Comunicarea Non Verbala Studiu Asupra Comunicarii Gestuale
Cuprins:
I. Introducere
1. Scopul lucrării ……………………………………………………………………..2
2. Delimitarea problemei ………………………………………………………… 3
II. Gesturi intenționate versus gesturi neintenționate
1. Importanța gesturilor în crearea imaginii de sine ………………………………5
1.1 Imaginea de sine ………………………………………………5
1.2 Conceptul de ,,față" ……………………………………………9
2. Pierderea controlului expresiv ………………………………………………… 14
2.1 Gesturi neintenționate ………………………………………… 14
2.2 Indicatorii comportamentali …………………………………..17
III. Gesturi culturale versus gesturi universale
1. Rolul culturii, genului, etniei, vârstei și tehnologiei
în deprinderea comunicării nonverbale ……………………………………….23
1.1 Cultura și comportamentul nonverbal …………………………23
1.2 Etnia și comunicarea nonverbală ………………………27
1.3 Influențele tehnologiei asupra comportamentului nonverbal…29
2. Exista oare gesturi universale? ………………………………………………..31
2.1 Expresiile faciale ………………………………………………33
2.2 Dovezi cu privire la caracterul înnăscut ale expresiilor
faciale ale emoțiilor……………………………………………35
IV. Concluzii
1. Importanța gesturilor în comunicarea interumană…………………………….37
1.1 Rolul comunicării nonverbale ………………………………….41
1.2 Principalele reguli cu privire la Comportamentul gestual……..42
2. Ne trădeaza sau nu gesturile?…………………………………………………44
Bibliografie………………………………………………………………….54
=== COMUNICAREA NON VERBALA STUDIU ASUPRA COMUNICARII GESTUALE ===
I. Introducere
1. Scopul lucrării
Mi-am dorit să concentrez lucrarea de disertație asupra unei teme care să ilustreze ceea ce este profund și permanent în viață noastră.
Relația cu celălalt ne preocupa în orice moment, atât în viață de zi cu zi, cât și în situațiile marcante din plan profesional, familial sau sentimental. În mod sigur, regulile de conduită și de comunicare reduc gradul de incertitudine atunci când ne punem întrebarea: ..Am făcut ce trebuia să fac?", ,,Am folosit cuvântul potrivit?". Dar întrebările rămân fără răspuns și ne preocupa în continuare. Celălalt ni se prezintă în mare parte necunoscut, astfel incat întâmpinăm numeroase dificultăți în stabilirea unei relații. Între ,,eu" și lumea exterioară se plasează întotdeauna un al treilea ternen, acest ,,altul" ce introduce distanța si schimbă sensul actelor și raporturilor noastre individuale și sociale.
Prezența lucrare își propune să cerceteze comunicarea nonverbala, în speță, gesturile. Fără a se dori un bilanț al cercetărilor de până acum, ea caută să indice tendințele semnificative și să evidentieze rezultatele cele mai promițătoare.
Primă parte tratează. într-o primă etapă, formarea imaginii de sine, a conceptului de ,.față", modul în care oamenii se prezintă și își controlează gesturile. În a două etapă am scos în evidența faptul că oamenii sunt departe de a fi perfect controlabili, fiind de fapt incapabili să-și controlexe în totalitate comportamentul gestual.
Partea a doua este consacrată raporturilor cu un celălalt colectiv. El intervine în viață fiecăruia sub forma unui model, a unei categorii sociale cu care se identifică sau de care diferă, ori a unui grup din care vrea să facă parte. Este suficient să ne gândim la relațiile dintre femei și bărbați, dintre grupuri etnice, la rasism. Toate capitolele părții a două se referă deci la raporturile dintre genuri și intergrupuri, la vârstă, etnie, cultură și tehnologie.
Partea a treia prezintă comportamentul simulat, încercarea de a ascunde sau falsifica sensul unei realități de fond, precum și metodele prin care individul se trădează. Fiecare parte ne demonstrează importanța comunicării gestuale (subliniată în Concluzii) și a conceptului de “ față”. Demn de menționat mi s-au părut, de asemenea, câteva reguli cu privire la interpretarea gesturilor și a comportamentului nonverbal.
Bineînțeles, ca orice divizare, și aceasta are un caracter arbitrar, însă am încercat să o respectăm în măsură posibilităților.
2. Delimitarea problemei
Pentru o arie de cercetare care a devenit așa de populară, definiția termenului ,,comunicare nonverbală" este surprinzător de vagă. Comunicarea nonverbala se poate referi la trăsături vocale cum ar fi: intonația, ritmul, intensitatea, viteza discursului, accentul și tăria sau pauzele (vocalica sau paralimbajul). Se poate referi la mișcările feței: privire insistentă, mărimea pupilei (oculezica); mișcările trupului (kinezica) și distanța interpersonala (proxemica), la percepția și semnificația timpului (cronemica). Se poate referi, de asemenea, la comunicarea prin atingere (haptica) sau miros (olfactica), prin diferite feluri de artefacte cum ar fi măștile, hainele sau prin sistemele formalizate de comunicare cum este, de exemplu, semaforul.
Pentru că termenul ,,nonverbal" presupune o definiție numai prin excludere, numărul trăsăturilor comunicării umane care poate fi inclus în conținutul său, este virtual nemărginit.
Această lucrare se va concentra doar asupra unui aspect al comunicării nonverbale, și anume, mișcările corpului. Motivul acestei opțiuni este atât practic cât și conceptual. Veritabilul șir de fenomene îmbrățișat de termenul ,,comunicare nonverbala" este atât de vast, căci, pentru a face dreptate subiectului într-o oarecare măsură, selecția este necesară. În același timp, trăsăturile care pot fi incluse sub termenul de gestică constituie o formă separată și distinctivă de comunicare. Termenul se referă, de fapt, la comunicarea prin forme vizibile de mișcare a trupului – mișcarea mușchilor faciali, a ochilor, a pupilelor, a mâinilor și picioarelor și a corpului în relație cu alte persoane.
Definiția termenului ,,comunicare" prezintă chiar și mai multe probleme, în special cu privire la: care comportament poate fi privit, în mod corespunzător, ca fiind comunicativ. Unii teoreticieni au argumentat că toate comportamentele nonverbale ar trebui privite că fiind communicative.Alții au considerat că doar comportamentele care intenționează să comunice ar trebui privite astfel.
Intenția de a comunica nu este considerată ca relevantă pentru această definiție. Aceasta pentru că este dificil să stabilești cu exactitate ce intenționează o persoană să comunice. Într-adevăr, comunicarea nonverbala poate avea loc chiar și împotrivă intentiei clare a emițătorului. Comunicarea poate avea loc, de asemenea, fără a fi conștienți de ea, în sensul că nici emițătorul nici receptorul nu este necesar să fie capabili să identifice indiciile nonverbale specifice prin intermediul cărora un mesaj particular este transmis. Oamenii pot rămâne cu impresia că cineva este supărat sau furios fără a fi capabili să specifice exact ce indiciu este responsabil de crearea acestei impresii.
Poate fi argumentat că o mare parte a comunicarii nonverbale ia aceasta formă, iar una din sarcinile cercetătorului este aceea de a incerca să identifice mai precis indiciile care sunt responsabile de crearea acestei impresii.
Pe parcursul acestei lucrări, vom explora modul în care individul, aflat în situații obișnuite de activitate, se prezintă pe sine și își prezintă activitatea sa celorlalți, modurile în care ghidează și controlează impresia acestora despre el și tipurile de lucruri pe care le poate face sau nu în timp ce acționează în față celorlalți. El poate dori să fie apreciat sau să-i facă pe ceilalți să creadă că sunt apreciați, să perceapă cu exactitate ce crede despre ei sau, pur și simplu, să nu obțină nici o impresie definitivă; poate dori să realizeze un climat de armonie, astfel încât interacțiunea să se realizeze optim sau, dimpotrivă, să-i înșele, să scape de ei, să îi inducă în eroare, să li se opună sau să-i insulte. Indiferent de obiectivul particular pe care individul îl are sau de motivul care conduce la acest obiectiv, interesul sau va fi să controleze atitudinea celorlalți, în special reacția lor de răspuns la prezența lui.
Elementul comun în toate interacțiunile este dorința fiecărui participant de a ghida și de a controla reacțiile celorlalți indivizi prezenți. Uneori individul va acționa într-un mod extrem de calculat, comportându-se într-un anumit fel, doar pentru a da celorlalți tipul de impresie care să le provoace răspunsul pe care el dorește să-l obțină. Alteori, individul va fi calculat în activitatea sa, dar nu complet conștient că este într-adevăr astfel. Uneori el se va exprima intenționat și conștient într-un anumit fel, dar mai ales pentru că statutul social, cultura din care provine, cer acest tip de comportament. Alteori, regulile de comportament (dintr-o anumită societate) îl vor face pe individ capabil să dea o impresie bine fundamentată de un anume tip, chiar dacă el nu este, conștient sau inconștient, domic să creeze o astfel de impresie.
Atunci când un individ apare în față altor oameni, presupunem că el are multe motive de a încerca să controleze impresia pe care ei o obțin în respectivă situație. Pornind de la această idee, lucrarea de față se ocupă de unele ,,tehnici" comune pe care le folosesc oamenii pentru a susține astfel de impresii.
II. Gesturi intenționate versus gesturi neințentionate
1. Importanța gesturilor în crearea imaginii de sine
1.1 Imaginea de sine
Cine sunt eu?
Eul unui individ se dezvoltă plecând de la judecați pe care celalalt le emite asupra lui în interiorul unui context social în care individul și acest celălalt interacționează. La fel se întâmplă și în cazul comportamentelor și al rolurilor sociale, de exemplu: copilul adoptă, în timp ce se joacă, rolurile celuilalt,până când acestea devin propriile sale roluri.
Cum se pot explica diferenfețele individuale , altfel spus, specificitatea fiecărui eu, dacă procesul constitutiv al eului este identic pentru fiecare individ? Mead este obligat să distingă două aspecte ale eului: eul psihologic, care ar reprezenta eul că subiect, și eul social, care ar reprezenta eul ca obiect. Mai exact: ,,eul psihologic este reacția organismului la atitudinile celorlalți; eul social este ansamblul organizat de atitudini ale celorlalți pe care ni le asumăm. Atitudinile celorlalți constituie eul social organizat, la care reacționăm că eu psihologic" ( G.H. Mead, 1934, p. 149)
Eul rezultă, în cele din urmă. dintr-o interacțiune între eul psihologic și cel social. Mead consideră că la originea conștiintei individuale stă comportamentul social. Organizarea individuală, chiar cea care regizează gândirea, rezultă din interacțiunea socială care consista, într-o adaptare reciprocă a conduitelor. O asemenea adaptare reciprocă se observă deja în conversația prin gesture: “Semnificația unui gest, pentru individ, este reacția adaptivă a celuilalt, aceasta indicând rezultatul actului social pe care îl inițiază, iar reacția adaptativa este ea însăși îndreptată către realizarea acestui act." (G.H. Mead, 1934, p.69)
Conversația prin gesturi se interiorizează și devine gândire; gesturile astfel interiorizate dau naștere acelorași atitudini la cei care le fac și la cei care reacționează. Altminteri, individul nu ar putea nici să le interiorizeze, nici să fie conștient de ele, nici să le inteleaga. Limbajul prin gesturi, care se interiorizează și conduce la conștiința de șine, se derulează între indivizi aparte. Pe de altă parte, ideea existenței unui celălalt generalizat desemnează un proces de interiorizare și de abstractizare prin care reprezentările și așteptările vehiculate de societate în privința unui individ se reflectă în imaginea de sine pe care o construiește acesta.
Potrivit lui Argyle (1980), dacă rogi pe cineva să răspundă la întrebarea Cine sunt eu?, de douăzeci de ori, vei află că răspunsurile sunt de două feluri: roluri, de exemplu: vârstă, sex, ocupație, relații familiale, religie; și trăsături personale sau evaluări, de exemplu: fericit, bun, inteligent. Peter White a folosit o metodă încă și mai deschisă: le-a cerut indivizilor să scrie despre ei înșiși timp de o oră. Oamenii mai în vârstă au scris despre trecutul lor, în timp ce tinerii au scris despre preocupările lor imediate.
Un alt aspect al sinelui este imaginea-corpului, cu privire la care cele mai importante aspecte sunt mărimea corpului și atractivitatea lui. Oamenii diferă, de asemenea, în ceea ce privește conștința de sine. Bărbații din societatea noastră se percep ca observatori în timp ce femeile ca fiind sub observație.
Cea mai importantă sursă în procesul de formare a imaginii de sine este probabil reacția celorlalți. Noi descoperim cum ne percep ceilalți și in mare parte le acceptam punctul de vedere. Aceasta este teoria despre sine ca oglinda – ,,looking-glass" – pentru a ne vedea pe noi înșine ne uităm să vedem cum suntem reflectați în reacțiile celorlalți. Dacă un părinte îi spune copilului că nu este deștept, sau îl tratează ca și când nu ar prezenta credibilitate, copilul ar ajunge să creadă ca așa și este. Aceste atribute ar putea deveni parte a imaginii despre sine.
Noțiunea despre sine ca oglindă implică trei elemente în conceptul de sine social:
imaginea noastră in fața celorlalți
2) constiința judecății pe care ei o realizează asupra noastră ;
3) sentimentele pozitive si negative care rezulta de aici.
Imaginea noastră în fața celorlalți se dezvoltă în centrul a ceea ce numim grupuri primare constituite din anturajul apropiat, familial sau amical, față de care individul este atașat prin sentimentul apartenenței comunitare, raportându-se la el în termeni de ,,noi". Grupurile secundare sunt constituite pe baza unei similitudini de practică (muncă, religie, organizații politice etc.), individul neintegrandu-se aici decât prin participarea la o acțiune comună.
Pe de altă parte, mesajele nonverbale nu rămân fără impact. Un zâmbet sau o grimasă de la cineva este suficientă că să-ți dai seamă ce gândește despre tine sau despre ceea ce ai comunicat. Reacția celorlalți este cea care ne păstrează imaginea despre noi aproape de realitate.
În majoritatea cazurilor, autoperceperea se bazează pe comparație. Dacă frații și surorile unui copil sunt mai puțin destepți, copilul se va consideră inteligent indiferent de cât de deștept este în realitate. Dacă un alt copil de la școală provine dintr-o familie bogată, el va tinde să considere familia din care provine ca fiind săracă. Experimentele au arătat că indivizii sunt dornici să se evalueze și fac asta prin compararea performanțelor lor cu ale celor din aceeasi categorie.
Rolurile și ocupațiile sunt o parte importantă a formării imaginii de șine. Adulții se văd adesea în termeni de roluri ocupationale, asta dacă nu au performat alte roluri cu un prestigiu sau o implicare mai mare. Când cineva joacă pentru primă data un rol simte că interpretează o parte. Dar când a jucat-o de mai multe ori și ceilalți îl acceptă în acest rol, devine parte a imaginii sale și nu mai este doar o masca.
Există forțe puternice care influențează imaginea de șine. Potrivit unei teorii, principală noastră direcție este cea privitoare la consistență. Altfel spus, noi căutăm la ceilalți reacții care sunt consistente cu modul în care ne percepem pe noi înșine. Vrem să fim admirați pentru orice ce admirăm la noi înșine.
Imaginea de sine a majorității persoanelor este mai degrabă favorabilă și mai consistentă decât este justificată în realitate. Există un anumit pericol venit de la acele persoane care nu sunt interesate să mențină această imagine. Menționez câteva moduri în care avem de-a face cu acest pericol:
1. Intrăm în contact doar cu aceia care împărtășesc modul nostru de a ne percepe, cum ar fi cercul nostru de prieteni apropiați;
2. Schimbăm grupul din care facem parte, înlocuindu-l cu unul cu performanțe mai proaste ;
3. Ne schimbam comportamentul, ca să determinăm o reacție mai favorabilă din partea celorlalți, de exemplu conformandu-ne regulilor grupului;
4. Ne formăm o opinie defavorabilă despre cei care nu împărtășesc imaginea despre noi înșine, ca în cazul în care un copil respinge un profesor pentru i-a dat o notă mică;
5. Ignorăm sau refuzăm să credem ceea ce se spune despre noi.
Prezentarea sinelui este comportamentul destinat să creeze o impresie celorlalți . Suntem puternic motivați să producem o astfel de impresie; în particular, să obținem reacții favorabile care să confirme imaginea noastra de sine și autoaprecierea. Aceste nevoi sunt mai puternice la cei care nu au o părere grozavă despre ei.
Prezentarea sinelui este săvârșită mai ales prin intermediul comunicării nonverbale: hainele, părul și alte aspecte ale aparenței, accentul și stilul discursiv, și mai presus de toate manierele performarii verbale și nonverbale.
Hainele pot oferi în mod cert informații foarte detaliate, în mod special insignele sau echipamentele asociate cu un anumit grup social, și pot transmite, de asemenea, cât de ordonat sau curat este cineva sau cât de bogat este.
Părul este un alt aspect important pentru ambele sexe. Lungimea părului la bărbați a fost un semnal puternic în ultimii ani. O teorie susține că părul lung este purtat de cei neintegrati și de cei care se află în afară controlului social; o altă teorie mentionează faptul că tăierea părului este asociată cu castrarea. Pielea este tatuata sau altfel decorata în unele culturi; îndepărtarea tatuajelor sau a cicatricelor s-a descoperit că-i ajută pe criminali să se reabiliteze.
Statutul este unul dintre cele mai importante ținte ale protejării sinelui prin aparentă. Urmărirea statutului este probabil o explicație a schimbării constante a modei. Când moda elitelor este copiată de cei cu un statut mai puțin prestigios, grupurile superioare adopta o noua modă că să-și demonstreze distinctivitatea.
Atractivitatea fizică poate fi controlată într-o mare măsură prin acordarea unei atenții crescute feței, părului, corpului și hainelor. Acest aspect poate fi privit că un comportament deliberat mai degrabă decât o proprietate înnăscută a indivizilor. (Surprinzător este faptul că multe femei eșuează să folosească acest comportament în scopul de a obține beneficiile ce urmează).
În orice situație de comunicare putem presupune că actorii urmăresc fără excepție un dublu scop: să atingă anumite obiective și să evite situațiile periculoase. Deci, pentru a înțelege comportamentul actorilor într-o situație de comunicare, trebuie să intreprindem o analiză anevoioasă care vizează descoperirea motivațiilor reale aflate ia originea acelui comportament, cu alte cuvinte, găsirea răspunsului la două întrebări fundamentale: Ce anume încearcă individul să-și apropie? și Ce caută el să evite?
1.2 Conceptul de ,,față"
Recapitulând cele spuse anterior, presupunem că atunci când un individ apare în fața altor oameni, el are multe motive de a încerca să controleze impresia pe care ei o obțin în respectivă situație.
Conceptul de față este simbolic și implică ceea ce cred indivizii despre ei înșiși. Se referă nu numai la fața fizică , ci și la aspectele simbolice ale autoreprezentarii.Fața simbolică este parte integrantă a identității. În conceptul de față sunt incluse procese psiho-socio-culturale.
Vom considera ca “față" (Ervin Goffman, 2003) acel aspect din performarea individului care funcționează, de regulă, într-un mod general și fix, pentru a defini situația în ochii celor care observă performarea. Fața este deci echipamentul expresiv standardizat, angajat intenționat sau nu de individ în tirnpul perfomarii.
În continuare vom prezența ceea ce par a fi părțile standard ale feței. Mai întâi este “cadrul” incluzând mobilă, decorațiunile, amplasarea fizică și alte obiecte de fundal care furnizează tabloul general. Un cadru tinde să fie fixat, geografic vorbind, astfel încât cei ce vor folosi un cadru anume, ca parte a interpretării lor, să nu-și poată începe rolul până nu s-au deplasat la locul potrivit, iar în momentul părăsirii acestuia perfomarea ia sfârșit, (numai în situații excepționale, cadrul îi urmeaza pe actori, de exemplu în cortegiul funerar, în paradă civilă).
Dacă folosim termenul ,,cadru" cu referire la părțile scenice ale echipamentului expresiv, se poate utiliza termenul de ,,față personală" cu referire la celelalte obiecte din echipamentul expresiv, obiecte pe care le identificăm cu performerul însuși și ne așteptăm în chip firesc să-l urmeze pe acesta oriunde merge. Ca părți ale feței personale, putem include aici, însemnele funcției sau ale rangului, hainele, caracteristicile legate de sex, de vârstă și de rasă, dimensiunile și aparenta fizică, ținuta corporală, stereotipiile discursive, expresiile faciale, gesturile și alte lucruri. Unele dintre aceste semne, cum ar fi caracteristicile rasiale, sunt relativ fixe și nu variază pentru un individ, într-o perioadă de timp, de la o situație la alta. Pe de altă parte, alte semne sunt relativ mobile sau tranzitorii, de pildă expresia facială, și pot varia în timpul unei performari de la un moment la altul.
Este util să împărțim stimulii care alcătuiesc fața personală în ,,înfățișare" și ,,atitudine", după funcția performata de informațiile pe care acești stimuli le poartă.
,,Înfățișarea" se referă la acei stimuli care funcționează într-un anumit moment ca să ne avertizeze despre statutul social al actorului. Tot acești stimuli vorbesc și despre starea rituală temporară a individului, spunându-ne dacă el s-a angajat momentan într-o activitate sau o muncă socială formală sau într-un moment de recreere informală.
,.Atitudinea" desemnează acei stimuli care funcționează într-un anumit moment pentru a ne avertiza asupra rolului interactiv pe care actorul se așteaptă să-1 joace în situația care urmează să înceapă. Astfel, o atitudine agresivă, trufașă, poate da impresia că perfomerul se așteaptă să fie el inițiatorul interacțiunii și cel care-i direcționează cursul. O atitudine sfioasă, de apărare, poate impresia actorul se așteaptă să îi urmeze pe cei aflați în top sau, cel puțin , că poate fi determinat să facă astfel.
Adesea ne așteptăm, evident, la o consecvența mai fermă între înfățișare și atitudine, adică ne așteptăm ca diferențele de statut social dintre interpreți să fie congruente cu indicațiile pentru un presupus rol.
Dar, înfățișarea și atitudinea se pot și contrazice reciproc, ca atunci când un actor aparent de rang mai înalt decât publicul său joacă într-un mod neașteptat de egalitarist, de intim de defensiv, ori când un performer îmbrăcat în hainele specifice unor înalte poziții se prezintă unui individ cu un statut și mai înalt. .
Ca o completare la presupusa consecventa dintre înfățișare și atitudine, ne așteptăm, desigur, și la o anumită coerență între ,,cadru", ,,aparență", și ,,atitudine".
O caracteristică semnificativă a informafiilor purtate de fața este generalitatea lor caracterul abstract. Oricât de specializată și de unică ar fi o rutină, față ei socială, cu anumite excepții, tinde să acumuleze fapte în egală măsură îndeplinite și afirmate și de alte roluri, oarecum diferite.
În completarea ideii că diferite roluri pot împrumuta aceeași față, trebuie observat că o față socială data tinde să se institutionalizeze și tinde, de asemenea, să-și asume un înțeles și o stabilitate diferite de sarcinile specifice performate în acel moment în numele ei. Fața devine o ,,reprezentare colectivă" și un fapt cu drepturi depline.
Când un actor preia un rol social stabilit, el află, de obicei, că o anume față a fost deja repartizată pentru acesta. Dacă achiziționarea acestui rol a fost în principal motivată fie de dorință de a performa sarcina data, fie de dorința de a menține fața corespunzătoare, actorul va descoperi că trebuie să facă ambele lucruri.
Mai mult, dacă individul își asumă o sarcină nu numai nouă, ci și neinstitutionalizată de către societate este probabil să descopere că există deja mai multe fețe bine stabilite, dintre care trebuie să aleagă una. Astfel, când unei sarcini i se conferă o noua față, rareori fața conferită este ea însăși nouă.
Ideea că o performare prezintă o imagine idealizată a situației este foarte comună. Astfel, când individul se prezintă pe sine în fața celorlalți, performarea lui tinde să încorporeze și să exemplifice valorile oficial acreditate ale societafii, mai mult decât o face comportamentul lui în ansamblu.
Că există un deficit de comunicare interpersonală, de tipul față-în-față, în viața cotidiană actuală, nimeni nu pare să se mire sau să se îndoiască. Cu cât se accentuează dezvoltarea, aplicarea și mai ales utilizarea mijloacelor de informare și comunicare, cu atât scade procentul comunicarilor directe, față-în-față. Ca o consecință, instituirea comunicativă a sinelui individul ar fi deficitară pentru că nu ar dispune de suficiente oportunități.
Într-un astfel de context intră în scenă imaginarul individual și social, care tinde să se centreze pe substitutele oferite de mass media. Sinele individual real este înlocuit de sinele altcuiva, pe care mass media ni-l impune cu o forță adesea exemplară. Modelele substitutive se recrutează din categoriile sociale expuse vizibilității sociale și, deci, comunicării cotidiene: actori de cinema, cântăreți de muzică la modă, sportivi de succes, politicieni, prezentatori TV. O astfel de comunicare intermediată, tacită și mereu amânată, a pătruns puternic în cotidian. Totuși, încă n-a ajuns în stadiul de a se substitui cu totul comunicării noastre cotidiene, reușind doar să o schimbe și poate să o distorsioneze (în sensul că am devenit mai teatrali, adică mai artificiali). Ne rămâne încă la îndemână spațiul cotidian, chiar dacă restrâns, al comunicării directe în care expresivitatea personală se asociază cu o anume gestionare a impresiilor.
În acest capitol vom explora modul în care individul, aflat în situații obișnuite de activitate, se prezintă pe sine și își prezintă activitatea sa celorlalți, modurile în care influențează și controlează impresia acestora despre el și tipurile de lucruri pe care le poate face sau nu în timp ce acționează în fața celorlalți. Când un individ se află în prezența altora, aceștia încearcă, în general, să obțină informații despre el sau să scoată la iveală informații pe care deja le dețin. Interesul lor va viza statutul social, puterea economică, viziunea sa despre sine, atitudinea pe care o are față de ei, competența sa, dacă e de încredere și lista poate continua. Deși aceste informații par să fie dorite aproape ca un scop în sine, există de obicei și motive practice pentru obținerea lor. Informațiile despre un individ ajută la definirea unei situații, dau posibilitatea celorlalți să știe de la bun început ce așteaptă individul de la ei și ce pot aștepta, la rândul lor, de la el. Înarmați cu aceste informații, ceilalți vor ști cum să acționeze pentru a provoca reactia pe care o doresc de la el.
Observatorii au la dispoziție multe surse de informații și multi indicatori comportamentali care pot transmite aceste informații. Dacă nu cunosc individul respectiv, observatorii pot extrage informații din atitudinea și înfățișarea sa, din mimică. De asemenea pot presupune, pe baza unor experiențe trecute, că numai indivizii de un anumit tip sunt susceptibili de a se afla într-o anumită situație socială. Se pot baza pe ceea ce spune individul despre el însuși sau pe gesturile care-l trădează. Dacă îl cunosc sau știu câte ceva despre el în virtutea unor experiențe anterioare inleractiunii, se pot baza pe presupuneri asupra persistentei și generalitatii unor trăsături psihologice, ca mijloace de prezicere a comportamentului sau prezent și viitor.
Cu toate acestea, în intervalul de timp în care individul se află în prezența imediată a celorlalți, nu se vor petrece foarte multe evenimente care să le furnizeze nemijlocit acestora informațiile concludente de care au nevoie pentru a-și direcționa înțelept propria activitate. “Majoritatea faptelor importante au loc în afara timpului și locului interacțiunii sau zac ascunse în interiorul acesteia". ( Ervin Goffman, 2003,p.30)
De exemplu, atitudinile reale, credințele și emoțiile individului pot fi detectate numai indirect, prin ceea ce pare a fi comportamentul involuntar. Astfel, indivizii se vor vedea siliți să accepte anumite evenimente drept semne convenționale sau naturale a ceva ce nu este direct accesibil simțurilor. În termenii lui Ichheiser: ,,individul va trebui să acționeze astfel încât, voluntar sau involuntar, să se exprime pe sine, iar ceilalți vor trebui, la rândul lor, să fie impresionați, într-un fel sau altul, de el". ( Ervin Goffman, ,p.30)
Expresivitatea individului pare să implice două tipuri de activitate radical diferite: expresia pe care o dă și expresia pe care o transmite. Prima se bazează pe simboluri verbale sau pe substitute ale aceslora, folosite în mod declarat și exclusiv, cu scopul de a transmite informația pe care el și ceilalți o atașează convențional acestor simboluri. Aceasta este comunicarea în sens tradițional și limitat. A doua activitate implică o gamă largă de acțiuni, pe care ceilalți le pot percepe ca simptomatice pentru actor, presupunerea lor fiind că acțiunea respectivă a fost efectuată pentru alte motive decât informafiile transmise astfel. Această distincție este valabilă doar inițial, deoarece individul poate transmite voluntar dezinformări prin ambele tipuri de comunicare, în primul caz prin inselaciune, în al doilea, prin disimulare.
Individul poate dori să fie apreciat sau să-i facă să creadă că sunt apreciați, să perceapă cu exactitate ce crede despre ei sau, pur și simplu, să nu obțină nici o impresie defnitiva; poate dori să realizeze un climat de armonie, astfel încât interacțiunea să se realizeze optim sau, dimpotrivă, să-i înșele, să scape de ei, să le stârnească confuzia, să li se opună sau să-i insulte. Indiferent de obiectivul particular pe care individul îl are sau de motivul care conduce la acest obiectiv, interesul său va fi să controleze atitudinea celorlalți, în special reacția lor la prezența lui. (Elementul comun în toate interacțiunile este dorința fiecărui participant de a ghida și de a controla reacțiile celorlalți indivizi prezenți). Astfel, când un individ se prezintă în fața altora, va fi de obicei motivat să-și mobilizeze activitatea astfel încât să le transmită impresia pe care este intersat să o transmită.
Având în vedere că este probabil ca un individ să se prezinte pe sine într-o lumină favorabilă, ceilalți au două unghiuri din care pot privi situația: unul din care este ușor pentru individul pe care-l au în față să manipuleze situația, în principal prin aserțiuni verbale, și un al doilea, din care individul nu are control, de care pare mai puțin preocupat și care derivă din impresia pe care o transmite. În acest caz, ceilalți pot folosi aspectele nedeterminate ale comportamentului său expresiv ca filtru de verificare a validității elementelor transmise de aspectele determinate. Astfel, se creează o asimetrie în procesul de comunicare, dat fiind faptul că individul este conștient doar de un flux de comunicare, iar martorii, observatorii săi, sunt conștienți de acest flux, precum și de prezența unui flux secundar.
Societatea e organizată pe principiul că orice individ care posedă anumite caracteristici sociale are dreptul moral de a se aștepta ca ceilalți să-l evalueze și să-l trateze într-un mod adecvat condiției sale. De acest principiu se leagă un altul, anume că un individ care, implicit sau explicit, semnifică faptul că are anumite caracteristici sociale ar trebui, de fapt. să și fie ceea ce pretinde că este.
Dintre cele două tipuri de comunicare – expresii date și expresii transmise – această lucrare se va referi în principal la cel de-al doilea tip, mai teatral și contextual, nonverbal, presupus neintenționat, fie că această comunicare este trucată sau nu.
2. Pierderea controlului expresiv
2.1. Gesturi neintenționate
Într-o societate în care publicul își îndreaptă atenția către cele mai mici detalii, performerul se poate baza că publicul său acceptă unele aluzii minore ca semn a ceva important legat de interpretarea sa. Acest fapt convenabil are și o implicate mai puțin convenabilă. În virtutea aceleași tendințe de acceptare a semnelor, publicul poate înțelege greșit sensul pe care trebuia să i-l transmită o aluzie sau poate citi un înțeles jenant în gesturi sau evenimente accidentale, neintenționate sau pe care performerul nu le-a investit cu un sens anume.
Pentru a preîntâmpina astfel de accidente de comunicare, interpreții încearcă, de obicei, să exercite un soi de responsabilitate, procedând astfel încât cele mai multe evenimente minore dintr-o performare, oricât ar fi de neimportante din punct de vedere instrumental, să se producă într-un asemenea fel încât să nu transmită nici o impresie sau să transmită una compatibilă cu definiția de ansamblu a situației, așa cum este proiectată ea.
Cunoscând faptul că publicul este, în secret, sceptic la realitatea care i se înfățișează, înțelegem tendința lui de a se năpusti asupra defectelor mărunte, semn pentru el ca întregul spectacol este un fals; până și publicurile binevoitoare pot fi pe moment deranjate, șocate și zdruncinate în credința lor prin descoperirea unei discrepanțe minime în impresiile care le sunt prezentate.
Unele accidente minore și gesturi neintenționate se întâmplă ca să fie atât de abil destinate să creeze o impresie care o contrazice pe aceea cultivată de performer, încât publicului îi este imposibil să nu mențină o anumită reticienta, chiar dacă el înțelege că, la o analiză mai atentă, evenimentul discordant este întru totul lipsit de sens și inofensiv.
,,Esențial nu este că redefinirea pasageră a situației, cauzată de un fapt neintenționat, este în sine condanmabila, ci mai degrabă faptul că ea este diferită de definiția proiectată oficial. Această diferență forțează o ruptură extrem de jenantă între proiecția oficială și realitate, căci rolul autorizat de proiecția oficială este singurul posibil în asemenea împrejurări." (Ervin Goffman, 2003, p.78)
În viață de zi cu zi, unele gesturi neintenționate se produc într-o varietate atât de mare de performari și transmit impresii în general atât de incompatibile cu cele cultivate, încât astfel de evenimente inoportune au dobândit un statut simbolic colectiv.
Potrivit lui Goffman, asemenea evenimente pot fi împărțite în trei mari categorii:
1. Din prima fac parte situațiile în care un interpret transmite accidental incapacitate, indecență sau lipsă de respect, prin pierderea pe moment a controlului muscular asupra propriului corp. El poate călca greșit, se poate împiedica și cădea, poate râgâi, căsca, poate avea o greșeală de exprimare, se poate scărpina, poate avea gaze la stomac sau se poate ciocni întâmplător de corpul unui alt participant;
2. În al doilea rând, performerul poate lăsa impresia că este prea mult sau prea puțin preocupat de interacțiune. Se poate bâlbâi, își poate uita replicile, se poate dovedi nervos, vinovat sau prea conștient de sine; poate da drumul unor hohote nepotrivite de râs, unor expresii ale furiei sau altor tipuri de afecte care, pe moment, îi afectează calitatea de interactant; poate demonstra o implicare prea serioasă și un prea mare interes sau, dimpotrivă, unul prea mic.
3. În al treilea rând, prezentarea actorului poate să sufere de o regie teatrală nepotrivită. Cadrul nu a fost pus în ordine, a fost pregătit pentru o performare greșită sau deranjat în timpul interpretării; întâmplări neprevăzute au provocat o proastă sincronizare a sosirii sau a plecării performenilui ori pauze stânjenitoare de vorbire chiar în timpul interacțiunii.
Un mod de control al dislocărilor survenite accidental este ca interactanții să radă de ele în semn că implicațiile expresive ale acestora au fost infelese, dar nu și luate în serios.
Adesea închidem ochii în fața faptului că performările cotidiene din societatea noastră trebuie să treacă un test strict de oportunitate, de adecvare, de calificare și de decență. Poate că această orbire se datorează în parte faptului că, în calitate de performeri, suntem adesea mai conștienți de standardele pe care le-am fi putut aplica în activitatea noastră, dar nu am făcut-o, decât de standardele pe care le aplicăm inconștient. În orice caz, în calitate de observatori, trebuie să examinăm disonanța creață de un cuvânt scris greșit sau de un comportament neadecvat și să înțelegem de ce un instalator miop, pentru a proteja impresia de forță fizică, simte că e necesar să-și strecoare în buzunar ochelarii atunci când apropierea stăpânei casei îi schimbă munca în performare sau de ce depanatorul de televizoare este sfătuit să țină șuruburile pe care nu mai poate să le pună înapoi în aparat alături de ale sale, astfel încât piesele nepuse la locul lor să nu lase o impresie nepotrivită. Cu alte cuvinte, trebuie să vedem că impresia de realitate cultivată de o performare este un lucru delicat și fragil, care poate fi zdruncinat de accidente foarte mărunte.
Coerența expresivă cerută în performari subliniază o discrepanță crucială între eul nostru uman și cel socializat. Ca ființe umane suntem creaturi cu impulsuri ce variază, cu stări și energii care se schimbă de la un moment la altul. Ca personaje puse în scenă pentru un public, nu trebuie totuși să fim supuși suișurilor și coborâșurilor.
2.2 Indicatorii comportamentali
Indiferent dacă ne place sau nu, toți ne confruntăm cu indicatori comportamentali – nu putem scăpa de ei. Un număr enorm de indicatori este generat ori de câte ori interacționăm cu oamenii și chiar și atunci când rămânem tăcuți în compania lor. Unii dintre aceștia se află sub controlul nostru, sunt cei pe care îi folosim pentru a prezenta o anumită imagine despre noi. Dar există și indicatori pe care nu îi putem controla, ca inrosirea sau ca dilatarea pupilei și indicatori pe care îi putem controla, dar nu o facem, precum grija pentru aspectul fizic, armonizarea parțiala a posturii și anumite expresii faciale.
Unul dintre motivele pentru care suntem atât de orbi la indicatorii comportamentali este aparenta lor lipsă de importantă sau de semnificație. Suntem atât de ocupați să ne concentrăm pe ceea ce ne spun oamenii, încât nu reușim să observăm ce cuvinte au ales, inflexiunile vocii lor și felul în care își mișcă mâinile și picioarele.
De fapt, deseori acțiunile cele mai mărunte, cele mai imperceptibile oferă cele mai multe informații despre gândurile și personalitatea cuiva. Acest lucru este evident mai ales în situațiile în care oamenii reacționează involuntar și în care nu sunt constienti de acțiunile lor.
Prietenul care șterge o lacrimă imaginară creează un indicator comportamental
( cuvantul tell – indicator comportamental – vine de la jocul poker, unde este folosit referitor la semanlele pe care jucatorii le transmit in mod neintenționat atunci când încearcă să ascunda ce carți au sau strategia de joc) autonom – un gest care nu are alt scop decât să indice adevăratele sale sentimente.
Deoarece acești indicatori comportamentali autonomi nu sunt intenționați, sunt rareori observați de persoanele care îi produc sau de cele care îi văd. Lucrurile nu stau neapărat la fel și cu indicatorii comportamentali conecși care sunt legați de o anumită activitate. De exemplu, când două persoane sunt prezentate, faptul că dau mâna nu spune la fel de mult ca felul în care o fac. Cât de strâns apucă mâna celuilalt, cum își orientează palma, cât entuziasm arată, cât de mult încearcă să domine, cuvintele pe care le folosesc pentru a se saluta – toate acestea sunt indicatori comportamentali conecși. În ritualul de salutare ei arată cum este fiecare persoană și ce urmareste să obțină de la cealaltă.
Indicatorii comportamentali din viața de zi cu zi au un conținut informațional foarte ridicat. Felul în care stați când vorbiți cu cineva, felul în care vă miscați picioarele, mâinile, ochii. sprâncenele spun multe despre gradul de implicare în conversație și despre atitudinea fundamentala față de celălalt. Felul în care vă aranjați brațele și picioarele când vă așezați oferă și el o multitudine de informații despre dispoziția și intențiile dumneavoastră, arătând dacă vă simțiți dominant sau supus, preocupat sau plictisit, implicat sau detașat, relaxat sau agitat. Modul în care zâmbiți – mușchii faciali pe care îi solicitați și viteza cu care îi solicitați, durata zâmbetului – arată dacă sunteți cu adevărat fericit, dacă vă prefaceți, dacă mințiți sau spuneți adevărul, dacă sunteți anxios, nefericit, sigur sau nesigur pe capacitățile dumneavoastră. Și întreruperile discursului conțin foarte multe informații. Felul în care ezitați în timp ce vorbiți, felul în care spuneți ,,hm" și ,,mda" oferă indicații importante despre starea dumneavoastră sufletească.
Un indicator comportamental trebuie să satisfacă patru condiții:
– trebuie să fie un tip de activitate – o trăsătură din aspectul fizic al unei persoane, o mișcare a corpului sau un lucru pe care 1-a spus. În general, indicatorii sunt de două feluri: 1) atribute, ca înălțimea sau greutatea și 2) acțiuni, ca zâmbetul, încrucișarea brațelor sau folosirea unor expresii care ne trădează;
– Acțiunea trebuie să transmită un lucru care să nu fie direct observabil – trebuie să ne comunice mediul de provenință, educația, gândurile, dispoziția sufletească sau intențiile
– Acțiunea trebuie să fie observată. Un factor decisiv este dimensiunea ei. Mișcările largi, ample au o probabilitate mai mare de a atrage atenția, dar nu este necesar să fie și observate sau înțelese în mod automat;
– Semnificația acțiunii trebuie să fie recunoscută. Nu este suficient să observăm că cineva a adoptat o anumită postură trebuie să și recunoaștem ce ne comunică respectiva postură despre persoana din fața noastră.
Dacă studiem evoluția indicatorilor comportamentali vom descoperi că unii au tendința de a se amplifica iar alții de a se estompa.
Există două situații în care indicatorii comportamentali devin mai puțin observabili. Atunci când persoana face o încercare deliberată de a păstra secretul și atunci când autorul dezvăluie fără voia sa adevăratele sale intenții.
Semnalele miniaturale sunt des întâlnite și în situațiile în care autorul încearcă să ascundă ceea ce gândește. Când oamenii mint sau sunt anxioși, semnalele care-i trădează și le arată adevăratele sentimente sunt deseori extrem de mici și au o durată foarte scurtă, dar perceptibilă.
Microsemnele sunt produse complet neintenționat. Psihologii au identificat un grup special de microsemnale numit ,,expresii micromomentane" care implică numai zona feței. Acestea sunt foarte scurte și apar, de obicei, doar pentru o optime de secundă. Caracteristica distinctivă a microsemnalelor faciale este viteza desfășurării lor. Acțiunea se derulează atât de rapid încât oamenii nici măcar nu observă, totuși dovada este în văzul tuturor.
De obicei, microsemnalele indică emoțiile pe care am dori să le ascundem, ca de exemplu: frica, surpriza, tristețea și dezgustul. Uneori microsemnalele apar numai pe jumătate de față, alteori sunt vizibile pe toată fața. Pentru că apar și dispar așa de rapid, majoritatea trec neobservate. Cei care se pricep să detecteze microsemnalele sunt de obicei mai interesați de semenii lor și se pricep mai bine să identifice minciuna.
Unele dintre semnalele care ne dau de gol sunt făcute timid, lăsând parcă impresia că nu vor să fie observate – ele funcționează tainic, pretinzând a fi altceva decât sunt în realitate. De exemplu, gestul involuntar de a-ți șterge ochii încearcă să ni se prezinte ca o tentativă inocentă de a îndepărta o impuritate dar în realitate este un sernn nerecunoscut că persoana este tristă.
Există multe semnale mascate. De exemplu, când cineva minte, de multe ori simte nevoia inconștienta de a nu spune ceva care ar putea să-l trădeze și reacționează la acest impuls atingându-și buzele sau așezând un deget în așa fel încât să păzească gura. Acestea sunt gesturi inconștiente de autocenzurare. Nu recunoaștem aceste acțiuni ca indicatori comportamentali pentru că ele au reușit să treacă drept altceva.
Un alt tip de indicatori comportamentali care ne trădează sunt indicatorii autentici. Aceștia arată ce se întâmplă în realitate în mintea oamenilor. Ei dezvăluie deseori lucruri pe care autorul nu ar dori să le știe ceilalți clespre el și pe care în unele cazuri încearcă deliberat să le ascundă. Totuși există acțiuni care pretind că trădează adevăratele intenții ale persoanei, fără să fie de fapt așa.
Există o serie de diferențe intre indicatorii comportamentali autentici și cei falși. În primul rând, indicatorii care apar fără intenție tind să fie autentici. Inrosirea feței, transpirația, dilatarea pupilei se află în afara controlului consent. Astfel persoana nu poate juca teatru – nu putem determina obrajii să se înroșească, așa cum nu ne putem comanda să transpiram și nu ne putem face pupilele să se dilate la ordin. Prin urmare, când fața cuiva se roșește putem fi siguri că are un sentiment de jenă iar când vedem pe cineva transpirând putem fi siguri că îi este cald sau este tulburat de ceva, sau și una și alta. La fel, când vedem pupilele cuiva dilatandu-se putem presupune că a scăzut intensitatea luminii din jur sau că persoana trăiește o emoție puternică.
La polul opus, un indicator comportamental fals pare să indice despre o persoană un anumit lucru, dar nu o face. Aceasta se poate întâmpla din două motive: 1) pentru că un indicator comportamental nu este o certitudine și 2) pentru că persoana se preface, emițând un indicator comportamental fals; încearcă deliberat să-i facă pe alții să tragă concluzii greșite despre gândurile sau sentimentele ei. Aceștia sunt indicatori comportamentali contrafăcuți. Indicatorii comportamentali sunt incerti atunci când nu ne pot da informații exacte despre starea interioară a unei persoane. De exemplu, transpirația palmelor este un bun indicator pentru anxietate, dar nu este o certitudine deoarece 5% din populație suferă de o maladie genetică ce produce o transpirație cronică fără nici o legătură cu anxietatea.
Indicatorii comportamentali contrafăcuți pot fi întâlniți peste tot. Ei apar atunci când cineva simuleaza un indicator comportamental fără să aibă atributul sau starea psihologică asociate de obicei cu acesta. Să luăm de exemplu plânsul care este desigur un semn de tristețe sau supărare. Când avem aceste stări, putem fie să cedăm impulsului de a plânge, fie să încercam să ne reținem lacrimile. Un mod de a face acest lucru este mușcarea buzei inferioare. Acest semn comunică două mesaje. În primul rând, arată că sentimentele noastre sunt atât de puternice încât trebuie să fie ținute sub control și, în al doilea rând, ne arată că suntem capabili să ne ținem în frâu sentimentele. Gestul de a-ți mușca buzele servește din acest motiv nu ca indicator direct al unei stări, ci ca indiciu al reprimării unui alt indiciu. Cu alte cuvinte, un semnal al cărui scop este mascarea altor semnale.
Când oamenii vor sa pară cuprinși de emoții puternice, le este mult mai ușor să producă o versiune falsă a reprimării unui indicator comportamental decât o versiune falsă a indicatorului însuși.
Indicatorii comportamentali sunt de multe feluri. Unii sunt larg răspândiți, chiar universali. Alții sunt prezenți numai la anumite grupuri de oamenii, iar alții par a fi unici, specifici anumitor indivizi. În primul rând, există indicatori comportamentali uzuali. Aceștia includ rosirea feței, ridicatul din umeri și zâmbetele autentice -oriunde va duceți inrosirea feței rămâne un indicator al neajutorarii, iar zâmbetul autentic un semn de fericire. Apoi vin indicatorii locali, care aparțin unei anumite zone. Aceștia sunt modelați de istorie și cultură și de aceea limitați la anumite comunități sau grupuri de oameni. Indicatorii locali includ diferite posturi, diferite moduri de a mânca și a dormi. Apoi mai există și indicatorii comportamentali tip ,,semnătura" sau caracteristici unei persoane, tip ,,marca". Aceștia nu sunt neapărat unici, dar datorită puternicei lor asocieri cu anumite persoane par să le aparțină, întocmai ca o semnătura sau un simbol de marca.
Cea mai mare parte a semnelor care ne trădează sunt legate de ceea ce se petrece în momentul respective – cu alte cuvinte, sunt ,,indicatori legați de timp". Există două feluri de gesturi legate de timp – un tip indică trăsături de durată ale persoanei, iar celălalt starea ei actuala. Când o persoană care suferă de anxietate cronică își roade unghiile, o face din cauza personalității ei anxioase și nu din cauza unei dispoziții trecătoare. Pe de altă parte, când o persoană are un moment de anxietate și își roade unghiile o face din cauza stării sale prezente și nu din cauza unei probleme de durată. În fiecare din aceste cazuri, roaderea unghiilor arată ce simte persoană în momentul respectiv, chiar dacă pentru prima este o trăire permanență și pentru a două una de moment.
Există un număr de indicatori legați de timp care arată trăsăturile de durată ale unei persoane. Unele, ca roaderea unghiilor și smulgerea părului, sunt voluntare în timp ce altele, ca ticurile, transpirația, respirația greoaie sau superficială, sunt involuntare.
Dacă unii indicatori sunt conditionali de timp, alții sunt deplasați în timp. Sunt transpuși -adică arată ce simțea persoana mai devreme sau ce va simți mai târziu și nu ceea ce simte în acel moment. În viata cotidiană există multe exemple de gesturi deplasate în timp. Dacă urmăriți mâinile oamenilor în timp ce vorbesc veți observa că deseori folosesc gesturi ilustrative pentru a trasa forma obiectului fizic la care se referă. Lucrul interesant la aceste gesturi este că tind să apară înainte ca persoana să spună ceva despre obiect. De exemplu, o persoană care vorbește despre o scară în spirală va schița o mișcare spiralată cu mâna înainte de a spune efectiv ,,scară în spirală". Această proprietate anticipativă a gesturilor arată că gândurile ne pot influența acțiunile înainte de a fi transpuse în cuvinte – sau că gesturile pot modela gândurile sau discursul.
Când avem dificultăți de amintire a unui cuvânt de multe ori numai făcând gestul potrivit putem recupera cuvântul din memorie.
Unii indicatori au caracter predictiv, ei arată ce va face o persoană mai departe sau cum va lua sfârșit o confruntare. Capacitatea noastră de a citi semnele care sugerează intenția este foarte dezvoltată. Nu trebuie să ne gândim la ele – mișcările se produc automat, foarte repede și au, de obicei, o acuratețe remarcabilă. Ca și animalele, și noi avem nevoie să știm dacă alți indivizi au o atitudine favorabilă față de noi. În loc să așteptăm să vedem ce fac, căutăm rapid în comportamentul lor semne care să ne comunice intențiile și care ne pot ajuta să decidem ce vor face aceștia probabil în continuare.
După cum am putut vedea, avem peste tot în jur semne care trădează adevăratele intenții ale unei persoane. Dacă urmăriți două persoane care stau de vorba, veți observa că-și mișcă constant ochii, fața, mâinile și corpul în timp ce vorbesc și că sunt la fel de active și atunci când ascultă. Fiecare postură pe care o iau, chiar și micromomentana, aproape imperceptibilă. expresiile care trec fulgerător pe fața lor poartă mesaje despre gândurile și sentimentele lor. Dar aceste semne nu sunt limitate numai la conversații, chiar și când suntem singuri ne mișcăm constant corpul, ne atingem față și oferim informații despre strarea noastră mentală.
Indicatorii comportamentali sunt cuvintele unui limbaj. Dar este un limbaj foarte neobișnuit pentru că, deși toți îl vorbim fluent, deseori nu înțelegem ce spun alții sau ce ne spun indicatorii lor despre ei. Pentru a avea performanțe mai bune în interpretarea acestora trebuie să fim mai atenți, numai observând ce spun și ce fac oamenii putem ajunge să înțelegem gândurile și sentimentele lor. Dacă ne concentrăm pe înțelegerea indicatorilor comportamentali, vom fi mai sensibili față de ceilalți și, în ultima instanță, relațiile noastre cu ei ne vor aduce mai multe satisfacfii.
Indicatorii comportamentali ai altor persoane ne pot afecta în moduri pe care nu le conștientizam deloc. Ele ridica și posibilitatea că modul în care răspundem la comportamentul altora să fie legat mai mult de trăsăturile minore, subliminale ale comportamentului lor decât de aspectele vizibile sau importante ale comportamentului lor.
Indicatorii ne vor ajuta să înțelegem și propriul nostru comportament și impactul pe care îl avem asupra altora.
III. Gesturi culturale versus gesturi universale
Rolul culturii, genului, etniei, varstei și tehnologiei în deprinderea comunicării nonverbale
Există ceva asemănător în cele mai multe comportamente umane. Altfel, ar fi imposibil pentru oameni să interacționeze intersubiectiv. Totuși, indivizii au ,,amprente" corporale care îi diferențiază. Comportamentul comunicativ uman este influențat de gen, etnie sau vârstă. Media, precum televizorul sau internetul, saturează societatea modernă influențând comportamentul.
Cultura și comportamentul nonverbal
Cultura este suma formelor specifice de viață ale unei comunități. Ea constituie atât particularitățile cât și modul de comportament nedorit, dar prezent. Individul în formare își raportează comportamentul la tradițiile culturale și este învățat să creadă în valoarea bunului cultural, până când, eventual, apar elemente de deviere în propria cultură sau până când intră în contact cu membrii altor culturi.
Pentru a se înțelege unii cu alții, oamenii trebuie să fie capabili să înțeleagă manifestările emoționale care diferă de la o cultură la altă, între genuri și grupurile etnice și chiar în funcție de vârstă. Cinci manifestări au fost folosite pentru a analiza comportamentul nonverbal:
repetiția – corpul poate fi folosit pentru a confirma cele communicate verbal, de exemplu, scuturarea capului în semn de da;
2. substitutia – corpul poate vorbi emblematic fără cuvinte;
3. completarea – corpul poate fi folosit pentru a întări ceea ce a fost spus;
4. contradicția – corpul poate contrazice cele spuse verbal;
5. accentuarea – gesturile nonverbale pot fi folosite pentru a sublinia ceva din discuție.
Corpul ,,strălucește", oferind indicii și semnale celorlalți. Fruntea transpirată, mâinile agitate, comportamentul impulsiv sunt indicatori comportamentali chiar dacă ei pot fi interpretați stereotipic. Semnalele includ expresii faciale, folosirea brațelor, postura, folosirea spațiului și a timpului și modul în care oamenii se îmbracă și vorbesc. Aceste semnale și manifestările lor diferă de la o cutura la alta. “Tot așa cum limbajul verbal diferă de la o cultură la alta, și limbajul non+verbal poate fi diferit in diferite culture.În timp ce un gest poate fi răspândit într+o cultură dată însoțit de o interpretare clară, intr+o altă cultură același gest poate fi lipsit de sens sau poate avea un ințeles total opus” (Allan Pease, 2002, p.17)
Fața este partea specială și privilegiată a corpului. Oamenii sunt identificați de cele mai multe ori după chipul lor. Este un identificator unic, clar și disponibil privirii. Poate arăta genul. vârsta, sănătatea, etnia și dispoziția cuiva. Este modul primar prin care oamenii își manifestă emoția. Deoarece este vizibil altora, dar nu în mod necesar și actorului, poate arată altora mai mult dcat este de dorit.
Oamenii suni impulsionați de un scop, ei se exprimă social, interactiv. Dând fiecărui act o amprenta personală, își manifestă propria lor personalitate, identitatea lor unică. Alții îi privesc interpreted și manifestându-și personalitatea. Numeroase cercetări s-au concentrat pe modul cum să interpretăm corpul uman și comportamentul social, deseori folosind concepte precum: motive, credințe, valori, structuri cognitive sau dispoziții, pentru a explică de ce anumite comportamente apar. Oamenii se recunosc în comportamentul altora, înțeleg similaritățile și sunt intrigați de diferențe.
Modurile nonverbale de comportare umană sunt adânc influențate de procesul cultural. Antropologii sunt interesați de comportamentele ceremoniale, de riturile de trecere și de cum genul, etnia și vârsta sunt construite în culturi diferite.
Clasele sociale, puterea și influența, etnia, genul și vârsta afectează modul în care oamenii comunică nonverbal. Aceste teme importante, sau variabile, sunt adânc înrădăcinate în viața de zi cu zi. Ele sunt sesizabile în îmbrăcăminte, în comportament, în așteptări. Pe scurt, fiecare individ trebuie să învețe să dea sens contextului, să țină cont de lucrurile din societate, răspunzând la ele interpretându-le.
Comunicarea nonverbala nu este un proces linear. Este un proces continuu; oamenii își construiesc acțiunile una după altă, reflectând asupra a ceea ce au făcut în pregătirea a ceea ce urmează. Își negociază și modifică acțiunile așa cum au nevoie.
Cunoștintele, normele și simbolurile sunt moștenite de la o generate la alta alături de tipurile de munacă și joacă. Comportamentul nonverbal este transmis de asemenea. Culturile au frontiere permeabile, nu sunt fixe. Variabilitatea în modelul cultural este evidentă la fel ca și contrastul dintre culturi.
Trebuie să fim atenți căci nu toți membrii unei culturi date acționează sau gândesc la fel. În interiorul oricărei culturi există grupuri etnice ale căror stiluri de viață îi separă de cultură principală. Indivizii, de asemenea, diferă în modul în care se prezintă. Modul în care cultura diferă este consecința tipului de orientre pe care cercetătorii individuali o adoptă.
Miturile defmesc cultura; pot fi folosite pentru a compara culturile. Valorile sunt căi pentru acțiune. Dacă, de exemplu, o cultură permite exteriorizarea emoțiilor, membrii săi tind să-și expună liber emoțiile. Ritualuri, ceremonii de comunicare nonverbala colectivă există în toate culturile definite de codurile culturale, istorie și credințe. Ele apar în război și în religie; sunt parte din viață de zi cu zi a membrilor fiecărei culturi, ascunzându-se culturii. Asemenea activități pot fi transferate de la o generație la alta prin povestitori, samani, preoți sau alții. În culturile cu tehnologie avansată sunt transmise prin intermediul mass media incluzând librăriile. În societățile tradiționale, persoana mai în vârstă predă cunoștintele persoanei tinere, în timp ce în societățile moderne ținerii îi pot învăța pe bătrâni cum se întâmplă cu folosirea calculatorului.
Un punct de vedere comun asupra lumii este împărtășit de membrii unei culturi. Credințele și modurile de gândire sunt sădite în mentalitatea umană, odată cu procesul de asimilare și acomodare, fiecare parte a procesului de culturalizare. Atât comunicarea verbală cât și cea nonverbala reflectă acest proces.
Culturile sunt complexe. Membrii individuali afișează comportamente diverse. Doar prin implicare intimă, susținută, prin propria cufundare într-o cultură poate cineva înțelege cu adevărat cultura respectivă și poate aprecia complexitatea și diversitatea vieții culturale.
Cultura este creată prin comportamente și procese comunicative repetate, învățate din trecut de o generație și transmise. Atât comunicarea nonverbala cât și cea verbală formează baza culturii. Oamenii dezvoltă o imagine de sine, o identitate culturală, care include percepții ale trupului și experiențe zilnice. Ca ființe sociale, oamenii se angajează în activități colective. Corpul devine simbolizat specific în toate culturile ce depind de tradifii culturale.
Limba vorbită acționează ca o lentilă culturală, modeland și infuențand percepția umană, în timp ce comunicarea nonverbala este componenta activă. Cele două, acționând împreună, reflectă normele culturale.
Timpul, ca și spațiul, este o dimensiune ascunsă ce afectează comunicarea nonverbala. Savanții sugerează că există mai multe forme de timp. De exemplu, biologice, perceptive, conceptual, psihologice și sociale. Timpul poate fi monocronic sau policronic, indicând faptul că unele societăți au un singur înțeles uniform al timpului, altele au mai multe semnificații.
În mod clar, timpul și corelatele sale afectează comunicarea nonverbala. Chiar și procesul de îmbătrânire este aruncat în cronologic. Timpul vorbește! Ceea ce vrea să spună trebuie interpretat.
La fel ca o mare parte a limbajului trupului și gesturilor, durata privirii este determinate cultural. Frecvența mare a privirilor directe la cei din sudul Europei poate fi deranjantă pentru alții, de exemplu japonezii privesc mai mult la gâtul omului, decât la fața lui atunci când conversează. Înainte de a trage niște concluzii pripite este necesar să luăm în considerare împrejurările culturale date.
Instituții, cum ar fi familia, cuplurile, școlile, grupurile religioase și media influențează comunicarea umană nonverbala. Actele umane, bazate pe percepțiile sociale sunt întemeiate pe propria experiență. Oamenii încearcă să acționeze adecvat urmând așteptările sociale. Hainele pe care oamenii le poartă, accentul lor, mâncarea pe care o mănâncă și comportamentul lor social sunt legate de situația lor în societate.
După cum am mai menționat, factorii de fond, vârsta, sexul, etnia și tehnologia influențează profund comportamentul uman. Acest aspect va fi urmărit în continuare, în acest capitol.
1.2 Etnia și comunicarea nonverbala
Membrii unui grup etnic împărtășesc un trecut similar socio-istoric care le influențează credințele, obiceiurile și modul de gândire. Identitatea socială implică practici culturale și sociale care-i diferențiază pe membrii unui grup etnic de practicile altui grup.
Noile generații de grupuri etnice se confruntă cu un context social diferit. Dar există încă. în mod ocazional, acte de ostilitate, totuși, pe fondul unui progres remarcabil în relațiile umane. Cu toate acestea, stereotipuri și caracterizări răutăcioase apar, adesea în forme subtile, indicând faptul că barierele de culoare nu au fost trecute sau șterse complet. Barierele ce împiedică interacțiunea nu sunt cauzate de o parte sau de alta; sunt cauzate de ambele părți.
Conceptul de rasă discutat în această lucrare implică o relație de superioritate – inferioritate; culoarea a fost asociată cu rasa, iar oamenii albi s-a considerat că ar fi superiori celor de culoare. Rezultatul a fost extrema separare și discriminare. Este ușor să arăți cu degetul spre albi, dar, de fapt, pantru ca rasismul să existe, ambele părți trebuie să-1 mențină.
În trecut, antropologia a sugerat că există trei tipuri de rase: negri, mongoloizi și caucazieni. Fiecare tip are trăsături distincte, cum ar fi culoarea pielii, structura feței, structura corpului și părul. Potrivit acestui sistem, chinezii, de exemplu, sunt caracterizați de părul negru și drept, pielea maro-gălbuie, ochii negri și fața rotundă; negrii au culoarea pielii maro-închis sau neagră, buze groase, fruntea oblică și mâinile și picioarele lungi. Caucazienii au pielea albă și o gamă largă de culori în ceea ce privește părul și ochii.
Antropologii recenți au arătat că aceste categorii nu sunt realiste, sunt prea rigide. De exemplu. cel mai înalt om din lume este negru, în timp ce cel mai scund este, de asemenea, negru, ambii din Africa, despărțiți de câteva mii de kilometri. Unii oameni albi au pielea mai neagră decât unii negri.
Evoluția a lăsat loc diversificării și complexității, invariabilitatea existând numai în cazul celor complet izolați. Astfel, categorizarea tripartita a raselor este cu greu o clasificare științifică. Când tipurile de sânge și ADN-ul au intrat în ecuație, împărțirea raselor este chiar și mai puțin folositoare. Culoarea pielii devine o trăsătură de suprafață.
Oricum, acest fapt nu i-a împiedicat, de-alungul istoriei, pe unii cercetători să încerce să clasifice rasele, de data aceasta după un alt criteriu, și anume, inteligența. Unul din motivele clasificării a fost acela de a încerca să arate superioritatea oamenilor albi.
Frenologia, inacceptabilă azi ca instrument științific, a fost folosită să arate cum rasele diferă unele de altele în ceea ce privește mărimea creierului. Mărimea creierului, oricum, nu este un indicator valabil al inteligenței, încă o data arătându-ne cum unii cercetători au fost orientati în mod greșit.
Termenul de rasă se referă în special la caracteristicile fizice în timp ce etnia se referă la comportamentul social învățat, transmis de la o generație la alta adesea modificat în timpul procesului.
Identitatea etnică este un construct social, creat de oameni pentru a da sens vieții. Culoarea pielii poate fi o parte din procesul de identificare, dar nu este partea cheie. Punctul de vedere împărtășit, practicile sociale și trăsăturile comune ale experienței sunt parte a construcției etnice. Numeroși factori, cum ar fi: puterea, genul, orientarea sexuală și clasele sociale influențează viața membrilor unui grup etnic. Limba este, de asemenea, un marcator etnic.
Mâncarea, geografia, conceptul de loc, credințele, atitudinile, riturile de trecere, nivelul tehnologiei și o varietate de alte elemente culturale, cum ar fi rolul puterii și al înrudirii sublineaza diferențele. Din păcate, obiceiurile proaste pot fi realizate inconștient. De exemplu, albii și negrii pot avea temeri unii față de alții fără ca măcar să-și dea seama. Teama de un obiect, o persoană sau un eveniment poate conduce la un comportament autoprotectiv. Prezența fricii în relațiile interetnice poate prezenta probleme serioase. Nu este neobișnuit ca oamenii albi să se teamă de cei negri și vice versa. Aceste atitudini sunt formate de-a lungul unei istorii pline de condiții opresive, purtate mai departe de generațiile moderne. Când frica exista între oameni, ei devin străini. Fiecare grup se simte exclus.
O nouă viziune cu privire la etnie a fost propusă. Albii trebuie să-și modifice percepția lor cu privire la negri și vice versa. Negrii nu doresc să fie priviți ca victime, nici nu doresc să fie legați de atitudinile asociate cu sclavia, nici nu sunt născuți dansatori, cântăreți, atleți sau iubiți! Ei au talente și sunt inteligenți. La rândul lor, negrii trebuie să realizeze că succesul nu este legat de culoarea pielii, iar șansele sunt egale. Nu ne mai aflăm în perioadă în care doar pentru că ești alb ești și bun.
1.3 Influența tehnologiei asupra comportamentului nonverbal
De la inventarea creionului până la internet, toate tehnologiile au influențat comportamentul uman. Televizorul, radioul, filmul și internetul, în particular, influențează adânc percepția umană, credințele și comportamentele.
Contextul tehnologic influențează comunicarea nonverbala atât în teorie cât și în practică. Înrădăcinat, acum, în câmpul social, televizorul și computerul au alterat dramatic modul în care oamenii percep lucrurile și dau sens lumii în care trăiesc. Comunicarea umană nonverbala este profund afectată.
Miturile despre media:
1. Mitul realității – acesta sugerează că media prezintă realitatea așa cum este ea. Media
nu prezintă realitatea de zi cu zi, deși ea ar putea influența munca și rolul indivizilor.
2. Mitul propagării mass media – acest mit implică faptul că media este distribuită
tuturor. Deși acest fapt se schimbă, persoanele în vârstă, săracii și unii membri ai
grupurilor etnice nu au parte de același acces.
3. Mitul influențării uniforme – acesta sugerează că toți oamenii sunt influențați uniform
de media. De fapt, trecutul oamenilor, vârsta, etnia, genul și influențele culturale precum
și modul de interpretare diferit îi protejează într-o mai mare sau mai mică măsură pe
unii.
Faptul că media influențează societatea umană este clar, modul în care o face însă nu este la fel de clar.
Internetul este interactiv punând la dispoziție un forum în care imaginația joacă un rol important. Adesea, o persoană în interacțiune cu alta prin intermediul internetului (e-mail, forum, chat groups) nu știe cine este cealaltă persoană. Acest aspect al internetului tinde să mascheze identități. Oamenii pot pretinde că sunt ceea ce nu sunt.
Toate tehnologiile ce implică comunicarea sunt extensii simbolice ale comportamentului uman.
Unul din modurile cheie prin care televiziunea influențează comportamentul uman este publicitatea. Aceasta este fundamental destinată să persuadeze. Cei ce vor să facă o reclamă își construiesc mai întâi audiența, care este împărțită pe categorii: femei, bărbați, copii, părinți, negri, albi, hispanici sau alte grupuri țintă.
Odată ce audiența este construită, ei caută căi de a atrage atenția oamenilor din acel grup folosind diferite artificii: culori puternice, teme sexuale etc. Comunicarea persuasivă încearcă să asocieze persoane cunoscute cu produsul ce urmează a fi vândut, încearcă chiar să șocheze audiența pentru a capta atenția. Advertiserii știu că prin apelarea la nevoile fundamentale ale oamenilor, valorile sau identitățile lor, ei pot apela la sentimente, influența emoțiile și provoca oamenii să acționeze.
Noile tehnologii crează noi contexte influențând obiceiurile umane existențe. Televizorul este folosit în spitale și mall-uri, în restaurante, școli și baruri. Toate impedimentele sunt eliminate și noi frontiere formate. Nu-ți ia mai mult timp să citești un ziar de oriunde de pe glob decât îți ia să te duci să cumperi unul.
Înlocuirea persoanei reale cu o persoană artificială, abandonarea sinelui esențial, pot interveni ca urmare a efectelor televiziunii, internetului și a altor tehnologii mediatice. Prin urmare, pot exista influențe neintenționate, latente și negative rezultate din folosirea tehnologiilor moderne de comunicare. De exemplu, ,,regina frumuseții" proiectată de televizor devine o imagine oglindă cu care se compară fetele. Unele dintre ele, din păcate, sunt negativ influențate, ele pot ajunge să sufere de anorexie sau bulimie în încercarea de a ajunge la măsurile perfecte.
O cale evidentă de dovedire a faptului că tehnologiile comunicative influențează comunicarea nonverbala este arătată de cantitatea mare de timp pe care indivizii o petrec în față televizorului sau în față calculatorului. Televiziunea sau internetul pot informa, înșela, amuza, stimula, afecta emoțiile și oferi oportunități de a petrece timpul. Influențează modul în care oamenii se îmbracă și merg, schimbă vechiul mod de a gândi despre sine, despre relații și despre societate. Astfel pot fi create artificial obiceiuri și identități ce conduc, se pare, la dezinhibare.
Realitatea virtuală înlocuiește realitatea de zi cu zi. Frontierele dispar. Trupul, din carne și oase, din neuroni și creier, din emoții și sentimente este acum simbolizat în noi moduri. Comunicarea personală, față-în-față, este înlocuită cu cea impersonală, mijlocita de un instrument care permite transferul mesajului de la emițător către receptor.
Procesul de informatizare determină transformări substanțiale în sfera comunicării. Se modifică mediul de comunicare, care devine unul specializat, destinat doar cunoscătorilor, fapt care provoacă anumite inegalități în procesul comunicării. Totodată se impune tendința de mondializare a contextului comunicării, ceea ce înseamnă integrarea comunicării într-o industrie a comunicării, care conduce la asigurarea accesibilității ei.
2. Există oare gesturi universale?
La această întrebare, antropologii și specialiștii din întreaga lume răspund diferit. Un anumit grup afirmă că ar exista o serie de semnale care ar fi universal valabile, un alt grup susține contrariul. Ca exemplu pentru primul enunț pot fi reținute ipotezele lui Ardrey referitoare la mișcările mâinii spre nas, respectiv la tendința noastră de a ne atinge părul, în cazurile de nehotărâre sau de încurcătură. El vrea să spună că aceste gesturi s-ar regăsi la toate rasele și la toate popoarele și, din acest motiv, interpretarea lor ar fi universal valabilă.
Celălalt punct de vedere este reprezentat, de pildă, de Birdwhistell, atunci când spune: ,,(S-a presupus) că ar trebui să existe modele de mișcare fundamentale, universal valabile, care ar fi caracteristice (pur și simplu) omului. De exemplu, orice om stă pe propriile sale picioare, își poate ridica brațele sau mâinile, își mișcă degetele, poate întoarce, ridica sau coborî capul s.a.m.d. Și totuși: cu toate că de cincisprezece ani încoace am tot încercat să aflăm acest lucru, nu am întâlnit un singur gest sau o singură mișcare a corpului care să aibă aceeași semnificație socială în toate societățile… După câte știm, nu exista nici un singur semnal al limbajului corpului, care să poată fi considerat drept un simbol universal valabil. Prin aceasta, vreau să spun următoarele: am fost incapabili să descoperim măcar o singură expresie mimică a feței, o atitudine sau o mișcare a corpului, care să fi transmis același mesaj în toate societățile…" (Vera F. Birkenbihl, 1999, p. 203 )
Acest citat provine dintr-o antologie de eseuri ale autorului, care acoperă o perioadă de peste douăzeci de ani. Citatul de mai sus este din anul 1968. Majoritatea afirmațiilor care descriu gesturi ,.universal valabile" își au originea, de obicei, în anii dinaintea lui 1965, semn că mulți cercetători par să fi renunțat la căutările lor sau la părerea lor, însă nu toți.
Nenumărate cercetări și discuții au loc pentru a stabili dacă semnalele nonverbale sunt înnăscute, insusite, transferate genetic sau dobândite pe altă cale. S-au adunat dovezi prin observarea nevazatorilor și/sau a surzilor, care nu pot deprinde semnalele nonverbale pe cale vizuală sau auditivă, din analiza comportamentului gestual propriu diferitelor culturi, precum și din studierea comportamentului maimuțelor- rudele noastre cele mai apropiate din punct de vedere antropologic. Rezultatele acestor cercetări arată că anumite gesturi aparțin fiecăreia dintre aceste categorii.
2.1 Expresiile faciale
Studiul expresiilor faciale a debutat în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. În timp, s-a adunat un munte de fapte de observație, s-au emis diferite ipoteze și s-au elaborat tehnici din ce în ce mai sofisticate pentru înregistrarea contracției mușchilor faciali din care rezultă expresiile faciale.
După ce a fost imediat acceptată de către oamenii de știință, o data cu extinderea cercetărilor comparative interculturale după 1930 teza universalității expresiei emoțiilor a început să fie contestată și, în cele din urmă, abandonată.
Într-un studiu din 1938, psihologul american Otto Klineberg (1935) a contestat deschis teza universalității expresiei faciale a emoțiilor, avansând ipoteza determinării culturale a lor. Zâmbetul, spre exemplu, ar exprima emoții diferite la populațiile din Orient, comparativ cu cele din Occident. Pentru un european, zâmbetul înseamnă bună dispoziție, plăcere sau ironie, în timp ce zâmbetul unui japonez poate să semnifice și acordul cu pedeapsa administrată. Din astfel de exemple, Otto Klineberg a tras concluzia că expresiile emoțiilor au o specificitate culturală distinctă.
Cercetările experimentale interculturale inițiate de Paul Ekman susțin însă teza universalității expresiilor faciale ale emoțiilor. În 1965, când Ekman a început să studieze expresiile faciale, majoritatea antropologilor erau convinși de faptul că gesturile și emoțiile au fundamente culturale, că sunt învățate în procesul socializarii. Paul Ekman a pornit de la ipoteza că expresiile faciale sunt programate ca o parte naturală a emoțiilor. Pentru că toți oamenii aparțin aceleași specii și toți au același număr de mușchi faciali, este de așteptat că oriunde în lume emoțiile să se exprime în același mod, să fie recunoscute că atare.
Fiecărei emoții îi corespund câte două expresii faciale: una programată ereditar, aceeași în toate culturile; alta, reprezentând o abatere de la expresia programată, variază de la o cultură la alta. Cercetările coordonate de Paul Ekman (1975) au demonstrat că expresiile faciale ale emoțiilor sunt universale. Studenții aparținând unor grupuri etnice foarte diferite: americani, argentinieni, brazilieni, chilieni și japonezi, au identificat emoțiile corepunzatoare expresiilor feței. S-au prezentat 30 de fotografii ale unui număr de 14 persoane care exprimau șase emoții considerate fundamentale: bucurie. dezgust, frică. furie. surpriză, tristețe.
După cum se observă în Tabelul 1, procentajul acordului în evaluarea emoțiilor la studenții din experiment este foarte ridicat.
Tabelul 1: Recunoașterea emoțiilor după expresiile faciale în experimentele lui P. Ekman, W.V. Friesen și P.Ellsworth, 1971 (după Septimiu Chelcea,2005, p.60)
Problema pe care a ridicat-o experimentul a fost aceea dacă nu cumva accesul generalizat la mass media în cele cinci țări stă la baza acestui acord. Pentru a elimina o astfel de ipoteză au realizat un experiment în care subiecții erau populația papua din Noua Guinee: 189 de adulți trebuiau să identifice emoțiile redate în trei fotografii. Copiii băștinașilor trebuiau să identifice emoțiile redate de două fotografii. Procentajul acordului dintre populația papua și populația din țările industrializate s-a dovedit a fi ridicat, conducând la concluzia universalității expresiilor faciale ale emoțiilor.
Paul Ekman, referindu-se la cercetările realizate împreună cu Wallace V. Friesen, afirmă: ,.Noi am găsit evidența universalității în expresiile spontane și în expresiile deliberate. Noi am postulat reguli de manifestare – prescripții cultural specifice despre cine poate să dezvăluie o anumită emoție, cui și când – pentru a explica modul în care diferenfele culturale pot ascunde universalitatea expresiilor și am arătat experimental cum apar acestea". ( Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, 2005,p.60)
Așadar, la întrebarea: Sunt expresiile faciale universale sau cultural specifice? nu există un răspuns tranșant. Diferite aspecte ale expresiilor sunt atât universale, cât și cultural specifice.
Dovezi cu privire la caracterul înnăscut al expresiilor faciale ale emoțiilor
Cercetări recente au contribuit la susținerea observațiilor lui Darwin, deși nici una din dovezi nu este concludentă. Astfel, studiile interculturale au arătat că expresiile feței asociate cu șase emoții (fericirea, tristețea, furia, frica, dezgustul și surpriza) sunt decodate în același fel de membrii culturilor literate cât și al celor preliterate. Mai recent, o a șaptea expresie a feței – aceea a disprețului – a fost postulată. Oricum, chiar dacă acceptăm existența universalității în decodare, aceasta sugerează că orice este acel ceva responsabil de expresiile faciale comune este constant pentru toată omenirea: moștenirea este un astfel de factor, dar expresiile învățate comune tuturor pot fi în mod egal un alt factor.
O a doua sursă de dovezi vine din studierea copiilor născuți surzi și orbi. Asemenea copii au fost filmați de Eibl Eibesfeldt (1973), care a argumentat că ei afișează aceleași tipuri fundamentale de expresii faciale în contexte situationale apropiate ca și copiii a căror vedere și al căror auz nu sunt afectate. Toți copiii cu deficiente de văz și auz au fost capabili să zâmbească, de obicei, în timpul unui rol social sau când au fost mângâiați sau gâdilați. Ridicarea sprâncenelor în semn de surpriza pentru un copil a apărut în momentul în care mirosea un obiect, pentru altul când a gustat o bucată de măr cu sare. O fetiță s-a încruntat destul de evident când i s-a oferit în mod repetat un obiect nedorit sau când apărea o atitudine neașteptată cu privire la contactul social. Deși acești copii sufereau de anumite deficiențe, totuși, afișau aceste expresii faciale ale emoțiilor. Eibl Eibesfeldt privește acest fapt că pe o dovadă puternică a rolului moștenirii. Oricum, este încă posibil ca expresia să poată fi învățată. De exemplu. un copil putea fi recompensat pentru un zâmbet. În mod similar, este ușor de văzut cum o expresie a furiei poate fi întărită, dacă copilul află că aceasta îi oprește pe ceilalji de la oferirea insistentă a unui obiect nedorit.
Încuviințarea cu capul este un gest pozitiv, care, în cele mai multe cazuri, semnifica ,,Da". Cercetările întreprinse asupra unor indivizi care sunt din naștere surzi, muți sau orbi au arătat că și ei utilizează acest gest cu sens afirmativ, oferind un argument în plus concepției potrivit căreia gestul ar fi înnăscut.
La fel și clătinatul capului, utilizat în general cu sensul de ,,Nu", este considerat de unii un gest înnăscut. În schimb alții încearcă să demonstreze că ar fi vorba de primul gest însușit de ființă umană. După opinia acestora, atunci când noul născut s-a săturat de lapte, el își clatină capul într-o parte și altă, pentru a îndepărta sânul mamei.
O a treia sursă de dovezi provine din studierea musculaturii faciale. Toate, cu excepția uneia, din acțiunile discrete ale mușchilor vizibile la adulți poate fi identificată la nou născuți, atât normal cât și prematur. Din nou, oricum, acest lucru nu dovedește că asocierea expresiilor faciale particulare cu emoții particulare este înnăscută. Zâmbetul poate fi numit un gest universal în sensul că este o expresie pe care oamenii sunt universal capabili de a o produce, dar asta nu înseamnă că este din naștere asociată cu emoția de fericire, nici că are o semnificație universală.
Astfel, deși dovezile sprijină punctul de vedere prin care capacitatea de a produce expresii faciale ale emoțiilor este moștenită, ele nu sunt concludente. Ipoteza expresiilor înnăscute nu exclude automat faptul că expresiile faciale sunt, de asemenea, învățate și specifice culturilor individuale.
Cercetările științifice în această direcție nu sunt nici pe departe încheiate, dar se conturează deja o serie de informații. Este posibil să existe anumite semnale înnăscute, care pot fi echivalate unui instinct. După Ardrey (1966), definim ,,înstinctul" drept un comportament specific, care apare la toate rasele și grupurile de oameni, fără a fi transmise mai departe prin educație. Reacția de a-ți întoarce privirea în altă parte, din silă, este un asemenea exemplu. Cu toate acestea, anumite semnale uimesc, din cauza valabilității lor universale, în timp ce altele sunt considerate drept înnăscute, din cauza spontaneitații lor, nefiind, totuși, universal valabile.
IV. Concluzii
Importantă gesturilor în comunicarea
interumană
1.1 Rolul comunicării nonverbale
Pentru a ne da seama de importanța limbajului corpului, să ne gândim la mimii care exprimă povești întregi doar prin limbajul trupului, să ne amintim de filmele mute și de expresia fefei lui Charlie Chaplin care face inutile cuvintele, sau intrebati-va de ce atunci când aveți de discutat ceva important evitați comunicarea prin telefon și preferați comunicarea față-în-față.
Comunicarea nonverbala are, datorită ponderii ei mari în cadrul comunicării realizată de un individ ( 7% – cuvinte, 38% – paralimbaj, 55% – limbaj nonverbal), un rol deosebit de important. Limbajul nonverbal poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală. Mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului și este cel căruia i se acordă de către interlocutor atenția cea mai mare. Astfel, de exemplu, constatăm adesea că, deși interlocutorul susține că spune adevărul, noi ,,simțim" că el minte.
În cazul unor informații neclare sau incomplete, semnificația informației nu poate fi dedusă decât din mesajele limbajului corporal care o însoțesc. Deseori, limbajul corpului este cel care individualizează semnificația informației.
J. Burgoon, D.Buller și G. Woodall relevă importanța comunicării nonverbale, susținând argumentat că acest tip de comunicare:
1. este omniprezent, însoțind în permanență comunicarea verbală;
2. poate forma un sistem lingvistic universal, utilizat și înțeles dincolo de barierele geografice;
3. poate conduce atât la înțelegerea, cât și la neînțelegerea situațiilor;
4. este filogenetic primordial, în sensul că în evoluția omului precede limbajul verbal;
5. de asemenea, este ontogenetic primordial, știut fiind că încă de la naștere (și chiar înainte de naștere) ,,candidații la umanitate" transmit semnale nonverbale mamelor;
6. este primordial în interacțiunile umane: înainte de a spune un cuvânt, comunicăm prin diferite canale nonverbale (gesturi, postură, păstrarea distanjei) cine suntem și în ce relafii ne aflăm cu interlocutorii;
7. poate exprima ceea ce prin cuvinte nu se cuvine sau nu se poate exprima (de exemplu, în relațiile intime);
8. este, pentru majoritatea adulților, mai de încredere decât comunicarea verbală.
Nu trebuie să acordăm comunicării nonverbale o poziție secundară, de auxiliar al comunicării verbale, iar funcțiile trebuie analizate în parteneriat cu comunicarea verbală, chiar dacă, uneori, comunicarea nonverbala se realizează independent de cea verbală. Astfel, comunicarea nonverbala participă la producerea și procesarea mesajelor, ajută la definirea situației chiar înainte de a începe comunicarea verbală, structurează interacțiunea, servește la proiectarea sinelui, la formarea impresiei, la exprimarea și controlul emoțiilor.
Cercetarea indicatorilor comportamentali ne poate ajuta să devenim mai liberi pentru că ne arată cum poate fi manipulat comportamentul altor persoane și cum se pot trăda singure; înarmați cu aceste observații vom fi mai protejați de pericolul de a fi noi inșine manipulați sau mințiți.
În final, cercetarea indicatorilor comportamentali ne invită să vedem lumea într-o manieră diferită și să recunoaștem că oamenii transmit în mod constant informații despre ei prin aceste semnale. Descifrarea lor ne permit să citim gândurile altora și să îi înțelegem mai bine.
Acum voi incerca să aduc exemplificări clare, iar o scurtă analiză o voi efectua asupra lui Dan Negru…
Strângerea mâinii este o relicvă din epoca în care omul viețuia în peșteri. În decursul secolelor, acest gest al palmei s-a modificat.
Forma modernă a acestui străvechi ritual de salut este întinderea mâinii și strângerea palmelor atât la întâlnire, cât și la despărțire.
Modul în care dai mâna unei persoane poate spune mai multe despre ține decât cuvintele pe care i le adresezi. A da mâna este primul gest de curtoazie pe care îl facem, pe lângă salut. Și tocmai pentru că este vorba de un gest fizic, de o formă de intimitate, contează cel puțin la fel de mult ca și cuvintele pe care i le asociem sau nu.
În imaginea de mai sus strângerea de mână este asemănătoare unei menghine; cele două palme rămân în poziție verticală și fiecare din cei doi încearcă față de celalat un sentiment de respect și consens .
In cea de-a doua imagine regăsim gestul de împletire a brațelor.Acest gest este o metoda defensivă, desprinsă incă din copilărie, dar care cu trecerea anilor devine rafinată si se perfecționează, înaintând în vârstă.
Când cineva are o atitudine negative, de nervozitate iși va incrucișa bratele pe piept, semn că se simte amenințat.
În imagine, Dan Negru are brațele pe orizontală cu degetele mari ridicate in sus ; prin acestea dovedim o atitudine de încredere, de superioritate.
Este un exemplu pentru grupul de gesturi care exprimă sinceritate. În poziția de supunere palmele sunt larg deschise, degetele indepărtate, sporind efectul gestului.Capul este intr-o poziție neutră, brațele deschise, gesturile lui transmițând o atitudine umilă și neamenințătoare.
Când cel care ascultă, începe să-și folosească mâna ca suport pentru cap, inseamnă că a apărut starea de plictiseală și gestul e menit sa impiedice ațipirea. Gradul de plictiseală al celui care asculta este legat de modul în care brațul și mâna sunt utilizate ca suport al capului.
1.2 Principalele reguli cu privire la comportamentul gestual:
Este bine să știm anumite aspecte ale limbajului nonverbal de care trebuie ținut cont în interpretarea lui:
Când o persoană experimentată considera că ar fi înțeles semnalele limbajului corpului, ea trebuie să aplice controlul rezultatului în loc să presupună că l-ar fi citit pe celălalt. Deseori suntem tentați să tragem concluzii despre anumite persoane, bazându-ne pe un singur indicator comportamental – mai ales atunci când încercam să decidem dacă o persoană minte sau spune adevărul. Această tentație trebuie depășită pentru că puterea indicatorilor comportamentali este întotdeauna direct proporțională cu numărul lor – cu cât o persoană emite mai mulți indicatori, cu atât puteți fi mai sigur de ceea ce gândește sau simte ea;
Cineva care nu poate conștientiza propriile semnale ale limbajului corpului sau, nu va putea niciodată să înregistreze foarte exact semnalele altora;
Un semnal, de unul singur, nu are (de cele mai multe ori) putere de expresie;
Nici o atitudine sau mișcare nu are o semnificație exactă în șine. Este foarte tentant să presupunem că indicatorii comportamentali spun de fiecare data același lucru despre o persoană. Din nefericire, lucrurile nu stau întotdeauna așa, pentra că un indicator poate transmite uneori mesaje foarte diferite. De exemplu, dacă v-ați întâlni cu o persoană care are palmele umede, probabil ați trage concluzia că este nervoasă dintr-un anumit motiv. Dar a-ți putea greși, persoană poate suferi de o boală genetică fără legarura cu anxietatea. Morala ar fi că trebuie să considerati întotdeauna raționamentele pe care le face ca pe niște simple ipoteze până când aveți ocazia să le verificați;
Orice modificare bruscă a atitudinii exterioare reflectă întotdeauna o modificare a atitudinii interioare;
Cu cât sunt exprimate mai intens sentimentele, cu atât mai accentuată devine și gestica;
Pentru a interpreta indicatorii din comportamentul unei persoane trebuie să comparați persoana respectivă cu ea însăși în diferite situații, în loc să o comparați cu alte persoane din aceeași situație. De exemplu dacă, sosind la o petrecere, gazda va primește călduros, veți dori să știți dacă ați fost un caz deosebit sau dacă tofi musafirii au fost primiți la fel. Pentru a afla trebuie să o urmăriți cum îi primește pe ceilalți musafiri cu alte cuvinte, va trebui să o comparați cu ea însăși. În acest fel veți reuși să descoperiți dacă gazda dumneavoastră a fost deosebit de bucuroasă să va revadă sau dacă este la fel de entuziastă cu toată lumea;
Situația socială este controlată de cel care deține cea mai largă paletă de comportamente posibile;
Pentru a evita interpretarea greșită a unui element de limbaj nonverbal este bine să-l interpretăm în contextul tuturor celorlalte elemente verbale și nonverbale.
Caracteristicile de personalitate individuale, de educație, experiență de viață etc., sunt elemente care trebuie luate în considerare în interpretarea corectă a limbajelor nonverbale;
Modul de folosire și interpretare a limbajelor nonverbale diferă sub multe aspecte: de la individ la individ, de la profesie la profesie, de la colectivitate la colectivitate, de la cultură la cultură..
2. Ne tradează sau nu gesturile?
,,La limita, numai ceea ce se ascunde
merită sa fie cunoscut si transmis!”
(Constantin Cucoț, 1997, p.36)
Cine se confruntă cu așa-numitul limbaj al corpului, se lovește de un fenomen interesant: fiecare îl vorbește (inconștient), dar cu greu poate cineva să îl înțeleagă conștient (adică să îl interpreteze). Prin aceasta vreau să spun că; nimeni nu poate spune ceva fără intonație; nimeni nu se descurcă fără mimică, fără un minimum de gestică; fiecare ezită câteodată. întotdeauna avem o anumită ținută, care poate fi interpretabila. Cu toate acestea, puțini sunt cei care înțeleg în mod conștient aceste semnale nonverbale.
Uneori, poate fi un mare avantaj să ne putem folosi, respectiv să ne putem limita, în mod activ,limbajul corpului. Am dori, poate, să învățam cum să evităm un semnal de nervozitate sau cum să folosim un semnal, a cărui utilitate este evidentă. În majoritatea cazurilor, reacționăm însă inconștient, intuitiv, împinși de sentimente.
Felul în care stai, poziția umerilor, felul în care îți miști picioarele, expresia ochilor și a sprâncenelor spun mult despre cât de dominant sau de supus te simți și că, chiar și atunci când încerci să-ți ascunzi sentimentele, atitudinea ta sexuală este trădată de ochi și de gură. Poziția pe care o adopți într-o conversație și gesturile pe care le faci, pot determina durata dialogului și cât de des vei fi întrerupt. Chiar și felul în care zâmbești – și mușchii faciali pe care-i folosești – trădează dacă ești cu adevărat fericit sau doar te prefaci. Acestea sunt gesturile, iar ele nu se rezumă doar la conversații. Oriunde te-ai afla, orice ai face, gesturile sunt indicii importante ale stării tale de spirit.
Așa cum am arătat în capitolele anterioare, mesajele transmise, mai ales cele pe cere nu le controlăm, sunt de cele mai multe ori interpretate, dar mai ales percepute – chiar și inconștient – de către receptori. Astfel, poate apărea fenomenul de metacomunicare, în care limbajul nonverbal transmite un cu totul alt înțeles decât cel verbal. Metacomunicarea reprezintă apariția unor implicații ale mesajului care nu pot fi direct atribuite înțelesului cuvintelor sau modului cum au fost ele spuse. Metacomunicarea se referă mai degrabă la un nivel sugerat decât la unul clar, direct; astfel, trebuie să distingem comunicarea pe intervalul a trei paliere: ceea ce a fost spus, cum a fost spus și de ce (nivelul în care apare metacomunicarea). Hybels și Weaver vorbesc despre metacomunicare atunci când înțelesul apare în spatele cuvintelor; pentru cei doi autori, ,,apariția metacomunicarii este identificabilă pe trei niveluri: 1) ce a spus vorbitorul; 2) ce a intențional vorbitorul să transmită și 3) ce crede ascultătorul că a spus vorbitorul. Dacă înțelesul nu se păstrează constant pe intervalul celor trei niveluri, avem de-a face cu un proces de metacomunicare."( Ion Ovidiu Panișoara, Iași, 2004)
Atât actul interpretării, care joacă un rol esențial în compilarea și traducerea tuturor “semnalelor” transmise, cât și recunoașterea indicatorilor comportamentali, care este una din cele mai importante manifestări ale spiritului de observație, sunt deprinderi pe care le-am putea însuși.
Cele mai mari dificultăți apăr în intrerpretarea subtilitatilor și nuanțelor unui comportament ca expresie a unei alte culturi, a unui alt mod de viață cu alte valori, cu alt simț al timpului și al adaptării la clipă prezentă. Situația este și mai dificilă pentru un interpret care incerarca să ,,traducă" un enunț psihologic ale cărui origine, sens și scop sunt obscure. Felul în care receptorul interpretează mesajul poate însemna mai mult decât mesajul însuși.
Priceperea de a interpreta exact gesturile, de exemplu gesturile mâinii aduse la față – gesturi care apar într-o serie de împrejurări date – se dobândește în timp și prin îndelungi observații. Ceea ce putem afirma cu hotărâre este faptul că atunci când o persoană folosește unui din gesturile de aducere a mâinii la față ea este stăpânită de gânduri negative. Întrebarea este: ce reprezintă aceste gânduri negative? Ele pot viza îndoiala, inducerea în eroare, incertitudinea, exagerarea, teama sau minciuna. Priceperea de a le interpreta devine o adevărată deprindere atunci când din gândurile negative menționate este identificat cel aflat în cauză.
Să ne fi pervertit oare într-atât civilizația încât ne-am tehnicizat și comunicarea verbală, ne-am artificializat cuvintele până a le rupe de trăiri și de sensuri?
Și oare nu cuvintele, cele care ne-au apropiat infint mai mult unii de alții, ne-au deprins în același timp și cu arta minciunii, a măștii, a simulării și disimulării, a acoperirii și mistificării?
Cei ce reușesc să comunice și să interacționeze pe orice cale exceptând cuvintele se percep, intră în contact vizual, corporal, gesticulează, se deplasează, tatonează, acționează individual sau împreună, ,,construiesc" și ,,dărâma" sau ,,reaseaza" în cadrul unui exercițiu de improvizație creatoare, central pe comunicare și expresie strict nonverbala.
Experimentul nonverbal conduce la o deblocare semnificativă a celor mai profunde modalități de interacțiune umană, în special afective, anulând intelectualizarea trăirilor și evitând funcfia defensivă a limbajului.
Câștigul principal îl constituie spontaneizarea emoțiilor, reactivarea contactelor întrerupte, blocate și declanșarea energiilor creatoare.
Alături de modalitățile propriu-zise de interacțiune nonverbala (vizuale, gestual-pantomimice, posturale) se deblochează spontan și modalitățile paraverbale (sunete, silabe, intonații, fredonare) asociate cu modalități titmice (bătând din palme sau din picior, lovind anumite obiecte), folosirea unor obiecte care instrumentează sau simbolizează acțiunile (bețe, chei, perne).
Se parcurge experiența unor trăiri profunde în grup și implicit se elimină tendințele de autocenzurare, chiar și în cazul celor mai inhibate, blocate, izolate sau deprimate persoane. Sentimentul ridicolului și jena se suspendă; crește activarea emoțiilor, nevoia de exprimare, de a intra în contact.
BIBLIOGRAFIE
Allan Pease , Limbajul trupului, Editura Polimark,2002.
Birkenbihl, Vera F. (1999), Semnalele corpului – Cum să ințelegem limbajul corpului, Editura,Gemma Pres, București.
Chelcea Septimiu, Ivan Loredana, Chelcea Adina (2005), Comunicarea nonverbală:
Gesturile și postura, Editura comunicare.ro, Bucuresti.
Eibl-Eibesfeldt, Irenaeus (1998), lubire și ura, Editura Trei, Bucuresti.
Ekman, Paul, Friesen Wallace V. (1969), The repertoire of nonverbal behavior: Categories, origins, usage and coding. Semiotica, apud Chelcea Septimiu (2005)
Goffman, Erving (2003), Viața cotidiană ca spectacol, Editura comunicare.ro, București.
Mead, George Herbert (1934), Mind, Self and Society, Editura Chicago University Press.
Panișoara, Ion-Ovidiu (2004), Comunicarea eficientă. Metode de interacțiune educațională, Editura Polirom, lasi.
Constantin Cucoț, Minciună, contrafacere, simulare – o abordare psihopedagogică, Editura Polirom, Iasi, 1997,
Cuprins:
I. Introducere
1. Scopul lucrării ……………………………………………………………………..2
2. Delimitarea problemei ………………………………………………………… 3
II. Gesturi intenționate versus gesturi neintenționate
1. Importanța gesturilor în crearea imaginii de sine ………………………………5
1.1 Imaginea de sine ………………………………………………5
1.2 Conceptul de ,,față" ……………………………………………9
2. Pierderea controlului expresiv ………………………………………………… 14
2.1 Gesturi neintenționate ………………………………………… 14
2.2 Indicatorii comportamentali …………………………………..17
III. Gesturi culturale versus gesturi universale
1. Rolul culturii, genului, etniei, vârstei și tehnologiei
în deprinderea comunicării nonverbale ……………………………………….23
1.1 Cultura și comportamentul nonverbal …………………………23
1.2 Etnia și comunicarea nonverbală ………………………………27
1.3 Influențele tehnologiei asupra comportamentului nonverbal…29
2. Exista oare gesturi universale? ………………………………………………..31
2.1 Expresiile faciale ………………………………………………33
2.2 Dovezi cu privire la caracterul înnăscut ale expresiilor
faciale ale emoțiilor……………………………………………35
IV. Concluzii
1. Importanța gesturilor în comunicarea interumană…………………………….37
1.1 Rolul comunicării nonverbale ………………………………….41
1.2 Principalele reguli cu privire la Comportamentul gestual……..42
2. Ne trădeaza sau nu gesturile?…………………………………………………44
Anexe
Anexa A………………………………………………………………………….47
Anexa B………………………………………………………………………….48
Anexa C………………………………………………………………………….49
Anexa D………………………………………………………………………….50
Anexa E………………………………………………………………………….51
Anexa F………………………………………………………………………….52
Anefa G………………………………………………………………53
Bibliografie………………………………………………………………….54
Cuprins………………………………………………………………………. 55
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunicarea Non Verbala Studiu Asupra Comunicarii Gestuale (ID: 105856)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.