galbenã și flegmã.
Amestecul acestor umori ar asigura starea de sãnãtate. Con-cepția pãrintelui medicinei se bazeazã pe sistemul filosofical lui Empedocle (490–430 î.e.n.), potrivit cãruia natura estecompusã din patru elemente necreate, indestructibile și imua-bile: aer (cald și umed), pãmânt (rece și uscat), foc (cald șiuscat), apã (rece și umed).
Teoria temperamentelor umorale, foarte rãspânditã în
Antichitatea timpurie, preluatã și dezvoltatã de medicul grecGalenus (130–200 î.e.n), care a identificat nouã tipuri tempe-ramentale, este pusã în discuție de știința modernã, dar denu-mirea tipurilor (sangvin, melancolic, coleric, flegmatic) s-a pãstrat, caracterizând – așa cuma demonstrat savantul rus Ivan Petrovici Pavlov (1849–1936), laureat al Premilului Nobelpentru medicinã (1904) – tipurile de activitate nervoasã superioarã (Tabelul 3.2).
Tabelul 3.2. Tipuri de activitate nervoasã superioarã
Paul Popescu-Neveanu (1978, 753) arãta cã tipurile generale de activitate nervoasã su-
perioarã descoperite de Ivan Petrovici Pavlov „au fost stabilite luându-se drept criteriuurmãtoarele însușiri ale proceselor nervoase fundamentale (excitația și inhibiția): 1) forțaproceselor nervoase, care se manifestã în capacitatea de acțiune și de rezistențã a țesutuluineuronal și care are la bazã, probabil, capacitatea neuronului de a înmagazina și utiliza o cantitatemai mare sau mai micã de «substanțã funcționalã»; 2) mobilitatea proceselor nervoase, manifes-tatã în rapiditatea cu care apar, se întrerup sau se înlocuiesc una pe alta excitația și inhibiția,având la bazã viteza variabilã a dezagregãrii «substanței funcționale» din neuron; 3) echilibrulMesajele corpului uman: cercetãri experimentale și stereotipuri sociale 111
Fig. 3.6. Hipocrat din Kos
Tipuri Caracteristici ale activitãții nervoase superioare
Sangvin Puternic, echilibrat, mobilMelancolic SlabColeric Puternic, neechilibrat, excitabil Flegmatic Puternic, echilibrat, inert
proceselor nervoase, constând din distribuția egalã sau inegalã a forței (dupã cercetãrile noastre)
și a mobilitãții între cele douã procese nervoase fundamentale“.
Deși nu existã tipuri temperamentale pure (aproximativ 60 la sutã dintre noi aparținem unor
tipuri intermediare și mixte), la nivelul limbajului de zi cu zi îi caracterizãm cu foarte multãușurințã pe unii cã sunt flegmatici, pe alții cã sunt melancolici ș.a.m.d. Interesant ni se parerezultatul unui experiment relatat de Gordon W. Allport (1961/1981, 52): peste 80 la sutã dintresubiecții testați au recunoscut reprezentãrile celor patru tipuri temperamentale (Figura 3.7).
Experimentul invocat de noi aratã cã percepția celorlalți se bazeazã pe stereotipurile pe
care le dobândim prin observarea celorlalți. Nu este nimic rãu, chiar dacã nu ne dãm seamace indicii am luat în considerație când am apreciat cã cineva aparține unui tip temperamentalsau altuia. Rãu este când stereotipul se transformã în prejudecatã: persoanele sangvine suntsuperioare, cele melancolice nu au valoare socialã, sunt incapabile de performanțã, cele colericesunt plasate în anticamera criminalitãții etc.
În Franța, în primele decenii ale secolului trecut, o serie de medici, precum Vincent Sigaud
(1912), Marc Auliffe (1922) și F. Tissot (1935), au legat caracteristicile psiho-morale de unulsau altul dintre marile sisteme fiziologice, identificând patru tipuri umane:
1) „tipul digestiv“, având corpul și capul ca o parã, în ceea ce privește constituția fizicã, și o fire jovialã,
în ceea ce privește caracteristicile psihologice;
2) „tipul respirator“, cu trunchi bine dezvoltat, ca un triunghi cu baza pe umeri, caracterizat prin energie
și vitalitate; 112 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig 3.7. Reprezentãrile fiziognomice ale celor patru temperamente: 1) melancolic; 2) coleric;
3) flegmatic; 4) sangvin (dupã Allport, 1961/1981, 53)
1 2
3 4
3) „tipul muscular“, detectabil prin forma dreptunghiularã a capului și corpului și prin firea placidã și
conciliantã;
4) „tipul cerebral“, care se particularizeazã prin statura mãruntã, fața de mari dimensiuni, ca un triunghi
cu vârful în jos și, asociate acestor caracteristici fizice, înclinația spre speculații abstracte și spre utopii ( vezi
Descamps, 1989/1993, 25).
Fãrã a cunoaște aceastã tipologie, mulți dintre noi sunt dispuși sã foloseascã etichete de
genul „Popescu este un tip intelectual, Georgescu un digestiv“ etc. Se fac astfel suprageneralizãricare ne ajutã sã ne orientãm în hãțișul relațiilor interpersonale, dar nu ne oferã în nici un cazo bazã solidã pentru cunoașterea științificã a personalitãții.
Psihiatrul german Ernest Kretschmer (1888–1964) a publicat în 1921 lucrarea Structura
corpului și a caracterului , care s-a bucurat de succes. Pe baza observațiilor clinice, Ernest
Kretschmer a stabilit cã persoanele picnice (gr. pyknos , gras) au temperament cicloid, iar
persoanele de tip constituțional leptosom (gr. leptosom , corp subțire) au temperament schizoid.
Între cele douã extreme (cicloid – schizoid) se aflã tipul temperamental intermediar, cu o struc-turã anatomo-morfologicã atleticã. Din punct de vedere psiho-moral, ciclotimicii ar fi „oamenidintr-o bucatã“, spontani, dar incapabili sã efectueze concomitent mai multe activitãți, avândo slabã distribuție a atenției. Ciclotimicii au o gândire concretã, bogatã în imagini plastice,fiind foarte buni povestitori. Se exprimã mai bine oral decât în scris. Sunt sugestionabili șiușor de convins. Altruismul, generozitatea, cãldura sufleteascã, sentimentul cã „ai pe cine tebaza“, spontaneitatea contactelor umane, senzația de bunã dispoziție îi recomandã pe ciclo-timici în relațiile interpersonale. La polul opus, schizotimicii s-ar caracteriza prin originali-tate, înclinație spre analize abstracte și sistematizãri riguroase. Au atenția larg distributivã.Schizotimicii devin mai degrabã scriitori originali decât oratori strãluciți. Din punct de vederecaracterial, schizotimicii reprezintã puritatea, devotamentul pasionat, altruismul nelimitat,abnegația desãvârșitã.
Chiar dacã tipologia lui Ernest Kretschmer a rãmas doar ca moment în evoluția încercãrilor
de stabilire a somatotipurilor, este uimitoare asemãnarea cu tipologia propusã de Carl GustavJung, în sensul cã ciclotimicii sunt, de regulã, extravertiți, iar schizotimicii, în cele mai multecazuri, introvertiți.
Psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung (1875–1961) (Fi-
gura 3.8) a clasificat oamenii, dupã cum se raporteazã la
mediul înconjurãtor, în douã tipuri generale, extravertit șiintrovertit, la care a adãugat, firește, un tip intermediar. Dupãpsihiatrul elvețian, „cei care gândesc, simt și acționeazã sau,într-un cuvânt, trãiesc conformându-se nemijlocit condițiilor
obiective și cerințelor acestora, atât în sens bun cât și în sensrãu, sunt extraverți“ (C.G. Jung, 1921/1994, 17). Spre deo-sebire de tipul extravertit, tipul introvertit nu se orienteazãcu precãdere dupã obiect, ci dupã factorii subiectivi. „Gân-direa introvertitã se orienteazã în primul rând dupã factorulsubiectiv […]. Nu duce, așadar, de la experiența concretãînapoi la lucrurile obiective, ci la un conținut subiec tiv“ –
spune Carl Gustav Jung (1921/1994, 71). Pentru exemplificare,psihiatrul elvețian se referã la Charles Darwin, care „ar putea reprezenta tipul de gândire
extravertitã normal; Immanuel Kant ar putea fi desemnat ca tip opus, ca tip de gândireMesajele corpului uman: cercetãri experimentale și stereotipuri sociale 113
Fig. 3.8. Carl Gustav Jung
introvertitã normal. Dupã cum primul evocã faptele, al doilea evocã factorul subiectiv. Darwin
se avântã spre vaste întinderi ale realitãții faptice obiective, în timp ce Kant se oprește asupra
criticii cunoașterii în genere. Dacã luãm un Cuvier și i-l opunem pe Nietzsche, facem contrastulși mai puternic“ ( idem , 83).
Tipologia lui Carl Gustav Jung a fost dezvoltatã de psihologul englez de origine germanã
Hans Jürgen Eysenck (1916–1997). Extravertitul este o persoanã orientatã spre lumea exterioarã,evitã singurãtatea, cautã inițiativa și în grup își asumã rolul de conducãtor, este agreat de ceilalți.Înfruntã riscul, este optimist, iubește viața plinã de neprevãzut. Extravertitul tipic simte nevoiacomunicãrii cu ceilalți, are mulți prieteni, acționeazã rapid, este gata de ripostã, tinde spre agre-sivitate și își pierde ușor stãpânirea de sine și controlul sentimentelor. În opoziție cu el, introvertitulse caracterizeazã prin centrarea asupra lui însuși, prin orientarea cãtre sine. Persoanele intro-vertite sunt contemplative, liniștite, rezervate fațã de alții. Deosebit de sensibile, persoaneleintrovertite sunt înclinate mai mult spre lumea abstracțiilor decât spre viața practicã, dau dovadãde timiditate și lipsã de încredere în ele însele. Își autoanalizeazã perpetuu sentimentele, iaulucrurile în serios și fac planuri de viitor, evitând acțiunea sub impulsul momentului, duc oviațã ordonatã.
Gordon W. Allport (1961/1981, 71) manifestã o anumitã rezervã fațã de tipologia lui Ernest
Kretschmer, arãtând cã psihiatrul elvețian „nu avea o modalitate sigurã de a mãsura constituțiafizicã și a neglijat factorul vârstã: schizofrenia tinde sã aparã mai devreme în viațã decât tulbu-rãrile maniaco-depresive și într-un moment în care constituția fizicã tinde sã fie zveltã“. Înschimb, acordã credit tipologiei și modului de lucru ale profesorului William H. Sheldon, dela Universitatea Columbia, și ale colaboratorilor sãi, Stanley S. Stevens și William Boose.
William H. Sheldon (1889–1977), de profesie medic, își bazeazã tipologia constituției corpo-
rale pe dominanța uneia dintre cele trei foițe blastodermice: „endomorful“ are o constituție„rotunjitã“, burta mare, oasele și mușchii puțin dezvoltați (asemãnãtor tipului picnic din clasi-ficarea lui Ernest Kretschmer); „mezomorful“ are o constituție fizicã „pãtratã“, cu oasele șimușchii bine reprezentați (asemãnãtor tipului „muscular“); „ectomorful“ (astenic), caracterizatprin brațe și picioare lungi, dezvoltare muscularã deficitarã și constituție liniarã (asemãnãtortipului leptosom în viziunea lui Ernest Kretschmer) (Figura 3.9). Conform teoriei lui WilliamH. Sheldon, fiecãrui tip constituțional îi corespunde un temperament de bazã (Tabelul 3.3).114 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Tabelul 3.3. Tipurile constituționale și temperamentale (dupã W.H. Sheldon, 1940)
Tipul constituțional Caracteristici fizice Temperament Caracteristici psihice
EndomorfAparatul digestiv dezvoltat;
mușchii și oasele puțindezvoltate; brațele scurte,constituție corporalã „rotunjitã“.ViscerotonRelaxare, reacții lente, instinctiv,sociabilitate, stimã de sine, amabilitate,automulțumire, somn adânc, atracție pentruconfort și mâncare, toleranțã.
MezomorfOasele și mușchii bine dezvoltați;robuști, pielea groasã și pãroasã,constituție corporalã „pãtratã“.
SomatotonEnergic, dominator, atracție pentru risc,curaj, nevoie de autoafirmare și tendințãspre aventurã, buni luptãtori, claustrofobie,duritate fațã de suferința sa sau a altora.
EctomorfExtremitãți lungi; dezvoltaremuscularã deficitarã; zvelt, fragilși delicat, constituție corporalãliniarã.
CerebrotonReacții rapide, încordat, anxios, reținut îngesticulație, ezitant, nevoie de singurãtate,gândire introvertitã, înclinații spre științã șifilosofie, agorafobie și sociofobie.
William H. Sheldon a imaginat și o modalitate mai precisã de mãsurare a corpului uman,
propunând sã se acorde un punctaj de la 1 la 7 pentru fiecare dintre caracteristicile tipurilorendomorf, mezomorf și ectomorf care pot fi identificate la una și aceeași persoanã. Astfel,fiecare individ primea nu una, ci trei note. Tipurile extreme notate cu 7–7–7 sau cu 1–1–1sunt pure abstracții. În realitate se întâlnesc diferite combinații, ca spre exemplu: mai multendomorf decât mezomorf și cu atât mai mult decât ectomorf (formula 5–4–2). În plus,diferitele pãrți ale corpului pot primi scoruri care în final vor fi însumate: torsul poate fimezomorf aproape perfect (notat cu 6), picioarele ectomorfe medii (notate cu 4) ș.a.m.d. Astfelde tipuri constituționale au fost numite „tipuri displastice“, corespunzând unor tipuritemperamentale mixte. William H. Sheldon a observat cã unii bãrbați prezintã asemãnãricorporale cu femeile, și viceversa. A denumit ginandromorfie „constituția femininã a bãrbaților“și „constituția masculinã a femeilor“.Mesajele corpului uman: cercetãri experimentale și stereotipuri sociale 115
Fig. 3.9. Tipurile constituționale stabilite de W.H. Sheldon (1940)
Tipul C: mezomorfTipul B: ectomorfTipul A: endomorfMasculin Feminin
În cercetãrile realizate de William H. Sheldon și colaboratorii sãi (au fost fotografiați
aproximativ 4 000 de studenți, fațã, spate și profil) s-a gãsit un coeficient de corelație r ( rho)
ridicat (+80) între tipurile constituționale (în numãr de 76) și tipurile temperamentale (aobservat studenții timp de un an și a mãsurat, pe o scalã cu șapte trepte, un numãr de 50 decaracteristici psihologice) (Tabelul 3.4).
Cercetãrile lui William H. Sheldon și ale colaboratorii sãi, între care Stanley S. Stevens
(1906–1973) a rãmas un nume de referințã în teoria mãsurãrii psihologice, au probat unitateadintre corp și psihic: corpul exprimã cu acuratețe caracteristicile psiho-morale. S-ar pãrea cãavem dovada indubitabilã a acestui adevãr. Totuși, alte cercetãri (H. Winthrop, 1957; S. Dia-mond, 1967) au constatat o corelație moderatã sau chiar o corelație zero (absența oricãreicorelații). De acord cu Gordon W. Allport (1961/1981, 74), vom spune și noi cã „existã cevaadevãrat în formula lui Sheldon (un fapt care confirmã numai credința noastrã tradiționalã înaceastã paralelã fiziognomicã)“. Fãrã a pretinde cã atinge problema de fond (relația dintreconstituția corporalã și caracteristicile psihologice ale persoanei), Marc-Alain Descamps(1989/1993, 32) aduce în discuție cercetãri care confirmã cã avem tendința de a asocia tipurilorconstituționale anumite trãsãturi psiho-morale. M. Bruchon-Schweitzer (1981) a prezentat unuinumãr de 40 de adulți 18 planșe cu siluetele celor trei tipuri identificate de William H. Sheldon(bãrbați și femei, fațã, spate și profil), cerându-li-se sã facã portretul psiho-moral al persoanelorrespective). A fost pus în evidențã stereotipul legat de modul de atribuire a caracteristicilorpsiho-morale în funcție de tipurile mezomorf, endomorf și ectomorf. În cercetãrile proprii,Marc-Alain Descamps a gãsit cã tipul constituțional mezomorf este preferat, cã femeile suntmai severe în ceea ce privește evaluarea volumului corporal, apoi tinerii, care evalueazã maipozitiv corpurile musculoase (Tabelul 3.5).
Numeroase cercetãri psihosociologice (Cavior et al., 1975; Kagan, 1964; Jones, 1957; Mussen
și Jones, 1957; Staffieri, 1967) au pus în evidențã cã „mezomorfismul reprezintã idealul culturalpentru bãrbați“, cã bãrbații cu constituție corporalã mezomorfã sunt considerați mai atractivisexual și mai eficienți fizic (S.B. Kaiser, 1985, 72). Se pare, de asemenea, cã bãrbații – cel puțincei americani, pentru cã cercetãrile au fost realizate în Statele Unite ale Americii, în anii ’80ai secolului recent încheiat – apreciazã la femei somatotipul mezomorf.116 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Tabelul 3.4. Rezultatele testului de corelație r în cercetãrile lui W.H. Sheldon
(dupã M.-A. Descamps, 1989/1993, 30)
Endomorf Mezomorf Ectomorf
Visceroton + 79 – 23 – 40Somatoton – 29 + 82 – 53Cerebroton – 32 – 58 + 83
Fiziognomonia și frenologia
În prezent, se acceptã cã existã trei mari clase de fizionomii: a) negroidã (ochi mari și rotunzi,
nas cu nãri largi, buze groase, pielea și pãrul negru); b) caucazianã (ochi de mãrime medie,albaștri, nas pregnant, buze de grosime medie, pielea albã, pãrul blond); c) mongoloidã (ochide culoare închisã, nasul scurt, buze subțiri, pielea gãlbuie, pãrul de culoare închisã). Acestecaracteristici, fiind relativ stabile și, în bunã mãsurã, independente de voința indivizilor, nuconstituie un cod de comunicare nonverbalã (J.K. Bourgoon, D.B. Buller și W.G. Woodall,1989/1996, 53). Totuși, ele trebuie luate în considerare în încercarea de a identifica subculturasau cultura cãreia îi aparțin persoanele. Trebuie însã avut în vedere și faptul cã existã, în cadrulfiecãrei clase de fizionomii, mari variații de la o comunitate la alta și, în cadrul comunitãților,de la o persoanã la alta. În plus, unele caracteristici pot fi modificate în acord cu standardelede frumusețe (vopsirea pãrului, chirurgie plasticã, cosmeticã etc.).
Chipul omului nu este mut; el ne spune ceva despre viața psihicã a persoanei. „Fața, ca
element unic, fizic, maleabil și public, este primul simbol al self-ului“ – aprecia Anthony
Synnot (1989, 607). Unicitatea rezultã din aceea cã nu existã doi oameni care sã aibã fețeleidentice. În buletinul de identitate sau în pașapoarte suntem identificați prin fotografia feței,nu a altor pãrți ale corpului. Fața constituie un element fizic; este, „ca urmare, intimã și perso-nalã, dar fața este în același timp «fãcutã», «înfrumusețatã» și subiect al modei“ ( ibidem ). Deși
fața ne aparține, ea se aratã celorlalți, este publicã. În fine, fața este maleabilã pentru cã, princei optzeci de mușchi faciali, pot fi compuse peste 7 000 de expresii – spune Anthony Synnot.„Omul cu o mie de fețe“ nu constituie o excepție. Fiecare dintre noi prezentãm mii și mii defețe. Dintre toate, una singurã credem cã ne reprezintã și „o compunem“ ori de câte ori vremMesajele corpului uman: cercetãri experimentale și stereotipuri sociale 117
Tabelul 3.5. Trãsãturile psiho-morale atribuite siluetelor reprezentând cele trei somatotipuri (N = 60)
(dupã M.-A. Descamps, 1989/1993, 33)
Tipul constituțional Somatotipul masculin Somatotipul feminin
MezomorfTrãsãturi dezirabile = 76: dinamic 45;
sportiv 20; inteligent 7; curtenitor 4…
Trãsãturi indezirabile = 66; timiditate 22;
înfumurat 21; agresiv 10; prost 9…Trãsãturi dezirabile = 115: decisã 60: sigurãpe sine 42; sociabilã 13…
Trãsãturi indezirabile = 42: masculinitate 9;
intolerantã 9; proastã 4…
EndomorfTrãsãturi dezirabile = 55: gentil 21; calm 17;viguros 9; plin de viațã 8…
Trãsãturi indezirabile = 92: apatic 74;
complexat 9; antipatic 8…Trãsãturi dezirabile = 76: maternã 19; infantilã 15; dulce 9; plinã de viațã 14,viguroasã 10; mulțumitã de sine 9…
Trãsãturi indezirabile = 63: neglijentã 36;
complexatã 17; proastã 6…
EctomorfTrãsãturi dezirabile = 67: inteligent 20; visãtor 18; gentil 13; riguros 2…
Trãsãturi indezirabile = 64: închis în sine 22;
timid 14: fragil 13; maniac 5; agresiv 4…Trãsãturi dezirabile = 76: discretã 22; sigurãpe sine 20; dulce 6; umor 4…
Trãsãturi indezirabile = 80: meschinã 49;
bolnãvicioasã 16; veștejitã 15…
sã arãtãm cine suntem. Iatã de ce rupem fotografiile care nu ne reprezintã și le pãstrãm pe
cele în care credem cã suntem noi cu adevãrat.
Anaxagora (500–428 î.e.n.), filosoful grec condamnat la moarte pentru necredința în zei,
spunea: „Ceea ce se aratã este o imagine a ceea ce nu poate fi vãzut“. Filosofii din Antichitatenu puteau sã nu facã legãtura între suflet și „ovalul luminos“ al ființei. Îi obliga sã recunoascãaceastã legãturã concepția dominantã a unitãții universului. Într-o lucrare deloc conformistã,psihiatrul sovietic Vladimir Levi (1975/1978) face trimitere la „titanul Antichitãții“, care apreciacã „oamenii ale cãror brațe ajung la genunchi sunt îndrãzneți, viteji, cinstiți și spontani în rapor-turile cu ceilalți. Omul cu pãr zbârlit este fricos. Oamenii care au buricul nu la mijlocul pânte-cului, ci mult mai sus, n-au o viațã lungã și sunt impotenți. Omul cu gurã lãbãrțatã e îndrãznețși cutezãtor“ ( apud Levi, 1975/1978, 9). În cea mai veche lucrare de fiziognomonie, de numai
24 de pagini, intitulatã Physiognomonica și atribuitã lui Aristotel, se recurgea la o translație,
de altfel denunțatã de știința modernã, de la animal la om: nasul butucãnos ca botul bouluiconstituie un semn de lenevie, nasul cu nãrile depãrtate, ca ale porcului, trãdeazã prostia, nasulproeminent, ca un cioc de corb, exprimã imprudența etc. Se presupunea cã dacã figura unui omprezintã asemãnãri cu înfãțișarea unui animal, atunci va avea și caracteristicile respectivuluianimal: dacã fața lui sugereazã botul unei vulpi, atunci va avea un caracter viclean; o figurãleoninã va exprima vitejie ș.a.m.d. Dincolo de astfel de speculații, peste care se poate trececu vederea, Gordon W. Allport (1961/1981, 52) considerã cã în Physiognomonica lui Aristotel
„trei aserțiuni își gãsesc un sprijin în cercetarea și teoria modernã: a) deși judecãțile pot fi bazatepe orice trãsãturã mobilã, cele mai revelatoare sunt expresia facialã, mișcãrile și gesturile;b) «este o prostie sã te bazezi pe un singur semn; vei avea mai mare încredere în concluziiletale când gãsești câteva semne care împreunã indicã un singur drum»; c) structura oaselor,
țesutul corpului și corpul (constituția) dezvãluie ceea ce este înnãscut și relativ neschimbãtor(temperamentul), în timp ce structura muscularã și mișcarea dezvãluie trãsãturile dobânditeale personalitãții“.
„Fiziognomonia animalã“ fondatã de Aristotel a fost preluatã și dusã pânã la limitã în Evul
Mediu, când „științele oculte“ au exploatat doctrina unitãții universului, punând în corespon-dențã sufletul cu zodiacul și figura omului cu cele șapte animale zodiacale. Așa s-a ajuns sãse vorbeascã despre „oameni lunatici“, sau „marțieni“, sau „jupiterieni“ și sã se identifice chipuriumane de „tip bovin“ sau „leonin“ ș.a.m.d. Astrologii studiau bolta cereascã pentru a evaluacaracterial oamenii și pentru a le prezice viitorul. În secolul al XV-lea, în preocuparea pentrucunoașterea individualitãții psiho-morale s-a produs o deplasare spectaculoasã: medicii auluat locul astrologilor. S-a trecut de la studiul poziției planetelor pe bolta cereascã la observareaatentã a trãsãturilor feței. În perioada Renașterii, s-au înmulțit considerabil tratatele desprefizionomii și, o datã cu ele, și speculațiile în jurul semnelor prevestitoare de fericire sau neno-rocire. Cine s-ar mai gândi azi cã ridurile ar putea prezice soarta omului? Cine ar lua în seriosconcluzia cã o figurã umanã vag asemãnãtoare cu cea a unui berbec trãdeazã firea încãpãțânatã
a omului? ăi totuși… În secolele al XVI-lea și al XVII-lea astfel de asocieri se bucurau decredit. Lucrarea De Humana Physiognomonia a lui Gian-Battista Porta, apãrutã în anul 1602,
a contribuit semnificativ la fondarea „științei fiziognomoniei“ (Figura 3.10). 118 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Anumite „semne“ – configurația buzelor, a nasului, a bãrbiei etc. – au fost puse în strictã
corespondențã cu caracteristicile psiho-morale. Filosoful englez Francis Bacon (1561–1626)credea cã fiziognomonia „este o artã profitabilã, care ne îngãduie sã-i deosebim pe cei bunide cei rãi, pentru a-i frecventa pe unii și a-i evita pe ceilalți“.
Johann Kaspar Lavater (1741–1801) (Figura 3.11) a repre-
zentat momentul de glorie al fiziognomoniei, dar și începutulamurgului ei. Lucrarea lui Despre fiziognomonie (1775) a cu-
noscut numeroase ediții (pânã în 1885, nu mai puțin de 18ediții). „Dacã vrei sã cunoști firea unui om, privește-i fața“
– afirma Johann Kaspar Lavater, care a formulat o sutã dereguli pentru a întreprinde cu succes acest lucru. V oga fiziog-nomoniei s-a datorat calitãților de excepțional observator alcomportamentelor expresive de care a dat dovadã JohannKaspar Lavater, care credea cã evaluarea psihologiei uneipersoane dupã trãsãturile și proporțiile feței depinde de bunã-voința lui Dumnezeu și de calitãțile mistice ale celor aleși.Johann Kaspar Lavater era pastor. Spovedaniile enoriașilorlui din Zürich l-au ajutat sã compunã un album al fețelorumane, la care a adãugat caracterizãri psihologice laconice sau mai ample, nu de puține orisurprinzãtoare prin profunzime și veridicitate (deși a înregistrat și eșecuri lamentabile, cums-a întâmplat când a confundat un criminal condamnat la moarte cu un om politic al vremii).
Cu toate cã faima pastorului elvețian cucerise Europa (la ședințele sale de fiziognomonie lua
parte societatea înaltã a timpului) și partizanii lui îl considerau un adevãrat profet, criticiifiziognomoniei nu au întârziat sã aparã. Mesajele corpului uman: cercetãri experimentale și stereotipuri sociale 119
Fig. 3.10. Imagini din De Humana Physiognomonia (1602)
Fig. 3.11. Johann Kaspar Lavater
Cel mai înverșunat critic al lui Johann Kaspar Lavater a
fost filosoful și fizicianul Georg Christoph Lichtenberg(1742–1799) (Figura 3.12), care „a atacat fiziognomoniaîntr-un eseu în care a expus cu o mãiestrie pânã azi neegalatãteza conform cãreia nu trebuie sã ne bizuim pe aparențe“ (Levi,1975/1978, 12). Georg Christoph Lichtenberg i-a reproșat luiLavater cã vede mai multe lucruri în nasurile scriitorilor decât
în opera lor (aluzie la faptul cã Johann Kaspar Lavater afirmasecã geniul lui Goethe era dezvãluit de forma vârfului nasului
acestuia) și cã, dacã ar fi sã aplicãm în practicã învãțãturilefiziognomoniei, ar trebui sã-i spânzurãm pe unii oameni pentruforma nasului lor, chiar înainte de a fi comis vreo crimã.
În Fenomenologia spiritului (1807), Georg Wilhelm
Friedrich Hegel (1770–1831), cel mai de seamã reprezentant
al filosofiei clasice germane, a respins, de asemenea, fiziognomonia ca științã. Spre deosebirede Hegel, filosoful german Arthur Schopenhauer (1788–1860) a fost un adept convins alfiziognomoniei. Într-unul din celebrele sale eseuri scria: „Ceea ce exteriorizeazã omul esteo imagine a ceea ce este în interior și fața este o expresie și o revelare a caracterului“ ( apud
A. Synnott, 1989, 627).
În a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, Cesare Lom-
broso (1835–1909) (Figura 3.13) a încercat sã depisteze rãufã-cãtorii dupã stigmatele figurii și dupã conformația craniului.În lucrarea Uomo criminale (1876), medicul penitenciarelor
din Padova susținea cã infractorii pot fi identificați dupãmaxilarele lor masive, proeminența deosebitã a pomeților,orbitele și arcadele supraorbitale exagerat reliefate, urechileclãpãuge și cãrnoase. Iatã cum îi descria Cesare Lombrosope cei înclinați spre viol: urechi lungi, cranii turtite, ochi oblicifoarte apropiați, nas turtit, lungimea excesivã a bãrbie. Hoțiis-ar identifica prin mobilitatea obrajilor, ochii mici, îngrijorațiși în permanentã mișcare, sprâncene stufoase, nasul turtit,fruntea joasã. Ucigașii, în fine, s-ar particulariza prin craniuîngust, maxilare puternice, umerii obrajilor proeminenți.
Cât de hazardat este sã dai crezare semnelor figurii lombroziene? Sã ne gândim cã Johann
Wolfgang von Goethe (1749–1832) avea fruntea joasã și teșitã, dupã cum rezultã din portretelesale din anii 1777–1778. Este adevãrat cã în ultimii sãi ani de viațã o serie de pictori l-au înfãțișat
pe cel mai de seamã scriitor, gânditor și om de științã german cu o frunte înaltã, foarteproeminentã (A. Zedies, citat de V .F. Birkenbihl, 1979/1999, 38). La fel au procedat mai târziuși sculptorii (vezi Larousse , p. 1260), care, în semn de respect pentru genialul autor al dramei
Faust , i-au înãlțat fruntea, probabil pentru ca sã nu contrazicã teoria lui Cesare Lombroso.
Fiziognomonia a înregistrat o anumitã revigorare în secolul XX prin reapariția preocupãrilor
privind „caracterologia“ și prin încercãrile de aplicare a ei, inclusiv a „fiziognomoniei chine-zești“, în lumea afacerilor. Parcã scrise cu patru sute de ani în urmã, multe lucrãri redactateazi susțin aceleași speculații depãșite de cunoașterea științificã. Reproducem, într-o formã120 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 3.12. G.C. Lichtenberg
Fig. 3.13. Cesare Lombroso
sinteticã (Tabelul 3.6), corespondența pe care o face Clément Blin (1996/2002, 23-24) între
forma nasului și caracteristicile psiho-morale ale persoanei.
Tabelul 3.6. Corespondența dintre forma nasului și caracteristicile psiho-morale ale persoanelor
(dupã C. Blin, 1996/2002, 23-24)
Nasul Caracteristicile psiho-morale ale persoanei
Puțin proeminent (mic, scurt) [Fire] rezervatã, modestie, indecizie, inhibițieProeminent (mare, lung) Extravertire, afirmare, alegere, decizie, ambițieDrept Sensibilitate, delicatețeConcav (vârful ridicat) Receptivitate, încredere, adaptareCocoșat Perspicacitate, subtilitateCârn Capricios, curios, impulsiv, spiritualConvex Voluntar, autoritar, organizator, dominatorCãzut (cu vârful cãzut) Serios, rezervat, prudent, chibzuit, rãbdãtor, melancolicCoroiat Îndrãzneț, întreprinzãtor, independent (autodeterminare)Linia nasului subțire Delicatețe, discernãmânt (rezistențã nervoasã)Linia nasului latã Putere, vitalitate (rezistențã organicã)Extremitate rotundã Bunãvoințã, sensibilitate puțin nuanțatãExtremitate ascuțitã Neîncredere, critic, impertinențã, ascetismExtremitate bilobatã Spirit duplicitar, ambivalent, viclean, descurcãrețBazã îngustã (strâmtã) Retragere în sine, cerebralitate, controlBazã largã (dilatatã) Extravertire, puterea instinctelor, impulsivitate
Ca sã dãm crezare unor astfel de corespondențe, ar trebui sã știm care a fost metoda prin
care s-au colectat datele, ce conținut au termenii cu ajutorul cãrora s-au fãcut caracterizãrilepsiho-morale, care este universul populației vizate (întreaga populație de pe Terra, africanii,asiaticii, europenii etc.). Ar trebui, de asemenea, sã ne debarasãm de cunoștințele acumulateîn domeniul psihologiei științifice, dând crezare unor observații nesistematice și mai alesnecontrolate – ceea ce ni se pare absurd. Totuși, pe piața de carte din România asemenea lucrãriau succes la vânzare. Sancta simplicitas !
Suntem programați ereditar sã reacționãm diferit când percepem diferite fețe. „Puii de om“,
cu fața numai ochi și obrajii de faianțã, cu fruntea bombatã și capul mult prea mare în raportcu corpul, declanșeazã așa-numitul „comportament parental de ocrotire“. Noi credem cãatractivitatea „figurilor drãgãlașe“ – despre care vom discuta când vom analiza mesajele figuriiumane – se bazeazã pe aceastã programare ereditarã.
Constatarea cã reacționãm diferit dupã cum percepem anumite caracteristici ale feței se
verificã și în cazul persoanelor considerate atractive din punct de vedere fizic. Existã, cel puținîn cultura occidentalã, o preferințã pentru fețele ovale, mai ales când este vorba despre femei.În 1984, Marc-Alain Descamps, E. Mevel și E. Jeanberné au fãcut urmãtorul experiment: auprezentat unui numãr de 48 de persoane (24 de bãrbați și 24 de femei, câte 12 introverți și12 extraverți din fiecare sex) șapte desene reprezentând tot atâtea tipuri de fețe de femei (Figura3.14), cerându-li-se sã le clasifice în ordine, în funcție de preferința lor, sã le asocieze unulsau mai multe adjective (dupã o listã alcãtuitã de cãtre cercetãtori) și sã indice meseria persoa-nelor din desene. Mesajele corpului uman: cercetãri experimentale și stereotipuri sociale 121
S-a constatat preferința, în primul rând, pentru femeile cu fațã ovalã (indice + 65), apoi
pentru cele cu fața rotundã (indice +11). Celelalte tipuri de fețe au produs o impresie negativã:fața triunghiularã (-4), fața dreptunghiularã (-8), fața pãtratã (-25). Fața cu receptorii senzorialide dimensiuni mari (ochi, nãri, buze) este preferatã (indice +6,5) celei cu receptorii senzorialide dimensiuni reduse. S-a constatat, de asemenea, cã funcționeazã un stereotip în atribuireacaracteristicilor psiho-morale diferitelor tipuri de fețe, precum și prejudecata asocierii dintretipul feței și profesie. O investigație asemãnãtoare a avut ca stimuli șapte desene ale tipurilorde fețe masculine, cu aceleași caracteristici și denumiri ca în experimentul anterior. Cu puținedeosebiri, rezultatele celui de-al doilea experiment, realizat tot în 1984 de Marc-Alain Descampsîn colaborare cu C. Figeac și A. Lewkovitch, susțin concluziile amintite (Tabelul 3.7).122 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 3.14. Cele șapte tipuri de figuri feminine utilizate în experiment
(dupã M.-A. Descamps, 1989/1993, 51)
Triunghiularã Ovalã Dreptunghiularã
Rotundã
Receptori senzorialiPãtratã
închiși deschiși
Dincolo de faptul cã a pus în evidențã stereotipurile legate de fața femeilor și a bãrbaților,
Marc-Alain Descamps (1998/1993, 48) aduce în discuție rolul elementelor constitutive alefeței și capului (fruntea, ridurile, ochii, nasul, gura, bãrbia, urechile, pãrul) în formarea impresieidespre ceilalți. Nu vom reține aceste considerații. Literatura problemei este extrem de bogatãîn tipologii: J. Brun-Ros, de exemplu, descrie 81 de tipuri de nas, 58 de frunte, 50 de bãrbie,43 de ochi, 18 de buze etc. Cu astfel de tipologii nu se poate lucra, dat fiind numãrul enormde combinații ce pot apãrea. Este totuși de reținut cã, dupã Marc-Alain Descamps, nasul esteorganul care vorbește cel mai mult. Ideea nu este chiar nouã. În secolul al XIX-lea se bucurade credit, dacã avem în vedere cã în 1848 la Londra vedea lumina tiparului o lucrare cu titlulNasologia: Sau sugestii pentru o clasificare a nasurilor (Nasology: Or Hints Towards a
Classification of Noses ) de Eden Warwick. Nasul este considerat omologul penisului sau al
clitorisului, dupã cum buzele femeilor sunt omoloagele labiilor organului genital. În maga-zinele cu suveniruri din Amsterdam turiștii pot cumpãra sau pot fi mirați sã vadã o perechede ochelari fixatã pe un penis – se înțelege, din material plastic – întocmai ca pe nas. Conform„teoriei autoimitației“ propusã de etologul Desmond Morris (1967/1991, 63), „sânii pronunțați,emisferici ai femelei trebuie cu siguranțã sã fie copii ale feselor cãrnoase, iar buzele roșii,puternic definite ale gurii trebuie cã sunt copii ale labiilor roșii“. Între alte argumente însusținerea teoriei autoimitației, etologul britanic se referã la folosirea de cãtre femei a rujului(se știe cã în stimularea sexualã atât buzele, cât și labiile genitale își accentueazã roșeața prinMesajele corpului uman: cercetãri experimentale și stereotipuri sociale 123
Tabelul 3.7. Asocierea dintre caracteristicile psiho-morale și tipurile de fețe ale femeilor și bãrbaților
în experimentele realizate de Marc-Alain Descamps et al. (dupã M.-A. Descamps, 1989/1993, 52-56)
Tipul feței Femeilor/caracteristici psiho-morale și profesii Bãrbaților/caracteristici psiho-morale
OvalãPersoanã plãcutã, calmã, chibzuitã, serioasã.
De profesie, infirmierã.Persoanã plãcutã, calmã, deschisã,de încredere, amabilã, sensibilã.
RotundãPersoanã deschisã, voioasã, amabilã, plinã de viațã,înțelegãtoare, sensibilã, tolerantã, plãcutã, dar puțincam apaticã, influențabilã, indecisã, supusã, ștearsã,rezervatã, scepticã. De profesie, vânzãtoare.
Persoanã plinã de viațã, veselã,bonomã, îngãduitoare, gurmandã.
PãtratãPersoanã încãpãțânatã, decisã, voluntarã, autoritarã,durã, hotãrâtã, severã, tenace, exigentã. De profesie,cadru de conducere sau militar.Persoanã virilã, puternicã, voluntarã,sigurã de sine.
DreptunghiularãPersoanã energicã, voluntarã, autoritarã, durã, severã,grosolanã, exigentã. De profesie, șef de atelier. Persoanã sportivã, curajoasã, decisã,autoritarã.
TriunghiularãPersoanã serioasã, plãcutã, tristã, timidã. De profesie,profesoarã sau artistã. Persoanã intuitivã, visãtoare,inteligentã, subtilã.
Cu receptoriisenzoriali mari Persoanã deschisã, senzualã, expansivã, plinã de viațã,seducãtoare. De profesie, stewardesã.Persoanã plinã de viațã, bonomã,veselã, amuzantã, îngãduitoare,gurmandã, satisfãcutã de sine.
Cu receptoriisenzoriali mici Persoanã închisã în sine, timidã, puțin inteligentã,misterioasã, ascunsã. De profesie, muncitoare.Persoanã închisã în sine, rece,severã, rigidã, taciturnã,dezagreabilã, anxioasã, arțãgoasã.
intensificarea vascularizației sangvine). Moda „rujãrii“ cu albastru-auriu, cu verde etc. nu
sprijinã în nici un caz supozițiile lui Desmond Morris.
Frenologia
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a inventat o nouã științã, „frenologia“, care pretindea
cã nu fața, ci craniul, cu protuberanțele lui, oferã cheia descifrãrii caracteristicilor psiho-mo-rale ale oamenilor. „Noua științã“ susținea cã „bosele“ – protuberanțe ale cutiei craniene, ușoridentificabile prin pipãire – ar exprima dezvoltarea zonelor corticale subiacente, responsabilede anumite funcții intelectuale sau rãspunzãtoare de comportamentele morale ale indivizilor.Medicul vienez Franz Joseph Gall (1758–1828), pãrintele frenologiei, de fapt al „organologiei“,cum îi plãcea sã o numeascã, a stabilit „harta cranioscopicã“, incluzând 27 de bose sau „organe“(ale facultãților intelectuale, aptitudinilor și dispozițiilor morale). Franz Joseph Gall credeacã facultãțile morale și intelectuale sunt înnãscute.
În secolul al XIX-lea „hãrțile frenologice“ au dobândit o recunoaștere largã printre oamenii
de științã, care s-au strãduit sã inventarieze cât mai multe bose, descoperind noi și noi „organe“.Termenul de „frenologie“ a fost inventat de Thomas Forster și popularizat de asistentul lui FranzJoseph Gall, dupã ce s-a despãrțit în 1815 de magistru. Johan Gaspar Spurzheim (1776–1832),cãci despre el este vorba, prin lucrãrile sale (în special Phrenology, or the Doctrine of the Mind ,
publicatã la Londra în 1825), ca și prin conferințele ținute în Anglia și America, inclusiv laUniversitatea Harvard, unde a fost bine primit, a contribuit masiv la difuzarea cunoștințelorde frenologie. Reproducem harta frenologicã utilizatã de Johan Gaspar Spurzheim (Figura 3.15).Mai târziu, frenologul american J.W. Refield a descoperit aproape douã sute de astfel de organepe care le-a trecut sistematic pe hartã (Figura 3.16).
Pe parcursul secolului XX au fost destul de numeroase încercãrile de modernizare a freno-
logiei. În acest sens, au adus contribuții psihiatrul britanic Bernard Hollander (1864–1934), carea publicat lucrarea Scientific Phrenology (1902), psihologul belgian Paul Bouts (1900–1999),124 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 3.15. Harta frenologicã a lui J.G. Spurzheim (1825)
1. Amativitate
2. Dragoste pentru urmași3. Tendința de a locui
mereu în același loc
4. Aderențã5. Combativitate6. Destructivitate7. Secretivitate8. Dorințã de acaparare9. Inventivitate10. Respect fațã de sine11. Dorințã de aprobare12. Prudențã13. Bunãvoințã14. Venerație15. Fermitate16. Conștiințã17. Speranțã18. Caracter miraculos
19. Idealitate20. Voioșie21. Imitație22. Individualitate23. Configurație24. Mãrime25. Greutate și rezistențã26. Colorit27. Orientare28. Calcul29. Ordine30. Eventualitate31. Timp32. Melodie33. Limbaj34. Comparație35. CauzalitateForțele și organele psihicului
care a propus formarea unei științe de sine stãtãtoare, „fiziognomia“, prin integrarea perspecti-
velor frenologiei, tipologiei și grafologiei. În fine, în 1983 psihiatrul Peter Cooper a fondat„The London Phrenology Company Ltd.“, cu scopul de a repune în drepturi moștenirea luiFranz Joseph Gall.
Așa cum aprecia Gordon W. Allport (1961/1981, 58-64), frenologia a debutat ca o încercare
onestã de a descoperi elementele fundamentale ale personalitãții, dar s-a transformat treptatîntr-o escrocherie foarte rentabilã pentru promotorii ei. Lucrarea lui Franz Joseph Gall ( Ana-
tomie et physiologie du système nerveux en général, et du cerveau en particulier, avec observa-tions sur la posibilité de reconnaître plusieurs dispositions intellectuelles et morales del’homme et des animaux par la configuration de leur tête , 4 volume, publicate între 1810 și
1819, revãzutã în 1825 și tradusã în englezã în 1935) prefigureazã psihologia diferențialã șipsihofiziologia. Dupã ce a cunoscut o adevãratã vogã, frenologia a fost respinsã și catalogatãdrept „pseudoștiințã“. Astãzi, criticile sunt mai nuanțate. Totuși, puțini sunt cei care îi acordãcredit total. Autorii acestei lucrãri nu se numãrã printre ei.
Fața – „ovalul luminos“
Oricât de seducãtoare ar fi la prima vedere, fiziognomonia și frenologia nu sunt propriu-zis
științe, chiar dacã au contribuit prin unele date de observație la dezvoltarea cunoașteriipersonalitãții. Afirmații de tipul „Fața relevã nu numai starea de spirit a persoanei, dar și carac-terul, sãnãtatea, personalitatea, viața sexualã, popularitatea, abilitatea de a face bani, statusulsocial și aspirațiile“ (M.L. Knapp, 1980, 179) sau pretenții de tipul „Arãtați-mi fața mameidv. și eu vã voi spune cine sunteți“ (K. Gibran, 1962) sunt calificate de cãtre Anthony Synnott(1989, 616), de la care am împrumutat aceste exemple, drept „extravagante și nesubstanțiale“.Cercetãrile moderne nu au gãsit nici o corelație statistic semnificativã între arhitectura fețeisau a craniului și trãsãturile psiho-morale. Chiar localizarea zonalã strict delimitatã a funcțiilorcerebrale este astãzi pusã sub semnul întrebãrii. Încercãrile recente de repunere în drepturi afiziognomoniei sunt privite cu scepticism de cãtre oamenii de științã, deși unele rezultateMesajele corpului uman: cercetãri experimentale și stereotipuri sociale 125
Fig. 3.16. Harta frenologicã
experimentale bine controlate sunt tulburãtoare. De exemplu, revista Psychology Today (febru-
arie, 1982) comunicã rezultatele surprinzãtoare, ca sã nu spunem șocante, la care au ajunsRoger Squier (SUA) și John Mew (Marea Britanie). Studiind biografiile standard și rãspunsu-rile la chestionarele de personalitate, corelate cu radiografiile faciale, cei doi cercetãtori auajuns la concluzia cã oamenii cu fațã prelungã și bãrbia ascuțitã sunt mai degrabã veseli,insistenți peste mãsurã și cu spirit practic, totuși puțin cam naivi. Oamenii cu fața scurtã șipãtratã sunt, de regulã, capricioși, imaginativi și foarte perspicace. Revista menționatã ne maiinformeazã cã, pe baza biografiilor întocmite dupã un anumit punctaj, Roger Squier a reușitsã descrie cu exactitate trãsãturile feței unor persoane pe care nu le-a vãzut niciodatã. Astfelde date de cercetare urmeazã sã fie explicate, nu respinse. Se acceptã cvasigeneral cã „fațaindicã vârsta, genul, rasa – cu un anume grad de acuratețe –, de asemenea starea de sãnãtateși statusul socio-economic, starea de spirit și emoțiile și, probabil, caracterul și personalitatea“(A. Synnott, 1989, 607)
În ceea ce ne privește – așa cum ne-am mai pronunțat (A. Chelcea și S. Chelcea, 1986,
84-89) –, acordãm credit abordãrii relației dintre figurã și psihologia oamenilor sugeratã deMarcel Sendrail (1967/1983), bazatã pe interacțiunea psihic/fizionomie. Nu este exclusã,firește, influența elementelor exterioare acestei relații (de exemplu, hiperactivitatea glandelorendocrine poate marca atât fața oamenilor, cât și psihologia lor), dar, abstracție fãcându-sede cazurile patologice, acțiunea reciprocã dintre chip și personalitate poate întemeia ceea cesavantul francez a denumit „știința figurii omenești“. Aducem câteva argumente în acest sens.
Trãsãturile feței bine proporționate, conform canoanelor de frumusețe acceptate într-o
anumitã societate, la un anumit moment dat, genereazã – de cele mai multe ori – o fire opti-mistã, încredere și stimã de sine, spirit de colaborare, bunãtate și îngãduințã fațã de alții, chiaringeniozitate. Persoana privitã cu simpatie datoritã chipului ei plãcut rãspunde cu acelașisentiment de simpatie. Contactele umane îi produc satisfacție și, ca urmare, cautã sã le inițiezeși sã le întreținã. Fiind totdeauna acceptatã cu plãcere în comunicarea interumanã, o astfelde persoanã își exerseazã și își dezvoltã capacitatea de exprimare a ideilor, dobândește curajulde a afirma puncte de vedere personale, devine – în cele din urmã – mai… inteligentã. Pe dealtã parte, o figurã umanã disproporționatã nu lasã nemodificatã psihologia persoanei. WilliamShakespeare prezintã în drama istoricã Richard al III-lea un caz exemplar. Reproducem un
fragment din monologul lui Richard, duce de Gloucester (mai târziu regele Richard al III-lea),în traducerea lui Dan Duțescu (1964):
Dar eu, ce nu-s strunjit pentru hârjoane
ăi nici sã mã rãsfãț în dulci oglinzi,Eu, crunt, ciuntit, ce nu pot sã mã-nfoiPe lângã-o nimfã legãnatã-n șolduri;Eu, cel necumpãnit deopotrivã, Prãdat la trup de firea necinstitã,
Ne-ntreg și scâlciat, prea timpuriuZvârlit în lumea așa vie, și-încãAșa pocit, scãlâmb, cã pân’ și câiniiMã latrã când șonticãiesc pe drum […]Deci, cum n-am sã pot sã fiu nici curtezan,126 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Nici sã mã-mbii la galeșe taifasuri,
Mi-am pus în gând sã fiu un ticãlos,Urând huzurul zilelor de azi.
(Actul I, scena 1)
Comentariile ni se par de prisos. Ne permitem doar sã semnalãm natura probabilistã a
relației dintre portret și personalitate. Nu este exclus ca un chip hidos, compensatoriu, sãconducã la formarea unei personalitãți de o desãvârșitã frumusețe psiho-moralã. Apoi, tot înperspectivã psihosociologicã, se cuvine sã atragem atenția asupra riscurilor de a stabili cores-pondențe directe, punct cu punct, între o trãsãturã fizionomicã și o însușire psiho-caracterialã.Eliminarea prejudecãților bazate pe asemenea corespondențe curãțã terenul pentru studiereasistematicã a comunicãrii nonverbale. Nu au nici un temei asociațiile care se fac, la nivelulcunoașterii spontane, între înãlțimea frunții și inteligențã, între viclenie și buzele subțiri sauîntre senzualitate și buzele cãrnoase, între divergența axelor oculare și înclinația spre visareetc. Astfel de prejudecãți populeazã „mahalalele psihologiei“: sprâncenele drepte exprimãobiectivitate, cele arcuite, subiectivitate; sprâncenele unite sunt semnul ideilor fixe, iar celefoarte depãrtate, semnul sensibilitãții; sprâncenele abia conturate denotã delicatețe, iar celegroase, tãrie de caracter. Urmând parcã aceste prejudecãți, femeile își penseazã sprâncenele,în timp ce bãrbații și le zbârlesc…
Dar nu numai configurația externã înrâurește viața psihicã a omului; și trãirile psihice își
pun în timp amprenta asupra figurii fiecãruia dintre noi. Suferința fizicã și psihicã sapã peobraji urme de neșters. Colțurile gurii pãstreazã în cutele formate bucuria sau tristețea. Pefrunte, șanțurile adânci povestesc despre furtunile interioare. Fericirea dã strãlucire chipuluiuman. Nu totdeauna, dar probabilitatea de influențare depãșește hazardul. Iatã pentru ce credemcã „știința figurii omenești“ nu este prea veche, ci, dimpotrivã, prea nouã. Ne place sã credemcã cercetarea științificã riguroasã a interacțiunii dintre procesele psihice și fizionomie va arãtacã și în acest domeniu „formele semnificã“.
Elementele componente ale feței
Cercetãrile experimentale de pânã acum au arãtat cã diferite elemente ale feței (fruntea,
sprâncenele, ochii, nasul, gura, bãrbia), luate separat și în combinație, influențeazã formareaimpresiei despre celãlalt. În acest sens, sunt citate experimentele realizate de E. Brunswik șiLotte Teiter (1937). Cei doi psihologi germani au prezentat 41 de „fețe schematice“ subiecțilorde experiment, solicitându-le sã le evalueze sub raport psiho-moral. Fețele schematice sediferențiau dupã distanța dintre globii oculari, înãlțimea frunții, poziția și lungimea nasuluiși dupã poziția gurii. S-a constatat cã existã o anumitã omogenitate a aprecierilor (Figura 3.17)și cã gura – nu ochii, cum cred cei mai mulți – reprezintã trãsãtura facialã cea mai importantãpentru formarea impresiei. Rãmâne deschisã problema validitãții externe a acestor experimente.Rezultatele obținute pe fețele schematizate pot fi extrapolate la fețele oamenilor în viața dezi cu zi?Mesajele corpului uman: cercetãri experimentale și stereotipuri sociale 127
128 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
În continuare, vom încerca sã deslușim contribuția fiecãrui element constitutiv al feței la
formarea impresiei despre ceilalți. Menționãm încã o datã cã nici un semnal nonverbal nutrebuie privit ca o monadã. În plus, în legãturã cu semnalele transmise de elementele feței nuam identificat prea multe cercetãri științifice bine controlate, în schimb am întâlnit o puzderiede speculații care trebuie preluate cu „scepticism cumpãtat și feedback adecvat“ – dupã formula
lui Charles L. Larson (2001/2003, 46). Ochilor le-am rezervat un subcapitol aparte, datã fiindliteratura beletristicã și științificã bogatã ce le-a fost consacratã.
Fruntea. Dacã înãlțimea frunții nu ne spune prea multe lucruri despre caracteristicile
psihice ale persoanei – în ciuda stereotipului des întâlnit cã fruntea dreaptã și înaltã este semnulinteligenței superioare, iar fruntea îngustã și teșitã, semnul lipsei de inteligențã și al porniriloragresive –, cutele de pe frunte semnalizeazã ceva. Cutele lungi și verticale de deasupra rãdãciniinasului – numite și „cutele luptãtorului“ – sunt asociate cu voința, cu efortul de concentrare(se mai numesc și „cutele concentrației“). Ele se contureazã stabil dupã vârsta de 20 de ani.Cutele orizontale generate de contracția „mușchiului atenției“ sunt asociate cu ridicareasprâncenelor și deschiderea maximã a pleoapelor. Ele pot exprima mirarea, frica sau înțelegereabruscã a situației. Depinde de împrejurãrile sociale concrete. Așa-numitele „cute încrețite“,apãrute pe frunte la intersecția cutelor verticale și orizontale, semnificã mâhnire, nãpãstuire,o neputințã chinuitoare ( veziH.H. Rückle, 1978/1999, 125).
Sprâncenele. În ABC-ul cunoașterii de sine Clément Blin (1996/2002, 22) descrie nouã tipuri
de sprâncene (abia conturate, arcuite, cãzute, de faun, drepte, foarte depãrtate, groase, oblice,unite) și asociazã fiecãrui tip caracteristici psiho-morale (de exemplu, sprâncenele unite exprimãintransigențã, idei fixe, blocaje afective; cele arcuite, receptivitate, afectivitate, subiectivitate).Un întreg folclor. Reținem totuși cã sprâncenele arcuite și abia conturate (mai degrabã combinațialor) reprezintã un semn de feminitate, iar sprâncenele grose, zbârlite, un semn al masculinitãții.
Dar analiza expresiei faciale nu se rezumã doar la exprimarea afectelor indivizilor, cer-
cetãtorii încercând sã determine legãtura dintre anumite elemente ale feței și modificarearelațiilor interpersonale. Într-un studiu experimental, C.F. Keating, A. Mazur și M.H. Segall(1977) sugereazã cã pozițiile diferite ale sprâncenelor transmit informații despre statutul domi-nant/dominat al interlocutorilor. În urma analizei unor fotografii ale unor bãrbați de diferiterase, având sprâncenele dispuse în mod diferit, subiecții au judecat ca fiind mai „dominanți“Fig. 3.17. Fețele schematice utilizate în experiment de E. Brunswik și L. Teiter, 1937
(dupã G.W. Allport, 1961/1981, 477)
normal mãrginit vesel, sincer,
tânãrbãtrân, înãcrit blând, trist,
intelectualsarcastic,
calculat,
negustor
Mesajele corpului uman: cercetãri experimentale și stereotipuri sociale 129
bãrbații care aveau sprâncenele „coborâte“, în comparație cu cei care aveau sprâncenele „ridi-
cate“. Rezultatele au fost consonante când în fotografii au fost prezentate personaje din deseneanimate. Într-un studiu similar, U. Mueller și A. Mazur (1996) au analizat relația dintre trãsã-turile feței și promovarea în cariera militarã. Cei doi cercetãtori au evaluat, folosind Scala
dominanțã-submisivitate , caracteristicile faciale ale unor elevi, absolvenți ai unei școli militare,
raportându-se la fotografiile lor de la absolvire. Caracteristicile astfel evaluate au fost corelateulterior cu promovabilitatea în carierã. Deși pe termen mediu (doi ani) nu s-a determinat olegãturã semnificativ statisticã între caracteristicile care exprimã dominanța și probabilitateapromovãrii, pe termen lung (peste 20 de ani) prezența anumitor trãsãturi faciale a corelat sem-nificativ cu promovarea în carierã. Studiul aratã cã absența unor trãsãturi fizice corespunzãtoaremodelului tipic specific poziției respective poate constitui, pe termen lung, un obstacol în pro-movarea în carierã. Micile legende care însoțesc viața militarã („avea fațã de general“, „pãreanãscut sã fie general“) pot avea, în fapt, bazã realã de interpretare. În timp ce variabile caeducația pãrinților, background -ul familial cu privire la cariera militarã nu s-au dovedit semni-
ficative pentru prezicerea rangului militar, prezența unor trãsãturi dominante ale feței a consti-tuit un bun predictor, mai ales pentru a distinge între pozițiile medii și cele deosebit de înalte.
Ridicarea bruscã a sprâncenelor este unul dintre semnalele de salut cele mai rãspândite, este
un mod de a spune „da“ – apreciazã Horst H. Rückle (1978/1999, 126). Autorul anterior citatspune: „Este posibil ca sprâncenele sã ia 40 de poziții diferite. Acestea, cuplate cu poziția pleoa-pelor și cu încrețirea frunții, pot genera un joc infinit al exprimãrii mimice“. Ar fi contrapro-ductiv sã le descriem. Atragem totuși atenția cã sprâncenele trase în jos, cuplate cu ridicareaobrajilor prin contracția mușchilor feței, protejeazã ochii și se observã când râdem sau plângem.
Nasul. Ce legãturã este între nas și obrãznicie? De ce se spune „ăi-a luat nasul la purtare“?
Ipoteza cã nasul constituie un organ care imitã penisul, susținutã de Desmond Morris (1976/1991, 60), deși foarte discutabilã, sugereazã urmãtoarea traducere: „ăi-a luat nasul la purtare“= „Își aratã organul genital în public“, ceea ce este obscen și intrã sub incidența legii juridicereferitoare la bunele moravuri. Ca o curiozitate, sã amintim cã lungimea medie a penisuluieste de 9 – 10 cm și cã în erecție aproape își dubleazã dimensiunile. Curios, nasul bãrbațilorare cam aceleași dimensiuni, iar recordul mondial în ce privește lungimea nasului este apro-ximativ cea a unui penis în erecție: 20 de cm. Atât mãsura nasul lui Thomas Wedders, carea trãit în prima jumãtate a secolului al XVIII-lea ( cf. P. Rowan, 1999, 19).
În afara nasului mic și a nasului scurt, primul exprimând, chipurile, modestie, cel de-al
doilea, ambiție (sfântã naivitate!), sunt amintite urmãtoarele tipuri de nas: cârn, cãzut, cocoșat,concav, convex, drept. Între alții, Clément Blin (1996/2002, 23) stabilește o corespondențã directãîntre forma nasului și anumite trãsãturi psihice: cine are nasul cãzut este melancolic, persoanelecu nasul cârn sunt capricioase etc. Nu s-a fãcut nici o statisticã pentru a verifica astfel de aso-cieri. Sunt simple speculații. Totuși, unele observații au valoare de generalizare, sunt susținutede datele experimentelor științifice (de exemplu, înroșirea nasului și mãrirea lui când o persoanãnu spune adevãrul). De asemenea, se acceptã cvasiunanim cã modificarea circumferinței nãrilor
semnaleazã o stare de excitație, cã strâmbatul din nas (apariția cutelor oblice pe laturile nasului)
indicã dezgust, neplãcere, perplexitate. În acest sens, se și spune despre o persoanã greu desatisfãcut: „Cam strâmbã din nas!“. Horst H. Rückle (1978/1999, 143) considerã cã „strâmbatuldin nas, alternat cu un zâmbet, genereazã o notã de cochetãrie în special la femei, dând farmecpersoanei respective“.
130 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Gura. Se apreciazã cã gura este „centrul bucuriei și al durerii“. Luându-se în calcul și buzele
(subțiri sau cãrnoase, ieșite în afarã ambele sau doar una dintre ele), se vorbește despre gurãcãrnoasã și sinuoasã, cu buza inferioarã protuberantã, cu buza superioarã protuberantã, cucomisurile cãzute, cu comisurile ridicate, încleștatã, mare, micã, proeminentã, subțire și recti-linie (C. Blin, 1996/1999, 25). ăi în legãturã cu forma și mãrimea gurii s-au construit stereoti-puri – îi dezamãgim pe cei care cred cã se poate descifra în câteva secunde psihologia persoaneipe baza limbajului corporal – lipsite de orice sâmbure de adevãr. Conform acestor stereotipuri,gura proeminentã, cu ambele buze groase și ieșite în afarã ar trãda dorințele instinctuale alepersoanei, gura cãrnoasã și sinuoasã ar fi proprie persoanelor sentimentale, iar cea subțire șirectilinie ar exprima cerebralitate. Absurd! Dar, cum spunea Lucius Annaeus Seneca, Recti
apud nos locum tenet error, ubi publicus factus est (Când a devenit cunoscutã de toatã lumea,
greșeala ține pentru noi locul a ceea ce este corect).
Spre deosebire de forma ei, mișcarea gurii transmite, conștient sau inconștient, semnale
care pot fi decodificate destul de acurat. Psihologul Ernest Korff – citat de Horst H. Rückle,1978/1999, 144) – a stabilit cã mișcarea scurtã și nervoasã și tremurãturile mușchiului guriiindicã o nervozitate accentuatã, constituie un semnal de alarmã. Gura deschisã poate marcaintenția de a vorbi, dar și mirarea, imposibilitatea de a înțelege ceva. Gura închisã în modvoit exprimã dorința de a întrerupe schimbul de replici. Când spunem „i-am închis gura“înseamnã cã l-am lãsat fãrã replicã pe interlocutor, cã l-am adus în starea de a se retrage dela discuții. Când îl caracterizãm pe cineva cã „este gurã mare“, ne referim nu atât la faptulcã vorbește mult, cât mai ales cã vorbește fãrã teamã. „Gura legatã“ (închisã, cu buzele strânse)
aratã închiderea în sine. Ca și la sugari când refuzã hrana, la adulți acesta este modul de a spune„nu“. Sã nu ne grãbim însã sã tragem concluzii. Mai întâi sã facem conexiunea dintre semnalele
gurii cu semnalele transmise de celelalte elemente componente ale feței, cu alte gesturi, cupostura; sã luãm în considerare situația socialã concretã, statusul social al persoanelor, aparte-nența la gen ( gender ), la clasa de vârstã, starea de sãnãtate (un început de parezã modificã
forma gurii) etc. Abia dupã aceea, cu toatã prudența ce se impune în evaluarea celorlalți, sã
ne pronunțãm, dar – atenție! – în termeni probabilistici.
Maturitatea feței. Ne putem întreba: care anume trãsãturi ale feței exprimã dominanțã
sau, și mai general, care trãsãturi ale feței sunt asociate cu un anumit tip de personalitate?Trãsãturile care exprimã dominanțã la diferitele specii de animale sunt, în general, cele carearatã maturizarea sexualã (K. Lorenz, 1963/1988). Caroline Keating (1985) susține cã trãsãtu-rile asociate maturitãții fizice sunt semnale ale dominanței în lumea umanã, la fel ca și înrândul celorlalte specii. Indivizii cu maxilare puternice (semnal care indicã maturizarea dentițieiîn lumea primatelor), cu fața proeminentã, cu buze subțiri și pãr puțin (semnal asociat cuînaintarea în vârstã) sunt percepuți ca fiind mai dominanți. Într-un studiu transcultural, CarolineKeating a prezentat mai multe fotografii ale unor adulți cu trãsãturile feței diferite. Fotografiileau fost prezentate în perechi, iar subiecții au fost rugați sã spunã care fațã este mai dominantãîn raport cu cealaltã. În zece din cele unsprezece culturi analizate, anumite tipuri de fețe aufost vãzute ca dominante de cãtre majoritatea evaluatorilor. Studiul a relevat faptul cã bãrbațiicu trãsãturi dominante sunt considerați mai atractivi atât de cãtre femei, cât și de cãtre bãrbați,subliniind faptul cã atractivitatea la bãrbați este strâns legatã de dominanțã. În schimb, întreatractivitate și dominanțã se manifestã o relație inversã în evaluarea femeilor. Caracteristicile
Mesajele corpului uman: cercetãri experimentale și stereotipuri sociale 131
imature, copilãrești, juvenile joacã un rol însemnat în definirea atractivitãții la femei (I. Eibl-
Eibesfeldt, 1995). Din acest punct de vedere, dimensiunile ochilor și proeminența buzelorsunt asociate caracterului dominant/nondominant al celui evaluat. Caroline Keating susține cã
identificarea caracteristicilor dominante ale feței la bãrbați a fost mai ușoarã pentru subiecții
evaluatori decât identificarea acestora la femei. Probabil cã alte elemente nonverbale suntdeterminante în evaluarea dominanței feminine.
Asimetria feței. O serie de cercetãri au pus în evidențã relația dintre asimetria facialã și
viața psihicã. S-a constatat cã atunci când asimetria este accentuatã, de cele mai multe ori avemde-a face cu o persoanã nevroticã (G. Lindzey et al., 1952). S-a avansat chiar ideea – care
trebuie sã fie în continuare verificatã experimental – cã partea dreaptã a feței exprimã, de obicei,self-ul public al persoanei, în timp ce partea stângã, viața psihicã inconștientã. O analizã a
modului de a poza în atelierele fotografice sau ale pictorilor ar putea aduce argumente înfavoarea acestei intuiții. Cu titlu explorator, fãrã o bazã statisticã suficientã, înclinãm sã credemcã așa stau lucrurile. Analizând portretistica Renașterii, directoarea Secției de artã a Renașteriide la Walters Art Gallery din Baltimore, Joaneath Spicer (1991/2000, 84), ajunge la concluziacã „în majoritatea narațiunilor tratate pictural, limbajul corpului exprimând stãpânirea de sineeste asociat cu autoritatea“, aratã deci self-ul public. „Halebardierul“ (1526) din gravura lui
Hans Sebald Behm lasã sã i se vadã partea dreaptã a feței, la fel ca și „Portdrapelul“ (1617)pictat de Evert van der Maes. Guvernatorul Indiilor de Est, Mattheus van den Broeck, pozeazãpictorului Samuel van Hoogstraten astfel ca sã i se vadã partea dreaptã a feței. Dintre cei 22de ofițeri imortalizați în pictura lui Pieter Isaacsz „Compania din Amsterdam a cãpitanuluiJacob Geritsz Hoing“ (1596), 17 privesc astfel încât sã li se lumineze jumãtatea din dreaptaa capului. Analiza ar merita sã fie extinsã. Numai portretele din Renaștere au aceastã particula-ritate, sau portretele din orice perioadã? ăi în fotografii se pãstreazã aceeași tendințã de a poza?Pictorii și fotografii sunt cei care au intuit funcțiile asimetriei faciale, sau cei care „le-au oferitchipul“ spre a-l picta sau fotografia?
O altã ipotezã la fel de îndrãzneațã a fost lansatã de soții F.G. Lynn și D.R. Lynn (1938):
dacã persoanele au o lateralitate manualã și facialã dreapta (dupã cum ridicã în sus colțul guriicând zâmbesc), atunci ele sunt mai expansive și mai bine integrate social decât în cazul încare au lateralitate încrucișatã. ăi aceastã ipotezã meritã sã fie verificatã.
Am adus în discuție aceste cercetãri și ipoteze pentru a susține concluzia noastrã potrivit
cãreia știința despre figura umanã abia dacã se contureazã, în nici un caz nu este veche șidepãșitã. O dovadã în acest sens o aduc cercetãrile privind frumusețea corporalã, realizateîn ultimele decenii de cãtre psihosociologi (E. Berscheid și E.H. Walster, 1979), sociologi(W. Chapkis, 1988; G.L. Patzer, 1985), antropologi (S.A. Boone, 1986; R. Brain, 1979) sauistorici (M. Thevoz, 1981).
Haloul atractivitãții. Cercetãrile psihosociologice (T.F. Cash et al., 1977; K.L. Dion et
al., 1972; R.L. Dipboye et al., 1977) au relevat cã persoanele atractive obțin mai ușor locuri
de muncã la interviurile pentru angajare și primesc referințe mai pozitive de la locul de muncãdecât persoanele mai puțin atractive din punct de vedere fizic. Tony Malim (1997/2003, 83)relateazã despre experimentul lui D. Landy și H. Sigall (1974) prin care s-a verificat relațiadintre atractivitate și evaluarea performanțelor. Cercetãtorii au redactat douã eseuri: unul bun
132 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
și altul slab. Studenților li s-a spus cã eseurile au fost scrise de cãtre studente și au fost rugați
sã evalueze calitatea lor. Eseul bun a fost însoțit o datã de fotografia unei studente atractiveși altã datã de fotografia unei studente mai puțin atractive. La fel s-a procedat și cu eseul slab.În ambele cazuri eseul studentei atractive din punct de vedere fizic a fost evaluat cel mai bine.
Alte cercetãri (K.L. Dion et al., 1972; H. Sigall și N. Ostrove, 1975; J.E. Stewart, 1980)
au relevat cã persoanele atractive sunt considerate ca fiind mai fericite, au o probabilitate maimare de a se cãsãtori și de a avea o cãsãtorie reușitã, iar în procesele juridice (în sistemul cujurați) primesc pedepse mai blânde decât persoanele neatractive. În relația dintre atractivitateafizicã a persoanei învinuite și gravitatea pedepsei intervine ca variabilã-test „tipul de infrac-țiune“. Pe bazã experimentalã Diane S. Berry și Leslie Zebrowitz McArthur (1988) au gãsitcã atunci când infracțiunea este sãvârșitã cu intenție de cãtre o persoanã atractivã (cu „fațãde copil“), pedeapsa aplicatã este mai severã decât în cazul persoanelor mai puțin atractive(cu fațã maturã). Care ar putea fi explicația? Se considerã cã persoanele adulte cu fațã de copil(ceea ce induce impresia de naivitate) s-au folosit de acest atribut pentru a face acte reprobabile.Dacã însã infracțiunea a fost sãvârșitã fãrã intenție, atunci pedeapsa pentru persoanele atractiveeste mai micã decât cea aplicatã infractorilor cu figurã neatractivã.
Frumusețea fizicã a unei persoane include, între cei mai importanți factori, armonia, propor-
ționalitatea, atractivitatea feței (Figura 3.18). Denise Jodelet (1994) a descoperit cã, atuncicând privesc o persoanã pe stradã, 39 la sutã dintre cei intervievați declarã cã evalueazã fru-musețea feței (45% apreciazã frumusețea corpului). Anthony Synnott (1989, 608) este de pãrerecã în cultura occidentalã existã o „misticã a frumuseții“ (ceea ce este frumos este bun și ceea
ce este bun este frumos), cu rãdãcini în gândirea lui Aristotel. Ne amintim cã Stagiritul spunea:„Frumusețea este mai puternicã decât orice scrisoare de recomandare“ ( veziH.J. Eysenck și
M. Eysenck, 1981/1998, 29). În Metafizica , Aristotel considera cã frumusețea constã în ordine,
simetrie și proporție. Înțelegând în acest fel frumusețea, Aristotel se despãrțea de concepțialui Platon, al cãrui discipol în Academie fusese. Pentru Aristotel, frumusețea oglindește înFig. 3.18. Zuleika Rivera, Miss Univers 2006
Mesajele corpului uman: cercetãri experimentale și stereotipuri sociale 133
exterior ceea ce este în interior; pentru Platon, frumusețea este binele însuși: frumosul este
binele și binele este frumosul. În dialogul Banchetul este dezvoltatã teoria platonicianã a
frumosului, care culmineazã în frumusețea absolutã, care transgreseazã sexul, sexualitatea șisimpla frumusețe fizicã ( cf.A. Synnott, 1989, 611).
Americanii – remarcã Tony Malim (1997/2003, 83) – considerã atractive figurile feminine
asemãnãtoare cu cele ale copiilor (ochii mari, nasul scurt, bãrbia micã). Probabil cã nu numaiamericanii vãd astfel de figuri ca „drãgãlașe“. Credem cã peste tot în lume ceea ce este tânãreste frumos și cã explicația atractivitãții „figurilor drãgãlașe“ este programatã ereditar – așacum am mai arãtat –, nu este legatã de „potențialul individului de a aduce pe lume copii“ –cum crede același Tony Malim ( ibidem ). Un experiment realizat de Leslie Zebrovitz McArthur
și Diane S. Berry (1987) pe subiecți coreeni susține ideea universalitãții atractivitãții figurilorumane care exprimã imaturitate și a stereotipului de atribuire a calitãților psiho-morale alecopiilor persoanelor cu „fațã de copil“.
Persoanele adulte care au „fațã de copil“ ( baby face ) – ochii mari, coborâți spre jumãtatea
feței, nasul mic – sunt percepute ca având și atributele copilãriei: sinceritate, submisivitate,naivitate, neagresivitate. Acest lucru a fost pus în evidențã de numeroase cercetãri (D.S. Berryși L.Z. McArthur, 1986; C.F. Keating, 1985; L.Z. McArthur și K. Apatow, 1983). În astfelde cercetãri s-au folosit desene (fețe schematice) sau fotografii ale persoanelor. De aici și criticaartificialitãții experimentelor realizate în domeniu. Diane S. Berry și Leslie Zebrovitz McArthur(1988, 24) semnalau și o altã limitã a cercetãrilor experimentale referitoare la impactul fețelorde copil asupra impresiei despre persoana-țintã: în situațiile experimentale figura umanã erasingura sursã de informații în crearea impresiei. În viața de zi cu zi, în mod real, ne facem opãrere despre persoanele pe care le întâlnim pentru prima oarã sau despre persoanele cu careinteracționãm constant percepând fața lor, prezența fizicã în ansamblu, comportamentul lorverbal și nonverbal.
Adam J. Rubenstein, Judith H. Langlois și Lori A. Roggman (2002) se întreabã: Ce face
ca o fațã sã fie atractivã? Înainte de toate, autorii menționați denunțã falsitatea mitului cã„frumusețea se aflã în ochii celui care privește“. Ne-am obișnuit sã spunem: „Nu-i frumosce-i frumos, ci este frumos ce-mi place mie“. Dar acest lucru nu este deloc adevãrat.
În concluzie, vom susține și noi ceea ce spune Anthony Synnott (1989, 610): „Semnifi-
cația frumuseții este imensã, psihologicã și sociologicã, economicã și literarã, filosoficã șichiar teologicã; ea are legãturã cu comunicarea nonverbalã, cu evaluarea stãrii de spirit și a carac-
terului, cu mobilitatea socialã, cu comportamentul de ajutorare de orice fel, cu sexualitateași cu atribuirea de calitãți personale și morale; mai mult, frumusețea poate fi vãzutã ca fiindfizicã sau spiritualã, interioarã sau exterioarã, naturalã sau artificialã, subiectivã sau obiectivã,pozitivã sau chiar negativã“.
Ochii – „oglindã a sufletului“?
I se atribuie filosofului și omului politic roman Marcus Tullius Cicero (106–43 î.e.n) afir-
mația: „Fața exprimã totul, iar fața este dominatã de ochi“. Animi sedem esse in oculis (Se-
diul sufletului se aflã în ochi) – credeau anticii. În secolul al XVI-lea era dominantã pãrereaconsemnatã de Erasmus din Rotterdam în De civilitate morum puerilium (1530) cã „ochii
134 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
larg deschiși sunt semn de stupiditate, cei prea fixați un semn de indolențã, cei ce privesc
prea acut sunt înclinați spre gâlceavã, prea vioaie și grãitoare este privirea celor lipsiți de rușine“(apud N. Elias, 1939/2002, 97). Chiar și astãzi, mulți cred cã ochii dezvãluie caracteristicile
psiho-morale, structura psihicã a persoanei. Hipocrat (c. 460-375 î.e.n.) spunea cã „ochii suntoglinda sãnãtãții“. Este vorba despre un stereotip al gândirii la nivelul „simțului comun“. Dece s-a format acest stereotip? Ce informații transmit ochii și ce semnificație socialã are privirea?V om încerca sã schițãm rãspunsuri la aceste întrebãri firești, fãcând trimitere la cercetãrilemedicale, antropologice, psihologice și sociologice.
Ochii stabilesc un adevãrat record în ceea ce privește asocierea de epitete cu valoare stilis-
ticã. În Dicționarul de epitete al limbii române (1985) sunt menționate 606 epitete evocative
și apreciative. În primul rând, caracteristicile cromatice: în afara ochilor albaștri (cu douãspre-zece nuanțe), ochii mai pot fi mãslinii, murgii, opalini, oțelii, pistruiați, smoliți, viorii etc. –în total, 60 de culori și nuanțe cromatice. Este dificil sã separãm epitetele evocative de celeapreciative. Caracterizând ca azurii (epitet evocativ) ochii unei persoane, implicit facem și oevaluare, astfel cã determinativul „azurii“ apare și ca epitet evaluativ. Dovadã a ambivalențeievocativ/evaluativ stau și versurile lui Mihai Codreanu:
Vãzui mulți ochi frumoși pe lume,
Albaștri, negri, verzi, cãprui,Dar toți îmi par deșarte glumePe lângã ochii cenușii.
Totuși, unele determinãri stilistice permit evidențierea, în primul rând, a impresiei produse,
fiind mai încãrcate de subiectivitate. În limba românã, numãrul epitetelor apreciative referitoarela ochi este mai mare decât cel al epitetelor evocative. În legãturã cu expresia ochilor, existãaproximativ 270 de calificative stilistice apreciative. Am întâlnit cu toții ochi admirativi,afectuoși, ageri și chiar adoratori. Ne-am ferit și ocolim cu grijã ochii agresivi, aroganți, barbari,bestiali, crunți, cumpliți, demenți, desfrânați, detestabili, dușmãnoși, farisei, fioroși, furibunzi,ghețoși, groaznici, haini, hãmesiți, hrãpãreți, hulpavi, isterici, insolenți, inumani, invidioși,ironici, încruntați, îndãrãtnici, îndobitociți, înfiorãtori, înghețați, înspãimântãtori, înșelãtori,înverșunați, leneși, lingușitori, milogi, mânioși, mincinoși, naivi, nãprasnici, neiertãtori, nepã-sãtori, nerușinați, nevrednici, obraznici, pãcãtoși, pișicheri, pizmași, pângãritori, placizi, pofti-cioși, prãpãstioși, prostiți, rãi, reci, sarcastici, sceptici, scârbiți, siniștri, șireți, tâmpi, tâmpiți,trândavi, veninoși, vicleni, vicioși, violenți, vrãjmași, zãnatici (exemplele sunt luate din M.Bucã, 1985). Ne-au copleșit, de când suntem capabili sã pãstrãm imagini în memorie, ochiiblajini, blânzi și calzi ai mamei. Ne amintim copilãria „cu ochi duioși, adânci și buni“ (AronCotruș). Cãutãm, pe urmele lui Mihai Eminescu, rãsplata ochilor „cerești“. Ana, copilițã „cuochi dulci, dezmierdãtori“, evocatã de Vasile Alecsandri, „ochii focoși, dulci și negri“ rãcorițiîn umbra genelor prelungi, care l-au ispitit pe Dimitrie Bolintineanu, sau cei scãpãrãtori, lim-pezi, puri și zâmbitori cântați de poeți nu sunt doar creații artistice, ci sunt deopotrivã semnaleîn comunicarea umanã nonverbalã.
Poeții, prozatorii, dramaturgii, dar și unii savanți au acceptat fãrã rezerve cã ochii reprezintã
„oglinda trupului și a sufletului“ – cum remarca psihologul francez George Dumas (1866–1947).Aceasta nu reprezintã decât o ipotezã și un stereotip, este adevãrat, larg rãspândit. Una este
Mesajele corpului uman: cercetãri experimentale și stereotipuri sociale 135
acuratețea impresiei, caracterul adevãrat al caracteristicilor psiho-morale, și altceva consensua-
litatea impresiilor, împãrtãșirea de cãtre populație a acelorași semnificații pe baza stereotipu-
rilor comune (Figura 3.19).
Dacã ne referim la valoarea de adevãr a inferențelor dintre culoarea și forma ochilor și
psihologia persoanei, trebuie sã spunem cã receptorii vizuali sunt la fel de expresivi ca și recep-torii auditivi. Adicã muți.
Marc-Alain Descamps (1989/1993, 57-59) trece în revistã stereotipurile legate de culoarea
ochilor la diferite popoare, amintind cã, încã la începutul erei noastre, în Zohar , s-a stabilit o
corespondențã între culoarea ochilor și anumite trãsãturi de personalitate. Astfel, în aceastã cartesfântã a evreilor se spune cã ochii negri denotã vigoarea spiritului și virilitatea sentimentelor;albastrul ochilor îl dezvãluie pe cel care râde fãrã motiv; ochii galbeni aparțin melancolicilor.La musulmani, culoarea cenușie a ochilor îi semnaleazã pe pãcãtoși și pe inamici. Alchimistulși medicul elvețian Paracelsus (1493–1541) credea cã ochii cenușii exprimã indecizia șiinstabilitatea psihicã a persoanei, iar ochii negri sunt semn al sãnãtãții, spiritului ferm, cura-jului și onoarei. La englezi se spune cã ochii albaștri semnificã bunãtate și gentilețe, iar ochiinegri, senzualitate și dominarea pasiunilor. La români existã povața: „Ochii verzi niciodatã sãnu-i crezi!“
Mâinile: elogiul lor
Profesorul de Istoria artei de la Universitatea din Lyon, Henri Focillon (1881–1943) (Figura
3.20) , care a conferențiat și la universitãțile din București și Cluj, spunea cândva cã mâinile„sunt aproape niște ființe animate […] înzestrate cu duh energic și liber, cu o fizionomie – fețefãrã ochi și fãrã glas, dar care vãd și vorbesc“ (Focillon, 1972, 43). Istoricul de artã și esteti-cianul francez era convins cã „aptitudinile stau înscrise în relieful și în desenul lor: mâinisubțiri experte în analizã, degetele lungi și mobile ale celui deprins sã raționeze, mâini profeticescãldate în fluide, mâini spirituale, a cãror inacțiune chiar are grație și sens, mâini tandre. […]Mâna este acțiune: ea creeazã și, uneori, ai zice cã gândește. În repaus, nu-i o unealtã fãrãsuflet, pãrãsitã pe masã ori spânzurând de-a lungul trupului: obișnuința, instinctul și voința
Fig. 3.19. Ce vã spun acești ochi? Ce culoare credeți cã au?
136 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
de acțiune mediteazã în ea și nu-ți trebuie mult exercițiu ca
sã ghicești gestul pe care vrea sã-l facã“ ( ibidem ). Ce elogiu
mai vibrant poate fi adus mâinii?
Marii artiști ai tuturor timpurilor au intuit cã mâinile sunt
„aproape ființe vii“:
Rembrandt ni le înfãțișeazã în toatã diversitatea determinatã de emoții,
caractere, vârste și condiții; mâna larg deschisã, încremenitã în mirareasa, înãlțându-se, încãrcatã de umbrã, cãtre luminã, aparținând unuimartor al Învierii lui Lazãr ; mâna activã și puternicã a profesorului Turp,
ce ține în vârful unei pensete un mãnunchi de artere, în Lecția de
anatomie ; mâna lui Rembrandt desenând, mâna formidabilã a Sfântului
Matei scriind Evanghelia dictatã de un înger; mâinile bãtrânului ologdin Gravura de o sutã de florini, alãturi de mãnușile grosolane ce-i
atârnã la brâu“ (H. Focillon, 1995, 105).
Mâinii i s-au închinat poeme ce au intrat în patrimoniul literaturii universale. Reproducem
câteva strofe din Vicente Aleixandre, tãlmãcite în românește de Andrei Ionescu și publicateîn Secolul 20 (1972, 3-4, 69).
MÂNA
Este efortul omenesc, desigur.
Priviți aceastã mânã cu cinci degete deschizându-se.Mâna care desparte marea de uscat și construiește diguri.Mâna care trece ușor peste clape, ca pâcla-faptul zilei, și irizeazã sunete,ori cade greu și face sã rãsunetot vuietul din lume. Ori se-opreșteși-atunci rãmânedoar tãcerea tremurândã.
E mâna ce ridicã lumea
Cu ajutorul unei pârghii,ăi-nalțã turnuri, doruri infinite, ori mãturã ca vântul dunele,și face sã se spargã valul.Aceastã mânã ar putea, desigur,Fir cu fir iarba muntelui sã numere, și-n liniște sã doarmã dupã ce-a-nãlțatcupola care-n fundul vãii strãlucește.
Gingașa mânã care, rând pe rând,
A mângâiat aceste chipuri, mânaCare ivindu-se-n balcon privit-aSperanța-n ochii verzi ai unei fete.
Mâna care-a spus „te iubesc“ cuprinzând înfioratã
Fig. 3.20. Henri Focillon
Mesajele corpului uman: cercetãri experimentale și stereotipuri sociale 137
Mijlocul domniței.
Mâna care a tras spada fãcând sã curgã sângeăi sã geamã zidurile întunecate.
Mâna cu pielea zbârcitã, cu bãtãturi în palmã.
Dar ce spun eu? Mâna în care a înflorit un trandafir.Nu-l atinge! Mâna care ar putea sã schimbe lumea peste noapte.Mânã liniștitã, în umbrã, cumplit de nedreaptã.O, mânã, mânã de om care-a fost sau va fi iubire.Sã strãluceascã efortul omenesc într-o pace veșnicã.Mâna care strânge frãțește alte mâini,ăi toate înconjoarã vast pãmântul.
În discursul ținut la Congresul de chirurgie (Paris, 17 oc-
tombrie 1938), atât de cerebralul scriitor francez Paul Valéryobserva cu uimire cã nu existã un Tratat despre mânã . Dar
un astfel de tratat existã încã din 1909. L-a scris psihologulromân Nicolae Vaschide (1873–1907) (Figura 3.21), în egalãmãsurã o glorie a României și a Franței (Daniel Clauzel spu-nea despre Nicolae Vaschide cã „ Par son génie et son œuvre
a honoré la Romanie et la France “). Este adevãrat cã lucrarea
Essai sur la psychologie de la main (peste 500 de pagini) a
rãmas neterminatã și a apãrut postum. Dar iatã ce scria Ni-colae Vaschide: „Mâna definește ființa umanã mai mult decâtochiul, mai mult decât oricare alt domeniu senzorial, și fazelevieții noastre lasã în aceasta mai multe trãsãturi decât în altepãrți“ ( apud M. Bejat, 1972, 205). „Fãrã teama de a depãși
granițele cunoștințelor noastre științifice – spunea Nicolae Vaschide (1909, 481) –, mâna poateprocura noțiuni suficiente despre caracterul individual“. Ch. Richer scria în „Prefața“ cãrțiilui Nicolae Vaschide: „Existã mâini îndrãznețe și mâini timide, mâini senzuale și mâini mistice,mâini de acțiune și mâini de vis […]. Sufletul se reflectã în structura ființei noastre, în fizio-nomia, trãsãturile feței și configurația mâinilor […]. Mișcãrile mâinii traduc în mod fidel miș-cãrile sufletului. Fiziologia a putut sã stabileascã, prin observații minuțioase și precise, cãfiecare emoție are ecou asupra mușchilor mâinii și cã frãmântãrile aproape imperceptibileale degetelor trãdeazã agitația interioarã […]. Amenințarea, mânia, oroarea, rugãciunea nu potfi bine exprimate dacã mâna nu vorbește o datã cu vocea și ochii“ ( apud M. Bejat, 1972, 209).
Pornind de la supoziția cã mâna vorbește despre starea psihicã a persoanei, vom spune câteva
cuvinte despre o nouã disciplinã științificã pe cale de a se cristaliza, dermatoglifia, arãtândtotodatã tributul plãtit chiromanției și șarlatanilor care se considerã specialiști în descifrareacaracterului oamenilor dupã configurația palmelor. Amintim cã Nicolae Vaschide a studiattimp de zece ani practicile chiromanților, fizionomiștilor, ale grafologilor și ghicitorilor în cãrțiși în cafea din Franța începutului de veac XX. Concluzia: chiromanția este doar în aparențão științã ocultã. Când nu este practicatã de impostori și de șarlatani, ea poate oferi informațiicredibile despre psihologia persoanei. „Viitorul și prezicerea evenimentelor sunt lucruriîndoielnice“ – preciza Nicolae Vaschide –, iar pentru cunoașterea psihologicã a persoanei
Fig. 3.21. Nicolae Vaschide
138 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
trebuie sã utilizãm „nu numai datele mâinii, ci de asemenea ale fizionomiei și, în mod secundar,
toate informațiile furnizate de limbaj și mai ales informațiile verbale și prin gesturi, care schi-țeazã, care subliniazã și care faciliteazã ghicirea unui caracter, a unei fizionomii intelectuale“(apud M. Bejat, 1972, 207). Cele afirmate de primul psiholog experimentalist român de talie
internaționalã despre cunoașterea persoanei dupã configurația mâinilor sunt valabile pentruîntregul comportament nonverbal și pentru problematica actualã a comunicãrii nonverbale:totdeauna trebuie sã avem în vedere integrarea semnalelor provenite prin intermediul cât maimultor canale de informație. În mod deosebit, va trebui sã integrãm aceste informații în sisteme,cel mai important fiind sistemul comunicare nonverbalã–comunicare verbalã.
Chiromanția pretinde cã ar descrie dupã liniile din palmã (Figura 3.22) profilul psihologic
al persoanei, tendințele afective, calitãțile și defectele psiho-morale.
De asemenea, „specialiștii în chiromanție“ susțin cã sunt capabili sã prevadã evenimentele
din viața omului. Pentru a dobândi un plus de credibilitate, unii folosesc computerele, ca șicând aceste „unelte geniale“ nu ar fi programate tot de oameni, în acest caz de șarlatani. Circulão anecdotã. Un om cãruia i se prezisese de cãtre chiromantul ajutat de calculatorul electronico viațã lungã și fericitã, destul de sceptic, a întrebat: „Dar este adevãrat?“ Rãspunsul a fost:„Ce interes are, domnule, computerul sã te mintã?!“.Fig. 3.22. Liniile și semnele palmei în chiromanție
Mesajele corpului uman: cercetãri experimentale și stereotipuri sociale 139
Spre deosebire de chiromanție, „dermatoglifia“ propusã de Michael Allan Park, specialist
în antropologie fizicã, dupã cum suntem informați de revista Science et vie (iulie 1983), nu
prevede evenimente, ci stabilește corelații între anumite caracteristici epidermice (dermatoglife),starea de sãnãtate și constantele comportamentale. Dermatoglifele sunt desenele papilare situatepe fața internã a degetelor, în regiunea volarã (a palmei) și în cea plantarã (a tãlpilor). Ampren-tele digitale – prin intermediul cãrora poliția îi identificã pe rãufãcãtori – reprezintã o clasãspecialã de dermatoglife. Antropologii studiazã dermatoglifele nu pentru a-i identifica peindivizi, ci, dimpotrivã, pentru a vedea dacã desenele papilare de un anumit tip sunt comuneunor grupuri umane.
S-au stabilit trei tipuri de desene ale epidermei: în formã de arc, de buclã și în formã de
spiralã (Figura 3.23). Bineînțeles, se întâlnesc și tipuri intermediare, precum și subtipuri.
Studiile de pânã acum au pus în evidențã faptul cã tipul desenelor și dimensiunile lor sunt
moștenite genetic, se transmit în cadrul aceleiași familii. O astfel de constatare legitimeazãutilizarea dermatoglifelor în douã direcții de cercetare științificã: a) dermatoglifele, ca și altecaracteristici transmise ereditar (de exemplu, grupa sanguinã), pot ajuta la descifrarea evoluțieigrupurilor umane; b) stabilindu-se corelații statistic verificate între anumite caracteristici aletabloului dermatoglific și bolile genetice, dermatoglifele pot fi utilizate în semiologie (parte amedicinei care se ocupã cu studiul semnelor diferitelor boli). Michael Allan Park considerã cão anumitã caracteristicã dermatoglificã este de naturã geneticã atunci când apare foarte frecventla persoanele descendente din aceeași familie și care suferã de o anomalie congenitalã. Aceastanu înseamnã cã toate persoanele care au respectiva particularitate dermatoglificã sunt cu certitudinemarcate de anomalia luatã în discuție. Totuși, dacã se studiazã un numãr mare de persoane careprezintã o anomalie geneticã, se constatã existența unor particularitãți dermatoglifice într-oproporție mai mare decât la restul populației, ceea ce îndreptãțește avansarea ipotezei referitoarela legãtura dintre respectiva maladie și o anumitã configurație a desenului epidermic.Fig. 3.23. Cele trei tipuri de desene papilare studiate de dermatoglifie
140 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Cercetãrile întreprinse pe un eșantion de copii bolnavi de mongolism (o maladie datoratã
unei aberații cromozomiale – trisomia perechii cromozomiale 21 – care induce debilitate min-talã și o configurație facialã caracteristicã) au evidențiat frecvența mai mare a dermatoglifelorde tip buclã, comparativ cu populația care nu suferã de aceastã maladie. Tipul dermatoglific înbuclã se întâlnește, de asemenea, frecvent la persoanele afectate de maladii cardiace conge nitale.
O altã aberație cromozomialã – trisomia perechii cromozomiale 18 – condamnã nou-nãs cutul la
o moarte precoce. Ea se asociazã cu o frecvențã mai ridicatã a amprentelor digitale de tip arc.S-a relevat, de asemenea, prezența în mai mare mãsurã a acestui tip dermatoglific la persoanelecu „sindromul Klinefelter“, cauzat de aberații ale perechii cromozomiale 23. Așa cum se știe,formula perechii cromozomiale 23 este XY . Unele persoane au formula XYY . Persoanele încauzã suferã de anumite tare fizice și, adesea, de înapoiere mintalã. În afara celor care ausindromul Klinefelter, și alte categorii de bolnavi prezintã o proporție ridicatã de dermatoglife
în arc: cei cu insuficiențã cardiacã congenitalã, debilii mintal și bolnavii de schizofrenie. Am-prenta în spiralã sau cu elemente ale spiralei a fost reperatã frecvent la persoanele care prezintãformula XO a perechii cromozomiale 23. Cea mai mare parte a fetușilor cu aceastã anomaliecromozomialã sunt expulzați prin avort spontan. Cei care totuși se nasc sunt marcați de „sin-dromul Turner“ (la bãrbați, talie micã, pieptul foarte dezvoltat; la femei, uterul redus, ovareleabsente). Inteligența lor este normalã. Între alte categorii patologice asociate cu predominareaamprentelor în spiralã este și „Choreea Huntington“ – afecțiune neurologicã ereditarã mani-festatã la adulți prin mișcãri involuntare dezorganizate și adesea prin debilitate mintalã.
Cercetarea dermatoglifelor nu are nimic de-a face cu chiromanția. Chiromanții iau în consi-
derare alte semne de pe epiderma degetelor: cruci, stele, raze, cãrora le atribuie semnificațiidiverse dupã degetul sau falanga unde se aflã. De exemplu, în Tratat de chiromanție de Karma-
dharay se spune cã o stea pe ultima falangã a degetului arãtãtor – „degetul lui Jupiter“ – indicã,atunci când apare aproape de extremitatea degetului, o primejdie; când apare la jumãtateadegetului, indicã aptitudinile diplomatice ale persoanei etc. În chiromanție, liniile palmei –linia capului, a inimii, linia vieții, centura lui Venus și încã altele – au un rol central. Ele vorbesc,chipurile, despre personalitatea individului, dezvãluie caracteristicile psiho-morale și fiziolo-gice, prezic evenimentele din viața omului. Nu același lucru se întâmplã în dermatoglifie: nusunt luate în considerare aceleași semne, observațiile au o bazã statisticã verificatã, raționa-mentul este de tip probabilist. Se pornește de la observarea liniilor provenite prin flexiuneamâinii și a degetelor (de exemplu, pliurile de pe fața internã a degetelor) și se fac corelațiicu anomaliile genetice. Sunt avute în vedere concomitent mai multe semne. De exemplu, „liniasiminalã“ – numitã astfel pentru cã se întâlnește și la maimuțe – apare la circa doi la sutã dintreindivizii umani. Aceastã linie, care rezultã din unirea liniilor capului și inimii (din chiromanție),indicã trisomia perechilor cromozomiale 18 și 21 și reprezintã un semn pentru „sindromulTurner“, anomaliile mâinilor și picioarelor, nanism și polidactilie etc.
Cercetãrile în domeniul dermatoglifiei sunt într-o fazã de început. Ele au, fãrã îndoialã,
importanțã pentru actul medical. Pe noi ne intereseazã însã pentru a ilustra teza potrivit cãreiaformele semnificã. Dermatoglifia nu pretinde „a citi“ în desenul epidermei degetelor sau dupãcutele rezultate din flectarea mâinii decât corelațiile cu anomaliile genetice, având o marjãde incertitudine calculatã. Este foarte riscant – pornind de la particularitãțile epidermei dege-telor sau a palmelor – sã inferãm creativitatea, puterea de voințã, sensibilitatea, sociabilitateași alte caracteristici psiho-morale.
Mesajele corpului uman: cercetãri experimentale și stereotipuri sociale 141
Dincolo de observațiile de bun simț cã mâna unui agricultor aratã altfel decât mâna unui
pianist, chirurg sau romancier, s-a demonstrat prin studii experimentale riguroase cã însocietãțile contemporane funcționeazã un sistem de inferențe de la configurația fizicã a mâinilorla psihologia persoanei. Marc-Alain Descamps (1989/1993, 41-42) prezintã un astfel de experi-ment realizat pe un numãr de 34 de manichiuriste și vânzãtoare din Paris, cu vârsta cuprinsãîntre 30 și 50 de ani. Au fost identificate șase tipuri constituționale ale mâinilor: 1) mâna latãși scurtã; 2) mâna conicã și îngustã; 3) mâna pãtratã; 4) mâna îngustã și lungã; 5) mâna spatulatã(ca o lopãțicã), având degetele terminate cu un bulb; 6) mâna rotundã (Figura 3.24).
Fig. 3.24. Tipuri de mâini (dupã M.-A. Descamps, 1989/1993, 39)
S-a constatat cã diferitelor tipuri de mânã (inclusiv de degete) li se asociazã trãsãturi de
personalitate distincte (Tabelul 3.8).
1. Latã 2. Conicã
3. Pãtratã 4. Îngustã
5. Spatulatã 6. Rotundã
142 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Marc-Alain Descamps menționeazã cã alte trãsãturi de personalitate, precum firea materia-
listã, metodicã, sentimentalã etc. (s-a prezentat o listã cu 18 trãsãturi psiho-morale), nu aufost asociate net unui tip constituțional de mânã. Aceastã cercetare nu aratã decât cã existã ostereotipizare a atribuirii trãsãturilor de personalitate prin inferențã plecând de la constituțiafizicã a mâinilor. Rezultatele nu pot fi generalizate și cu atât mai mult nu ne este permis sãle extrapolãm la populația din alte zone culturale, de pildã din România. Rãmâne în sarcinapsihosociologilor de aici de a relua experimentul și de a imagina alte modalitãți de studierea stereotipurilor despre mânã.
Cuvinte-cheie
Probleme recapitulative
Arãtați care sunt caracteristicile constituționale ale picnicilor.
Prin ce se deosebesc, din punct de vedere psihologic, extravertiții de introvertiți?Dumneavoastrã cãrui tip somatic aparțineți?Ce se înțelege prin „fațã lombrozianã“?Care sunt componentele feței și ce informații probabile transmit ele?De ce meritã sã fie elogiate mâinile?În ce constã „haloul frumuseții“?Prin ce se deosebește dermatoglifia de chiromanție?Tabelul 3.8. Trãsãturile psiho-morale asociate diferitelor tipuri de mânã
(dupã M.-A. Descamps, 1989/1993, 41-42)
Tipul de mânã Caracteristici psiho-morale asociate
Latã și scurtã Altruism, franchețe, gândire concretã, reacții lente, persoane dezinteresate, muncitori manuali.
Conicã
și îngustãInteligențã, franchețe, optimism, sinceritate, altruism, încredere în sine, spontaneitate,persoane imaginative, medici.
Pãtratã Franchețe, duritate, consecvențã, curaj, altruism, serviabilitate, violențã, muncitori manuali.
Îngustã și lungã Inteligențã, sãnãtate șubredã, fire artisticã, frumusețe, egoism, agresivitate, fragilitate,activitãți artistice.
Spatulatã Inteligențã concretã, perseverențã, lipsã de imaginație, activitãți fizice.
Rotundã Altruism, misticism, influențabilitate, ipocrizie, sentimentalism, activitãți intelectuale de birou.
Atractivitate fizicã
CiclotimicExtravertitFațaFiziognomonieFrenologieFrumusețeIntrovertit
LeptosomMâinilePicnicSchizotimicSomatotip
Septimiu Chelcea șiLoredana Ivan
Capitolul 4
Gesturile, postura și mersul
Jean-Claude Schmitt (1990/1998, 193) considera cã „gesturile sunt imagini care se mișcã,
un spectacol“. Participãm zilnic la acest spectacol, fãrã sã-i dãm prea multã atenție. Dar cese înțelege prin termenul de „gest“?
Poate cã cea mai bunã introducere la o discuție despre gesturi o constituie etimologia.
Cuvântul ca atare provine din limba latinã ( gestus ). În limba românã, cuvântul „gest“ desem-
neazã atât mișcãrile corpului uman, în special ale mâinilor și brațelor, cât și anumite compor-tamente și acțiuni ale omului, în general, purtarea lui în societate. Adevãrul este cã – așa cumremarcau Adam Kendon și Cornelia Müller în editorialul primului numãr al revistei Gesture
(2001, 1, 1) – termenul de „gest“ face parte din categoria „conceptelor fuzzy “, al cãror conținut
semantic este dificil de precizat.
Desmond Morris (1982/1986, 38) definește gesturile ca fiind „orice acțiune care transmite
un semnal vizual unui spectator“. Din definiția datã de bine cunoscutul etolog britanic, pe careo adoptãm în studiul nostru, decurge cã, intenționat sau nu, schimbarea poziției corpului în spațiu,mișcarea observabilã a capului, trunchiului, mâinilor și picioarelor întrã în categoria gesturilor.
De altfel, aceastã asumpție este consonantã cu prima axiomã a ăcolii de la Palo Alto. Paul
Watzlawick, Janet H. Beavin și Don D. Jackson (1967/1997, 87), analizând „proprietãțilesimple ale comunicãrii“ – care joacã rol de „axiome“ –, spun: „Dacã admitem cã într-o interac-țiune orice comportament are valoare de mesaj, adicã este o comunicare, rezultã cã nu putemsã nu comunicãm, fie cã vrem sau nu“. Formulatã pe scurt, prima axiomã a teoriei comunicãriieste aceasta: „Nu se poate sã nu comunicãm“ ( idem , 89).
Menționãm totuși cã unii cercetãtori fac distincție între „semnal“ și „indiciu“ (sau „indi-
cator“ – am spune noi). Eric Buyssens, Jeanne Martinet, Georges Mounin și Louis Prieto, citațide Mihai Dinu (1997, 13), apreciau cã intenționalitatea constituie nota definitorie a gesturilor.Cu alte cuvinte, zâmbetul intenționat este un gest (semnal), iar cel spontan este un indiciu(semn). Caroline Hummels și Pieter J. Stappers (1998, 591) considerã, de asemenea, cã „inten-ționalitatea ( meaning ) este centralã pentru definiția gesturilor“. În dezacord cu modul curent
de clasificare a gesturilor, cei doi autori anterior citați propun o nouã clasificare, luând în consi-derare referențialul acestora: „gesturile se referã (simultan) la patru aspecte, și anume la spațiu,informație paticã, simboluri și emoții“ ( ibidem ).
Clasificarea gesturilor
În ceea ce privește clasificarea gesturilor, sunt acceptate mai multe taxonomii. Le vom
prezenta în ordinea elaborãrii lor. În final, vom aborda tipurile de gesturi în funcție de pãrțilecorpului cu ajutorul cãrora ele se realizeazã.
Clasificarea propusã de Paul Ekman și Wallace V. Friesen
Clasificarea propusã în 1969 de cãtre cei doi specialiști americani grupeazã elementele
comunicãrii nonverbale în cinci clase, având la bazã originile, funcțiile și coordonarea acestora:a) embleme; b) ilustratori; c) expresii faciale; d) reglatori; e) adaptori. Prezentãm pe scurtaceastã clasificare întâlnitã în kinezicã și acceptatã în prezent de cãtre cei mai mulți cercetãtori.
Emblemele (emblems ) sunt „gesturi substitutive“ ( redeesatz – cum le numea H. Wespi,
1949). Termenul de „emblemã“ a fost preluat din lucrarea lui David Efron Gesture and
Environment (1941). Ele țin loc de cuvinte și pot alcãtui un limbaj (de exemplu, limbajul surdo-
muților). Se considerã cã astfel de gesturi reprezintã o traducere directã a cuvintelor, propozi-țiilor și frazelor în semne, emblemele fiind folosite mai ales când comunicarea verbalã nueste posibilã, de exemplu, în cazul muncitorilor care lucreazã într-un mediu fizic în care nivelulzgomotelor este ridicat. Sunt utilizate însã și în convorbirile obișnuite, când vrem sã fim siguricã interlocutorii au înțeles exact ce dorim sã spunem. În comunicarea nonverbalã, emblemelesubliniazã și dubleazã cuvintele.
Emblemele sunt elemente nonverbale al cãror înțeles este cunoscut de majoritatea mem-
brilor grupului și sunt folosite intenționat pentru a transmite anumite mesaje. Caracterul lorintenționat este perceput de receptor, care atribuie emițãtorului responsabilitatea pentru celetransmise. Ca și alegerea cuvintelor pentru a ne exprima cât mai elegant sau cât mai convin-gãtor, avem un control aproape deplin asupra utilizãrii emblemelor. Interesant este cã emble-mele sunt puțin dependente de context, menținându-și semnificația indiferent de variațiileacestuia. Paul Ekman și colaboratorii sãi de la Universitatea din California au diferențiat, dupãidentitatea dintre forma gestului și forma obiectului desemnat, „emblemele referențiale“,codificate iconic, de „emblemele convenționale“. Distincția dintre cele douã tipuri de emblemenu este ușor de fãcut. A mișca repetat capul de la stânga la dreapta și de la dreapta la stângareprezintã o emblemã iconicã (referențialã) sau artificialã (convenționalã)? Dar lãsarea pleoa-pelor și înclinarea capului în cazul flirtului? Originea unor embleme nu ridicã probleme. Caexemplu, Paul Ekman (1977) aratã cã exprimarea prin gesturi a sinuciderii descrie modali-tatea cea mai frecvent întâlnitã de suprimare a propriei vieți: în Japonia medievalã sabia, înNoua Guinee ștreangul, în Statele Unite ale Americii pistolul (Figura 4.1).
Atingerea vârfului degetului mare cu vârful arãtãtorului, formând un cerc, pãstrând celelalte
degete drepte și palma orientatã spre spectator, traduce cuvinte all correct (este în regulã).
OK– inițialele transcrierii greșite a cuvintelor all corect sau a numelui localitãții Old Kinder-
hook, în care s-a nãscut unul dintre președinții SUA din secolul al XIX-lea, care a folosit acesteinițiale în campania sa electoralã ( veziA. Pease, 1981/1993, 18) – s-a rãspândit în toatã lumea.
Este o expresie a „mcdonaldizãrii“ comunicãrii nonverbale. ăi alte gesturi, de exemplu semnul144 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
pentru oprirea unei mașini pe autostradã, substituie cuvintele. Ele se însușesc în procesul
socializãrii, uneori fãrã conștiința învãțãrii explicite. Semnificația lor este arbitrarã și poate fidiferitã de la o culturã la alta sau chiar de la o perioadã la alta în cadrul aceleiași culturi. ÎnFranța sau în Laos, a forma din cele douã degete un „inel“ înseamnã „nimic“ sau pur și simplu„zero“. În Japonia, același gest sugereazã cuvântul „bani“. În unele țãri mediteraneene, precumGrecia sau Turcia, respectivul semn indicã „homosexualitatea“ sau o invitație vulgarã la o partidãde sex, iar în statele arabe exprimã ostilitatea, este o insultã (dacã este însoțit de arãtarea dinților).
Mihai Dinu (1997, 229) aduce în discuție emblemele utilizate în limbajul gestual al popu-
lației Aranda din Australia, care utilizeazã peste 500 de semne fãcute cu degetele, cu mâinile,cu brațele și cu partea superioarã a corpului. Interesant este cã trecerea de la mișcarea degetelorla cea a mâinilor ș.a.m.d. este dictatã de creșterea distanței dintre cei care comunicã. Emble-mele sunt utilizate când distanța dintre emițãtor și destinatar este mare, când existã bruiaj puternic,în cazul necunoașterii limbii celeilalte persoane, al interdicției religioase a anumitor cuvintesau în cazul convențiilor artistice (spectacolele de pantomimã). Paul Ekman aratã cã, indiferentde culturã, emblemele au funcții clar definite: insulta ( fuck you ); semnalarea distanței în relațiile
interpersonale („vino mai aproape“, „vorbește mai încet“); aprecierea activitãții sau performan-țelor celorlalți („foarte bine“, „excelent“); semnalizarea despãrțirii; semnalizarea unor rãspun-
suri pozitive sau negative la diferite solicitãri; comentarea unor stãri emoționale sau fizice.
Emblemele sunt utilizate de obicei în pauzele dintre conversații, la începutul sau la sfâr-
șitul unei exprimãri sau însoțind anumite cuvinte pentru a le accentua. Ele pot fi folosite atâtde cãtre persoana care vorbește, cât și de cãtre cea care ascultã. A.T. Dittmann (1972) a atrasGesturile, postura și mersul 145
Fig. 4.1. Emblema sinuciderii la diferite popoare (dupã P. Ekman, 1977)
A – japonezi
B – americaniC – populația din Noua GuineeA
BC
atenția asupra emblemelor folosite de cei care ascultã, care – uneori însoțite de paralimbaj
(ahaa, mm-hmm etc.) – exprimã dorința de a se continua discuția.
Anumite grupuri socio-profesionale (oameni de afaceri, stewardese, brokeri) dezvoltã pro-
priile embleme, care faciliteazã comunicarea și contribuie la construirea identitãții membrilorgrupului. Analiza acestor embleme poate releva pattern -uri de comunicare specifice grupului
respectiv. Dacã emblemele sunt înalt codificate, este posibil ca membrii grupului respectivsã-și construiascã identitãți puternice, iar grupul sã fie închis outsider -ilor.
Paul Ekman (1977) a raportat cã numãrul emblemelor este diferit de la o culturã la alta.
În cultura clasei mijlocii din SUA au fost inventariate ceva mai puțin de o sutã de embleme,dar în cultura studenților din Israel au fost identificate câteva sute de gesturi de substituție.Limbajul emblemelor se învațã mai rapid decât limbajul verbal, este de pãrere Paul Ekman,adãugând cã în cercetãrile sale transculturale nu a gãsit nici o emblemã universalã. Totuși,structura anatomicã face ca unele embleme sã fie identice sau aproape identice în diferite culturi(de exemplu, înclinarea capului pe palmã ca pe o pernã și închiderea ochilor). Același autorsugereazã cã existã embleme care sunt utilizate doar de cãtre femei când vorbesc cu femeilesau de cãtre adulți când se adreseazã autoritar copiilor.
Deși astãzi se cunosc multe lucruri despre rolul emblemelor în comunicarea nonverbalã,
multe dintre întrebãrile pe care le-a formulat Paul Ekman (1977) își așteaptã încã rãspunsul:la ce vârstã sunt încorporate emblemele în repertoriul de gesturi al copiilor în diferite culturi?Cum sunt achiziționate emblemele? Copiii recunosc emblemele înainte de a începe sã le utili-zeze? Ce embleme folosesc persoanele bilingve?
Ilustratorii (illustrators ) sunt elemente nonverbale care însoțesc și completeazã mesajul
verbal. ăi asupra utilizãrii ilustratorilor avem un bun control. Definiția hazlie a conceptuluide gentleman , care circula în Occident la începutul anilor ’60 ai secolului trecut, sugereazã
foarte lãmuritor ce sunt ilustratorii: „un gentleman este un domn care o poate descrie pe MarylinMonroe fãrã sã-și foloseascã mâinile“ ( veziM. Dinu, 1997, 234).
Fig. 4.2. Folosirea mâinilor pentru a descrie corpul unei femei146 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
În mod curent noi spunem, spre exemplu, „Hai sã mergem!“ și executãm o mișcare a capului
sau a mâinii în direcția de mers. Sau vrem sã subliniem cã un anumit obiect are formã rotundãși descriem un cerc cu ajutorul mâinii. Ele sunt bine învãțate și este greu sã execuți mișcãriimproprii. Suntem doar parțial conștienți de ilustratori, ei par naturali, universali, cu o semnifi-cație mai puțin flexibilã decât emblemele. Ilustratorii nu sunt folosiți independent de limbajulverbal, fiind, astfel, elemente care unesc comunicarea verbalã cu cea nonverbalã. Paul Ekmanși Wallace V . Friesen (1972) au identificat opt tipuri de ilustratori realizați cu mâinile:
1) bastoane ( batons ), mișcãri prin care sunt accentuate anumite cuvinte;
2) ideografe ( ideographs ), mișcãri cu ajutorul cãrora se aratã direcția gândirii;
3) mișcãri deictice ( deictic movements ), implicând sublinierea celor spuse;
4) mișcãri spațiale ( spatial movements ), descriind relațiile spațiale;
5) mișcãri ritmice ( rhythmic movements ), care indicã tempoul discursului sau al altor acțiuni;
6) kinetografe ( kinetographs ), prin care se aratã funcționarea corpului uman sau comportamentele ani-
malelor;
7) pictografe ( pictographs ), mișcãri care descriu o imagine;
8) sublinierile (underliners), mișcãri prin care se scoate în evidențã un cuvânt, o propoziție sau un pasaj
din discurs.
Putem simplifica, spunând cã existã ilustratori care sunt legați de ritmul vorbirii ( motor
movements ) și ilustratori legați de conținutul vorbirii ( lexical movements ) (U. Hadar, 1989).
De asemenea, putem spune cã majoritatea ilustratorilor implicã mișcãrile mâinilor și alebrațelor, nefiind exclusã nici antrenarea altor pãrți ale corpului uman, de exemplu, capul saupicioarele.
Expresiile faciale (affect display ) le indicã celorlalți un sens al stãrii noastre afective: comu-
nicã bucuria, surpriza, tristețea, oboseala etc. (Figura 4.3).
Fig. 4.3. Expresiile faciale ale emoțiilor primareGesturile, postura și mersul 147
ab c
defa) mânie
b) surprizãc) dezgustd) fricãe) bucurief) tristețe
Expresiile emoțiilor ne pot și trãda când vrem sã ne prezentãm într-o anumitã luminã, dife-
ritã de cea interioarã. Desigur, putem controla într-o anumitã mãsurã, în mod conștient, mișcã-rile afective. Exprimarea emoțiilor este mai puțin dependentã de mesajul verbal, comparativcu ilustratorii, de exemplu, și mai puțin controlabilã decât emblemele. Expresiile emoțiilorpot fi neintenționate (reflectând stãri emoționale spontane) sau intenționate (când individulîși propune sã exprime anumite trãiri emoționale sau în arta teatralã).
Reglatorii (regulators ) mențin și controleazã interacțiunea cu interlocutorii. Când ascultãm
vorbele altora nu rãmânem pasivi, ci facem o serie de gesturi: dãm din cap, direcționãm privireaspre interlocutor, mișcãm buzele sau folosim anumite semnale paralingvistice. Acestea suntcultural determinate și asigurã un feedback vorbitorului, aratã ceea ce se așteaptã de la el.
Astfel de mesaje pot traduce mesajele verbale: „continuã“ „nu cred asta“, „este imposibil“,„vorbește mai tare“, „fii mai explicit“. V orbitorul primește aceste indicii nonverbale fãrã a leconștientiza. În funcție de acuratețea percepției, vorbitorul își va modifica discursul în direcțiacerutã de reglatori.
Adaptorii (adaptors ) reprezintã gesturi stereotipe pe care le realizãm în spații private sau
publice, în condiții de concentrare sau tensiune psihicã (de exemplu, pentru femei rãsucireaunei șuvițe de pãr sau pentru bãrbați mișcarea ritmicã a picioarelor în poziția șezând). Acestegesturi au „un rol de supapã prin care se consumã surplusul de tensiune generat de acomodareala o anumitã situație (includem aici și situațiile de comunicare)“ – sunt de pãrere Alina Comanși Claudiu Coman (2002, 32). Prin astfel de gesturi ne satisfacem nevoia de confort, ne relaxãm,menținem comunicarea interpersonalã sau exprimãm statusul (Figura 4.4).
Unii specialiști (bunãoarã, R.B. Adler și G. Rodman, 1994/1997, 161) denumesc astfel de
gesturi „manipulatori“ (de exemplu, scãrpinarea obrazului sau masajul feței, frecarea palmelorsau a degetelor etc.). Paul Ekman și Wallace V . Friesen (1969) au utilizat termenul de „auto-adaptori“ ( self-adaptors ). În cercetarea kinezicã inițiatã de Ray L. Birdwhistell (1952, 1970),148 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 4.4. A-ți rãsuci mustața – un vechi gest auto-adaptor specific italian, care semnificã intenția
de a face avansuri unei femei (dupã R.E. Axtell, 1991/1998, 86)
se face distincție între „alter-adaptori“ (gesturile muncilor manuale), „auto-adaptori“ (mișcãrile
pentru satisfacerea nevoilor biologice) și „adaptori obiectuali“ (mișcãrile care fac uz de obiecte,dar nu în scopul pentru care acestea au fost confecționate. De exemplu, discutând cu parteneriiîn jurul mesei sau la birou, rãsucim uneori ceașca de cafea, dar nu o ducem la gurã, apropiemde noi și apoi depãrtãm paharul cu apã etc.). În ceea ce privește adaptorii obiectuali, acceptareaunora sau a altora este permisã în funcție de normele culturale existente la un moment dat:fumatul în public este un adaptor acceptat în spațiul european și din ce în ce mai blamat încel nord-american. Prin contrast, mestecatul gumei în public, gest tipic american, aruncã oluminã nefastã asupra individului în multe țãri europene, în special în Germania (K.B. Judee,D.B. Buller și W.G. Woodall, 1989/1996, 47). Fumatul pipei este un gest adaptativ încurajatîn mediile academice, având chiar funcții identitare.
Mișcãrile de adaptare au caracteristici diferențiale în „scenã“ și în „culise“ – dupã termi-
nologia lui Erving Goffman (1959). Spre exemplu, când un individ este singur, se poate scãrpinanestingherit în cap, își poate drege zgomotos vocea sau sufla nasul cu putere. În public, elfolosește acești adaptori doar parțial și amplitudinea mișcãrilor este diminuatã – dacã persoanaîn cauzã este bine crescutã. Folosirea adaptorilor în public are, prin excelențã, o determinareculturalã. S-a constatat experimental cã persoanele care intenționeazã sã-i înșele pe ceilalțiîși freacã mai des mâinile decât persoanele care comunicã sincer (B.F. Dooley, 1994); de ase-menea, își scarpinã nasul mai frecvent.
Spre deosebire de embleme, care au o semnificație precisã, adaptorii transmit informații
vagi, imprecise. Ne putem face o impresie despre o persoanã studiindu-i adaptorii, dar numaiprobabilistic. În general, adaptorii sunt interpretați ca semnale ale disconfortului, nervozitãții,tensiunii psihice.
Clasificarea propusã de Desmond Morris
Desmond Morris împarte gesturile primare în șase categorii: a) expresive; b) mimate;
c) schematice; e) simbolice; f) tehnice; g) codificate.
Gesturile expresive (expresive gestures ) sunt cele care apropie specia umanã de cea ani-
malã și care, în concepția lui Desmond Morris, constituie universalii ale interacțiunilor umane.În categoria acestora intrã expresiile faciale, care dau sens stãrilor noastre emoționale și scapãcontrolului voluntar. Categoria gesturilor expresive este similarã celei numitã de Paul Ekmanși Wallace V . Friesen (1969) affect display . Ele sunt apropiate gesturilor întâmplãtoare, însã
nu îndeplinesc o funcție mecanicã, ci una comunicativã. Gesturile expresive au evoluat și s-audiversificat în funcție de influențele culturale și în acord cu contextul normativ din care indi-vidul face parte. În Japonia, spre exemplu, femeile nu sunt încurajate sã zâmbeascã larg, pecând în cultura occidentalã acest tip de zâmbet este valorizat pozitiv.
Gesturile mimate (mimic gestures ) sunt cele în care emițãtorul încearcã sã imite cât mai
exact o persoanã, un obiect sau o acțiune. Sunt specific umane, deși capacitãți de a mimaanumite comportamente se întâlnesc și în rândul primatelor. Din categoria gesturilor mimatefac parte: 1) mimetismul social – când, spre exemplu, afișãm un zâmbet larg la întâlnirea cuo persoanã pe care nu ne face deloc plãcere sã o vedem; 2) mimetismul teatral – încercareaGesturile, postura și mersul 149
deliberatã de a imita anumite acțiuni, persoane. În cazul acesta, performanța actorului se leagã
fie de numãrul de repetãri ale vizualizãrii situației, persoanei date (de experiența cu obiectul),fie de capacitatea lui empaticã, de ușurința cu care se poate transpune în pielea personajului;3) mimare parțialã – în care performerul încearcã sã imite obiecte, situații care sunt circum-scrise în cadrul situațional ca nefiind conforme cu realitatea – spre exemplu, când un individmimeazã cã zboarã. Gesturile de mimare parțialã sunt fãcute mai ales cu ajutorul mâinilor:sugerarea cã avem un pistol în mânã, sugerarea unui animal cu ajutorul palmelor sau a degetelorsunt astfel de gesturi menite sã indice forma unui anumit obiect/situații care este cunoscutreceptorului; 4) mimare în gol sau în absența relaționãrii cu un obiect anume – spre exemplu,când un individ mimeazã senzația de foame ducând mâinile la nivelul gurii și mișcând ușorbuzele pentru a sugera mestecarea hranei .
Gesturile schematice (schematic gestures ) sunt strâns legate de gesturile mimate, repre-
zentând variante prescurtate ale acestora. Ele se dezvoltã din nevoia de a imita în scurt timpmai multe comportamente, acțiuni. Se procedeazã prin extragere, un element fiind reținut,iar celelalte, omise sau reduse ca importanțã. Extragerea trebuie sã se realizeze în așa fel încâtrestul sã mai poatã fi încã înțeles, însã procesul comportã un ansamblu de variații locale, cul-tural-geografice. Spre exemplu, gestul unui indian din America pentru semnalizarea unui calconstã din organizarea a douã degete de la o mânã paralel cu cele disimilare de la cealaltãmânã. Pentru un englez, semnalarea unui cal se poate realiza prin flectarea ușoarã a genun-chilor, asemenea unui cãlãreț, și mânuirea unor frâie imaginare.
Gesturile simbolice (symbolic gestures ) semnificã o calitate abstractã. Aceastã categorie
de gesturi comportã numeroase variații culturale și, uneori, originea lor este obscurã. Spreexemplu (preluãm un exemplu dat de Desmond Morris), imaginea „încornoratului“ în Italiase semnaleazã prin simbolizarea unor coarne la nivelul tâmplelor cu ajutorul degetelor arãtã-toare sau cu degetul arãtãtor și cel mic al unei mâni. Coarnele simbolizeazã în acest contextfaptul cã individul a fost înșelat de partener.
Gesturile tehnice (technical gestures ) sunt specifice unei anumite profesii și au semnifica-
ție doar în cadrul activitãții respective. Privite de cãtre un nespecialist, ele sunt lipsite de semni-ficație, însã deprinderea lor face parte din procesul socializãrii individului în acord cu normelegrupului profesional din care face parte și adaptarea la prescripțiile de rol. O serie de profesiiuzeazã de un limbaj tehnic: polițiști, pompieri, marinari, dar și chelneri, vânzãtori, agenți debursã sau șoferi uzeazã de gesturi tehnice, care trebuie sã fie discrete, sã comunice rapid șiîn timp util o informație anume. Când un șofer acționeazã succesiv lumina farurilor, el transmitecelorlalți conducãtori auto aflați pe aceeași șosea apariția unui detector radar în apropiere.
Gesturile codificate (coded gestures ) se aseamãnã cu cele tehnice, pentru cã sunt specifice
unor receptori care fac parte dintr-o anumitã categorie, avizatã, însã diferã de acestea prin faptulcã ele se combinã pentru a forma structuri cu sens dupã modelul limbajului vorbit (Figura 4.5).
Limbajul gestual al surdo-muților (American Sing Language – Ameslan) este un exemplu
de codificare a gesturilor. Totuși, în definirea comunicãrii nonverbale anumiți autori nu includlimbajul surdo-muților, considerându-l un derivat al limbajului vorbit, și nu o modalitate de150 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
comunicare complementarã acestuia. Spre exemplu, așa cum am mai spus, Jacques Corraze
(2000, 15) definește comunicarea nonverbalã ca fiind „ansamblul mijloacelor de comunicareexistent între indivizii care nu uzeazã de limbajul uman sau de derivatele acestuia fãrã sunet:scrisul, limbajul surdo-mut etc.“
J.B. Bavelas (1994) introduce un model funcționalist de analizã a gesturilor, în raport cu
rolul acestora în conversație, centrându-se pe valoarea simbolicã a elementelor nonverbale.În cadrul „gesturilor folosite în conversație“ ( conversational gestures ), J.B. Bavelas distinge
„gesturile legate de conținutul discuției“ ( topic gestures ), care corespund „emblemelor“ și
„ilustratorilor“ din clasificarea lui Paul Ekman, și „gesturi interactive“ ( interactive gestures ),
care nu aduc, prin ele însele, informații suplimentare, ci doar potențeazã discursul, asemenea„reglatorilor“. La nivelul gesturilor interactive se face distincție între: a) gesturi fãcute în grabã(delivery gestures ), precum indicarea direcției, a adresei, semnalarea împãrtãșirii unei pãreri
sau unei idei comune; b) gesturi „de citare“ ( citing gestures ) pentru reglarea feedback -ului la
nivelul receptorului; c) gesturi de cãutare ( seeking gestures ) a ajutorului, a relaționãrii; d) gesturi
de reciprocitate ( turn gestures ), gesturile prin care se rãspunde altora sau se solicitã un rãspuns.
Gesturile interactive sunt utilizate în interacțiunile de tip face-to-face , în special pentru a include
actorii sociali în procesul comunicațional.
Clasificarea luatã în considerare de Roger E. Axtell
Autor al unor lucrãri best-seller , Roger E. Axtell (1991/1998, 4-5) ia în considerare trei
mari categorii de gesturi: a) gesturi instinctive, cum ar fi scãrpinatul nasului când suntem gatasã spunem o minciunã; b) gesturi codificate (sau tehnice), utilizate, de exemplu, de brokeri;c) gesturi achiziționate, dobândite de oameni ca membri ai anumitor culturi. Unul și acelașigest dobândit poate avea semnificații diferite într-o culturã sau alta, iar originea lor este adeseaneclarã (de exemplu, originea semnului OK).Gesturile, postura și mersul 151
Fig. 4.5. „Te iubesc!“ în limbajul surdo-muților
Semnificația gesturilor
Noi credem cã gesturile ar putea fi grupate și dupã pãrțile corpului cu care sunt executate,
distingându-se astfel gesturi realizate cu: a) mâinile; b) capul; c) trunchiul; d) picioarele.Menționãm cã aceastã clasificare ne-a fost sugeratã de lucrarea lui Nicolae Vaschide Essai
sur le psychologie de la main (1909), în care, în capitolul al XIII-lea intitulat „Strângerea de
mânã și gestul“, sunt analizate numai gesturile realizate cu ajutorul mâinilor. V om urmaabordarea sugeratã de savantul Nicolae Vaschide, cel care spunea despre sine cã nu este decâtun paysan du Danube . Horst H. Rückle (1979/1999, 117-212) procedeazã în același fel: ia
în discuție rând pe rând modalitãțile de exprimare cu ajutorul mișcãrilor capului, umerilor șitrunchiului, brațelor, mâinilor și degetelor și, în fine, cu ajutorul picioarelor. V om prelua dinlucrarea de succes a specialistului german o serie de informații, și anume cele bazate pecercetãri concrete, nu pe intuiții prea puțin verificate experimental, precum unele clasificãri.Spre deosebire de Horst H. Rückle, vom începe cu relevarea semnificației gesturilor fãcutecu mâinile. Ele sunt emblematice pentru specia Homo sapiens sapiens : cap sau picioare au
și animalele, mâini – numai oamenii
.
Gesturile realizate cu mâinile
Începem cu acestea pentru cã sunt cele mai frecvente și în același timp cele mai nuanțate.
Flora Davis (1971/1973, 80) estimeazã cã putem face 1 700 de gesturi cu mâinile, în combinațiecu postura, cu articulația mâinii și cu degetele. M.H. Krout – citat de Roger E. Axtell (1991/1998,7) – a identificat 5 000 de gesturi realizate cu mâinile. În primul tratat de retoricã, De institutione
oratoria , Marcus Fabius Quintilianus (c. 35–96 e.n.) remarca: „ăi alte pãrți ale corpului ajutã
celui care vorbește; însã mâinile s-ar putea spune cã vorbesc singure. Cu ele cerem, promitem,chemãm, îndepãrtãm, amenințãm, rugãm, exprimãm oroarea, teama, indignarea, opoziția, bucu-ria, tristețea, îndoiala, aprobarea, pãrerea de rãu, mãsura, cantitatea, numãrul, timpul“.
Gesturile realizate cu mâinile pot fi descompuse în gesturi fãcute cu degetele, cu palmele,
cu pumnii și cu brațele. Desigur, avem de-a face cu o descompunere mentalã, pentru cã în reali-tate la gesticulație mai totdeauna participã mâna în întregime, chiar corpul în întregul lui.
Cum se va arãta în continuare, degetele intervin frecvent în comunicarea nonverbalã. Pro-
verbul „Sunt cinci degete la o mânã, dar nici unul nu este egal cu celãlalt“ se aplicã foarte bineși în legãturã cu gesticulația. Utilizarea degetelor în comunicarea nonverbalã este inegalã.
Degetul arãtãtor participã la realizarea multor gesturi, cu semnificații dintre cele mai dife-
rite: de la declarații de iubire la admonestãri și insulte. Paradoxal, deși se numește „arãtãtor“,codul bunelor maniere ne interzice sã arãtãm cu el; în orice caz, nu persoane (A. Marinescu,1995/2002, 40). Se pare cã interdicția de a arãta cu degetul o persoanã nu funcționeazã laamericani. Am vãzut de atâtea ori la TV și chiar pe viu (vizita președinților Bill Clinton și apoiGeorge W. Bush la București) cum înaltele personalitãți americane de la tribunã sau de pescara elicopterului prezidențial îndreaptã arãtãtorul spre o persoanã din public pe care cu sur-prindere o remarcã și cãreia îi zâmbesc. Credem cã este vorba de un truc pentru a afișa unzâmbet elegant. Altfel nu ne explicãm de ce arãtarea cu degetul a unei persoane din public seface când nu existã… public (când elicopterul prezidențial decoleazã de la Casa Albã). 152 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Arãtãtorul dus la pãlãrie echivaleazã cu un salut (este adevãrat, gestul este sancționat de
codul bunelor maniere). Este vorba de „salutul cu un deget“. Explicarea originii acestui gestsublimat al descoperirii capului (scoaterea pãlãriei) conduce, în registrul culturologic, laturnirurile medievale (când cavalerii își ridicau viziera spre a li se vedea fața), iar în registruletologiei, la gestul de domolire a agresivitãții prin expunerea în fața celuilalt a pãrții celeimai vulnerabile (capul, la om; vena jugularã, la lupi – așa cum remarca Desmond Morris înMaimuța goalã , 1967/1991).
În România, ca și în SUA, cu arãtãtorul și brațul ridicat (ușor înclinat) chemãm, de exemplu,
chelnerul sã facã nota de platã sau sã nu întârzie sã ne serveascã.
Când chemãm spre noi un copil, mai ales dacã avem ceva a-i reproșa, îndreptãm arãtãtorul
spre el și îl îndoim de câteva ori. Celelalte degete sunt ghemuite în podul palmei, palma fiindorientatã în sus. Tot cu arãtãtorul ridicat cerem sã se facã liniște (de exemplu, în sala de cursuri).Cu el admonestãm, mișcând mâna în sus și în jos. Balansând mâna de la stânga la dreapta,cu pumnul strâns și cu arãtãtorul în extensie, transmitem un refuz sau ne declarãm dezacordul.
Arãtãtorul orientat spre o persoanã are rol de „baghetã“ și marcheazã poziția dominantã
a celui care recurge la acest gest. Desmond Morris (1977/1986, 88) aratã cã se întâlnesc douãversiuni ale gestului: poziția frontalã a baghetei ( frontal forefinger baton ) și poziția verticalã
a baghetei ( raised forefinger baton ). Semnificația celor douã gesturi diferã. În primul caz, se
subliniazã importanța obiectului spre care este îndreptat arãtãtorul sau, când arãtãtorul esteorientat spre o persoanã ori un grup de persoane, se exprimã o atitudine asertivã, autoritarã.Pe afișele electorale din 2004 unii candidați cer din fotografie votul cetãțenilor, îndreptândarãtãtorul cãtre trecãtori.
Descrierea unui cerc în jurul urechii cu arãtãtorul întins și celelalte degete flectate comunicã,
în unele țãri (în Argentina și România, de exemplu), intenția de a telefona. Este interesant cãgestul se pãstreazã și azi, când nu se mai folosesc telefoanele cu disc. ăi mai interesant estefaptul cã în America de Nord, Germania, Franța și Rusia – dupã cum menționeazã T. Morrison,W.A. Conaway și G.A. Borden (1994) și R. Schneller, 1992) – gestul, amintind de istoria telefo-niei, transmite cã ceva s-a dereglat în capul interlocutorului („Ești nebun!“). În fine, arãtãtorulmâinii drepte dus la tâmplã, celelalte degete fiind flectate și degetul mare ridicat, semnificãsinuciderea cu pistolul.
Arãtãtorul împreunã cu degetul mare formeazã embleme (de exemplu, substitutul termenu-
lui OK, despre care am mai vorbit, sau înlocuiește cuvântul „bani“), ca și în combinație cu degetul
mijlociu (de exemplu, Vpentru „victorie“). Arãtãtorul și degetul mijlociu formând litera V
semnificã într-adevãr „victorie“ (Figura 4.6) sau „pace“ numai dacã podul palmei este orientatspre interlocutori, spre public. Dacã podul palmei este orientat spre cel care transmite semnul,gestul devine insultãtor ( Up yours! ). Roger E. Axtell (1991/1998, 49) relateazã despre gafa
președintelui SUA, George Bush, care, strãbãtând în limuzina sa strãzile orașului Sydney, a salu-
tat cu semnul Vmulțimea aliniatã pe traseu. Numai cã podul palmei era orientat spre propria-i
persoanã… Un ziarist a surprins gestul și l-a imortalizat într-o fotografie care a fost imediatpublicatã în ziarele din Australia. Sub fotografie stãtea scris: „Președintele îi insultã pe australieni“.S-a întâmplat în 1993. Gesturile, postura și mersul 153
Interesant este cã „semnul victoriei“, bine cunoscut azi în cultura occidentalã, prin anii
’60 ai secolului trecut avea încã pentru persoanele vârstnice din Statele Unite ale Americii osemnificație obscenã, simbolizând picioarele desfãcute ale unei femei. Comentând aceastãsituație, Vera F. Birkenbihl (1979/1999, 217) conchide cã „pânã și semnalele «împãmântenite»în cadrul unei culturi se pot transforma“.
În combinație, arãtãtorul și degetul mic, ambele ridicate și celelalte strânse în podul palmei,
transmit o insultã: „Ești încornorat!“, „Soția, iubita te înșalã!“. Podul palmei este îndreptat sprecel cãruia i se transmite mesajul. Se pare cã acest gest a fost folosit mai întâi de italieni, caechivalent al cuvântului cornuto (Figura 4.7). Acum are circulație internaționalã.
Gestul se adreseazã unei persoane înșelate de cãtre soție sau, mai general, unei persoane
stupide. În Brazilia și Venezuela – aflãm de la Roger E. Axtell – acest semn transmite o urarede succes. În unele țãri din Africa, o variantã a gestului despre care vorbim transmite un blestem
(Figura 4.8), iar în SUA respectivul gest a fost adoptat ca semn de recunoaștere a fanilor unorechipe de fotbal (de exemplu, în Texas), ca și de unele gãști din marile orașe.154 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 4.6. Sir Winston Churchill, prim-ministrul guvernului Marii Britanii (1940–1945): semnul victoriei
împotriva Germaniei hitleriste
Fig. 4.7. Gest insultãtor în Europa și America (dupã R.A. Axtell, 1991/1998, 50)
Dacã facem o statisticã a gesturilor realizate cu degetul arãtãtor (singur sau în combinație),
constatãm cã arãtãtorul este cel mai expresiv dintre cele cinci degete, mai ales dacã luãm înconsiderare și autoatingerile (a obrazului sau a tâmplei), dar și gesturile în care sunt sincronizatedegetele arãtãtoare de la mâna dreaptã și de la mâna stângã. Când îți freci degetele arãtãtoarevrei sã spui cã douã persoane au relații speciale: au interese comune, fac afaceri împreunã,sunt în cârdãșie. În SUA, gestul de frecare a degetelor arãtãtoare traduce admonestarea „Sã-țifie rușine!“ În Egipt, acest gest exprimã invitația de a merge împreunã (Figura 4.9). La români,respectivul gest are semnificația unei complicitãți.
Încrucișarea arãtãtorului cu degetul mijlociu transmite, pentru nord-americani și europeni,
urarea de succes ( Good luck ). Roger E. Axtell (1991/1998, 109) explicã semnificația acestui
gest ca derivând de la semnul crucii (Figura 4.10).Gesturile, postura și mersul 155
Fig. 4.9. Diferențe culturale în interpretarea unui gest
Fig. 4.8. Gest insultãtor în Africa (dupã R.A. Axtell, 1991/1998, 51)
Uneori, cu degetele arãtãtoare dirijãm un cor (invizibil) sau o orchestrã; alteori, cu degetul
arãtãtor de la mâna dreaptã introdus în cercul format de degetul mare și arãtãtorul mâinii stângifacem gesturi obscene. Frecarea arãtãtorului de degetul mare, în timp ce degetele celelaltesunt strânse în podul palmei, transmite mesajul de așteptare a unei plãți, solicitarea unei sumede bani, adesea necuvenite.
Degetul mare. Mâna cu degetul mare în poziție verticalã și cu celelalte degete strânse
echivaleazã, în SUA, Rusia sau Franța, cu adresarea unei felicitãri pentru lucrul bine fãcut;în Nigeria este considerat un gest nepoliticos, prin care se exprimã dezaprobarea totalã, iarîn Japonia, China și Coreea este utilizat în numãrãtoare, indicând cifra patru ( veziFranzoi,
1996/2000, 40). Când au fost eliberați din închisoarea Abu Ghraib la jumãtatea lunii mai 2004,mulți irakieni arãtau soldaților americani și reporterilor TV pumnul strâns și degetul mare înpoziție verticalã. Cum sã interpretãm acest gest, știind cã în țãrile arabe degetul mare orientatîn sus reprezintã o insultã? (R.A. Axtell, 1991/1998, 108).
Pentru piloți și cosmonauți, acest gest semnificã „totul este OK“. Originea gestului se pierde
în negura timpului. În Roma anticã, viața unui gladiator deosebit de curajos era cruțatã dacã îm-pãratul îndrepta degetul mare în sus; dacã îl îndrepta în jos, gladiatorul era condamnat la moarte.
Roger E. Axtell (1991/1989, 45) considerã cã industria cinematograficã a Hollywood-ului
ar fi „vinovatã“ de punerea în circulație a acestei explicații și îl citeazã pe Desmond Morris,care aprecia cã este vorba de traducerea greșitã a expresiei latine pollice verso prin „îndreptarea
degetului mare în jos“. În realitate – susține Desmond Morris –, când se rostea crunta condam-nare, nu era obiceiul de a se orienta policele în jos. Mai mult, nici pronunțarea verdictului impe-rial „el va trãi“ nu era semnalizatã prin ridicarea policelui. Ilustrând legenda regelui Arthur,pictorul, scriitorul și poetul Dante Gabriel Rosetti (1828–1887) redã condamnarea la moarte
de cãtre rege a soției sale necredincioase. Regele stã pe jilț, are brațul stâng întins și pumnulcu degetul mare îndreptat în jos. Chiar dacã originea semnului-emblemã despre care am amintitrãmâne neclarã, cinematograful l-a pus în circulație aproape în întreaga lume; în orice caz,în America de Nord și în Europa. Pentru autostopiști, degetul mare ridicat și brațul flectatspre umãr transmite solicitarea de a fi luat ca pasager în direcția în care ruleazã automobilul.Sã nu utilizãm acest gest când ajungem în Nigeria: acolo el semni ficã insolențã, obrãznicie.
În Australia, ridicarea bruscã a pumnului cu degetul mare în sus echivaleazã cu o înjurãturã.Germanii folosesc degetul mare pentru numãrul unu, nu degetul arãtãtor. În SUA, degetul mare
nu servește la numãrare decât pentru reprezentarea cifrei cinci. 156 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 4.10. Urarea de succes la europeni și la nord-americani
Americanii încep numãrarea pe degete ridicând mai întâi arãtãtorul, apoi degetul mijlociu
ș.a.m.d. În Europa, numãrarea începe, de regulã, prin ridicarea degetului mare, apoi a arãtãto-rului, a degetului mijlociu ș.a.m.d. De aici pot ieși mici încurcãturi: dacã un european, sã zicemun român, aflat în vizitã la New York cere trei hot dog , arãtând vânzãtorului degetul mare,
arãtãtorul și degetul mic, ar putea sã primeascã doar douã. Nu-i nici o nenorocire. Ne amuzãmde pãțanie. Abia avem ce povesti prietenilor când ne întoarcem acasã! Dar dacã în cadrul coope-rãrii NATO vrem sã semnalãm unui militar american faptul cã se apropie de noi trei blindateinamice? Numãratul pe degete ar putea sã ne coste viața.
Degetul mare poate fi utilizat și pentru a ridiculiza o persoanã. Însoțit de un zâmbet-zefle-
mea, mișcarea peste umãr a brațului cu pumnul strâns și cu degetul mare îndreptat spre cinevaanume îl ridiculizeazã, aratã lipsã de respect.
În trecut, dar și astãzi, în comunitãțile nealfabetizate amprenta degetului mare ține loc de
semnãturã. Amprenta acestui deget, mai mult chiar decât a celorlalte, ajutã poliția sã-i identificepe rãufãcãtori.
Introducerea degetului mare între arãtãtor și degetul mijlociu, cu pumnul strâns, transmite
la români, cel mai adesea, o înjurãturã gravã, are o conotație sexualã (Figura 4.11).
În Brazilia, respectivul gest (purtând denumirea figa) are semnificația unei urãri: „Noroc“!
În spațiul ex-iugoslav, încãrcãtura ofensatoare a gestului este mult redusã. Roger E. Axtell(1991/1998, 92) ne asigurã de faptul cã gestul, care la romani simboliza introducerea penisuluiîntre labii, are înțelesul „nimic“: nu este scandalos ca o mamã care refuzã sã-i cumpere copiluluio înghețatã, de exemplu, sã-i arate acestuia degetul mare între arãtãtor și degetul mijlociu. ăiîn România „gestul impudic al celor trei degete“ poate avea semnificația „nimic“. Nu credemînsã cã o doamnã se poate compromite, fãcându-l…
Alte gesturi fãcute cu vârful degetelor arãtãtor, mare și mijlociu unite au semnificație religi-
oasã (semnul crucii la ortodocși).
Așa-numitul gest „punga mâinii“ (ital. mano a borsa ) exprimã stãri psihice dintre cele mai
nuanțate, de la enervare la blândețe. Despre respectivul gest, Roger E. Axtell (1991/1989, 91)spune cã este emblematic pentru italieni: punga mâinii, pizza, spaghetti și Turnul din Pisa le-arconferi identitate italienilor. Cu excepția vestitului turn înclinat, ceilalți identițiali și-au pierdutspecificitatea. Gestul „punga mâinii“ este întâlnit la multe popoare europene (Figura 4.12). Gesturile, postura și mersul 157
Fig. 4.11. Gest obscen
158 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Degetul mijlociu. Romanii l-au supranumit digitus impudicus . Desmond Morris (1994) amin-
tește cã împãratul Caligula (31–41 e.n.), proverbial prin cruzimea și extravaganța sa, obișnuiasã întindã mâna spre a-i fi sãrutatã, fãcând acest gest scandalos ( apud Axtell, 1991/1998, 31).
Semnificația de insultã sexualã a acestui gest s-a pãstrat și azi (Figura 4.13). Se înregistrazã
unele particularitãți: arabii îndreaptã digitus impudicus în jos, românii în sus. Sugerând falusul,
mișcarea rapidã înainte-înapoi a palmei cu degetul mijlociu în poziție orizontalã echivaleazãcu o insultã sexualã. Firește cã acest gest, specific genului masculin, nu ar trebui – în spiritulFig. 4.12. Gest tipic italian: mano a borsa
Fig. 4.13. Digitus impudicus
Fig. 4.14. Varianta arabã a insultei
Gesturile, postura și mersul 159
bunelor maniere – sã fie utilizat în nici o împrejurare. El are însã circulație în lumea bãrbaților
prea puțin educați și chiar, ca un teribilism, foarte rar, printre femei (Figura 4.14).
Inelarul parcã nici nu ar exista în comunicarea nonverbalã. Nu cunoaștem vreun gest care
sã fie fãcut exclusiv cu el, în afara aceluia de a-l întinde spre a i se pune inelul la cãsãtoria reli-gioasã. Nici în combinație cu celelalte degete nu participã la limbajul gesturilor.
Degetul mic nu joacã nici el un rol activ în transmiterea prin gesturi a semnificațiilor. Parti-
cipã, însã, împreunã cu arãtãtorul – așa cum am arãtat – la transmiterea unor insulte. Degetulmic și degetul mare în extensie (celelalte degete rãmânând strânse în podul palmei) în Hawaiiare înțelesul: „Fii calm“, „Relaxeazã-te“.
În multe țãri din Europa, între care și în România, dacã mâna este ridicatã în dreptul gurii,
iar cele douã degete sugereazã o mișcare de rotație, atunci este clar îndemnul de a bea împreunãbãuturi alcoolice. În American Sign Language, degetele mic, arãtãtor și mare extinse (cu podulpalmei spre interlocutor) fac o declarație de dragoste: „Te iubesc!“.
În SUA, starurile muzicale, oamenii politici, cei care se adreseazã unui public fidel obiș-
nuiesc sã-și exprime sentimentele de gratitudine prin intermediul acestui gest, care nu are nicio semnificație în țãrile europene.
Palmele și pumnii. „Frecarea palmelor“ exprimã o evaluare pozitivã a ceea ce va urma:
o afacere „pe cinste“, un aranjament foarte plãcut, o acțiune de mult doritã. Allan Pease(1981/1993, 67) atrage atenția cã și viteza cu care oamenii își freacã palmele semnificã. Agențiicomerciali își freacã mâinile rapid pentru a-i convinge pe clienți cã li se propun bunuri șiservicii de cea mai bunã calitate. La fel procedeazã și clientul când dorește sã arate cã seașteaptã sã fie foarte bine servit. Frecarea lentã a palmelor transmite inconștient alt mesaj:lipsã de sinceritate, viclenie, gânduri ascunse. Ca și în legãturã cu orice alt gest, pentru a inter-preta corect frecarea palmelor trebuie luatã în considerare situația socialã concretã: este vorbadespre un profesor care, frecându-și palmele, explicã lecția elevilor, de o persoanã care așteaptãpe o vreme geroasã tramvaiul în stație, de un chelner care ne întreabã ce mai dorim etc.
„Lipirea palmelor cu degetele întrepãtrunse“ exprimã o atitudine negativã, cu atât mai
accentuatã cu cât mâinile astfel încleștate sunt ținute mai sus. Mâinile încleștate înaintea feței,așezate pe masã sau lãsate în poalã (sau lãsate în jos când stãm în picioare) dezvãluie o starede frustrare – așa cum au relevat cercetãrile efectuate de C. Nierenberg și H. Calero ( apud
A. Pease, 1981/1993, 68).
„Mâinile în poziție de coif“ sau „coiful-turn“ – cum a denumit Ray L. Birdwhistell poziția
oblicã a palmelor cu degetele care se ating configurând o piramidã – comunicã încrederea înei înșiși a celor care fac acest gest, mai ales a persoanelor cu status social superior. Dupãcercetãrile și observațiile lui Allan Pease (1981/1993, 69), acest gest este folosit în relațiileinterpersonale asimetrice (șef/subordonat, avocat/client etc.), indicând siguranța, încredereade sine. „Coiful turn îndreptat în sus“ se întâlnește mai frecvent când persoanele în cauzã îșiexpun opiniile, iar „coiful-turn îndreptat în jos“ când respectivele persoane ascultã pãrerilecelorlalți. Unele cercetãri au relevat cã femeile fac apel la acest gest mai mult decât bãrbații(Figura 4.15) (C. Nierenberg și H. Calero, 1971).
160 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Același sociolog iranian pe care l-am mai invocat, Alibeman Eghbali Zarch, arãta, întinzând
brațul cu podul palmei în jos și cu degetele care se strâng și se relaxeazã, cum sunt chemațioamenii sã se apropie. La noi, același înțeles îl are gestul fãcut cu mâna, dar cu podul palmeiîn sus. Desmond Morris (1977/1986, 94-100), analizând „semnalele de ghidare“, prezintã într-ohistogramã cu bare frecvența chemãrii „Vino încoace!“ cu podul palmei în sus și, respectiv,în jos la diferite populații (Figura 4.16).
Când în anul universitar 2003/2004 unul dintre autorii acestui capitol (Loredana Ivan) a bene-
ficiat de un stagiu de specializare în Olanda, la Groningen, a avut surpriza sã constate frecvența
cu care studenții duceau mâna în fața ochilor și priveau printre degete. Astfel exprimau ei o anumitã
neîncredere în ceea ce auzeau, prefãcându-se cã nu sesizeazã anumite lucruri care contraziceau
realitatea. Pe coperta unei cãrți despre politicile publice, Ruimte rond regels (Spațiul dintre
reguli ) de Wieger Bakker și Frans van Waarden (1999), întâlnim acest gest, care poate fi
considerat specific olandez, așa cum „punga mâinii“ îi identificã pe italieni (Figura 4.17).Fig. 4.15. Gesturile de acoperire a feței la femeile din Japonia
Gesturile, postura și mersul 161
Marea diversitate a gesturilor fãcute cu mâinile (cu palmele și pumnii, cu degetele) îndrep-
tãțesc aprecierea lui Edward A. Adams cã „gesturile fãcute cu mâinile sunt economice, rapidutilizate și mai prompt executate decât rãspunsurile verbale“ ( apud F. Davis, 1971/1973, 72).Fig. 4.16. Frecvența utilizãrii gestului de chemare „Vino încoace!“ realizat cu podul palmei în sus
și, respectiv, în jos la diferite populații (dupã D. Morris, 1977/1986, 99)
Anglia
Olanda
Franța
Spania
Italia
Sardinia
Malta
Tunisia100%
50%100%
50%
Anglia
Olanda
Franța
Spania
Italia
Sardinia
Malta
Tunisia
Fig. 4.17. A privi printre degete: un gest specific olandez
162 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Gesturile realizate prin mișcarea capului
La mai toate popoarele și populațiile, exprimarea dezacordului (negația) se face în același
fel, prin mișcarea repetatã a capului de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga. Aceastãconstatare îndelung verificatã prin cercetãri comparative interculturale, ca și faptul cãnou-nãscuții însoțesc refuzul hranei și senzațiile dolorifice cu aceeași pendulare orizontalã acapului constituie un argument în favoarea ipotezei caracterului înnãscut, ereditar al unorgesturi cu semnificație socio-culturalã. Deși la naștere copiii nu au cortexul deplin funcțional,în primele zile de viațã ei comunicã refuzul hranei prin mișcarea capului de la stânga la dreaptași de la dreapta la stânga; de aici s-a tras concluzia cã acest gest este un reflex prestabilit ereditarși cã este coordonat de mãduva spinãrii. Totuși, faptul cã în unele țãri, precum Bulgaria, Turciasau Grecia, acordul se exprimã prin mișcarea capului de la stânga la dreapta și de la dreaptala stânga, iar dezacordul, prin aplecarea și ridicarea repetatã a capului pune sub semnul întrebãriideterminarea biologicã a gesturilor ce se substituie cuvintelor „da“ și „nu“. Etologul germanIrinäus Eibl-Eibesfeldt (1979) considerã cã gestul respectiv derivã din tendința de a te debarasade un lucru oarecare: pur și simplu, instinctiv, scuturãm capul când vrem sã îndepãrtãm cevace ni s-a așezat pe creștet. Gestul firesc al antropoidelor de a se scutura de frunze sau de insectes-a fixat genetic și a dobândit valoare de semnal social. Cu ajutorul lui ne înțelegem fãrã niciun cuvânt. Mișcarea de sus în jos și de jos în sus a capului semnificã aprobarea, acordul cucele relatate verbal. Asociatã cu zâmbetul și cu privirea directã, mișcarea de sus în jos și dejos în sus a capului are valoarea unui salut la distanțã. Acest gest este întâlnit, în mod stereotip,la populațiile din Asia și Europa, ca și la populațiile din America și Africa. ăi acest compor-tament social are rãdãcini biologice.
Horst H. Rückle (1979/1999, 161-171) clasificã modalitãțile gestuale ale capului în șapte
categorii: 1) mișcarea capului îndreptatã înainte; 2) capul plecat; 3) datul din cap; 4) înãlțareacapului; 5) mișcarea capului spre spate și în sus; 6) înclinarea lateralã a capului; 7) legãnareacapului. În afara acestor categorii, specialistul german în comunicare nonverbalã atrage atențiași asupra combinațiilor de mișcãri ale capului cu mișcãri ale altor pãrți ale corpului. Prezentãm,sub forma unui tabel, semnificațiile cele mai probabile ale acestor mișcãri, atrãgând atenția cãnici un semnal nonverbal nu are semnificație singur (Tabelul 4.1)
Din punct de vedere științific, problema este de a se stabili dacã existã un paralelism între
expresia verbalã și gesturi sau dacã gesturile reprezintã în sine un limbaj. Altfel spus, în prezent,se confruntã douã teorii: teoria echivalenței gest–cuvânt și teoria subordonãrii gesturilor fațãde activitatea lingvisticã.
Pierre Feyereisen și Xavier Seron (1984), studiind modificarea comunicãrii gestuale în
cazul persoanelor cu leziuni cerebrale, aduc în discuție aspecte noi privind legãtura dintregesturile simbolice efectuate cu mâinile și comunicarea verbalã. Unele leziuni ale emisfereicerebrale stângi, care afecteazã vorbirea, determinã în același timp și incapacitatea produ-cerii gesturilor simbolice. Bolnavii cu tulburãri ale limbajului (afazicii) prezintã dificultãțiîn imitarea gesturilor convenționale, fiind în imposibilitatea de a efectua, la cerere, gesturicu semnificație socio-culturalã (de exemplu, ducerea la obraz a degetului arãtãtor, atingereacu același deget a nasului etc.). Astfel de constatãri au fost interpretate diferit. Se pare cã trebuierevizuitã vechea concepție despre specializarea strictã a emisferei cerebrale stângi pentrufuncțiile simbolice, care stã la baza teoriei echivalenței gest–cuvânt (corespunzând noțiunii
Gesturile, postura și mersul 163
de „asimbolie“: ansamblul tulburãrilor asociate afaziei – agrafie, alexie, gesticulație incorectã,
dificultãți de înțelegere a pantomimei etc.).
Pierre Feyereisen și Xavier Seron apreciazã cã abandonarea noțiunii de „asimbolie“ (pro-
pusã în 1870 de Finkelburg) impune depãșirea viziunii care explicã patologia limbajului și agesturilor simbolice printr-o tulburare centralã unicã. De asemenea, înțelegerea corectã arelațiilor complexe dintre sistemele verbale și nonverbale de comunicare impune abordareafenomenului de studiu într-o perspectivã interdisciplinarã (psihologicã, neurofiziologicã, psihia-tricã, sociologicã, antropologicã, etologicã).
Gesturile realizate prin mișcãrile trunchiului
Prin înclinare sau rãsucire, partea superioarã a corpului poate transmite semnale clare:
acordul sau dezacordul, interesul sau dezinteresul, agresiune sau fricã (Tabelul 4.2).
Tabelul 4.2. Semnificațiile înclinãrii trunchiului (dupã H.H. Rückle (1979/1999, 175)
Înclinarea trunchiului înainte semnificã: Înclinarea trunchiului înapoi semnificã:
1. Apropiere 1. Retragere2. Interes 2. Dezinteres (preocupare pentru propriile gânduri)3. Agresiune 3. Fugã4. Planificarea unei activitãți 4. Lipsa planificãrii unei activitãți legate de partenerMișcãrile realizate
cu capulSemnificația
1. Îndreptarea capului înainte1. Aratã interes fațã de interlocutor.
2. Aplecarea capului2. Supunere, lipsã de voințã și de speranțã; în timpul salutului, aplecarea capului exprimãamabilitate; în funcție de durata pãstrãrii capului plecat se exprimã sentimentul de rușine;în combinație cu orientarea privirii, capul plecat are semnificație agresivã („taurul gata deatac“) sau, dimpotrivã, îngândurare.
3. Datul din cap 3. Pe verticalã și repetat, este receptat ca acord, aprobare, înțelegerea celor spuse deinterlocutor; însoțit de ridicarea sprâncenelor și de întredechiderea gurii, datul din capexprimã un interes maxim pentru informațiile transmise.
4. Înãlțarea capului4. Siguranțã de sine, sentimentul propriei valori, capacitatea de a acționa, mândrie;ridicarea bãțoasã a capului indicã orgoliu și aroganțã.
5. Mișcarea capuluispre spate și în sus 5. Aratã „deconectarea“, starea de „visare“, dorința de detașare; mișcarea înapoi a capuluipoate fi și expresia unei dinamici agresive.
6. Înclinarea lateralã a capului 6. Spre umãrul drept, transmite un semnal de simpatie, lipsã de voințã, renunțare; spreumãrul stâng, exprimã scepticism, o atitudine criticã, solicitarea de informații suplimentare.
7. Legãnarea capului7. Exprimã atât acordul, cât și dezacordul, lipsa de siguranțã, predispoziția sprecompromis; asociatã cu ridicarea umerilor și cu colțurile gurii lãsate în jos, semnaleazãindecizia și dezamãgirea în anumite situații.Tabelul 4.1. Semnificația mișcãrilor realizate cu capul (dupã H.H. Rückle (1979/1999, 161-171)
164 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Mișcãrile trunchiului, ca și celelalte semnale nonverbale, nu trebuie interpretate în sine,
ci în conexiune unele cu altele și în funcție de situația socialã concretã, precum și de diferențeleculturale. Cu privire la semnificația mișcãrilor trunchiului, analiza distanțelor, a salutului șia posturii oferã informații utile pentru decodificarea mesajelor nonverbale (a se vedea subca-pitolele respective). Adãugãm și faptul cã mișcãrile trunchiului pot contrazice semnificațiamișcãrilor realizate cu ajutorul altor segmente corporale. Horst H. Rückle (1979/1999, 176)analizeazã astfel de comportamente, numite „ambivalente“ (Tabelul 4.3).
Tabelul 4.3. Semnificațiile comportamentelor ambivalente (dupã H.H. Rückle (1979/1999, 176)
Senzații contradictorii Moduri de exprimare ale corpului:
1. Fricã și interes 1. Cineva duce mâinile la spate, dar în același timp se apleacã înainte, de exemplu,
pentru a putea privi mai bine un text problematic sau un obiect.
2. Dezinteres și interes 2. Cineva își rãsucește trunchiul, dar își întoarce fața pentru a observa partenerul de
discuție. Acest comportament corespunde celui care se numește „privire tãioasã“.
3. Agresiune și fricã 3. Persoana își apleacã trunchiul mult înainte, dar în același timp își trage picioarele
mult înapoi (șezând). O excepție este cazul în care picioarele trase înapoi sunt pregãtitepentru a sãri.
Gesturile realizate cu picioarele
Picioarele nu servesc numai la mers; ele transmit semnale, „vorbesc“ atât când se mișcã
(vezi subcapitolul despre mers), cât și atunci când stau locului. Este curios cã expresia „ascrie cu picioarele“ se întâlnește destul de frecvent, dar nu am auzit niciodatã spunându-sedespre cineva cã „vorbește cu picioarele“. „Stã pe picioarele lui“ se spune despre cineva sigurpe sine. În mod concret, sentimentul de siguranțã se exprimã prin repartizarea greutãții corpuluipe ambele picioare distanțate la 10-20 de cm unul fațã de celãlalt, genunchii fiind relaxați.„Dacã picioarele sunt strâns lipite unul de altul – spune Horst H. Rückle (1979/1999, 210) –aceasta exprimã supunere și fricã (la fel ca atunci când strângem mâinile pe lângã corp). Astfel,scopul acestui gest, de a deveni «mai înguști», este realizat, dar în același timp ne reducem capa-citatea de a sta în picioare. Cine stã astfel se clatinã cu ușurințã, la fel ca firul de iarbã în vânt“.
Dar expresiile „L-am prins pe picior greșit!“ sau „A pornit-o cu stângul“ ce vor sã spunã?
Cã existã o „specializare“ a picioarelor: la cei mai mulți dintre noi, dreptul este „piciorul dejoacã“ și stângul „piciorul de sprijin“. Sprijinirea pe piciorul drept înseamnã, dupã unii autori,obiectivitate, analizã criticã, logicã, iar sprijinirea pe piciorul stâng semnificã receptivitateîn stabilirea de relații. Horst H. Rückle ( op. cit. , 211) ilustreazã cele spuse mai sus prin analiza
celebrului tablou care îi înfãțișeazã pe împãratul Napoleon Bonaparte, țarul Alexandru I alRusiei și Frederic, regele Prusiei la semnarea Tratatului de Pace de la Tilsit (1807). Cele treicapete încoronate se sprijinã pe piciorul stâng, semn al dorinței de a continua relațiile, lucrusubliniat și de ținerea reciprocã a mâinilor.
Schimbarea frecventã a sprijinului de pe un picior pe altul poate semnifica modificarea
dispoziției psihice a interlocutorului. Este bine deci sã urmãrim continuu poziția picioarelor,nu numai gura celui cu care conversãm.
Dincolo de diferitele clasificãri ale gesturilor, rãmâne în afara oricãror discuții cã mișcãrile
corpului transmit un numãr impresionant de semnale. Judee K. Burgoon, David B. Buller și
Gesturile, postura și mersul 165
W. Gill Woodall (1989/1996, 33) sintetizeazã rezultatele investigațiilor referitoare la mișcãrile
corpului (Tabelul 4.4).
Tabelul. 4.4. Estimarea numãrului gesturilor în comunicarea nonverbalã
(dupã J.K. Burgoon, D.B. Buller și W.G. Woodall (1989/1996, 33)
1. Oamenii pot produce aproximativ 700 000 de semnale fizice diferite (M. Pei, 1965)
2. Fața umanã are capacitatea de a produce 250 000 de expresii (R.L. Birdwhistell, 1970)3. Mușchii faciali produc aproximativ 20 000 de expresii faciale (R.L. Birdwhistell, 1970)4. În comunicarea nonverbalã în clasa școlarã, s-au observat 7 777 de gesturi distincte; în clinicile medicale,
circa 5 000 (Krout, 1935)
Postura
S-a spus cã postura este un „gest încremenit“. În opoziție cu mișcarea fluidã a corpului,
postura se raporteazã la poziția fixã a corpului. Dar cât de fixã poate fi „poziția fixã“ a corpului?Gordon W. Hewes (1957), citat de Jacques Corraze (2000, 147), spune: „Corpul uman estecapabil sã-și asume o mie de posturi, adicã de poziții pe care poate sã le pãstreze un anumetimp fãrã a resimți oboseala“. Se impune deci luarea în considerare a factorilor fiziologici, darși a celor psihosociali. Suntem de pãrere cã durata unei poziții a corpului se evalueazã în funcțiede situația socialã concretã. Cine nu a fost impresionat de nemișcarea militarilor când fac degardã la drapel? Ce profesor nu a fost deranjat de schimbarea frecventã a poziției în bancã aelevilor? Intervin însã și alți factori în evaluarea „fixitãții“ corpului: temperamentul persoanelor,
caracteristicile socioculturale și, de ce nu, factorii de climã, temperatura, de exemplu. Nu stãruim
asupra acestui aspect, care meritã, de altfel, discutat. Atragem însã atenția asupra diferențeicare trebuie sã fie fãcutã între
„poziția corpului“ și „posturã“. La om, pozițiile corpului sunt
limitate: ortostaticã (verticalã), decubit (orizontalã) și șezând. Gama posturilor este mult mailargã; semnalele sunt mult mai variate (Figura 4.18).
Edward T. Hall (1963/1972, 247) a propus un sistem de notare a posturilor în comunicarea
interpersonalã, care – recunoaște autorul – „este departe de a fi perfect“, dar cu care se poateopera fãrã dificultate. „Una dintre cele mai importante operații în notarea proxemicã – spuneEdward T. Hall (1963/1972, 254) – este determinarea sexului și a posturii de bazã aleinterlocutorilor (dacã stau în poziție ortostaticã, șezând sau culcat). […] Sexul și posturile debazã pot fi notate în oricare dintre cele trei sisteme, în funcție de interesul investigatorului:sistemul pictografic (iconic), silabic mnemonic sau prin numere de cod“ (Tabelul 4.5).
Tabelul 4.5. Sistemul de notare a comportamentelor proxemice propus de E.T. Hall (1963/1972, 255)
Bãrbat în postura culcat b/c 1
Bãrbat în postura șezând b/ș 3Bãrbat în postura ortostaticã b/o 5Femeie în postura culcat f/c 2Femeie în postura șezând f/ș 4Femeie în postura ortostaticã f/o 6
166 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Conform acestui sistem de notare, 56 semnificã un bãrbat și o femeie în postura ortostaticã
în timp ce converseazã. Persoana activã este notatã prima. O femeie în postura ortostaticã vor-bindu-i unui bãrbat în aceeași posturã este simbolizatã prin numãrul 65. Între paranteze potfi trecute în dreptul fiecãrui simbol anumite date despre subiecți (vârsta, statusul social etc.).
În ceea ce privește orientarea corpului în comunicarea interpersonalã, Edward T. Hall (1963)
o clasificã dupã criterii geometrice, dupã unghiul format de respectivele persoane: fațã cãtrefațã ( face-to-face ), profil cãtre profil ( side-to-side ), spate cãtre spate ( back-to-back ). Orientarea
corpului transmite semnale ce trebuie interpretate în funcție de tipul de interacțiune, de apar-tenența la gen ( gender ) și la culturã.
Edward T. Hall (1963) a descris orientarea corpurilor umane în discuțiile „la masa rotundã“
în funcție de axa spațiu sociofug/spațiu sociopet.
Robert Sommer (1959) a observat cã persoanele care stau la o masã pãtratã sau drep-
tunghiularã pentru a conversa se așazã pe diagonala colțului mesei, nu „fațã cãtre fațã“ sau„profil cãtre profil“. Stau „fațã cãtre fațã“ nu cei care coopereazã, ci aceia care se opun uniialtora. Facilitarea sau inhibarea contactului vizual constituie, dupã cercetãtorul citat, factoruldeterminant al modelului de orientare a corpului în timpul conversației. Într-o altã cercetare,Robert Sommer (1965) a constatat cã poziționarea persoanelor la o masã pãtratã sau dreptun-ghiularã depinde de sarcina ce trebuie rezolvatã. Cercetãtorul american a administrat un testcreion-hârtie unui numãr de 151 de studenți de la cursurile introductive de psihologie. StudențiiFig. 4.18. Atlasul posturilor (fragment) (dupã G.W. Hewes, 1957)
Gesturile, postura și mersul 167
au fost rugați sã precizeze cum se așazã fațã de un prieten de același sex în patru situații diferite:
a) la o șuetã înaintea începerii cursului (conversație); b) când studiazã împreunã pentru acelașiexamen (cooperare); c) când studiazã pentru examene la materii diferite (coacțiune); d) cândconcureazã pentru a stabili cine rezolvã mai repede o serie de probleme (competiție).
S-a constatat cu ușurințã cã persoanele care vor sã discute și sã lucreze împreunã se așazã
una lângã cealaltã, cã în cazul coacțiunii distanța dintre cele douã persoane se mãrește, devenindmaximã în situațiile de competiție. Când discutã, oamenii preferã sã stea de o parte și de cealaltãa colțului mesei; când coopereazã, preferã poziția „profil cãtre profil“ (sau „umãr la umãr“).În situațiile de competiție, persoanele tind sã ocupe pozițiile opuse. Interesant este cã plasareapersoanelor în diferite locații impulsioneazã fie cooperarea, fie competiția. În cercetãrile sale,Robert Sommer a obținut rezultate asemãnãtoare când s-au pus în discuție preferințele studen-ților pentru așezarea în jurul unei mese rotunde. Concluzia este una singurã: „diferite sarcinisunt asociate cu aranjamente spațiale diferite“ (R. Sommer, 1965/1972, 297).
Așadar, prin termenul de „posturã“ se înțelege poziția corpului sau a pãrților sale fațã de
repere determinate. Albert Mehrabian (1972) aprecia cã postura este mult mai expresivã decâtgesturile (Figura 4.19).
Dupã Jacques Corraze (2000, 143), „în comunicarea nonverbalã, se utilizeazã douã tipuri
de repere: orientarea unui element al corpului raportat la altul sau la corpul însuși (trunchiulvertical, capul plecat, în extensie etc.); orientarea corpului sau a pãrților sale în raport cu altecorpuri (fața spre interlocutor, corpul aplecat înainte etc.)“. În funcție de aceste douã tipuride repere vom interpreta și noi semnalele transmise de genunchi.
Dacã avem în vedere poziția emițãtorului fațã de receptor, acesta poate avea o orientare frontalã,
posterioarã sau lateralã. Orientarea frontalã este adesea semnalul agresivitãții, al forței și puterii,în timp ce orientarea posterioarã este simbolul urmãririi interlocutorului sau al diminuãrii ostilitãții.Fig. 4.19. Sir Charles Chaplin (1889–1977)
168 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Orientarea lateralã, menitã sã blocheze înaintarea partenerului, poate fi interpretatã, de asemenea,
ca expresie a agresivitãții. Jacques Corraze (2000, 146) aratã cã în interacțiunile umane se potidentifica postura care exprimã dominația – capul pe spate, pieptul bombat, piciorul înainte,genunchiul flexat, mâinile în șold – și postura care exprimã seducția femininã – picioarele dispuseîncrucișat la nivelul genunchilor sau chiar mai sus de genunchi („picior peste picior“), scoatereaîn evidențã a picioarelor și a sânilor, capul lãsat pe spate.
Filosoful și psihologul american William James (1842–1910) a identificat, pe baza studiilor
experimentale în care se cerea subiecților evaluarea unui numãr de 347 de fotografii, patruposturi fundamentale: a) atitudinea de apropiere (acordarea atenției), în care corpul este înclinatîn fațã; b) atitudinea de respingere (refuz), de ocolire, de retragere fațã de celãlalt; c) atitudineade expansiune, care exprimã aroganțã, orgoliu, agresivitate (capul, trunchiul și umerii suntîn extensie); d) atitudinea de contracție, caracteristicã dezamãgirii, stãrilor depresive, în carecapul „atârnã“ flexibil și umerii sunt aduși ( The Philosophy of Experience , 1910).
Psihologul francez Henri Wallon (1879–1962) susținea cã modularea posturii are rol esențial
în exprimarea emoțiilor ( Les réactions dans les crises doués à l’émotion , 1920). Cercetãrile
cu privire la modificarea tonusului muscular în funcție de reacțiile emoționale au rezultatecontradictorii (J. Corraze, 2000). Creșterea tonusului muscular este asociatã rãspunsurilorindividuale la numeroase situații de stres, dar variațiile în funcție de particularitãțile individualesunt mari. Uneori, modificãrile tonusului muscular sunt insuficient percepute ca sã putem vorbide „comunicare nonverbalã“. Putem spune cã modificãrile de posturã, hiper- sau hipotonifiereaau loc ca rãspuns la situații sociale specifice, dar și în funcție de caracteristicile personale aleindivizilor analizați.
Psihiatrul maghiar Sandor Ferenczi (1875–1933) a descoperit cã anumiți indivizi devin
inhibați de mișcãrile din jur în timpul activitãții intelectuale și au nevoie ca în timp ce gândescsã-și suprime mișcãrile; alții, dimpotrivã, au nevoie de a fi distrași, de a se mișca în timpulactivitãții intelectuale. Primii asociazã activitãții intelectuale o „amorțire a corpului“; cea de-adoua categorie asociazã activitãții mintale o mobilizare a corpului. Felix Deutsch (1952) susțineacã modificãrile posturii reflectã și însoțesc expresiile nonverbale la nivel inconștient, astfelcã raportarea la mesajul verbal este absolut necesarã pentru interpretarea posturii.
O temã ce a suscitat interesul cercetãtorilor o constituie tipologia posturii. David B. Givens
(1999) menționeazã categoriile propuse de William James (1932): 1) înclinarea ușoarã spreinterlocutor, care denotã „a acorda atenție“; 2) retragerea sau rãsucirea corpului în altã direcție,semnificând „negare“, „refuz“; 3) expansiunea, care denotã îngâmfare sau aroganțã; 4) încli-narea trunchiului, aplecarea capului, strângerea umerilor și micșorarea toracelui ar fi carac-teristice depresiei și deprimãrii. Albert Mehrabian (1972) vorbește despre douã dimensiunifundamentale ale posturii: posturã directã ( immediacy ) și posturã relaxatã.
Albert E. Scheflen (1964/1972, 238) apreciazã cã în interacțiunea dintre persoane existã
trei dimensiuni de bazã ale posturii: 1) includere/neincludere ( inclusiveness/non-inclusiveness );
2) orientarea paralelã a corpului sau vizavi ( vis-à-vis or parallel bodily orientation ); 3) con-
gruențã/incongruențã ( congruence/noncongruence ). Prima dimensiune se referã la spațiul de
activitate al interlocutorilor și accesul în grup. Dacã douã persoane se angajeazã într-o conver-sație, de exemplu, doi tineri – o fatã și un bãiat – care se iubesc, ei delimiteazã un anume spațiu,își orienteazã corpul unul spre celãlalt și închid spațiul pentru celelalte persoane, întorcândspatele cãtre acestea. Întreaga poziție a corpului, relaxarea membrelor inferioare și ridicareacelor superioare contribuie la închiderea spațiului cãtre ceilalți. Într-un grup, lucrurile se petrec
Gesturile, postura și mersul 169
în același fel. Anumitor persoane care sunt strãine de grup li se baricadeazã, prin orientarea
corpului, accesul în spațiul de discuție. Rãmân în spatele celor care discutã, în rândul al doilea.Cercul nu se lãrgește. Este un semnal de respingere. În situațiile în care din varii cauze spațiulintim – vezi zonele de distanțã Hall – este transgresat, prin posturã (orientarea corpului, încru-cișarea brațelor și a picioarelor) se semnaleazã disconfortul psihic. Luând în calcul cea de-adoua dimensiune, Albert E. Scheflen identificã douã moduri de plasare a indivizilor în spațiu:poziția vizavi și poziția paralelã. În cadrul poziției tip „fațã cãtre fațã“, comunicarea este directãși reciprocã (de exemplu, interacțiunea dintre medic și pacient, dintre profesor și student sauîn cadrul unui cuplu de îndrãgostiți). Într-un grup de trei persoane, poziția vizavi semnaleazãsimpatia, interesul, aprobarea pentru persoana în fața cãreia te plasezi și neglijarea celeilaltepersoane. Dacã postura este paralelã, înseamnã cã cei doi interlocutori se îndreaptã spre unal treilea, cu care vor sã împãrtãșeascã informațiile. În grupurile de patru persoane, se potobserva douã orientãri posturale paralele sau douã orientãri posturale vizavi. În astfel de cazuri,nu mai este necesar sã investighezi distribuirea simpatiilor în cadrul grupului. Afli cu o marjãde eroare acceptabilã totul dintr-o privire.
Cum poate fi interpretatã situația în care o parte a corpului (capul și trunchiul) este orientatã
vizavi de o persoanã, iar cealaltã parte (bazinul și picioarele) spre cealaltã persoanã? Aceastãposturã mixtã denotã intenția persoanelor de a menține unitatea grupului, tendința de a nu faceabstracție de nimeni. Cea de-a treia dimensiune se referã la gradul de similaritate între posturileinterlocutorilor. Se face distincție între „posturile congruente“ și „posturile incongruente“.Posturile pot deveni identice în timpul comunicãrii (aproape perfect congruente) sau parțialidentice (doar anumite pãrți ale corpului sunt orientate similar). La rândul lor, posturile congruentese divid în posturi „direct congruente“ și „congruente în oglindã“. Ambele tipuri de congruențãposturalã se întâlnesc și în pozițiile vizavi, și în posturile paralele, clasificate astfel în baza primeidimensiuni. Albert E. Scheflen denumește acest fenomen „ecou postural“. El se menține prinschimbarea posturii pe parcursul interacțiunilor în grup și semnificã, de cele mai multe ori,simpatie reciprocã, acceptarea celorlalți, coeziunea grupului. Albert E. Scheflen a urmãrit acesteschimbãri posturale în cadrul ședințelor de psihoterapie, dar descifrarea semnificației posturiiaduce informații utile pentru analiza și optimizarea vieții cotidiene și în organizații.
Absența congruenței poate fi un semnal al diferenței de status sau de opinii. Postura încordatã
a unuia dintre interlocutori poate genera încordare și la celãlalt, iar creșterea congruenței posturale,mai ales în partea superioarã a corpului, constituie simbolul calitãții relațiilor interpersonale.Relaxarea crește când atracția interpersonalã se diminueazã, dacã este vorba de un interlocutorde sex feminin. În cazul a doi interlocutori de sex masculin între care existã antipatie se instaleazãîncordarea și absența concordanței posturale. De asemenea, statutul inferior al emițãtorului încomparație cu receptorul genereazã tensionare și creșterea incongruenței posturale, situația deamenințare a emițãtorului având același efect. Așadar, pentru analiza posturii trebuie sã se ia înconsiderare nivelul relației dintre interlocutori, atracția dintre ei și statusul socio-economic.
Flora Davis (1971/1973, 92) este de pãrere cã „fiecare individ are un mod caracteristic de
a-și menține propriul corp când stã, se ridicã sau când se plimbã. Este ca un fel de semnãturã“.Postura poartã în sine urmele trecutului și exprimã destul de exact starea psihicã de momenta persoanei, dacã nu și trãsãturile de personalitate. Umerii aplecați poartã povara unei viețipline de greutãți; cei ieșiți în evidențã prin bombarea toracelui exprimã siguranțã de sine,dominare, sfidarea celorlalți, pregãtirea pentru o confruntare agresivã.
170 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Modificãrile posturii pot fi analizate și în funcție de gradul de accesibilitate al spațiului
intim pe care îl permite subiectul. Jacques Corraze (1980/2001, 150–161) comenteazã un expe-riment condus de J.P. Spiegel și P. Michotka (1974) în care li s-a cerut unor subiecți sã evalueze,pe unsprezece scale bipolare (de exemplu, natural-artificial, pudic-impudic, rece-cald, apro-piere-depãrtare), nouã fotografii corespunzând modificãrilor posturale (la nivelul brațelor) alezeiței frumuseții și iubirii, Venus, din tabloul Nașterea lui Venus (1480) de Sandro Botticelli
(1444–1510) (Figura 4.20).
Fig. 4.20. Nașterea lui Venus (picturã de Sandro Botticelli, 1480)
Cu cât brațele acesteia ascundeau mai mult anumite porțiuni ale corpului, cu atât ea era
perceputã mai pudicã, exprimând respingerea, mai rece, mai timidã, mai preocupatã de sine.De asemenea, au existat diferențe între bãrbați și femei în ceea ce privește modul de aprecierea acestor fotografii. Bãrbații tind sã aprecieze mai mult posturile care permit accesul cãtrespațiul intim, în timp ce femeile preferã posturile care interzic acest acces (Figura 4.21). Însãpostura poate sã conținã elemente contradictorii (o mânã acoperã corpul și cealaltã limiteazãaccesul în „spațiul proximal“ (spațiul care corespunde suprafeței epidermei). În relațiile decurtare întâlnim adesea aceste semnale posturale contradictorii, în care au loc succesiuni demișcãri de înaintare și retragere fațã de partener. Ele contribuie la menținerea, și nu la întreru-perea tensiunii asociate interacționãrii.
Mersul
Gordon W. Allport (1961/1981, 483) avea dreptate când spunea cã „mersul este în mod
special un domeniu de studiu fascinant“. În ciuda acestui adevãr, cercetãrile menite sã releve
Gesturile, postura și mersul 171
legãtura dintre felul în care merg oamenii și caracteristicile lor psihice nu sunt deloc numeroase.
În schimb, cercetarea medicalã a fãcut progrese însemnate, știut fiind cã „mersul furnizeazãmulte date semiologice de o deosebitã valoare, începând cu medicina generalã și terminândcu specialitãți ca ortopedia, neurologia, pediatria etc.“ (V . Enãtescu, 1987, 143).
În legãturã cu mersul, pot fi mãsurate urmãtoarele caracetristici: regularitatea, viteza,
presiunea, lungimea pasului, elasticitatea, precizia direcției și viabilitatea. La aceste caracte-ristici A.C. Wilsmann (1931) mai adaugã un atribut referitor la mișcarea de ansamblu, pe carel-a numit „ritm“ ( apud G.W. Allport, 1961/1981, 483).
Horst H. Rückle (1979/1999, 213) este de pãrere cã cele mai semnificative aspecte ale
mersului sunt: tempoul (lungimea pasului și tensiunea mișcãrii), ținuta capului și a trunchiului,traiectoria mișcãrii, poziția vârfurilor picioarelor, tactul și ritmul. Se pare cã pașii lungi șiritmul alert indicã dorința indivizilor de a-și atinge mai repede scopurile, nerãbdarea lor.Specialistul german în comunicare nonverbalã analizeazã în lucrarea Limbajul corpului pentru
manageri nu mai puțin de unsprezece feluri de a merge:
1) ritmic (exprimã o stare psihicã pozitivã, bucuria); 2) sacadat (dictat de apariția bruscã a unor motive); 3) cu trunchiul țeapãn (exprimã mândrie, orgoliu, aroganțã); Fig. 4.21. Desenele utilizate experimental de J.P . Spiegel și P . Michotka, 1974
(dupã J. Corraze, 1980/2001, 158)
172 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
4) repede sau încet (indicã dorința de a ajunge mai repede la o țintã sau de a amâna atingerea
unei ținte neplãcute);
5) cu „pași uriași“ (specific persoanelor extravertite, exprimã râvna, zelul);
6) cu „pași mici“ (caracteristic persoanelor introvertite, exprimã dorința de a schimba
direcția, pentru a evita orice pericol);
7) împiedicat (aratã conflictul interior al persoanelor, lipsa de siguranțã, timiditatea); 8) relaxat (propriu persoanelor dezinteresate, triste, lipsite de un țel); 9) pe vârfuri (dã posibilitatea de a te apropia pe furiș sau de a începe sã fugi dupã cineva);10) legãnat (este un mers demonstrativ, al persoanelor care afișeazã siguranțã de sine); 11) inadecvat (cu pași foarte mari și cu elan nejustificat, exprimând lipsa de preocupare).
Pentru evaluarea mersului propriu, ca și al altora, este bine de știut cã lungimea medie a
unui pas simplu (distanța dintre cãlcâiul piciorului în contact cu solul și vârful celuilalt picior)este de 0,65 m la bãrbați și de 0,50 m la femei, cã viteza mersului este de 110-130 de pașisimpli pe minut (aproximativ 5-6 km pe orã). De asemenea, ar trebui sã știm cã în mod normallãrgimea pasului (distanța dintre cãlcâi și linia de marș) este de circa 5-6 cm, iar vârfurilepicioarelor au o deschidere de 12-13 cm.
În cercetarea medicalã româneascã preocuparea pentru înregistrarea și analiza mersului
este veche și cu bune rezultate (V . Enãtescu, 1987, 153). Fondatorul școlii românești de neuro-logie, Gheorghe Marinescu (1863–1938), a fãcut primele încercãri de înregistrare a mersuluicu ajutorul tehnicilor cinematografice în 1898. Utilizarea acestor tehnici permite descom-punerea mișcãrilor și analiza, clișeu cu clișeu, a filmului. Medicii români au imaginat metode,tehnici și aparate originale pentru analiza mersului, mai precis a distribuției apãsãrii pe supra-fața plantarã (baropodometru electronic, dispozitiv captator pentru mãsurarea presiunii pa-șilor ș.a.).
W. Wolff (1931) a descoperit experimental un lucru interesant: fiecare dintre noi ne recu-
noaștem propriul mers cu o probabilitate de eroare mai micã decât în cazul persoanelor cunos-cute. Concluzia cã pe baza analizei mersului cunoaștem „ceva mai bine decât la întâmplaretrãsãturile de personalitate“ (P. Eisenberg și P.B. Reichline, 1939, apud G.W. Allport, 1961/1981,
484) ni se pare cât se poate de corectã.
Într-o cercetare la care ne-am mai referit (R. Levine și E. Wolff, 1985), s-a mãsurat timpul
(durata medie) în care cetãțeni din diferite țãri parcurg o distanțã de 30 de metri. S-au înregistratrezultate edificatoare în ceea ce privește valoarea acordatã timpului în diferite culturi (Ta-belul 4.6).
Tabelul 4.6. Viteza de mers în diferite țãri (R. Levine și E. Wolff, 1985)
Timpul exprimat în secunde
Japonia 20,67
Marea Britanie 21,59SUA 22,49Italia 23,39Taiwan 25,44Indonezia 27,16
Gesturile, postura și mersul 173
Datele din tabelul prezentat ne îndeamnã sã reflectãm atent când judecãm oamenii dupã
mers. S-ar putea ca o persoanã pe care o considerãm leneșã pentru cã merge încet sã nu fieașa, ritmul ei de mers fiind în acord cu modelul cultural. Acest lucru este cu atât mai importantdin perspectiva globalizãrii, când comunicarea transculturalã este la ordinea zilei.
Aprecierea ritmului de mers are dimensiune culturalã, cum am mai spus: un moldovean îl
întreabã pe un oltean în cât timp parcurge o distanțã de o sutã de metri. În zece minute – furãspunsul. „Da’ ce, mã, te crezi sãgeatã?!“, replicã dupã o pauzã de gândire moldoveanul.
Cuvinte -cheie
Probleme recapitulative
Care este deosebirea dintre „emblemele iconice“ și „emblemele artificiale“?
Prin ce se deosebesc emblemele de ilustratori?Existã embleme universale?Care este istoria semnului victoriei?Dar originea semnului prin care se exprimã OK, „Este foarte bine“?
Descrieți dimensiunile de bazã ale posturii (dupã Albert E. Scheflen).Ce semnale cu valoare psihosociologicã transmite postura?Dar felul în care mergem?GestClasificarea gesturilorComportament ambivalentEcou posturalEmblemeleExpresii facialeIlustratoriiOrientarea corpului
AdaptoriiReglatoriiDimensiunile posturiiPosturaMersul
Septimiu Chelcea, Adina Chelcea și Loredana Ivan
Capitolul 5
Ipostaze ale comunicãrii nonverbale
În acest capitol dorim sã examinãm la ce servește comunicarea nonverbalã și sã urmãrim
desfãșurarea „dialogului tãcut“ în diferite contexte, în vederea dobândirii și sporirii competențeiîn transmiterea și interpretarea semnalelor corporale, pentru a fi mai eficienți în acțiunilenoastre. Nu ne-am propus sã inventariem exhaustiv modalitãțile de intervenție a comunicãriinonverbale, ci doar sã sugerãm, pe baza cercetãrilor științifice, importanța codificãrii și decodi-ficãrii corecte a mesajelor nonverbale.
La ce servește comunicarea nonverbalã?
Mark L. Knapp (1990, 59) considerã cã transmitem semnale nonverbale pentru a comunica
cine suntem, pentru a arãta ce tip de relații am stabilit cu ceilalți, ce sentimente avem fațã deaceștia, pentru a-i influența și pentru a înțelege mai bine ce vor ei sã ne comunice.
Comunicarea identitãții personale și sociale. Nimeni nu contestã faptul cã, folosind
semnalele nonverbale, putem transmite informații despre vârsta și sexul nostru, despre statusulsocio-economic, despre profesie, aria geograficã din care provenim, precum și despre anumitecaracteristici ale personalitãții noastre sau despre starea psihicã în care ne aflãm (inteligențã,preferințe, atitudini, emoționalitate, stres, nesiguranțã etc.). Putem sã deosebim, de exemplu,un oltean de un ardelean dupã ritmul vorbirii, un preot de un polițist dupã tonalitatea vocii,un om inteligent de unul mai inteligent decât piatra dupã felul în care face pauze în vorbire.Când nu putem vedea decât ochii interlocutorilor, oculezica ne ajutã sã identificãm apartenențaunei persoane la un gen biologic (bãrbat/femeie) sau la o anumitã etnie. Femeile, comparativcu bãrbații, își privesc interlocutorii un timp mai îndelungat – firește, în cultura europeanãsau americanã. În alte culturi, cea arabã, de exemplu, a privi îndelung în ochi pe cineva consti-tuie o impolitețe.
Se înțelege cã determinarea identitãții unei persoane nu se realizeazã pe baza unui singur
tip de semnal – vizual sau auditiv, ca în exemplele pe care le-am adus în discuție. Dacã dorimsã aflãm profesia unei persoane, dacã este preot sau ofițer, fãrã a întreba direct, vom lua înconsiderare nu numai tonalitatea, ci și intensitatea vocii, îmbrãcãmintea (uniformele), înfãți-șarea, semnalele olfactive etc. Ce se întâmplã însã când întâlnim un preot militar, care nupoartã nici o uniformã? Lucrurile se complicã. Unele semnale transmit informații despre identi-tatea personalã și socialã mai acurat decât altele (artefactele, în cazul nostru). Le-am putea
numi „semnale centrale“, întrucât în jurul lor se structureazã semnificația mesajelor; așa cum
„nucleul central“ dã coerențã reprezentãrilor sociale (J.-Cl. Abric, 1994), și „trãsãturile centrale“schimbã imaginea de ansamblu despre o persoanã (S.E. Asch, 1946).
Comunicarea despre relațiile cu ceilalți. Cu ajutorul gesturilor, posturii, privirii sau utili-
zãrii spațiului oamenii comunicã, intenționat sau nu, relațiile pe care le au cu ceilalți, pe caredoresc sã le stabileascã. Când am discutat despre proxemicã, hapticã și oculezicã, am prezentat„semnele de legãturã“ ( tie-signs ) identificate de Desmond Morris (1977). Atingerile cutanate,
distanța/apropierea de celãlalt, felul în care este privit etc. trãdeazã dorințele noastre, oferãinformații despre relațiile interpersonale (simpatie, repulsie, iubire, indiferențã, subordonare,dependențã, dominanțã etc.) – așa cum au relevat, între alții, S.L. Ellyson și J.F. Dovidio (1985).Cercetãrile lui Albert Mehrabian (1969) au pus în evidențã semnalele nonverbale asociaterelațiilor de simpatie: persoanele care se simpatizeazã comunicã prin atingeri cutanate maifrecvente, prin poziția mai deschisã a mâinilor și picioarelor, ca și prin apropierea spațialã șischimbul de priviri, postura relaxatã, orientarea corpului spre celãlalt, expresiile faciale pozi-tive, timbrul cald al vocii. Persoanele care se simpatizeazã își dezvãluie sentimentele, adesea,prin „sincronia“ posturii și a gesturilor ( interactional syncrony ), prin coordonarea temporalã
și ritmicã a semnalelor nonverbale.
Pe de altã parte, autorul lucrãrii de mare notorietate Nonverbal Communication (1972) –
Albert Mehrabian – descoperã cã dominanța în relațiile interpersonale se exprimã prin rezer-varea unui spațiu mai mare sau a unui teritoriu supradimensionat pentru persoanele deținãtoarede putere (a se compara biroul unui director cu ghereta portarului aceleiași firme), prin perfor-marea unor gesturi mai largi, intensitatea mai mare a vocii, mâinile în șold, locul mai înaltpe care se așazã.
Comunicarea emoțiilor și sentimentelor. Mark L. Knapp (1990, 61) opineazã cã mișcã-
rile corpului reprezintã mai degrabã un indicator al intensitãții emoțiilor decât un indicatoral tipului de emoții pe care le resimțim. Când ședințele de catedrã se prelungeau peste mãsurã,unul dintre strãluciții noștri profesori, fumãtor înrãit (pânã sã facã infarct), începea sã-și treacãțigara pe sub nas, sã o rãsuceascã, sã-i îndese tutunul, bãtând-o în cartonul pachetului de țigãribulgãrești, BT. Nu nerãbdarea de a fuma, ci frustrarea intensã se exterioriza printr-o astfelde conduitã.
Același Mark L. Knapp ( ibidem ) apreciazã cã fiecare dintre emoțiile fundamentale (sur-
priza, teama, furia, dezgustul, fericirea, tristețea) poate fi exprimatã printr-o anumitã parte afeței, care funcționeazã ca o cheie pentru identificarea respectivei emoții. De exemplu, încre-țirea nasului constituie cheia pentru dezgust; ochii holbați oferã informația crucialã pentru deco-dificarea surprizei etc. Interesant este cã înregistrarea expresiilor faciale reprezintã un bunpredictor al comportamentelor. Paul Ekman et al. (1971) au constatat cã subiecții de experiment
(bãieți) care, urmãrind scene de violențã la televizor, au exprimat plãcerea prin mimica lors-au angajat într-o mai mare mãsurã în comportamente agresive dupã vizionarea programuluiTV, comparativ cu subiecții care nu au exprimat facial astfel de emoții. Înregistrând expresiilefaciale, putem, așadar, sã prevedem comportamental cu o probabilitate acceptabilã.176 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Influențarea altora și propria noastrã influențare. Mai toate lucrãrile referitoare la
persuasiune, fie ele tratate academice sau cãrți de informare științificã, includ capitole sau,dacã nu, referiri la influențarea altora prin comunicarea nonverbalã. Persuasiunea. Receptare
și responsabilitate de Charles U. Larson (2001/2003, 269-293) și Psihologia persuasiunii de
Kevin Hogan (1996, 72-92) sunt doar douã lucrãri, dintre multe altele, la dispoziția cititorilordin România interesați sã-și sporeascã potențialul persuasiv. Astfel, s-a pus în evidențã cãagenții comerciali care își ating clienții când le prezintã mãrfurile au mai mult succes decât ceicare nu apeleazã la comunicarea nonverbalã. S-a demonstrat – ceea ce era lesne de presupus –cã femeile frumoase au capacitatea de a schimba în mai mare mãsurã atitudinile bãrbațilorcomparativ cu cele mai puțin atrãgãtoare. Nu întâmplãtor la angajarea ca vânzãtoare aspectulfizic conteazã atât de mult. Kevin Hogan (1996, 85) ne asigurã cã „în peste jumãtate din totalulcazurilor, managerii decid dacã sã angajeze sau nu pe cineva înainte ca respectiva persoanãsã deschidã gura“ și recomandã solicitanților, pentru a-i influența pe angajatori, sã aibã:
1) îmbrãcãminte potrivitã pentru prezentarea persuasivã;2) o înfãțișare îngrijitã din toate punctele de vedere, de la pieptãnãturã pânã la lustruirea
pantofilor;
3) un miros plãcut, în general; a nu se exagera cu parfumul;4) respirație proaspãtã;5) stil elegant;6) greutate controlatã.
Experimentele conduse de Albert Mehrabian și M. Williams (1969) au demonstrat cã, în
general, cu cât se apeleazã mai mult la „gesturi lubrifiante“ – cum le-am numit noi – și maipuțin la gesturi care exprimã dominanța, cu atât probabilitatea de a-i persuada pe alții estemai mare.
Înțelegerea exactã a comunicãrii. Semnalele nonverbale au un rol important în realizarea
exactã a comunicãrii verbale atât în ceea ce privește codificarea mesajelor, cât și în legãturãcu decodificarea lor. Așa cum s-a arãtat, între comunicarea verbalã și comunicarea nonverbalãexistã o interdependențã puternicã. Comunicarea nonverbalã susține comunicarea verbalã celpuțin în douã moduri: a) prin repetarea celor spuse verbal; b) prin completarea mesajelorverbale (M.L. Knapp, 1990, 64).
Uneori, comunicarea nonverbalã contrazice cele spuse prin viu grai. Problematica discre-
panței dintre cele douã forme de comunicare a conturat un domeniu de cercetare extrem deinteresant din punct de vedere științific și deosebit de semnificativ sub raportul aplicațiilorpractice. Este vorba despre detectarea minciunii sau despre comportamentul simulat.
Managementul interacțiunii. O altã funcție a comunicãrii nonverbale, menționatã ca atare
de Mark L. Knapp, este aceea de a marca începerea și încheierea actelor de comunicare.Contactul vizual, zâmbetul, înclinarea capului și a trunchiului, mișcarea mâinilor, orientareapalmelor aratã cã suntem deschiși pentru comunicare, cã avem sentimente pozitive fațã deinterlocutor. Mutarea privirii spre o altã persoanã sau în altã direcție, a da rapid din cap însemn aprobator, strângerea precipitatã a lucrurilor (a hârtiilor de pe birou, introducerea cãrțilorîn servietã ș.a.m.d.) sunt tot atâtea semnale care exprimã dorința de a pune punct unei conversații. Ipostaze ale comunicãrii nonverbale 177
Flirtul, cuplul marital și comunicarea nonverbalã
Flirtul. Acest „orgasm fãrã coit“ urmeazã itinerarul schițat de sexologul Auguste Forel:
mângâierea din priviri, atingerile insesizabile ale veșmintelor, apoi ale pielii, strângerile demâini – ca preliminarii. Jocurile dragostei constau din apropierea genunchilor, a gambelor,din mângâieri și sãrutãri. Flirtul – conduitã de tranziție la jumãtatea drumului între „gâscaalbã“ și „tânãra eliberatã“ – reprezintã o „conversație mutã a apetitului sexual“, așa cum apreciaAlain Corbin (1985/1995, 191). Flirtul constituie o temã frecvent abordatã de cercetãtorii dindomeniul comunicãrii nonverbale și nu numai. Între alții, relativ recent, K.L. Egland, B.H.Spitzberg și M.M. Zomeier (1996) au analizat flirtul în legãturã cu competența de comunicare.În cadrul „sexualitãții de așteptare“, Alain Corbin (1985/1995, 189) a analizat rafinamenteleflirtului juvenil, apãrut la sfârșitul secolului al XIX-lea. Surprinzãtor, dar flirtul se desfãșoarãdupã aceleași reguli pe întregul mapamond. Cel puțin, așa sugereazã cercetãrile desfãșuratede Irinäus Eibl-Eibesfeldt (1985/1998, 58). Priviți tânãra din Figura 5.1. Recunoașteți rituali-zarea comportamentului de fugã-retragere, invitația la urmãrire, ca în jocurile de curtare alemamiferelor?
Fig. 5.1. Etograma flirtului la tinerele din tribul african Himba (dupã I. Eibl-Eibesfeldt)178 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
1
2
34
5
6
Protagonista nu este actrițã, ci o tânãrã oarecare din tribul de pãstori africani Himba. Cu
siguranțã cã nu a vãzut nici un film artistic în care eroina flirteazã, pentru simplul motiv cãpopulația Himba trãiește izolat, într-un stadiu de civilizație arhaic. ăi, totuși, cât de familiarãne este expresia sentimentului de cochetãrie (ambivalența acord/refuz) pe care tânãra îl încearcã:1) dupã stabilirea contactului vizual, își reține zâmbetul; 2) înclinã capul și privește lateral;3) iscodește cu privirea și face ochii mici; 4) întoarce capul; 5) își ascunde surâsul; 6) stabileștecontactul vizual, zâmbește și privește cu coada ochiului – semn complex al acceptãrii relațieiintime.
În etograma flirtului la tinerele din tribul Himba recunoaștem rafinamentul cochetãriei,
în care femeia îmbinã cu abilitate în același timp refuzul și dãruirea și despre care GeorgSimmel (1911/1998, 95) spunea:
Cochetãriei îi este caracteristicã privirea cu coada ochiului, cu capul
pe jumãtate întors. În aceastã privire se aflã un refuz al sinelui, un refuzde care, totuși, este legatã o fugitivã dãruire a sinelui, cãtre care ți seatrage atenția – este drept, pentru o clipã –, deși în același timp, simbolic,prin cealaltã direcție a capului și a corpului este subînțeles refuzul.Aceastã privire nu poate dura fiziologic mai mult de câteva secunde,în așa fel încât acordarea sa presupune inevitabil și întoarcerea sa înaltã direcție. Ea, privirea, are farmecul intimitãții, al tainei, care nu poatedura prea mult, și din aceastã cauzã dași nuse amestecã aici inseparabil.
În jocurile de dragoste, paralimbajul are un rol deloc neîn-
semnat. Dintr-un studiu recent al lui Susan Hugues de laColegiul Poughkeepsie (New York) aflãm cã persoanele careau vocea catifelatã au primul contact sexual mult mai devreme,comparativ cu persoanele cu voce guturalã (cf. Jurnalul Națio-
nal, nr. 3468 din 5.10.2004, p. 23). Sã nu tragem concluzii pripite: nu caracteristicile vocii stau
la originea activitãții sexuale precoce și susținute, ci excesul de testosteron. Hormonii influențeazãvocea, iar caracterul melodios al vocii nu reprezintã decât un semn al disponibilitãții de relaționare.
Cuplul marital. Când am citit studiul de caz „Soții“ din lucrarea Semnalele corpului. Cum
sã înțelegem limbajul corpului de Vera F. Birkenbihl (1979/1999, 230-231), mi-am amintit
brusc de sfatul pe care îl dãdea un medic, de altfel foarte apreciat, pacientelor care se prezentaupentru consult acuzând cefalee, insomnii, stãri depresive. Era prin anii ’60 și fãceam practicãstudențeascã (S. Chelcea) la Cabinetul de neurologie și psihiatrie dintr-un mare spital dinBucurești (spitalul – monument arhitectonic – a fost dãrâmat pentru a face loc bulevarduluiVictoria socialismului, astãzi Bulevardul Unirii). Ca și Napoleon Bonaparte când își alegeamareșalii, medicul, al cãrui nume l-am uitat, punea o singurã întrebare și dãdea unul și acelașisfat. Întrebarea era: „Cum te împaci cu soțul?“, iar sfatul: „Schimbã cocoșul!“ Pacientele seînduioșau povestind ce buni capi de familie sunt soții lor, câtã grijã au de copii, cum aduc încasã tot ce trebuie etc. „Sã lãsãm asta. La pat cum sunt?“ Se așternea o tãcere ca un strigãt deajutor. ăi acum venea necruțãtor verdictul. „Nu pot sã fac așa ceva, am copii!“. Replica napo-leonianã a medicului încheia consultația: „Ți-am spus sã schimbi cocoșul, nu copiii!“ Atuncinu l-am aprobat pe „distinsul“ doctor, trecut binișor de 65 de ani. Nu îl citisem pe SigmundFreud (nu ne fusese recomandat la facultate…) și, în plus, aveam o moralitate adolescentinã,Ipostaze ale comunicãrii nonverbale 179
Fig. 5.2. Georg Simmel
180 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
desigur, întârziatã. Nu apreciez nici acum, când mã apropii de vârsta medicului în cauzã, altfel
decât ca fiind condamnabile din punct de vedere deontologic asemenea „rețete“, deși am cititcu atenție Prelegerile de psihanalizã ale lui Sigmund Freud (1856–1939) și încã alte scrieri
de-a dreptul seducãtoare, fie în traducere, fie în original ( Întroducere în psihanalizã , Psihopato-
logia vieții cotidiene , Totem et tabou , Die Traumdeutung ș.a.). Dacã ar fi sã dau un sfat soților
– nu neapãrat soțiilor –, i-aș îndemna sã-și analizeze comunicarea și, dacã este cazul, sã încercesã transmitã partenerului (partenerei) de cuplu marital și semnale erotice, nu numai semnalede apreciere a statutului de gospodinã, de mamã sau de cap de familie. Când unul dintre soțipercepe, pe baza semnalelor nonverbale, cã nu mai este atractiv pentru celãlalt, va emite șiel/ea mai puține semnale de tandrețe. Acest lucru va fi perceput de cãtre partenerul/partenerade cuplu marital, fapt ce va determina o reducere și mai accentuatã a semnalelor din sferasexualitãții. Astfel, prin „circularitate comportamentalã“ – concept folosit de Herbert Blumer(1900–1987) pentru explicarea sporirii emoționalitãții indivizilor în starea de mulțime –, soțiise îndepãrteazã unul de celãlalt și încearcã sã obținã tandrețe de la o „puicuțã“ sau de la unalt „cocoș“. Înainte ca situația sã scape de sub control, cei în cauzã ar trebui sã aibã curajulsã întrebe deschis: „Ce semnificã lipsa ta de tandrețe? Cum sã fie interpretatã «obosela» invo-catã în fiecare searã înainte de a merge în dormitor? Dar prelungirea treburilor la masa delucru sau în bucãtãrie pânã când unul dintre soți adoarme?“ Gluma potrivit cãreia ajung pedivanul din cabinetul de psihanalizã femeile care nu sunt mulțumite în patul lor ascunde multadevãr (credem cã rândurile acestea nu ar trebui citite de copiii sub 16 ani decât cu acordulpãrinților… Pãcat cã s-a instituit o bulinã numai pentru filme, nu și pentru cãrți!).
Cercetãrile psihosociologice au arãtat cã în cuplurile maritale fericite decodificarea mesa-
jelor nonverbale este corectã: atât soțul, cât și soția înțeleg foarte exact semnalele nonverbalepozitive și negative. Citãm în acest sens studiul lui V . Manusov (1995) referitor la raportuldintre satisfacția în relațiile interpersonale intime și abilitatea de comunicare nonverbalã îndiadele romantice. Studiul se bazeazã pe teoria echilibrului, potrivit cãreia în relațiile interper-sonale fiecare dintre parteneri dezvoltã un set de așteptãri fațã de celãlalt. Când aceste așteptãrisunt satisfãcute, comunicarea nonverbalã este bunã. Dacã totuși apar discrepanțe între așteptã-rile reciproce și comportamentul nonverbal efectiv, atunci intervine fenomenul de „compen-sare“ ca tendințã de restabilire a echilibrului. Se pare cã fenomenul compensãrii apare maifrecvent în diadele în care partenerii provin din culturi diferite, sã zicem, el egiptean, ea brita-nicã (sã nu vã gândiți neapãrat la Lady Di, prințesã de Wales, și la iubitul ei Dodi Al Fayed!).Cercetãrile din acest domeniu au mai evidențiat cã rata semnalelor nonverbale negativereciproce este mai mare în cuplurile nesatisfãcute în relațiile intime. Laurel J. Dunn apreciazãcã diferențele culturale referitoare la exprimarea emoțiilor genereazã frecvent discrepanțe întrecomportamentele nonverbale așteptate și cele efectiv desfãșurate.
Comunicarea nonverbalã în viața de zi cu zi
Nu se poate sã nu comunicãm verbal și nonverbal. Este o axiomã nu numai a comunicãrii
umane, dar și a vieții sociale, în general. Când luãm în considerare mesajele verbale și cândne bazãm pe cele nonverbale? Experimentul realizat de Michelle Eskritt și Kang Lee (2003,25) sugereazã un rãspuns credibil: când mesajul este „natural“, așa cum se întâmplã în mod
Ipostaze ale comunicãrii nonverbale 181
obișnuit în viața de zi cu zi, majoritatea oamenilor iau în considerare semnalele verbale; când
se observã o incongruențã între mesajele verbale și nonverbale, cei mai mulți se ghideazãdupã semnalele nonverbale. Cei doi cercetãtori canadieni au experimentat pe copii de trei,patru și cinci ani. Noi credem cã, și sperãm sã nu greșim, concluziile experimentului pot fiextinse, dar cu prudențã (în funcție de culturã și situația socialã concretã).
Se pune însã problema: la ce vârstã încep copiii sã-și dea seama de discrepanța dintre cele
douã tipuri de semnale? Unele cercetãri au descoperit cã încã în perioada preșcolarã copiiiau dezvoltatã aceastã abil itate (F. Sapp, K. Lee și D. Muir, 2000). M. Banerjee (1997) a demon-
strat experimental cã la vârsta de trei ani copiii disting la o persoanã când simte și trãiește înmod real o emoție. La șase ani, copiii sunt capabili sã detecteze emoțiile pe baza expresiei facialeși sã facã inferențe referitoare la cauzele care le-au produs.
De asemenea, se pune întrebarea: cine dã dovadã de o mai mare sensibilitate ( sensitivity )
în comunicarea nonverbalã? Cercetãrile psihosociologice (de exemplu, S.T. Fiske et al., 1996;
N.M. Henley, 1977, 1995; M. La France și N.M. Henley, 1994; S.E. Snodgrass, 1985, 1992)au condus la concluzia cã persoanele cu status social inferior sunt mai sensibile la semnalelenonverbale decât cele cu status social superior ( veziJ.A. Hall și J.D. Carter, 2002, 79). Dar
de ce subordonații decodificã mai acurat semnalele nonverbale decât persoanele care deținputerea? N.M. Henley (1977) explicã aceastã regularitate prin motivația mai puternicã a subor-donaților de a dobândi avantaje de pe urma cunoașterii cu exactitate a stãrii afective a șefilor.Alți autori (de exemplu, J.K. Burgoon, 1978, 1983; S.T. Fiske et al., 1995, 1996; R. Hastie,
1984) fac apel la teoria violãrii expectațiilor rolului ( violated role expectations ), potrivit cãreia
suntem mai atenți și pãstrãm mai bine în memorie comportamentele care contrazic așteptãrilenoastre referitoare la rolul pe care îl joacã diferite persoane. De menționat cã în 1979 RobertRosenthal și colaboratorii sãi au definitivat Testul PONS (Profile of Nonverbal Sensitivity ) pentru
mãsurarea abilitãții de decodificare a comportamentelor nonverbale. Testul PONS a fost aplicat
în numeroase cercetãri care au corectat unele ipoteze, cum ar fi cea privind capacitatea mai marea femeilor sau a persoanelor cu status social mai scãzut de a decodifica mesajele nonverbale.De exemplu, Judith A. Hall și A.G. Halberstadt (1994) au pus în evidențã cã femeile cu statusocupațional înalt, comparativ cu femeile cu status ocupațional scãzut, au un scor mai ridicatla Testul PONS când semnalele verbale indicã submisivitate, dar sunt egale cu acestea când
este vorba de mesaje nonverbale de altã naturã.
În relațiile cotidiene cu ceilalți, prin comunicarea verbalã și mai ales nonverbalã transmitem
informații despre identitatea noastrã personalã și socialã. Albert E. Scheflen (1972) dã unexemplu cât se poate de elocvent:
În SUA, deși toatã lumea vorbește limba englezã, alegerea distanței dintre partenerii de discuție variazã în
funcție de originea acestora, iar în cazul în care au origini diferite pot sã aparã neînțelegeri. Astfel, americaniide origine englezã stau, de regulã, la un metru unul de celãlalt. Evreii-americani aleg, într-o astfel de situație,o distanțã mult mai micã, încât interlocutorii se pot atinge. Un neevreu poate gândi despre comportamentulunui evreu urmãtoarele: „Evreii sunt agresivi, înfigãreți și aroganți“. Interlocutorul sãu, evreu de origine,poate gândi însã cã nu este bine venit și poate spune: „Interlocutorul meu este rece, neprietenos și distant“(dupã H. Rückle, 1979/1999, 23).
Așadar, mai mult decât prin vorbire comunicãm date despre identitatea noastrã prin ale-
gerea distanței (vezi subcapitolul despre hapticã). Dar nu numai despre identitatea personalã
182 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
și socialã, ci și despre starea noastrã emoționalã, despre relația cu celãlalt. Ați remarcat cât
de aproape stau unul de celãlalt doi tineri care se iubesc și ce distanțã pãstreazã între ei soțiiajunși la vârsta a treia?
În altã ordine de idei, vrem sã atragem atenția asupra importanței gesturilor pe care le-am
numit, prin analogie cu comunicarea verbalã, „gesturi lubrifiante“. Ele au funcția de a pãstrași de a consolida bunele relații interpersonale. Refuzând o solicitare din partea unei persoane,oricare ar fi ea, sau o propunere a unei persoane cunoscute, un „Nu!“ hotãrât ar putea generafrustrare, ruperea relației și chiar o ripostã agresivã. Dacã spunem un „Nu“ clar, dar pe unton amical, însoțit de gesturi lubrifiante, ne putem pãstra bunele relații cu ceilalți. „Secretulde a refuza o solicitare fãrã a provoca durere constã în asocierea semnalelor clare de „Nu“cu semnale tot atât de clare de aprobare. Cu alte cuvinte, persoana rugatã trebuie sã semnalizezenonverbal și verbal cã nu poate satisface dorința prietenului, dar cã ar vrea ca ei sã rãmânãprieteni“ (S. Quilliam, 1997/2001, 118). Concret: când spuneți „Îmi pare rãu, nu sunt de acord!“,zâmbiți cu regret, cereți-vã scuze printr-o grimasã, bãgați capul între umeri, uitați-vã jenatîn altã parte decât la interlocutor. Dacã sunteți opriți pe stradã și întrebați de o anumitã adresãpe care nu o cunoașteți, opriți-vã o clipã, nu rãspundeți din mers chiar dacã sunteți grãbiți,schițați un zâmbet trist, deschideți brațele larg și, arãtând palmele, scuzați-vã: „Regret, nulocuiesc în aceastã zonã, nu pot sã vã ajut!“.
ăi semnalele paralingvistice de genul „mmhmm“, „ahaa“, „ohoo“ etc. au o funcție lubri-
fiantã, ca și „datul din cap“ aprobator. Ați observat cât de des dau din cap aprobator prezen-tatoarele de știri TV când primesc rãspunsuri prin telefon de la persoanele intervievate? Vãîndemnãm sã o faceți și dumneavoastrã.
S-a constatat și prin observații cotidiene, dar și prin studii experimentale cã persoanele
cu status social mai scãzut apeleazã mai frecvent la astfel de „gesturi suportive“, de susținerea conversației decât persoanele cu status social înalt. Cathryn Johnson, Stephanie J. Funk șiJody Clay-Warner (1998, 368) au pus în evidențã, printr-un studiu experimental într-un colegiuamerican, cã femeile au o ratã a comportamentelor suportive statistic semnificativã mai ridicatãdecât bãrbații [ t(1,117) = 3,386, p< 0,001].
Clipitul . Întâlnim uneori oameni care clipesc într-un mod care ne atrage atenția. S-a cal-
culat cã, în mod obișnuit, clipim de 15 000 de ori în 24 de ore. Din punct de vedere fizio-logic, clipitul are rolul de a curãța ochiul, dar pentru aceasta ar fi suficient dacã am clipi zilnicde zece ori mai puțin. Clipitul nu constituie doar un comportament nonverbal, el este și unsemnal în comunicarea nonverbalã: una este sã clipești când „ți-a intrat ceva în ochi“ și cutotul altceva când „clipești cu subînțeles“, când „faci cu ochiul“.
Clipim mai des când suntem obosiți, urmare a cititului intens, prelungit: cine a spus cã
cititul nu dãuneazã sãnãtãții?! Interesant ni se pare faptul cã frecvența clipitului depinde desarcina pe care o avem de îndeplinit. Doi psihologi experimentaliști, E. Ponder și W.P. Kennedy,citați de Grigore Nicola (1991, 5), au constatat cã subiecții care aveau de efectuat activitãțipreponderent vizuale (de exemplu, trasarea unei drepte între douã linii paralele) clipeau mairar decât media (1-2 clipiri pe minut). Se pare cã actul de a clipi se produce când „încetãmsã privim și începem sã gândim“. Potrivit cercetãrilor conduse de profesorul J.A. Stern de laUniversitatea Washington, frecvența și durata clipirilor exprimã starea creierului, la fel cumpulsul dã informații despre starea inimii: „o persoanã care citește un roman clipește de circa
Ipostaze ale comunicãrii nonverbale 183
cinci ori pe minut, iar dacã întreține o conversație clipește de douã ori mai des“ (dupã G.
Nicola, 1991, 5).
Dincolo de fiziologie, clipitul – ca semnal în comunicarea nonverbalã – exprimã foarte multe
lucruri: acordul cu interlocutorul, dezacordul cu cele spuse de acesta, detectarea minciunii, sem-nalarea faptului cã nu trebuie luate în serios cele pe care le declari etc. Putem sã controlãmclipitul, frecvența și durata lui? Pe cel cu rol fiziologic nu, pe cel cu funcție de semnal, da.
Contactul vizual . „M-a privit insistent. N-am putut sã o refuz“. În 1977, C. Heinke (citat
de N. Guéguen, 2005/2006, 201) a realizat primele cercetãri experimentale asupra rolului priviriiîn satisfacerea unei cereri de ajutorare financiarã. O asistentã (complice) a cercetãtorului, tânãrãși deci atractivã din punct de vedere fizic, aborda trecãtorii de pe stradã cerându-le ceva mãrunțiș.În timp ce li se adresa, pe unii îi privea stãruitor în ochi, pe alții nu-i privea deloc. În primulcaz, patru din zece trecãtori i-au oferit bani; în cel de-al doilea caz, doar trei din zece trecã-tori i-au acceptat cererea. Într-un alt experiment, aceeași tânãrã asistentã lãsa câteva monedeîntr-o cabinã telefonicã și se îndepãrta „grãbitã“. Observa dacã urmãtoarea persoanã care intraîn cabina telefonicã lua monedele, în care caz, la ieșire, o întreba dacã nu a gãsit cumva baniipe care i-a „uitat“. Proporția persoanelor care au înapoiat banii gãsiți a fost cu zece la sutã maimare când asistenta privea persoanele în ochi decât în situația în care le ocolea privirea.
Alte cercetãri au relevat cã cifra medie a donațiilor pentru scopuri umanitare este mai
mare „când solicitantul privește persoana cãreia i se adreseazã în timp ce formuleazã cere-
rea (29, 2 pence) decât atunci când privește spre cutia pentru bani (17, 0 pence) (R. Bull șiE. Gibson-Robinson, 1981, citați de N. Guéguen, 2005/2006, 201).
Rãmâne în afara oricãrei îndoieli cã stabilirea contactului vizual sporește șansa de a primi
ajutor din partea celorlalți. Este oare suficientã întâlnirea de o clipã a privirilor pentru de-clanșarea comportamentului de ajutorare sau este nevoie de menținerea mai îndelungatã acontactului vizual? Nicolas Guéguen și C. Jacob (2002) au rãspuns acestei întrebãri montândun experiment de teren. Un student (complice al cercetãtorilor) solicita trecãtorii sã rãspundãla un chestionar referitor la o temã oarecare. Așa-zisul student, în timp ce-i întreba pe trecã-tori dacã acceptã sã completeze chestionarul, fie îi privea în ochi, fie schimba direcția priviriiimediat dupã ce stabilea contactul vizual. Proporția celor care au acceptat solicitarea „stu-dentului“ s-a înjumãtãțit când privirea acestuia nu era stãruitoare.
Încã un lucru foarte interesant: ne construim o imagine pozitivã dacã privim interlocu-
torii în ochi. Ce este valabil pentru noi este la fel de valabil și pentru alții: îi evaluãm pe inter-locutorii noștri mai favorabil dacã ne privesc în ochi: îi apreciem ca având mai mult respectde sine, ca fiind sociabili, generoși, sinceri, demni de încredere. Spre aceste concluzii au con-dus numeroase studii (C. Brooks, M. Church și L. Fraser, 1986; J. Droney și C. Brooks, 1993;P. Ellsworth și J. Carlsmith, 1968).
Vocalica . În numeroase cercetãri s-a urmãrit utilizarea semnalelor nonverbale transmise
de vocea interlocutorilor. Dupã cum ne informeazã Staford W. Gregory și Stephen Webster(1996, 1231), s-au studiat ritmul vorbirii (J.T. Webb, 1970), pronunția (H. Giles, 1973), frecvențași durata pauzelor (J. Jaffe și S. Feldstein, 1970), intensitatea (M. Natale, 1975), în legãturãcu atractivitatea persoanei (D.S. Berry, 1990; M. Zuckerman și R.E. Miyake, 1993), cu atitu-dinile (M. Argyle et al., 1971; W.G. Woodall și J.K.Burgoon, 1983) și cu emoțiile (K.L. Burns
184 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
și E.G. Beier, 1973; H. Helfrich și H.G. Wallbott, 1986; A. Tromboli și M.B. Walker, 1987).
În aria paralimbajului s-au stabilit conexiuni între semnalele nonverbale și percepția încre-derii, influența socialã, dominanțã, aprobare socialã. S-au descoperit teorii explicative ale vari-
ației elementelor paralimbajului în funcție de factorii sociali și psihologici: teoria convergențeivorbirii, care, în esențã, susține cã oamenii tind sã-și adapteze modul de a vorbi la ceea cecred ei cã îi va ajuta pe alții sã-i înțeleagã (H. Giles, 1973), și teoria acomodãrii vorbirii, potrivitcãreia convergența vorbirii reflectã dorința (adesea inconștientã) de integrare și identificarecu interlocutorii a persoanelor sau grupurilor (H. Giles și P. Smith, 1979; H. Giles și N. Cou-pland, 1991).
Utilizând analiza spectralã și analiza factorialã în studiul unui numãr de 25 de interviuri
diadice, Staford W. Gregory și Stephen Webster (1996, 1238) au ajuns la concluzia cã într-odiscuție persoanele cu status social mai scãzut își acomodeazã vocea la cea a partenerului custatus social mai ridicat și „cu cât dorința persoanelor de a primi aprobare socialã este maiputernicã, cu atât mai mare va fi gradul de convergențã a vorbirii“.
Mișcãri ale puterii . În relațiile interpersonale, uneori interlocutorul dorește sã se vadã
cine este persoana dominantã. Se servește pentru aceasta de semnalele nonverbale subtile:schimbarea posturii, extinderea spațiului personal, ridicarea tonului sau a intensitãții vociietc. Dimensiunea dominanțã/submisivitate a fãcut obiectul multor cercetãri. Au fost luate înconsiderare așa-numitele „mișcãri ale puterii“ ( power moves ), concretizate în extinderea pos-
turii (I. Eibl-Eibesfeldt, 1975). Aceste mișcãri influențeazã interacțiunea în funcție de rãspun-sul celuilalt, care poate fi de submisivitate sau nu. Submisivitatea presupune restrângereacorporalã (a te face mic), reducerea spațiului ocupat, privirea plecatã, apropierea mâinilor decorp. Un astfel de comportament poartã numele de „complementaritate posturalã“. Când la„mișcãrile puterii“ se rãspunde cu „mișcãri ale puterii“, avem de-a face cu un comportamentimitativ sau cu un „mimetism“. Larissa Z. Tiedens și Alison R. Fragale (2003) și-au propussã afle care dintre cele douã tipuri de rãspunsuri este mai probabil și cum afecteazã ele dina-mica relației interpersonale.
Unele cercetãrile psihosociologice au condus la concluzia cã mimetismul este cel mai proba-
bil rãspuns, oferind confort psihic și plãcere în relațiile interpersonale, în timp ce alte cercetãriau relevat cã celãlalt tip de comportament (complementaritatea posturalã) apare mai frecventși asigurã „cãldurã psihicã“ relației dintre persoane (L.Z. Tiedens și A.R. Fragale, 2003, 559).
Postura . ăi postura ne spune multe despre persoanele pe care le întâlnim întâmplãtor,
despre colegi, despre șefii noștri sau despre șefele noastre. O cãlãtorie cu metroul sau cu auto-buzul oferã un spectacol foarte sugestiv. Priviți postura celor care au apucat un loc pe scaun.Bãrbații, mai ales cei tineri, ocupã un spațiu mult mai mare decât femeile. Într-o formã abiamascatã își expun bãrbãția, femeile și-o ascund (dacã nu poartã bluejeans). Poziția șezând abãrbaților și a femeilor a fost surprinsã de Gordon H. Hewes în The Anthropology of Posture
(Figura 5.3.).
Dincolo de orice discuție, mulți dintre noi ar trebui sã învețe regulile etichetei, pentru cã,
odatã cu transmiterea semnalelor despre identitatea de gen (masculin/feminin), comunicãmdacã ne lipsesc sau nu „cei șapte ani de acasã“.
Ipostaze ale comunicãrii nonverbale 185
Violența în comunicarea nonverbalã
Violența este o subspecie a agresivitãții, distinctivã prin intensitatea forței comportamentului
verbal sau acțional ofensiv, care are ca scop umilirea, vãtãmarea sau chiar suprimarea altorpersoane care sunt motivate sã evite acest tratament. Așa cum precizeazã Russell G. Geen(1995/1996, 669), teoriile agresivitãții sunt aplicabile și în explicarea violenței. Comporta-mentul agresiv îmbracã forme de manifestare variate, de la violențã (de exemplu, vãtãmareacorporalã) pânã la forme de agresivitate simbolicã, de exemplu, calomnia sau insulta (A.H.Buss, 1961) (Figura 5.4). Insulta și jignirea reprezintã comportamente agresive directe și active,care pot fi realizate nu numai prin comunicarea verbalã, ci și prin comunicarea nonverbalã(gesturi insultãtoare și gesturi obscene) (R.E. Axtell, 1991/1998). În același timp, comporta-mentul nonverbal (postura, mimica și privirea) are funcția de declanșator ( trigger ) al agresivi-
tãții (E.H. Hess, 1962, apud T. Malim, 1997/2003). De asemenea, prin comunicarea nonverbalãFig. 5.3. Postura șezând a bãrbaților și a femeilor (dupã G.H. Hewes, 1957)
Fig. 5.4. Violența limbajului nonverbal: gest obscen
186 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
poate fi domolitã agresivitatea (D. Morris, 1977/1991). Pe plan mondial, existã cercetãri și
monografii privind comunicarea nonverbalã în care sunt menționate gesturile insultãtoare șiobscene ( veziR.E. Axtell, 1991/1998; D. Morris, 1982/1986), dar nu s-a realizat – dupã infor-
mațiile pe care le avem – o prezentare integralã a violenței în comunicarea nonverbalã.
În România de azi, obscenitatea în comunicarea nonver-
balã se întâlnește, din pãcate, și în mediile școlare și acade-mice, nu numai la periferia societãții. Preluãm din mass mediadouã cazuri. La un bal al bobocilor din județul Hunedoara,organizat vineri, 13 februarie 2004, dansul candidaților la titlulde Miss Boboc și de Mister Boboc a fost considerat obscende cãtre mai multe persoane, care au pãrãsit sala în semn deprotest. Despre ce s-a întâmplat ne informeazã ziarulAdevãrul din 16 februarie 2004: „Tinerii au început sã facã
numeroase gesturi, pe care cei prezenți le-au consideratobscene […]. Polițiștii hunedoreni s-au sesizat din oficiu șiau întocmit dosar penal pentru ultraj contra bunelor moravuriși tulburarea liniștii publice“ („Deva. Liceeni acuzați de ob-scenitãți la Balul Bobocilor“. Adevãrul , 2004, nr. 4237, p. 12).
Același cotidian, în ediția din 12 iulie 2004, publicã fotografia unui magistrat bucureșteancare își arãta partea dorsalã și urât mirositoare vecinilor, cãrora le adresase injurii, îi amenințasecu pistolul (deținut în mod legal) și le spãrsese geamurile. Toate acestea au fost înregistratepe casetã video și difuzate în emisiunile de actualitãți ale multor canale TV. Fesele jude-cãtorului F.V . au fost, cu siguranțã, cele mai mediatizate din România. Ministrul Justiției acerut Procuraturii sã se autosesizeze pentru a-l cerceta penal pe judecãtorul F.V . din cadrulTribunalului București ( vezi„Florea Vișan, judecãtorul stripper nu mai are dreptul de a purta
armã“, Adevãrul , 2004, nr. 4362, p. 14). În parantezã fie spus, titlul sus-menționat introduce
o anumitã ambiguitate. Cuvântul „ stripper “ (derivat de la strip) desemneazã în limba englezã
atât o persoanã care „se dezbracã pânã la piele“, cât și „a fi bine fãcut“ ( to strip well ) – când
este vorba despre bãrbați ( Dicționar englez-român , 1974, 696). Dacã s-ar fi fãcut trimitere la
„magistratul huligan“, cititorii ar fi înțeles mai bine despre ce este vorba. În final, F.V . a fost
destituit. Arãtarea feselor este un gest obscen, întâlnit la populațiile aflate pe treapta de josa dezvoltãrii culturale. Etologul Irenäus Eibl-Eibesfeldt (1984/1996, 196) a constatat cã laboșimani existã reguli precise de batjocorire a cuiva:
Fetele batjocoresc prin douã forme de prezentare genitalã: a) ele se așazã în fața celui pe care vor sã-l ridicu-
lizeze și-și ridicã cache-sexul; b) se întorc cu spatele la el și fac o plecãciune adâncã. În ambele cazuri suntprezentate organele genitale. Aceastã mișcare poate fi cu ușurințã confundatã cu mișcarea de arãtare a feselor.Totuși, mișcarea și comportamentele adiacente sunt diferite. În ultimul caz, fetele obișnuiesc sã-și punã nisipîntre fese, care este eliberat în momentul aplecãrii în fața celui ridiculizat. Este vorba probabil de o defecareritualizatã.
Dincolo de cazurile semnalate în mass media, observațiile cotidiene ne obligã sã luãm act
de frecvența tot mai mare a gesturilor obscene în comunicarea nonverbalã. Pe stradã, în stațiilede metrou, în spațiile dintre blocuri și unde nu te aștepți poți vedea copii și tineri care practicãun limbaj nonverbal violent. În curtea unei instituții de învãțãmânt superior din București amasistat la o secvențã de comportament nonverbal obscen: un tânãr (probabil student) rãstignise
Fig. 5.5. Irenäus Eibl-Eibesfeldt
Ipostaze ale comunicãrii nonverbale 187
pe capota unui automobil o domnișoarã (probabil studentã). Tânãrul mima actul copulației.
Comportamentul tânãrului este blamabil, ca și atitudinea de nepãsare a profesorilor și studen-ților, care manifestau fațã de acesta o „neatenție politicoasã“ – ca sã folosim terminologia luiErving Goffman. În fața unei școli de cartier, un copil (probabil elev) înjura, amenințând cãîși va bãga un anumit organ într-un anumit orificiu. Înjurãtura era dublatã de gesturi tabu.
În baruri, la discoteci și chiar pe stradã, mulți bãrbați procedeazã, probabil fãrã sã-și dea
seama, la o prezentare ritualizatã a organului genital: își ating cu mâna partea din fațã a panta-lonilor, schițând gestul de ridicare a falusului (Figura 5.6).
Fig. 5.6. Gest obscen
Nu este un semn al bãrbãției, ci, în cel mai nevinovat caz, un semn de proastã creștere.
Am semnalat câteva ipostaze ale „violenței limbajului corporal“ și ale „violenței în limbajulcorporal“. Distincția violența limbajului/violența în limbaj a fost propusã de Tatiana-SlamaCazacu (2001). În ceea ce ne privește, am particularizat aceastã ipotezã discutând despre„limbajul corporal“ și, mai general, despre comunicarea nonverbalã (Figura 5.7).
Fig. 5.7. Violența în limbajul nonverbal: gest de amenințare
188 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Degetul mare introdus între arãtãtor și degetul mijlociu (pumnul fiind strâns) – ca gest
obscen – aparține categoriei „violența limbajului nonverbal“; degetul mijlociu ridicat și palmaorientatã în sus – ca amenințare sexualã – face parte din categoria „violența în limbajulnonverbal“. Uneori, acest gest este fãcut cu palma orientatã spre fața (gura) persoanei amenin-țate, intensitatea violenței fiind astfel sporitã.
Expunerea în public a organelor genitale reprezintã, de asemenea, un gest obscen din cate-
goria violenței limbajului nonverbal; mimarea mișcãrilor de copulație face parte din violențaîn limbajul nonverbal.
Mimica lãrgește perimetrul violenței limbajului nonverbal: a holba ochii, a scoate limba
spre persoana pe care o dezavuãm exprimã un anume grad de agresivitate.
Violența limbajului nonverbal, ca și violența în limbajul nonverbal, se exprimã și prin alte
forme de comunicare nonverbalã (hapticã, proxemicã, oculezicã, artefacte, vocalicã, olfacție),nu numai prin gesturi (kinezicã) sau mimicã (expresii faciale).
În domeniul hapticii se înscriu comportamentele de atingere a altor persoane. Constituie
violențã în limbajul nonverbal atingerea corpului altei persoane fãrã asentimentul acesteia.Atingerea corpului altei persoane este reglementatã social și cultural. Existã tabuuri. SidneyM. Jourard (1966) a condus o cercetare în care a identificat zonele de contact cutanat permisepãrinților, prietenilor de același sex și prietenilor de sex opus. Atingerea zonelor care nu suntpermise diferitelor categorii de persoane poate fi privitã ca violențã în limbajul nonverbal(de exemplu, atingerea cu mâna a sânilor sau a feselor de cãtre persoane nedorite).
Violarea spațiului personal (distanța intimã, de 40-50 cm) este resimțitã ca o agresiune.
Profitând de aglomerație, unele persoane nu țin seama de zonele de distanțã stabilite de EdwardT. Hall (1959) și, prin aceasta, folosesc un limbaj nonverbal violent.
Privirea, ca element al oculezicii, poate transmite semnale nonverbale violente. Expresia
metaforicã „L-a sãgetat cu privirea“ redã foarte exact ce dorim sã relevãm: ochii rãnesc! Înloc sã mângâie, privirea ucide bunele relații interpersonale.
În cadrul vocalicii sau al paralimbajului, intensitatera vocii agreseazã. De multe ori, în
mijloacele de transport în comun, pe stradã și chiar în curtea școlilor tinerii și chiar persoanelemai puțin tinere strigã unii la alții, nu își vorbesc. Regula bunei cuviințe elementare de a nu-ideranja cu vorba pe ceilalți este sistematic încãlcatã când mai mulți tineri se adunã în grup.Prin componenta sonorã a râsului, unele persoane doresc sã atragã atenția asupra lor. Râsul„în E“ (Hehe, râs behãit) exprimã disprețul, batjocura sau transmite o amenințare (V .F. Birken-bihl, 1979/1999, 196). Așadar, și paralimbajul contribuie la violența limbajului nonverbal.
Comunicarea nonverbalã în clasa școlarã
Suntem cu toții de acord cã o bunã comunicare între elevi și între profesor și elevi are efecte
benefice pentru procesul educativ (D.-ă. Sãucan, 2002). O cercetare recentã a pus în evidențã
o corelație pozitivã între dezvoltarea cognitivã, abilitatea de comunicare, atracția interpersonalãși prietenie (B.R. Burleson și W. Samter, 1996). Dar au elevii aceleași abilitãți de decodificarea mesajelor nonverbale ca și elevele? Au profesorii o competențã de comunicare nonverbalãînaltã? Poate cã cele spuse în continuare îi vor face pe cei de la catedrã, ca și pe cei care stauîn bãnci, sã acorde mai multã atenției comunicãrii nonverbale.
Ipostaze ale comunicãrii nonverbale 189
În urmã cu patruzeci de ani, în perioada fondãrii științei despre comunicarea nonverbalã,
Charles Glloway (1968, 172) atrãgea atenția profesorilor cã „indicațiile și indiciile nonverbalereprezintã semne elegante pentru transmiterea și receptarea informațiilor, pentru acțiunile devorbire la fel de sonore ca și cuvintele – probabil, mai sonore“ ( Nonverbal cues and clues re-
present elegant signes for conveying and receiving information, for actions do speak as loudas words – perhaps, louder ). Profesorul de la Colegiul de educație al Universitãții de Stat din
Ohio, care a susținut printre primii o dizertație doctoralã cu o temã de comunicare nonverbalã(1962), a propus o taxonomie a fenomenelor nonverbale în clasa școlarã, care își pãstreazãvalabilitatea, în ciuda schimbãrilor din tehnologia educației: utilizarea spațiului, deplasarea pro-fesorului în sala de clasã, utilizarea timpului, tacticile de control al comportamentului elevilor.Sunt observații de bun simț, care au fost în timp verificate prin cercetãri empirice riguroase.
Utilizarea spațiului . O salã de clasã este, de regulã, divizatã în douã teritorii, cel al pro-
fesorului și cel al elevilor. Teritoriul profesorului este delimitat de un podium, în centrul cãruiastã catedra sau o masã mai largã decât banca elevilor. Restul spațiului rãmâne teritoriul elevilor.De multe ori, accesul în cele douã teritorii se face pe uși diferite, pentru a marca statusul pro-fesorului, care nu are de parcurs decât doi-trei metri pânã la catedrã, în timp ce elevii trebuiesã strãbatã culoarele dintre bãnci pentru a ajunge la locul lor. În prezent, reglementãrile legaleîn materie de construcție a sãlilor de clasã mari și a amfiteatrelor prevãd cel puțin douã ușide acces pentru ca, în caz de necesitate, evacuarea sã fie mai rapidã, dar funcția lor curentãnu s-a schimblat.
În virtutea statusului sãu, în timpul orelor de predare profesorul are dreptul sã pãtrundã pe
teritoriul elevilor, reciproca nefiind permisã. Incursiunile profesorului genereazã emoții elevilor,nu totdeauna pozitive, mai ales când aceștia dau lucrãri scrise. Profesorii care se plimbã printrebãnci în timpul probelor scrise sunt percepuți în mod diferit decât cei care supravegheazã dela catedrã corectitudinea desfãșurãrii testelor. ăi lucrul este firesc: dacã ne este „invadat“ teri-toriul propriu, reacționãm cu ostilitate abia mascatã. De cele mai multe ori, elevii înceteazãsã mai scrie la lucrãrile de control când profesorii se opresc în dreptul bãncii lor, iar când seîntâmplã ca elevii sau studenții sã se apropie nechemați de catedrã, profesorii îi trimit în bancalor fie verbal, fie printr-un mesaj nonverbal (expresie facialã, gesturi reglatorii, tehnice etc.).
ăi modul în care elevii populeazã teritoriul lor oferã informații despre ei înșiși, despre ati-
tudinea fațã de profesori și despre procesul de învãțãmânt. Premianții, elevii interesați sã învețesau sã obținã note mari ocupã, de obicei, bãncile din primele rânduri, în niciun caz pe celedin fundul clasei – știu acest lucru învãțãtorii și profesorii încã din prima zi a carierei lor.Doar au fost și ei elevi. Robert Sommer (1965) a testat printr-o cercetare empiricã asumpțiaprofesorilor cã „în rândurile din fațã stau elevii interesați de studiu, cei care rar se angajeazãîn activitãți nepermise“. A mãsurat contribuția la discuții în seminariile și laboratoarele depsihologie a studenților care ocupau rândul din fața catedrei și a celor care ocupau bãncilelaterale de-a lungul sãlii de clasã. Diferența gãsitã în ceea ce privește seminariile (3,15 fațãde 2,08) este statistic semnificativã la o probabilitate de 0,05. La orele de laborator, RobertSommer a descoperit o reducere semnificativã a proporției studenților din rândul întâi careluau parte la discuții (71%), comparativ cu ocupanții rândului al doilea (49%), al treilea (51%)și al patrulea (54%). (Sala avea patru rânduri de scaune). În mod neașteptat, s-a gãsit cã 82la sutã dintre studenții așezați lateral de-a lungul sãlii au participat la discuțiile din seminar(apud H.A. Smith, 1979, 644).
190 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
În alte studii, Robert Sommer a constatat cã simplul fapt de a sta în rândul întâi nu înseamnã
neapãrat o participare mai activã a studenților la orele de seminar, însã a ocupa locurile vizavide catedrã din fiecare rând constituie un bun indiciu al interesului studenților pentru parti-ciparea la discuțiile didactice.
Rezultate asemãnãtoare privind proxemica în sãlile de curs și de seminar au fost înregistrate
și în alte studii. De exemplu, R.S. Adams și B.I. Biddle (1970) au stabilit, fãcând observații sis-tematice în 16 sãli de clasã din școli primare și secundare, cã 64 la sutã dintre elevii care dãdeaurãspunsuri la întrebãrile profesorilor ocupau bãncile din centrul primelor trei rânduri.
Deplasarea profesorului în sala de clasã . Charles Glloway (1968) a intuit cã deplasarea
profesorului (a instructorului) în teritoriul pe care îl ocupã în spațiul clasei comunicã eleviloremoțiile pe care acesta le trãiește, ca și relațiile cu elevii pe care urmãrește sã le stabileascã.Studii ulterioare au arãtat cã deplasãrile profesorilor în sala de clasã genereazã percepții diferitedespre personalitatea acestora. În acest sens, Howard A. Smith (1979, 647-648) relateazã caexemplare rezultatele cercetãrilor fãcute de M.W. Hesler (1972) pentru disertația sa de doc-torat. Doctorandul a luat în considerare șase situații, corespunzãtoare tot atâtor câmpuri alesãlilor de clasã: 1) „F“ – profesorul în fața clasei; 2) „C“ – profesorul la catedrã (șezând lacatedrã, stând lângã sau în spatele catedrei); 3) „Fc“ – profesorul în fața catedrei; 4) „L“ –profesorul plasat lateral fațã de rândurile de bãnci sau aproape de pereții laterali ai clasei;5) „S“ – profesorul în spatele clasei; 6) „A“ – profesorul alãturi de studenți, printre ei. Primeledouã situații („F“ și „C“) exprimã o atitudine „distantã“ a profesorului fațã de elevi sau stu-denți, iar urmãtoarele patru situații („Fc“, „L“, „S“, „A“) o atitudine „apropiatã“. Rezultateleinvestigației lui M.W. Hesler au condus la concluzia cã profesorii utilizeazã mai mult decâtprofesoarele câmpurile ce marcheazã distanța și se deplaseazã mai mult decât profesoareleîn jurul clasei. Frecvent, ei se plaseazã în câmpul „C“. În timpul orelor de clasã, profesoareleocupã, de obicei, câmpul „Fc“, zona din fața catedrei. S-a constatat cã ocuparea câmpului„C“ îi face pe studenți sã îi considere pe profesori neprietenoși, reci, ineficienți. Utilizareacu precãdere a câmpului „Fc“ coreleazã pozitiv cu variabila „incluziune“ (sentimentul stu-denților cã fac parte dintr-o singurã unitate), iar utilizarea frecventã a câmpului „A“ core-leazã de asemenea pozitiv cu variabila „afectivitatea“ profesorului (perceperea lui ca fiindcald, prietenos, eficient). Cu cât crește distanța fizicã dintre profesori și studenți, cu atât estemai puternicã percepția elevilor cã profesorul are o fire rece, este neprietenos. Firește, estevorba despre percepția profesorului, nu despre trãsãturile lui de personalitate reale. Aplicând„Inventarul de personalitate Maudsley“, M.W. Hesler nu a gãsit o relație semnificativã întreutilizarea spațiului în clasa școlarã și trãsãturile de personalitate ale profesorilor.
Utilizarea timpului . Modul în care profesorii își folosesc timpul în sala de clasã indicã
sistemul lor de valori. În primul rând, punctualitatea, care aratã stima de sine și respectul fațãde alții, elevi și studenți. Dar mai aratã și interesul pentru materia predatã, și faptul cã au cecomunica în orele de curs. Nici astãzi nu știu de ce profesorul meu de psihologie socialã nefãcea sã-l așteptãm mai mult de 20 de minute pânã își fãcea apariția în sala de curs. Suntsigur cã l-am urât ca student, dar și mult timp dupã ce am devenit într-un fel colegi. Acum,nu a rãmas decât o amintire… Uneori, elevii din clasele mai mari, ca și studenții de altfel,contabilizeazã minutele pe care li le rãpesc profesorii întârziind, ca și minutele pe care li lefurã prelungind ora de curs dupã ce s-a sunat de ieșire. Iau ce nu pot da: timpul!
Ipostaze ale comunicãrii nonverbale 191
Tactici de control al comportamentelor . Charles Glloway (1968) dã câteva exemple de
manevre la care recurgeau profesorii cu patruzeci de ani în urmã pentru a pãstra liniștea înclasã: pauza dintre cuvinte prelungitã, însoțitã de privirea rotitã deasupra clasei, privirea înochi a elevilor care tulburã liniștea clasei, apropierea fizicã de ei, ducerea arãtãtorului la buze,încruntarea sprâncenelor, ridicarea tonului și sporirea intensitãții vocii, schimbarea pozițieicorpului etc. Tacticile au rãmas cam aceleași, discursul științific s-a rafinat: vorbim acum despreutilizarea proxemicii și kinezicii, a paralimbajului, a oculezicii pentru a controla comporta-mentul elevilor în clasa școlarã prin comunicarea nonverbalã. Totuși, cercetãrile concrete înacest domeniu nu au avansat.
Contactul vizual. Vera F. Birkenbihl (1979/1999, 207) ne îndeamnã sã ne imaginãm o clasã
într-o școalã din Germania în care învațã laolaltã copii din familii de germani, turci, iranienisau portoricani. Dacã profesoara vrea sã afle care dintre elevi a fãcut o „ispravã“, întrebându-iși privindu-i în ochi pe fiecare în parte, s-ar putea sã greșeascã luând lãsarea privirii în josdrept un semnal universal de recunoaștere a vinovãției. Copiii din Porto Rico lasã ochii înjos în semn de respect, nu de vinovãție, așa cum s-au obișnuit sã facã mai toți copiii din Europa.
O serie de experimente de laborator au relevat efectele privirii asupra atitudinii studenților.
Howard A. Smith (1979, 650) prezintã câteva. Astfel, sunt invocate experimentele realizatede G. Breed (1971) care au arãtat cã privirea nu constituie un factor critic dacã prelegerea esteinteresantã, dar cã, în general, contactul vizual moderat cu auditoriul este în avantajul profe-sorilor și cã lipsa contactului vizual cu studenții genereazã emoții negative. Privirea prelun-gitã a profesorului în ochii unui student sporește atenția acestuia la prelegere. Sunt menționateși rezultatele cercetãrilor lui L. Norton și R. Dobson (1976, 99) privind diferențele de percepțiea comportamentului nonverbal al profesorilor în funcție de vârsta, sexul și rasa elevilor.
Copiii de șase ani din rasa caucazianã [sau europidã, cu rasele secundare: mediteraneeanã, nordicã, est-euro-
peanã – n.n.] considerã contactul vizual ca fiind neutru, dar pe mãsura creșterii în vârstã ei considerã con-tactul vizual ca având o semnificație din ce în ce mai negativã. Copiii de șase ani aparținând raselor negroidãși indianã considerã contactul vizual ca fiind negativ și, odatã cu creșterea în vîrstã, îl considerã mai puținimportant. La intrarea în școalã, copiii din rasa caucazianã au percepții ale contactului vizual cu profesoriidiferite fațã de cele ale copiilor din rasele neagrã și indianã. Modelele culturale încep sã se schimbe ca urmarea experienței școlare și sunt urmate și în alte ocazii (dupã H.A. Smith, 1976, 650).
Chiar dacã cercetãrile lui L. Norton și R. Dobson (1976) fac apel la termeni mai puțin
utilizați astãzi – mã refer la termenul de „rasã“ –, ele au meritul de a releva caracterul dobân-dit al decodificãrii semnalelor nonverbale.
Întoarcerea privirii în altã parte (gaze aversion ), pe care o observãm mai ales la elevii
din clasele mici când au de rezolvat o problemã mai dificilã, când cautã rãspunsul ocolindcontactul vizual cu profesorul, uitându-se undeva departe, parcã în strãfundurile memoriei,a atras atenția cercetãtorilor care și-au pus problema dacã acest mod de a privi are un rolfuncțional sau nu (Figura 5.8).
192 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
A.M. Glenberg, J.L. Shroeder și D.A. Robertson (1998) au descoperit cã întoarcerea privirii
în altã parte faciliteazã memoria, readucerea în minte a informațiilor, cã este deci funcțio-nalã. Cercetãtorii anterior citați au comparat performanța adulților care, în condiții experi-mentale, aveau de rezolvat probleme de aritmeticã sau probleme generale privind stimuliivizuali complecși (fața interlocutorilor, scene spațio-vizuale dinamice) cu performanța subiec-ților de experiment care, în timp ce cãutau rãspunsul, ocoleau cu privirea astfel de stimuli,se uitau lateral, dincolo de prezentul imediat sau pur și simplu închideau ochii. S-a constatatcã subiecții angajați în „privirea piezișã“ au dat rãspunsuri mai acurate (exacte). Mai mult,cercetãrile au arãtat cã frecvența actelor de întoarcere a privirii în altã parte crește concomi-tent cu sporirea dificultãții sarcinilor cognitive (gaze aversion.mht!http://www).
Rezultate convergente au raportat și G. Doherty-Sneddon, L. Bonner și V . Bruce (2001),
care au înregistrat performanțe mult mai bune la elevii de șase și de zece ani când trebu-iau sã memoreze informații spațio-vizuale dacã se uitau în podea, comparativ cu subiecții de
experiment care aveau aceeași sarcinã, dar trebuiau sã-l priveascã în fațã pe experimentator(gazeaversion.mht!http://www). Strategia întoarcerii privirii începe a fi practicatã de copiiîncã de la vârsta de cinci ani.
Datele cercetãrilor referitoare la comportamentul nonverbal de întoarcere a privirii în altã
parte aratã cât de ineficientã este practica didacticã de a pretinde elevilor „Uitați-vã la mine!“când li se cere sã dea rãspunsuri la întrebãri care solicitã în principal memoria. Aceste datene ajutã sã-i înțelegem mai bine pe acei melomani care în sãlile de concert ascultã orchestraținând ochii închiși sau pe profesorii care în timpul expunerii, la un moment dat, își întorcprivirea în altã parte, trecând dincolo de pereții sãlii de clasã.
Comunicarea nonverbalã și „efectul Pygmalion “.Despre ce este vorba? Legenda spune
cã Pygmalion a sculptat o statuie din fildeș întruchipând o femeie nespus de frumoasã. S-aîndrãgostit de opera sa. Imploratã de Pygmalion, zeița iubirii, Afrodita, a dat viațã statuii.
Aceasta este legenda. Publius Ovidius Naso o știe cel mai bine… Realitatea asupra cãreia au
atras atenția Robert Rosenthal și Leonnore Jacobson (1968) este cã în clasa școlarã profesoriiîși fac o imagine despre elevi și reacționeazã fațã de aceștia în funcție de imaginea creatã deei, nu în funcție de comportamentul efectiv al elevilor. Michael Birkenbihl (1977) gãseștecã, „în sens figurat, termenul de «efectul Pygmalion» desemneazã faptul cã un profesor îșiFig. 5.8. Întoarcerea privirii în altã parte, când sunt de rezolvat sarcini cognitive dificile
Ipostaze ale comunicãrii nonverbale 193
face o idee foarte exactã despre un elev, iar apoi îl formeazã dupã aceastã idee! Înseamnã cã
imaginea pe care o am despre altul i se transmite acestuia, chiar dacã nu articulez nici uncuvânt“. Cum?
1) Profesorii care credeau cã au de-a face cu un elev bun aproape cã îi zâmbeau acestuia, dãdeau aprobator
din cap, se aplecau înspre el și îl priveau insistent în ochi (toate acestea fiind simptome ale unui limbaj «pozitiv»al corpului!).
2) Elevii buni primesc mereu mai mult feedback , indiferent dacã rãspunsurile lor sunt corecte sau nu!
3) La elevii de la care profesorii așteaptã mai mult, reacțiile – de laudã sau de dojanã! – se manifestã
mai puternic și mai clar.
4) Copiii [considerați – n.n.] dotați primesc mai multe laude și mai puține dojeni. Asta înseamnã: profesorii
își rezervã critica pentru elevii «proști»!
5) Copiilor de la care așteaptã mai mult profesorii le acordã mai multã asistențã în adevãratul sens al
cuvântului.
6) Pe elevii de la care așteaptã mai mult, profesorii îi stimuleazã sã rãspundã mai des. Îi solicitã mai
frecvent, le dau probleme mai grele de rezolvat, le acordã mai mult timp pentru rãspuns și îi ajutã pânã gãsescsoluția corectã (M. Birkenbihl, 1977/1999, 243).
În lucrãrile sale ulterioare, Robert Rosentahl (1973, 1974)
a pus în evidențã existența „efectului Pygmalion“ și în afaraclasei școlare ( veziRadu Lucian-Geng, 2003, 129-131). Se
pare cã „efectul Pygmalion“ este declanșat, în proporție de95 la sutã, de semnalele limbajului corporal ( veziV .F. Birken-
bihl, 1979/1999, 27).
Vocalica. Ritmul vorbirii reprezintã un factor care influ-
ențeazã desfãșurarea activitãților școlare. Profesorul trebuiesã porneascã de la premisa: cu cât informația pe care dorescsã o transmitã elevilor este mai nefamiliarã, cu atât ritmulvorbirii trebuie sã fie mai lent. Spunând acestea, îmi sunã înurechi vocile imperative ale studenților: „Mai rar!“ Deși lereplicam cã „popa nu toacã de douã ori pentru o babã surdã“sau cã nu am auzit cuvintele „Vã rog“, recunosc acum deschis (S. Chelcea) cã în primii anide predare m-am abãtut – și nu o singurã datã – de la regula vizând relația invers proporționalãcare trebuie sã existe între dificultatea înțelegerii și ritmul vorbirii. Sper ca mãrturisirea measã-i scuteascã pe alți profesori de interpelarea studenților când predau despre filosofia luiSchopenhauer, sonetele lui Shakespeare sau critica empiriocriticismului.
Pe de altã parte, cu cât viteza „relativã“ a rãspunsurilor profesorului este mai mare, cu atât
mai frecvent a fost pusã întrebarea de cãtre studenți. Cu mult umor, unul dintre profesorii deeconomie politicã – era înainte de decembrie ’89 – ne spunea: „Haideți, cã este ușor. Am repetatde-atâtea ori contradicțiile economiei capitaliste, încât le-am învãțat pe dinafarã!“ Rapiditateacu care ni le dicta certifica faptul cã le repetase de multe ori…
Efectul contactului cutanat. Ne amintim din discuția despre hapticã faptul cã atingerile
cutanate se desfãșoarã conform unui model sociocultural, care prevede cine pe cine are dreptulsã atingã (în acord cu statusul social și ocupațional), în ce situație concretã (în spațiul public
Fig. 5.9. Robert Rosenthal
194 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
sau privat) și ce parte a corpului poate fi atinsã, în funcție de sex și vârstã. La modul general,
atingerile cutanate între profesor și studenți sunt considerate politically incorect , mai ales când
este vorba de studente. În ciuda acestui fapt, Terri D. Barnhouse de la Missouri Western StateCollege a desfãșurat un experiment prin care s-a demonstrat cã atingerile cutanate dintre pro-fesori și studenți în cadrul ședințelor de tutoriat au efecte pozitive în planul formãrii impresieidespre profesori și al sporirii atașamentului fațã de instituția de învãțãmânt. Studenților li s-acerut sã evalueze persoana tutorelui și sã spunã dacã în viitor intenționeazã sã viziteze respec-tiva instituție școlarã. Pe unii studenți, profesorul îi atingea ușor o fracțiune de secundã cumâna pe antebraț, pe alții nu. Chestionarul de evaluare a tutorelui era anonim. Alegerea studen-ților în grupul experimental și în grupul de control a fost aleatorie. Scorul grupului experimental(al studenților care au fost atinși de mâna profesorului) a fost statistic semnificativ mai mare(M=40,00) decât scorul grupului de control, cel al studenților pe care profesorul nu-i atinsese(M=38,87). Cu cât scorul era mai înalt, cu atât evaluarea profesorului era mai pozitivã. Rezul-tatele acestui experiment sunt în consonanțã cu concluziile altor studii, care aratã cã atingerilecutanate între interlocutori sporesc forța mesajelor persuasive și simpatia interpersonalã.
În capitolul intitulat „Manipularea relațiilor“ din lucrarea Arta de a influența , Alex Mucchielli
(2000/2002, 94), discutând despre rolul atingerii corporale în crearea proximitãții afective,relateazã un experiment realizat de Robert-Vincent Joule și Jean-Léon Beauvois:
Un experimentator se plaseazã la intrarea într-o bibliotecã universitarã și îi roagã pe studenții care trec pe
acolo sã-i arate drumul spre o destinație anume. În timp ce le vorbește, îi atinge ca din întâmplare pe brațpe unii dintre ei. Toți studenții opriți (indiferent dacã au fost atinși sau nu) îi aratã drumul. Ceva mai departe,în clãdire, un alt experimentator, independent de primul, solicitã studenților un serviciu similar: el se adreseazãdeopotrivã și celor care au fost, și celor care nu au fost atinși. Studenții atinși pe braț formeazã, din punctde vedere statistic, un public mult mai disponibil fațã de solicitarea respectivã (40% dintre cei atinși pe brațacceptã sã-l îndrume pe al doilea experimentator, fațã de numai 5% dintre cei care nu fuseserã atinși).
Alex Mucchielli apreciazã cã „atingerea corpului unei persoane este un semn transcultural
al apropierii de acea persoanã“ ( ibidem ). Într-adevãr, în cultura europeanã, ca și în alte culturi,
obișnuim sã-i ținem de braț pe cei pe care îi iubim, sã-i îmbrãțișãm pe cei care ne sunt dragi,sã ne ținem de mânã copiii mici etc. În experiment, atingerea brațului unei persoane necu-noscute simbolizeazã intenția de a avea o „relație apropiatã“ și, în baza normei reciprocitãții,subiecții de experiment vor rãspunde pozitiv solicitãrii.
Comunicarea nonverbalã în organizații
Intuitiv, oricine își poate da seama cã în orice tip de organizații comunicarea nonverbalã
contribuie la atingerea scopurilor sau, dimpotrivã, ridicând bariere, induce lipsã de eficiențã.Importanța comunicãrii în organizații a fost documentatã și prin cercetãri de teren. G.H. Graham,J. Unruh și P. Jennings (1991), citați de Peter J. DePaulo (1992, 63), au cerut unui numãr de500 de manageri și de angajați din diferite organizații sã evalueze importanța comunicãriinonverbale în activitatea lor. Aproape toate persoanele intervievate (mai precis 94%) au apreciatcã în activitatea lor comunicarea nonverbalã este „importantã“ și „foarte importantã“. Expresiafeței și tonul vocii au apãrut cu frecvența cea mai mare ca fiind revelatoare pentru sinceritateaîn comunicare, plasându-se înaintea conținutului mesajelor verbale.
Ipostaze ale comunicãrii nonverbale 195
O cercetare realizatã în 1988 de D. Howard ( cf.N. Guéguen, 2004/2007, 232) a pus în
evidențã faptul cã atingerea lucrãtorilor pe umãr de cãtre un maistru conduce la aprecieri maifavorabile ale sarcinilor de producție (75% aprecieri favorabile și foarte favorabile) decât încondițiile neatingerii lor (21% aprecieri favorabile și foarte favorabile). Înteresant ni se pareși faptul cã lucrãtorii atinși pe umãr cu mâna de cãtre maistru și-au manifestat dorința de alucra în continuare cu acesta (57%), comparativ cu cei care nu au „beneficiat“ de un astfelde tratament (15%). ăi evaluarea maistrului ca persoanã prietenoasã, cooperantã a fost maielogioasã în cazul contactului cutanat (70%) decât în absența lui (30%).
Peter J. DePaulo (1992, 65-66) este de pãrere cã analiza comportamentului nonverbal vizeazã:
1) codificarea și managementul impresiei (semnale nonverbale clare, care sã nu contrazicãdeclarațiile verbale); 2) decodificarea și sensibilitatea nonverbalã (recunoașterea cât mai precisãa semnificației semnalelor nonverbale transmise și o mare atenție acordatã comunicãrii nonver-bale); 3) modalitatea de evaluare a comportamentului nonverbal (instrumentele de înregistrareși mãsurare a formelor și parametrilor semnalelor nonverbale).
În continuare ne vom referi la aplicații ale teoriei comunicãrii nonverbale la diferitele nive-
luri ale piramidei organizaționale. Începem cu managerii.
Întâlnirile de afaceri. Dacã avem în vedere diferențierea culturilor dupã gradul lor de
contextualizare, ca manageri (sau ca responsabili cu relațiile publice) trebuie sã acordãm ceamai mare atenție statusului partenerilor de afaceri din culturile intens contextuale: sã rezervãmmai mult timp pentru prezentarea firmei, sã le arãtãm toatã considerația noastrã și prin semnalenonverbale: sã ne așezãm aproape de ei, sã realizãm contacte cutanate cu aceștia, sã menținemcontactul vizual cu ei, sã ne aplecãm înainte când le vorbim sau le ascultãm discursul – așacum remarca Albert Mehrabian (1972) cã se exprimã interesul pentru interlocutori. Sigur,trebuie sã avem în vedere toate elementele legate de contextul cultural, de proxemicã, hapticã,vocalicã, oculezicã etc. (Figura 5.10). De asemenea, va trebui sã ne gândim și la comunicareaartefactualã: ce haine sã îmbrãcãm, în ce încãpere sã purtãm discuțiile, cum sã plasãm mobila,cum sã fie decorat interiorul. Reușita afacerilor depinde în bunã mãsurã de competența decomunicare nonverbalã, de cunoașterea modelelor culturale de comunicare, pentru cã, nu-iașa?, „în prezența unui roman, trebuie sã te porți ca un roman“ (Figura 5.11).
Într-o situație transculturalã, prevederea ne dicteazã sã presupunem cã existã diferențe de
comunicare nonverbalã (G. Johnes, 1996/1998, 345). Sã nu le neglijãm și mai ales sã nu uitãmde congruențã. Se pare cã în toate culturile similaritatea semnificației mesajelor verbale șinonverbale sporește credibilitatea persoanelor, faciliteazã relațiile interpersonale și de afaceri.
Poate cã ar fi bine sã reamintim particularitãțile comunicãrii nonverbale la americani – așa
cum le-a sintetizat Gary Imai (1996) pe baza lucrãrii lui Roger E. Axtell (1990) (Tabelul 5.1).
Orice întâlnire de afaceri, ca de altfel orice întâlnire interpersonalã, începe cu un salut:
strângerea mâinii celuilalt, sãrutãri, îmbrãțișãri, ușoare și repetate bãtãi cu palma pe umeriiceluilalt, plecãciuni, zâmbete, exclamații, contact vizual etc. S-au scris numeroase lucrãriprivind regulile de bunã purtare. Nu ne vom referi la ele. V om sintetiza însã ritualul salutu-lui, așa cum a fost conceptualizat de Adam Kendon și A. Ferber (1973) și comentat de PeterCollet (2003/2005, 138-164). Ne vom axa pe relevarea semnalelor nonverbale (Tabelul 5.2).
196 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 5.10. Gestul american de despãrțire: „Rãmas bun!“
Fig. 5.11. Gestul european de despãrțire: „Rãmas bun!“
Tabelul 5.1. Gesturile americanilor și semnificația lor (dupã G. Imai, 1996)
Gestul Semnificația
1. Americanii strâng mâna ferm, hotãrât. 1. Când se întâlnesc.
2. Copiii americani sunt învãțați sã se uite direct
în ochii celorlalți.2. Când se întâlnesc și când converseazã. Dacã nu
procedeazã așa, exprimã slãbiciune, timiditate.
3. Brațul ridicat și mișcarea mâinii deschise.3. Semnificã „ hello“ sau „ good-bye “. Astfel, americanii
încearcã sã atragã atenția altor persoane.
4. Americanii fac cu mâna unei alte persoane și apoi
fac semn cu podul palmei în jos sau vor ridica degetul arãtãtor în fațã și vor face o mișcare în cerc cu arãtãtorul. 4. A atrage atenția cuiva.
5. Palma în afarã și degetele mijlociu și arãtãtor în formã de V.5. „Victorie“ sau „Pace“.
6. Degetul arãtãtor unit cu degetul mare, formând un cerc,
celelalte degete extinse.6. „Da“ sau „Bine“.
7. Pumnul strâns și policele întins. 7. Apreciere pozitivã: „Excelent!“
8. Arãtãtorul și degetul mic întinse și celelalte strânse. 8. Îndemn la agresivitate (strigãt de susținere texanã).
9. Fluieratul.9. Admirație pentru o femeie frumoasã, susținere la
evenimente sportive, aprecierea unui spectacol.
10. Mișcarea repetatã a capului de sus în jos
și de la stânga la dreapta.10. „Da“ și „Nu“.
11. Mișcarea circularã a arãtãtorului lângã tâmplã sau ureche. 11. Ofensã: „Ești nebun!“
Ipostaze ale comunicãrii nonverbale 197
Firește cã modul de comunicare nonverbalã în întâlnirile interpersonale variazã în funcție
de caracteristicile psiho-individuale și socio-culturale, precum și de situația concretã. Persoanelecare se cunosc doar din relațiile de serviciu – este cazul primelor întâlniri de afaceri – vor faceapel la semnalele politicoase, pãstrând gama de semnale afectuoase pentru întâlnirile ulterioare.Dupã caz, vom pune în act salutul care exprimã respectul (înclinarea înainte a corpului, ple-carea capului etc.) sau salutul care exprimã raporturile de egalitate așa-numitul „salut desolidaritate“ (îmbrãțișare, sãrut etc.). Cu timpul, semnalele respetuoase s-au schimbat: de laîngenunchiere la flectarea unui singur picior, de la descoperirea capului (a rãmas expresia „joscu pãlãria“) la atingerea pãlãriei sau a tâmplei cu degetele lipite (arãtãtorul și mijlociul).
Pentru interpretarea semnalelor utilizate în întâlnirile de afaceri, ca și în întâlnirile coti-
diene, este important sã observãm simetria sau asimetria lor. Salutul respectuos se caracte-rizeazã prin asimetria gesturilor: personajul deținãtor al puterii nu face aceleași gesturi, nuadoptã aceeași posturã cu cel care îl salutã. Când raportul este de egalitate, salutul se con-cretizeazã în gesturi simetrice (de exemplu, îmbrãțișarea mutualã). Pictorul, desenatorul șieseistul german de origine elvețianã Paul Klee (1899–1940) a surprins gesturile simetrice aleunei întâlniri între egali (Figura 5.12).Tabelul 5.2. Semnalele nonverbale în cele trei faze ale întâlnirilor
(adaptat dupã A. Kendon și A. Ferber, 1973)
Întâlnirea
Recunoașterea Abordarea Contactul
Politicoase – ridicarea sprâncenelor
– zâmbetul cu buzele lipite – salutul din cap – apropierea fizicã– rearanjareaîmbrãcãminții – autoatingeri– strângerea mâinii– fixarea privirii asupraceluilalt
Afectuoase – fãcutul cu mâna– zâmbetul cu guradeschisã– râsul– interjecții ce exprimã surpriza– intruziunea în spațiulpersonal– urmãrirea cu privirea amimicii celuilalt– îmbrãțișarea– sãrutul– atingerile cutanateSemnaleFaze
Fig. 5.12. Paul Klee, Desen (1903)
198 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Desmond Morris (1982/1986, 219) comenteazã acest desen ca înfãțișând întâlnirea dintre
douã persoane care se înclinã exagerat, urmãrind fiecare dintre ele sã se facã mai micã decâtcealaltã. Prin 1920, Paul Klee spunea cã „Arta nu reproduce vizibilul, ci face vizibil un lucru“(dupã J. Debicki et al. , 1995/2000, 261). În desenul pe care l-am reprodus artistul ne ajutã sã
vedem submisivitatea.
ăi rolul mediatorului în tranzacțiile comerciale a atras atenția cercetãtorilor comunicãrii
nonverbale, demonstrându-se experimental cã subiecții atinși de mediator „cad la înțele-gere“ într-o proporție mai mare decât cei care nu au fost atinși (G. Podell și W. Knapp, 1969;
R. Meeker și G. Shure, 1969; J. Fischer-Lokou și N. Guéguen, 1997, 2000, 2003).
J. Fischer-Lokou și N. Guéguen, (2000) au mãsurat impactul atingerii de cãtre mediator a
persoanelor care negociazã. În experimentul realizat, grupuri de câte doi studenți simulau o situ-ație de negociere în care intervenea o a treia persoanã, care le oferea o soluție. Mediatorul, întimp ce le prezenta propunerea sa, îi atingea o secundã/douã pe braț sau pe umãr (grupul expe-rimental). Studenții din grupul de control nu erau atinși de cãtre mediator. În cazul atingerii,aproximativ 70% dintre studenți ajungeau la o soluție comunã, în timp ce în grupurile de con-trol acordul se obținea într-o proporție de mai puțin de 40% (N. Guéguen, 2004/2007, 235).
Eficacitatea reclamelor comerciale. Acestei probleme i-au fost consacrate numeroase
studii. Nu ne-am propus sã le trecem în revistã. V om semnala, pe baza literaturii de specialitate,cum intervin diferitele modalitãți de comunicare nonverbalã (proxemica, haptica, expresiilefaciale, vocalica, artefactele etc.) în reclamele comerciale și, mai general, în advertising . Cu
totul general, vom preciza cã afișele publicitare folosesc intens semnalele supranormale. Ase vedea stilul Disney: supradimensionarea capului și a ochilor. Acest stil a fost adoptat și desoții Elliot Handler și Ruth Handler care, în 1959, au lansat pe piațã pãpușa Barbie, botezatãașa dupã numele fetiței lor. Barbie a cucerit lumea copiilor. Barbie se vinde în peste 140 dețãri într-un ritm de douã pãpuși pe secundã. În fiecare an sunt create circa o sutã de modelede haine și de accesorii pentru pãpușa Barbie, dar supradimensionarea capului și a ochilorrãmâne neschimbatã (Figura 5.13).
Fig. 5.13. Pãpușa Barbie
Ipostaze ale comunicãrii nonverbale 199
În țãrile islamice, Barbie a fost înlocuitã de pãpușa Fulla (Figura 5.14), care exprimã valo-
rile musulmane (Arabia Sauditã a interzis în 2004 comercializarea lui Barbie pentru cã aceastãpãpușã „întruchipeazã valorile perverse ale Occidentului“). „Muslim Barbie“, creatã în 1996de Ammar Saadeh, palestinian stabilit în SUA, se vinde cu succes din 2004 în Kuwait și Emi-ratele Unite. Din 2003, în Siria, Egipt, Iordania și Qatar a fost pusã în vânzare pãpușa Fulla,realizatã de NewBoy Studio din Siria (K. Zoepf, New York Times , 22 septembrie 2005).
Fulla are ochii de culoare închisã și pãrul negru, poartã hidjab și abbaya pe cap, este prezen-
tatã în ținutã de stradã, publicã, îmbrãcãmintea acoperindu-i tot corpul, în conformitate cupreceptele religiei islamice. Fulla este casnicã, devotatã familiei. Spre deosebire de ea, Bar-bie are ochi albaștri și pãrul blond, vestimentația de casã, în acord cu moda, lasã sã se vadãbrațele și picioarele (poartã de multe ori minijupã sau costum de baie). Multe dintre acce-soriile pãpușii Barbie îi conferã identitatea socialã de profesoarã sau de medic. Totuși, Bar-bie, Fulla și Saghira, care se comercializeazã în China, Brazilia și statele din nordul Africii,sunt surori siameze: au ochii, capul și picioarele supradimensionate.
Un cercetãtor american, A.M. Margo (1997), a dat un rãspuns interesant la întrebarea de
ce este atât de îndrãgitã Barbie. Pe scurt, pentru cã are caracteristicile corporale exagerate șinoi preferãm acele caracteristici care subliniazã evoluția noastrã biologicã: „picioarele lungi,gâtul lung, talpa piciorului elasticã, dinții înclinați spre interior, și nu spre exterior (prognatism),tibiile lungi, bãrbia puternicã și ortogonalã în raport cu axa gâtului, ochii mari, gambele arcuite“(apud N. Guéguen, 2005/2006, 218). Nimeni, în afarã de Barbie, nu are toate caracteristicile.
Din aceastã cauzã s-ar pãrea cã o îndrãgim. Exagerarea (supradimensionarea caracteristicilorcorporale) a fãcut ca pãpușile „normale“ sã pãleascã și Barbie sã cucereascã piața mondialã.
Începem, oarecum la întâmplare, cu vocalica. S-au cercetat relațiile dintre variabilele
prozodice (intensitatea vocii, intonație etc.) și credibilitatea mesajului (N. Miller et al., 1976;
R.A. Page și J.L. Ballon, 1978), dintre aceste variabile și imaginea mentalã pe care și-o facascultãtorii despre cei care vorbesc, în funcție de caracteristicile vocii (M.E. Brooke și HungNg, 1986; P. Ekman, 1988. J. Pittam și C. Gallois, 1986; D.M. Ruscello et al., 1988), precum
și efectele credibilitãții sursei asupra atitudinii ascultãtorilor fațã de mesaj (J.-C. Chebat etFig. 5.14. Pãpușa Fulla, înlocuitoarea lui Barbie în Orientul Mijlociu
200 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
al., 1986, 1989; J.-C. Mowen, 1980; R.E. Petty et al., 1983). Recent, doi cercetãtori din Canada,
Claire Gelinas-Chebat și Jean-Charles Chebat (2001), au fãcut publice rezultatele cercetãrilor
lor referitoare la influența intensitãții vocii și a intonației asupra credibilitãții mesajului. Pebaza modelului ELM (Elaboration Likelihood Model ), care ia în considerare ruta centralã
versus ruta perifericã și efectele gradului de implicare a receptorului în schimbarea atitudinalã,
cei doi cercetãtori au ajuns la concluzia cã intensitatea vocii și intonația influențeazã acceptareamesajului în situațiile în care ascultãtorii sunt slab implicați. Datele studiului lor susțin ipotezarutei periferice a caracteristicilor vocii: „În situațiile de implicare redusã, intensitatea maiscãzutã a vocii este mai eficace decât intensitatea ridicatã a vocii. În mod asemãnãtor, înaceleași condiții, intonația slabã este mai eficientã decât intonația puternicã. Combinațiaintensitate scãzutã și intonație slabã produce eficacitate [în receptarea mesajului reclamelorcomerciale – n.n.]“ (C. Gelinas-Chebat și J.-Charles Chebat, 2001, 456).
Stimulii supradimensionați – Desmond Morris (1982/1986, 413) îi numește supernormal
stimuli – sunt prezenți în multe reclame comerciale. Din afișe și bannere ne zâmbesc provoca-
tor blonde cu sânii supradimensionați, abia acoperiți, și cu picioare „superlong“ (Figura 5.15).
Supradimensionarea unor elemente corporale impune, prin compensație, subdimensionarea
altora. „Acest dublu proces are impact asupra selectãrii caracteristicilor. Caracteristicile irele-vante sunt eliminate sau diminuate și elementele amplificate apar prin urmare mai șocante“(D. Morris, 1982/1986, 415). În figura 5.16 prezentãm o ilustrare a procesului de „dramati-zare“, cum l-a denumit Desmond Morris.Fig. 5.15. Stimuli supradimensionați în reclamele comerciale
Ipostaze ale comunicãrii nonverbale 201
În advertising, mulți dintre stimulii supradimensionați au semnificație sau, cel puțin, cono-
tații sexuale: sânii siliconați, buzele accentuat rujate etc. (Figura 5.17).
Comunicarea nonverbalã în viața politicã
Importanța comunicãrii nonverbale în sfera politicii a fost probatã – dacã se mai îndoia cineva
de acest lucru – în campania pentru alegerile prezidențiale din SUA, în 1960 (Figura 5.18).
Atunci, pentru prima datã, a fost televizatã dezbaterea finalã a candidaților. Se înfrun-
tau redutabilul politician Richard Nixon și tânãrul, mai puțin experimentatul om politicJohn F. Kennedy.
Americanii care au urmãrit transmisia dezbaterii la radio au apreciat în egalã mãsurã
prestația celor doi contracandidați; cei care au vãzut dezbaterea la televizor au fost con-vinși de superioritatea calitãților politice dezvãluite de John F. Kennedy, care a și devenitpreședinte al SUA, învingându-l pe Richard Nixon. Acesta din urmã a avut de suferit depe urma comunicãrii nonverbale deficitare: în timpul dezbaterii a fãcut grimase, pe fațãFig. 5.16. Dramatizarea în publicitate
Fig. 5.17. Supradimensiunarea stimulilor sexuali în publicitate
202 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
i-au apãrut broboane de transpirație, și-a ferit privirea, purta un costum negru (J. N. Druck-
man, 2003, citat de M.A. Kopacz, 2006, 1).
Se știe astãzi cã abilitãțile de comunicare nonverbalã influențeazã electoratul în cazul can-
didaților mai puțin cunoscuți și cã alegãtorii neinformați sau dezinteresați de vot au tendințade a se lãsa impresionați de apariția fizicã, de gesturile și vocea candidaților în alegerileregionale și generale.
Maria A. Kopacz (2006), doctorandã la Departamentul de Comunicare de la Universitatea
din Arizona (SUA), a realizat o foarte utilã trecere în revistã a cercetãrilor care au pus în evi-dențã rolul diferitelor componente ale comunicãrii nonverbale în persuasiunea politicã. Reținemdin acest studiu câteva rezultate.
Expresiile faciale . La sfârșitul anului 2007, Vladimir Putin a fost desemnat drept «cel
mai popular șef de stat». Fotoreporterii s-au întrecut în a-l prezenta. De fapt, au imortalizatexpresiile faciale ale președintelui Federației Ruse (Figura 5.19).Fig. 5.18. Dezbaterea televizatã dintre Richard Nixon și John F . Kennedy în alegerile prezidențiale din
SUA (1960)
Fig. 5.19. Președinele Federației Ruse, Vladimir Putin (2000–2008)
Ipostaze ale comunicãrii nonverbale 203
Din cele 15 fotografii postate pe Internet, într-una singurã zâmbește Vladimir Putin (identi-
ficați-o!). În legãturã cu „zâmbetul cu gura închisã“ al președintelui Vladimir Putin, profesorulde psihologie socialã de la Universitatea Oxford, Peter Collet, autorul bestsellerului Cartea ges-
turilor (2003/2005, 49), ne asigurã cã „Președintele Rusiei, Vladimir Putin, este un exemplu
bun de lider național care zâmbește cu zgârcenie. Deși are o staturã atleticã, Putin nu este foarteînalt și are o bãrbie micã. Faptul cã nu zâmbește este un mod de a compensa aceste deficiențe“.
Alți lideri naționali nu sunt deloc zgârciți cu zâmbetul. Președintele României, Ion Ili-
escu este, în acest sens, un excelent exemplu (Figura 5.20).
Numeroase cercetãri (S.A. Hellweg et al., 1992; J.T. Lanzetta et al., 1985; R.D. Masters
et al., 1987; G.J. McHugo et al., 1985; J. Meyrowitz, 1986; R.D. Sullivan și R.D. Masters,
1988; R.D. Sullivan, 1996) au arãtat cã în dezbaterile electorale expresiile faciale constituiecel mai important element în comunicarea nonverbalã. Televiziunea a schimbat dramaticdesfãșurarea campaniilor electorale. În urmã cu zeci și zeci de ani, vorbele candidaților încursa electoralã se auzeau la fel de bine ca și azi, puteau sã influențeze comportamentul devot ca și acum. Transmisiunile TV , focalizându-se asupra mimicii candidaților, pot releva incon-gruența dintre comunicarea verbalã și comunicarea nonverbalã sau pot – ceea ce este de dorit– sã sporeascã influența persuasivã asupra maselor.
Într-o cercetare comparativã a campaniilor prezidențiale din SUA în intervalul 1960-1984,
R.D. Sullivan și R.D. Masters (1988), folosind tipologia expresiilor faciale: fericire/calm,supãrare/amenințare, fricã/evitare propusã de Paul Ekman și colaboratorii sãi (1972), au ajunsla concluzii interesante. Frecvența fotografiilor candidaților în ziare și la TV s-a intensificatpe mãsura consolidãrii poziției acestora în cursa electoralã. Fotografiile exprimând feri-cirea/starea de calm prevalau în cazul candidaților de succes. Frica/evitarea „se citea“ maifrecvent pe figura candidaților cu șanse reduse de a deveni învingãtori.
Înfãțișarea . Modul în care se prezintã un candidat sau altul influențeazã intenția de vot,
atitudinea alegãtorilor și, în cele din urmã, comportamentul de vot al acestora. Înfãțișarea ( phisi-
cal appearance ) dã informații despre sexul, vârsta, rasa/etnia, dar și despre unele caracteris-
tici psihomorale ale candidaților (vezi somatotipurile) (Figura 5.21).Fig. 5.20. Zâmbetul președintelui României, Ion Iliescu (1990–1996, 2000–2004)
În anchetele de teren pe care le-au fãcut, S.W. Rosenberg, S. Kahn și T. Tran (1991) au
gãsit cã „prezența fizicã îi ajutã în mod deosebit pe cetãțenii care au puține cunoștințe politicedeoarece, cunoscând persoanele în general, ei utilizeazã stereotipurile despre înfãțișarea fi-zicã pentru a-i ghida în alegere cu mare acuratețe“ ( apud M.A. Kopacz, 2006, 9). R.R. Lau
și D.P. Redlawsk (2001) au ajuns la concluzii asemãnãtoare în experimentele de laboratordesfãșurate: 95 la sutã dintre participanții la experiment au utilizat informațiile date deînfãțișarea candidaților pentru a-i caracteriza. ăi alte experimente de laborator ale lui S.W.Rosenberg și ale colaboratorilor sãi au relevat cã, pe baza examinãrii fotografiilor, alegãtoriievalueazã competența, integritatea moralã, abilitatea de leadership și atractivitatea candidaților.
În 2007, presa din România a speculat în jurul „șuviței prezidențiale“ dupã ce o palã de
vânt a fãcut-o sã fluture deasupra capului lui Traian Bãsecu, aflat într-o vizitã oficialã în MareaBritanie. Cum ar arãta mai bine, cu sau fãrã șuvițã? Noi credem cã cel mai bine îi stã președin-telui nostru cu pãlãria de cowboy pe care a primit-o în dar de la o comunitate de români cuocazia vizitei sale în SUA (30 septembrie 2005) (Figura 5.22).204 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 5.21. Președinele URSS, Nichita S. Hrușciov, și președintele Cuba, Fidel Castro
Fig. 5.22. Președinele României, Traian Bãsescu (2004–2009)
Ipostaze ale comunicãrii nonverbale 205
Paralimbajul . Pânã în prezent, s-au realizat puține cercetãri privind impactul vocalicii
candidaților asupra comportamentului de vot al alegãtorilor – remarcã Maria A. Kopacz.
Psihosociologii Gregory W. Stanford și Timothy J. Gallagher (2002) au descoperit cã se
pot face inferențe acurate (exacte) referitoare la poziția dominantã în cursa electoralã pe bazafrecvenței vocale fundamentale (Fo = 0,5 kHz). Frecvența vocalã fundamentalã este o carac-teristicã esențialã a vocii umane. Cercetãrile inițiate de Gregory W. Stanford (1997, 2000) auarãtat cã, în condiții experimentale, dacã frecvența vocalã a subiecților care converseazã estescãzutã prin filtrare electronicã sub Fo , atunci percepția schimbului de informații (evaluatãde judecãtori asociați ai cercetãtorului) diminueazã semnificativ.
Autorii citați au comparat prin analizã spectralã frecvențele vocale fundamentale (Fo) ale
participanților într-un numãr de 19 dezbateri din campaniile electorale televizate (dintre careopt erau dezbateri prezidențiale) cu rezultatele sondajelor preelectorale și cu numãrãtoareafinalã a voturilor. Ei sunt de pãrere cã frecvența vocalã fundamentalã (Fo) transmite infor-mații subliminale referitoare la dominanța/credibilitatea candidaților. Mai mult, „Fo exercitão influențã puternicã asupra votului popular în alegerile electorale foarte strânse în care suntmulți alegãtori indeciși și slab informați“ (G.W. Stanford și T.J. Gallagher, 2002, 306).
De acord cu Maria A. Kopacz (2006, 10), trebuie sã admitem cã sunt necesare cercetãri
aprofundate pentru a se putea formula concluzii în aceastã direcție.
Privirea . Dincolo de stereotipurile despre „ochi și privire“, s-a studiat rolul clipitului în
contextul campaniilor politice. R.V . Exline (1985, citat de M.A. Kopacz, 2006, 10) a înre-gistrat (alãturi de alte semnale nonverbale) frecvența cu care au clipit în dezbaterea preziden-țialã din 1976 candidații în cursa electoralã pentru Casa Albã. Cercetãtorul amintit a gãsit ocorelație inversã între frecvența clipitului și competența candidaților (dupã evaluarea audito-riului): cu cât candidații clipesc mai des, cu atât sunt percepuți ca fiind mai puțin competenți.
Referitor la privirea prezentatorilor de știri TV , s-a constatat cã speakerii care mențin con-
tactul vizual direct cu camera de luat vederi se bucurã de aprecieri pozitive din partea tele-spectatorilor (R.K. Tiemens, 1978).
Prima audiere a lui Saddam Hussein în fața Tribunalului Special din Irak, la 1 iulie 2004,
a fost urmãritã de milioane de telespectatori din întreaga lume, curioși sã vadã ce atitudineva adopta ex-președintele Irakului, învinuit de crime împotriva umanitãții. La solicitarea BBC,Patti A. Wood, expertã de reputație internaționalã în comunicare nonverbalã și comunicareprofesionalã, a analizat mesajele corporale ale dictatorului pasibil de condamnare la moarte.Reproducem din ediția din 3 iulie 2004 a ziarului Evenimentul zilei (nr. 3781, p. 8) concluziile
la care a ajuns Patti A. Wood: „Nu arãta dezorientat, așa cum era în timpul capturãrii sale“[Saddam Hussein a fost capturat de trupele americane și ținut prizonier de rãzboi timp depeste un an de zile, pentru a fi predat autoritãților irakiene o datã cu transferul puterii – n.n.].Totuși, în fața tribunalului, Saddam Hussein își pierduse privirea de „conducãtor absolut, carete pãtrundea ca o razã de laser“. În timpul audierii, a privit de mai multe ori în jos, având umeriicãzuți, ca și când toatã lumea apãsa pe umerii lui. Când dãdea rãspunsuri dinainte pregãtite,emitea semnale de sfidare; când rãspundea spontan, pãrea derutat. „Când te aperi în mod spontan,spui aceleași lucruri în patru-cinci moduri diferite“ – explicã experta americanã. Multe dintrerãspunsurile lui Saddam Hussein au fost identice: aceleași argumente, aceleași cuvinte („Suntpreședintele Irakului“, „Am acționat conform Constituției“). „În timpul audierii, acuzatul a
206 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
îndreptat acuzator de câteva ori arãtãtorul spre instanța de judecatã. Este vorba despre un gest
de atac, care poate fi interpretat ca o țintire simbolicã. El voia, în mod simbolic, sã-i ucidã pecei care îl judecau“ – conchide Patti A. Wood. Ex-președintele Irakului încerca sã parã stãpânpe situație: agita pixul în timp ce rãspundea (utiliza adaptorii), stãtea pe scaun rezemat despãtar (posturã caracteristicã celor care dețin puterea), își atingea vârfurile degetelor formândun coif cu vârful în sus (gest specific celor puternici, care dețin controlul situației). Privireafixã (parte a „posturii de ascultare intenționatã“) semnaleazã cã i se acordã atenție interlocu-torului, dar și dorința de a-i produce acestuia o stare de disconfort psihic. Patti A. Wood con-chide cã, de la prima înfãțișare la tribunal, Saddam Hussein era conștient cã nu mai dețineputerea. Lui Salem Chalabi, președintele Tribunalului Special din Irak, i s-a pãrut cã în timpulaudierii Saddam Hussein a fost „foarte reținut și speriat“ (Figura 5.23).
Patti A. Wood a analizat și fața președintelui SUA, George W. Bush (Figura 5.24) (cu ocazia
prezentãrii în fața Congresului SUA, în ianuarie 2003, a raportului despre starea națiunii).Experta americanã în comunicare nonverbalã și profesionalã pornește de la asumpția: „Dacãochii sunt fereastra sufletului, gura este fereastra spre adevãr“ și observã cã zâmbetul cu col-țurile gurii îndreptate în jos afișat de președinte exprimã simțãminte neplãcute, agresivitate,disconfort, tensiune psihicã.
Concluzia: în respectiva împrejurare, George W. Bush era încordat. Starea de neplãcere
se vede și din felul în care oamenii țin, uneori, buzele strâns lipite, schițând ceea ce specia-liștii în comunicare nonverbalã numesc „fațã de maimuțã“ ( ape-like grimace ). În micropauzele
citirii raportului despre starea națiunii, președintele și-a presat și și-a umezit de mai multeori buzele, semne ale stresului și disconfortului unei persoane aflate sub atacul inamicilor.Patti A. Wood a mai observat cã George W. Bush a zâmbit (cu colțurile gurii ridicate, dezvelin-du-și dinții, fãcând riduri în jurul ochilor scânteietori) doar de câteva ori, când era ovaționatîndelung de cãtre simpatizanți. În astfel de momente era cu adevãrat fericit. Când a declaratFig. 5.23. Saddam Hussein în timpul procesului, încheiat cu condamnarea lui la moarte prin
spânzurãtoare: a) îngândurat; b) plin de urã; c) umil; d) amenințând (fotografii din presa
internaționalã)
Ipostaze ale comunicãrii nonverbale 207
„Eu voi apãra securitatea Americii“, președintele a privit intens auditoriul; când a vorbit despre
ajutorul acordat țãrilor africane în campania anti-SIDA și despre acțiunile militare împotrivalui Saddam Hussein, a transmis semnale pozitive. ăi-a încheiat cuvântarea cu cuvintele„Dumnezeu sã binecuvânteze America“ ( God bless America ). În mod neobișnuit, a rostit aceste
cuvinte arãtându-și limba – remarcã Patti A. Wood (2003). Cele douã analize realizate de PattiA. Wood ilustreazã cât se poate de bine modul de lucru al specialistului în comunicarenonverbalã și comunicare profesionalã.
Mai invocãm o cercetare. Alan Hirsh și Charles Wolf de la Universitatea din Illinois au
studiat comportamentul nonverbal al președintelui american Bill Clinton în timpul audieriitelevizate a acestuia de cãtre Marele Juriu în legãturã cu „relația nepotrivitã“ pe care a avut-ocu stagiara de la Casa Albã, Monica Lewinsky (Figura 5.25).
Alan Hirsh și Charles Wolf au remarcat cã, în timpul mãrturiei, Bill Clinton și-a atins în
repetate rânduri nasul ( cf. P. Rowan, 1999, 19). ăi ce-i cu asta?! Fig. 5.24. Președintele SUA, George Bush (2000–2008)
Fig. 5.25. Președinele Bill Clinton și Monica Lewinsky
208 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Când cineva minte, i se lungește nasul! Jurnalistul italian Carlo Collodi (1826–1890) a
dat viațã unei pãpuși, Pinocchio (1883), cãreia îi creștea nasul pe mãsurã ce spunea minciuni.
„Cum îți dai seama cã am mințit?“ – întrebã Pinocchio. „Minciuna, copilul meu, se recunoașteimediat. Existã douã feluri de minciuni: minciuni cu picioarele scurte și minciuni cu nasul lung.Ție ți s-a lungit nasul“. Povestea spune cã Pinocchio s-a rușinat – ceea ce nu se întâmplã tot-deauna în lumea politicienilor – și a încercat sã iasã din camerã. Dar nu a putut: nasul îi cres-cuse atât de mult cã n-a mai încãput pe ușã. Ficțiunea cu iz moralizator a lui Carlo Collodis-a dovedit a fi o anticipație științificã. Într-adevãr, când nu spunem adevãrul, se produc modi-ficãri hormonale, apare senzația de mâncãrime a nasului ca urmare a stimulãrii sistemuluinervos și vascular: avem tendința subconștientã de a ne freca nasul.
Dar nu numai specialiștii pot sesiza cã ceva nu este în regulã când oamenii politici perfor-
meazã semnale incongruente. Vã aduceți aminte cã incongruența nu convinge. Un caz deincongruențã celebru – invocat de Vera F. Birkenbihl (1979/1999, 21) – îl constituie interviultelevizat al președintelui SUA Richard Nixon. În timpul rãzboiului din Vietnam, când studențiiamericani manifestau în fața Casei Albe cerând ultimativ „Opriți rãzboiul!“, președintele adeclarat cã nu se va lãsa șantajat. În cele din urmã a acceptat sã participe la o conferințã tele-vizatã. „Cine citea în ziar cuvintele de salut ale lui Nixon, «poate» cã le credea! Cine era însãde fațã, respectiv urmãrea scena la televizor, nu le dãdea crezare! Pentru cã, în planul conținu-tului, președintele declara: «Bineînțeles cã doresc dialogul cu voi, tinerii», în timp ce fãcea cumâna gesturi clare «de respingere» (ca și cum ar fi vrut sã-i îndepãrteze de la el pe studenți!!)“.Sã nu ne îndepãrtãm prea mult nici în timp, nici în spațiu. ăi președintele Republicii SocialisteRomânia transmitea semnale incongruente, desigur, fãrã sã-și dea seama (nici nu era greu…).Cei care au trãit în „Epoca de Aur“ își aduc aminte cã „iubitul conducãtor“ ne îndemna „sã
facem totul“ pentru a aduce România „pe culmi de civilizație și progres“, pentru ca toți oameniimuncii: români, maghiari, germani și alte naționalitãți… Auzindu-l, oricine ar fi putut sã creadãinternaționalismul declarat. Gesturile îi contrazi ceau mesajul verbal. În timp ce rostea (cu pauze
prelungite între cuvinte) „români, maghiari, germani“, rotea mâna dreaptã spre sine, spre piept;când spunea „alte naționalitãți“ (țiganii reprezentau, ca pondere, conform datelor oficiale, ceade-a patra minoritate naționalã), rotea mâna spre afarã (semnal de respingere).
Doi cercetãtori, George I. Whitehead și Stephanie H. Smith (2002), au avut curiozitatea
sã numere de câte ori au gesticulat cu mâinile și de câte ori au zâmbit în timpul discursuluiinaugural președinții Dwight D. Eisenhower, John F. Kennedy, Richard M. Nixon, GeorgeW. Bush și William J. Clinton. Ei au pornit de la ideea cã utilizarea gesturilor fãcute cu mânase asociazã cu puterea și cu dominanța – așa cum au demonstrat cercetãrile lui John F. Dovidio(1982, 1988) și ale colaboratorilor sãi. Anterior, Edward T. Hall (1966) arãtase cã distanța publicãimpune vorbitorului o schimbare a stilului de comunicare: sporirea intensitãții vocii, exagerareagesturilor, utilizarea frecventã a gesturilor fãcute cu mâna. George I. Whitehead și StephanieH. Smith au presupus – lucru care s-a și adeverit (Tabelul 5.2) – cã în discursurile lor inauguralepreședinții Statelor Unite ale Americii dau mai mult din mâini decât zâmbesc.
Ipostaze ale comunicãrii nonverbale 209
Tabelul 5.2. Frecvența gesturilor fãcute cu mâna și a zâmbetelor în timpul discursurilor inaugurale
ale unor președinți ai SUA (G.I. Whitehead și S.H. Smith, 2002, 671)
Gesturi cu mâna Zâmbet
Dwight D. Eisenhower 11 0John F. Kennedy 81 0Richard M. Nixon 12 3George W. Bush 84 23William J. Clinton 85 12
De ce președinții Dwight D. Eisenhower și John F. Kennedy nu au schițat nici un zâmbet
în discursul lor inaugural, iar președinții George W. Bush și William J. Clinton au zâmbitcopios? Pot fi avansate mai multe explicații legate de personalitatea vorbitorilor, de stilul decomunicare și de contextul social al momentului solemn. George I. Whitehead și StephanieH. Smith sunt de pãrere cã televizarea discursurilor a condus la apariția și multiplicareazâmbetelor. Aceastã concluzie meritã reținutã. Oamenii politici, sã ne gândim la prezidențiabili,ar trebui sã aibã în vedere cã discursurile lor sunt televizate, ceea ce impune un control maiatent al expresiilor faciale și renunțarea la excesul de gesticulație cu mâna. Vã mai amintițiice îi strigau peședintelui Ion Iliescu protestatarii în anii ’90? „Nu mai da din mânã!“.
Denis G. Sullivan și Roger D. Masters (1988, 345-68) au analizat rolul expresiilor faciale
ale candidaților politici în crearea anumitor stãri dispoziționale alegãtorilor și, respectiv, înconturarea comportamentului de vot. Ei au presupus cã emoțiile imediate ale alegãtorilor fațãde candidații propuși se combinã cu alte surse de informații, influențând comportamentul devot al acestora. În plus, rãspunsul emoțional al subiecților variazã în funcție de emoția afișatãde candidat, de relația dintre liderul politic și alegãtorul-evaluator și de contextul în care aceastãemoție este afișatã. Denis G. Sullivan și Roger D. Masters au studiat, timp de mai mulți ani,efectul afișãrii diferitelor emoții de cãtre candidații politici asupra subiecților evaluatori. Astfel,diferitele expresii faciale ale președintelui SUA Ronald Reagan au generat, din partea evalua-torilor, reacții emoționale diferite când s-au folosit înregistrãri video ale președintelui, în condiții
de control al celorlalte variabile. Cei doi cercetãtori s-au centrat pe influența pe care trei stãriemoționale afișate de candidați: „mulțumire/liniștire“, „mânie/amenințare“, „teamã/evitare“le au asupra reacțiilor emoționale și atitudinilor subiecților evaluatori. Selectarea în materialeleînregistrate a celor trei stãri emoționale, când a fost analizat președintele Ronald Reagan, agenerat reacții emoționale diferite din partea evaluatorilor, indiferent dacã materialele înregis-trate erau prezentate cu sonor sau nu. Trebuie spus cã cel de-al patruzecilea președinte al SUA,Ronald Reagan, fost actor la Hollywood în tinerețe, a cucerit electoratul american și prin șarmulsãu deosebit, datorat în parte stilului de comunicare nonverbalã caracterizat prin maresensibitate și expresivitate (D. Gergen, 2000, citat de M.A. Kopacz, 2006, 1) (Figura 5.26).
În plus, Denis G. Sullivan și Roger D. Masters au analizat reacțiile emoționale pe care expre-
siile faciale afișate de opt candidați (anunțați de Partidul Democrat), la care s-a adãugat preșe-dintele Ronald Reagan, le-au indus asupra unor subiecți evaluatori. În prima fazã experimentuls-a derulat în ianuarie 1984, când unii dintre candidații politici erau aproape necunoscuți alegã-torilor, și a fost reluat în octombrie 1984, cu trei sãptãmâni înaintea alegerilor.
Înainte ca subiecții (studenți la universitãți americane prestigioase) sã evalueze înregistrã-
rile, aceștia trebuiau sã completeze un chestionar referitor la orientarea lor politicã, expunerea
210 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
la media, atitudinea fațã de cei nouã candidați (pe o scalã de tip „termometru, de la 1 la 100)
și, de asemenea, sã evalueze competența candidatului pentru poziția pentru care a fost nomina-lizat și abilitatea sa de lider (pe o scalã de șapte trepte). Subiecților le-au fost prezentate aceleașiînregistrãri video, în care fiecare candidat afișa douã expresii emoționale (selectate din prezen-tãrile media): una neutrã și cealaltã exprimând „mulțumire/liniștire“. Ulterior, ei au fost solicitațisã descrie emoțiile afișate de candidați și, de asemenea, sã facã referiri la stãrile lor emoționalepe scale unipolare de la zero la șase. Fiecare stare emoționalã: bucurie, confort, mânie și teamãa fost redatã prin trei adjective distribuite pe scalele unipolare de șase trepte. Pentru a controlaefectul expresiilor emoționale afișate de candidați asupra evaluãrilor subiecților, eșantionula fost segmentat dupã cum urmeazã: jumãtate au evaluat candidații în situația de imagine șisunet a înregistrãrii (atât pentru emoțiile neutre, cât și pentru „mulțumire/liniștire“); cealaltãjumãtate din eșantion a evaluat candidații într-o înregistrare similarã fãrã sonor.
Rezultatele studiului au arãtat cã afișarea unui comportament nonverbal specific poate juca
un rol foarte important în percepția politicã. Stãrile emoționale pe care le-au trãit subiecțiievaluatori la vederea înregistrãrilor (desprinse din analiza datelor obținute cu ajutorul chestio-narului) au fost în strânsã legãturã cu starea emoționalã transmisã de candidat. Atitudinea subiec-ților fațã de candidați (anterior prezentãrii înregistrãrilor video) a fost un factor care a discriminatîntre emoțiile încercate de subiecți la vederea înregistrãrilor. Însã orientarea politicã a candi-datului, evaluarea dacã acesta este sau nu potrivit funcției pentru care a fost nominalizat sauevaluarea dacã este un bun lider nu au influențat rãspunsurile emoționale ale subiecților evaluatori.
Experimentul demonstreazã cã stãrile emoționale afișate de candidații politici pot induce
reacții emoționale specifice din partea alegãtorilor, filtrate prin prisma atitudinii inițiale a subiec-tului fațã de candidat. Cum aspectele afective intervin, ele însele, în formarea atitudinilor, putemconsidera cã expresiile emoționale afișate de liderii politici în campaniile electorale nu suntun factor de neglijat, ci unul a cãrui influențã majorã apare în procesarea informațiilor la nivelulactorului social și în opțiunea sa politicã.
În spațiul public, este interesant de urmãrit în direct sau la televizor vizitele șefilor de state.
Iatã un exemplu: când Vladimir Putin, președintele Federației Ruse, l-a vizitat în vara anuluiFig. 5.26. Președinele SUA, Ronald Reagan (1980–1989)
Ipostaze ale comunicãrii nonverbale 211
2003 pe George Bush Jr. la ferma din Texas, președintele SUA l-a întâmpinat prietenește,
atingându-l cu palma pe spate. Prin aceasta a exprimat nu numai sentimentele lui de priete-nie, dar și faptul cã este șeful unicei supraputeri mondiale. O lunã mai târziu, în împrejurãriasemãnãtoare, l-a luat pe dupã umeri pe Silvio Berlusconi, prim-ministrul Italiei și președin-tele Consiliului Europei la acea datã. La rândul sãu, Silvio Berlusconi, strângând cu dreaptamâna președintelui României, Ion Iliescu, aflat în vizitã la Roma (29 septembrie 2004), cu stângal-a cuprins pe dupã ceafã. Italia era, la acea datã, cel mai mare investitor strãin în România…Aceste semnale cutanate au fost transmise în fața camerelor de luat vederi: telespectatorii auputut sã deslușeascã fãrã echivoc relațiile de putere.
Atingerile corporale sunt strict reglementate social și cultural. Prezentãm douã secvențe
comportamentale: în 2003, la cãsãtoria fiului prim-ministrului Turciei, Recep Tayyip Erdo-gan, a fost invitat de onoare și Silvio Berlusconi. Dupã ceremonie, acesta i-a felicitat pe tineriicãsãtoriți, dând mâna cu mirele și încercând sã facã același lucru și cu mireasa. Aceasta s-aretras câțiva pași. În cultura islamicã, este interzisã atingerea corpului femeilor de cãtre per-soane strãine, dupã cum este interzisã și privirea chipului acestora (fapt pentru care fața leeste acoperitã cu un vãl).
La începutul lunii martie 2004, regina Marii Britanii a fãcut o vizitã în Franța. Presa bri-
tanicã s-a scandalizat. Ce s-a întâmplat? Președintele Franței, Jacques Chirac, conducând-ope reginã, într-un moment de curtoazie a atins cu mâna umerii acesteia. Fotografii au sur-prins acest „gest de ghidaj“ și presa britanicã a exploadat: regina nu poate fi atinsã!
V om încheia scurta noastrã trecere în revistã a cercetãrilor referitoare la comunicarea
nonverbalã în sfera politicii semnalând știrea Mediafax, preluatã de ziarul Ziua (Nr. 3154 din
25.10.2004, p. 7), potrivit cãreia un cercetãtor român, Marian Costache, a brevetat un „tun cuarome“, demarând prin Agenția MV .Com o campanie de personalizare a mesajelor electorale:pentru Partidul Social Democrat – parfum de trandafiri, eventual, trandafiri de la Moldova(date fiind sigla și bazinul electoral al acestei formațiuni politice); Partidul Democrat ar aveade ales între aroma de ardei iute (plantã-simbol în alegerile locale) și parfumul de lãcrãmioare(aluzie la lacrimile liderului acestui partid vãrsate la televizor); Partidului Național Liberal ise propune moscul (simbolizând simțul posesiunii) sau parfumul de garoafe (floarea de pe siglaAlianței pentru România, cu care PNL a fuzionat); pentru Partidul Național Țãrãnesc – parfumulde ambrã (aromã ce semnificã vechimea); Alianței Populare i s-ar potrivi un parfum mai dulce(spre a contrabalansa gustul amar al pierderii șefiei statului de cãtre liderul acestei formațiuni);în fine, pentru Partidul România Mare și Partidul Noua Generație este indicatã „ aroma therapy “,
întrucât – se aratã în comunicatul Mediafax – „liderii acestor formațiuni sunt ușor agitați“.No comment!
212 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Cuvinte-cheie
Probleme recapitulative
Care sunt funcțiile comunicãrii nonverbale?
Ce relație existã între flirt și personalitate?În ce fel de cupluri maritale comunicarea nonverbalã este mai acuratã? Cum intervine „efectul Pygmalion“ în „profeția autorealizatoare“?Enumerați câteva modalitãți nonverbale de „punere în scenã“ a statusului social al managerilor.Ce pot dezvãlui expresiile faciale ale oamenilor politici?Semne de legãturãSincronie gestualãSincronie posturalãGesturi lubrifianteGesturi suportiveCircularitate comportamentalãSensibilitate nonverbalãViolarea expectațiilor roluluiViolența limbajului nonverbal
Violența în limbajul nonverbalNeatenție politicoasãEfectul PygmalionCulturi înalt contextualeCulturi slab contextualeModelul ELM
Loredana Ivan
Capitolul 6
Antrenarea competenței de comunicare nonverbalã
Sclipitorul romancier englez David Lodge descrie la un moment dat în Muzeul Britanic
s-a dãrâmat! (1965/2003, 91) o secvențã din viața universitarã, observând:
Poziția trupurilor celor doi pãrea sã ilustreze raporturile dintre ei. Bane se lãfãia în fotoliul dezarticulat al lui
Briggs, cu picioarele rãșchirate pe linoleumul maroniu. Briggs stãtea lângã fereastrã, în picioare, plimbându-șiîncurcat degetele pe elemenții caloriferului. Pe biroul lui se vedea o sticlã de sherry englezesc. La aparițiamea, Briggs dãdu impresia cã își îndreaptã trupul sãu uscãțiv și vlãguit și cã își regãsește sinele sãu caracteristic,eficient și ușor agitat.
— Intrã, intrã! Repetã el.— N-aș vrea sã vã întrerup…— Nu, nu, intrã… Sunt sigur cã îl cunoști pe profesorul Bane.Bane dãdu din cap cu indiferențã, dar destul de binevoitor.
Puteți spune cine avea un status social superior în departamentul universitar, profesorul
Bane sau profesorul Briggs? Cine era mai în vârstã? Discuția dintre cei doi era amiabilã? Îlsimpatizați pe Bane sau pe Briggs? De ce? Dacã ați sesizat cã Bane discuta din poziția șezândcu Briggs, care stãtea în picioare, dacã ați reținut cã Briggs și-a schimbat postura la aparițialui Appleby, iar Bane nu, aveți temei sã afirmați cu destulã siguranțã cã Bane era șeful. Briggsera mai în vârstã, dar speranțele lui de promovare „se veștejiserã“. Discuția cu recent numitulșef de catedrã nu-i fãcea nici o plãcere: stãtea lângã fereastrã, nu lângã fotoliul ocupat de Bane.Proxemica este revelatoare. Numãra, probabil, elemenții caloriferului în timp ce „șeful“ îi vorbea.Ar fi vrut ca discuția dezagreabilã pentru el sã ia sfârșit. Altfel nu ar fi insistat ca Appleby,doctorandul lui, sã intre în birou. Nu știu pe cine simpatizați. Eu, Septimiu Chelcea, mã identificcu profesorul Briggs, specialist în istoria eseisticii engleze, materie cãreia nimeni nu-i dãdeaprea multã atenție. Printre atâtea cãrți de comunicare politicã, o lucrare despre comunicareanonverbalã, despre posturã și gesturi apare de-a dreptul ridicolã. ăi totuși…
Abilitãțile de comunicare ne asigurã, în parte, succesul în viața socialã și în profesie. Vera
F. Birkenbihl (1979/1999, 218) apreciazã cã puterea de a-i convinge pe alții „depinde înproporție de cca 90 la sutã de semnalele limbajului corpului nostru“. Comunicarea nonver-balã conteazã, firește, în procesele de persuasiune, dar – dupã opinia noastrã – într-o proporțiemult mai micã și totdeauna în legãturã cu comunicarea verbalã și cu contextul social concret.Faimoasa „regulã 55–38–7“ a lui Albert Mehrabian și-a pierdut credibilitatea. Dar, cum se
214 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
spune, „Orișicâtuși de puțin, conteazã enorm“. Sã nu neglijãm deci congruența semnalelor dacã
vrem sã fim persuasivi.
În acest sens, Codul bunelor maniere azi (A. Marinescu, 1995/2002) și Codul bunelor maniere
în afaceri (A.M. Sabath, 2000) ne pot ajuta. Interacționând cu alții, încercãm sã ne organizãm
mesajele în așa fel încât sã obținem rãspunsurile așteptate. Suntem atenți la argumentele pecare le formulãm, la claritatea informațiilor și a expresiilor pe care le utilizãm și doar parțialconștienți de mesajele nonverbale pe care le transmitem. Elementele nonverbale pot fi neinten-ționate, dar și în acest caz ele determinã comportamente specifice din partea receptorilor, carele atribuie întotdeauna o semnificație. Astfel cã putem fi surprinși – ca profesori, comercianțisau manageri – cã mesajele noastre „foarte clare“ nu au fost înțelese de ceilalți. În plus, nuvom realiza acest lucru imediat, ci dupã o anumitã perioadã de timp, când, uneori, nu maiputem schimba nimic.
Cele mai multe dintre profesiile zilelor noastre reclamã contactul cu ceilalți. Indivizii au
rezultate mai bune sau mai puțin bune în domeniul lor de activitate în funcție de competențelelor sociale ( social skills ) – „pattern -uri de comportament care îi permit individului sã producã
efectul dorit asupra celorlalți“ (S. Moscovici, 1988). ăi, de asemenea, o mulțime de persoanenu-și pot pãstra slujba sau nu pot accede la slujbe mai bune datoritã lipsei capacitãții de adap-tare – „proces de influențare sau ajustare la celãlalt“ (J. Capella, 1997).
Competența socialã poate fi definitã ca „o flexibilitate constantã a comportamentului în
relație cu ceilalți“ (M. Argyle, 1983). Conceptul a fost operaționalizat folosind câțiva indica-tori-cheie: 1) capacitatea individului de a-i influența pe ceilalți și de a-și impune ideile personale
–assertive behaviour (J.P. Galassi et al., 1981; A. Lazarus, 1973; S.A. Rathus, 1973); 2) modul
în care indivizii oferã sprijin și gratificații celorlalți, devenind populari (H.H. Jennings, 1950;O. Hargie et al., 1987); 3) modul în care indivizii comunicã verbal și nonverbal (M. Argyle,
1988; A.R. Hochschild, 1983); 4) capacitatea indivizilor de „a se pune în locul celuilalt“, de„a juca rolul celuilalt“ – empatia (H.J. Eysenck și D. Cookson, 1970); 5) cooperarea, ca modali-tate prin care indivizii își ajusteazã scopurile proprii la scopul comun (M. Argyle, 1991; K.A.Dodge, 1985); 6) capacitatea indivizilor de a soluționa probleme (M. Argyle, 1988; R.E. Nisbettși T.D. Wilson, 1977); 7) prezentarea self-ului sau managementul impresiei (E. Goffman, 1965);
8) alte competențe asociate diferitelor contexte (M. Argyle et al. , 1981, 1985).
În strânsã legãturã cu termenul de „competențã socialã“ este cel de „competențã emoțio-
nalã“, care se referã, potrivit lui Carolyn Saarni, la flexibilitate și autoeficiențã ( self-efficacy )
în schimburile emoționale. Pentru a fi „competenți emoțional“, rãspunsurile noastre emoționaletrebuie sã fie „legate de semnificația socialã atribuitã unui anume context“ (C. Saarni, 1999,2). Cu alte cuvinte, rãspunsurile noastre emoționale, redate adesea prin elemente nonverbale,trebuie nu numai sã fie adaptate contextului, dar mai ales modului în care acesta a fost social-mente definit. Termenul de „autoeficiențã“, creat de Albert Bandura (1997), leagã cele douãconcepte: atât competența socialã, cât și cea emoționalã; ele se traduc în capacitãți prin careindividul poate obține un rezultat dorit.
Un concept relativ nou lansat în literatura de specialitate este cel de „inteligențã emoțio-
nalã“, care abordeazã emoțiile într-o manierã ontogeneticã și adaptativã: existã anumite etapeale dezvoltãrii competenței emoționale a individului, la fel cum existã etape ale dezvoltãriigândirii. Individul poate deveni rațional, dar și emoțional inteligent prin asimilãri și acomodãrisuccesive. Daniel Goleman, autorul unei lucrãri de referințã în domeniu, Emotional Intelligence
Antrenarea competenței de comunicare nonverbalã 215
(1995), susține cã dezvoltarea emoționalã este, asemenea dezvoltãrii logico-raționale, necesarã
atingerii succesului.
Dupã cum afirmã Mihaela Roco (2001, 139), termenul de „inteligențã emoționalã“ a fost
lansat de psihologul american Wayne Leon Payne, în 1985, într-o lucrare de doctorat. Ulterior,acest concept a fost operaționalizat diferit, luându-se în considerare indicatori ca: abilitateade a menține și stabili relații cu ceilalți; empatia; abilitatea de a conștientiza și a stãpâni propriileemoții, flexibilitatea, responsabilitatea, cooperativitatea etc.
Fie cã ne referim la „competența socialã“, „competența emoționalã“ sau la „inteligența
emoționalã“, facem apel la capacitatea noastrã de a fi performanți în codificarea și decodificareamesajelor nonverbale, adicã de a fi competenți la nivelul comunicãrii nonverbale. Menținerearelațiilor cu ceilalți, empatia, capacitatea de a interpreta emoțiile celorlalți, de a ne cunoaștepropriile emoții și de a ni le controla uzeazã de elemente nonverbale.
Ce este competența de comunicare nonverbalã?
Propunem termenul de „competențã de comunicare nonverbalã“ ca echivalent în limba
românã al termenului englez nonverbal skill , care poate fi tradus și prin „abilitate nonver-
balã“ sau „mãiestrie nonverbalã“. Preferãm însã termenul de „competențã de comunicarenonverbalã“ nu numai pentru cã este în consonanțã cu cel de „competențã lingvisticã“, ci șipentru cã ni se pare a fi destul de explicit. Pentru Howard S. Friedman, Ronald E. Reggio șiDaniel F. Casella (1988, 205), conținutul termenului de nonverbal skill este dat de expresivi-
tatea emoționalã și controlul sinelui ( self monitoring ), fiind strâns legat de „stilul expresiv“,
asupra cãruia a atras atenția Gordon W. Allport (1961/1981, 486-489).
Cercetãrile experimentale aratã legãtura dintre abilitatea indivizilor de a transmite sau
interpreta elementele nonverbale și performanțele lor în ceea ce privește anumite aspecte alevieții social-profesionale. Astfel, abilitatea de a interpreta elemente nonverbale a fost pusã înlegãturã cu capacitatea indivizilor de a distinge între cei care mint și cei care spun adevãrul(P. Ekman și M.O. Sulivan, 1991; P. Ekman, 1997). Recunoașterea expresiilor faciale ( affect
display ) specifice bucuriei, tristeții, temerii sau urii, când acestea au fost prezentate timp de
mai puțin de 1/25 secunde, a constituit un bun predictor pentru determinarea performanțeiindivizilor în detectarea minciunii. J. Hubbard și J. Coie (1994) sugereazã cã existã o legãturãîntre capacitatea copiilor de a interpreta elementele nonverbale caracteristice diferitelor emoțiiși statusul social al acestora – copiii cu abilitãți ridicate în detectarea emoțiilor se bucuraude un status social ridicat. Totuși, legãtura dintre capacitatea indivizilor de a codifica/decodificaelementele nonverbale și succesele lor sociale este insuficient exploratã.
Factori determinanți ai competenței de comunicare nonverbalã
Când spunem cã anumite persoane reușesc sã comunice nonverbal mai bine decât altele,
avem în vedere diferențe individuale și culturale. Competența în comunicarea nonverbalã sedezvoltã diferit în funcție de contextul socio-cultural în care ne naștem și evoluãm ca persoane,în funcție de interacțiunile pe care le stabilim cu semenii de-a lungul vieții și în funcție de
216 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
anumite caracteristici individuale ale fiecãruia. Pe baza cercetãrilor de pânã acum, se acceptã,
în general, cã abilitatea de decodificare a mesajelor nonverbale sporește o datã cu vârsta, culãrgirea experienței în relațiile cu ceilalți, variind în funcție de caracteristicile psihologice alepersoanei, precum și de diferențele socio-ocupaționale și de apartenența la gen.
O primã întrebare pe care ne-o putem pune este aceasta: „De la ce vârstã detectãm și
atribuim sens elementelor nonverbale?“ Spre deosebire de limbaj, capacitatea copilului de acomunica nonverbal se dezvoltã foarte timpuriu, exprimând importanța pe care acest tip decomunicare l-a avut în evoluția filogeneticã. Între patru și nouã luni copilul poate reacționazâmbind la fețele vesele ale celorlalți. De asemenea, copilul reacționeazã adecvat la expresiilefaciale neprietenoase și disconfortante. El învațã sã „citeascã“ fețele celor cu care vine încontact (în special pãrinții) pentru a face fațã unor situații neprevãzute. Astfel, pe mãsurã cecreștem, devenim tot mai exacți în interpretarea elementelor nonverbale transmise voluntarsau involuntar de ceilalți. Cel mai ușor de „citit“ sunt expresiile legate de bucurie, fețele zâm-bitoare generând atribuiri mai rapide din partea subiecților evaluatori. În ceea ce privește expre-siile negative (mânie, teamã, dezgust), copilul le poate interpreta mai greu și apeleazã la elementede context pentru a face atribuiri. Carolyn Saarni (1999, 109) citeazã un studiu efectuat pecopii de doi ani de cãtre L. Michalson și M. Lewis (1995). Copiii au putut distinge etichetele
verbale pentru toate cele șase expresii faciale considerate fundamentale (bucurie, surprizã,mânie, teamã, tristețe, dezgust) și, de asemenea, le-au putut asocia fotografiile corespunzãtoare.Fețele care exprimau bucurie și tristețe au putut fi decodificate în cea mai mare mãsurã (86%dintre copii), iar fețele care exprimau dezgust și teamã au fost mai greu decodificate (numai29% și, respectiv, 14% dintre copii). Într-un studiu ulterior, D. Theodore Kemper (1987) astabilit procentaje diferite asupra modului în care copiii de aproape doi ani pot decodificaexpresiile faciale reflectând emoțiile fundamentale: bucuria (77%), tristețea (50%,) teama(47%), mânia (43%). Autorul menționat afirmã cã, o datã cu dezvoltarea limbajului, pânã lavârsta de trei ani, copiii pot recunoaște în proporție de peste 50 la sutã și alte expresii facialecorespunzãtoare unor emoții ca dragostea, surpriza, plictiseala, rușinea, ura, dezgustul, vinaetc. De altfel, recunoașterea expresiilor emoționale numite de Paul Ekman „universale“, datoritãprezenței lor la numeroase culturi cercetate (P. Ekman și W.V . Friesen, 1969), nu s-a realizatîn proporție de sutã la sutã nici atunci când subiecții au fost maturi. Procentul celor care aurecunoscut „surpriza“ și „dezgustul“ a fost mai scãzut decât pentru celelalte expresii emoționale,care au tins sã fie recunoscute de majoritatea populațiilor analizate. Expresia facialã caracteris-ticã „dezgustului“ a fost confundatã de unii subiecți cu „mânia“, iar „surpriza“, cu „teama“.
În fapt, unii cercetãtori (de exemplu, S.S. Tomkins, 1982) vorbesc doar de patru expresii emo-
ționale fundamentale (bucurie, tristețe, mânie, teamã), nu de șase.
Analizând capacitatea indivizilor de a exprima anumite emoții prin manipularea elemen-
telor feței, mai mulți autori au afirmat cã existã diferențe de gen, femeile realizând performanțesuperioare în codificarea expresiilor faciale în comparație cu bãrbații ( apud C. Saarni, 1999,
98). Astfel de studii s-au derulat, în general, prin a cere subiecților sã mimeze expresiile facialeale bucuriei, tristeții, mâniei etc., care erau ulterior evaluate în raport cu tipul ideal de exprimarea emoției respective. Analiza rezultatelor (R. Buck, R.E. Miller și W. Caul, 1974; J.A. Hall,1984; M. Zukermann și S. Przewuzman, 1979) susține ideea cã femeile au performanțe maibune decât bãrbații pentru simplul motiv cã în cultura europeanã sau americanã ele sunt maiputernic încurajate sã-și exprime emoțiile și deci învațã de timpuriu expresiile faciale care le
Antrenarea competenței de comunicare nonverbalã 217
corespund. Pe de altã parte, cercetãtorii, în special adepții etologiei, cred în similaritãțile
culturale, în universaliile exprimãrii umane, ca rãspuns la aceleași necesitãți adaptative. Altecercetãri experimentale au încercat sã punã în evidențã universalitatea expresiilor faciale(P. Ekman și W.V . Friesen, 1969; C. Izard, 1971). Astfel, studiile transculturale au relevatexistența a șase emoții, considerate fundamentale: bucurie, tristețe, mânie, teamã, surprizã,
dezgust. Expre siile faciale corespunzãtoare lor au putut fi ușor codificate și respectiv deco-
dificate de cãtre un numãr mare de subiecți aparținând unor culturi diferite, inclusiv unor triburiprimitive. Dacã luãm în considerare teza universalitãții unor expresii emoționale, putem pre-supune cã performanțele superioare ale femeilor în exprimarea unor emoții și, deci, în codi-ficarea elementelor nonverbale nu se datoreazã unor influențe culturale sau socializatoarediferite, unor capacitãți individuale diferite.
Disputa devine mai interesantã dacã avem în vedere cã rezultatele unor cercetãri (D. Fuchs
și M. Thelen, 1988; F. Pittman, 1993) aratã cã bãrbații obțin performanțe ridicate în inhibareaemoțiilor negative: tristețe, anxietate, teamã, elementele nonverbale corespunzãtoare acestor emoțiiputând fi observate mai greu de cãtre un receptor atunci când emițãtorul este de sex masculin.
Cercetãtorii au încercat sã dea un rãspuns la întrebarea: „Cine are competențã de comuni-
care nonverbalã mai mare, femeile sau bãrbații?“. Judith A. Hall (1979), procedând la metaana-liza studiilor pe aceastã temã, a descoperit cã în mai mult de 95 la sutã dintre acestea s-a ajunsla concluzia cã femeile reușesc mai bine decât bãrbații sã codifice și sã decodifice mesajelenonverbale ( veziR.B. Adler și G. Rodman, 1994/1997, 153). De fapt, cine are performanțe
superioare în codificare are performanțe mai bune și în decodificare. În cele mai multe cercetãripe aceastã temã s-au utilizat instrumente de testare standardizate: Profile of Nonverbal
Sensitivity (PONS ) și Communication of Affect-Receiving Ability Test (CART ). Cele douã teste
ar trebui adaptate, validate și etalonate și pentru populația din România. Testul PONS a fost
creat de cãtre Robert Rosenthal et al. (1979) și constã dintr-un numãr de secvențe de film
reprezentând comportamente care exprimã dominarea, dezacordul ș.a.m.d. Persoanele testateau sarcina de a decodifica mesajele nonverbale specifice diferitelor canale (expresia emoțiilor,proxemicã, gesturi etc.) sau mesajelor nonverbale rezultate din utilizarea combinatã a mai multorcanale de comunicare (de exemplu, posturã și gesturi, posturã și voce etc.). CART a fost elaborat
de R. Buck (1976). Testul mãsoarã sensibilitatea în percepția facialã. Sunt incluse 32 deslide-uri implicând patru teme generatoare de emoții: scenice, sexuale, neplãcute, neobișnuite
(veziM.L. Knapp, 1990, 57).
O serie de cercetãri (J.A. Hall, 1984; M. LaFrance și C. Mayo, 1979; R. Rosenthal, 1979)
au condus la concluzia cã femeile au o abilitate sporitã atât în transmiterea mai clarã a semna-lelor nonverbale, cât și în ceea ce privește receptarea mai exactã a acestora (performanțã încodificare și în decodificare). Aceste performanțe sunt explicate prin modul de socializare afemeilor, care sunt încurajate sã fie mai atente decât bãrbații la semnalele nonverbale în relațiileinterpersoanle. J.M. Gottman (1979) a descoperit cã femeile din cuplurile maritale fericitesunt mai sensibile la mesajele soților lor decât femeile a cãror cãsnicie le oferã mai puținãsatisfacție.
Referitor la diferențele dintre sexe în exprimarea emoțiilor, Carolyn Saarni (1999, 98) redã
un experiment condus de R. Casey (1993), în care participau copii cu vârste cuprinse între 7și 12 ani de ambele sexe. Subiecții, antrenați într-un joc, primeau un feedback pozitiv sau negativ
de la un coleg. Fetele au obținut performanțe mai ridicate decât bãieții atât în exprimarea
218 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
emoțiilor pozitive, cât și a celor negative, indiferent de feedback -ul primit, în timp ce bãieții
au continuat sã fie mai puțin expresivi, indiferent de feedback . În plus, fetele au putut detalia
mai bine decât bãieții elementele nonverbale pe care ele credeau cã le-au exprimat. Interesanteste cã atât bãieții, cât și fetele au declarat cã stãrile lor emoționale interne s-au modificat înfuncție de feedback -ul primit. Aceasta aratã cã deși subiecții, indiferent de sex, au încercat
aceleași emoții, exprimarea lor a fost diferitã la fete fațã de bãieți, fetele conștientizând maibine legãtura dintre elementele nonverbale afișate și stãrile interne. Diferențele ar putea fipuse din nou pe seama socializãrii diferite, însã Carolyn Saarni avanseazã o ipotezã nouã: aatribuirilor diferite. Deși bãrbații sunt capabili în aceeași mãsurã ca și femeile sã detectezemodificãri ale reacțiilor interioare, se poate presupune cã aceștia le atribuie altor cauze decâttrãirilor emoționale.
Aminteam anterior de un experiment care a probat legãtura dintre capacitatea copiilor de
a interpreta elementele nonverbale caracteristice diferitelor emoții și statusul social al acestora(J. Hubbard și J. Coie, 1994). De asemenea, R. Custrini și R.S. Feldman ( apud C. Saarni, 1989,
122) au arãtat cã existã o legãturã între nivelul competenței sociale și capacitatea copiilor dea decodifica și, respectiv, codifica elementele nonverbale, dar numai pentru fete: cele cu com-petențã socialã crescutã (mãsuratã în funcție de rãspunsurile pãrinților, folosindu-se o scalã
a competenței sociale standardizatã – Achenbach Child Behavior Check-list ) au fost capabile
sã decodifice și, respectiv, sã codifice acurat elementele nonverbale specifice emoțiilor.
Stereotipurile de gen pot fi o sursã a diferențelor în exprimarea/decodificarea elementelor
nonver bale. Este vorba despre „imagini din mintea noastrã“, despre cum ar trebui femeile și,
respectiv, bãrbații sã se poarte, ce expresii faciale sunt „adecvate“ femeilor sau bãrbaților.S-au evidențiat stereotipuri care leagã apartența la gen de performarea unor anumite profesiisau de anumite trãsãturi de personalitate (I. Broverman, 1970). Apartenența la un anumit gen
(gender ) și legãtura cu expri marea unor elemente nonverbale reprezintã însã un domeniu insufi-
cient explorat. „În toate culturile, de la femei se așteaptã sã fie mai pasive, mai dependente,
mai ascultãtoare, mai emo ționale, interesate mai mult de ce simt alții, mai centrate pe casã și
pe familie. De la bãrbați se așteaptã, în schimb, sã fie mai independenți, mai competitivi, mai
controlați emoțional, mai raționali și mai puțin interesați de sentimentele altora“ (P. Iluț, 2000,179). Influențați de gândirea stereotipã, s-ar putea sã nu acordãm suficientã atenție elementelornonverbale care nu se potrivesc schemei legate de gen. Cu alte cuvinte, s-ar putea ca bãrbațiisã exprime, spre exemplu, aceleași reacții nonverbale de teamã, însã ele sã fie mai ușor decodi-ficate în cazul femeilor, pentru cã intrã în schema despre acestea. În plus, dacã la nivelulsimțului comun se acceptã ideea cã femeile au o „mai bunã intuiție“, „sunt mai afective“ și„comunicã mai ușor cu ceilalți“, aceste elemente schematice pot fi interiorizate de subiecțiicare învațã sã se comporte în acord cu ele.
Un alt factor individual care genereazã diferențe în modul în care subiecții codificã sau
decodificã elementele nonverbale, amintit anterior, este competența socialã a indivizilor. Dealtfel, între competența în comunicarea nonverbalã și competența socialã existã o legãturãbiunivocã. Deși unii cercetãtori au arãtat cã aceastã legãturã se întâlnește îndeosebi la fete șimai puțin la bãieți, considerãm cã meritã analizat ce indicatori ai competenței sociale luãmîn considerare. Cercetãrile au arãtat cã aceastã legãturã existã la copii când se analizeazã caindicatori ai competenței sociale:
Antrenarea competenței de comunicare nonverbalã 219
1) Statusul social – subiecții care dovedesc competențã în comunicarea nonverbalã ating
un status social ridicat (J. Hubbard și J. Coie, 1994).
2) Gradul în care subiecții sunt apreciați în grup – preferați ca parteneri de joacã (T. Walden
și I. Field, 1988). În acest sens, copiii care au obținut scoruri ridicate la testele sociometriceau dovedit abilitãți superioare în evaluarea expresiilor faciale.
3) Acceptarea în grup (J. Cassidy, 1992). 4) Adaptarea socialã – copiii care au înregistrat scoruri scãzute în ceea ce privește interpre-
tarea exactã a expresiilor faciale au fost evaluați ca având o adaptare socialã scãzutã (de cãtreprofesori). Interesant este cã aceastã legãturã a fost mai puternicã pentru cei care aveau dificul-tãți în a sesiza expresia facialã specificã mâniei.
5) Maturitatea emoționalã. Cercetãtoarea olandezã Meerum Terwogt (1989), studiind compa-
rativ douã grupuri de copii, dintre care unul cu probleme emoționale, aratã cã ambele grupuriau performat similar în interpretarea emoțiilor, însã cei lipsiți de maturitate emoționalã aumanifestat o percepție ridigã, unor situații exagerându-le și altora diminuându-le conotațiaemoționalã.
Trãsãturile de personalitate joacã un rol important pentru capacitatea individului de a deco-
difica informațiile nonverbale. Archer Akert și Robin Akert (1991, 1998) au înregistrat casetevideo conținând douãzeci de scene din viața realã pe care subiecții trebuiau sã le decodifice,raportându-se la elementele nonverbale. Subiecții din materialul filmat nu erau actori, cipersoane obișnuite, antrenate în conversații cotidiene. Dupã vizionarea fiecãrei scene, cu oduratã de aproximativ un minut, subiectului i se adresa o întrebare cu privire la indivizii careapãreau în imagine. Pentru a rãspunde corect la întrebare, subiectul trebuia sã acorde atențiediferitelor elemente nonverbale care apãreau în timpul interacțiunii. Experimentul a arãtat cã45 la sutã dintre cele 1 400 de persoane supuse experimentului au fost capabile sã decodificeîn mod corespunzãtor scenele prezentate. Indivizii au raportat ulterior cã au utilizat mai multecanale ale comunicãrii nonverbale pentru a da un rãspuns: tonul vocii, postura, expresiile feței,direcția privirii. Cercetãtorii au constatat cã anumiți indivizi pot decodifica mai ușor sceneleprezentate, în comparație cu alții, extravertiții performând mai bine decât introvertiții.
O variabilã care poate diferenția între competențele în comunicarea nonverbalã este locul
controlului. Termenul „locul controlului“ ( locus of control ) sugereazã cã, în procesul atribuirii,
anumiți indivizi considerã cã evenimentele prin care trec depind de propriile reacții și com-portamente și deci sunt controlabile „intern“, în timp ce alții considerã cã ceea ce li se întâmplãeste datorat destinului, hazardului și, deci, sunt mai puțin controlabile; în acest caz vorbimde control „extern“ individului (J.B. Rotter, 1966). Relația dintre locul controlului și capacitateaindivizilor de a codifica/decodifica elementele nonverbale este insuficient exploratã. Într-unstudiu experimental se aratã cã existã aceastã legãturã la copii: cei care credeau cã au puținãinfluențã asupra rezultatelor pe care le obțin au tins sã fie mai dependenți de indicii verbaliși nonverbali transmiși de ceilalți în construcția realitãții (D.B. Bugental et al., 1992). Interesant
este cã „externaliștii“ au putut decodifica mai greu anumite elemente nonverbale specificeunei anumite stãri emoționale decât „internaliștii“. Cu alte cuvinte, cei la care putem vorbide un loc al controlului „intern“ au performanțe superioare în detectarea și interpretarea elemen-telor nonverbale.
Afirmam la începutul acestui capitol cã existã o legãturã indisolubilã între competența indivi-
zilor (socialã, emoționalã, nonverbalã) și contextul socio-cultural. Concret, societatea în care
220 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
trãim oferã prescripții normative asupra modului în care trebuie sã ne manifestãm sentimen-
tele și indicã înțelesul pe care trebuie sã-l sã acordãm elementelor nonverbale pe care le detectãmîn comportamentul celorlalți. Carolyn Saarni (1999, 103) afirmã cã este inutil sã ne întrebãmdacã existã vreo legãturã între competența noastrã emoționalã și cultura din care facem parteatât timp cât competența emoționalã este parte a culturii cãreia îi aparținem. Oamenii învațãsã codifice și sã decodifice elementele nonverbale din necesitatea de a descrie stãrile pe carele trãiesc, în acord cu înțelesurile social negociate.
Anumite culturi îi încurajeazã pe indivizi sã-și exprime sentimentele, altele, dimpotrivã, îi
inhibã, unele contexte culturale îi ajutã pe indivizi sã comunice afectiv, altele, dimpotrivã, sã
comunice instrumental. Carolyn Saarni (1999, 54) oferã câteva exemple sugestive. Douã comu-
nitãți – una primitivã din nord-vestul Botswanei și cealaltã din Baltimore (SUA) – oferã douãmodele de socializare diferite. Prima se centreazã pe un model permisiv de creștere a copiilor,bazat pe afectivitate și pe stimularea explorãrii mediului de cãtre copil. Copiii sunt încurajațisã dezvolte acte de agresivitate minore, ca vânarea sau lovirea animalelor de casã, pregãtindu-seastfel sã preia activitãțile adulților. Relațiile cu partenerii de aceeași vârstã sunt armonioase,lipsite de agresivitate, reproducând armonia care domnește în relațiile dintre adulți. Comuni-tatea din Baltimore este formatã din muncitori proveniți din emigranți polonezi, italieni,irlandezi etc. Copiii sunt stimulați sã dezvolte acte agresive fațã de partenerii de aceeași vârstãși chiar mamele sunt cele care întrețin aceste animozitãți, prezente și în lumea celor maturi.
Nu putem testa influența „culturii“, în general, asupra
competenței în comunicarea nonverbalã a indivizilor, ci, maidegrabã, putem lua în considerare anumite dimensiuni. GeertHofstede (1991/1996) (Figura 6.1) sugereazã cã trebuie sãavem în vedere nivelul de individualism/colectivism specificculturii respective, nivelul ierarhiei (în ce mãsurã relațiile sestructureazã conform unei ierarhii), nivelul masculinitãții (camãsurã în care valorizarea aspectelor instrumentale prevaleazãcelor de îngrijire), gradul de evitare (în ce mãsurã relațiilesociale sunt reglate de norme, legi, devenind din ce în ce maiprevizibile), orientarea spre munca de tip confucianist (înțe-legând prin aceasta valorizarea relațiilor de lungã duratã înmuncã). Aceste aspecte – desigur, nu singurele care dife-
rențiazã culturile – surprind necesitatea de a realiza studiitransculturale privind competența în comunicarea nonverbalã,
pornind de la înțelegerea a ceea ce este diferit și ceea ce unește culturile analizate.
Sã ne gândim la modul în care comunicãm prin utilizarea spațiului personal. Noi, ca euro-
peni, considerãm încãperea în care lucrãm, biroul ce ne este repartizat ca pe un spațiu personal.Ne supãrãm dacã cineva pãtrunde în acest spațiu fãrã încuviințare (cu excepția șefilor). Ținemușa biroului închisã. Dacã cineva bate la ușã, îl lãsãm sã aștepte mai mult sau mai puțin. Cucât statusul social al persoanei este mai înalt (șef de birou, director, director general etc.), cuatât se prelungește așteptarea pânã când se dã semnalul „Intrã!“. În SUA – ne asigurã VeraF. Birkenbihl (19979/1999, 211) – managerii țin ușa biroului lor deschisã sau întredeschisã.Cei care doresc sã fie primiți, sesizând momentul favorabil (șeful nu vorbește la telefon, nueste concentrat în rezolvarea problemelor etc.), se așazã în cadrul ușii, cu o mânã sprijinitãpe toc sau pe clanțã. Apoi întreabã: „Îmi acorzi un minut, Billy?“. De ce se întâmplã lucrurile
Fig. 6.1. Geert Hofstede
Antrenarea competenței de comunicare nonverbalã 221
astfel? Pentru cã în cultura europeanã managerii considerã întreaga încãpere în care lucreazã
ca fiind spațiul lor personal, în timp ce managerii americani percep ca spațiu personal doarmasa lor de lucru, nu toatã camera. Perceperea spațiului, diferitã în cele douã culturi, poategenera neînțelegeri, ca sã nu le spunem conflicte. Sã nu-i considerãm pe unii „încuiați“ și peceilalți „neglijenți“, sã învãțãm sã codificãm și sã decodificãm semnalele în funcție de culturaîn care acționãm. Cum fueris Romae, Romano vivito more! (Când trãiești la Roma, trãiește dupã
obiceiul roman!). Ceea ce înseamnã, în ultimã instanțã, competențã de comunicare nonverbalã.
Socializarea diferitã a indivizilor este un factor care genereazã diferențe în modul în care
aceștia recepteazã și transmit elemente nonverbale. Cu cât învãțãm mai multe despre indivizi,despre comportamentele lor, cu atât putem deveni mai atenți la mesajele nonverbale pe careei le transmit. Scopurile pe care un copil și le stabilește sunt de naturã sã creeze experiențe emo-ționale distincte. A plãcea sau a vrea ceva ori a nu plãcea și a displãcea ceva permit tânãruluisã dezvolte anumite expectații emoționale (N. Stein și T. Tabasso, 1989). Iar toți agenții sociali-zatori (pãrinți, grup de prieteni, școalã, mass media) contribuie la felul în care individul îșistabilește țeluri, la definirea a ceea ce place și ceea ce respinge.
Tehnicile nonverbale de manipulare
Într-o cercetare experimentalã, Jacobs Hornik și Shmuel Ellis (1988) arãtau cã tehnicile
nonverbale pot crește complianța receptorilor când aceștia sunt solicitați sã rãspundã lainterviuri în incinta unui mall. În plus, dificultatea perceputã a sarcinii este redusã când seapeleazã la mijloace nonverbale. Experimentul demonstreazã valoarea tehnicilor nonverbaleca tehnici de manipulare. În continuare vom prezenta aceastã cercetare. Vrem sã subliniemcã, deși presupoziția de la care pleacã cercetarea este relativ simplã – utilizarea de cãtreoperatori a unor mijloace nonverbale de tipul atingerii sau direcționãrii privirii cãtre interlocutorare rolul de a diferenția între numãrul celor care acceptã sã rãspundã la un interviu într-unmall și calitatea rãspunsurilor acestora –, punerea ei în practicã necesitã un demers proceduralcomplicat.
În primul rând, cei doi cercetãtori au plecat de la identificarea unei probleme: aceea cã
tehnica intervievãrii indivizilor în locuri de tipul mall-urilor s-a rãspândit foarte mult în SUA.Aproximativ 90 la sutã dintre cercetãrile de marketing sunt realizate prin aceastã tehnicã, iarprocentul este în creștere și în alte țãri. „Interviurile interpelate“ sunt preferate datoritã flexibi-litãții ridicate și costurilor reduse, dar înregistreazã o ratã a rãspunsurilor destul de scãzutã –44 la sutã dintre cei interpelați refuzã sã rãspundã. Firesc, se pune problema folosirii unortehnici care sã ridice rata rãspunsurilor.
Pentru a oferi o soluție acestei probleme, Jacobs Hornik și Shmuel Elllis procedeazã la un
experiment de teren provocat. Subiecții participanți (288 de persoane) au fost aleși pe perechi(50% femei și 50% bãrbați), folosindu-se o metodã de eșantionare deja cunoscutã: a fost stabilitão regulã de eșantionare (legatã de direcția din care veneau cumpãrãtorii, fațã de un punct fixconsiderat central) și un pas de eșantionare (dat fiind faptul cã se cunoștea numãrul mediu decumpãrãtori pentru fiecare locație). Concret, intervievatorii urmau sã se posteze la fiecare intrareîn mall, iar locația lor sã se schimbe la fiecare patru ore. Interviurile trebuiau sã fie fãcute timpde trei zile, la diferite momente din zi. Putem spune cã este un tip de experiment cu subiecți
222 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
complici, în care se încearcã un control riguros al variabilelor și mai ales reducerea bias-ului
legat de intervievator.
Experimentul în cauzã testeazã ce se întâmplã cu rãspunsurile subiecților în douã condiții
experimentale: 1) situația în care subiecții interpelați sunt atinși pe braț sau pe umãr și, respectiv,priviți în ochi; 2) situația în care nu sunt manipulate aceste tehnici nonverbale. Variabila depen-dentã, respectiv nivelul complianței subiecților intervievați, s-a mãsurat prin mai mulți indica-tori: rata rãspunsurilor, datã de numãrul total de subiecți care au acceptat sã participe la interviu;calitatea rãspunsurilor, mãsuratã prin numãrul de întrebãri închise omise în completarea chestio-narului (rata omisiunilor) și, respectiv, prin numãrul de întrebãri deschise la care s-a rãspuns(rata completitudinii rãspunsurilor). Cu cât rata omisiunilor este mai mare, cu atât calitatearãspunsurilor este mai scãzutã și, invers, cu cât rata completitudinii este mai mare, cu atâtcalitatea rãspunsurilor crește; posibilele erori de rãspuns, mãsurate prin compararea, pentrufiecare din itemii din chestionar, a distribuției rãspunsurilor; eroarea de respondent, mãsuratãprin compararea distribuției demografice a subiecților din grupul experimental și, respectiv,din grupul de control; pentru a afla modul în care subiecții intervievați au perceput dificultateasarcinii, s-au folosit atât evaluãrile intervievatorilor, cât și opiniile intervievaților („impresiageneralã este cã aceastã cercetare este lipsitã de importanțã“ sau „mi-ar face plãcere sã participși în viitor la asemenea interviuri“) (J. Hornik și S. Ellis, 1988, 544).
Intervievatorii (subiecții complici) erau studenți care urmau un curs de marketing și pentru
care participarea la acest experiment fãcea parte din activitatea de seminar. Autorii au realizato pretestare, pentru a se asigura de validitatea internã a experimentului: mãsoarã variabileleindependente ceea ce se presupune cã mãsoarã? Astfel, intervievatorii au fost angrenați într-unjoc de rol, iar comportamentul lor a fost înregistrat cu ajutorul unor camere video. Comporta-mentele cerute intervievatorilor au fost: atingerea interlocutorului pe mânã sau pe umãr șimenținerea constantã a direcției privirii cãtre interlocutor (în situația experimentalã), respectivcomportamentul nonverbal normal (fãrã atingeri sau direcționãri ale privirii) pentru grupul
de control. Comportamentele complicilor au fost analizate și, în final, au fost aleși patru studențiși patru studente pentru a participa la experiment. Intervievatorii aveau sarcina de a interpelaun numãr egal de subiecți. Pentru ca variabilele legate de operatorul de interviu sã fie contro-late, aceștia erau rugați sã poarte haine obișnuite de zi, nu cunoșteau ipotezele cercetãrii șierau atent supravegheați în timpul derulãrii experimentului.
Procedura de desfãșurare a experimentului era urmãtoarea: intervievatorul se îndrepta spre
un cumpãrãtor (de fiecare datã o persoanã singurã), îl saluta, îi oferea un mic cadou (o agendãîn valoare de 0,50 $ cu sigla facultãții care realiza experimentul). Toți subiecții au acceptatpânã în acest moment întrevederea. Ulterior, studenții se prezentau și îi rugau sã participe laun interviu pentru un proiect pe care îl realizeazã în cadrul universitãții. De asemenea, aceștiaprecizau cã interviul dureazã aproximativ zece minute și cã este confidențial. Intervievatoriierau zâmbitori și prietenoși pe tot parcursul interviului, transmiteau mesaje verbale asemãnã-toare, însã pentru grupul experimental s-au manipulat atingerile și privirea, în timp ce pentrusituația de control aceste elemente au fost pãstrate la un nivel normal. Ulterior, persoaneleintervievate erau rugate sã rãspundã la câteva întrebãri și, de asemenea, sã completeze unchestionar autoadministrat, care se introducea într-un plic. Dacã subiectul refuza sã rãspundã,intervievatorul nota sexul și reacțiile nonverbale ale acestuia. Ambele chestionare, atât celadministrat de intervievator, cât și cel autoadministrat, conțineau predominant întrebãri închiseși doar câteva întrebãri deschise.
Antrenarea competenței de comunicare nonverbalã 223
Rezultatele experimentului au arãtat cã într-adevãr atingerile și direcționarea privirii sunt
elemente care discrimineazã între calitatea și cantitatea rãspunsurilor grupului experimental,respectiv ale grupului de control. În plus, atingerile și direcționarea privirii spre interlocutorau avut efectul scontat mai ales la subiecții de sex feminin. Complianța subiecților crește prinmanipularea elementelor nonverbale doar dacã interacțiunea din primele momente cu intervie-vatorul este perceputã ca fiind plãcutã, astfel încât sã justifice acordul cu interviul. Așa cumse așteptau, cercetãtorii au întregistrat diferențe între rãspunsurile intervievaților în funcțiede sexul intervievatorului, mai ales atunci când subiecții intervievați erau femei.
Tehnicile nonverbale folosite nu s-au dovedit a avea efect asupra posibilelor erori de rãspuns
sau de respondent, ci numai asupra perceperii nivelului de solicitare a sarcinii. Astfel, subiecțiidin situația experimentalã au evaluat mai pozitiv interviul și mai puțin solicitantã sarcina.
Acest studiu are o implicație metodologicã directã. S-a afirmat deja cã statusul intervieva-
torului, sexul și vârsta acestuia pot influența numãrul de nonrãspunsuri și, deci, mãrimea șistructura unui eșantion, dacã avem în vedere o eșantionare pe cote. Experimentul prezentataratã cã elementele nonverbale folosite de operatori pot, de asemenea, influența structura eșantio-nului obținut și numãrul de rãspunsuri. Ținerea sub control a elementelor nonverbale se poatedovedi mai dificilã decât controlul statusului, vârstei sau sexului operatorului.
Mãsurarea competenței de comunicare nonverbalã: testul PONS
Când vorbim de competența nonverbalã, ne referim atât la capacitatea de codificare a unor
mesaje nonverbale de cãtre emițãtor, cât și la cea de decodificare a mesajelor de cãtre receptor.Cât privește aceastã din urmã competențã, devine interesant sã analizãm acuratețea indivizilorumani în ceea ce privește detectarea și interpretarea unor semnale nonvebale prin mai multecanale de comunicare. Intuiția ne spune cã existã o largã diversitate interindividualã în legãturãcu acuratețea interpretãrii mesajelor nonverbale, diversitate legatã de caracteristici personale,de abilitãți diferite în folosirea acestor canale de comunicare, de aspecte grupale sau ocupațio-nale și, nu în ultimul rând, de determinanți culturali.
Dincolo de explicarea diferențelor la nivel individual în decodificarea elementelor nonver-
bale, probabil mai interesantã este analiza impactului acestor diferențe asupra anumitor aspectedin viața indivizilor. Cei competenți în codificarea sau decodificarea elementelor nonverbalesunt mai inteligenți, mai de succes sau mai buni lideri decât cei care nu dețin aceste compe-tențe? ăi, mai concret, faptul cã un individ dovedește acuratețe sporitã în detectarea și interpre-tarea unor elemente nonverbale are vreo influențã asupra comportamentului sãu sau asuprareușitei personale? Se poate el diferenția de altul, care manifestã o acuratețe scãzutã sau medieîn decodificarea elementelor nonverbale? ăi, dacã da, în ce fel?
Pentru a rãspunde acestor întrebãri am avea nevoie de instrumente validate de mãsurare a
capacitãții de codificare, respectiv decodificare a elementelor nonverbale. Un instrument demãsurare a capacitãții de codificare a mesajelor nonverbale nu este cunoscut, date fiind dificultãțilemetodologice asociate unui asemenea demers. În literatura de specialitate este însã cunoscut testulPONS (Profile of Nonverbal Sensitivity ), ca prim instrument de mãsurare a diferențelor individuale
în receptarea unor elemente nonverbale prin mai multe canale de comunicare: vizual, auditiv și,simultan, vizual și auditiv. Concret, capacitatea indivizilor de a decodifica elemente nonverbale,numitã sugestiv „sensibilitate nonverbalã“ ( nonverbal sensi tivity ), este evidențiatã prin aplicarea
acestui instrument sub forma unui „profil“ al fiecãrei persoane, prin mai multe canale de
comunicare, profil care include scoruri ale decodificãrii semnalelor nonverbale specifice: expresiile
faciale, mișcãrile corpului, tonurile vocii și, de asemenea, com binațiile dintre aceste elemente.
Testul PONS este rezultatul unui program de cercetare în domeniul comunicãrii nonverbale
care a început în Statele Unite ale Americii în 1971, sub conducerea lui Robert Rosenthal, JudithA. Hall, Robin M. DiMateo, Peter L. Rogers și Dane Archer, program concretizat prin apariția,în 1979, a lucrãrii Sensitivity to Nonverbal Communication. The PONS Test . Deși cercetãrile
au continuat și dupã 1980, autorii americani verificând reliabilitatea testului pe eșantioanediverse sub raportul grupelor de vârstã, ocupațional-profesionale, culturale și așa mai departe,considerãm cã testul PONS a fost utilizat insuficient în cercetãrile din domeniul comunicãrii
nonverbale. Resuscitarea interesului pentru acesta a avut loc o datã cu avansarea paradigmei„feliilor subțiri“ ( thin slices ) (vezi N. Ambady et al. 1992, 1993, 2000). De aceea, prezentarea
testului PONS în aceastã lucrare are scopul de a spori interesul metodologic și valorificarea
lui în cerce tãri viitoare.
Ce este testul PONS ?Testul se prezintã sub forma unui material filmat (alb-negru, 16 mm)
și respectiv auditiv de 45 de minute, care cuprinde 220 de secvențe de câte douã secunde extrasedin comportamentul nonverbal al unui emițãtor. Emițãtorul este de fiecare datã aceeași persoanã(o femeie), care exprimã 20 de situații emoționale diferite (de la emoții subtile, de exemplu,„dragostea maternã“, la situații emoționale dramatice – „amenințarea unei persoane“. TestulPONS prezintã unsprezece canale de comunicare (aici, termenul de „canal de comunicare“ –
în acepțiunea lui Robert Rosenthal și a colaboratorilor lui – se referã la diferitele aspecte alecomunicãrii nonverbale: expresii faciale, mișcãri ale ochilor, mișcãri ale corpului, posturi,gesturi ale mâinii etc.), dintre care trei sunt canale „pur vizuale“: 1) fața; 2) corpul – de la gâtla genunchi; 3) persoana în întregul sãu (fațã și corp pânã la genunchi); de asemenea, douãcanale „pur auditive“: 4) vocea – prin eșantionare aleatorie – un ansamblu sonor obținut prineșantionarea asupra mesajului verbal înregistrat al emițãtorului; 5) vocea – prin filtrarea conți-nutului – procedeu electronic de îndepãrtare a frecvențelor înalte care pãstreazã specificitateamesajului, fãrã însã a permite interpretarea conținutului; de asemenea, alte șase canale carereprezintã o combinație a canalelor descrise mai sus: 6) fața și vocea – prin eșantionare alea-torie; 7) fața și vocea – prin filtrarea conținutului; 8) corpul și vocea – prin eșantionare aleatorie;9) corpul și vocea – prin filtrarea conținutului; 10) persoana în întregul sãu și vocea – prineșantionare aleatorie; 11) persoana în întregul sãu și vocea – prin filtrarea conținutului. Fiecaredintre cele 20 de situații emoționale apare de unsprezece ori, câte o datã pentru fiecare dincanalele de comunicare descrise mai sus, creând astfel un total de 220 de scene care suntdistribuite aleatoriu în cadrul testului PONS .
În ceea ce privește caracteristicile persoanei care codificã mesajele nonverbale, acestea
constituie una dintre principalele limite ale testului (când vrem sã extindem aria culturalã deaplicare), dar și o bazã pentru a compara scorurile obținute de subiecții cãrora li se aplicã testul.Femeia emițãtor, care apare în toate scenele testului, prezenta urmãtoarele caracteristici, la
momentul elaborãrii testului: avea 25 de ani, era cãsãtoritã, fãrã copii, absolventã a unei instituțiide învâțãmânt superior, de rasã albã, din clasa de mijloc și rezidentã în nord-estul StatelorUnite ale Americii.224 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Cum se aplicã testul PONS ?O persoanã cãreia i se aplicã testul PONS privește sau ascultã
fiecare dintre cele 220 de secvențe specifice unei situații emoționale redatã de persoana carecodificã și încearcã sã decodifice respectiva situație emoționalã. Subiectul utilizeazã o foaiede rãspuns cuprinzând itemi cu alegere multiplã. Concret, subiectul cãruia i se aplicã testulPONS trebuie sã aleagã între douã variante de rãspuns, dintre care numai una este corectã în
raport cu itemul vizionat sau ascultat; spre exemplu: (A) cicãlește un copil sau (B) își exprimãgelozia. Fiecare item este însoțit de o pauzã, sufiecientã pentru subiecți pentru a face o alegere.
Avantaje și limite ale testului PONS .Testul PONS are la bazã un model de comunicare
menit sã prezicã rezultatele interacțiunii dintre doi sau mai mulți indivizi, tranzacțiile și expecta-țiile interpersonale. Acest model presupune cã indivizii se mișcã în spațiul lor social subimboldul a doi vectori – unul care aratã profilul persoanei în ceea ce privește claritatea trimiteriiunor mesaje prin diverse canale de comunicare și celãlalt care descrie capacitatea (sensibilitatea)individului în ceea ce privește decodificarea acestor mesaje, de asemenea prin mai multe canalede comunicare luate în considerare. Matriceal, acest model apare ca în Tabelul 6.1.
Tabelul 6.1. Matricea testului PONS
Scor pentru fiecare canal de comunicare
Subiecți C1 C2 C3 … CkS1S2S3…St
Pentru fiecare pereche de indivizi aflați în interacțiune, scorurile pe canalele pe care un
subiect trimite mesajele pot fi corelate cu scorurile pe canalele pe care receptorul decodificãmesajele. O corelație ridicatã ar însemna un nivel al comunicãrii optim între cei doi. Cu altecuvinte, acest model susține cã subiecții cu profiluri similare sau complementare comunicãmai eficient. Desigur, testul PONS este doar o parte a acestui model, calculând scorurile decodi-
ficãrii mesajelor de tip nonverbal pentru indivizii aflați în interacțiune și, respectiv, profilurileacestora. Totuși, valoarea predictivã a testului se înscrie în același registru.
În plan teoretic, preocupãrile pentru mãsurarea capacitãții de decodificare a elementelor
nonverbale sunt legate de studierea profeției autorealizatoare (R.K. Merton, 1948/1968), care,aplicatã comunicãrii interpersonale, s-ar traduce prin aceea cã anumite expectații ale unuisubiect fațã de cel cu care se aflã în relație îl pot influența neintenționat pe acesta din urmãîn a-și schimba comportamentul în direcția dictatã de expectațiile inițiale. Mai mult, RobertRosenthal este autorul unor cercetãri privind influența expectațiilor profesorilor asupra perfor-manțelor elevilor și de analizã a „efectului Pygmalion“ (R. Rosenthal, 1971, 1976, R. Rosenthalși L. Jacobson, 1992). Robert Rosenthal et al. (1979, 7) subliniazã faptul cã modul în care aceste
expectații opereazã nu este cunoscut, dar este mediat probabil prin intermediul comunicãriinonverbale. Aceasta pentru cã profesorii, ca și alți indivizi, au diverse abilitãți de codificareși, respectiv, decodificare; similar, elevii au un profil al codificãrii/decodificãrii mesajelor maimult sau mai puțin similar cu cel al profesorilor. „Profesorul poate fi mai puțin eficient în efor-turile sale dacã cel mai bun canal de comunicare în ceea ce privește codificarea mesajelorAntrenarea competenței de comunicare nonverbalã 225
226 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
transmise nu corespunde celui mai bun canal de comunicare al elevului care decodificã mesajul“.
Așadar, testul PONS poate reprezenta o modalitate aplicativ-metodologicã de a da un rãspuns
unora dintre semnele de întrebare legate de fenomenul profeției autorealizatoare.
Unul din avantajele testului PONS este prezența celor unsprezece canale de comunicare
prezentate mai sus, care permit comparația între grupuri diferite de indivizi. Chiar dacã douãpersoane obțin scoruri asemãnãtoare la testul PONS , profilurile lor în ceea ce privește sensi-
bilitatea nonverbalã pot fi diferite: unul dintre ei poate fi mai acurat în decodificarea feței,de exemplu, iar celãlalt în decodificarea mișcãrilor corpului. Foarte puține studii în domeniulcomunicãrii nonverbale au luat în considerare mai multe canale de comunicare, iar multe dintrestudiile clasice au fãcut apel la fotografii (P. Ekman, W.V . Friesen, 1969, C.E. Izard, 1971,M. Argyle, 1975). Fațã de acestea, instrumentul propus de Robert Rosenthal și colaboratoriisãi este un progres. De asemenea, înlocuirea cu o persoanã „obișnuitã“ are menirea de a evitacaracterul idiomatic al mesajelor transmise. Mai mult, studiile anterioare care au fãcut referirela capacitãțile de decodificare ale receptorilor ( veziP. Ekman, W.V . Friesen, 1969, 1999) s-au
concentrat pe emoțiile considerate fundamentale (bucurie, tristețe, urã, mânie, teamã, dezgust)și au neglijat emoțiile mai puțin intense ale vieții cotidiene.
Deși testul PONS rãspunde unora dintre limitãrile instrumentelor utilizate anterior și este
superior din punctul de vedere al realizãrii tehnice multor materiale filmate cu același scop, areanumite dezavantaje, inerente, poate, oricãrui instrument de cercetare care trebuie sã aducãsituațiile de laborator cât mai aproape de viața realã. Unele dintre aceste dezavantaje sunt asumatede autorii înșiși (Robert Rosenthal et al. , 1976, 18-20): 1) Izolarea canalelor de comunicare.
În viața realã decodificãm informația simultan pe mai multe canale. Totuși, sunt situații cândnumai anumite canale (spre exemplu, vocea la telefon) ne sunt accesibile sau când acordãm noiînșine o prioritate unui canal de comunicare în evaluarea celorlalte persoane. Testul PONS
încearcã sã se apropie de situații din viața realã prin introducerea canalelor combinate (spreexemplu, fața și vocea – prin filtrarea conținutului). 2) Lipsa informației verbale – lucru pe careîl întâlnim foarte rar în situațiile din viața realã când trebuie sã evaluãm o persoanã. 3) Nu toatecanalele de comunicare sunt luate în considerare. Desigur, testul prezintã unsprezece canalenonverbale prin care subiectul poate fi testat comparativ, din punctul de vedere al capacitãțiisale de decodificare. Lista canalelor de comunicare nu este exhaustivã. 4) Nu este analizatãcapacitatea de codificare a emițãtorului, variabilã presupusã constantã de-a lungul celor 220 deitemi, ci doar capacitatea de decodificare a receptorului. Autorii afirmã cã un instrument similarpentru analiza capacitãții de codificare a unor mesaje nonverbale este mult mai dificil de realizat.5) Reacțiile emoționale exprimate nu sunt spontane, ca în viața realã, ci dirijate. Desigur, înanaliza emoțiilor exprimate de emițãtor s-au avut în vedere anumite criterii, în așa fel încât acesteasã fie cât mai conforme cu realitatea. 6) Un singur emițãtor care transmite mesajele nonverbale.Se trag concluzii asupra sensibilitãții nonverbale a subiecților pe baza reacțiilor lor fațã de osingurã persoanã care transmite mesaje. Aici dificultãțile aplicãrii testului în cazul utilizãrii maimultor canale de decodificare sunt evidente. 7) Sexul persoanei care codificã. În literatura despecialitate gãsim rãspunsuri contrare la întrebarea dacã sexul emițãtorului și, respectiv, alreceptorului conteazã când analizãm competența nonverbalã a subiecților. Utilizarea testuluiPONS cu o persoanã emițãtor de sex masculin a arãtat cã rezultatele nu diferã între subiecții
bãrbați și, respectiv, femei. 8) Faptul cã scenele prezentate sunt acontextuale, fãrã ca subiecții sã
cunoascã motivul care a provocat emoția respectivã și fãrã a avea vreo interac țiune preliminarã
Antrenarea competenței de comunicare nonverbalã 227
cu persoana care transmite mesajele, creeazã o situație artificialã, deși permite controlul unor
variabile a cãror influențã ar fi fost dificil de urmãrit în situații reale. 9) Desigur cã se puneîntrebarea dacã subiecții ar fi putut identifica singuri situațiile emoționale respective, dacã nuar fi trebuit sã aleagã între douã variante de rãspuns date, dintre care una este consideratã corectã.Problema recunoaștere versus reproducere este prezentã în multiple studii experimentale de acest
gen și a fost combãtutã prin dezvoltarea de studii comparative.
Testul PONS: rezultate experimentale
Diferențe de gen. În mod tradițional, se considerã cã femeile sunt mai interesate în a cunoaște
și a interpreta reacțiile emoționale ale celorlalți, sunt mai empatice, mai afective și mai centratepe detalii. Studiile din literatura de specialitate par sã confirme cel puțin parțial acest punctde vedere, rezultatele fiind însã neconcludente. Judith A. Hall (1978) face o trecere în revistãa principalelor studii care trateazã decodificarea elementelor nonverbale și, respectiv, diferențelede gen. Dupã cum am mai spus, metaanaliza realizatã de cercetãtoarea americanã pare sã deacâștig de cauzã viziunii tradiționale, femeile obținând scoruri relativ mai mari decât bãrbațiipe dimensiunile considerate: ele s-au dovedit mai exacte în 82 la sutã din studiile care vizeazãdecodificarea elementelor vizuale, în 57 la sutã în ceea ce privește decodificarea elementelorauditive și în sutã la sutã în studiile care au utilizat atât elemente vizuale, cât și auditive. Peansamblu, femeile par a fi mai exacte în decodificarea elementelor vizuale decât în decodifi-carea celor auditive; în schimb, bãrbații înregistreazã performanțe ridicate în decodificareaelementelor nonverbale specifice canalului auditiv.
Robert Rosenthal et al. (1976), analizând diferențele de gen în relație cu scorurile subiec-
ților la testul PONS , susțin rezultatele obținute de Judith A. Hall (1978). Femeile au avut scoruri
ridicate când au trebuit sã analizeze elemente nonverbale la nivelul feței sau al corpului, iarbãrbații au avut scoruri ridicate în evaluarea elementelor de naturã auditivã. Interesant este cãatunci când un grup de evaluatori a fost rugat sã se pronunțe asupra performanțelor femeilorși, respectiv, ale bãrbaților la testul PONS , acesta a apreciat diferențele de gen mai pregnante
decât au fost în realitate. Se pare cã avem de-a face cu interiorizarea unui model în care femeilesunt cotate de la bun început ca având performanțe ridicate. Aceasta și pentru cã rezultateleaplicãrii testului PONS pe grupe diferite de vârstã sugereazã cã la vârste mici abilitãțile de
decodificare ale fetelor și, respectiv, ale bãieților sunt relativ similare.
Sigur, ne putem întreba dacã femeile sunt biologic programate astfel încât sã aibã o sensibi-
litate nonverbalã superioarã sau dacã aceasta se dobândește prin învãțare socialã. În acest sens,Robert Rosenthal et al. prezintã câteva ipoteze interesante, fãrã a avansa un rãspuns definitiv.
O primã explicație sugereazã legãtura dintre competența nonverbalã și poziția femeii însocietate de-a lungul timpului (S. Weitz, 1974): femeile au dezvoltat capacitãți superioare de
decodificare a elementelor nonverbale fiind nevoite sã facã fațã unui mediu ostil și oprimant.
A decodifica mesajele celor mai puternici pare a fi fost o cerințã adaptativã. O altã explicațieplaseazã diferențele de gen în competențele nonverbale în zona diferențelor de rol (P.W.English, 1972). Concret, în multe situații sociale femeile joacã rolul de observatori, în timpce bãrbații sunt cei care „au inițiativã“. Cu alte cuvinte, femeile pot avea o sensibilitate nonver-
balã sporitã nu pentru cã societatea le atribuie aceste caracteristici, care sunt ulterior interiorizate,
ci pentru cã ele petrec mai mult timp ascultând și analizând în poziția de observatori. Este
228 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
discutabilã în acest context capacitatea ridicatã a bãrbaților de decodificare a elementelor nonver-
bale de naturã auditivã, așa cum afirmam anterior.
Grupele de vârstã. Cercetãrile conduse de Robert Rosenthal et al. (1979) indicã o îmbunã-
tãțire, cu vârsta, a performanțelor subiecților în decodificarea elementelor nonverbale. Scorurileprivind sensibilitatea nonverbalã înregistreazã o creștere linearã la grupurile de vârstã de 8pânã la 25 de ani, stopatã ulterior la grupurile de vârste mai ridicate. Mai mult, efectul vârsteieste mai pronunțat în ceea ce privește decodificarea elementelor vizuale decât a celor auditive.
ăi mai interesant este faptul cã, la vârste mici, copiii par a fi mai preciși în decodificarea
elementelor de naturã auditivã și au scoruri modeste și chiar joase în decodificarea elementelorde naturã vizualã. Aceste rezultate confirmã datele cercetãrilor anterioare (D.E. Bugental et al. ,
1970), care semnalau faptul cã elementele verbale au un impact evaluativ mai puternic decât celevizuale asupra copiilor de vârstã micã. Încercând o explicație a sensibilitãții sporite a copiilor devârstã micã atunci când este vorba de canalul auditiv, sunt formulate câteva ipoteze interesante,care meritã analizate. Se poate avansa ideea cã într-o anumitã etapã a socializãrii individului (lavârstã fragedã) este important ca el sã învețe sã decodifice elementele specifice canalelor decomunicare care scapã ușor controlului voluntar, care sunt supuse unui nonverbal leakage (ca
sã folosim termenul lui Paul Ekman, 1991). Or canalul auditiv este adesea mai dificil de controlatdecât cel vizual, el fiind acela care „face diferența“. Într-un demers adaptativ devine importantpentru individul aflat la începutul vieții sã învețe sã „citeascã“ acest canal de comunicare. O altãexplicație cade într-o zonã total diferitã, legatã de psihologia copilului mic: aflat într-o perioadãde intensã verbalizare, este firesc sã fie centrat și sã acorde atenție canalului auditiv în interpretarearealitãții înconjurãtoare. Totuși, lucrarea Sensitivity to Nonverbal Communication: The PONS
Testa arãtat cã sporirea atenției este legatã de performanțe ridicate în decodificarea elementelor
nonverbale doar când este vorba de canalul vizual (elemente ale feței și corpului) și nu influențeazãperformanțele în decodificarea elementelor specifice canalului auditiv. Aceasta, împreunã cu faptulcã itemii de naturã pur auditivã sunt mult mai greu de evaluat în cadrul testului PONS , sugereazã
cã existã modalitãți subtile, parțial conștiente – sau poate inconștiente –, de decodificare aelementelor nonverbale specifice canalului auditiv la copilul mic, care ulterior se manifestã maipuțin o datã cu înaintarea în vârstã. Mai mult, analizele realizate pe grupuri diferite de persoanemai „complexe“ (studenți, clinicieni, artiști) sau mai „simple“ (copii, adolescenți, pacienți cu bolipsihice) aratã cã grupurile „complexe“ au scoruri ridicate în decodificarea elementelor specificecanalului vizual, iar cele „simple“ sunt mai puțin „sofisticate“ în decodificarea elementelor spe-cifice canalului auditiv. Rezultatele acestor cercetãri sunt provocatoare, sugerând cã socializarea,creșterea nivelului verbalizãrii, al complexitãții subiecților sunt însoțite de renunțarea la decodi-ficarea mesajelor nonverbale folosind canalul auditiv.
Diferențele culturale. În disputa universalitate versus relativism cultural în interpretarea
elementelor nonverbale, Robert Rosenthal et al. dezvoltã ipoteza proximitãții ca modalitate de
interpretare a diferențelor culturale: culturile similare vor avea pattern -uri comune de receptare
a mesajelor nonverbale. În sprijinul acestei ipoteze, 2 300 de persoane din 20 de culturi diferite
au fost examinate cu testul PONS . Rezultatele au arãtat o mare varietate a rãspunsurilor și,
respectiv, a scorurilor înregistrate, punând sub semnul întrebãrii ipoteza universaliilor culturaleîn registrele comunicãrii nonverbale. Mai mult, culturile asemãnãtoare în cea mai mare mãsurã
Antrenarea competenței de comunicare nonverbalã 229
celei americane au fost și cele în care decodificarea itemilor nonverbali specifici testului PONS
a fost mai acuratã. Totuși, aplicabilitatea testului nu poate fi restrânsã la cultura americanã atâttimp cât grupuri de subiecți aparținând altor culturi au înregistrat scoruri similare și uneori maibune decât cele ale americanilor supuși testului PONS . Diferențe au existat chiar și între vorbitorii
nativi de limbã englezã din diferite țãri, ceea ce înseamnã cã decodificarea unor mesaje nonverbale
transmise de emițãtorul american nu este la fel de rapid realizatã, chiar când receptorii vorbescaceeași limbã, dar aparțin unor culturi diferite. Totuși, proximitatea lingvisticã, parte a proximitãții
culturale, a influențat distribuția scorurile la testului PONS pe cele 20 de culturi analizate: culturile
a cãror limbã a fost cea mai apropiatã de englezã au înregistrat performanțe superioare, sugerândcã similaritãțile în registrul nonverbal se pot traduce în similaritãți în comunicarea nonverbalãși cã, probabil, modalitatea de transmitere din generație în generație a limbajului urmeazã acelașidrum în comunicarea nonverbalã.
Pentru a avea o distribuție a proximitãților între diferitele culturi, autorii au cerut unor
grupuri diverse de subiecți sã ierarhizeze cele 20 de societãți pe o scalã de la „-10“ (foartediferit) la „+10“ (foarte asemãnãtor) și au calculat mediile ierarhizãrilor realizate de evalua-tori. Analizele au arãtat o corelație semnificativã între proximitãțile culturilor și rezultatelesubiecților din interiorul culturilor respective la testul PONS , venind clar în sprijinul ipotezei
conform cãreia subiecții din culturi similare cu cea americanã tind sã aibã performanțe ridicatela aplicarea testului PONS .
Autorii au considerat cã este interesant sã coreleze rezultatele la testul PONS cu alte varia-
bile de naturã socialã și structuralã: gradul de modernizare a societãții, nivelul comunicãriiși al contactelor directe. Rezultatele au arãtat cã nivelul dezvoltãrii comunicãrii în societatearespectivã are influențã asupra modului în care subiecții performeazã la testul PONS . Mai precis,
cei care au avut rezultate ridicate în ceea ce privește sensibilitatea în comunicarea nonverbalãau fost cei care proveneau din culturi cu sisteme comunicaționale avansate, având, probabil,o mai mare experiențã în decodificarea diferitelor tipuri de mesaje zilnic.
Autorii au meritul de a fi testat și diferențele de clasã (puțin studiate în cercetãrile experi-
mentale empirice). S-a demonstrat o corelație pozitivã (r = –0,26, p < 0,0002) între nivelulocupației tatãlui și scorurile subiecților de sex feminin la testul PONS și o corelație negativã
(r = 0,56, p < 0,16) pentru subiecții de sex masculin. Rezultatele concordã cu cele ale lui C.E.Izard (1971), care a constatat cã existã o corelație pozitivã între clasa socialã și capacitateade decodificare la copii. Autorii nu se pot pronunța asupra relației negative dintre nivelul ocupa-țional al tatãlui și scorul obținut la testul PONS când subiecții sunt de sex masculin. Cercetãri
viitoare vor arãta dacã acest rezultat se menține și cum anume îl putem explica.
Diferențele cognitive și psihologice. Rezultatele testului PONS s-au dovedit a corela slab
cu abilitãțile general intelectuale ale subiecților. Mai mult, nivelul inteligenței ( IQ) s-a dovedit
a fi o componentã dintr-un registru diferit celui mãsurat prin testul PONS . S-a constatat, de
asemenea, o relație modestã între scorurile înregistrate la testul PONS și nivelul succeselor
școlare la elevi. O întrebare fireascã este dacã abilitãțile verbale și nonverbale coreleazã întreele. Pentru mãsurarea competenței verbale, autorii au folosit scorurile obținute de subiecți lapartea de vocabular a Scalei Wechsler Adult Intelligence (WAIS ) și, respectiv, rezultatele testului
de vocabular la examenele de absolvire. Ambele au corelat slab pozitiv cu testul PONS . Comple-
xitatea cognitivã și atenția acordatã diferitelor canale de comunicare nu au influențat rezultatele.
Autorii au arãtat însã cã subiecții care sunt mai „independenți fațã de câmp“ sunt buni decodi-
ficatori ai expresiilor nonverbale (este vorba de dependența de câmpul perceptiv, utilizând(Embedded Figures Test , care apreciazã capacitatea subiecților de a discrimina între figuri ascunse).
În ceea ce privește stilul de leadership al subiecților și relația cu testul PONS , cercetãrile
aratã cã persoanele care sunt orientate spre sarcinã au și o capacitate mai mare de a decodificaelementele nonverbale, poate și pentru cã ei sunt angrenați într-un numãr mai mare de interac-țiuni. Relația dintre tipul de leadership și sensibilitatea în comunicarea nonverbalã poate fi
explicatã și prin faptul cã cei orientați spre sarcinã (și nu spre scop) au raportat un numãr maimare de prieteni, iar indivizii populari, cu relații sociale diverse, au avut scoruri mai ridicatela testul PONS .
Rezultatele testului PONS au fost puse în legãturã și cu valorile indivizilor: teoretice, econo-
mice, estetice, sociale, politice și religioase, folosindu-se scale de valori (G.W. Allport, P.E.Veron și G. Lindzey, 1960). Scorurile înalte în privința valorilor sociale și religioase s-au asociatunor scoruri ridicate în ceea ce privește competența nonverbalã a subiecților analizați. În plus,
valorile teoretice au corespuns unor scoruri scãzute la testul PONS . De asemenea, subiecții
care manifestã sensibilitate ridicatã pentru comunicarea nonverbalã au tins sã fie mai puțindogmatici (pe Scala Rokeach, 1960) și au înregistrat scoruri modeste pe Scala Machiavelli.În plus, cei mai acurați subiecți par sã fie cei extravertiți, cei apreciați ca fiind de succes (atâtdupã evaluãrile proprii, cât și ale celor din jur). Aceste din urmã rezultate și faptul cã acuratețeaîn detectarea elementelor nonverbale a corelat cu nivelul popularitãții subiecților ne îndreptãțescsã spunem cã sensibilitatea în comunicarea nonverbalã se regãsește în viața realã ca o abilitatecare asigurã succesul individului și meritã a fi studiatã.
Ocupațiile și interesele. În încercarea sa de a depista minciuna, Paul Ekman (1991) a rea-
lizat numeroase studii comparative, dar nu a reușit sã identifice o relație între acuratețea îndetectarea minciunii și vârstã, sex sau experiențã în muncã. Cei 509 subiecți analizați, incluzândlucrãtori ai Serviciului American de Informații, ai Biroului Federal de Investigații, forțe depoliție și judecãtori, psihiatri, studenți și muncitori, au arãtat o capacitate moderatã în a detectaminciuna, iar diferențele între grupuri nu au fost relevante, așa cum ne-am fi gândit la nivelulbunului simț. Doar lucrãtorii din serviciile secrete au înregistrat o corelație semnificativã întrenivelul experienței și acuratețea decodificãrii.
Referindu-se la relația dintre rezultatele testului PONS și apartenența la diferitele categorii
ocupaționale, Robert Rosenthal și colaboratorii gãsesc câteva diferențe semnificative. În primulrând, se pare cã performanțele cele mai bune au fost obținute de actori, specializați în improvizații(acuratețe 84,7 la sutã). Autorii citeazã studiile realizate de Debra Kimes la Universitatea Cali-fornia asupra unor studenți cu abilitãți creative (actori, dansatori, pictori, muzicieni, scriitori),comparativ cu un grup de control (format din subiecți care nu activeazã în domeniul artelor).Rezultatele aratã cã dansatorii și actorii au obținut performanțele cele mai ridicate în decodifi-carea elementelor nonverbale. În plus, muzicienii și scriitorii au fost superiori celorlalte grupuriîn decodificarea elementelor nonverbale folosind canalul auditiv. De asemenea, performanțe ridi-cate au fost obținute de grupuri de studenți care urmau un seminar pe tema comunicãrii nonver-bale (acuratețe între 77,5 și 79 la sutã). Aceasta aratã faptul cã sensibilitatea fațã de comunicareanonverbalã este educabilã și poate fi îmbunãtãțitã. Profesorii și managerii au avut scoruri medii,similare în decodificarea elementelor nonverbale, semnificativ mai scãzute decât clinicienii.De remarcat și faptul cã profesorii care au avut performanțe ridicate în decodificarea elemen-telor nonverbale au fost și cei care au fost evaluați superior în activitãțile de predare.230 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Poate nu în ultimul rând ar trebui sã semnalãm cã existã o legãturã între profilul sensibili-
tãții în comunicarea nonverbalã și aspecte ale relației dintre parteneri (cãsãtoriți sau angrenațiîntr-o relație romanticã). Partenerii care au avut profiluri mai diferite la testul PONS au raportat
o calitate superioarã a relației cu partenerul, faptul cã se înțeleg mai bine, sunt mai deschișiunul cãtre celãlalt și cãtre cercul de prieteni al partenerului. Aceste rezultate susțin teoria nevoilorcomplementare inițiatã de Robert Winch (1968).
O nouã modalitate de studiere a formãrii impresiilor
pe baza elementelor nonverbale
Clasicii psihosociologiei au analizat modul în care indivizii își formeazã impresii în viața
de zi cu zi și cum anume sunt atribuite caracteristici psiho-morale persoanelor cu care stabilimprimele contacte (S. Asch, 1946; E. Jones și K. Davies, 1965; H.H. Kelly, 1972). Cercetãrileîn zona percepției sociale au adus în discuție problema erorilor de atribuire și a „scurtãturilor“mentale în formarea primelor impresii, evidențiind faptul cã, de cele mai multe ori, acestea nusunt conforme cu realitatea, sunt inacurate. Într-o primã etapã, studiul percepției sociale paresã confirme ceea ce auzim adesea în jurul nostru: „niciodatã sã nu te încrezi în prima impresie“.
Ulterior, s-a evidențiat însã valoarea funcționalã a primelor impresii: acurate sau nu, ele
ghideazã comportamente și prezic reacții ale indivizilor în anumite contexte, deci este importantsã înțelegem mecanismele prin care ele se formeazã. S-a adus astfel în discuție rolul schemelormentale, al prototipurilor (J.S. Bruner și R. Tagiuri, 1954; A. Tversky și D. Kahneman, 1973:R. Baron și D. Byrne, 1974, 1997) în legãturã cu modul în care indivizii interpreteazã informațiile,pentru a da sens realitãții sociale care îi înconjoarã. Cercetãrile din zona cogniției sociale parsã confirme teorema lui Thomas: „dacã indivizii definesc situațiile ca reale, ele devin reale princonsecințele lor“. Aplicatã percepției sociale, teorema lui William Issac Thomas (1919–1947)
se traduce astfel: nu este important dacã primele impresii sunt acurate sau nu, adevãrate sau false,
ci faptul cã ele pot deveni reale prin faptul cã indivizii se raporteazã la ele ca reale. ăi nu depuține ori ni s-a spus cã „prima impresie conteazã“, așa cã am încercat „sã facem impresie“.
Mai recent, s-a dezvoltat o altã direcție de cercetare, care a readus în discuție problema acura-
teței judecãților noastre, bazate pe informații limitate, dintr-o altã perspectivã: cea a posibilitãții
de a prezice anumite rezultate ale interacțiunilor umane. Putem oare prezice anumite comporta-mente umane sau rezultate ale acestora bazându-ne pe expuneri limitate la persoanele-stimul?(R. Rosenthal, J. Hall et al., 1979, 1984, 1992; F.J. Berieri et al., 1995, 1996, 1999; N. Ambady
et al. , 1997, 1999, 2000). În cadrul acestei direcții de cercetare, Nailini Ambady (2002, 203)
a introdus conceptul de thin slices , definit ca „un scurt fragment de comportament expresiv
extras dintr-un ansamblu, folosind un procedeu de eșantionare“. Cu alte cuvinte, este vorba deînregistrarea comportamentelor/acțiunilor umane în dinamismul lor și de extragerea (aleatoriesau conform unui pas de eșantionare) unui fragment de maximum cinci minute, care urmeazãapoi a fi supus vizionãrii/audierii de cãtre unul sau mai mulți evaluatori independenți. Mai mult,Nailini Ambady și colaboratorii au prezentat studii sistematice arãtând cã indivizii sunt capabilisã transmitã anumite informații prin „variații subtile de comportament“. Urmând un lanț argu-mentativ asemãnãtor celui sociobiologic, aceastã nouã linie de cercetare are în vedere faptul cãoamenii, ca și animalele, „pot detecta și se pot comporta în acord cu variații subtile de com-portament și expectații nedeclarate ale celorlalți fațã de ei“ (N. Ambady, 2000, 203). Desmond
Morris (1963/1991) sugera cã în cadrul fiecãrei specii existã „eliberatori sociali“, semnaleAntrenarea competenței de comunicare nonverbalã 231
232 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
care determinã un rãspuns specific din partea congenerilor. De exemplu, este bine cunoscutã
capacitatea copiilor de vârstã micã de a intui stãrile afective ale pãrinților.
Indivizii au arãtat o acuratețe surprinzãtoare în judecarea altora, bazându-se pe thin slices ,
în ceea ce privește stãrile interne ale persoanelor-stimul (spre exemplu, anxietatea, depresia),trãsãturi de personalitate (ca extraversia sau sociabilitatea), mobiluri ale interacțiunii (minciuna,înșelãtoria, dorința de a „crea impresie“), relațiile sociale (spre exemplu, dominarea sau subordo-narea), sexul sau orientarea sexualã a acestora. De asemenea, aceste thin slices au dovedit valoare
predictivã și în relație cu performanțele subiecților evaluați – succese asociate muncii lor (cali-tatea predãrii, capacitatea de a învãța, volumul vânzãrilor etc.) – sau cu rezultatele posibileale unor acțiuni individuale – cel mai des studiate, în cazul interviurilor de angajare (E. Babad,F.J. Bernieri și R. Rosenthal, 1991; N. Ambady et al. , 1993; T. Prickett, N. Gada-Jain și F.J.
Bernieri, 2000). Preluãm ca exemplu una din cercetãrile analizate de Nailini Ambady, și anumestudiul realizat de T. Prickett, N. Gada-Jain și F.J. Berieri First Impression Formation in a Job
Interview. The First 20 Seconds . Cincizeci și nouã de studenți au fost anunțați cã vor participa
la interviuri care vizau selectarea lor, încã din facultate, pentru a lucra în companii de mareanvergurã. Interviurile au fost conduse de intervievatori care au primit instrucțiuni precisede la experimentatori, în așa fel încât sã corespundã cu situația anunțatã. Ulterior, au fost extraseprimele douãzeci de secunde din fiecare interviu filmat, thin slices care corespundeau momen-
telor când subiectul intra pe ușã și se așeza pe scaun pentru a fi intervievat. Aceste fragmenteau fost prezentate unui grup de observatori („naivi“) care trebuiau sã evalueze persoanele-stimulconform unor caracteristici pe care intervievatorii înșiși le aveau în grila de evaluare: capaci-tatea de muncã, inteligența, competența, ambiția, încrederea și dacã se poate avea încredere înpersoana-stimul, nervozitatea, cãldura, politețea, expresivitatea acesteia și în ce mãsurã se faceplãcutã. Rezultatele au arãtat cã evaluãrile observatorilor „naivi“, bazate pe thin slices , au corelat
semnificativ cu aprecierile intervievatorilor pe nouã dintre cele unsprezece caracteristici luateîn considerare (ambiția și dacã persoana poate fi consideratã „de încredere“ nu au fost evaluate
acurat). Mai mult, Nailini Gada-Jain (1999) analizeazã nivelul „sincroniei interac ționale“ (simi-
laritatea și coordonarea mișcãrilor corporale) între intervievator și intervievat, folosind thin
slices de câte treizeci de secunde, și observã cã aceasta coreleazã semnificativ cu modul în
care intervievatorii au raportat cã s-au simțit asemãnãtor cu intervievatul, cã au apreciat inter-acțiunea cu acesta și dacã l-ar recomanda sã fie angajat. Prin urmare, existã mișcãri subtile alecomportamentului care genereazã interpretãri similare și prezic rezultatele unor interacțiuni.
Pentru a verifica validitatea judecãților bazate pe thin slices , obținute prin diferite canale
de comunicare și respective tipuri de variabile, Nailini Ambady și colaboratorii au realizat ometaanalizã cuprinzând 26 de studii în care s-a urmat aceastã modalitate de cercetare. Au fostidentificate cinci aspecte care concurã la acuratețea judecãților bazate pe thin slices : accesibili-
tatea trãsãturii care se cere evaluatã, observabilitatea, dezirabilitatea socialã a respectivei caracte-ristici, familiaritatea evaluatorului cu persoana-stimul, diferențele individuale în analizareapersoanei-stimul (acordul între subiecții evaluatori este mai mare pentru unele caracteristiciși mai mic pentru altele).
Observabilitatea caracteristicii care se cere evaluatã și nivelul afectiv asociat acesteia (datoritã
dezirabilitãții sociale, valorizãrii pozitive sau, dimpotrivã, indezirabilitãții sale) par a fi cele maiimportante aspecte care genereazã acuratețe din partea evaluatorilor. Mai mult, observabilitateacaracteristicii joacã un rol-cheie în aceastã ecuație (variabilele definite ca „înalt observabile“,dar „non-afective“, au înregistrat cel mai mare grad de încredere. Validitatea judecãților bazate
pe thin slices este legatã de tipul canalului de comunicare prin care se transmite informația.
Aici rezultatele sunt oarecum intuitive: subiecții sunt mai acurați când au de-a face cu materialefilmate decât atunci când este vorba de înregistrãri audio (N. Ambady et al., 2000, 224). Totuși,
variabila analizatã – respectiv, observabilitatea sau afectivitatea – este în strânsã interacțiunecu canalul de comunicare care permite evaluarea: unele caracteristici (spre exemplu, anxietatea)s-au dovedit a fi mai bine detectate pe baza unor materiale audio (contrafiltrate) decât pe bazaextraselor de materiale filmate. În plus, un context adecvat este foarte important pentru validi-tatea evaluãrilor bazate pe thin slices . Evaluarea și prezicerea performanțelor școlare ale unui
student, când sunt prezentate materiale filmate de tip thin slices , pot fi sortite eșecului dacã
fragmentul îl prezintã pe acesta plimbându-se în parc și pot fi acurate când fragmentul extrasîl prezintã în timpul orelor de curs. Comportamentul trebuie extras și judecat în contexte rele-vante. Datã fiind importanța contextului în analizele bazate pe thin slices , una dintre dificul-
tãțile cu care se confruntã adepții acestei paradigme este aceea a generalizãrii rezultatelor îndiferite contexte. ăi nu este singura criticã adusã acestei noi abordãri în studiul competențeinonverbale. Ziva Kunda, cunoscutã autoare a unor lucrãri în domeniul cogniției sociale, ridicão observație de naturã metodologicã, susținând cã acuratețea predicțiilor bazate pe thin slices
se datoreazã agregãrii datelor la mai mulți subiecți evaluatori. Astfel, susține Ziva Kunda(1999/2000, 424), „acuratețea la nivelul fiecãrui subiect evaluator este inferioarã acurateței mediia grupului de evaluatori și astfel valoarea predictivã este pe ansamblu mai ridicatã“. Cu altecuvinte, în timp ce individul singular nu are nici cea mai vagã idee despre ce va face persoana-stimul în viitor, într-o anume situație, prin agregarea datelor la nivel de grup valoarea predictivãa evaluãrilor sporește. Ziva Kunda își bazeazã argumentația pe faptul cã indivizii manifestã o
consecvențã comportamentalã scãzutã de la o situație la alta și, ca urmare, „agregarea evaluãrilor“
poate prezice doar anumite predispoziții comportamentale ale persoanei-stimul, în general, șiprea puțin ce va face aceasta într-o situație anume. Totuși, cogniția socialã oferã exemple caresusțin existența nevoii de consecvențã trans-situaționalã a indivizilor (L. Festinger, 1957).
Cuvinte-cheie
Probleme recapitulative
Ce se înțelege prin termenul de „competențã de comunicare nonverbalã“?
Ce este inteligența emoționalã?Ce cercetãri au condus la concluzia cã femeile au o abilitate mai mare decât bãrbații de a decodifica
semnalele nonverbale?
În ce constã Testul CART ?
Care este valoarea de cunoaștere a metodei thin slices ?Antrenarea competenței de comunicare nonverbalã 233
Metoda thin slices
Formarea impresieiCompetențã de comunicare nonverbalãCompetențã socialãInteligențã emoționalã
Testul CART
Stereotip de gen
Nevoia de a distinge între cei ce mint și cei ce spun adevãrul este esențialã în interacțiunile
umane. Ca pãrinți, ne îndoim uneori cã propriul copil spune adevãrul și suntem în fața unei dileme:sã afirmãm deschis îndoiala, dovedind astfel cã nu avem încredere în spusele lui, sau sã cãutãmelemente subtile de comportament care îl „trãdeazã“ și sã formulãm propriile concluzii? ăi, odatãformulate, putem avea încredere cã sunt corecte? Ca profesori, suntem confruntați cu aceeașidilemã; spre exemplu, când un student spune cã nu a predat lucrarea la timp pentru cã a fost bol-nav. ăi poate, nu în ultimul rând, ca alegãtori, avem impresia cã toți politicienii mint și cã estefoarte greu de analizat în ce momente spun adevãrul. De fapt, în aceastã ultimã situație, riscurileunei decizii greșite au impact minim asupra stimei de sine și asupra relației cu celãlalt (nefiindvorba de o relație directã), astfel cã putem pleca de la premisa unei rate ridicate a mincinoșilor(„majoritatea politicienilor mint“), fãrã sã trãim o situație dilematicã. Sarcina se reduce la a demon-stra de ce candidatul pe care l-am ales credem cã spune adevãrul.
Unul dintre autorii recunoscuți la nivel internațional prin cercetãrile sale în domeniul deco-
dificãrii minciunii este Paul Ekman. Lucrarea sa, Telling Lies (1985/1992), dar și studiile con-
duse ulterior (P. Ekman, W. Friesen și M. O’Sullivan, 1988; P. Ekman și M. O’Sullivan, 1991;P. Ekman, 1997) i-au adus notorietate în domeniul decodificãrii minciunii.
Pentru Paul Ekman (1997), minciuna este o formã de înșelãtorie care se particularizeazã
prin aceea cã: 1) mincinosul (sursa mesajului) intenționeazã sã nu spunã adevãrul; 2) minci-nosul are posibilitatea de a alege între a spune adevãrul și a minți și alege ultima variantã;3) cel care este mințit (receptorul mesajului) nu știe de intenția sursei de a-l induce în eroare.Având în vedere aceste criterii, nu orice comportament de ascundere a adevãrului poate ficonsiderat minciunã. Personal, subscriu celor trei criterii formulate de Paul Ekman și sunt deacord cã nu putem analiza procesul decodificãrii minciunii fãrã a avea o bunã definiție a ter-menului în cauzã. Totuși, fiecare dintre cele trei criterii formulate necesitã unele nuanțãri.Spre exemplu, intenționalitatea, adesea foarte greu de probat (cea mai utilizatã scuzã a celorcare mint este „nu am vrut sã fac rãu nimãnui“, „nu am intenționat sã…“), exclude din cate-goria mincinoșilor persoane bine intenționate care oferã informații false fãrã sã-și propunãaceasta. Într-un oraș oarecare, ni se poate întâmpla sã fim induși în eroare cu privire la moda-litatea de a ajunge la o anumitã adresã, stradã, bulevard etc. Oamenii au impresia cã infor-mațiile pe care le dau sunt corecte, dar adesea denumirile strãzilor s-au schimbat sau memoriaîi trãdeazã pur și simplu. ăi reciproca este valabilã: anumite persoane, cu intenția vãditã dea induce în eroare, pot spune adevãrul. De altfel, o tehnicã bine cunoscutã de cãtre mincinoșieste de „a spune adevãrul în mod mincinos“. Dacã un soț sau o soție care vine acasã la o orãLoredana Ivan
Capitolul 7
Semnalele nonverbale în decodificarea minciunii
236 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
târzie este întrebat de partenerul suspicios: „Pe unde ai umblat?“, iar acesta/aceasta rãspunde:
„Am avut o întânire amoroasã!“, mesajul poate fi literalmente adevãrat, dar intenția soțu-lui/soției a fost sã mintã. Tonul nonșalant, ironic al vocii, accentuarea unor cuvinte, dar șimimica afișatã în momenmtul replicii pot sugera, de fapt, cã suspiciunea femeii/bãrbatuluieste deplasatã, ridicolã, tratând adevãrul ca pe o formã ironicã a unui alt „adevãr“.
Cât privește criteriul liberului arbitru, este adevãrat cã trebuie sã eliminãm din sfera definiției
mincinosului persoanele cu afecțiuni patologice, care nu pot face distincția între a minți și aspune adevãrul. Chiar dacã din punct de vedere al rezultatului situația este clar una neadevãratã,dacã ne plasãm în sfera decodificãrii minciunii, realizãm cã indicatorii subtili, nonverbali nupot apãrea la persoanele care nu au conștiința faptului cã au mințit. Pentru a avea succes îndecodificarea minciunii, sursa mesajului (mincinosul) trebuie sã aibã conștiința cã mesajul trans-mis de el nu este adevãrat. Personal, consider cã nu numai mincinoșii patologici sunt vizațiaici, așa cum susține Paul Ekman (1997); fiecare dintre noi, în anumite situații, putem aveacapacitãți reduse de a evalua corect distincția dintre informațiile adevãrate și cele false. În situ-ații cu nivel de emoționalitate ridicat, dezirabile social sau care afecteazã stima de sine, oameniiau dificultãți în a pãstra distincția dintre adevãr și fals. Capacitatea oamenilor de a se autoînșelaeste dezbãtutã în literatura psihosociologicã. Eroarea fundamentalã de atribuire (Fritz Heider,1958), efectul actor-observator și efectul egocentric (Edward E. Jones și Richard Nisbett , 1972)sunt doar câteva exemple de erori cognitive pe care actorii sociali le realizeazã involuntar îninteracțiunile cu ceilalți. Faptul cã un student declarã cã „profesorul i-a dat nota 4 pentru cãera prost dispus“ poate fi, în esențã, o minciunã, dar subiectul nostru nu a avut de ales între aspune adevãrul și a minți, ci a trãit pur și simplu un efect egocentric: tendința de a atribui suc-cesele noastre unor cauze interne („am luat 10“) și de a atribui eșecurile noastre unor cauzeexterne („mi-a dat nota 4“). Capacitatea de autoreflexie, gândirea criticã și posibilitatea de auto-evaluare disting între cei care realizeazã astfel de afirmații de protejare a stimei de sine avândconștiința cã mint și cei care au conștiința cã spun adevãrul. Aceștia din urmã, conform definițieide la care am plecat, pot fi numiți „leneși cognitivi“, dar nu „mincinoși“.
De fiecare datã când aveam un examen important, ca elevã sau studentã am fost uimitã de cei care ieșeau
de la examen, cu fețele radioase, strigând „Am fãcut tot!“, ca mai apoi sã se dovedeascã, la afișarea notelor,cã luaserã o notã micã. Eram uimitã și contrariatã pentru cã știam ce greșisem și a afirma același lucru ar fiînsemnat sã mint. Întotdeauna m-am întrebat dacã era o tacticã de a ne intimida pe noi, cei care „nu fãcusemtot“, sau pur și simplu persoanele respective nu se puteau evalua. Astãzi, pot rãspunde în sfârșit cã aceiapentru care nu puteau fi identificate semnale nonverbale ale minciunii erau sinceri, deși slabi autoevalua-tori, iar ceilalți, pur și simplu mincinoși.
Problema liberului arbitru în definiția minciunii se pune nu numai în legãturã cu posibi-
litatea sursei de a distinge între un mesaj adevãrat și unul mincinos, ci și cu nevoia de a acționaîntr-un mediu lipsit de constrângeri. Dacã, amenințat de un hoț, un individ declarã cã nu areniciun ban asupra lui, nu poate fi considerat mincinos. Sigur, ar fi putut spune adevãrul, daracest lucru i-ar fi pus în pericol viața. ăi totuși, ce tipuri de constrângeri (fizice, psihice, sociale)pot „justifica“ minciuna? Rãspunsul este dificil și, într-o accepțiune foarte largã, orice tip deconstrângere poate fi inclus aici. Nu spun oare mincinoșii, odatã prinși, cã neajunsuri mate-riale, presiuni psihice „i-au împins sã…“? Nu este oare soțul infidel „constrâns“ sã mintã pen-tru pãstrarea unitãții familiei și pentru confortul psihic al membrilor sãi? Același lucru se poate
spune și despre soția infidelã. Iar politicienii, odatã acuzați cã nu și-au respectat promisiu-
nile, nu invocã oare „constrângerile situaționale“: creșterea prețului petrolului, lipsa investiți-ilor etc.? Din acest punct de vedere, interesant este cã Paul Ekman (1997, 5) nu considerãnerespectarea unei promisiuni ca fiind întotdeauna un comportament mincinos:
Cu o sãptãmânã înainte ca președintele Clinton sã fie numit, un reporter l-a acuzat cã a încãlcat promisiunea
din campania sa electoralã cu privire la imigrația haitianã, adoptând poziția fostului președinte Bush, pe careo criticase anterior. Cu o urmã de mânie, Clinton s-a apãrat, susținând cã americanii s-ar fi considerat trã-dați dacã nu ar fi schimbat politica în funcție de situație. Din punctul meu de vedere, Clinton ar fi mințitnumai dacã ar fi știut, la momentul în care îl critica pe Bush, cã va urma și el același tip de politicã în pro-blema imigrației.
Dacã analizãm exemplul de mai sus, înțelegem cã Paul Ekman considerã încãlcarea unei
promisiuni ca fiind comportament mincinos numai dacã individul știa deja, la data promisi-unii, cã urmeazã sã o încalce, lucru uneori foarte dificil de stabilit. Cred astfel cã majoritateasoților infideli nu pot fi acuzați cã și-au încãlcat promisiunile fațã de partenerul/partenera lor,pentru cã la data promisiunii cu siguranțã nu se gândeau la așa ceva.
Întorcându-ne la sfera politicii, faptul cã actualul președinte al României, la douã sãptãmâni
dupã alegerea sa, declara „aceastã soluție imoralã numitã PUR“ poate fi considerat o încãl-care a promisiunii în forma unui comportament mincinos, pentru cã a promis alegãtorilor oalianțã de guvernare puternicã, recunoscând singur cã, la vremea acestei promisiuni, se îndoiade durabilitatea „soluției“. Astfel, consider cã timpul scurs de la momentul promisiunii (carepermite sau nu apariția unor modificãri situaționale) și nivelul cunoașterii problemei, la datapromisiunii, de cãtre subiectul care face promisiunea sunt elemente esențiale pentru a stabilidacã încãlcarea unei promisiuni poate sau nu sã fie consideratã minciunã.
În sfera constrângerilor, putem include și capacitatea limitatã a subiecților de a-și reaminti
lucruri, persoane, evenimente din viața lor. ătim bine cã ne place sã ne readucem aminte anu-mite lucruri și tindem sã uitãm altele. Deși uitarea unor elemente sau capacitatea individului dea memora, stoca și readuce selectiv din memorie anumite informații nu fac din el un mincinos,trebuie sã recunoaștem cã mincinoșii au la îndemânã aceastã scuzã: „am uitat“, care poate figreu de combãtut. Mona Muscã (fostã ministru al Culturii și Cultelor) a „omis“ sã menționezecã a colaborat cu Securitatea ca poliție politicã, element care, odatã descoperit, a aruncat o umbrãde neîncredere asupra carierei sale politice, determinând-o sã demisioneze din PNL și din Par-lament. Cu privire la uitare, se pune problema timpului scurs de la derularea evenimentului,dar și a importanței mesajului. Consider cã „omisiunea“ poate fi consideratã minciunã cândmesajul transmis are un impact major asupra rezultatelor interacțiunii în care este antrenatã sursa.Dacã un judecãtor „omite“ sã spunã cã el însuși a încãlcat legea, la un moment dat, aceastã„omisiune“ nu poate fi consideratã „uitare“, ca în cazul situației în care ar fi omis sã spunã cãnu are carnet de conducere.
Cel de al treilea criteriu, faptul cã receptorul nu știe de intenția sursei de a-l induce în eroare,
este un element semnificativ pentru a distinge minciuna de alte tipuri de comportamente: curtoa-zie, politețe, magie. Un magician nu este un mincinos, dacã luãm în considerare acest criteriu,pentru cã indivizii știu cã urmeazã sã fie „pãcãliți“, dar cei care organizeazã jocuri piramidale,promițând sume fabuloase participanților, sunt, pentru cã aceștia susțin cã nu este vorba de niciuntruc. Pentru anumite slujbe, a omite sau a ascunde adevãrul este circumscris în prescripțiile deSemnalele nonverbale în decodificarea minciunii 237
rol, ceea ce nu înseamnã cã, odatã aflați în afara obligațiilor de serviciu, indivizii mai pot fi
absolviți de vinã când nu spun adevãrul. Cine vrea sã vadã un medic care se plânge cã îl doareceva în fața pacienților, o chelnerițã prost dispusã, un comediant trist sau un manager spe-riat? ăi sigur, faptul cã un actor este un „mincinos“ pe scenã nu înseamnã cã poate „sã joaceteatru“ acasã.
În alte situații, nu este vorba de prescripții asociate anumitor roluri profesionale, ci de pre-
scripții asociate anumitor situații de interacțiune sau „cadre“, pentru a folosi termenul propus deErving Goffman (1974). Dacã suntem invitați la o cinã și gazda ne întreabã cum ne-a plãcut mân-carea, este nepoliticos sã declarãm cã „mâncarea a fost groaznicã“, chiar dacã acesta este ade-vãrul (ceea ce simțim), iar persoana în cauzã știe cã la asemenea întrebãri se oferã rãspunsuripoliticoase, așa încât nu va miza pe obținerea adevãrului. Faptul cã, de obicei, gazda reînnoieșteîntrebarea, uneori chiar și de mai multe ori în cadrul aceleași vizite, insistând sã repetãm aprecie-rile cu privire la mâncare, confirmã punctul de vedere exprimat anterior. Gazda nu acționeazãîntr-un cadru al evaluãrii (ca în situația în care ne-am gãsi într-un restaurant și am evalua cât degustoasã a fost mâncarea), ci într-un cadru al relațiilor de politețe: nu mizeazã pe obținerea ade-vãrului și sperã, prin rãspunsuri repetate, sã surprindã indicii nonverbale subtile care sã confirmesau sã infirme rãspunsul verbal. Desigur, un indiciu evident în acest exemplu este cantitatea demâncare consumatã, deși și acesta este supus unor reguli sociale stricte. Ați auzit despre obiceiulca fetele sã mãnânce foarte puțin la prima întâlnire cu un partener romantic?
Când, aflatã în Statele Unite, am luat cina la o familie de americani, la sfârșit gazda a întrebat politicoasã
dacã ne-a plãcut mâncarea. Deși nu-mi plãcuse deloc, am afirmat cã a fost foarte bunã și am observat cãceilalți cinci americani invitați s-au întrecut în laude care mai de care mai pompoase la adresa gazdei. Amconsiderat cã trebuie sã fie diferența de gusturi, dar pãrãsind locația, am aflat cu stupoare cã și ceilalți detes-taserã cina. Nu am putut sã nu pun problema cadrelor de interacțiune: una era sã spui cã mâncarea era foartebunã și cu totul altceva, în opinia mea, sã spui cã este cea mai bunã pe care ai mâncat-o vreodatã. Se depãșiseoare cadrul politeței? Variațiile culturale cred cã regleazã astfel de cadre de interacțiune și granița între ade-vãr și minciunã este foarte finã.
Tot un tip de cadre normative sunt cele subînscrise diferitelor jocuri. Spre exemplu, jocul
de poker este un cadru normativ cãruia îi este circumscrisã posibilitatea ca participanții sãmintã și adesea cei mai de succes jucãtori au învãțat sã „citeascã“ elemente nonverbale care-itrãdeazã pe adversari.
Din punctul de vedere al cadrelor de interacțiune, situația cea mai ambiguã, în opinia lui
Paul Ekman (1997), este cea a îndrãgostiților. Pe de o parte, subiecții declarã cã își dorescun partener sincer, iar sinceritatea apare în prim-planul calitãților partenerilor potențiali; pede altã parte, fiecare dintre cei implicați este conștient cã „vorbele de iubire“, complimentelefac parte dintr-un cadru asociat situației de „iubire“, care nu se rapoarteazã la adevãr, ci laceea ce oamenii au învãțat cã trebuie spus în astfel de situații. Asemenea gazdei care vrea sãse asigure cã musafirilor le-a plãcut mâncarea, îndrãgostiții se întreabã: „Nu spune asta doarca sã-mi facã plãcere?“, „A mai spus asta și altor parteneri/partenere?“, „Este sincer/sincerã?“,cãutând în gesturi și priviri rãspunsurile la întrebãri. Situația este ambiguã pentru cã subiecțiivor sã creadã cã partenerii lor sunt sinceri, aflându-se altfel într-o situație de „disonanțã cog-nitivã“. Deși este circumscris situației cã partenerii nu sunt total sinceri (Paul Ekman aratã,spre exemplu, cã existã o tendințã constantã a studenților de a declara un numãr mai mic de238 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
relații sexuale anterioare decât cel real) și indivizii se comportã ca atare, odatã descoperitã
minciuna, cadrul se schimbã și situația este reinterpretatã ca una în care partenerul este obligatpermanent sã spunã adevãrul. Aceastã ambiguitate face ca înșelãtoriei pe tãrâmul dragosteisã-i fie asociate trãiri negative puternice, sentimentul de a fi „trãdat“ pe care-l regãsim ade-sea în cântecele și poemele romantice.
În concluzie, pentru a proiecta o cercetare care sã punã în evidențã capacitatea indivizilor
de a decodifica minciuna, avem nevoie ca „mincinoșii“ (subiecții complici) sã respecte cri-teriile și nuanțele menționate anterior: sã aibã intenția de a minți, sã poatã alege sã mintã sausã spunã adevãrul, fãrã a fi constrânși din punct de vedere fizic, psihic, situațional sau de altãnaturã, sã deținã informațiile referitoare la mesaj în așa fel încât sã nu poatã aduce ca scuzãfaptul cã „au uitat“, mesajul mincinos sã fie important pentru rezultatul interacțiunii în caresunt antrenați, sã aparã la un interval de timp scurt de la eveniment și, desigur, receptorulmesajului sã nu fie anunțat de intenția mincinosului de a îl induce în eroare. Având în vedereaceste limite, nu este de mirare cã experimentele privind decodificarea minciunii, pe care levoi prezenta în continuare, s-au lovit de critici și au avut rezultate contradictorii.
Discuția anteriorã pune în evidențã teza cã atunci când subiectul poate aduce o justificare,
raționalã pentru minciunã (faptul cã a trecut prea mult timp și nu și-a mai adus aminte anumiteinformații; faptul cã informația este irelevantã pentru situația de interacțiune în care se aflã; cã,de obicei, nu se aduc în discuție astfel de subiecte într-un astfel de cadru, sau faptul cã recep-torul era atenționat etc.) poate fi mai greu de decodificat pentru cã acesta nu trãiește o stare ten-sionatã, iar „scãpãrile“ nonverbale transpar mai greu.
Tehnici asociate minciunii
În mod tradițional, a minți presupune a transmite un mesaj fals, neconfom cu realitatea.
Este situația în care minciuna este practic opusul adevãrului. O altã tehnicã discutatã anterioreste ascunderea adevãrului sau „omisiunea“. Am arãtat cã o astfel de tehnicã poate fi consi-deratã minciunã în funcție de rezultatul asupra persoanelor implicate în interacțiune. În plus,mincinoșii preferã omisiunea falsificãrii adevãrului pentru cã, odatã prinși, pot invoca mai ușoruitarea, faptul cã nu au crezut cã informația respectivã ar fi putut fi interesantã pentru publicetc. Date fiind aceste lucruri, consider cã mincinoșii care apeleazã la tehnica „omisiunii“ potfi mai greu prinși decât cei care falsificã adevãrul, pentru simplul motiv cã primii au impre-sia cã „spun parțial adevãrul“, aspect care face ca elementele nonverbale care îi pot trãda înfața unui receptor sã fie mai puține și sã aparã episodic, în pãrțile cheie ale conversației. Alã-turi de aceste douã tehnici des utilizate, Paul Ekman (1985/1992) identificã alte câteva: a spuneadevãrul în mod mincinos; a spune adevãrul pe jumãtate (jumãtatea inofensivã de adevãr) șiconducerea receptorului spre o inferențã incorectã. Personal, consider cã distincția între acestetrei tehnici nu poate fi realizatã foarte clar și cã ele reprezintã nuanțãri ale celor douã tehnicide bazã discutate: falsificarea adevãrului și omisiunea (ascunderea adevãrului).
Tehnica „spunerii adevãrului în mod mincinos“ am nuanțat-o în exemplul anterior, în care
un soț sau o soție, întrebați fiind „Pe unde ai umblat?“, rãspund: „Am avut o întânire amo-roasã!“, un mesaj literalmente adevãrat, dar transmis în mod ironic, conducând partenerul dis-cuției la o inferențã eronatã. Este, practic, situația în care emițãtorul transmite deliberat unSemnalele nonverbale în decodificarea minciunii 239
240 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
mesaj verbal adevãrat însoțit de un mesaj nonverbal care aratã contrariul (tonul vocii, pos-
tura, expresia facialã, accentul sunt de naturã sã schimbe cadrul de interpretare al mesajuluiverbal – din „mesaj adevãrat“ în „mesaj ironic, batjocoritor“).
Firește cã „a spune adevãrul pe jumãtate“ este o tehnicã ce poate fi încadratã în cea a „omi-
siunii“. Nuanțând, „a spune adevãrul pe jumãtate“ este o formã de omisiune în care practicmincinosul rãspunde doar întrebãrilor care-l avantajeazã. El nu invocã uitarea, ci folosește „diver-siunea“ ca modalitate de distragere a atenției de la partea de adevãr care nu îi este favorabilã.Septimiu Chelcea (2006, 195) a dezbãtut problema diversiunii ca strategie de persuasiune folositãpentru „a abate atenția de la aspectele negative legate de sine sau de la cele pozitive ale adver-sarului“, în confruntãrile politice. Umorul, ironia, argumentul ad hominem și „despicarea firu-
lui în patru“ sunt, în opinia cercetãtorului român, modalitãți de a crea diversiune. Am arãtat maisus cum un mesaj adevãrat transmis într-o manierã ironicã poate distrage atenția de la conținutulsãu. Fãrã a nega valoarea adaptativã a apelului la umor în interacțiunile sociale, subliniatã încercetãrile privind procesul de negociere (K. O’Quin și J. Aronoff, 1981), interacțiunea profe-sor-elev, relațiile diplomatice, publicitate (D. Markiewicz, 1974), apelul la umor este, de celemai multe ori, o tehnicã de distragere a atenției de la „pãrți ale adevãrului“ mai puțin plãcute.
Vladimir Putin, la încheierea unei vizite la Moscova a președintelui Israelului, în octombrie
2006, a glumit pe seama omologului sãu de atunci, Moshe Kastav, spunând: „Ce tip pe cin-ste! A violat zece femei. Nu m-aș fi așteptat la un asemenea lucru de la el – cu toții îl invi-diem!“, fãcând aluzie la acuzațiile din presa istraelianã, la acea datã, adresate lui Moshe Kastavde a fi agresat sexual membre ale stafului sãu politic (Figura 7.1). Gluma a fost raportatã deunul dintre ziariștii ruși prezenți care susținea cã a auzit-o când Putin credea cã microfonulnu era în funcțiune. Preluatã și criticatã în presa internaționalã, gluma a iscat controverse, iarpurtãtorul de cuvând al Kremlinului a susținut cã fusese spusã pentru a fi auzitã de toatã lumeași cã traducerea ei din limba rusã nu reflectã sensul adevãrat al acesteia, care nu este nici pedeparte unul în favoarea violului.
1Probabil cã Putin a spus adevãrul și cu siguranțã cã tra-
ducerea unei glume dintr-un spațiu cultural în altul este însoțitã de modificarea semnificațieiei, dar a folosit tehnica diversiunii, distrãgând atenția publicului de la problema spinoasã acrizei iraniene, asupra cãreia cele douã țãri aveau opinii contrare, la o glumã cu semnificație„provocatoare“. Strategia i-a reușit, din moment ce ziarele vremii au acordat atenție exce-sivã glumei și secundarã discuțiilor serioase dintre cei doi politicieni. ăi apoi, chiar dacã Putina spus adevãrul și gluma a fost „gânditã spre a fi auzitã“, spre a crea diversiune, el a spusadevãrul pe jumãtate. Gluma era de naturã sã atragã atenția asupra credibilitãții discutabilea adversarului sãu, care, cel puțin în plan local, se confrunta cu acuzații foarte grave.
Gluma președintelui Putin, chiar eliberatã de cotonația ei moralã (suținerea violului), poate
fi consideratã un argument ad hominem , care ținea de virilitatea adversarului. Ca și celebra „șuvițã
a lui Bãsescu“ sau „zâmbetul lui Iliescu“, virilitatea președintelui israelian, invocatã într-o dis-cuție serioasã, constituie un argument ad hominem care distrage atenția spre aspecte colaterale.
1. http://news.bbc.co.uk, 20 octombrie 2006.
Cât privește „conducerea receptorului spre o inferențã incorectã“, aceasta se produce prin
folosirea deliberatã a ambiguitãții, tehnicã analizatã de Septimiu Chelcea (2006, 198) în legã-turã cu retorica discursului politic. ăi în interacțiunile cotidiene folosim deliberat ambigui-tatea, lãsând receptorul „sã creadã ce vrea“. Cuvintele sau expresiile cu dublã semnificațiesunt cele care îl conduc pe receptor la o inferențã incorectã. Dacã, spre exemplu, un colegtocmai a publicat o carte și îți cere o apreciere sincerã a lucrãrii sale, propoziția „Este cu totulneobișnuitã!“ poate sã-l determine pe acesta sã tragã concluzia greșitã. Pentru interpretareaacestor mesaje verbale ambigue, receptorul se bazeazã în special pe canalul paralel, nonver-bal, și devine esențial sã îl poatã „citi“.
O problemã spinoasã a identificãrii mincinoșilor pe baza elementelor nonverbale este cea
a înșelãrii cu bunã științã. Paul Ekman (1985/1992, pp. 15, 16) prezintã un exemplu ilustrativprin urmãrile sale: întâlnirea din 15 septembrie 1938 dintre prim-ministrul de atunci al MariiBritanii, Nevelle Chamberlain, și Adolf Hilter:
În 12 septembrie 1938, cu trei zile înaintea întâlnirii cu Chamberlain, Hitler pretinde o parte din Cehoslo-
vacia pentru a fi anexatã Germaniei și produce demonstrații în aceastã țarã. Hitler mobilizase deja armatagermanã pentru atacul asupra Cehoslovaciei, dar armata sa nu era pregãtitã de atac înainte de sfârșitul luiseptembrie. Dacã ar fi reușit sã întârzie mobilizarea cehoslovacilor pentru câteva sãptãmâni, Hitler ar fi avutsuccesul unui atac suprizã. Astfel, și-a ascuns planurile și a promis lui Chamberlain cã va menține pacea.Chamberlain a fost pãcãlit și a încercat sã-i convingã pe cehi sã nu mobilizeze armata atâta timp cât mai erao șansã de a negocia cu Hitler. Într-o scrisoare cãtre sora sa, dupã întâlnirea cu Hitler, Chamberlain nota:„În ciuda asprimii și severitãții sale, am vãzut pe fața lui, am avut impresia cã este o persoanã de încredere,care respectã cuvântul dat“. Împotriva celor care se îndoiau de promisiunea lui Hitler, Chamberlain a ținut,cinci zile mai târziu, un discurs în fața Parlamentului britanic, explicând faptul cã discuția cu Hitler l-a con-vins cã acesta era sincer.
Ce anume l-a fãcut pe Chamberlain sã creadã în sinceritatea lui Hitler? Alternativa ar fi
fost sã creadã în iminența unui nou rãzboi mondial, iar miza era prea mare. S-a înșelat cubunã științã, ajungând sã caute în interlocutorul sãu indiciile care-i spuneau cã este sincer.Semnalele nonverbale în decodificarea minciunii 241
Fig. 7.1. Moshe Kastav (2000–2007) și omologul sãu rus Vladimir Putin, într-o vizitã oficialã
(Sursa: http://news.bbc.co.uk)
Nu asta facem cu toții când miza sau investiția în situație este prea mare? Ce poate face o
soție/un soț care a investit 20 de ani într-o relație de cuplu și are îndoieli dacã partenerul o/îlmai iubește? Cautã acele indicii verbale și nonverbale care îi reduc disonanța asociatã îndoielii.Miza este prea mare. În plus, o persoanã își poate da seama la început cã minte/ se minte,dar mai târziu, repetând minciuna, ajunge sã se convingã de adevãrul ei. Este cunoscutã capa-citatea limitatã a copiilor de a distinge între lucruri care s-au întâmplat cu adevãrat și lucruripe care doar și le-au imaginat întâmplându-se.
O privire asupra tehnicilor prezentate aici aratã faptul cã minciuna, la nivelul emițãtoru-
lui, nu este întotdeauna asociatã cu emoțiile specifice rușinii, vinovãției, temerii, așa cum amputea crede la prima vedere, dar și cu triumful, interesul, satisfacția și chiar indiferența, emoțiicare se traduc în elemente nonverbale distincte celor de teamã, vinã, rușine. Stereotipurileprivind elementele nonverbale care îi trãdeazã pe mincinoși: tremurul vocii, modificareadirecției privirii și ascunderea privirii de receptor, înroșirea obrajilor, capul plecat, bâlbâialadiscursului și pauzele dese pot sã nu fie deloc de folos dacã mincinosul crede cã spune parțialadevãrul, folosește minciuna în scopuri ludice (pentru a-l duce pe receptor spre o inferențãeronatã) sau învațã sã utilizeze canalul nonverbal în favoarea sa, spunând literalmente ade-vãrul la nivelul mesajului verbal, dar infirmându-l prin elemente nonverbale (care, de altfel,nu pot constitui „probe“ în nicio acuzație serioasã). În plus, dacã receptorul se aflã într-o situ-ație care permite înșelarea cu bunã-științã, șansele de a selecta din ansamblul nonverbal pecele care-i confirmã alternativa mai ușor de suportat sunt mari.
De ce mint oamenii?
Folosind eșantioane de copii și adulți, Paul Ekman (1996) distinge nouã motive princi-
pale care stau la baza minciunii, potrivit subiecților intervievați.
1. Evitarea unei pedepse, motivul cel mai frecvent utilizat atât de adulți, cât și de copii.
2. Obținerea unei recompense, cel mai frecvent al doilea motiv menționat de copii și adulți.3. Protejarea unei persoane care poate fi pedepsitã.4. Evitarea unei amenințãri sau a unui pericol fizic.5. Câștigarea admirației celorlalți.6. Evitatea unei situații dificile; spre exemplu, subiectul este rugat sã detalieze o experiențã neplãcutã și refuzãspunând cã are o întâlnire importantã.7. Evitarea situațiilor jenante.8. Menținerea intimitãții.9. Dezvoltarea unei relații de putere cu ceilalți, prin menținerea controlului informațiilor.
La cele nouã motive semnalate de subiecți, cercetãtorul american adaugã un al zecelea:
politețea, tactul care asigurã armonia în relațiile interumane; dar acesta din urmã a fost discu-tat anterior ca element care este puternic circumscris cadrelor de interacțiune specifice situației.
Dacã analizãm cele nouã motive semnalate de subiecți, observãm cã minciunii îi sunt aso-
ciate, din partea emițãtorului, urmãtoarele sentimente: teama de nu fi prins (în situația evitãriipedepsei sau cea a evitãrii unei amenințãri sau a unui pericol fizic), vinovãție/rușine (obținereaunei recompense nemeritate, câștigarea admirației nejustificate a celorlalți), jenã (evitarea unei242 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Semnalele nonverbale în decodificarea minciunii 243
situații dificile sau a unei situații jenante, menținerea intimitãții), satisfacție și, în secundar, vinã
(protejarea unei persoane care poate fi pedepsitã, dezvoltarea unei relații de putere cu ceilalți,prin menținerea controlului informațiilor). Firește, o persoanã care minte poate încerca un com-plex de emoții de intensitãți diferite, dar analizând motivele obținute de P. Ekman consider teama,rușinea/vinovãția, jena (stânjeneala) și satisfacția ca principale emoții care pot fi urmãrite la nivelulexpresiilor faciale afișate de cei care mint.
Capacitatea indivizilor de a-i decodifica pe cei care mint.
Cercetãri experimentale
Surprinzãtor, dupã mai mult de 20 de cercetãri, la începutul anilor ’90 ai secolului trecut
Paul Ekman, președintele Laboratorului de Interacțiune Umanã din cadrul Universitãții din
California, arãta faptul cã indivizii nu sunt capabili sã-i identifice pe cei care mint, cel puținnu cu o acuratețe peste șansã. Spun surprinzãtor fiindcã, biologic vorbind, abilitatea de a-idecodifica pe cei care mint este adaptativã pentru indivizi: de-a lungul ontogenezei aceastãabilitate ar fi putut limita conflictele în grupurile mici de congeneri, indivizii fiind stimulațisã coopereze, sã-și declare adevãratele intenții, știind cã altfel vor fi prinși și sancționați caatare. Pierderea acestei abilitãți în timp, pentru specia umanã, ar fi însemnat cã ea nu maiîmplinește o cerințã funcționalã în cadrul sistemului și îmi vine greu sã cred cã așa stau lucrurilecând, practic, în fiecare zi, sunt asaltatã, la cursul de Comunicare nonverbalã, cu studenți
care vor sã învețe sã citeascã „adevãratele intenții ale celuilalt“. La ce servește pentru grupfaptul cã mincinosul scapã nepedepsit? În orice caz, nu la menținerea normelor și solidari-tãții grupului, adicã cerințelor funcționale de bazã ale grupului.
Paul Ekman trebuie sã fi fost la fel de contrariat, de aceea experimentele sale, realizate
împreunã cu Maureen O’Sullivan și citate adesea în literatura de specialitate, s-au îndrep-tat spre „profesioniștii minciunii“, adicã spre grupurile de experți pentru care identificareamincinoșilor intrã în sarcinile de serviciu. Au fost analizate astfel șapte grupuri profesionalesub raportul abilitãții lor de a decodifica minciuna: 1) membri ai Serviciilor Secrete Ameri-cane, secția de investigații; 2) lucrãtori din cadrul CIA ( Central Intelligence Agency ), FBI
(Federal Bureau of Investigation ) și ai Agenției de Securitate Naționalã a SUA, care partici-
pau la un seminar privind utilizarea detectorului de minciuni sau știau sã utilizeze un poligraf;3) polițiști din statul California; 4) judecãtori din același stat; 5) medici psihiatri; 6) studenți;7) adulți care urmau un curs privind decodificarea minciunii în cadrul Universitãții Califor-nia, ultimele douã categorii profesionale fiind considerate grupuri de control și utilizate și încadrul cercetãrilor experimentale încã din anii ’80 (M. Zukerman, B.M. De Paulo și R. Rosen-thal, 1981; B.M. DePaulo, J. Stone și G.D. Lassiter, 1985).
Cercetãrile inițiate de Paul Ekman și Maureen O’Sullivan (1991, 913) au plecat de la premisa
cã avem de-a face cu douã tipuri de erori: situația în care un mincinos este incorect evaluat caspunând adevãrul și situația în care o persoanã care spune adevãrul este evaluatã ca fiind min-cinoasã, deși nu au dezvoltat aceastã distincție și în interpretarea datelor. Personal, considercã distincția între cele douã tipuri de erori este deosebit de valoroasã în studiile privind iden-tificarea minciunii fiindcã ele au origini diferite. Dacã un individ necinstit este evaluat incorect
244 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
ca fiind cinstit, eroare numitã de cei doi cercetãtori americani ca false negative2, atunci putem
spune cã decodificatorul nu are abilitatea de a identifica elementele subtile de comportament(în special nonverbal, dupã cum vom vedea în continuare) care îl trãdeazã pe emițãtor. Desigur,explicația, într-o asemenea situație, ar putea fi și la nivelul capacitãții deosebite a emițãtoru-lui de a controla aceste elemente subtile de comportament, dar, presupunând cã am controlatpentru aceasta diferențele între posibilii decodificatori, pentru aceeași persoanã-stimul pot fipuse, în principal, pe seama abilitãții diferite de decodificare.
În situația în care o persoanã care spune adevãrul este decodificatã ca fiind mincinoasã,
eroare numitã de Paul Ekman și Maureen O’Sullivan false positive
3, avem de-a face cu un
emițãtor care nu este capabil sã transmitã adevãratele intenții, în care comportamentul non-verbal și reacțiile subtile de comportament sunt contrare a ceea ce simte sau gândește, un emițã-tor care acționeazã contraadaptativ (din diferite motive, spre exemplu stresul asociat situației)și, prespunând cã am controlat pentru variația abilitãții de decodificare a receptorilor (aceștiaau decodificat similar persoana-stimul în cauzã), eroarea în acest caz nu se poate explica prinabilitãțile diferite de decodificare, ci printr-o competențã emoționalã redusã a persoanei-stimul.
Paul Ekman și Maureen O’Sullivan (1991) au exclus posibilitatea ca, în mod real, sã nu
existe niciun indiciu care sã-i „trãdeze pe mincinoși“ de cei care spuneau adevãrul, apelândla Facial Action Coding System (FACS). Sistemul FACS, creat în anul 1978 de Paul Ekman
și Wallace V . Friesen, permite analiza fiecãrei expresii faciale prin descompunerea ei în unitãți(action units )
4. Fiecãrei unitãți îi sunt specifice relaxarea sau, dimpotivã, contracția unor mușchi
la nivelul feței. Astfel, se pot surprinde micromișcãri și dinamica acestora la nivelul feței lao analizã atentã a oricãrei persoane-stimul și în acest experiment FACS avea valoarea de aproba cã existã diferențe reale, la nivelul expresiilor faciale, care pot fi identificate de un obser-vator atent, între cei care mințeau și cei care spuneau adevãrul. Analiza elementelor para-lingvistice a relevat, de asemenea, diferențe sesizabile între subiecții care mințeau și cei carespuneau adevãrul (în termeni de intensitate a vorbirii), deși un sistem similar FACS pentruanaliza elementelor paralingvistice nu am întâlnit în literatura de specialiate și nici nu estedescris de cãtre experimentatori. Cercetãtorii americani au conchis cã analiza expresiilor facialefolosind FACS, cumulatã cu analiza elementelor paralingvistice, permitea identificarea corectãa 86% dintre persoanele-stimul analizate. Altfel spus, în 86% dintre persoanele-stimul prezen-tate subiecții ar fi trebuit sã identifice corect cine spune adevãrul și cine minte doar prin ana-liza expresiilor faciale și a elementelor paralingvistice.
Spre deosebire de experimentele precedente, analiza rezultatelor a inclus sublinierea dife-
rențelor între grupuri și, în cadrul fiecãrui grup, între indivizi în ce privește abilitatea de adecodifica în mod corect dacã subiecții-stimul mint sau spun adevãrul. În plus, subiecții eva-luatori au primit un reper: li s-a spus cã aproximativ jumãtate dintre persoanele-stimul mintși jumãtate spun adevãrul. Aceastã din urmã informație este utilã mai ales pentru subiecții
2. Propun traducerea termenului prin „falsã decodificare a elementelor negative“.
3. Propun traducerea termenului prin „falsã decodificare a elementelor pozitive“.4. Instrumentul a cunoscut îmbunãtãțiri de-a lungul timpului, mai ales odatã cu implicarea lui Joseph C.
Harger care a dezvoltat un sistem computerizat de mãsurare a expresiilor faciale. Noul instrument, propus dePaul Ekman, Wallace V . Friesen și Joseph C. Hager (2002) este utilizat în întreaga lume pentru mãsurareaexpresiilor faciale, demonstrând rolul programãrii asistate de calculator în analiza comportamentului nonverbal.
Semnalele nonverbale în decodificarea minciunii 245
care, în general, subestimeazã sau supraestimeazã rata mincinoșilor, indiferent de situație, pen-
tru cã pleacã de la repere eronate. Spre exemplu, lucrãtorii din poliție și cei din cadrul agențieide combatere a drogurilor au declarat cã pleacã de la puncte de reper care supraestimeazãrata mincinoșilor, pentru cã dintre cei pe care îi ancheteazã, o mare parte minte.
Experiențele de zi cu zi, inclusiv cele profesionale, ne fac adesea sã luam ca reper un procent mult mai mic
sau mult mai mare al mincinoșilor decât cel care existã în realitate. Confruntatã cu o situație fãrã precedentde plagiat al lucrãrilor scrise acasã de cãtre studenți (mergând pânã la 60%) în anul universitar 2007–2008,am avut ulterior dificultãți în a aprecia calitatea oricãrei lucrãri scrise, cãutând, practic, pasajele care îl „trã-dau“ pe autor prin similaritatea ideilor cu lucrãri consultate de mine anterior. Am procedat similar lucrãto-rilor din poliție și din cadrul brigãzii antidrog descriși de Paul Ekman și Maureen O’Sullivan, care porneaude la premisa cã „toatã lumea îi minte“ și cã tot ceea ce trebuie sã facã este sã gãseascã indiciile care sã leprobeze nesinceritatea.
Analizând rezultatele obținute de cele șapte grupuri profesionale, Paul Ekman și Maureen
O’Sullivan au ajuns la concluzia cã doar grupul format din membri ai Serviciilor Secrete Ame-ricane au performat peste șansã (p < 0,03), toți membrii acestui grup identificând corect peste30% dintre persoanele-stimul prezentate și mai mult de jumãtate dintre ei atingând un nivel deacuratețe de peste 70%. Performanța superiorã a acestui grup profesional este susținutã și denumãrul mare de membri (aproape o treime) care au reușit o acuratețe de 80% și peste, ceea cese apropia practic de acuratețea maxim posibilã (dacã reamintim aici cã prin utilizarea sistemu-lui FACS autorii au menționat cã se puteau identifica în mod corect 86% dintre subiecții-stimul).Pentru comparație, al doilea grup în ordinea performanței obținute, medicii psihiatri (care au per-formant însã, la nivel de grup, sub șansã), a avut numai 12% dintre membri cu nivel maxim deacuratețe (peste 80%). Rezultatele prezentate de cercetãtorii americani aratã cã existã diferențesocio-profesionale care condiționeazã acuratețea în decodificarea minciunii și, foarte important,faptul cã subiecții își pot îmbunãtãți performanțele dacã devin parte, la un moment dat, dintr-unmediu profesional care îi stimuleazã ca atare. Intuitiv, putem presupune cã experiența în muncãduce la o creștere a acurateței într-o sarcinã de acest tip, mai ales cã mediul profesional contri-buie la educarea capacitãții de a decodifica minciuna, inclusiv prin oferirea de repere pertinente.
Rezultate interesante au apãrut însã atunci când cercetãtorii au încercat sã punã în evi-
dențã diferențele de gen, vârstã și experiențã profesionalã: subiecții care au avut cele mai bunerezultate și au înregistrat acuratețe ridicatã în decodificarea persoanelor-stimul au fost, înmajoritate, persoane sub 40 de ani și fãrã vechime mare în muncã. De fapt, experiența în muncãa corelat negativ cu acuratețea în decodificarea minciunii, lucru înregistrat cu surprindere șiîn cercetãrile anterioare (M. Zukerman, B.M. De Paulo și R. Rosenthal, 1981). Paul Ekmanși Maureen O’Sullivan explicã rezultatele obținute prin faptul cã majoritatea indivizilor dingrupurile menționate, dupã vârsta de 40 de ani și dupã acumularea unui numãr de ani de muncã(vârsta coreleazã cu experiența în muncã, mãsuratã în numãrul de ani de muncã), sunt maipuțin antrenați în activitãți de teren, în sarcini care implicã interacțiunea cu alții, în decodi-ficarea situațiilor de minciunã-înșelãtorie și devin, treptat, ocupați cu munci strict de birou,activitãți administrative care nu mai antreneazã competențele dobândite inițial. Dacã așa staulucrurile, înseamnã cã abilitatea de a decodifica minciuna se poate antrena prin experiențadobânditã în mediile profesionale din care facem parte, dar poate regresa în timp dacã nu maieste susținutã de stimularea necesarã.
246 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Dacã experimentul prezentat vorbește practic de o competențã în decodificarea minciunii
(care trebuie și poate fi antrenatã), rezultatele aratã cã subiecții au dificultãți în a-și evalua oastfel de abilitate: estimãrile propriilor performanțe realizate de subiecți cu privire la acuratețeaîn decodificarea minciunii, înainte și dupã prezentarea persoanelor-stimul, nu au corelat cu modulîn care aceștia au performat în realitate. Cu alte cuvinte, indivizii nu sunt capabili sã se autoe-valueze corect în termeni de abilitate de a-i decodifica pe cei care mint. Dacã rezultatele au fostanalizate separat pentru cele șapte grupuri profesionale, s-a observat cã subiecții din gupul celorcare lucrau cu detectorul de minciuni au reușit sã se autoevalueze corect, opiniile cu privire lacapacitatea lor de a identifica persoanele care mint, în general, corelând cu performanțele obținuteîn cadrul experimentului, iar grupul format din membri ai Serviciilor Secrete Americane au tinssã-și supraevalueze performanțele. Interesant este cã subiecții care au reușit sã identifice corectexpresiile faciale ale altor persoane-stimul într-o situație cu expunere limitatã – 1/25 dintr-osecundã (sarcinã performatã doar de grupul adulților prezenți în experiment) au avut perfor-manțe superioare în identificarea corectã a mincinoșilor. Sunt de pãrere cã un astfel de rezul-tat susține odatã în plus legãtura dintre abilitatea de a decodifica minciuna și competența încomunicarea nonverbalã, termen expus în capitolul anterior. Antrenarea competenței în comu-nicarea nonverbalã aduce cu sine sporirea capacitãților de decodificare a elementelor nonver-bale specifice minciunii și performanțe superioare într-un experiemnt de tipul celui propus dePaul Ekman și Maureen O’Sullivan. O astfel de ipotezã este susținutã și de faptul cã subiecțiicare au declarat cã au luat în considerare elemente nonverbale sau elemente nonverbale și ver-bale în evaluarea persoanelor-stimul pentru a decide dacã acestea mințeau sau spuneau ade-vãrul, au fost semnificativ mai acurați decât cei care au luat în considerare doar elemente legatede discursul verbal.
V orbind de competența în decodificarea minciunii, se pune firesc întrebarea dacã aceasta
este o abilitate care poate fi generalizatã dincolo de situația experimentalã concretã. Cu altecuvinte, este vorba de o acuratețe în decodificarea minciunii în general sau, în funcție de min-ciunile pe care subiecții le spun, competențele pot fi diferite? Rãspunsurile la aceastã întrebaresunt contradictorii: pe de o parte, cercetãtori care susțin cã indivizii care dovedeau competențeridicate în identificarea mincinoșilor într-o situație (spre exemplu – jocul de poker, D.M. Hayano,1980) erau constant mai buni în evaluarea mincinoșilor și în alte situații; pe de altã parte,numeroase alte studii (R.E. Kraunt, 1980; M. Zukermn, R.E. Koestner, A. Alton, 1984) au arã-tat cã, atunci când subiecții au primit feedback privind acuratețea evaluãrii dupã fiecare per-soanã-stimul, și-au îmbunãtãțit capacitatea de a decodifica minciuna în situația experimentalãdatã, dar nu și în alte situații experimentale de același tip. Pentru a tranșa discuția, Mark G. Frankși Paul Ekman (1997) pornesc de la ideea cã abilitatea de a decodifica minciuna poate fi gene-ralizatã dacã se folosesc situații experimementale cu mizã ridicatã. Concret, în realitatea încon-jurãtoare nevoia de identificare a mincinoșilor și, respectiv, nevoia de a minți sunt sarcini puternicmotivante când miza descoperirii adevãrului este mare atât pentru subiectul-stimul (cel careminte) cât și pentru subiectul evaluator (cel care încearcã sã-l prindã): jocul de poker, situațiade interogatoriu pentru prinderea infractorilor etc. Experimentele, de cele mai multe ori, susțincei doi cercetãtori americani, nu s-au preocupat de miza asociatã minciunii, plecând în generalde la situații cu mizã micã: subiecți care trebuiau sã declare cã plac o persoanã indiferent dacão plãceau sau nu, situația în care simțeau o emoție (spre exemplu teamã) și trebuiau sã ascundãaceasta etc. Firește cã atunci când unei minciuni îi este asociatã o mizã mare, cel care minte
Semnalele nonverbale în decodificarea minciunii 247
trebuie sã „se strãduiascã“ în plus pentru ascunderea adevãrului; el știe cã odatã prins costurile
vor fi importante. Acestei tensiuni suplimentare îi este asociatã o creștere a intensitãții emoționale,peste nivelul mediu: rușinea, vinovãția, teama de a nu fi prins favorizeazã acele scãpãri non-verbale despre care Paul Ekman și Wallace V . Friesen (1969) vorbeau, nonverbal lekeage (ele-
mente nonverbale, care scapã controlului voluntar), facilitând decodificarea lor de cãtre unreceptor care este, la rându-i, motivat de miza mare a situației. În sprijinul unei asemenea ipoteze,Mark G. Frank și Paul Ekman (1997) susțin cã subiecții-stimul puternic motivați sã mintã aufost mai ușor decodificați decât subiecții slab motivați. Experimentele celor doi cercetãtori auarãtat cã abilitatea unei persoane de a decodifica minciuna într-o situație cu mizã mare core-leazã cu abilitatea sa de a decodifica minciuna într-o altã situație experimentalã cu mizã mare,deci se poate vorbi de generalizarea capacitãții indivizilor de a decodifica minciuna, cel puținde la o situație cu mizã importantã la alta, abilitate care este strâns legatã de competența în comu-nicare nonverbalã a subiecților, în general. Concret, în experimentele conduse de Mark G. Frankși Paul Ekman, unde subiecții-stimul trebuiau sã mintã, în situații cu mizã importantã, 90% din-tre cei care mințeau au încercat sentimente negative și numai 30% dintre cei care spuneau ade-vãrul au trãit astfel de emoții, fapt care a condus, în opiniile autorilor, la o identificare acuratãa mincinoșilor de cãtre subiecții evaluatori. În plus, cu cât subiecții evaluatori dovediserã ante-rior o competențã nonverbalã ridicatã în decodificarea emoțiilor, cu atât performanța lor a fostsuperioarã în evaluarea corectã a persoanelor-stimul care mințeau. Însã, dacã situația de ascun-dere a adevãrului nu reușește sã inducã o intensificare a emoțiilor încercate de persoanele-stimul,atunci evaluatorii se vor baza exclusiv pe elemente nonverbale care țin de cogniție (cuvintelepe care le folosește subiectul analizat, mãrimea pauzelor, erorile pe care le face, inconsistențeleîn limbaj), iar acestea sunt mult mai dependende de context decât reacțiile emoționale, con-ducând, în ansamblu, la o competențã în decodificarea minciunii care nu poate fi generalizatãdincolo de contextul particular al situației analizate (Mark G. Frank și Paul Ekman, 1997, 11).Astfel, autorii sugereazã existența unei abilitãți în decodificarea minciunii, unitare, similarã socia-libilitãții, conpetenței verbale sau competenței matematice, abilitate strâns legatã de competențaîn comunicare nonverbalã, mãsuratã prin performanța în decodificarea micro-mișcãrilor facialespecifice diferitelor emoții, și, în particular, prin performanțele la testul PONS, pe care l-amprezentat în capitolul anterior. În concluzie, Mark G. Frank și Paul Ekman propun, pentru slujbecare reclamã decodificarea minciunii, fie selectarea subiecților care înregistreazã competenențelemenționate (fapt care presupune testarea acestora și construirea de teste specifice), fie antrenareasubiecților pentru a obține o competențã în comunicarea nonverbalã superioarã în ceea ce priveșterecunoașterea expresiilor faciale (și a elemenelor nonverbale în general) specifice diferitelortipuri de emoții.
Revenind la conceptul de nonverbal lekeage , P. Ekman și Wallace V . Friesen observau cã
indivizii pot controla mai ușor elementele nonverbale la nivelul feței (expresiile faciale) și maipuțin elementele nonverbale la nivelul picioarelor și zonei inferioare a corpului, trunchiul de-ținând, din acest punct de vedere, o poziție intermediarã. Ca urmare, cercetãrile în domeniulminciunii (M. Zukerman, B.M. DePaulo și R. Rosenthal, 1981; P. Ekman și W.V . Friesen, 1969)au arãtat cã indivizii erau mai acurați în decodificarea minciunii când vedeau doar corpul și nufața persoanei-stimul, comparativ cu situația în care putea vedea persoana în ansamblul ei (fațãși corp). Expresia facialã a unui posibil interlocutor ne poate induce în eroare sau, mai bine spus,poate induce în eroare un observator neantrenat, deși atenția acordatã micro-mișcãrilor feței poate
248 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
fi esențialã în decodificarea minciunii, pentru cã acestea (spre exemplu micro-mișcãrile care
antreneazã mușchiul feței numit orbicularis oculis , mușchi ce produce ușoare „riduri“ în colțul
ochilor) nu pot fi voluntar controlate de cãtre indivizi.
Modelul „scãpãrilor nonvebale“ propus de Paul Ekman și Wallace V . Friesen (1969) se înca-
dreazã în direcția abordãrii dramaturgice propusã de Erving Goffman cu zece ani mai devreme,care fãcea distincția între „fața oferitã“ (imaginea despre sine pe care subiectul vrea sã o oferecelorlalți) și „fața etalatã“ (imaginea individului receptatã de cei din jur). Expresia „oferitã“,folosind elemente verbale și nonverbale, poartã semnificații împãrtãșite, de la sine înțeleseși are valoare ritualicã. Expresia „etalatã“, generatã în special de manifestãri nonverbale, arescopul de a transmite informații suplimentare, tratate, de asemenea, ca intenționate și pe baza
cãrora ceilalți își construiesc primele impresii. Fața „oferitã“ și cea „etalatã“ nu comunicã nea-pãrat informații convergente, dar individul, într-un proces de „management al impresiei“ , în-
cearcã sã producã interlocutorului o convergențã între cele douã expresii. Expresia „etalatã“,susține E. Goffman (1959/2003, 32), este cea care scapã controlului voluntar, este adeseaneintenționatã și putenic legatã de context. Dar elementele „etalate“ sunt cele care valideazãelementele „oferite“ și asigurã credibilitatea impresiilor formate, la nivelul interlocutorului.
E. Goffman are în vedere relația dintre elementele verbale și cele nonverbale, analiza sa fiindcentratã pe elementele nonverbale de gestionare a impresiilor. Așadar, conceptul de nonverbal
lekeage își are originea în sociologia dramaturgicã goffmanianã și meritul deosebit al lui Paul
Ekman și al colaboratorilor sãi este de a-l fi pus în evidențã în cercetãri experimentale. Mișcãrile
faciale ușor de identificat, cele care „sar în ochi“, sunt și cel mai ușor de controlat, fac partedin „fața oferitã“ de individ, pe când micro-mișcãrile, care „șoptesc“, sunt cele dificil de con-trolat (și dificil de sesizat pentru un observator neantrenat), putând mãri discrepanța dintre „fațaoferitã“ și „fața etalatã“ de interlocutor (P. Ekman și W.V . Friesen, 1969, 98).
Concluzionând, fața (expresiile faciale) este pregãtitã sã mintã cel mai ușor, dar și sã-l
trãdeze pe individ. Având în vedere acest paradox, evaluatorul antrenat, care știe „cum sãpriveascã“ și „la ce sã se uite atent“, va fi mai acurat decât observatorul naiv.
Pentru a ilustra un astfel de microelement la nivelul feței care scapã controlului voluntar
și care poate avea un rol important în decodificarea minciunii, Paul Ekman, Wallace V . Friesenși Maureen O’Sullivan (1998) analizeazã rolul diferitelor tipuri de zâmbet într-o situație încare persoanele-stimul mai întâi spun adevãrul, descriind emoții pozitive, și apoi mint, descri-ind emoții pozitive când în realitate simt emoții negative. Experimentul pune în evidențã dis-tincția între „zâmbetul real“ și „zâmbetul fals“.
Zâmbetul real, potrivit celor trei cercetãtori, este zâmbetul care reflectã o emoție pozitivã
resimțitã și declaratã de subiect și se caracterizeazã, în general, prin acțiunea a doi mușchi:marele zigomatic, care acționeazã ridicând colțurile gurii spre centrul obrajilor, și orbicularis
oculi, mușchi ce acționeazã prin ridicarea ușoarã a bãrbiei și strângerea pielii în jurul ochilor
(Figura 7.2).
Semnalele nonverbale în decodificarea minciunii 249
În schimb, zâmbetul fals, creat speciat pentru a convinge pe ceilalți de existența unei emoții,
care nu este resimțitã în mod natural, comportã douã variante: afișarea unui zâmbet fals, cândpersoana nu simte nimic, dar vrea sã-l convingã pe interlocutor cã trãiește o stare pozitivã;și varianta în care este vorba de „un zâmbet mascat“ – subiectul trãiește o emoție puternicnegativã, dar vrea sã ascundã aceasta și sã se transforme într-un performer (în termeni goff-
manieni), care pare a simți o emoție pozitivã. Un exemplu sugestiv ar fi anunțul dat unui colegdespre o reușitã personalã: interlocutorul poate sã fie total neinteresat, afișând un zâmbet fals,care nu are corespondențã într-o trãire emoționalã, sau poate afișa un zâmbet mascat, încercândsã ascundã o emoție negativã: invidia, revolta. Zâmbetul mascat combinã micro-mișcãri facialespecifice zâmbetului real (modificãri produse de marele zigomatic) cu micro-mișcãri facialespecifice emoției negative pe care subiectul vrea sã o ascundã: spre exemplu „revolta“, emoțiedin aceeași familie cu „dezgustul“ (dacã adoptãm teza familiilor de emoții care se contruiescîn jurul celor considerate fundamentale, propusã de Paul Ekman, 1993). Dacã într-adevãr su-biectul afișeazã un zâmbet care ascunde dezgustul, atunci, personal consider cã în locul strân-gerii ușoare a pielii în jurul ochilor (ca în cazul zâmbetului real), vom avea o ușoarã strângerea pielii la baza nasului, specificã expresiei faciale a dezgustului (Figura 7.3).Fig. 7.2. Zâmbet real: modificarea expresiei faciale sub acțiunea mușchilor orbicularis oculis
și marele zigomatic
Fig. 7.3. Expresie facialã tipicã pentru dezgust, cu strângerea ușoarã a pielii la baza nasului
Paul Ekman, Wallace V . Friesen și Maureen O’Sullivan (1998, 417) sunt de pãrere cã o
micro-mișcare facialã care trãdeazã ușor dezgustul este ridicarea buzei superioare, cauzatã demușchii levator labii superioris , și, în general, indicatori ai unei emoții negative resimțite de
subiect, când acesta încearcã sã afișeze o stare emoționalã pozitivã, se pot observa prin ana-liza mușchilor triangulari care (acționând în sens invers marelui zigomatic – muschi, de aseme-nea, imposibil de controlat) trag colțurile gurii în jos, așa cum se poate observa în Figura 7.4.
Rezultatele experimentelor conduse de P. Ekman, W.V . Friesen și M. O’Sullivan (1998) au
arãtat cã, în situația în care subiecții mințeau, declarând o stare emoționalã diferitã de cea pecare o trãiau de fapt, indicii nonverbale puteau fi decodificate ușor prin analiza tipului de zâm-bet pe care îl afișau: mai multe zâmbete false sau mascate în situația de înșelãtorie și mai multezâmbete care pãstrau trãsãturile zâmbetului real, pentru situația în care spuneau adevãrul.
Dacã expresiile faciale ne trãdeazã atunci când mințim, ce putem spune despre gesturile
mincinoșilor? Existã un pattern al comunicãrii gestuale care îi diferențiazã pe cei care mint
de cei care spun adevãrul? De acest aspect s-a preocupat un grup de cercetãtori din Italia șiMarea Britanie (L. Caso, F. Marichiolo, M. Bonaiuto, A. Vrij și S. Mann, 2006), punând înevidențã categorii de gesturi care sunt mai frecvent utilizate de indivizi când mint decât atuncicând spun adevãrul și realizând o trecere în revistã utilã a cercetãrilor care leagã decodifi-carea minciunii de analiza unor gesturi specifice.
Trebuie menționat aici cã, în analiza relației dintre gesturi și minciunã, cercetãtorii au avut
în vedere, în special, clasificarea gesturilor propusã de Paul Ekman și Wallace V . Friesen (1969),prezentatã pe larg în Capitolul 4 al acestei lucrãri. Distinția între: embleme (gesturi care sub-stituie cuvinte, sintagme sau propoziții), ilustratori (gesturi care însoțesc și completeazã mesajulverbal), expresii faciale ( affect display ), reglatori (gesturi care mențin și controleazã interacțiunea
cu interlocutorii) și, respectiv, adaptori (gesturi pe care le performãm stereotip în condiții deconcentrare psihicã) reprezintã, în opinia mea, unul dintre criteriile frecvent utilizate pentruclasificarea gesturilor în cercetãrile experimentale. Astfel, B.M. DePaulo și colaboratorii sãi(2003), realizând o metaanalizã a studiilor privind relația dintre gesturi și minciunã, ajung la250 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Fig. 7.4. Zâmbet fals prin ascunderea unei stãri emoționale negative, semnalatã de mușchii triangulari
care trag colțurile gurii în jos și prin lipsa modificãrilor cauzate de mușchiul orbicularis oculis , la
nivelul ochilor
concluzia cã mincinoșii folosesc mai puține gesturi de tip ilustrator decât cei care spun ade-
vãrul, ca urmare a importanței acordate argumentelor de tip verbal, atenției deosebite acor-date argumentãrii și necesitãții de a menține controlul, care conduc la o scãderea a gesturilorde tip ilustrare, ce dau expresivitate mesajului transmis. Încercarea mincinoșilor de a-i convingepe ceilalți de adevãrul celor spuse poate antrena, într-adevãr, o grijã sporitã de a „nu face cevagreșit“, de a „nu lãsa sã scape“ elementele nonverbale care i-ar putea trãda, aspect care se poatetraduce într-o utilizare mai restrânsã și mai puțin frecventã a ilustratorilor.
Deși, la nivelul simțului comun, realizãm cã o concentrare excesivã a emițãtorului pe
mesajul cognitiv se traduce într-o creștere a mesajelor de tip adaptor și, în special self-adap-tor, adicã o creștere a frecvenței gesturilor stereotipe, cercetãrile experimentale nu au reușitsã punã în evidențã diferențe între frecvența uilizãrii adaptorilor (și nici self-adaptorilor – ges-turi de autoatingere, stereotipe și/sau de autoîngrijire practicate în situații de încãrcare psi-hicã) între persoanele care mint și cele care spun adevãrul.
Fiind o iubitoare a meciurilor de tenis din circuitul ATP, am observat self-adaptori care apar în mod obsesiv
la anumiți jucãtori înainte de a servi mingea. Ele nu trec neobservate pentru comentatorii sportivi și publi-cul fidel, fiind de fapt modalitãți ritualice ale jucãtorilor de a se elibera de tensiunea jocului. Este evidentcã aceste gesturi, performate în mod normal minimal în spațiul public, sunt rezultatul unei intense concen-trãri cognitive a jucãtorilor care antreneazã o diminuare a controlului voluntar la nivelul gesturilor. Cunos-cuta jucãtoare de tenis Maria Sharapova își așeazã permanent o șuvițã imaginarã dupã ureche înainte de aservi, iar jucãtorul spaniol Rafael Nadal aproape cã nu începe sã serveascã fãrã un gest stereotip de așezarea pantalonilor.
Consider cã adaptorii joacã un rol esențial în stabilirea gradului de concentrare cognitivã
a individului și ar putea face distincție între cei care mint și cei care spun adevãrul. LetiziaCaso și colaboratorii sãi (2006) sunt de pãrere cã studiile experimentale nu au reușit sã punãîn evidențã astfel de diferențe pentru cã au utilizat situații experimentale cu mizã micã saumoderatã și cã, într-o situație experimentalã în care minciunii îi este asociatã o mizã impor-tantã, diferențele în apariția gesturilor de tip self-adaptor îi pot trãda pe cei care mint. Sub-scriu acestui punct de vedere și adaug faptul cã, atunci când ambele categorii de persoane
– atât cele care mint, cât și cele care spun adevãrul – sunt concentrate într-un efort cognitivintens, diferențele în utilizarea adaptorilor nu mai transpar.Semnalele nonverbale în decodificarea minciunii 251
Fig. 7.5. Gesturi de self-adaptor la jucãtorii de tenis
Ce aduc nou L. Caso, F. Marichiolo, M. Bonaiuto, A. Vrij și S. Mann (2006) este o analizã
a diferențelor în comunicarea gestualã între cei care mint și cei care spun adevãrul, bazându-sepe o altã clasificare a gesturilor, cea propusã de D. McNeill (1985), care distinge între: 1) ges-turi iconice – spre exemplu desenarea, cu ajutorul mânilor, a formelor unor obiecte care suntmenționate în discursul verbal; 2) gesturi metaforice – utilizarea mâinilor pentru a desena în aerforme care redau o idee abstractã sau o metaforã din cadrul discursului verbal; 3) gesturi deic-tice
5, de demonstrare, arãtare a unui obiect sau a unei persoane; 4) gesturi ritmice – care apar cu
o succesiune ritmicã în cadrul discursului și accentueazã momentele importante ale acestuia (cele-brul „dat din mânã“ al lui Nicolae Ceaușescu, în discursurile adresate mulțimii, gest care se ac-centua în frecvențã și intensitate pe parcursul discursului, subliniind momentele cu intensitatedeosebitã, când mulțimea trebuia sã aclame, este un bun exemplu de gest ritmic); 5) gesturi coezive,de asemenea repetitive, care dau continuitate și leagã între ele diferitele pãrți ale discursului, asigu-rându-i coerența. Rotirea și împreunarea mâinilor, ridicarea unui deget și apoi succesiv a celor-lalte asigurã permanent interlocutorii cã emițãtorul are un discurs structurat, în care pãrțile seleagã între ele, cã existã o continuitate și o coerențã în ceea ce transmite acesta.
Având în vedere aceastã taxonomie, autorii menționați demonstreazã experimental cã, spre
deosebire de cei care spun adevãrul, subiecții care mint folosesc mai multe gesturi metaforice,mai puține gesturi deictice și un numãr mai mic de self-adaptori. Utilizarea redusã a self-adap-torilor este pusã pe seama constantei încercãri a celor care mint de a nu iniția comportamentecare ar pãrea „suspecte“ și a faptului cã subiecții se aflau într-o situație experimentalã cu mizãmicã (deci controlul, fie și parțial al elementelor nonverbale, era facil). Gesturile ritmice saucoezive nu au discriminat semnificativ între cei care mințeau și cei care spuneau adevãrul.
L. Caso, F. Marichiolo, M. Bonaiuto, A. Vrij și S. Mann (2006) surprind, de asemenea,
rolul creșterii suspiciunii, din partea intervievatorului, asupra performanței în decodificareaminciunii. Teoretic, în fața unui receptor care se aratã din ce în ce mai suspicios, mincinoșiiar trebui sã aibã dificultãți în menținerea controlului (inclusiv asupra elementelor nonverbale),favorizând, per ansamblu, performanțe superioare în decodificarea minciunii din partea unorsubiecți evaluatori. În realitate însã se produce ceea ce autorii numesc eroarea Otello , prin
creșterea nivelului de suspiciune, și cei care spun adevãrul trãiesc o stare de tensiune supli-mentarã (crește pericolul estimat de a nu fi crezuți), fapt care se traduce în performanțe înidentificarea minciunii, comparabile cu situația în care nivelul suspiciunii era moderat. Așadar,concluzioneazã autorii, utilizarea creșterii nivelului de suspiciune în interogatoriile polițieneștinu dã întotdeauna rezultatele scontate.
De ce s-au obținut rezultate contradictorii
în cercetãrile privind decodificarea minciunii?
Am prezentat, încã de la începutul acestui capitol, dificultãțile asociate oricãrei cercetãri care
își propune sã evalueze abilitatea indivizilor de a-i decodifica în mod corect pe cei care mint:în primul rând dificultãțile de a defini minciuna și de a distinge între tehnicile asociate ei. Orice252 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
5. O traducere adecvatã a termenului deictic gestures ar putea fi „gesturi ostentive“, de arãtare a obiectelor,
persoanelor la care se face referire în discursul verbal.
încercare de a pune în evidențã „scãpãri verbale“ sau „nonverbale“ ale celor care mint este
sortitã eșecului, dacã aceștia cred cã spun adevãrul sau cred cã este în definiția situației cã nuar trebui sã dea un altfel de rãspuns. În plus, am arãtat cã pentru a-i decodifica în mod corectpe cei care mint, ar trebui sã știm ce anume emoție încearcã aceștia: rușine, vinovãție, teamãsau plãcere, pentru a cãuta elementele nonverbale specifice emoțiilor menționate. În sfârșit,am vãzut faptul cã abilitatea de a decodifica minciuna poate fi generalizatã dincolo de situațiaparticularã în care are loc experimentul, numai în cazul minciunilor cu mizã mare, și cã pãrțidiferite ale corpului ne pot „trãda“ mai ușor sau mai greu, distingând astfel între observatorulantrenat în decodificarea minciunii și observatorul naiv. În plus, cele mai multe cercetãri nuau distins între performanța indivizilor în a-i identifica pe cei care mint, versus performanța
în a-i identifica pe cei care spun adevãrul, adicã între „falsa decodificare a elementelor nega-tive“ și „falsa decodificare a elementelor pozitive“, erori expuse anterior. Aldert Vrij (2000),analizând peste 40 de studii privind decodificarea minciunii, aratã cã, în timp ce cei care mințeauau fost decodificați corect în medie, în proporție de 44% (sub șansã), acuratețea în decodifi-carea celor care spuneau adevãrul a fost, în medie, în jur de 67%. Aceste date susțin „eroareapersoanei pozitive“, adicã tendința indivizilor de a-i percepe pe ceilalți ca buni, onești, eroareformulatã în teoriile privind percepția persoanei și care poate explica rezultatele modeste alesubiecților în sarcinile privind decodificarea minciunii. În plus, cel mai adesea indivizii pleacãde la false presupoziții privind elementele nonverbale care cred cã îi trãdeazã pe mincinoși.O asemenea presupoziție, semnalatã de Aldert Vrij și identificatã de mine și în rândul studențilordin România, este aceea cã mincinoșii nu privesc „spre interlocutor“, ci evitã privirea aces-tuia. Acest indicator nu a dovedit a avea o importanțã semnificativã în studiile experimentaleprivind identificarea corectã a mincinoșilor și, spune autorul olandez, atunci când subiecții aufost îndemnați sã ignore o asemenea presupoziție și sã acorde mai multã atenție duratei mesaju-lui, întârzierii rãspunsului, pauzelor, fluenței discursului, gesturilor de tip adaptor și ilustrator,aceștia și-au îmbunãtãțit performanțele în identificarea persoanelor-stimul care mințeau pânãla 70% (în condițiile în care au ținut seama de ele, fiindcã s-a constatat o inerție a subiecțilorde a apela la vechile scheme mentale). În plus, când A. Vrij a condus experimente în care aoferit indicații subiecților la ce anume sã fie atenți (faptul cã subiecții care mint întârzie rãspun-sul, folosesc mai mult „ããã“ și „îîîî“, intensitatea vorbirii este diminuatã, folosesc mai puținegesturi ilustratoare și, în general, mai puține gesturi cu mâinile, decât cei care spun adevãrul)și subiecții-stimul au fost prezentați paralel în douã situații filmate – una în care mințeau șicealaltã în care spuneau adevãrul, acuratețea decodificãrii minciunii s-a îmbunãtãțit pânã la75%. Cercetãrile sale sunt un exemplu despre cum ar trebui sã se desfãșoare un training caresã urmãreascã sporirea abilitãților participanților în decodificarea minciunii.
Aldert Vrij, Katherine Edwars, Kim P. Roberts și Ray Bull (2004) surprind faptul cã unul
dintre motivele pentru care studiile privind decodificarea minciunii au produs rezultate necon-cludente este ignorarea raportului dintre elementele verbale și cele nonverbale. Astfel, cei patrucercetãtori au comparat performanțele obținute de lucrãtori profesioniști în decodificarea min-ciunii, utilizând comparativ trei metode de decodificare: 1) analiza elementelor nonverbaleafișate de persoanele-stimul (gesturi, zâmbet, direcția și, respectiv, evitarea privirii, accentulîn timpul vorbirii și ritmul vorbirii etc.); 2) analiza conținutului discursului verbal, folosindo modalitate de analizã a conținutului comunicãrii numitã Content Based Criteria AnalysisSemnalele nonverbale în decodificarea minciunii 253
254 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
(CBCA)6; 3) mãsurarea reacțiilor fiziologice ale persoanelor-stimul cu ajutorul poligrafului.
Rezultatele, prezentate în Tabelul 7.1, aratã un nivel comparabil al acurateței prin folosireaseparatã a celor trei metode, cu creșterea semnificativã a acurateței în situația când sunt luateîn considerare atât elementele verbale, cât și cele nonverbale (prin combinarea metodelor).
Deși folosirea împreunã a celor trei metode a generat cele mai bune performanțe în deco-
dificarea minciunii, evitând erorile false positive și false negative , trebuie sã remarc faptul
cã adoptarea fiecãreia dintre cele trei metode a produs performanțe peste șansã, semnifica-tive din punct de vedere statistic pentru probabilitatea de eroare p < 0,01, dovedind, o datãîn plus, cã decodificarea minciunii prin folosirea elementelor nonverbale este o tehnicã validã,cel puțin pentru un observator antrenat sau care a dobândit o competențã sporitã în comuni-carea nonverbalã.
Elemente nonverbale ce pot fi decodificate la cei ce mint
Poate una dintre cele mai complete cercetãri care lãmurește problema elementelor ver-
bale și nonverbale semnificative în decodificarea minciunii este cea condusã de B.M. DePaulo,J.J. Lindsay, B.E. Malone, L. Muhlenbruk, K. Charlton și H. Cooper (2003), care au realizato metaanalizã a studiilor ce trateazã acest subiect, ajungând la evaluarea rolului a 158 de ele-mente nonverbale și verbale. Anexa C prezintã o parte dintre acești indicatori care au fostanalizați în studiile privind decodificarea minciunii (elemente verbale, nonverbale și mixte),valorile pozitive având ca semnificație faptul cã elementul respectiv se regãsește mai frecventîn cazul mincinoșilor decât în cazul celor care spun adevãrul, iar valorile negative asociateavând semnificația cã elementul se regãsește mai puțin frecvent în cazul celor care mint, com-parativ cu cei care spun adevãrul. Valorile dpeste 0,5 sunt considerate semnificative din punct
de vedere statistic (B.M. DePaulo, 2003, 89). Analizând rezultatele obținute, distingem șaseelemente care îi diferențiazã semnificativ pe cei care mint de cei care spun adevãrul:
6. Aceastã metodã, creatã în Germania de cãtre M. Steller și G. Köhneken (1989), a fost folositã inițial
pentru a evalua declarațiile copiilor de vârstã micã, victime sau martori ai unor infracțiuni. Pe scurt, metodase bazeazã pe evaluarea prezenței sau absenței a 19 criterii în conținutul discursului verbal al unui subiect.Nivelul acurateței (% dintre subiecții-stimul analizați)
Persoane
care spuneau adevãrulPersoane
care mințeauTotal
Analiza elementelor nonverbale 70,6% 84,6% 78,0%
CBCA 64,4% 79,5% 72,6%
Poligraf 70,6% 64,1% 67,1%
elemente nonverbale 76,5% 84,6% 80,8%Tabelul 7.1. Performanțele obținute în decodificarea minciunii, comparativ pentru tehnica analizei
elementelor nonverbale, analiza conținutului discursului verbal (CBCA) și, respectiv, tehnica utilizãriipoligrafului (Sursa: A. Vrij, K. Edwards, K.P. Roberts și R. Bull, 2004, 252)
Semnalele nonverbale în decodificarea minciunii 255
1. Mincinoșii afișeazã mai multe schimbãri la nivelul picioarelor (mai multe modificãri ale poziției picioarelor
(d =1,05). Acest rezultat susține modelul propus de Paul Ekman, care stipula cã picioarele scapã mai ușor
controlului voluntar decât fața sau trunchiul.2. Mincinoșii prezintã schimbãri mai dese ale pupilei ( d =0,90)
3. Mincinoșii par mai indiferenți sau mai puțin preocupați ( d =0,59). Acest indicator cuprinde elemente mixte
verbale și nonverbale și face parte din încercarea subiectului de a controla mesajul transmis, de a nu „lãsasã scape“ informații nedorite despre el, este practic o strategie de management al impresiei.4. Persoanele care spun adevãrul afișeazã mai multe zâmbete reale, cu marele zigomatic și orbicularis oculis
modificând expresia facialã ( d =-0,66).
5. Persoanele care spun adevãrul sunt mai cooperante ( d =-0,66). Este vorba, din nou, de un indicator mixt,
care înglobeazã elemente verbale și nonverbale.6. Persoanele care spun adevãrul au reacții verbale și nonverbale mai rapide, mai prompte ( d =-0,55). Rezul-
tatul este consistent cu cel obținut de Aldert Vrij (2000), care susținea cã întârzierea rãspunsului este un ele-ment demn de luat în seamã în analiza minciunii.
Analizând rezultatele studiului condus de B.M. DePaulo și colaboratorii sãi, Maureen
O’Sullivan (2005, 225) observã cã „discrepanța între mesajele verbale și cele nonverbale“,indicator invocat adesea de cercetãtori ca fiind central în surprinderea celor care mint, nu ocupãaici o poziție centralã. Ambivalența, trãsãturã care se referã, în opinia lui B.M. DePaulo și acolaboratorilor sãi, la discrepanța între mesajele transmise de sursã pe diferite canale (spreexemplu vizual – prin expresia facialã și auditiv – prin tonul vocii), a discriminat moderatîntre mincinoși și cei care spuneau adevãrul ( d =0,34). Metaanaliza condusã de B.M. DePaulo,
dezvoltã ideea conform cãreia mincinoșii utilizeazã semnificativ mai puține gesturi ilustra-toare comparativ cu cei care spun adevãrul ( d =-0,14) și, de asemenea, mincinoșii utilizeazã,
în general, mai puține gesturi cu mâinile ( d =-0,36).
O privire asupra Anexei C aratã cã mincinoșii sunt identificați mai ușor printre persoanele
puțin cooperante, distante și nepreocupate, care au rãspunsuri ușor întârziate, ale cãror reacțiinu par spontane, ci planificate, care manifestã ambivalențã când mesajul este evaluat simul-tan pe mai multe canale de comunicare, par mai tensionați, mai nervoși și manifestã o oare-care rigiditate la nivelul comunicãrii gestuale.
Cuvinte-cheie
Probleme recapitulative
Analizați definiția minciunii datã de Paul Ekman. Exemplificați alte comportamente decât cele prezentate
în text asupra cãrora, conform acestei definiții, ne este greu sã ne pronunțãm dacã sunt sau nu mincinoase.
Este încãlcarea unei promisiuni un comportament mincinos? În ce condiții? Dați câteva exemple care
sã susținã sau sã infirme faptul cã promisiunea încãlcatã poate fi consideratã comportament mincinos.Decodificarea minciunii
Scãpãri nonverbale ( nonverbal lekeage )
Falsã decodificare a elementelor negative ( false
negative )
Falsã decodificare a elementelor pozitive (false positive )Competențã în decodificarea minciunii
Efectul OtelloTehnici de minciunã și înșelãtorieEroarea persoanei pozitive
256 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
În ce situații indivizii se pot înșela cu bunã științã?
Realizați o scurtã investigație printre prietenii/colegii voștri. Încercați sã aflați când au mințit ultima datã,
ce anume i-a îndemnat sã facã asta. Ce motiv au avut? Se încadreazã motivele lor în cele sugerate de PaulEkman? Puteți observa deosebiri între grupul de fete analizat și cel de bãieți? Dar dacã cercetarea voastrãs-ar desfãșura pe grupuri de vârstã diferite?
Ce puteți spune despre abilitãțile indivizilor de a decodifica minciuna? Poate fi o asemenea competențã
educatã? Este o asemenea abilitate constantã în timp și se poate generaliza de la o situație la alta?
De ce credeți cã cercetãrile privind decodificarea minciunii au obținut rezultate contradictorii?Ce elemente nonverbale și nu numai ați lua în considerare în decodificarea unei persoane care minte?
De ce?
Cum ați organiza un training pentru a îmbunãtãți capacitatea cuiva de a decodifica persoanele care mint?
Ce tip de informații ați transmite la un asemenea training?
Percepția persoanelor prin observarea posturii . Postura oferã indicii despre atitudinea
fațã de persoane, evenimente și lucruri. Este asociatã personalitãții și culturii. Normele socialene constrâng sã adoptãm o poziție corporalã în funcție de evenimentul la care participãm: întimpul slujbei religioase în bisericã, stãm cu capul plecat sau în genunchi, pe bulevard, laplimbare, postura este relaxatã. În conexiune cu gesturile, cu mimica și cu vorbirea, posturadezvãluie cine suntem și ce simțim cu adevãrat.
T.R. Sarbin și C.D. Handryk (1953, apud M. Argyle, 1971, 273-275) au utilizat o serie
de siluete schematice pentru a studia percepția persoanelor pe baza posturii. Folosind ace-leași siluete schematice, vã propunem sã vã verificați abilitatea de a decodifica semnalele non-verbale transmise de posturã. Scrieți sub fiecare siluetã schematicã trãsãtura de personalitatesau emoția pe care i-o atribuiți (Figura 8.1).
Iatã atribuirile corecte: a) curios, indiscret; b) nedumerit; c) indiferent; d) refuz, respin-
gere, neacceptare; e) a urmãri cu atenție, a supraveghea; f) mulțumit de sine, suficient; g) aîntâmpina cu bucurie, binevenit; h) hotãrât, dârz, neclintit; i) ascuns, tainic, secret; j) scrupu-los, atent, sistematic, meticulos, scrutãtor; k) atent; l) grijuliu, politicos, amabil, îndatoritor,prevenitor; m) mânios, violent, furios; n) excitat, emoționat, tulburat, agitat, nerãbdãtor;o) relaxat; p) surprins, dominant, suspicios; q) servil, plecat; r) timid, sfios, rușinos, rezer-vat; s) gânditor, cugetãtor, cuminte, chibzuit; t) mișcat, jignit, afectat, artificial, cãutat, pre-fãcut, fandosit, emfatic.
Dacã ați fãcut mai mult de zece atribuiri corecte, vã puteți considera o persoanã capabilã
sã interpreteze psihologia persoanelor pornind de la posturã. Felicitãri, dar nu uitați cã, dupãantropologul Gordon Hewes (1957), în diferitele culturi existã aproximativ 1000 de posturi.
Vocea dezvãluie emoțiile . Primele cercetãri care au pus în evidențã relația dintre carac-
teristicile vocii și personalitate – aflãm de la Stephanie Gragg (2001) – dateazã din 1951 șile datorãm lui George Trager și Lee Smith. Perfecționarea tehnicilor de înregistrare și de ana-lizã spectralã a vocii a dus la multiplicarea cercetãrilor în domeniul paralingvisticii.
Se acceptã unanim cã, pornind de la caracteristicile vocii, putem afla emoțiile pe care per-
soanele le trãiesc cu mai multã sau mai puținã intensitate. Stephanie Gragg a stabilit o cores-pondențã între emoțiile de mânie, bucurie, tristețe și caracteristicile vocii (intensitate, înãlțime,timbru, ritm, dicție). Încercați sã completați Tabelul 8.1, referindu-vã la celelalte trei „emoțiiprimare“: dezgust, teamã, surprizã.Adina Chelcea și Septimiu Chelcea
Capitolul 8
În loc de încheiere:
testați-vã competența nonverbalã
258 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
(a)
(c)
(e) (f)
(g) (h)
(i) (j)(d)(b)Fig. 8.1.
În loc de încheiere: testați-vã competența nonverbalã 259
(k) (l)
(m) (n)
(o) (p)
(q) (r)
(s) (t)
260 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Comunicarea nonverbalã a emoțiilor . Charles Darwin (1972/1967, passim ) a descris
peste treizeci de expresii ale emoțiilor (suferința, neliniștea, mâhnirea, deprimarea, bucuria,devotamentul, îmbufnarea, hotãrârea, neajutorarea, disprețul, dezgustul, vinovãția, rușinea,frica ș.a.m.d.).
V om sintetiza trei dintre aceste descrieri: încercați sã identificați emoțiile corespunzãtoare.
1) Persoana care trãiește emoția „X“ ridicã ambii umeri cu o mișcare rapidã, își îndoaie
coatele strâns spre interior, își ridicã mâinile deschise, întorcându-le spre interior, cu degeteledesfãcute, având capul înclinat puțin într-o parte, sprâncenele ridicate, fruntea brãzdatã depliuri verticale și gura deschisã. Puteți spune despre ce emoție este vorba?
2) Emoția „Y“ se exprimã prin urmãtoarele: fața este îndreptatã spre ceruri, cu globii ocu-
lari întorși în sus, mâinile îndreptate în sus și cu palmele lipite, postura în genunchi.
3) Când unei persoane i se înroșește fața și venele de pe frunte și de pe gât i se dilatã,
când pieptul îi palpitã și nãrile dilatate tremurã, când „vocea îi rãmâne în gât“ sau devine„tare, asprã sau discordantã“, când brațele cu pumnii strânși sunt ridicate, atunci, foarte pro-babil, persoana în cauzã trãiește o emoție de „Z“
Iatã corespondența dintre semnalele nonverbale și emoții stabilitã de Charles Darwin: X
– neajutorare, incapacitate; Y – sentimente pioase; Z – furie.
Expresia puterii absolute. Henric al VIII-lea, regele Angliei (1509–1547), a continuat
politica de întãrire a absolutismului, s-a separat de Biserica Catolicã și, în 1535, a devenitșef al Bisericii Anglicane. Un an mai târziu, în 1536, pictorul sãu de curte, Hans Holbain celTânãr (1458–1543), i-a fãcut faimosul portret, preluat în lucrãrile de specialitate (P. Collett,2003/2005, 42; D. Morris, 1982/1986, 379 ș.a.) ca exemplu de posturã exprimând putereafizicã și socialã (Figura 8.2).
Dacã nu ați ști cã Henric al VIII-lea a deținut puterea absolutã în Anglia primei jumãtãți
a secolului al XVI-lea, dupã ce elemente posturale v-ați da seama cã portretul este al unuiom puternic atât din punct de vedere social, cât și fizic? Observați poziția picioarelor, coatele,umerii, direcția privirii și vestimentația personajului.Tabelul 8.1. Emoțiile primare și caracteristicile vocii (dupã S. Gragg, 2001)
Emoțiile primareCaracteristicile vocii
intensitate înãlțime timbru ritm dicție
Mânie puternicã ridicatã zgomotos rapid clarã
Bucurie puternicã ridicatã moderat rapid semiclarã
Tristețe slabã joasã sonor lent neclarã
Desgust
Teamã
Surprizã
În loc de încheiere: testați-vã competența nonverbalã 261
Tablou de familie. Pictorul și sculptorul columbian Fernando Botero (n. 1932) se bucurã
de notorietate mondialã atât ca artist, cât și ca militant pentru drepturile omului. Multe din-tre picturile sale transpun artistic scene din viața de zi cu zi a oamenilor simpli. Iatã tabloul„Familie columbianã“ (Figura 8.3).
Ce semnale nonverbale aratã cã suntem în prezența tabloului unei familii tradiționale? Luați
în considerare vestimentația, postura personajelor și dispunerea lor spațialã.Fig. 8.2. Hans Holbein cel Tânãr, „Henric al VIII-lea“ (1536, ulei pe pânzã)
Fig. 8.3. Fernando Botero, „Familia columbianã“ (1999)
262 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Cum sã cerem ajutor altora. Solicitați un mic împrumut unui coleg. Apoi, faceți aceasta
fațã de un altul, folosind o ușoarã atingere pe braț/pe umãr. Repetați cererea, direcționând de
data aceasta privirea cãtre interlocutor. În a patra situație folosiți atât atingerea, cât și direcțio-narea privirii. Folosiți aceeași formulã de adresare și analizați în care dintre cele patru situațiiați avut mai mult succes. Țineți seama atât de caracterul favorabil, cât și de rapiditatea rãspun-sului. Ați avut mai mult succes cu solicitanții de sex feminin sau masculin? Cu cei din grupuldin care faceți parte sau, mai degrabã, cu cei din celelalte grupuri?
Spațiile vorbesc. Observați, pe rând, distanța la care interacționeazã studenții în zilele obiș-
nuite de curs, când se aflã pe holul facultãții sau în sala de curs. Urmãriți câteva cupluri destudenți, pe rând, cum interacționeazã uzual în spații de diferite mãrimi: în sala de curs, salade seminar, holul facultãții, pe stradã. Unde au interacționat cel mai aproape? Unde au interac-ționat cel mai departe? Puteți gãsi o explicație?
A pãstra distanța. Inițiați o conversație, pe rând, cu o persoanã apropiatã (prietenã), cu una
pe care o cunoașteți, dar nu foarte bine, și cu una necunoscutã, toate de același sex. Apropiați-vãîn zona distanței personale a interlocutorului. Ce reacții observați? Faceți același lucru pentrutrei persoane de sex opus. Dintre cele douã grupuri, care a înregistrat reacții mai puternice?Repetați experimentul, pe rând, într-un spațiu aglomerat și, respectiv, într-o încãpere goalã.
Proximitate fizicã = proximitate psihicã. Într-o salã de lecturã cu numeroase locuri libere,
așezați-vã pe locul de lângã o persoanã de sex opus, fãrã sã inițiați conversații. Repetați acestlucru fațã de persoane cu diferite niveluri de atractivitate. În ce procent persoana vizatã a inițiato conversație cu dumneavoastrã? Care dintre subiecți (cu nivel de atractivitate minimã, medie,ridicatã) a inițiat conversații cu dumneavoastrã? Analizați, de asemenea, tipul conversațieiinițiate din punctul de vedere al gradului în care viza persoana dumneavoastrã pe o scarã dela 1 la 7 (unde 1 reprezintã faptul cã aceastã conversație nu a avut legãturã cu propria persoanã,7 – conversația s-a centrat pe informații despre propria persoanã).
Zâmbetul Giocondei. Gioconda lui Leonardo da Vinci (1452–1519) este, foarte probabil,
cea mai cunoscutã picturã din lume (Figura 8.4).
Geniul Renașterii a lucrat la acest tablou, care o înfãțișeazã pe soția negustorului florentin
Francesco Giocondo, patru ani (1502–1506). Nu s-a despãrțit de capodopera sa pânã la sfârșitulvieții: a purtat tabloul ca pe o comoarã în peregrinãrile sale la Roma, Milano sau la Amboise,în Franța. Surâsul „leonardesc“ – trist și rece, dureros și misterios, ce reunește un „timp pierdut“
și „pune capãt unei fericiri secrete“ – a fost interpretat de Sigmund Freud ca exprimând „tan-
drețea, cochetãria, voluptatea surdã, toate misterele unui suflet, ale unui spirit care ne oferãsclipirea, nu și esența sa, pe scurt, imaginea mamei pe care trebuie sã o pãrãseascã, dar a fostfatal constrâns sã nu o uite niciodatã“ ( apud I. Hasdeu, 1993, 3). Gioconda – spun unii critici
de artã – este încarnarea întregii experiențe amoroase a umanitãții civilizate.
În loc de încheiere: testați-vã competența nonverbalã 263
Zâmbetul enigmatic al Giocondei a inspirat zeci de imitații, dar și câteva ilustrații-parodie
celebre, precum cele semnate de Rick Meyerowitz sau Günter Blum. Pictorul și sculptorulcolumbian Fernando Botero (n. 1932) a fãcut, în 1977, portretul Giocondei la 12 ani. Tabloul,ulei și tempera pe pânzã (211,5
x 195,5 cm), se aflã la Muzeul de Artã Modernã (MOMA)
din New York. Privind cu atenție capodopera lui Leonardo da Vinci, încercați sã descifrați cevã comunicã zâmbetul Giocondei? Fig. 8.4. Mona Lisa (Gioconda )
Fig. 8.5. Fernando Botero , Monalisa, 1977
Lupta tacitã prin strângerea „prieteneascã“ a mâinii. Se întâmplã sã ni se întindã mâna
dominator (cu palma orientatã în jos), iar noi sã nu considerãm ca legitimã atitudinea desuperioritate a celuilalt. Cum sã procedãm pentru a marca acest lucru? Cel mai simplu ar fi sãîncercãm sã aducem palma celuilalt în poziție verticalã. Ușor de zis, mai greu însã de realizat,fãrã ca acest lucru sã nu batã la ochi. Alain Pease (1981/1993, 55) propune urmãtoarea ieșire dinsituație, dezarmându-l pe celãlalt: concomitent cu întinderea mâinii sã facem cu piciorul stângun pas înainte, apoi sã aducem în fațã piciorul drept și sã ne întoarcem puțin spre stânga. De ceeste eficace aceastã strategie? (Rãspuns: pentru cã, urmând sfatul lui Alain Pease, pãtrundemcivilizat în zona intimã a celuilalt – vezi zonele de distanțã Hall – și îi producem același disconfortpsihic pe care respectiva persoanã ni l-a pricinuit nouã, arãtându-i cã avem statusuri sociale egale).
Ce știu (sau nu știu) agenții comerciali. Când un agent comercial viziteazã la domiciliu
un posibil cumpãrãtor, fãrã a se fi anunțat în prealabil, și are inițiativa de a saluta prin întindereamâinii, credeți cã își sporește șansele de a vinde marfa?
Numai dominanțã? În urmã cu ceva timp – era în vara anului 2004 – am asistat la susți-
nerea unei teze de doctorat. Teza, excelentã, de altfel, aborda problema comunicãrii în tranzițiapostcomunistã din România. Am intrat în sala în care urma sã aibã loc examenul de doctorat cucinci minute înainte de ora fixatã. Mai erau câțiva invitați: profesori universitari, rude aledoctorandei, colegi – cum se obișnuiește în astfel de cazuri. Rãmãseserã, totuși, multe scaunelibere. Nu știam cine face parte din comisia de examen, dar am aflat imediat. Unul dintre profesorise cãțãrase cu posteriorul pe masa destinatã comisiei, stãtea cu picioarele lejer desfãcute și dãdeasfaturi doctorandei de se auzeau și din afara sãlii. Presupunerea mea cã respectivul face partedin comisia de doctorat s-a confirmat când a început examenul, dar nici acum nu sunt sigur dacã„specialistul în științele comunicãrii“, prin gesturi și posturã, voia sã-și sublinieze poziția dominantãîn raport cu întreaga asistențã sau mai era vorba și de altceva. Dumneavoastrã ce bãnuiți?
Cine este Iasia? Iasia din nuvela Soniecika de Ludmila Ulițkaia (1994/2004, 66), probabil
cea mai importantã prozatoare din literatura rusã actualã, este elevã la seral la o școalã din Moscova:
…ieșea din bancã fãrã zgomot, ridicând capacul pupitrului, strecurându-se cu o mișcare delicatã a șoldurilor.
Se îndrepta spre tablã trecând prin locul îngust dintre bãnci, cu partea de jos a corpului rãmasã un pic în urmacelei de sus, și abia își aducea piciorul dindãrãt, parcã încremenit în vârful degetelor, iar genunchii și-i mișcade parcã ar fi împins cu ei o rochie lungã de searã dintr-un material greu, și nu o fustițã ponositã. ăi talia eiavea o linie deosebitã, și fiecare parte a trupului avea mișcarea ei proprie, și toate la un loc – și jocul imperceptibilal sânilor, și mișcarea legãnatã a șoldurilor, și ritmul special al gleznelor – așadar toate la un loc nu erau pozecãutate cu ostentație de cochetã, ci erau însãși muzica trupului de femeie care cere sã fie luat în seamã și admirat.
V-o imaginați pe Iasia? Este scundã? Este înaltã? Are sprâncenele arcuite sau drepte? Pro-
vine dintr-o familie cu ascendențã nobiliarã sau dintr-un cãmin de copii? Este o prostuțã naivãsau o fatã care a cunoscut mulți bãrbați? Are o fire independentã? Îi place sã citeascã Sonetele
lui Shakespeare sau Fabulele lui Krâlov? Ce viseazã sã devinã?
Autoevaluarea competenței de comunicare nonverbalã. Vã propunem un test pentru
autoevaluarea competenței de comunicare nonverbalã, mai exact o probã – adaptatã de noidupã Nicki Stanton (1995, 31) – cu ajutorul cãreia vã puteți cunoaște cu aproximație rezonabilãabilitatea de decodificare a mesajelor transmise de gesturi și posturã.264 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
În loc de încheiere: testați-vã competența nonverbalã 265
Priviți cu atenție timp de un minut cele patru posturi schematizate (A, B, C, D) înfãțișate
în Figura 8.6. Care dintre adjectivele urmãtoare descriu fiecare poziție?
Cercetãrile psihosociologice au relevat cã respectivele posturi tind sã fie asociate conform
Tabelului 8.3.
Tabelul 8.3. Semnificația fiecãrei posturi
AB C D
Resemnat Agitat Timid SurprinsDezinteresat Mulțumit de sine Rușinos DominantNeîncrezãtor Furios Modest SuspiciosModest Nepãsãtor Atoateștiutor NehotãrâtÎntrebãtor Povestind Supãrat Mândru
Dacã ați identificat corect cel puțin trei adjective pentru fiecare posturã, înseamnã cã nu
ați citit degeaba aceastã carte. Felicitãri!Agitat
AtoateștiutorDezinteresatDominantFuriosÎntrebãtor MândruModest
Mulțumit de sineNehotãrâtNeîncrezãtorNepãsãtorPovestindResemnatRușinos
SupãratSurprinsSuspiciosTimidTrist
Fig. 8.6.
A
CB
D
266 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Semnalele nonverbale și valorile sociale. Dacã acceptãm cã valorile sociale semnificã
ceea ce este dorit, înalt valorizat de cãtre o populație, fie aceasta formatã din locuitorii uneițãri, ai unui continent sau dintr-un numãr semnificativ de persoane, ne putem întreba cum setraduc valorile sociale în semnale nonverbale. Comparați pãpușa Barbie cu pãpușa Fulla (Figu-rile 5.13 și 5.14, pp. 198 și 199). Ce valori sociale ale Occidentului, respectiv ale Islamului,transmit fiecare dintre ele? Ajutați-vã de comentariul de la paginile 198-199 pentru a evaluarãspunsul dumneavoastrã.
Gesturi simetrice. O fotografie de presã a întâlnirii dintre președinții Franței, Chirac, și
Bush la reuniunea „Grupului celor opt“ (G8) a fost comentatã nu numai de analiștii politici,ci și de specialiștii în comunicarea nonverbalã. Cei doi bãrbați de stat fac gesturi simetrice,o caracteristicã a prieteniei și prețurii reciproce (Figura 8.7).
În fotografie existã totuși un indiciu al divergenței punctelor de vedere. L-ați identificat?
Dacã nu, recitiți subcapitolul referitor la proxemicã (pagina 49).
Fig. 8.7. Chirac și Bush la reuniunea G8
Anexe
Anexa A
Darwin, Charles. [1872] (1967). Expresia emoțiilor la om și animal . București: Editura Acade-
miei R. S. Romania, p. 13.
Întrebãrile adãugate, în manuscris, la chestionarul pus în circulație de Charles Darwin în
1867:
1. Mirarea se exprimã prin ochii și gura larg deschise și prin sprâncenele ridicate?
2. Rușinea provoacã înroșirea obrazului atunci când culoarea pielii permite sã fie vizibilã? ăi, în special,
cât de jos pe corp se întinde roșeața?
3. Atunci când un om este indignat sau sfidãtor, se încruntã, își îndreaptã corpul și capul, își înalțã umerii
și își strânge pumnii?
4. Atunci când reflecteazã profund asupra vreunui subiect sau încearcã sã înțeleagã vreo problemã grea,
se încruntã sau i se înroșește pielea sub pleoapele inferioare?
5. Atunci când este în dispoziție proastã, îi sunt colțurile gurii lãsate în jos și colțul interior al sprâncenelor
ridicat de mușchiul pe care francezii îl numesc „mușchiul suferinței“? În aceastã stare, sprânceana devineușor oblicã și puțin umflatã la capãtul interior, iar fruntea este încrețitã transversal la mijloc, nu însã pe toatãlãțimea ei, ca atunci când sprâncenele sunt ridicate în semn de mirare?
6. Când este în bunã dispoziție, îi strãlucesc ochii, cu pielea puțin încrețitã în jurul și dedesubtul lor și
cu colțurile gurii puțin trase înapoi?
7. Când un om ia în batjocurã pe cineva, i se ridicã colțul buzei superioare deasupra caninului dinspre
omul cãruia i se adreseazã?
8. S-ar putea recunoaște o expresie de îndârjire sau de încãpãțânare, care se manifestã mai ales prin gura
strâns închisã, sprânceana coborâtã și o ușoarã încruntare?
9. Se exprimã disprețul printr-o ușoarã ieșire în afarã a buzelor, prin ridicarea nasului, ca o ușoarã aspirație?10. Dezgustul se manifestã prin lãsarea în jos a buzei inferioare, cea superioarã fiind ușor mai ridicatã,
și printr-o expirare bruscã, oarecum asemãnãtoare unei vomitãri incipiente sau ca atunci când scuipi?
11. Frica extremã se exprimã, în general, la sãlbatici în același mod ca și la europeni?12. Râsul este dus vreodatã la o asemenea extremitate încât sã aducã lacrimi în ochi?13. Atunci când cineva dorește sã arate cã nu poate împiedica ceva de a fi fãcut, sau cã el însuși nu poate
face ceva, nu ridicã el din umeri, nu își întoarce el coatele spre interior, nu își întinde mâinile spre exteriorși își deschide palmele având sprâncenele ridicate?
14. Când copiii sunt îmbufnați, își țuguiazã și li se proeminã considerabil buzele?15. Pot fi recunoscute expresii de vinovãție, de viclenie sau de gelozie, cu toate cã nu știu cum pot fi
definite acestea?
16. Se dã vertical din cap la afirmație și lateral la negație?
268 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Anexa B
Bull, Peter E. (2002). Communication under the Microscope. The Theory and Practice of
Microanalysis . New York: Routledge (p. 184).
Metodologia cercetãrii comunicãrii nonverbale
Peter E. Bull pornește de la ideea cã procesele de comunicare pot fi „disecate în cele mai fine detalii cu
ajutorul filmului și tehnologiilor de înregistrare“. Pentru Peter E. Bull, microanaliza reprezintã nu numai ometodologie distinctã în studiul comunicãrii, ci și un mod de a gândi acest proces central în viața oamenilorși în practica socialã. Abordarea microanaliticã se particularizeazã printr-o serie de caracteristici:
– studiazã comunicarea ca petrecându-se în mod real ( as it actually occurs ), fãcând apel la film, la
înregistrãri audio și video;
– ia în considerare comunicarea în ea însãși, nu ca pe o modalitate de acces spre alte fenomene psihice
sau sociale;
– considerã cã toate elementele interacțiunii sunt semnificative; de aici și importanța acordatã comunicãrii
nonverbale;
– postuleazã cã orice comunicare are o structurã, fie ea secvențialã, ierarhicã sau organizatã în termenii
regulilor sociale;
– apreciazã comunicarea ca pe o formã de acțiune, în acord cu teoria conform cãreia vorbirea nu are
doar funcția de transmitere de informații ( speech act theory );
– analizeazã comunicarea în context evolutiv, în spiritul concepției lui Charles Darwin;– studiazã comunicarea în mod natural, fãrã a ignora datele studiilor experimentale;– comunicarea este vãzutã ca o abilitate, ceea ce conduce la utilizarea cu predilecție a „analizei discursului“
și a „analizei conversației“;
– comunicarea, asemenea oricãrei abilitãți, este analizatã în contexte personale și ocupaționale extrem
de variate;
– microanaliza comunicãrii permite înțelegerea macroproblemelor sociale, precum rasismul, sexismul
ș.a.m.d.
Anexe 269
Anexa C
Cele mai importante elemente (verbale, nonverbale și mixte) care pot discrimina între cei care
mint și cei care spun adevãrul, dupã B.M. DePaulo, J.J. Lindsay, B.E. Malone, L. Muhlen-
bruk, K.Charlton și H. Cooper, 2003.
Indicator d* Indicator d*
Schimbãri ale poziției picioarelor 1,05 Apãsarea buzelor 0,16
Mișcãri ale pupilei 0,90 Utilizarea ilustratorilor -0,14
Zâmbet real -0,70 Afișarera expresiilor faciale specifice emoției de plãcere -0,12
Cooperant -0,66 Timpul necesar reacțiilor la nivelul feței 0,49
Indiferent, nepreocupat 0,59 Schimbarea accentului 0,42
Rãspuns prompt -0,55 Fațã relaxatã -0,29
Dilatarea pupilei 0,39 Zâmbet schimbãtor 0,31
Gesturi cu mâinile și brațele -0,36 Relaxare la nivelul mâinilor, picioarelor -0,26
Reacții planificate și nu spontane 0,35 Clipește mai târziu în cadrul discursului -0,21
Ambivalențã, discrepanțã 0,34 Împreunarea palmelor 0,21
Intensitatea expresiilor faciale -0,32 Mișcarea brațelor -0,17
Incertitudine în exprimarea verbalã și
paralingvisticã0,30 Prietenos, plãcut, în ansamblu -0,16
Nervos și tensionat (în general) 0,27 Scoate limba -0,16
Tensiune la nivelul vocii 0,26 Promptitudine în mesajul verbal 0,15
Ridicarea bãrbiei 0,25 Depãrtarea mâinilor -0,15
Frecvența accentuãrii cuvintelor 0,21 Asimetrie la nivelul gurii 0,14
Implicare la nivel verbal și paralingvistic -0,21 Spontaneitatea afișãrii expresiilor faciale 0,13
Abordarea directã a problemei -0,20 Expresivitate la nivelul feței 0,12
Agitație 0,16 Agitarea unui obiect -0,12
* d a fost calculat prin diferența dintre numãrul persoanelor care spuneau adevãrul, unde a apãrut indi-
catorul, și numãrul persoanelor care mințeau, caracterizate prin respectivul indicator, totul împãrțit la abatereastandard medie a celor douã grupuri de subiecți. Valorile pozitive ale lui daratã cã indicatorul respectiv este
mai des întâlnit în cazul mincinoșilor; valorile negative ale lui daratã, dimpotrivã, cã indicatorul în cauzã este
mai puțin întâlnit în cazul mincinoșilor. Valorile lui dpeste pragul de 0,5 sunt considerate statistic semnificative.
Bibliografie
Abric, Jean-Claude. (1994). L’organisation interne des représentations sociales: système central et système
périphèrique. În C. Guimeli (ed.). Structures et transformations des représentations sociales . Lausanne:
Delachaux et Niestlé.
Academia Republicii Socialiste România. Institutul de Lingvisticã. (1974). Dicționar englez-român . București:
Editura R. S. România.
Academia Românã. Institutul de Lingvisticã „Iorgu Iordan“ (1996). Dicționarul explicativ al limbii române
(ediția a II-a). București: Univers Enciclopedic.
Adams, R.S. și Biddle, B.I. (1970). Realities of Teaching: Explanations wich Video Tape . New York: Holt,
Rinehart & Wiston.
Adler, Ronald B. și Rodman, George. [1994] (1997). Understanding Human Communication (ediția a VI-a).
Fort Worth: Harcourt Brace College Publishers.
Albert, S. și Dabbs, J. (1970). Physical distance and persuasion. Journal of Personality and Social Psychology ,
15, 265-270.
Allgeier, A.R. și Byrne, Donn. (1973). Attraction toward the opposite sex as a determinant of physical
proximity. The Journal of Social Psychology , 90, 213-219.
Allport, G.W., Veron, P.E. și Lindzey, G. (1960). A study of values (ediția a III-a). Boston: Houghton-Mifflin.
Allport, Gordon W. [1961] (1981). Comportamentul expresiv. În G.W. Allport. Structura și dezvoltarea perso-
nalitãții (pp. 457-493). București: Editura Didacticã și Pedagogicã ( Pattern and Growth in Personality .
New York: Holt, Rinehart and Winston. Trad. rom. I. Herseni).
Allport, Gordon W. și Cantril, Hadley. [1934] (1972). Judging personality from voice. Journal of Social
Psychology , 5, 37-53 (retipãrit în J. Laver și S. Hutcheson (eds), op. cit ., pp. 155-171).
Altman, Irvin. (1975). The Environment and Social Behavior . Monterey, CA: Brooks/Cole.
Ambady, Nailini și Rosenthal, Robert. (1992). Thin slices of expressive behavior as predictors of interpersonal
consequences: A meta-analysis. Psychological Bulletin 111, 2, 256-274.
Ambady, Nailini și Rosenthal, Robert. (1993). Half a minute: Predicting teacher evaluations from thin slices
of nonverbal behavior and physical attractiveness. Journal of Personality and Social Psychology , 64 (3),
431-441.
Ambady, Nailini, Bernieri, F.J. și Richeson, J.A. (2000). Toward a histology of social behavior: judgmental
accuracy from thin slices of the behavioral stream. Advances in Experimental Social Psychology , 32,
201-271.
Andersen, Peter. (1999). Nonverbal Communication. Forms and Functions . Mountaign View, CA: Mayfield.
Anghel, Petre. (2003). Stiluri și metode de comunicare . București: Editura Aramis.
Archer, D., Akert, R. și Constanzo, M. (1993). The accurate perception of nonverbal behavior: Questions of
theory and research design. În P.D. Blanck (ed.). Interpersonal Expectations: Theory, Research, and
Application . Cambridge: Cambridge University Press.
Ardrey, Robert. (1966). The Territorial Imperative . New York: Atheneum.
Argintescu, N. (1991). Contribuții la problema gustului popular. Canoanele populare ale frumuseții trupești.
În Sociologia percepției artistice (pp. 106-125). București: Editura Meridiane.
Argyle, Michael. (1969). Social Interaction . London: Methuen.
Argyle, Michael. (1983). The Psychology of Interpersonal Behaviour , London: Penguin.
Argyle, Michael. [1975] (1988). Bodily Communication (ediția a II-a). London: Methuen.
Argyle, Michael și Dean, Janet. (1965). Eye contact, distance and affiliation. Sociometry , 28, 289-304.
Argyle, Michael și Cook, M. (1976). Gaze and Mutual Gaze . Cambridge, UK: Cambridge University Press.
Asch, Solomon E. (1946). Forming impressions of personality. Journal of Abnormal and Social Psychology ,
41, 258-290.
Axtell, Rogers E. (1990). The Do’ s and Taboos of Hosting International Visitors . New York: John Wiley &
Sons.
Axtell, Rogers E. (1991). Gestures. The Do’ s and Taboos of Body Language Around the World . New York:
John Wiley & Sons.
Axtell, Rogers E. (ed.). (1993). Do’ s and Taboos Around the World . New York: John Wiley & Sons.
Babad, E., Bernieri, F. și Rosenthal, R. (1991). Students are judges of teachers’ verbal and nonverbal behavior.
American Educational Research Journal , 28, 211-234.
Banerjee, M. (1997). Hidden emotions: Preschooler’s knowledge of appearance-reality and emotion display
rules. Social Cognition , 15, 107-132,
Barbouw, Erik et al. (eds). (1989). International Encyclopedia of Communications (4 vol.). New York: Oxford
University Press.
Barnhouse, Terri D. (f.a.). A Study on the effects of touch and impression formation. Missouri Werstern State
College. Internet .
Baron, A.R. și Byrne, D. [1974] (1997). Social Psychology . Massachusetts: Allyn and Bacon.
Bavelas, J.B. (1994). Gestures as part of speech: Methodological implications. Research on Language and
Social Interaction , 27, 201-221.
Bejat, Marian. (1972). Geneza psihologiei ca științã experientalã în România . București: Editura Didacticã
și Pedagogicã.
Berger, Peter L. și Luckman, Thomas. [1967] (1999). Construirea socialã a realitãții. Tratat de sociologia
cunoașterii . București: Editura Univers ( The Social Construction of Reality . New York: Random House,
Inc. Trad. rom. Al. Butucelea).
Bergès, J. (1975). Les Gestes et la personnalité . Paris: Seuil.
Bernard, M. (1972). L’Expressivité du corps . Paris: Editions Universitaires.
Bernieri, F. și Gillis, J.S. (1995). Personality correlates of accuracy in a social perception task. Perceptual
and Motor Skills , 81, 168-170.
Bernieri, F., Gillis, J.S., Davis, J.M. și Grahe, J.E. (1996). Dyad rapport and accuracy of its judgement across
situations: A lens model analysis. Journal of Personality and Social Psychology , 71, 110-129.
Berry, Diane S. și Zebrowitz-McArthur, Leslie (1988). What’s in a face? Facial maturity and the attribution
of legal responsability. Personality and Social Psychology Bulletin , 14, 1, 23-33.
Berry, John W., Poortinga, Yype H., Segall, Marshall H. și Dasen, Pierre R. (1992). Cross-cultural Psychology:
Research and Applications. Cambridge: Cambridge University Press.
Berscheid, Ellen și Walster, Elaine H. (1969). Interpersonal Attraction . Massachusetts: Addison-Wesley
Publishing Company, Inc.
Berscheid, Ellen și Walster, Elaine H. (1974). Physical attractiveness. În L. Berkowitz (ed.). Advances in
Experimental Social Psychology (vol. 7, pp. 158-215). New York: Academic Press.
Bickman, Leonard. (1974). The social power of a uniform. Journal of Applied Social Psychology , 4, 47-61.
Birdwhistell, Ray L. (1952). An Introduction to Kinesics . Louisville: University of Louisville.
Birdwhistell, Ray L. (1967). Some body motion elements accompanying spoken American English. În L.
Thayer (ed.). Communication: Concepts and Perspectives . Londra: Macmillan.272 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Birdwhistell, Ray L. (1970). Kinesics and Context: Essays in Body Motion Communication . Philadelphia:
University of Pennsylvania Press.
Birdwhistell, Ray L. (1974). The language of the body: Natural environment of words. În A. Silverstein (ed.).
Human Communication: Theoretical Explorations (pp. 27-52). New York: Wiley.
Birkenbihl, Michael. [1977] (1999). Train the Trainer . München: Moderne Industrie Verlag (text reprodus
în Birkenbihl, Vera F. [1979] (1999). Semnalele corpului. Cum sã înțelegem limbajul corpului . București:
Editura Gemma Press ( Signale des Körpers . Trad. rom. R. Procopiescu).
Birkenbihl, Vera. (1998). Antrenamentul comunicãrii sau arta de a ne înțelege. București: Editura Gemma Press.
Blin, Clément. [1996] (2002). ABC-ul cunoașterii de sine . București: Editura Corint ( ABC de la connaisance
de soi . Paris: J. Grancher. Trad. rom. C. Jinga).
Bochenski, Joseph-Maria. [1994] (2003). Manual de înțelepciune pentru oamenii de rând . Cluj-Napoca:
Editura Limes.
Bogucka, Maria. [1991] (2000). Gesturi, ritualuri și ordine socialã în Polonia secolelor XVI-XVIII. În
J. Bremmer și H. Roodenburg (eds). O istorie culturalã a gesturilor. Din antichitate și pânã în zilele
noastre (pp. 173-188). București: Editura Polimark ( A Cultural History of Gesture. From Antiquity to
the Present Day . Cambridge, UK: Polity Press. Trad. rom. T. Avacum).
Bonifacio, Giovanni. (1616). Arte de’ Cenni .
Borchers, Tim. (1999). Interpersonal Communication. New York: Allyn & Bacon.
Bower, S.A. și Bower, G.H. (1976). Asserting Yourself, Reading. MA: Addison-Wesley.
Brault, Gerard J. (1963). Kinesics and the classroom: Some typical french gestures. The French Review , 36,
4, 374-382.
Bremmer, Jan și Roodenburg, Herman (eds). [1991] (2000). O istorie culturalã a gesturilor. Din Antichitate
și pânã în zilele noastre. București: Editura Polimark ( A Cultural History of Gesture . From Antiquity to
the Present Day . Cambridge, UK: Polity Press. Trad. rom. T. Avacum).
Brody, L.R. (1993). On understanding gender differences in the expression of emotion: Gender roles,
socialization and language. În S. Ablom et al. (eds). Human Feelings: Exploration in Affect Development
and Meaning . New York: Academic Press.
Brown, Timothy A., Cash, Thomas F. și Noles, Steven W. (1986). The Journal of Social Psychology , 126
(3), 305-316.
Bruce, Vicki. (1988). Recognising Faces. Essays in Cognitive Psychology . Hillsdale: Lawrence Erlbaum
Associates Ltd.
Bruner, J.S. și Tagiuri, R. (1954). The Perception of People. În Handbook of Social Psychology . Cambridge,
Mass: Addison Wesley.
Bucã, Marian. (1985). Dicționar de epitete al limbii române . București: Editura ătiințificã și Enciclopedicã.
Buck, R. (1976). A test of nonverbal receiving ability: Preliminary studies. Human Communication Research ,
2, 162-171.
Bugental, D.E. et al. (1970). Child versus adult perception of evaluative messages in verbal, vocal and visual
channels. Developmental Psychology , 2, 367-375.
Bull, Peter. (2002). Communication under the microscope. The Theory and Practice of Micro-analysis. New
York: Routlege.
Bull, R. și Gibson-Robinson, E. (1981). The influence of eye-gaze style of dress, and locality on the amounts
of money donated to a charity. Human Relations , 34, 895-905.
Bulwer, John. (1644). Chironomia .
Burgoon, Judee K., Buller, David și Woodall, Gill W. [1989] (1996 ). Nonverbal Communication: The
Unspoken Dialogue (ediția a II-a). New York: McGraw-Hill.
Burleson, B.R. și Samter, W. (1996). Similarity in the communication skills of young adults: Foundations
of attraction, friendship, and relationship satisfaction. Communication Reports , 9 (2), 127-137.
Buss, Arnold H. (1961). The Psychology of Aggression . New York: Wiley.Bibliografie 273
274 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Butoi, Tudorel și Butoi, Ioana-Teodora. (2001). Psihologie judiciarã. Tratat universitar (2 vol.). București:
Editura Fundației România de Mâine.
Caso, Letizia et al. (2006). The impact of deception and suspicion on different hand movements. Journal of
Nonverbal Behavior 30,1, 1-19.
Cassidy, J. și Asher, S. (1992). Loneliness and peer relations in young children. Child Development , 63, 350-365.
Cassirer, Ernst. [1946] (1994). Limbajul. În E. Cassirer. Eseu despre om. O introducere în filozofia culturii
umane (pp. 154-192). București: Editura Humanitas ( An Essay on Man. An Introduction to a Philosophy
of Human Culture . Yale University Press. Trad. rom. C. Coșman).
Cazacu, Tatiana-Slama. (2001). Îți rup mâna și îți dau cu ea în cap. România literarã , 41, 12-13.
Cernoch, J.M. și Porter, R.H. (1985). Recognition of maternal axilary odors by infants. Child Development ,
56, 1593-1598.
Chartier, Roger. [1985] (1995). Practicile scrierii. În Ph. Ariès și G. Duby (coord.). Istoria vieții private. De
la Renaștere la epoca luminilor (vol. 5, pp. 136-188). București: Editura Meridiane ( Histoire de la vie
privée. De la Renaissance aux Lumières. Paris: Seuil. Trad. rom. C. Tãnãsescu).
Chelcea, Septimiu. (1986). Gesturile, postura și psihologia persoanei. În A. Chelcea și S. Chelcea. Cunoașterea
de sine – condiție a înțelepciunii (pp. 97-103). București: Editura Albatros.
Chelcea, Septimiu. (1990). Rãdãcini biologice. În S. Chelcea și A. Chelcea. Din universul autocunoașterii
(pp. 7-30). București: Editura Militarã.
Chelcea, Septimiu. (2002). Opinia publicã. Gândesc masele despre ce și cum vor elitele? București: Editura
Economicã.
Chelcea, Septimiu. (2003). Comunicarea nonverbalã: genunchii în sistemul „posturã-gest“. Psihologie socialã ,
11, 88-102.
Chelcea, Septimiu și Iluț, Petru. (2003). Psihosociologie. În S. Chelcea și P. Iluț (coord.). Enciclopedie de
psihosociologie (pp. 279-294). București: Editura Economicã.
Chelcea, Septimiu. [2001] (2004). Metodologia cercetãrii sociologice. Metode cantitative și calitative (ediția
a II-a). București: Editura Economicã.
Chelcea, Septimiu (coord.). (2004). Comunicarea nonverbalã în spațiul public . București: Editura Tritonic.
Chelcea, Septimiu (2006). Opinia publicã. Strategii de persusiune și manipulare . București: Editura Eco-
nomicã.
Chelcea, Septimiu (coord.). (2008). Psihosociologie. Teorii, cercetãri, aplicații . Iași: Editura Polirom.
Chen, Nicole Y ., Schaffer, David R. și Wu, Chenghuan. (1997). On physical attractiveness stereotyping in
Taiwan: A revised sociocultural perspective. The Journal of Social Psychology , 137 (1), 117-124.
Chevalier, Jean și Gheerbrant, Alain. (1991). Dicionario de simbolos-mitos, sonhos, costumes, gestos, formas,
figuras, cores, numeros (ediția a V-a). Rio de Janeiro: Jose Olympio.
Chiru, Irena. (2003). Comunicarea interpersonalã . București: Editura Tritonic.
Cialdini, Robert B. [1984] (2004). Psihologia persuasiunii . București: Business Tech International Press
(Influence: The Psychology of Persuasion . Trad. rom. M. Budui).
Ciminero, H.R., Cahoun, K.S. și Adams, H.E. (1977). Handbook of Behavioral Assessment. New York: John
Wiley & Sons.
Ciofu, Ion. (1978). Comportamentul simulat . București: Editura ătiințificã și Enciclopedicã.
Cohen, David. (1997). Limbajul trupului în relațiile de cuplu. București: Editura Polimark.
Collet, Peter. [1977](2007). Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acțiunile lor . București:
Editura Trei.
Coman, Alina și Coman, Claudiu. (2002). Tehnici de comunicare și negociere. Curs practic . Brașov:
Universitatea Transilvania Brașov.
Coman, Alina. (2004). Percepții asupra stereotipurilor de gen în publicitate. Sociologie Româneascã , 2, 1,
101-116.
Corbin, Alain. [1985] (1997). Culise. În Ph. Ariès ți G. Duby (coord.). Istoria vieții private. De la Revoluția
francezã la primul rãzboi mondial (vol. 8, pp. 80-243). București: Editura Meridiane ( Histoire de la vie
privée. De la Révolution à la Grande Guerre. Paris: Seuil. Trad. rom. N. Zãrnescu).
Bibliografie 275
Cornelius, Helena și Faire, Shoshana. (1996). ătiința rezolvãrii conflictelor . București: Editura ătiințã și
Tehnicã.
Corraze, Jacques. [1980] (2001). La communication non-verbale (ediția a VI-a). Paris: PUF.
Cunningham, M.R. (1986). Measuring the physical in physical attractiveness: Quasi-experiments on the
sociobiology of female facial beauty. Journal of Personality and Social Psychology , 59, 61-72.
Cvetokovich, George, Baumgardner, Steve și Trimble, Joseph. (1984). Social Psychology: Contemporary
Perspectives on People. New York: CBS College Publishing.
Dance, Franck E.X. (1970). The „concept“ of communication. Journal of Communication , 20, 201-210.
Darwin, Charles. [1872] (1967). Expresia emoțiilor la om și animale . București: Editura Academiei R.S.R.
(The Expressions of the Emotions in Man and Animals . Londra: J. Murry. Trad. rom. E. Margulius).
Davies, Graham, Ellis, Hayden și Shephard, John. (1981). Perceiving and Remembering Faces . New York:
Academic Press.
Davis, Flora. [1971] (1973). Inside Intuition. What We Know About Nonverbal Communication . New York:
McGraw-Hill.
Davis, T.L. (1995). Gender differences in masking negative emotions: Ability or motivation? Developmental
Psychology , 31, 660-667.
Davitz, Joel R. (1964). The Communication of Emotional Meaning . New York: McGraw-Hill.
Debicki, Jacek et al. [1995](2000). Istoria artei . București: Editura Rao.
Debicki, Jacek, Favre, Jean-François, Grünewald, Dietrich și Pimentel, Antonio Filipe. [1995] (2000). Istoria
artei. Picturã, sculpturã, arhitecturã . București: Editura Rao ( Histoire de l’art. Peinture, sculpture,
architecture . Paris: Hachette Livre. Trad. rom. C. Stancu).
DePaulo, Peter J. (1992). Applications of nonverbal behavior research in marketing and management. În R.S.
Feldman (ed.). Applications of Nonverbal Behavior. Theories and Research (pp. 63-87). Hillsdale, NJ:
Lawrence Erlbaum Associates, Publishers.
DePaulo, M. Bella et al. (2003). Cues to deception. Psychological Bulletin , 129, 1, 74-118.
DePaulo, M. Bella et al. (1985). Deceiving and detecting deceit. În B.R. Schlenker (ed.). The Self and Social
Life(pp. 323-370). New York: McGraw-Hill.
Descamps, Marc-Alain. [1989] (1993). Le langage du corps et la communication corporelle . Paris: PUF.
Deutsch, Felix. (1952). Analytic posturology. Psychoanalytic Quarterly , 21, 196-214.
DeVito, Joseph A. [1983] (1988). Human Communication. The Basic Course (ediția a IV-a). New York: Harper
& Row, Publishers.
De Vito, Joseph A. (1987). Human Communication . New York: Cambridge University Press.
Dibiase, Rosemarie și Gunnoe, Jaime. (2004). Gender and culture difference in touching behavior. The Jour-
nal of Social Psychology , 144, 1, 49-62.
Dinu, Mihai. (1997). Comunicarea umanã non-verbalã. În M. Dinu. Comunicarea. Repere fundamentale (pp.
208-16). București: Editura ătiințificã.
Dion, Karen K. (2002). Cultural perspectives on facial attractiveness. În G. Rhodes și Leslie A. Zebrowitz
(eds). Facial Attractiveness. Evolutionary, Cognitive, and Social Perspectives (pp. 239-259). Westpoint:
Ablex Publishing.
Dion, Karen K., Berscheid, Ellen și Walster, Elaine. (1972). What is beautiful is good. Journal of Personality
and Social Psychology , 24, 285-290.
Dittmann, A.T. (1971). Review of Ray L. Birdwhistell’s kinesics and context. Psychiatry , 34, 334-342.
Dittmann, A.T. (1972). Interpersonal messages of emotion . New York: Springer.
Dobrescu, Paul și Bârgãoanu, Alina. (2007). Întrebãri incomode în debutul unei cercetãri istorice. În P.
Dobrescu, A. Bârgãoanu și N. Corbu. Istoria comunicãrii (pp.11-22) București: Editura Comunicare.ro.
Doherty-Sneddon, G., Bonner, L. și Bruce, V . (2001). Cognitive demands of face processing. Memory &
Cognition , 29, 909-919.
276 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Dollard, John. (1957). Caste and Class in a Southern Town . New York: Doubleday.
Donald, Merlin. (1991). Origins of the Modern Mind: Three States in the Evolution of Culture and Cognition .
Cambridge, MA: Harvard University Press.
Doob, L.W. (1971). Patterning of Time . New Haven, CT: Yale University Press.
Dovidio, John F. și Ellyson Steve L. (1982). Decoding visual dominance: attribution of communicating their
affective states and reported likelihood of expression. Child Development, 59, 1314-1322.
Druckman, Daniel, Rozelle, Richard M. și Baxter, James E. (1982). Nonverbal Communication. Survey. Theory
and Research . Beverly Hills: Sage Publications, Inc.
Druckman, J.N. (2003). The power of television images. The first Kennedy-Nixon debate revisited. The Jour-
nal of Politics , 65, 559-571.
Duby, G. [1985] (1995). Viața privatã a nobililor toscani în ajunul Renașterii. În Ph. Ariès și G. Duby (coord.).
Istoria vieții private. De la Europa feudalã la Renaștere (vol. 3, pp. 195-352). București: Editura Meridiane
(Histoire de la vie privée. De l’Europe féodale à la Renaissance. Paris: Seuil. Trad. rom. M. Breaza și
M. Slãvescu).
Dulek, R.E., Fielder, J.S. și Hill, J.S. (1991). International communication: An exclusive primer. Business
Horizons , 20-25.
Dungaciu, Sandra. (2003). Georg Simmel și sociologia modernitãții. Elemente pentru o teorie socialã a
postmodernitãții . Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Dunn, Laurel J. (f.a.). Nonverbal communication: Information conveyed through the use of body language.
Internet .
Eakins, B.W. și Eakins, R.G. (1978). Sex differences in Human Communication . Boston: Houghton Mifflin.
Efron, David. (1941). Gesture and Environment . New York: King’s Crown Press.
Egan, Gerard. (1998). The Skilled Helper (ediția a VI-a). Brooks/Cole Publishing Company.
Egland, K.L., Spitzberg, B.H. și Zomeier, M.M. (1996). Flirtation and conversational competence in cross-
sex platonic and romantic relationships. Communication Reports , 9 (2), 105-115.
Eibl-Eibesfeldt, Irinäus. (1975). Ethology: The Biology of Human Behavior . New York: Holt, Rinehart &
Winston.
Eibel-Eibesfeldt, Irinäus. (1972). Similarities and differences between cultures in expressive movements. În
R.A. Hinde (ed.). Nonverbal Communication (pp. 297-312). Cambridge: Cambridge University Press.
Eibl-Eibesfeldt, Irinäus. (1979). Par-delànos diferences . Paris: Flammarion.
Eibl-Eibesfeldt, Irinäus. [1984] (1995). Agresivitatea umanã . București: Editura Trei ( Krieg und Frieden aus
der Sicht der Verhaltensforschung . München: Piper. Trad. rom. V .D. Zamfirescu).
Eibl-Eibesfeldt, Irinäus. [1985] (1998). Iubire și urã. Rãdãcinile biologice ale valorilor morale . București:
Editura Trei ( Liebe und Hass. Zur Naturgeschichte elementarer Verhaltensweisen . München: Piper. Trad.
rom. C. Strungaru).
Eisenberg, W. și Strayer, J. (eds). (1987). Empathy and Its Development. New York: Cambridge University
Press.
Ekman, Paul. (1965). Communication through nonverbal behavior: A source of information about an
interpersonal relationship. În S.S. Tomkins și C.E. Izard (eds). Affect, Cognition and Personality . New
York: Springer.
Ekman, Paul, Sorenson, E.R. și Friesen, Wallace V . (1969). Pan-cultural elements in facial displays of emotion.
Science , 164, 4.
Ekman, Paul și Friesen, Wallace V . (1969). The repertoire of nonverbal behavior: Categories, origins, usage
and coding. Semiotica , 1, 124-129.
Ekman, Paul și Friesen, Wallace V . (1972). Hand movements. Journal of Communication , 22, 353-374.
Ekman, Paul, Friesen, Wallace V . și Ellsworth, Phoebe. (1972). Emotion in the Human Face . New York:
Pergamon Press.
Bibliografie 277
Ekman, Paul și Friesen Wallace V . (1975). Unmasking the Face . Londra: Prentice Hall.
Ekman, Paul. (1977). Biological and cultural contributions to body and facial movement. În J. Blacking (ed.).
The Anthropology of the Body . London: Academic Press.
Ekman, Paul. (1996).Why don’t we catch liars? Social Research , 63, 3, 801-817.
Ekman, Paul. (1997). Should we call it expression or communication? Innovation in Social Science Research ,
10, 4, 333-344.
Ekman, Paul. (1999). Facial expressions. În T. Dalgleish și M. Power (eds). Handbook of Cognition and
Emotions . New York: John Wiley & Sons.
Ekman, Paul și O’Sullivan, Maureen. (1991). Who can catch a liar? American Psychologist, 46, 9, 913-920.
Ekman, Paul și Frank, Mark G. (1997). The ability to detect deceit generalizes across different types of
high-stake lies. Journal of Personality and Social Psychology , 77, 6, 1429-1439.
Ekman, Paul și Ronsenberg, Erika L. (eds.) [1997] (2005). What the Face Reveals Basic and Applied Studies
of Spontaneos Expression Usig the Facial Coding System (FACS) (ediția a II-a). Oxford: OxfordUniversity Press.
Ekman, Paul (1997). Lying and deception. In N.L. Stein, P.A. Ornsteion, B. Tversky și C. Brainerd. Mem-
ory of Everyday and Emotional Events (pp.1-10) .Mahwah N.J.: Laurence Erlbaum.
Ekman Paul. (1993). Facial expression and emotion. American Psychologist, 48, 4, 376-379.
Ekman, Paul [1985] (1992). Telling Lies . New York: W.V . Norton.
Ekman, Paul, Friesen, V . Wallace și Hager, C. Joseph (2002). Facial Action Coding System . Salt Lake City:
A Human Face. Online: http://face-and-emotion.com.
Ekman, Paul și Friesen, W. V . Wallace și O’Sullivan, Maureen (1988). Smiles when lying. Journal of Per-
sonality and Social Psychology , 54, 3, 414-420.
Ekman, Paul și Friesen, V . Wallace (1969). Nonverbal leakage and clues to deception . Psychiatry , 32,
88-106.
Ekman, Paul, Friesen, Wallace V . și Ellsworth, P. (1972). Emotion in the Human Face . Elmsford, NY: Per-
gamon.
Elias, Norbert. [1939] (2002). Procesul civilizãrii. Cercetãri sociogenetice și psihogenetice (vol. 1). Iași:
Editura Polirom ( Über den Prozess der Zivilisation. Soziogenetische und Psychogenetische
Untersuchungen . Frankfurt am Main: Suhrkamp Taschenbuch Verlag. Trad. rom. M.-M. Aldea).
Ellyson, S.L. și Dovidio, J.F. (eds). (1985). Power, Dominance and Nonverbal Behavior . New York: Springer
Verlag.
Enãtescu, Virgil. (1987). Analiza comunicãrii extraverbale. În V . Enãtescu. Comunicarea extraverbalã (pp.
242-358). Cluj-Napoca: Editura Dacia.
English, P.W. (1972). Behavioral concomitants of dependent and subservient roles. Harvard University Press. Eskritt, Michelle și Lee, Kang. (2003). Do actions speak louder then words? Preschool children’s use of the
verbal-nonverbal consistency principle during inconsistent communications. Journal of Nonverbal
Behavior , 27 (1), 25-41.
Exline, R.V . (1971). Visual interaction: The glances of power and preference. În J.D. Cole (ed.). Nebraska
Simposium on Motivation . 1971. Lincoln: University of Nebraska Press.
Exline, R.V . (1985). Multichannel transmission of nonverbal behavior and the perception of powerful men:
The presidential debates of 1976. În S.L. Ellyson și J.F. Dovidio (eds). Power, Dominance, and Non-
verbal Behavior (pp. 183-206). New York: Springer Verlag.
Eysenck, Hans J. și Eysenck, Michael. [1981] (1998). Descifrarea comportamentului uman . București: Editura
Teora ( Personality Investigations . Trad. rom. M. Gafencu-Cristescu).
Farr, Robert M. (1996). The Roots of Modern Social Psychology. 1872–1954 . Oxford, UK: Blackwell
Publishers Ltd.
Fârte, Gheorghe-Ilie. (2004). Comunicarea. O abordare praxiologicã . Iași: Casa Editorialã Demiurg.
Feldman, Robert S. [1987] (1993). Understanding Psychology (ediția a III-a). New York: McGraw-Hill, Inc.
278 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Feldman, Robert S. și Bernand Rimé. (1991). Fundaments of Non-verbal Behaviour Studies in Emotion and
Social Interaction . Cambridge: Cambridge University Press.
Festinger, Leon. (1957). A Theory of Cognitive Dissonance . Evanston, Ill: Row, Peterson.
Filsinger, Erik E. și Fabes, Richard A. (1985). Odor communication, pheromones, and human families. Journal
of Mariage and the Family , 47, 2, 349-359.
Fiske, John. [1990] (2003). Introducere în științele comunicãrii . Iași: Editura Polirom ( Introduction to Commu-
nication Studies . London. Trad. rom. M. Mitarcã).
Flügel, J.C. (1930). Psychology of Clothes . London: Hogarts Press.
Flynn, P.K. (f.a). Body language – The language of contemporary fashion. Yale-New Haven Teachers Institute.
Internet .
Focillon, Henri. (1995). Elogiul mâinii. În H. Focillon. Viața formelor . București: Editura Meridiane ( Vie
des formes . Trad. rom. L.I. Aslan).
Fontanel, B. (1992). Corsets et soutiens-gorge . Paris: La Martinière.
Frank, L.K. (1957). Tactile Communication. Genetic Psychology Monographs , 56, 209-255.
Franzoi, Stephen L. [1996] (2000). Social Psychology (ediția a II-a). Boston: McGraw-Hill Companies, Inc.
Friedman, Howard S., Riggio, Ronald E. și Casella, Daniel F. (1988). Nonverbal skill, personal charisma,
and initial attraction. Personality and Social Psychology Bulletin , 14, 1, 203-211.
Fuchs, D. și Thelen, M. (1993). Children’s expected interpersonal consequences of display, viewers’ emotions
and political support. American Journal of Political Science , 32, 2, 345-368.
Gambrill, E. și Richey, C. (1975). An assertion inventory for use in assessment and research: Behavior Therapy ,
6, 550-561.
Geen, Russell G. [1995] (1996). Violence. În A.S.R. Manstead și M. Hewstone (eds). The Blackwell
Encyclopedia of Social Psychology (p. 669). Oxford, UK: Blackwell Publishers Ltd.
Geidt. F.H. (1955). Comparison of visual, content, and auditory cues in interviewing. Journal of Consulting
Psychology , 19, 407-416.
Gelinas-Chebat, Claire și Chebat, Jean-Charles. (2001). Effects of two characteristics on the attitudes toward
advertising messages. The Journal of Social Psychology , 132 (4), 447-459.
Gergen, D. (2000). Eyewitness to Power: The Esence of Leadership: Nixon to Clinton . New York: Simon &
Schuster.
Gershuny, Jonathan și Sullivan, Oriel. (1998). The sociological uses of time-use diary analysis. European
Sociological Review , 14, 1, 69-85.
Gherguț, Ligia. (1990). Comunicare și cooperare. În S. Chelcea (coord.). Psihosociologia cooperãrii și întra-
jutorãrii umane (pp. 161-176). București: Editura Militarã.
Ghiglione, Rodolphe. (1986). L’Homme communiquant. Paris: A. Colin.
Gibran, Kahlil. (1968). Secrets of the Heart . Kansas City, Miss: Hallmark.
Giddens, Antony. [1989] (2000). Comunicarea non-verbalã. În A. Giddens. Sociologie (pp. 82-84). București:
Editura All ( Sociology . Ediția a III-a. Oxford, UK: Blackwell. Trad. rom. R. Sãndulescu și V . Sãndulescu).
Giles, Howard. (1973). Accent mobility: A model and some data. Anthropological Linguistics , 15, 87-105.
Giles, Howard și Smith, P. (1979). Accomodation theory: Optimal levels of convergente. În H. Giles și R.N.St.
Clair (eds). Language and Social Psychology (pp. 45-65). Baltimore: University Park Press.
Giles, Howard și Coupland, N. (1991). Language: Contexts and Consequences . Pacific Grove, CA:
Brooks/Cole.
Gimbin, Debora L. (2002). Body Work: Beauty and Self-Image in America Culture . Berkeley: University of
California Press.
Givens, D.B. (2003). The Nonverbal Dictionary of Gestures, Sings and Body Language Cues . Washington:
Center for Nonverbal Studies Press.
Glenberg, A.M., Shroeder, J.L. și Robertson, D.A. (1998). Averting the gaze disengages the environment
and facilitates remembering. Memory & Cognition , 26, 4, 651-658.
Bibliografie 279
Glloway, Charles. (1962). An Exploratory Study of Nonverbal Communication . Tezã de doctorat. Univer-
sity of Florida.
Glloway, Charles. (1968). Nonverbal communication. Theory into Practice , 7, 5, 172-175.
Goffman, Erving. [1959] (2003). Viața cotidianã ca spectacol . București: Editura Comunicare.ro ( The
Presentation of Self in Everyday Life . New York: Anchor Books. Trad. rom. S. Drãgan și L. Albulescu).
Goffman, Erving. [1961] (2004). Aziluri. Eseuri despre situația socialã a pacienților psihiatrici și a altor
categorii de persoane instituționalizate . Iași: Editura Polirom ( Asylums. Essays on the Social Situation
of Mental Patients and Other Inmates . New York: Anchor Books, Trad. rom. A. Mîndrilã).
Goffman, Erving. [1967]. Interaction Ritual . New York: Doubleday.
Goffman, Erving. (1979). Gender Advertisements . Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press.
Goffman, Erving (1974). Frame Analysis . New York: Harper & Row.
Goldman-Eisler, F. (1968). Psycholinguistics: Experiments in Spontaneous Speech . New York: Academic
Press.
Goleman, Daniel. (1995). Emotional Intelligence . New York: Bantam.
Goleman, Daniel. [2006](2007). Inteligența socialã. București: Editura Curtea Veche.Gottman, J.M. (1979). Marital Interaction: Experimental Investigations . New York: Academic Press.
Graham, G.H., Unruh, J. și Jennings, P. (1991). The impact of nonverbal communication in organizations:
A survey of perceptions. Journal of Business Communication , 28, 45-62.
Graur, Alexandru. [1962] (1970). „Limba gesturilor“ și „limba strigãtelor“. În Al. Graur. Scrieri de ieri și
de azi (pp. 25-34). București.
Greene, L.R. (1977). Effects of verbal evaluative feedback and interpersonal distance on behavioral compliance.
Journal of Counseling Psychology , 24, 1, 10-14.
Gregory, Stanford W. și Webster, Stephen. (1996). A nonverbal signal in voices of interview parteners effec-
tively predicts communication accommodation and social status perceptions. Journal of Personality and
Social Psychology , 70, 6, 1231-1240.
Gregory, Stanford W. și Gallagher, Timothy J. (2002). Spectral analysis of candidates’ nonverbal vocal com-
munication: Predicting U.S. presidential election outcomes. Social Psychology Quarterly , 65, 3, 298-
308.
Griffin, Em. (1991). A First Look at Communication Theory. McGraw-Hill, Inc.
Gross, Alan E. și Crofton, Christine. (1977). What is good is beautiful. Sociometry , 40, 1, 85-90.
Grove, Theodore G. (1991). Dyadic Interaction. Choice and Change in Conversations and Relationships .
New York: Wm C. Brown Publishers.
Grusky, Oscar, Bonacich, Phillip și Peyrot, Mark. (1984). Physical contact in the family. Journal of Mariage
and the Family , 46, 3, 715-723.
Guéguen, Nicolas și Jacob, C. (2002). Fixed versus evasive glance and compliance with a request. The Jour-
nal of Social Psychology , 143, 3, 393-396.
Guéguen, Nicolas. [2004](2007) Psihologia manipulãrii și a supunerii . Iași: Editura Polirom.
Guéguen, Nicolas [2005](2006) Psihologia consumatorului. Factorii care ne influențeazã comportamentul
de consum . Iași: Editura Polirom.
Guthre, George M., Sinaiko, Wallace H. și Brislin, Richard. (1971). Nonverbal abilities of american and
vietnamese. The Journal of Social Psychology , 84, 181-191.
Guțu, Gheorghe. (1993). Dicționar latin-român . București: Editura ătiințificã.
Hadar, U. (1989). Two types of geture and their role in speech production. Journal of Language and Social
Psychology , 8, 221-228.
Haddon, A.C. et al. (1901).
Reports of the Cambridge Anthropological Expedition to the Torres Straits (2
vol.). Londra: Cambridge University Press.
Hall, Edward T. (1959). The Silent Language . New York: Doubleday & Comp.
Hall, Edward T. (1963). Proxemics – The study of man’s spatial relations and boundaries. În Man’ s Image
in Medicine and Anthropology (pp. 422-425). New York: International Universities Press.
280 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Hall, Edward T. (1966). The Hidden Dimension . New York: Doubleday.
Hall, Edward T. (1968). Proxemics. Current Anthropology , 9, 83-108.
Hall, Edward T. (1981). Beyond Culture . Garden City, NY: Anchor/Doubleday.
Hall, Edward T. (1988). The hidden dimensions of time and space in today’s world. În F. Poyatos (ed.).
Crosscultural Perspectives in Nonverbal Communication (pp. 142-152). Toronto: CJ Hogrefe.
Hall, Judith A. (1978). Gender effects in decoding nonverbal cues. Psychological Bulletin , 85, 845 -857.
Hall, Judith A. (1984), Non-Verbal Sex Differences: Communication Accuracy and Expressive Style , Baltimore:
Johns Hopkins University Press.
Hall, Judith A. și Halberstadt, A.G. (1994). „Subordination“ and sensitivity to nonverbal cues: A study of
married, working women. Sex Roles , 31, 149-165.
Hall, Judith A. și Carter, Jason D. (2002). Status roles and recall of nonverbal cues. Journal of Nonverbal
Behavior , 25, 2, 79-100.
Harlaw, H.F. (1959). Love in monkeys. Scientific American , 200, 68-74.
Harley, Peter. [1993] (1999). Interpersonal Communication (ediția a II-a). London: Routledge.
Harms, Ernst. (1938). The Psychology of clothes. The American Journal of Sociology , 44, 2, 239-250.
Harris, Bruce, Luginbuhl, E.R. și Fishbein, Jill E. (1978). Density and personal space in a field setting. Social
Psychology , 41, 350-3.
Harris, Mary B. (1974). Aggressive reactions to a frustrating phone call. The Journal of Social Psychology ,
92, 193-198.
Harrison, R.P. (1974). Beyond Words: An Introduction to Nonverbal Communication . Englewood Cliffs, NJ:
Prentice Hall.
Hașdeu, Iulia. (1993). Cine este Mona Lisa lui Leonardo da Vinci? Psihologia , 2, 2-3.
Hayano, M. David (1980). Communicative competency among poker players. Journal of Communication ,
30, pp.113-120.
Hayes, Nicky și Orrell, Sue. [1993] (1997). Comunicarea. În N. Hayes și S. Orrell. Introducere în psihologie
(pp. 279-99). București: Editura All ( Psychology: An Introduction . Ediția a II-a. London: Addison Wesley
Logman Limited. Trad. rom. C.C. Tocan, A. Tureanu și I. Dumitriu).
Hearn, G. (1957). Leadership and the spatial factor in small groups. Journal of Abnormal and Social
Psychology , 54, 269-272.
Hediger, H.P. (1950). Wild Animals in Captivity . Londra: Butterworth.
Hediger, H.P. (1955). Studies of the psychology and behavior of captive animals in zoos an circuses. London:
Butterworth.
Henley, Nancy M. (1977). Body Politics: Power, Sex, and Nonverbal Communications . New Jersey: Prentice
Hall, Inc.
Heron, John. (1973). The phenomenology of social enconter: The Gaze. Philosophy and Phenomenological
Research , 21, 2, 242-64.
Hesler, M.W. (1972). Investigation of Instructors Use Space. Dissertation Abstracts International , 33, 3055A.
Hess, E.H. (1962). Ethology. În R. Brown et al. (eds). New Directions in Psychology . New York: Holt and Rinehart.
Hess, E.H. (1975). The Tell-Tale Eye . New York: Van Nostrand Reinhold.
Hewes, Gordon H. (1953). The one-leg resting position. Man, 53, 180-92.
Hewes, Gordon H. (1955). World distribution of certain postural habits. American Anthropologist , 57, 2,
231-244.
Hewes, Gordon H. (1957). The antropology of posture. Scientific American , 196, 123-132.
Hewes, Gordon H. [1973] (1996). Primate communication and the gestual origin of language. Current
Anthropology , 33, 1, 65-84.
Hibbels, S. și Weaver, R.L. (1989). Communicating Effectively (ediția a II-a) .New York: Random House.
Hinde, Robert A. (ed.). (1972). Non-verbal Communication . Cambridge University Press.
Hinz, V . și Tomhave, J. (1991). Smile and (half) the world smiles with you, frow and you frown alone. Per-
sonality and Social Psychology Bulletin , 17, 586-592.
Bibliografie 281
Hleinke, C. (1977). Compliance to request made by grazing and touching experiment in field setting. Jour-
nal of Experimental Social Psychology, 13, 218-223.
Hochschild, Arlie Russell. (1979). Emotion work, feeling rules and social structure. Journal of Sociology ,
83, 551-575.
Hochschild, Arlie Russell. (1983). The Managed Heart . Berkeley: University California Press.
Hofstede, Geert. (1991). Managementul structurilor multiculturale. Software-ul gândirii . București: Editura
Economicã ( Cultures and Organizations. Software of the Mind . Londra: McGraw-Hill Book Company
Europe. Trad. rom. G. Ochianã).
Hollman, Lillian O. (1996). Dress-related behavioral problems and violence in the public school setting: Pre-
vention, Intervention, and Policy – A holistic Approach. The Journal of Negro Education , 65, 3, 267-281.
Hooff J.A.R.A.M. van. (1972). A comparative approach to the phylogeny of laughter and smiling. În R.A.
Hinde (ed.). Non-verbal Communication (pp. 209-241). Cambridge: Cambridge University Press.
Howard, D. (1988). The effects of touch in the geriatric population. Physical and Ocupational Therapy in
Geriatrics , 6, 35-50.
Huizinga, Johan. [1924] (1974). Erasm . București: Editura Minerva ( Erasmus , ediția a II-a. Haarlem: H.D.
Tjeenk Willink & Zoon H.V . Trad. rom. H.R. Radian).
Hummels, C. și Stappers, P.J. (1998). Meaningful gestures for human computer interaction: Beyond hand
postures. În Third IEEE International Conference on Automatic Gace & Gesture Recognition, aprilie
14-16, 1998 (pp. 591-596). Nara.
Hybels, Sandra și Weaver, R. L. (1989). Communicating Effectively . New York: Random House.
Iliescu, Adriana. (1998). Elemente de lingvisticã. Comentarii de texte literare . București: Editura Adria-Pres.
Iluț, Petru. (2002). Iluzia localismului și localizarea iluziei . Iași: Editura Polirom.
Iluț, Petru. (2004). Valori, atitudini și comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie . Iași: Editura
Polirom.
Imai, Garz. (1996). Gestures: Body language and nonverbal communication. Internet . http://www.csupomona.
edu/~tassi/gestures.htm.
International body language . Internet . http://print.factmonster.com/ipka/A0769348.html.
Izard, C.E. (1971). The face of emotion . Englewood Cliffs. NJ: Prentice Hall.
Jakubowski, P. și Lange, A. (1978). The Assertive Option. Illinois: Research Press Co.
Johns, Gary. [1996] (1998). Comunicarea. În G. Johns. Comportament organizațional (pp. 325-356). București:
Editura Economicã ( Organizational Behavior: Understanding and Managing Life at Work . Ediția a IV-a.
Harper Collins College Publisher. Trad. rom. I. Ursachi, I. Postolache și R. Aron).
Johnson, C.E. (1994). „Buzz“. The 7%, 38%, 55% myth. Anchor Point , 8, 7, 32-36.
Johnson, Cathryn, Funk, Stephanie J. și Clay-Warner, Jody. (1998). Organizational context and conversation
patterns. Social Psychology Quarterly , 61, 4, 361-371.
Jolly, Stephen. (2000). Understanding body language: Birdwhistell’s theory of kinesics. Corporate
Communications: An International Journal , 5, 3, 1933-1939.
Jones, Doug. (1995). Sexual selection, physical attractiveness, and facial neoteny. Current Anthropology ,
36, 5, 723-748.
Jones, Stanley E. (1971). A comparative proxemics analysis of dyadic interaction in selected subcultures of
NewYork City. Journal of Social Psychology , 84, 35-44.
Jourard, Sidney M. (1966). An exploratory study of body accessibility. British Journal of Social and Clinical
Psychology , 5, 221-231.
Journal of Communication , 52, 3, 2002 (Special Issue: Research on the relationship between verbal and
nonverbal communication: Emerging Integrations).
Jung, Carl Gustav. [1921] (1994). Descrierea generalã a tipurilor . București: Editura Anima ( Psychologische
Typen . Trad. rom. S. Holan).
Kaczorowski, Janusz. (1989). The Good, the Average and the Ugly: Socio-economic Dimensions of Psysical
Attractiveness . Tezã de doctorat. McGill University, Montreal.
282 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Kahn, Arnold și McGaughery, Timothy. (1977). Distance and liking: When moving close produce increased
liking. Sociometry , 40, 138-144.
Kahneman, Daniel, Tvesky, Amos și Slovic, P. (eds). (1982). Judgement under uncertainty: Heuristics and
biases . New York: Cambridge University Press.
Kaiser, Susan B. (1985). The Social Psychology of Clothing and Personal Adornment. New York: Macmillan
Publishing Company.
Katz, A.M. și Katz, V .T. (eds). (1983). Foundations of Nonverbal Communication: Readings, Exercises and
Commentary . Carbondale: Southern Illinois Press.
Kaufmann, Jean-Claude. [1995] (1998). Trupuri de femei – priviri de bãrbați. Sociologia sânilor goi . București:
Editura Nemira ( Corps de femmes, regards d’hommes . Paris: Nathan. Trad. rom. V . Barna).
Keating, Caroline F. (1985). Gender and the physiognomy of dominance and atractiveness. Social Psychology
Quarterly , 40, 1, 61-70.
Keating, Caroline F., Mayur, Allan și Segall, Marshall. (1977). Facial gestures which influence the perception
of status. Sociometry , 40, 4, 374-378.
Kellerman, J., Lewis, J. și Laird, J.D. (1989). Looking and loving: The effects of mutual gaze on feelings
of romantic love. Journal of Research in Personality , 23, 145-161.
Kelly, Harold H. (1972). Attribution in social interaction. În E.E. Jones et al. (eds). Attribution: perceiving
the causes of behavior . Morristown, NJ: General Learning Press.
Kemper, Theodore D. (1987). How many emotions are there? Wedding the social and anomic components.
American Journal of Sociology , 93, 2, 263-89.
Kendon, Adam și Ferber, A. (1973). A description of some human greetings. În R.P. Michael și J. H. Crook
(eds.). Comparative Ethology and Behavior of Primates . New York: Academic Press.
Kendon, Adam. (1983). Gesture and speech: How they interact. În J.M. Wiemann și R.P. Harrison (eds).
Nonverbal Interaction (pp. 13-45). Beverly Hills, CA: Sage Publications.
Kendon, Adam. (1989). Nonverbal communication. În E. Barow et al. (eds). International Encyclopedia of
Communications (vol. 3, 209-210). New York: Oxford University Press.
Kendon, Adam. (1989). Kinesics. În E. Barow et al. (eds). International Encyclopedia of Communications
(vol. 2, 380-381). New York: Oxford University Press.
Kendon, Adam. (1990). Conducting Interaction: Patterns of Behavior in Focused Encounters . Cambridge,
UK: Cambridge University Press.
Kendon, Adam. (f.a). An Agenda for Gesture Studies. Internet, www.univie.ac.at.
Kendon, Adam și Müller, Cornelia. (2001). Introducing Gesture. Gesture , 1, 1-7.
Kirch, Max S. (1979). Non-verbal communication across cultures. The Modern Language Journal , 63, 8,
416-423.
Kleinfeld, J.S. (1974). Effects of nonverbal warmth on learning of Eskimo and white students. The Journal
of Social Psychology , 92, 3-11.
Kleinke, C.L. (1986). Gaze and eye contact: A research review. Psychological Review , 100, 78-100.
Klineberg, Otto. (1935). Race Difference . New York: Harper.
Knapp, Mark L. (1980). Essentials of Nonverbal Communication . New York: Holt, Rinehart and Winston.
Knapp, Mark L. (1984). The study of nonverbal behavior vis-à-vis human communication theory. În A.
Wolfgang (ed.). Nonverbal Behavior: Perspectives, Applications, and Intercultural Insights . New York:
Hogrefe.
Knapp, Mark L. (1990). Nonverbal communication. În G.L. Dahnke și G.W. Clatterbuck (eds). Human
Communication. Theory and Research (pp. 50-69). Belmont: Wadsworth Publishing Company.
Knapp, Mark L. și Hall, Judith A. [1978] (2002). Nonverbal Communication in Human Interaction (ediția
a V-a). Londra: Wadsworth.
Knapp, Mark L. et al. (1973). The rethoric of goodbye: verbal and nonverbal corelates of human leave-talk-
ing. Speech Monographs , 40, 182-198.
Bibliografie 283
Knight, David J., Langmeyer, Daniel și Lundgren, David C. (1973). Eye-contact, distance, and affiliation:
The rol of observer biass. Sociometry , 36, 3, 390-401.
Kopacz, Maria A. (2006). Nonverbal communication as a persuasion tool: Status and future directions. Rocky
Mountain Communication Review , 3, 1, 1-19.
Kramer, E. [1963] (1972). Judgement of personal characteristics and emotions from non-verbal properties
of speech. Psychological Bulletin , 60, 408-420 (retipãrit în J. Laver și S. Hutchenson, eds, op. cit ., pp.
173-188).
Kraut, R.E. (1980). Humans as lie detectors: some second thoughts. Journal of Communication , 30, pp.209-
216.
Kroeber, Alfred L. (1925). Handbook of the Indians of California . Bureau of American Ethnology. Bulletin ,
78, 728.
Kroeber, Alfred L. (1948). Anthropology . Nerw York: Harcourt and Brace.
Kunda, Ziva. [1999] (2001). Social Cognition. Making Sense of People . Cambridge, Mss: Bradford Book.
La Barre, W. [1947] (1972). The cultural basis of emotions and gestures. Journal of Personality , 16, 49-68
(retipãrit în J. Laver și S. Hutchenson, eds, op. cit ., pp. 207-224).
La France, M. și Mayo, C. (1979). A review of nonverbal behaviors of women and men. Western Journal
of Speech Communication , 43, 96-107.
La France, Marianne și Hecht, Marvin A. (1999). Option or obligation to smile. The effects of power and
gender on facial expression. În P. Philippot, R.S. Feldman și E.J. Coats (eds). The Social Context of
Nonverbal Behavior (pp. 45-70). Cambridge, UK: Cambridge University Press.
Lancelot, C. și Nowicki, S. (1997). The association between receptive nonverbal processing abilities and
internalizing/externalizing problems in girls and boys. Journal of Genetic Psychology , 158 (3), 297-392).
Landy, D. și Sigall, H. (1974). Beauty is talent: Task evaluation as a function of the peer relationships. Merrill-
Palmer Quarterly , 40, 1-20.
Lange, A. și Jakubowski, P. (1980). Responsible Assertive Behavior. Illinois: Research Press Co.
Langlois, J.H. și Roggman, L.A. (1990). Attractive faces are only average. Psychological Science , 1, 115-121.
Langlois, J.H., Roggman, L.A. și Rieser-Danner, L.A. (1990). Infants’ differential social responses to attractive
and unattractive faces. Developmental Psychology , 26, 153-159.
Langlois, J.H., Ritter, J.M., Roggman L.A. și Vaughn, L.S. (1991). Facial diversity and infant preferences
for attractive faces. Developmental Psychology , 27, 79-84.
Langlois, J.H., Roggman, L.A. și Musselman, L. (1994). What is average and what is not average about
attractive faces? Psychological Science , 5, 4, 214-220.
Largey, Gale P. și Watson, David R. (1972). The sociology of odors. The American Journal of Sociology ,
77, 6, 1021-1034.
Larson, Charles U. [2001] (2003). Persuasiunea. Receptare și responsabilitate . Iași: Editura Polirom ( Persu-
asion: Reception and Responsability , Wardsworth, Thomson Learning Belmont. Trad. rom. Odette Arhip).
Lau, R.R. și Redlawsk, D.P. (2001). Advantages and disadvantages of cognitive heuristics in political deci-
sion making. American Journal of Political Science , 45, 951-971.
Laver, John și Hutchenson, Sandy (eds). (1972). Communication in Face to Face Interaction . Selected
Readings. Middlesex: Penguin Books Ltd.
Le Boulch, Gaël. (f.a.). Approche systémique de la proximité: définitions et discussion. Université Paris IX
Dauphine.
Le Clere, M. (1974). Manuel de police technique . Paris: Police Revue.
Lefkowitz, M., Blake, R.R., Mouton, J.S. (1955). Status factors in pedestrian violation of trafic signals. Journal
of Abnormal and Social Psychology , 51, 544-549.
Le Goff, Jacques. [1978] (1986a). Pentru un alt Ev Mediu. Valori umaniste în cultura și civilizația Evului
Mediu (vol. 1, pp. 91-116). București: Editura Meridiane ( Pur un autre Moyen Age. Temps, travail et
culture in Occident . Paris: Editions Gallimard. Trad. rom. M. Carpov).
284 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Le Goff, Jacques. [1978] (1986b). Timpul muncii în „criza“ din secolul al XIV-lea: de la timpul medieval
la timpul modern. În J. Le Goff, op. cit. , vol. 1, pp. 117-149.
Le Goff, Jacques. [1978] (1986c). Ritualul simbolic al vasalitãții. În J. Le Goff, op. cit. , vol. 2, pp. 173-268.
Leroi-Gourhan, André. [1964] (1983). Gestul și cuvântul . București: Editura Meridiane ( Le geste et parole ,
2 vol. Paris, Albin Michel. Trad. rom. M. Berza).
Levi, Vladimir. [1975] (1978). Noi și eu . București: Editura Didacticã și Pedagogicã ( Nous et moi . Moscova:
Mir. Trad. rom. L. Daniel).
Levine, R. et al. (1980). Perceptions of time and punctuality in the United States and Brazil. Journal of
Personality and Social Psychology , 38, 541-550.
Lips, Iulius E. [1955] (1958). Obârșia lucrurilor . O istorie a culturii omenirii . București: Editura ătiințificã
(Vom Ursprung der Dinge . Leipzig: V olk und Buch Verlag. Trad. rom. L. Jaeger).
Little, K.B. (1965). Personal space. Journal of Experimental Social Psychology , 1, 237-247.
Lodge, David. [1965] (2003). Muzeul Britanic s-a dãrâmat . Iași: Editura Polirom ( The British Museum is
Falling Down . Trad. rom. R.P. Gheo).
Lorenz, Konrad. [1963] (1988). Despre agresivitate (On Agression ). București: Editura Humanitas.
Ludlow, R. și Panton, F. (1992). The Essence Effective Communication. Prentice Hall International, UK.
Lurie, Alison. (1981). The Language of Clothes . New York: Random House.
Lutz, Catherine și White, Geoffrey. (1986). The anthropology of emotions . American Review of Anthropo-
logy, 15, 405-436.
Macrae, C. Neil et al. (2002). Are you looking at me? Ey gaze and person perception. American Psychological
Society , 13, 5, 460-464.
Major, B. (1981). Gender patterns in touching behavior. În C. Mayo și N.M. Henley (eds). Gender and
Nonverbal Behavior (pp. 15-37). New York: Springer-Verlag.
Malandro, Loretta A., Barker, Larry L. și Barker, Deborah Ann. (1989). Nonverbal Communication (ediția
a II-a). Reading, MA: Addison-Wesley.
Malim, Tony. [1997] (2003). Psihologie socialã . București: Editura Tehnicã.
Manciur, Emilian. (2008). Protocol instituțional . București: Editura Comunicare.ro.
Manusov, V . (1995). Reacting to changes in nonverbal behaviors: Relational satisfaction and adaptation
patterns in romantic dyads. Human Communication Research , 21 (4), 456-477.
Marinescu, Aurelia. [1995] (2002). Codul bunelor maniere astãzi (edița a III-a). București: Editura Humanitas.
Margo, A.M. (1997). Why Barbie is perceived as beautiful? Perceptual and Motor Skills , 85, 363-374.
Markiewicz, Dorothy. (1974). Effects of humor on persuasion. Sociometry 37, 3, 407-422.
Mârza, Vasile D. (1967). Câteva date asupra Expresiei emoțiilor la om și animale. În Charles Darwin. Expresia
emoțiilor la om și animale (pp. V-XI). București: Editura Academiei R.S. România.
Massey, Douglas S. (2002). A brief history of human society: The origin and role of emotion in social life.
American Sociological Review , 67, 1-29.
Matsumoto, David. (1996). Unmasking Japan: Myts and Realities about the Emotions of the Japanese .
Stanford, CA: Stanford University Press.
Matsumoto, David. (1996). Culture and Psychology . Pacific Grove: Brooks/Cole Publishing Company.
Mauss, Marcel. (1935). Les techniques du corps. Journal de Psychologie Normale et Pathologique , 39,
271-293.
Mayo, C. și Henley, N.M. (1981). Gender and Nonverbal Behavior . New York: Springer Verlag.
Mazur, Allan et al. (1980). Eye contact: Psychological aspect of communication via mutual gaze. Journal
of Sociology , 86, 1, 50-74.
McEdwards, Mary G. (1985). Women’s language: A positive view. The English Journal , 74, 3, 40-43.
McNeill, Daniel. (1998). The Face: A Natural History. Boston, Mss: Little, Brown and Co.McNeil, D. (1985). So you think gestures are nonverbal? Psychological Review , 95, 350-371.
Bibliografie 285
McQuail, Denis și Windhal, Sven. [1982] (2001). Modele ale comunicãrii pentru studiul comunicãrii de masã .
București: Editura Comunicare.ro ( Communication Models for the Study of Mass Communication . Trad.
rom. A. Bârgãoanu și P. Dobrescu).
Mehrabian, Albert și Ferris, Susan R. (1967). Inference of attitudes from nonverbal communication in two
channels. Journal of Consulting Psychology , 31, 248-252.
Mehrabian, Albert și Wiener, Morton. (1967). Decoding of inconsistent communications. Journal of Personality
and Social Psychology , 6, 1, 109-114.
Mehrabian, Albert și Diamond, Shari S. (1971). Seting arrangement and conversation. Sociometry , 1971,
34, 281-289.
Mehrabian, Albert. [1971] (1973). Silent Messages . Belmont: Wadsworth Publishing Company, Inc.
Mehrabian, Albert. (1972). Nonverbal Communication . Chicago, Ill: Aldine-Atherton.
Merton, Robert K. [1948] (1968). The self-fulfilling prophecy. Antioch Review , 8, 193-210.
Michener, Andrew H., DeLamater, John D. și Schwartz, Shalom H. (1986). Symbolic communication and
language. În A.H. Michener, J.D. DeLamater și S.H. Schwartz. Social Psychology (133-166). San Diego:
Harcourt Brace Jovanovich, Publishers.
Miller, A.G. (1970). Role of physical attractiveness in impression formation. Psychonomic Science , 19, 241-
243.
Miller, A.G. (ed.). (1974). Psychology and Communication. VOA Forum Series, Washington DC: US
Information Agency.
Montagu, A. [1971] (1978). Touching: The Human Significance of the Skin (ediția a II-a). New York: Harper
and Row.
Montaigne, M. de. [1571] (1984). Eseuri . București: Editura Minerva ( Essais , Paris, 1937. Trad. rom. M.
Seulescu).
Morris, Desmond. [1967] (1991). Maimuța goalã . București: Editura Enciclopedicã ( The Naked Ape . New
York: Dell. Trad. rom. V . Rednic).
Morris, Desmond. [1982] (1986). The Pocket Guide to Manwatching (ediția a III-a). Londra: Triad Grafton
Books.
Morrison, Maria Michelle și Schaffer, David R. (2003). Gender-role congruence and self-referencing as
determinants of advertising effectiveness. Sex Roles : A Journal of Research, 49, 5, 265-275.
Moscovici, Serge (coord.). [1994] (1998). Psihologia socialã a relațiilor cu celãlalt . Iași: Editura Polirom.
Moynihan, Martin H. (1969). Comparative aspects of communication in New World primates. În D. Morris
(ed.). Primate Ethology: Essays on the Socio-sexual Behavior of Apes and Monkeys (pp. 306-342). Garden
City, NY: Anchor Books.
Mucchielli, Alex. [2000] (2002). Arta de a influența. Analiza tehnicilor de manipulare . Iași: Editura Polirom
(L’art d’influencer. Analyse des techniques de manipulation . Paris: Armand Colin. Trad. rom. M. Calcan).
Muchembled, Robert. [1994] (2000). Ordonarea gesturilor: o istorie socialã a sensibilitãților sub Vechiul Regim
din Franța. În J. Bremmer și H. Roodenburg (eds). O istorie culturalã a gesturilor . Din Antichitate și
pânã în zilele noastre (pp. 121-140). București: Editura Polimark ( A Cultural History of Gesture. From
Antiquity to the Present Day . Cambridge, UK: Polity Press. Trad. rom. T. Avacum).
Muchembled, Robert. [1998] (2004). Societatea rafinatã. Politicã și politețe în Franța, din secolul al XVI-lea
pânã în secolul al XX-lea . Chișinãu: Editura Cartier ( La Société policée. Politique et politesse en France
du XVIeau XXesiècle . Paris: Seuil. Trad. rom. I. Dan).
Mueller U. și Mazur A. (1996). Facial dominance of West Point cadets as a predictor later military rank.
Social Forces , 74, 3, 883-850.
Mueser, K.T., Grau, B.W., Sussman, S. și Rosen, A.J. (1984). You’re only as pretty as you feel: Facial
expression as a determinant of physical attractiveness. Journal of Personality and Social Psychology ,
46, 469-478.
Munteanu, Eugen și Munteanu Lucia-Gabriela. (1996). Aeterna latinitas. Micã enciclopedie a gândirii
europene în expresie latinã . Iași: Editura Polirom.
286 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Murray, Jacqueline. (1989). The Power of Dress . Minneapolis: Semiotics.
Murzynski, J. și Degelman, D. (1996). Body language of women and judgements of vulnerability to sexual
assault. Journal of Applied Social Psychology , 26, 1617-1626.
Neacșu, Gheorghe. (1971). Transpunere și expresivitate scenicã . București: Editura Academiei R.S.R.
Neculau, Adrian (coord.). (1996). 29 de teste pentru a te cunoaște . Iași: Editura Polirom.
Neculau, Adrian (coord.). (1997). 26 de teste pentru cunoașterea celuilalt . Iași: Editura Polirom.
Nelson-Jones, Richard. (1995). Human Relationship Skills (ediția a II-a): Biddles Ltd.
Nelson-Jones, Richard. (1996). Relating Skills . Redwood Books, Trowbridge, Wiltshire.
Neto, Felix și Pinto, I. (1998). Gender stereotypes in portuguese television advertisements. Sex Roles : A Journal
of Research , 39, 153-165.
Nicola, Grigore. (1991). O expresie a vieții interioare: clipirea. Psihologia , 4, 5.
Nierenberg, Gerald I. și Calero, Henry H. (1973). How to Read a Person Like a Book . New York: Pocket Book.
Oatlrey, Keith și Jenkins, Jennifer M. [1996] (2002). Understanding Emotions . Cambridge, MA: Blackwell
Publishers.
Oestreich, Herb. (1999). Let’s dump the 55%, 38%, 7% rule. Transitions , 7, 2, 11-14.
Organizația Națiunilor Unite. (1999). World Urbanization Prospects . New York: O.N.U.
Orwell, George. [1933] (1994). Vagabond prin Paris și Londra . București: Editura R.A.I. ( Down and Out
in Paris and London . London: Secker and Warburg. Trad. rom. A. Dumitrescu).
Orwell, George. [1949] (2002). 1984 . Iași: Editura Polirom ( 1984. London. Trad. rom. M. Gafița).
O’Quin, Karen și Aronoff, Joel. (1981). Humor as a technique of social influence. Social Psychology Quar-
terly, 44, 4, 349-357.
Osmond, Humphrey. (1957). Function as the basis of psychiatric ward design. Mental Hospitals (Arhitec-
tural Supplement) , Aprilie, 23-9.
O’Sullivan, Maureen (2005). Emotional intelligence and deception detection: why most people can’t “read“
others, but few can. In. R.R. Riggio (ed.). Applications of Nonvebal Communication (pp. 215-249) Mah-
wah, NJ: Laurence Erlbaum.
Pacori, Marco. (2001). Gestures and words are inseparable. La Stampa, 135, 16.
Paquet, Dominique. [1977] (2007). Frumusețea. O istorie a eternului feminin . București: Editura Univers.
Patterson, Miles L. (1983). Non-Verbal Behavior: A Functional Perspective . New York: Springer Verlag.
Patterson, Miles L. (1995). Nonverbal communication. În A.S.R. Manstead și M. Hewstone (eds). (1995).
The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology (pp. 405-410). Londra: Blackwell Publishers Ltd.
Pear, T.H. (1931). Voice and Personality . Chapman & Hall.
Pease, Allan. [1981] (1993). Limbajul trupului. Cum pot fi citite gândurile altora din gesturile lor . București:
Editura Polimark ( Body Language. How to Read Others’ Thoughts by Their Gestures. Ediția a XVIII-a.
Londra: Sheldon Press. Trad. rom. A. Szabó).
Pease, Allan și Pease, Barbara. [1999] (2001). De ce bãrbații se uitã la meci și femeile se uitã în oglindã .
București: Editura Curtea Veche ( Why Men Don’t Listen and Women Can’t Read Maps . Londra: Orion
Books Ltd. Trad. rom. I.-M. Nistor).
Pease, Allan și Pease, Barbara. [2002] (2003). El e cu minciuna, ea vorbește-ntruna . București: Editura Curtea
Veche ( Why Men Lie and Women Cry . Londra: Orion Books Ltd. Trad. rom. E. Neculcea).
Peirce, Charles S. (1931-1958). Collected Papers . Cambridge, Mass: Harvard University Press.
Peirce, Charles S. [1897] (1990). Fragmente semiotice. În C.S. Peirce. Semnificație și acțiune (pp. 268-331).
București: Editura Humanitas (Trad. rom. D. Marga).
Peirce, Charles S. [1905] (1990). Bazele pragmatismului. În C.S. Peirce. Semnificație și acțiune (pp. 273-274).
București: Editura Humanitas (Trad. rom. D. Marga).
Penton-V oak și Perrett, David I. (2000). Consistency and individual differences in facial attractiveness
judgements: An evolutionary perspective, Social Research , 67, 1, 119-244.
Philippot, Pierre, Feldman, Robert S. și Coats, Erik J. (eds). (1999). The Social Context of Nonverbal Behavior .
Cambridge, UK: Cambridge University Press.
Bibliografie 287
Pietreanu, Maria. (1984). Salutul în limba românã. Studiu sociolingvistic . București: Editura ătiințificã și
Enciclopedicã.
Piponnier, Françoise. [1999] (2002). Cotidianul. În J. Le Goff și J.-C. Schmitt (eds). Dicționar tematic al
Evului Mediu occidental (pp. 157-168). București: Editura Polirom ( Dictionnaire raisonné de l’Occident
Médiéval . Paris: Fayard. Trad. rom. D. Burducea, N. Farcaș, M. Roman, M. Roșioru și G. Puicã).
Pitariu, Horia și Albu, Monica. (1996). Psihologia personalului. Mãsurarea și interpretarea diferențelor indi-
viduale . Cluj-Napoca: Ediura Presa Universitarã Clujeanã.
Popescu-Neveanu, Paul. (1978). Dicționar de psihologie . București: Editura Albatros.
Porter, R.H. și Moore, J.D. (1981). Human skin recognition by olfactory cues. Physiology & Behavior , 27,
493-495.
Porter, R.H., Cernock, J.M. și McLaughlin, F.J. (1983). Maternal recognition of neonates through olfactory
cues. Physiology & Behavior , 30, 151-154.
Prutianu, ătefan și Danileț, Mãdãlina. (2004). Mesajul transcultural al vocii umane . Caiete sociologice , 2,
229-237.
Purvis, James A., Dabbs, James și Hopper, Charles H. (1984). The „opener“: Skilled user of facial expression
and speech pattern. Personality and Social Psychology Bulletin , 10,1, 61-66.
Quilliam, Susan. [1997] (2001). Tainele limbajului trupului. Citiți semnalele non-verbale pentru a avea succes
la locul de muncã, în viața socialã și în dragoste . București: Editura Polimark ( Body Language Secrets.
Read the Signals and Find Love, Wealth and Happiness . Thorsons. Trad. rom. T. Avacum).
Quintilianus, Marcus Fabius. Institutio oratoria .
Radu, Ioan, Iluț, Petru și Matei Liviu. (1994). Psihologie socialã . Cluj-Napoca: Editura Exe.
Radu-Geng, Lucian. [2003). Efectul Pygmalion. În S. Chelcea și P. Iluț (coord.). Enciclopedie de psihosocio-
logie (pp. 129-131). București: Editura Economicã.
Rãdan, Miruna. (1992). Ce este comportamentul asertiv? În V . Ceaușu (coord.). Cabinet de psihologie 2 (pp.
73-80). București: Editura Academiei Române.
Rãdan, Miruna. (1992). Alternativa asertivã și dezvoltarea personalitãții omului modern. În V . Ceaușu (coord.).
Cabinet de psihologie 2 (pp. 180-185). București: Editura Academiei Române.
Rafaeli, Ana și Pratt, Michael G. (1993). Tailored Meanings: On the impact of organizational dress. The
Academy of Management Review , 18, 1, 32-55.
Régnier-Bohler, Danielle. [1985] (1995). Ficțiuni. În Ph. Ariès și G. Duby (coord.). Istoria vieții private. De
la Europa feudalã la Renaștere (vol. 4, pp. 6-112). București: Editura Meridiane ( Histoire de la vie privée.
De l’Europe féodale à la Renaissance. Paris: Seuil. Trad. rom. M. Breaza și M. Slãvescu).
Revel, J. [1985] (1995). Uzanțele civilitãții. În Ph. Ariès și G. Duby (coord.). Istoria vieții private. De la
Renaștere la Epoca Luminilor (vol. 6, pp. 206-263). București: Editura Meridiane ( Histoire de la vie
privée. De la Renaissance aux Lumières. Paris: Seuil. Trad. rom. C. Tãnãsescu).
Rhodes, Gillian și Tremewan, Tanya. (1966). Averageness, exaggeration, and facial attractiveness . Psycholo-
gical Sciences , 7, 2, 105-110.
Rhodes, Gillian și Zebrowitz, Leslie A. (eds). (2002). Facial Attractiveness. Evolutionary, Cognitive, and
Social Perspectives (pp. 239-259). Westpoint: Ablex Publishing.
Ritzer, George. [2000] (2003). Mcdonaldizarea societãții . București: Editura Comunicare.ro ( The McDonal-
dization of Society . Thousand Oaks: Pine Forge Press. Trad. rom. V . Vușcan).
Roco, Mihaela. (2001). Creativitate și inteligențã emoționalã. Iași: Editura Polirom.
Rogers, Wendy S. (2003). Social Psychology. Experimental and Critical Approaches . Maidenhead: Open
University Press.
Rokeach, Milton. (1960). The open and closed mind . New York: Basic Books.
Rosenberg, Shawan W., Kahn, S. și Tran, T. (1991). Creating a political image: Shaping appearance and
manipulating the vote. Political Behavior , 13, 345-367.
Rosenthal, Robert. [1966] (1976). Experimenter effects in behavioral research . New York: Appleton-Century-
Crofts.
288 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Rosenthal, Robert și Jacobson, Leonnore. (1968). Pygmalion in the Classroom. Teacher Expectations and
Student Intellectual Development . New York: Holt, Rinehart and Winston.
Rosenthal, Robert. (1971). Teacher expectations and their effect upon children. În G.S. Lesser (ed.). Psychology
and educational practice . Glenview, Ill: Scott, Foresman.
Rosenthal, Robert (ed.). (1979). Skill in Nonverbal Communication . Oelgeschlager, Gun and Hain.
Rosenthal, Robert, Hall, Judith A., DiMateo, M. Robin, Rogers, L. Peter și Archer, Dane (1979). Sensitivity
to Nonverbal Communication. The PONS Test. Baltimore, Maryland: Johns Hopkins University Press.
Rosenthal, Robert și Jacobson, L. (1992). Pygmalion in the classroom: Teacher expectation and pupils’
intellectual development . New York: Irvington.
Roșca, Alexandru și Bejat, Marian. (1976). Istoria științelor în România . București: Editura Academiei
R.S. România.
Rousseau, Jean-Jacques. [1754] (1958). Discurs asupra originii și fundamentelor inegalitãții dintre oameni.
București: Editura ătiințificã ( Discours sur l’origine et les foundements de l’inégalité parmi les hommes .
Trad. rom. S. Antoniu).
Rowan, Peter. (1999). Who nose? Cambridgeshire Journal , 19.
Rubenstein, Adam J., Langlois, Judith H. și Roggman, Lori A. (2002). What makes a face attractive and
why: The role of averageness in defining facial beauty. În G. Rhodes și Leslie A. Zebrowitz (eds). Facial
Attractiveness. Evolutionary, Cognitive, and Social Perspectives (pp. 1-33). Westpoint: Ablex Publishing.
Rückle, Horst H. [1979] (1999). Limbajul corpului pentru manageri . București: Editura Tehnicã ( Körper-
sprache für Manager . Ediția a XI-a. Lansberg am Lech: Verlag Moderne Industrie. Trad. rom. R.E. Nistor).
Ruesch, Jurgen și Kees, Weldon. (1956). Nonverbal Communication: Notes on the Visual Perception of Human
Relations . Berkeley: University of California Press.
Russell, M.J. (1976). Human olfactory communication. Nature , 260, 520-522.
Saarni, Carolyn. (1999). The Development of Emotional Competence . New York: Guilford.
Sabath, Ann Marie. (2000). Codul bunelor maniere în afaceri. București: Editura Vremea.
Santana, Ribeiro de, Maria Olga Dias. (2004). Comunicarea nonverbalã . Universitatea București (lucrare
de masterat, nepublicatã).
Sapir, Edward. (1927). Speech as a personality trait. American Journal of Sociology , 32, 892-905.
Sapp, F., Lee, K. și Muir, D. (2000). Three-year-olds’ difficulty with the appearance-reality distinction: It is
real or is it apparent? Developmental Psychology , 36, 547-560.
Sãucan, Doina-ătefana. (2002). Comunicarea didacticã. Expresivitate și stil . București: Editura Atos.
Scheflen, Albert E. [1964] (1972). The significance of posture in communication systems. Psychiatry , 27,
316-331 (retipãrit în J. Laver și S. Hutchenson, eds, op. cit ., pp. 225-245).
Scheflen, Albert E. (1972). Body Language and Social Order . New Jersey: Prentice Hall.
Scheflen, Albert E. (1973). How Behavior Means . New York: Gordon and Breach.
Schmidt, Karen L. și Cohn, Jeffrey F. (2001). Human facial expressions as adaptations: Evolutionary Questions
in facial expression research. Yearbook of Physical Anthropology , 44, 3-24.
Schmitt, Jean-Claude. [1990] (1998). Rațiunea gesturilor în Occidentul medieval . București: Editura Meridiane
(La raison des gestes dans l’Occident médiéval . Paris: Gallimard. Trad. rom. D. Marian).
Schneider, Kenneth și Schneider, Sharon. (1979). Trends in sex roles in television commercials. Journal of
Marketing , 43, 79-84.
Schneller, R. (1992). Many gestures, many meanings: Nonverbal diversity in Israel. În F. Poyatos (ed.).
Advances in Nonverbal Communication: Sociocultural, Clinical, Aesthetic and Literary Perspectives (pp.
213-233). Philadelphia: John Benjamins.
Sebeok, Thomas A. (1962). Coding in the evolution of signalling behavior. Behavioral Science , 7, 4, 430-442.
Sebeok, Thomas A. [1994] (2002). Semnele: O introducere în semioticã . București: Editura Humanitas ( Signs:
An Introduction to Semiotics . Toronto: University of Toronto Press. Trad. rom. S. Mãrculescu).
Secord, Paul F. și Backman, Carl W. (1964). Social Psychology . New York: McGraw-Hill Book Company.
Sendrail, Marcel. [1967] (1983). Înțelepciunea formelor . București: Editura Meridiane ( Sagesse et délire des
formes . Paris: Librairie Hachette. Trad. rom. Al. Cãlinescu).
Shakespeare, William. (1964). Antoniu și Cleopatra . În W. Shakespeare. Teatru (pp. 1214-1389). București:
Editura pentru Literaturã Universalã (Trad. rom. T. Vianu).
Shakespeare, William. (1964). Richard al III-lea . București: Editura Albatros (Trad. rom. D. Duțescu).
Sheldon, William H. și Stevens, Stanley S. (1942). The Varieties of Temperament . New York: Harper.
Sheldon, William H., Stevens, Stanley S. și Tucker, W.B. (1940). The Varieties of Human Physique: An
Introduction to Constitution Psychology . New York: Harper.
Simmel, Georg. (1908). Sociologie . Leipzig: Duncker & Humblot.
Simmel, Georg. [1911](1998). Cultura filozoficã. Despre aventurã, sexe și criza modernului . București: Editura
Humanitas ( Philosophische Kultur. Gesammelte Essays. Leipzig: W. Klinkhardt. Trad. rom. N. Stoian
și M. Popescu-Marian).
Simmel, Georg. (1921). Sociology of the senses: visual interaction. În R.E. Park și E.W. Burgess (eds).
Introduction to the Sciences of Sociology . Chicago: University of Chicago Press.
Slama-Cazacu, Tatiana. (1964). Comunicarea în procesul muncii . București: Editura ătiințificã.
Smith, Howard A. (1979). Nonverbal Communication in Teaching . Review of Educational Research , 49, 4,
631-672.
Sommer, Robert. (1959). Studies in personal space. Sociometry , 22, 247-260.
Sommer, Robert. (1969). Personal Space: The Behavioral Basis of Design . Englewood Cliffs, NJ: Prentice-
Hall.
Spicer, Joaneath. [1991] (2000). Cotul în perioada Renașterii. În J. Bremmer și H. Roodenburg (eds). O istorie
culturalã a gesturilor . Din Antichitate și pânã în zilele noastre (pp. 82-120). București: Editura Polimark
(A Cultural History of Gesture. From Antiquity to the Present Day . Cambridge, UK: Polity Press. Trad.
rom. T. Avacum).
Spigel, J.P. și Machotka, P. (1974). Messages of Body . New York: The Free Press.
Stahl, Henri H. (1965). Status-uri, roluri, personaje și personalitãți sociale. În M. Constantinescu (coord.).
Sociologie generalã. Probleme, ramuri, orientãri (pp. 121-132). București: Editura ătiințificã.
Stanton, Nicki. (1995). Comunicarea nonverbalã. În N. Stanton. Comunicarea (pp. 23-36). București: Editura
ătiințã și Tehnicã SA ( Communication . Londra: Macmillan Press Ltd. Trad. rom. C. Aniescu, M. Constanti-
nescu și R. Stoenescu).
Stãnculescu, Elena și Chelcea, Septimiu. (2003). Empatia. În S. Chelcea și P. Iluț. (coord.). Enciclopedie de
psihosociologie (pp. 135-136). București: Editura Economicã.
Steller, M. și Köhneken, G. (1989). Psychological methods in criminal investigation and evidence . New York:
Springer.
Stockwell, Samuel R. și Dye, Allan. (1980). Effects of counseler touch on counseling outcomes. Journal of
Counseling Psychology , 27, 5, 443-446.
Strahan, Carole și Zytowski, Donald G. (1976). Impact of visual, vocal and lexical cues on judgements of
counseler qualities. Journal of Counseling Psychology , 23, 4, 389-393.
Streeck, J. și Knapp, M.L. (1992) The interaction of visual and verbal features in human communication. În
F. Poyatos (ed.). Advances in Nonverbal Communication . Amsterdam: John Benjamins.
Sullivan, R.D. și Masters, G.D. (1988). „Happy warriors“: Leader’s facial displays, viewers’ emotions, and
political support. American Journal of Political Science , 32, 345-368.
Suzuki, Kimihiro și Naitoh, Kenichi. (2003). Useful information for face perception is described with FACS.
Journal of Nonverbal Behavior , 27(1), 43-55.
Synnott, Anthony. (1989). Truth and Goodness, mirrors and masks – Part I: A sociology of beauty and the
face. The British Journal of Sociology , 40, 4, 607-636.
ătefãnescu, I.D. (1973). Iconografia artei bizantine și a picturii feudale românești . București: Editura Meridiane.Bibliografie 289
Tiedne, Larisa Z. și Fragale, Alison R. (2003). Power moves: Complementary in domiant and submissive
nonverbal behavior. Journal of Personality and Social Psychology , 84, 1, 558-568.
Thébert, Yvon. [1985] (1994). Viața privatã și arhitectura locuinței în Africa romanã. În Ph. Ariès și G. Duby
(coord.). Istoria vieții private. De la Imperiul Roman la anul o mie (vol. 2, pp. 11-118). București: Editura
Meridiane ( Histoire de la vie privée. De l’Empire Romain à l’an mil . Paris: Seuil. Trad. rom. I. Herdan).
Thiederman, S. / Body language. Internet . http://equalopportunity.monster.com/artcles/body.
Tiemens, R.K. (1978). Television’ portrayals of the 1976 presidential debates: An analysis of visual content.
Communication Monographs , 45, 362-370.
Thompson, E.P. (1965). Time, work-discipline, and industrial capitalism. Past and Present , 38, 56-97.
Thorpe, W.H. (1972). The comparison of vocal communication in animals and man. În R.A. Hinde (ed.).
Nonverbal Communication (pp. 27-48). Cambridge: Cambridge University Press.
Todoran, Dimitrie. [1935] (2004). Psihologia reclamei . București: Editura Tritonic.
Trenholm, Sarah și Jensen, Arthur. (2000). Interpersonal Communication . New York: Oxford University
Press.
Ulițkaia, Ludmila. [1994] (2004). Soniecika. București: Editura Humanitas ( Soniecika . Moscova: Slovo. Trad.
rom. G. Russo).
Van Lawick-Goodall, Jane. [1971] (1985). În umbra omului . București: Editura Meridiane ( In the Shadow
of Man . Londra: William Collins Sons & Co. Ltd. Trad. rom. V . Focșeneanu).
Vaschide, Nicolae. (1909). Essai sur le psychologie de la main . Paris: M. Rivière.
Vrij, Aldert. (2000). Detecting Lies and Deceit. Chichester: John Wiley.
Vrij, Aldert, Edward, Katherine, Roberts, P. Kim și Bull, Ray (2004). Detecting deceit via analysis of ver-
bal and nonverbal behavior. Journal of Nonverbal Behavior 24, 4, 239-261.
Wald, Henri. (1986). Mâna și gestul. În H. Wald. Expresivitatea ideilor (pp. 27-36). București: Cartea
Româneascã.
Wald, Lucia. (1973). Limbajul gesturilor. În L. Wald. Sisteme de comunicare umanã (pp. 128-65). București:
Editura ătiințificã.
Warwick, Eden. (1848). Nasology: Or Hints Towards a Classification of Noses . Londra.
Washabaugh, William. (1981). Sing language in its social context. Annual Review of Anthropology , 10,
237-252.
Watson, O.M. (1970). Proxemic Behavior: A Cross-cultural Study . The Hague: Mouton.
Watzlawick, Paul, Beavin, Helmick J. și Jackson, Don D. [1967] (1972). Une logique de la communication .
Paris: Éditions du Seuil ( Pragmatics of Human Communication . New York: W.W. Norton & Company,
Inc. Trad. fr. J. Morche).
Watzlawick, Paul, Beavin, Helmick J. și Jackson, Don D. [1967] (1997). Pentru o axiomaticã a comunicãrii.
În Comunicarea în câmpul social . Texte alese (pp. 87-106). Iași: Laboratorul „Psihologia câmpului social“
(Pragmatics of Human Communication . New York: W.W. Norton & Company, Inc. Trad. rom. dupã
versiunea francezã B. Bãlan).
Weber, Max. [1921] (1968). Economy and Society . Totowa, NJ: Bedminister.
Weitz, S. (ed.). (1974). Nonverbal communication: Readings with commentary . New York: Oxford University
Press.
Whipple, Thomas W. și Courtney, Alice E. (1985). Female role portrayals in advertising and communication
effectiveness: a review. Journal of Advertising , 14, 3, 4-17.
Whitehead, George I. și Smith, Stephanie H. (2002). The use of hand gestures and smiles in the inaugural
addresses of presidents of the United States. The Journal of Social Psychology , 142(5), 670-672.
Wiemann, John M. și Hiles Howard. [1988] (1989). Interpersonal communication. În M. Hewstone et al.
Introduction to Social Psychology (pp. 199-221). Oxford, UK: Blackwell Ltd.
Wiener, M. și Mehrabian, A. (1968). A Language within Language: Immediacy . New York: Appleton-Century-
Crofts.290 Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura
Bibliografie 291
Wilkins, A.S. (1909). Antichitatea romanã. Obiceiuri, organizarea societãții . București: Editura Leon Alcalay.
Wilson, Edward O. [1975] (2003). Sociobiologia . București: Editura Trei ( Sociobiology . Cambridge: The
Belknap of Harvard University Press. Trad. rom. L. Ulrich).
Winch, Robert. (ed.). (1968). Selected studies in marriage and family . New York: Holt Rinehart and Winston.
Wood, Patti A. (2003). Analysing the face of a president. The Reno Gazette-Journal (www.pattiwood.net).
Woolfolk, Anita E. și Brooks, Douglas M. (1983). Nonverbal communication in teaching. Review of Research
in Education , 10, 103-149.
Young, Delton W. (1980). Meanings of counseler nonverbal gestures: fixed or interpretive? Journal of
Counseling Psychology , 27, 5, 447-452.
Zeidel, S.F. și Mehrabian, Albert. (1969). The ability to communicate and infer pozitive and negative attitudes
facially and vocally. Journal of Experimental Research in Personality , 3, 233-241.
Zunin, L. și Zunin, N. (1972). Contact: The First Four Minutes . New York: Ballantine Books, Random House
Inc.
Zukerman, Miron, Koestner, E. Richard și Alton, A.O. (1984). Learning to detect deception . Journal of Per-
sonality and Social Psychology , 46, 3, 519-528.
Zukerman, Miron , DePaulo, M. Bella și Rosenthal, Robert (1981).Verbal and nonverbal communication of
deception. In L. Berkowitz (ed.). Advances in Experimental Social Psychology , vol.14 (pp.2-59). San
Diego: Academic Press.
Ablom, S., 273
Abric, Jean-Claude, 176, 271Adams, R.S., 190, 271Adler, Ronald B., 35, 148, 217, 271Ahrens, R., 70Albert, S., 37, 39-40, 56, 72, 167-169, 173,
176-177, 181, 195, 213-214, 271, 288, 291
Albu, Monica, 287Aleixandre, Vincente, 136Allgeier, A.R., 56, 271Allport, Gordon W., 14, 90, 111-112, 114, 116,
118, 125, 128, 170-172, 215, 230, 271
Altman, Irvin, 271Alton, A.O., 246, 291Anghel, Petre, 69, 271Apatow, K., 133Archer, D., 27, 224, 271Ardey, Robert, 39Argintescu, N., 272Argyle, Michael, 22, 27, 39, 43, 52, 74-75, 77-79,
214, 226, 272
Ariès, Philippe, 274Aronoff, J., 240, 286Asch, Solomon E., 176, 231, 272Auliffe, Marc, 112Axel, Richard, 96Axtell, Rogers E., 85-86, 88-89, 148, 151-158,
185-186, 195, 272
Backman, Carl W., 289
Ballon, J.L., 199Banerjee, M., 181, 272Barker, L., 42, 284Barnhouse, Terri D., 194, 272Barnouw, Erik, 28Bavelas, J.B., 151, 272Baxter, James E., 40-42, 276Bârgãoanu, Alina, 11, 275, 285Beauvois, Jean-Léon, 194
Beavin, Helmick J., 38, 143, 290Beekman, S., 73Beier, E.G., 184Bejat, M., 137-138, 272, 288Berger, Peter L., 100, 272Bergès, J., 272Berkowitz, L., 272, 291Bernard, M., 34, 56, 70, 124, 272Bernieri, F.J., 232, 271-272Berry, Diane S., 132-133, 183, 272Berry, John W., 272Berscheid, Ellen, 27, 55, 131, 272, 275Bickman, Leonard, 60, 272Biddle, B.I., 190, 271Birdwhistell, Ray L., 22, 26-27, 37, 39, 47-50, 105,
148, 159, 165, 272-273, 275, 281
Birkenbihl, Michael, 192-193, 273Birkenbihl, Vera F., 19-20, 39, 49, 92-96, 120, 154,
179, 188, 191, 208, 213, 220, 273
Blacking, John, 277Blake, R.R., 60, 283Blin, Clément, 49, 121, 128-130, 273Blumer, Herbert, 180Bochenski, Joseph-Maria, 70, 273Bogardus, Emory S., 51Bogucka, Maria, 273Boileau-Despréaux, N., 93Bonacich, Phillip, 80, 83, 279Bonifacio, Giovanni, 22, 273Bonner, L., 192, 275Borden, G.A., 153Boss, D., 80Bouts, Paul, 124Brainerd, C., 277Brault, Gerard J., 273Breed, G., 191Bremmer, Jan, 273, 285, 289
Indice de autori
294 Comunicarea nonverbalã
Brislin, Richard, 279
Brody, L.R., 72, 273Brooke, M.E., 199Brooks, C., 78, 183Brooks, Douglas M., 291Bruce, V ., 192, 273, 275Bruner, J.S., 231, 273Bucã, Marian, 69, 80, 95, 134, 273Buck, Linda B., 96Buck, R., 216-217, 273Bugental, D.E., 73, 219, 228, 273Bull, Peter E., 268, 273Bull, R., 183, 253, 273, 290Buller, David, 19, 21-22, 29, 40, 42-45, 49-50,
72-73, 91, 102, 117, 149, 164-165, 273
Bulwer, John, 22, 273Burgoon, Judee K., 19, 21-22, 29, 40, 42-45, 49-
50, 72-73, 83, 91, 102, 164-165, 181, 273
Burleson, B.R., 188, 273Burns, K.L., 183Byrne, Donn, 55-56, 231, 271-272
Calero, Henry H., 159, 286
Carlsmith, J., 183Cantril, Hadley, 90, 271Carpenter, G.C., 70Carter, Jason D., 181Casella, Daniel F., 215, 278Cash, T.F., 131, 273Caso, L., 250-252, 272Cassirer, Ernst, 274Cernoch, J.M., 98, 274Chartier, Roger, 274Chase, Philip G., 33Charlton, K., 254, 269Chelcea, A., 19, 126Chelcea, S., 11, 19, 21, 28, 48, 126, 193, 213,
240-241, 274, 278, 287, 289
Chen, Nicole Y ., 274Chevalier, Jean, 60, 274Church, M., 183Cialdini, Robert B., 60, 274Clair, R.N.St., 278Clatterbuck, Geln W., 282Clay-Warner, Jody, 182, 281Coats, Erik J., 287Cohn, Jeffrey F., 288Collet, Peter, 195, 203, 260, 274Collodi, Carlo, 208Coman, Claudiu, 148, 274Conaway, W.A., 153Constantinescu, Miron, 289Cook, M., 27, 74, 79
Cooper, H., 254, 269Cooper, Peter, 125Corbin, Alain, 178, 274Corbu, Nicoleta, 275Corraze, Jacques, 22, 28-29, 80, 83, 91, 151, 165,
167-168, 170-171, 275
Coupland, N., 184, 278Cowley, J.J., 99Cunningham, M.R., 275
Dabbs, James M., 271, 287
Dahnke, Gordon L., 282Dance, Franck E.X., 15, 275Danileț, Mãdãlina, 68, 287Darwin, Charles, 22-25, 39, 65, 68, 73, 80, 97,
113-114, 267-268, 275, 284
Dasen, Pierre R., 272Davies, Graham, 56, 231, 275Davis, Flora, 152, 161, 169, 275Davis, T.L., 73, 275Dean, Janet, 39, 52, 74-75, 77-78Debicki, Jacek, 198, 275Décarie, Th. G., 70Degelman, D., 286DeLamater, John D., 285DePaulo, M.B., 243, 247, 250, 254-255, 269, 275,
291
DePaulo, Peter J., 37, 194-195, 275Descamps, Marc-Alain, 53, 70, 72, 113, 116-117,
121-123, 135, 141-142, 275
Deutsch, Felix, 168, 275DeVito, Joseph A., 44, 275Diamond, Shari S., 56, 116Dibiase, Rosemarie, 83-84, 275Dinu, Mihai, 143, 145-146, 275Dion, Karen K., 131-132, 275Dipboye, R.L., 131Dittmann, A.T., 145, 275Dobrescu, Paul, 11, 275, 285Doherty-Sneddon, G., 192, 275Dollard, John, 100, 276Donald, Merilin, 33, 276, 289Doob, L.W., 104, 276Dooley, B.F., 149Dovidio, John F., 76-77, 176, 208, 276-277Droney, J., 183Duby, Georges, 274, 276, 287, 290Dulek, R.E., 16, 276Dungaciu, Sandra, 75, 100, 276Dunn, S.D. Jr., 180, 276Dye, Allan, 289
Indice de autori 295
Eakins, B.W., 72, 276
Eakins, R.G., 72, 276Edwards, K., 254Efron, David, 22, 25, 144Eibl-Eibesfeldt, Irinäus, 162, 178, 186Eisenberg, P., 172, 276Ekman, Paul, 22, 27, 39-41, 43-44, 66-68, 71, 74,
89, 144-149, 151, 176, 199, 215-217, 226, 228,230, 276-277
Ellis, Hazden, 100, 221-222, 275Ellsworth, Phoebe, 183, 276-277Ellyson, S.L., 76-77, 176, 276-277Enãtescu, Virgil, 171-172, 277Erasmus, 100, 133Eskritt, Michelle, 180, 277Exline, R.V ., 27, 79, 205, 277Eysenck, Hans J., 114, 132, 214, 277Eysenck, Michael, 277
Fabes, R.A., 97-99, 278
Fabre, Jean-Henri, 97Fantz, R.L., 70Farr, Robert M., 22, 277Fârte, Gheorghe-Ilie, 16, 43, 277Fast, Julius, 27, 48, 57Favre, Jean-François, 275Feher, B.J., 79Feldman, Robert S., 218, 275, 278, 287Feldstein, S., 183Ferber, A., 195, 282Ferris, Susan R., 285Fielder, J.S., 16, 276Figeac, C., 122Fischer-Lokou, J., 198Fiske, J., 21, 30, 278Fiske, S.T., 181Fitzgerald, H.D., 70Flügel, Jean C., 60, 278Flynn, P.K., 63-64, 278Focillon, Henri, 135-136, 278Fragale, Alison R., 184, 290Frank, L.K., 22, 26, 80, 278Frank, G.M., 246-247, 277Franzoi, Stephen L., 156, 278Fraser, L., 183Friesen, Wallace V ., 27, 39-41, 44, 67, 74, 144,
147-149, 216-217, 226, 235, 244, 247-248,250, 276-277
Funk, Stephanie J., 182, 281
Gainotti, Guido, 34
Galenus, 111Gallagher, Timothy J., 205, 279
Gallois, C., 199Geidt, F.H., 37, 278Gelinas-Chebat, Claire, 200, 278Gergen, D., 209, 278Gershuny, Jonathan, 104, 278Gheerbrant, Alain, 60, 274Gibran, Kahlil, 125, 278Gibson-Robinson E., 183, 273Giddens, Antony, 79, 278Giles, Howard, 183-184, 278Gillespie, Dair L., 38Gimbin, Debora L., 278Givens, David B., 168, 278Glenberg, A.M., 192, 278Glloway, Charles, 189-191, 279Goffman, Erving, 76, 79, 83, 149, 187, 214, 279Goldman-Eisler, F., 27, 279Goleman, Daniel, 72, 214, 279Gottman, J.M., 217, 279Graham, G.H., 194, 275, 279Grau, B.W., 285Graur, Al., 279Gregory, Stanford W., 183-184, 205, 279Grove, Theodore G., 279, 284Grünewald, Dietrich, 275Grusky, Oscar, 80, 83, 279Guéguen, Nicolas, 78, 183, 195, 198-199, 279Guittet, Andre, 91Gunnoe, Jaime, 83-84, 275Guthre, George M., 38, 279Guțu, Gheorghe, 15, 279
Hadar, U., 147, 279
Haddon, A.C., 38, 279Hager, J.C., 244, 277Hall, Edward T., 22, 26, 50, 52-54, 56-57, 77, 79,
100-102, 105, 165-166, 169, 188, 208, 279-280
Hall, Judith A., 16, 26-28, 36-37, 41, 181, 216-217,
224, 227, 231, 280, 282, 288
Harlaw, H.F., 80, 280Harley, Peter, 280Harms, Ernst, 61, 280Harper, R.G., 42, 275, 281, 285, 289Harris, Mary B., 55, 92, 280Harrison, R.P., 21, 40, 280, 282Hastie, R., 181Hayano, D.M., 246, 280Hayes, Nicky, 35, 280Hearn, G., 55, 280Hecht, Marvin, 73Hediger, H., 51-52, 280
296 Comunicarea nonverbalã
Helfrich, H., 184
Hellweg, S.A., 203Henley, N.M., 83, 181, 280, 284Heron,, John, 280Hesler, M.W., 190, 280Hess, Edward H., 27, 185, 280Hewes, Gordon H., 165-166, 280Hewstone, Miles, 278, 286, 290Hiles, Howard, 290Hill, J.S., 16, 273, 275-276, 278-279, 281, 289Hinde, R.A., 281, 290Hinz, V ., 72, 280Hipocrat, 111, 134Hirsh, Alan, 207Hleinke, C., 281Hofstede, G., 220, 281Hollander, Bernard, 124Hollman, Lilian O., 62, 281Hooff, J.A.R.A.M. van, 69, 281Hopper, Charles H., 287Howard, D., 195, 281Huizinga, Johan, 281Hugues, Susan, 179Hummels, C., 143, 281Hung, N., 199Hutchenson, Sandy, 90, 283Hybels, Saundra, 281
Ikeda, S., 74
Iliescu, Adriana, 209, 281Iluț, Petru, 28, 218, 281, 287, 289Imai, G., 195-196, 281Izard, C.E., 217, 226, 229, 276, 281
Jackson, Don D., 38, 143, 290
Jaffe, J., 183Jeanberné, E., 121Jennings, P., 194, 214, 279Jensen, Arthur, 30, 35, 290Johns, Gary, 280-281Johnson, Cathryn, 37, 182, 281Jolly, Stephen, 47-49, 281Jones, Doug, 281Jones, Stanley E., 56, 116, 231, 281Joule, Robert-Vincent, 194Jourard, Sidney M., 80-82, 188, 281Jung, Carl Gustav, 113-114, 282
Kaczorowski, Janusz, 282
Kahn, S., 204, 287Katz, A.M., 42, 282Kaiser, Susan B., 59, 116, 282
Keating, C.F., 128, 130-131, 133, 282Kees, Weldon, 26, 28, 40, 288Kellerman, J., 74, 282Kendon, Adam, 21-22, 29, 37, 47, 143, 282Kennedy, W.P., 182Kirch, Max S., 282Klee, Paul, 197-198Kleinfeld, J.S., 92, 282Kleinke, C.L., 74, 282Klineberg, Otto, 58, 217Knapp, Mark L., 13, 22, 26-28, 37, 41-42, 96, 125,
175-177, 217, 282-283, 289
Knapp, W., 198Knight, David J., 77, 283Kobayashi, H., 74Koestner, R.E., 246, 291Kopacz, Maria A., 202, 204-205, 208, 283Köhneken, G., 254, 289Kramer, E., 91, 283Krauss, Robert, 34Kraut, R.E., 283Kretschmer, Ernest, 22, 25, 91, 113-114Kroeber, A.L., 62, 283
La Barre, W., 39, 283
La France, M., 137, 181, 283Laird, J.D., 282Lancelot, C., 16, 283Landy, D., 131, 283Langlois, Judith H., 133, 283, 288Langmeyer, Daniel, 77, 283Lanzetta, J.T., 203Largey, Gale P., 100-101, 283Laroche, J.L., 70Larson, Charles U., 40, 65, 79, 88, 128, 177Lau, R.R., 204, 283Laver, John, 90, 271, 283Le Goff, Jacques, 85-86, 101-102, 284, 287Le Magnen, Jacques, 98Lee, K., 51, 180-181, 277, 288Leffler, Ann, 38Lefkowitz, M., 60, 283Leroi-Gourhan, André, 284Levi, Vladimir, 118, 120, 284Levine, R., 103-104, 172, 284Lewin, Kurt, 51Lewis, R., 97, 216, 282Lewkovitch, A., 122Lindsay, J.J., 254, 269Lips, Iulius E., 59, 86, 284Little, K.R., 284-285
Indice de autori 297
Lodge, David, 213, 284
Luckman, Thomas, 100, 272Lundgren, David C., 77, 283
Machotka, P., 289
Major, B., 81, 83, 97, 284Malandro, L.A., 42, 284Malim, Tony, 131, 133, 185, 284Malone, B.E., 254, 269Manstead, Antony S.R., 278, 286Manusov, V ., 180, 284Margo, A.M., 199, 284Marinescu, Aurelia, 84, 152, 172, 214, 284Marincovici, Magda, 73Markiewicz, D., 240, 284Mârza, Vasile D., 22, 284Massey, Douglas S., 31-34, 284Masters, D.G., 289Matarazzo, J.D., 42Matei, Liviu, 136, 287Matsumoto, David, 39, 74, 91, 284Mauss, Marcel, 284Mayo, C., 72-73, 217, 283-284Mazur, A., 76, 128-129, 284-285McArthur L.Z., 132-133, 272McHugo, G.J., 203McLaughlin, F.J., 96, 287McNeill, Daniel, 252, 284McQuail, Denis, 15, 285Meeker, R., 198Mehrabian, Albert, 27, 37, 40, 55-56, 72, 167-168,
176-177, 195, 213, 291
Mew, John, 126Meyrowitz, J., 203Michener, Andrew H., 285Miller, A.G., 37, 285Miller, N., 199Miyake, R.E., 183Montagu, A., 27, 55, 285Montaigne, M. de, 285Monteiro, Gilson, 60Moore, J.D., 98, 287Morris, Desmond, 36, 62-63, 81, 84, 86, 89,
123-124, 129, 143, 149-150, 153, 156, 158,160, 176, 186, 231, 285
Morrison, T., 153, 285Mouton, J.S., 60, 283Mowen, J.-C., 200Moynihan, Martin H., 20, 285Mucchielli, Alex, 194, 285Muchembled, Robert, 39, 285Mueller, U., 129, 285Mueser, K.T., 285
Muhlenbruk, L., 254, 269Muir, D., 181, 288Murray, Jacqueline, 64, 286Murzynski, J., 286Musselman, L., 283
Naitoh, Kenichi, 74, 289
Natale, M., 183Neacșu, Gheorghe, 286Neculau, Adrian, 286Nicola, Grigore, 182-183, 286Nicolaides, V .N., 97Nierenberg, Gerald I., 159, 286Nowicki, S., 16, 283
O’Quin, K., 240, 286
O’Sullivan, M., 235, 243-246, 248, 250, 255, 277,
286
Oestreich, Herb, 37, 286Orban, D.K., 79Ornsteion, P.A., 277Orrell, Sue, 280Orwell, George, 286Osmond, Humphrey, 56, 286Ostrove, N., 132
Page, R.A., 199
Paolucci, N., 104Paquet, Dominique, 109, 187Patterson, Maurice, 36, 47Patterson, Miles L., 27-28, 39, 286Pavlov, Ivan P., 111Pear, T.H., 286Pease, Alain, 85, 88, 92, 144, 159, 264, 286Pease, Barbara, 92, 286Peirce, Charles S., 31, 99, 286Peyrot, Mark, 80, 83, 279Philippot, Pierre, 287Pietreanu, Maria, 287Pimentel, Antonio Filipe, 275Piponnier, Françoise, 59, 287Pitariu, Horia, 287Pittam, J., 199Podell, G., 198Ponder, E., 182Poortinga, Yype H., 272Popescu-Neveanu, P., 18, 111, 287Porta, Gian-Battista, 118Porter, R.H., 98, 274Poyatos, Fernando, 280, 288-289
298 Comunicarea nonverbalã
Pratt, Michael G., 63, 287
Prutianu, ătefan, 68, 287Purvis, James A., 287
Quilliam, Susan, 182, 287
Quintilianus, 21, 152, 287
Radu, Ioan, 193, 287
Rafaeli, Ana, 65Redlawsk, D.P., 204, 283Reggio, Ronald E., 215Régnier-Bohler, D., 287Reichline, P.B., 172Revel, Jacques, 287Rhodes, Gillian, 275, 287-288Rieser-Danner, L.A., 283Riggio, Ronald E., 278Riggio, R.R., 286Rimé, Bernard, 34, 278Ritter, J.M., 283Ritzer, George, 287Roco, Mihaela, 215, 287Roberts, K.P., 253, 290Robertson, D.A., 192, 278Rodman, George, 35, 148, 217, 271Roggman, Lori A., 133, 283, 288Roșca, Alexandru, 288Rosen, A.J., 285Rosenberg, S.W., 204, 287Rosenthal, Robert, 22, 27, 181, 192, 217, 224-228,
230-232, 271-272, 288
Rousseau, Jean-Jacques, 31, 288Rozelle, Richard M., 40, 276Rowan, Peter, 129, 207, 288Rubenstein, Adam J., 133, 288Rückle, Horst H., 71, 95, 128-130, 152, 162-164,
171, 181, 288
Ruesch, Jürgen, 26, 28, 40, 288Ruscello, D.M., 199Russell, M.J., 98, 288
Sabath, Ann Merie, 214, 288
Saine, T.J., 42Samter, W., 188, 273Santana, Dias Ribeiro de, 60, 288Sapir, Edward, 51, 90, 288Sapp, F., 181, 288Sãucan, Doina-ătefan, 44, 188, 288Schäfer, Wilhelm, 68Schaffer, David R., 274, 285Scheflen, Albert E., 27, 39, 168-169, 173, 181, 288Schlenker, J.L., 275Schmidt, Karen L., 288
Schmitt, Jean-Claude, 143, 287-288Schneller, R., 153, 288Schwartz, Shalom H., 285Sebeok, Thomas A., 19, 28, 288Secord, Paul F., 289Segall, Marshall H., 128, 272, 282Sendrail, Marcel, 126, 289Shakespeare, William, 23, 107, 126, 193, 264, 289Sheldon, William H., 22, 25, 114-116, 286, 289Shephard, John H., 275Shroeder, J.L., 192, 278Shure, G., 198Sigall, H., 131-132, 283Sigaud, Vincent, 112Simmel, Georg, 60-61, 74, 100, 179, 276, 289Sinaiko, Wallace H., 279Slama-Cazacu, Tatiana, 289Smith, Howard A., 189-191, 289Smith, P., 184, 278Snodgrass, S.E., 181Sommer, Robert, 27, 166-167, 189-190, 289Sorokin, Pitirim, 51Spicer, Joaneath, 131, 289Spigel, J.P., 289Squier, Roger, 126Stahl, Henri H., 60, 289Stanton, Nicki, 264, 289Stappers, P.J., 143, 281Stein, N.L., 221, 277Steinzor, Bernard, 56Steller, M., 289, 254Stevens, Stanley S., 114, 116, 289Stewart, J.E., 35, 132Stockwell, Samuel R., 289Strahan, Carole, 289Sullivan, Oriel, 104, 278Sullivan, R.D., 203, 289Sussman, S., 285Suzuki, Kimihiro, 74, 289Synnott, Anthony, 120, 125-126, 132-133, 289
ătefãnescu, I.D., 290Tagiuri, R., 231, 273
Tattersall, Ian, 33Tiedens, Larissa Z., 184Tiemens, R.K., 205, 290Thayer, L., 272Thébert, Yvon, 290Thiederman, S., 290Thompson, E.P., 104, 290
Indice de autori 299
Thorpe, W.H., 91, 290
Tissot, F., 112Tomhave, J., 72, 280Tomkins, S.S., 216, 276Tran, T., 204, 287Tremewan, Tanya, 287Trenholm, Sarah, 30, 35, 290Tromboli, A., 184Tsuji, M., 74Tucker, W.B., 289Tversky, B., 277
Uhtomski, A., 18
Ulițkaia, Ludmila, 264, 290Unruh, J., 194, 279
Van Veen, Stuyvesant, 26
Vaschide, Nicolae, 137, 152, 290Vaughn, L.S., 283Vrij, A., 250, 252-255, 290,
Wald, Henri, 290
Wald, Lucia, 290Walker, M.B., 184Wallbott, H.G., 184Walster, Elaine H., 27, 55, 131, 272, 275Warwick, Eden, 123, 290Washabaugh, William, 290Watson, David R., 79, 100-101, 290Watzlawick, Paul, 19, 38-39, 143, 290Weaver, L. Richard II, 280-281Webb, J.T., 183
Weber, Max, 94, 290Webster, Stephen, 183-184, 279Wernicke, C., 36Whitehead, George I. Smith, 208-209, 290Whorf, Benjamin L., 51Wiemann, John M., 282, 290Wiener, M., 55, 291Wiens, A.N., 42Wiggers, M., 74Wilkins, A.S., 291Wilson, Edward O., 17-20, 35, 58, 69, 97, 100,
214, 291
Windahl, Sven, 285Winthrop, H., 116Wolf, Charles, 207Wolff, W., 104, 172Wood, Patti A., 205-207, 291Woodall, Gill W., 19, 21-22, 29, 40, 42-45, 49-50,
72-73, 91, 102, 117, 149, 165, 273
Woolfolk, Anita E., 291Wu, Chenghuan, 274
Young, Delton W., 273-274, 291Zebrowitz, Leslie A., 132, 275, 287-288
Zeidel, S.F., 291Zoepf, Katherine, 199Zuckerman, M., 183Zunin, L., 55, 291Zytowski, Donald G., 289
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunicarea nonverbalã: [629507] (ID: 629507)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.