Comunicarea Non Verbala Si Spatiul Educational

CUPRINS

Cuprins 1

Considerente teoretice 2

Funcțiile comunicării nonverbale 3

Categorii gestuale 4

Canale de comunicare nonverbală 4

Disfuncțiile comunicării nonverbale 10

Stilul de comunicare 10

Specificul comunicării pedagogice nonverbale 11

Bibliografie 12

Comunicarea nonverbală și spațiul educațional

Considerente teoretice

Pornind de la etimologia cuvântului ( lat. ” com”, ” cum” – Împreuna și ” munis” – lucruri), comunis ” stăpânit în comun, a face ca un lucru să fie comun”, conceptul de comunicare pune în evidență procesul de împărțire, împărtășire a sensurilor.

Comunicarea se referă la ” influența pe care o exercită un sistem sursă față de un alt sistem destinatar prin utilizarea diverselor simboluri transmise prin canalul care leagă cele două sisteme” spunea C.E.Osgood și colab., 1957.

George Gerbner vedea comunicarea ” ca o interacțiune socială prin intemediul mesajelor”.

Paul Popescu-Neveanu, definea comunicarea ca fiind ” un proces de schimb substanțial, energetic și (sau) informațional între două sau mai multe sisteme pe baza căruia se asigură reflectarea sistemului emițător ( reflectat) în sistemul receptor ( reflectant)”.

Norbert Wiener considera comunicarea un proces cibernetic, care se referă la ” deplasarea unei cantități de informație de la un element la altul, în cadrul aceluiași sistem, sau, de la un sistem la altul, fără considerarea naturii și modalității concrete în care se realizează această deplasare”.

Comunicarea din mediul educațional nu se deosebește de comunicarea general –umană, decât sub aspectul formelor, mijloacelor și conținuturilor sale date de scopurile specifice educației.

Astfel, mesajele transmise în context educațional nu se reduc la cele pur cognitive, care să privească strict un schimb de informații, ci, privesc o serie întreagă de alte înțelesuri transmise pe căi nonverbale și paraverbale.

Comunicarea nonverbală este acea formă a comunicării interumane în care informația este transmisă printr-o ” diversitate de semne legate direct de postura, mișcarea, gesturile, mimica, înfățișarea partenerilor”, este ” ceea ce adăugăm cuvintelor sau ceea ce utilizăm în locul cuvintelor”.

Din punct de vedere ontogenetic, acest tip de comunicare prezintă o mare precocitate bazată, în egală măsură, pe elemente înnăscute ( comportamente expresive primare ale efectelor și emoțiilor) da și pe structuri învățate, inițial într-o manieră imitativă. Cu alte cuvinte, deprinderile nonverbale sunt achiziționate de la o vărstă fragedă și cultivate la maturitate.

Conform studiilor de specialitate, canalul verbal de comunicare ocupă o proporție de 35% din totalul comunicării, restul de 65% fiind ocupat de canalul nonverbal. De asemenea, o cercetare realizată de Argyle, Alkema și Gilmour arată că oamenii recționează cu o probabilitate de cinci ori mai mare la indicii nonverbali și paraverbali decât la cei verbali.

Comunicarea verbală și nonverbală se diferențiază din punct de vedere al continuității, al canalului de comunicare și modalitățile folosite, al măsurii în care pot fi controlate, al structurii și modului în care sunt formate.

În raport de comunicarea verbală, comunicarea nonverbală este o comunicare continuă, este în genere, nestructurată, se extinde pe mai multe arii de dezvoltare (comunicarea verbală folosește o singură modalitate de dezvoltare – cuvântul, în timp ce comunicarea nonverbală folosește gestica, mimica, etc), este invățată mai devreme decât cea verbală, are un impact emoțional mai puternic și este guvernată, cu predilecție, de factori biologici, fiind mai greu de controlat.

Față de comunicarea verbală, ”comunicarea nonverbală scapă, cel mai adesea, conștientizării, având un grad mare de spontaneitate”.

Funcțiile comunicării nonverbale

Comunicarea nonverbală are o serie de funcții, incidența lor fiind regăsită în practică.

Astfel, sintetizând direcții de acțiune metodologică, regăsim:

Comunicarea nonverbală are menirea de a accentua comunicarea verbală. Profesorul poate întări prin anumite elemente de mimică sau gestică importanța unei anumite părți din mesajul transmis elevilor.

Comunicarea nonverbală completează mesajul transmis verbal. Mesajele de repetare funcționează de sine stătător, în timp ce, cele de completare adaugă cuvintelor, completare fericită cu impact considerabil asupra sporirii motivației învățării.

Comunicarea nonverbală poate să contrazică în mod deliberat comunicarea verbală sau anumite aspecte ale acesteia, stimulând sau probând abilitățile de decodificare, instaurând o atmosferă pozitivă și relaxantă în situații negative, de stress. O atenționare specială însă trebuie acordată variabilei acestei funcții, întrucât, în lipsa folosirii judicioase a ei, existența contradicției între mesajele verbale și cele nonverbale conduce la o comunicare necredibilă sau introduce confuzie.

Regularizează fluxul comunicațional, ponderând dinamica proprie a comunicării verbale, clarificând situații.

Comunicarea nonverbală repetă sau reactualizează înțelesul comunicării verbale, accentuează sau clarifică ceea ce dorim să comunicăm

Comunicarea nonverbală substituie aspecte ale comunicării verbale.

Categorii gestuale

Conform lui Paul Ekman, există cinci categorii gestuale: expresorii, regulatorii, ilustratorii, emblemele și adaptorii.

Expresorii, sunt gesturi mimice sau corporale care însoțesc o trăire organică sau care au un halo afectiv – a roși, a te crispa de durerere, a tresări, importante întrucât transmit într-o manieră neintenționată informații în legătură cu starea noastră ( suntem în formă, ne simțim rău) sau de moment ( stare de uimire, jenă, etc).

Regulatorii, se referă la prezența acelor mișcări care permit, reglementează și mențin schimbul verbal dintre interlocutori. Partenerii se apropie, au contact vizual reciproc, au o anumită postură de ascultare, de solicitare a cuvântului, susținând astfel relația de comunicare.

Ilustratorii sunt mișcările care susțin și completează exprimarea verbală. Această categorie gestuală este însușită prin învățare, iar sub aspectul conținutului, ilustratorii indică direcția ( sus, acolo, departe), dimensiunea ( mare, mic), forma, persoana, modaltiatea de acțiune, rolul lor fiind acela de a accentua, explica, întări comunicarea orală – cuvântul.

Emblemele sunt convenții sociale care au valoare de semn și un echivalent lingvistic cert. Sunt gesturi autonome care pot substitui în totalitate exprimarea verbală, apar în comunicare doar ca rezultat al învățării sociale, cum ar fi: mișcările capului pentru Da sau Nu, ridicarea din umeri, clipitul complice din ochi, semnul victoriei, gestul care indică nebunia, etc.

Adaptorii vizează categoria activităților manipulatorii stereotipe, cu rol de descărcare și echilibrare psihică, care apar în gestica noastră în baza unui proces automatizat, mai des în caz de concentrare sau tensiune psihică și nu sunt folosite intențional: manipulări de obiecte ( pix, foi, cravată, haină, pahar) sau automanipulări ( răsucirea șuviței de păr, mișcatul ritmic al piciorului, atingerea urechilor, nasului, rosul unghiilor).

Fiecare dintre aceste cinci categorii gestuale îndeplinește o funcție specifică, în ansamblul ei, gestualitatea fiind complementară: expresorii-axați pe subiectul pe care îl comunică, regulatorii au ca țintă structurarea relației comunicaționale, ilustratorii și emblemele, determinați pentru conținutul transmis, adaptorii, care facilitează racordarea și adaptarea interlocutorilor la situații și relațiile dintre ei.

Baron și Byrne prezintă patru canale bazale în comunicarea nonverbală: expresiile feței și contactul vizual, limbajul trupului, timpul și spațiul.

Canale de comunicare nonverbală

Expresia feței

Oameni din diferite colțuri ale Pământului au expresii faciale similare atunci când exprimă surpriza, frica, supărarea, bucuria, etc.

Dawson remarca, ca regulă a pesuasiunii, ” zâmbește cu două secunde mai mult decît ei”.

Ochii și partea de jos a feței sunt cel mai intens privite în timpul comunicării; partea de sus a feței – sprâncene, frunte- este asociată cu variabila cognitivă, zona medie – ochi, pleoape- cu viața emotivă, iar partea inferioară – nas, obraji, gură, bărbie- cu forța instinctelor.

Conform lui Ruckle ( 2001) există anumiți stimuli ai stării de bine evidențiați la nivelul mimicii:

Buzele se umflă și ochii devin mai strălucitori,

Pupilele se lărgesc iar nările freamătă datorită respirației precipitate

Toate acestea denotă o deschidere și atracție față de interlocutor, greu sau chiar imposibil de controlat.

Limbajul ochilor sau contactul vizual

I. Chiru precizează că ” privirea traduce gândurile, emoțiile și conferă viață mesajelor. Modul în care privim și suntem priviți corelează cu nevoia de aprobare, acceptare, încredere și prietenie. Rolul lui a privi sau a nu privi partenerul de comunicare este decisiv, simpla interceptare a privirii fiind tradusă ca dorință/intenție de a comunica”.

Literatura de specialitate susține ideea că, contactul vizual are patru funcții majore: regularizează fluxul informațional ( de exemplu, când dorim să încheiem comunicarea proprie, privim interlocutorul într-un mod care să îi sugereze că este timpul ca el să continue), monitorizează feedback-ul (există discomfort atunci când discutăm cu cineva care poartă ochelari cu lentile fumurii, întrucât nu se văd reacțiile), exprimă emoțiile, indică natura realațiilor interpersonale ( contactul vizual poate să devină inconfortabil pentru subiecții unei activități, cărora nu te adresezi, dacă timpul permisibil în menținerea contacului vizual depășește 1-2 secunde).

Limbajul trupului

Gesturile, mișcările, poziția corpului, reprezintă o sursă importantă de informații în special pentru profesor, care poate să primească astfel o bază informațională și de feedback extrem de importantă.

Literatura de specialitate a divizat limbajul trupului fie în doua sisteme ( postura și gesturile – T.K.Gamble și M.Gamble) sau în trei sisteme ( Scheflen- punctele: reprezentând schimbări ale mișcării capului, expresia facială și mișcările mâinilor; pozițiile,- schimbarea posturii în timpul conversației; prezentarea – întregul comportament nonverbal cuprinzând intrarea și ieșirea din clasă).

Gesturile transmit un mesaj substituindu-se cuvântului, repetă o informație, acompaniază propoziția, susțin discursul, traduc emoții, exprimă stări interioare, dovedesc dorința de cooperare sau refuzul.

”Atunci când o persoană, prin gesturile sale, își protejează zonele vitale ( gâtul, abdomenul, zonele intime), aceasta nu se află într-o situație tocmai confortabilă, încearcă o senzație de frustrare, indispoziție. Atunci când aceste zone sunt expuse, relaxate în fața unei eventuale intruziuni, persoana este deschisă, relaxată, confortabilă cu cel care vorbește și cu mediul comunicațional în ansamblu.”

Poziția noastră și a celorlalți constituie un mod de relaționare, care oferă date despre atitudinea, emoțiile, gradul de curtoazie, implicare afectivă și statul social pe care cred că-l dețin indivizii sau pe care și-l revendică în raport cu ceilalți. Postura ne comunică și măsura în care o persoană este implicată în ceea ce spune, pretinde sau face interlocutorul.

Literatura de specialitate denumește mișcarea profesorului ca element de captare și stabilizare a intereselor instructiv-educative. Conform lui Moore ” mișcarea profesorului în cadrul clasei poate sprijini sau, dimpotrivă împiedica, procesul de comunicare. Mișcarea către cursantul care vorbește poate, spre exemplu, să transmită implicarea și interesul, pe când mișcarea de îndepărtare de la respectivul cursant poate comunica pierderea timpului sau lipsa interesului. Mișcările profesorului pot astfel să dezvolte adesea și să optimizeze interacțiunea. Într-adevăr, mișcarea profesorului sub toate aspectele sale, în diferite arii ale clasei, poate sprijini studenții în menținerea atenției spre cadrul didactic”

Ion –Ovidiu Pânișoară interpretează această dimensiune prin prisma conceptului de ecou pozițional.

Ecoul pozițional desemnează faptul că o persoană care ascultă o altă persoană tinde să imite, într-o manieră specifică și cu o anumită măsură, poziția celui care comunică.

Atunci când aceste ecou pozițional există, putem vorbi despre interes pentru ascultare, iar atunci când nu există, se consemnează o lipsă a interesului pentru ascultare.

Literatura de specialitate, arată că, alte caracteristici exterioare limbajului trupului, deși exterioare limbajului trupului, fac parte integrantă din această formă de comunicare, cum ar fi: comunicarea olfactivă, vestimentația.

Vestimentația afectează afectează într-o mare măsură comportamentul propriu al nostru și al celor cu care comunicăm. Studiile au arătat că o persoană îmbrăcată elegant obține cu 45% mai multe donații de la persoanele de pe stradă decât o persoană îmbrăcată mai comod.

Vechiul proverb ” Haina face pe om” este de actualitate, îmbrăcămintea oferind informații despre cine suntem sau cine este interlocutorul nostru, imaginea și respectul de sine, statusul social și profesional, valori, venit, așteptări, vârstă și sex, preocupări, preferințe, grup de apartență sau de referință.

Un rol important în decodificarea mesajului transmis prin vestimentație îl are contextul de interpretare și stilul personal.

Comunicarea olfactivă ca parte a limbajului corpului, și-a dovedit elocvența urmare a studiilor și cercetărilor efectuate. Astfel, s-a demonstrat că pulverizarea într-un magazin a unui parfum, aduce clinții în postura de a petrece mai mult timp în magazin. Pe de altă parte, un miros respingător, va conduce automat la încercarea de evitare a spațiului de comunicare cu interocutorul sau la mărirea lui considerabilă, până ajunge la zona destinată publicului, pierzându-și astfel intensitatea, coerența, interesul.

Limbajul spațiului

Felul în care relaționăm unii cu alții în spațiu comunică așteptările, pretențiile, sentimentele pe care le evem. În unele situații nu lăsăm orice persoană să se apropie la fel de mult de noi, alteori, pretindem de la unele persoane o anumită apropiere.

Nevoia de spațiu variază de la o persoană la alta, de la o profesie la alta, de la un context social la altul, de la o cultură la alta, fiecare tip de relație interumană implicând anumite reguli de organizare a spațiului.

Majoritatea studiilor vorbesc despre perceperea spațiului:

ca teritoriu și

– ca distanță de interacțiune cu o anumită persoană.

Din punct de vedere al teritoriului, de exemplu, în clasă, teritoriul unui elev îl poate reprezenta banca în care stă, alteori, de exxemplu în cazul unui șef, teritoriul este dovada autorității.

Conform lui Hall ( 1959), în perimetrul cultural există zone și distanțe de comunicare, știința care studiază corelația dintre componenta spațială și cea comunicațională purtând denumirea de proxemică.

Astfel, există:

Zona intimă ( 0-45 cm) – o zonă bine apărată în care este permis accesul doar celor în care avem mare încredere, celor pe care îi dorim, dominată de comunicarea tactilă și olfactivă, în timp ce vorbirea aproape că nu contează. Este o zonă de confort, iar cei care pătrund în zona intimă beneficiază de încredere. Cineva care depășește cu ușurință granița invizibilă trezește în noi sentimente de respingere. Cei antipatici nu sunt primiți în zona intimă, simțindu-ne stingheriți, presați, iritați, amenințați, având o poziție defensivă, sau cum spune Vera Birkenbihl ”organismul începe să producă hormoni de luptă”.

Zona personală ( 46-122 cm) – este distanța normală la care doi oameni conversează și se pot atinge dacă amândoi întind brațele. În această zonă cu grad de familiaritate ridicat, comunicarea olfactivă se diminuează iar comunicarea verbală și rolul privirii capătă mai multă relevanță. Lăsăm să intre în zona personală ”toate acele persoane cu care nu suntem atît de apropiate încât să le permitem să intre în zona noastră intimă, dar nici atât de străine, încât să rămână în afara zonei noastre imediat apropiate” ( Smith Jr., 1992). În această zonă intră prietenii, familia.

Zona socială ( 1,23-3,5 m) – este zona destinată contractelor sociale, negocierilor, vânzărilor și relațiilor profesionale, aflate în faza de început, este locul potrivit pentru majoritatea colegilor, șefilor, clienților. Această distanță poate indica dominarea, interesul, dezinteresul, superioritatea sau puterea, însă, uneori și partenerii intimi au nevoie de distanță socială pentru a se relaxa.

Zona publică ( peste distanța de 3,5 m) – este spațiul în care comunicarea și relația pierd caracterul impersonal, fiind vorba despre un discurs public, cu caracter oficial, formal, ritual. Este tipul de distanță care apare în raporturile oficiale, rezervată celor care se adresează de pe o poziție oficială, dominantă: profesori, preoți, judecători, politicieni, comandanți, etc.

Profesorii intră adesea în zona intimă a elevilor, însă unii pot să accepte, alții nu. Unii pot să fie bucuroși, mândri că profesorul intră în această zonă, alții nu, din contră, să se simtă stresați sau amenințați. De aceea, profesorul trebuie să interpreteze limbajul corpului elevului pentru a stabili distanța optimă în relația cu elevul, de la caz la caz.

Josep DeVito ( 1988) distinge trei tipuri majore de încălcare a teritoriului, încălcare care nu numai că condiționează comunicarea, ci, este ea însăși o formă de comunicare:

Violarea teritoriului – atunci când cineva intră într-un teritoriu fără a avea permisiunea

Invazia teritoriului – care presupune nu doar violarea unui teritoriu ci și producerea unor schimbări

Contaminarea – alterarea unui teritoriu

Limbajul timpului

Comunicarea temporală (cronemics) este centrată pe utilizarea timpului: cum îl organizăm, cum reacționăm la el.Se referă în principal la cât de mult ne lăsăm așteptați, cât de mult permitem prezența cuiva, cât putem considera că putem aștepta pe cineva, cât timp ne permitem să răpim cuiva, ordinea în care ne organizăm ș.a.m.d.

Coform lui Joseph DeVito, putem privi timpul din trei perspective:

Timpul biologic- care are o influență majoră, după unele cercetări, asupra bioritmului nostru și se bazează pe un număr de trei cicluri ( fizic, emoțional, intelectual), fiecare dintre acestea cunoscând valori de maxim în prima jumătate a intervalului propriu și de minim în cea de a doua jumătate. Ciclul fizic este definit de putere, energie, coordonare și rezistență la boli, fiind presupus de intervalul a 23 de zile. Ciclul emoțional se referă la balanța dintre optimism și pesimism, fiind definit de intervalul a 28 de zile. Ciclul intelectual se referă la abilitățile și activitățile de natură cognitivă și se regăsește în intervalul a 33 de zile.

Timpul cultural- care se dezvoltă pe trei niveluri: timpul tehnic, timpul formal, timpul informal. Timpul tehnic se referă la maniera în care cultura definește și dezvoltă timpul – de exemplu, noi folosim secundele, minutele, orele. Timpul informal se referă la folosirea diferită a termenilor legați de timp prin anumite adverbe: totdeauna, imediat, curând, chiar acum, cât de curând se poate, urgent, etc.

Timpul psihologic – se referă la importanța pe care o acordăm trecutului, prezentului, viitorului. Cercetările au arătat că, modul de a comunica și dezvolta personal și profesional diferă la persoanele centrate pe trecut față de persoanele centrate pe prezent sau pe viitor.

Timpul este un factor important în comunicare, neinterpretat corect și neutilizat la justa lui valoare, de cele mai multe ori. Ca toate celelalte forme de comunicare nonverbală, utilizarea timpului este bine să fie utilizată în context și ținând cont de categoria și istoricul relației cu persoanele aflate în câmpul comunicării.

Tăcerea, din punct de vedere al limbajului timpului, reprezintă una din modalitățile de utilizare a timpului în comunicare.

”Pentru a spune ceva eficient, subiectul se slujește de tăcere ca punct de referință în instituirea semnificațiilor. Tăcerea, ca nerostire sau suspendare, în doze bine măsurate și în contexte pragmatice nimerite, poate purta varii ” subânțelesuri”, necesare pentru un dialog autentic și poate întreține acel optim de mirare, cerut de mulți analiști.”

Studiile de specialitate au scos în evidență și alte categorii ale comunicării nonverbale, cum ar fi: comunicarea tactilă, comunicarea cromatică, comunicarea prin intermediul mobilierului și aranjamentului spațiului de locuit, comunicarea prin oferirea de daruri, comunicarea prin muzică.

Comunicarea tactilă ( sau contactul fizic) se manifestă prin frecvența atingerilor, prin modul de a da mâna, a îmbrățișa, a lua de braț, a bate pe umăr.

Studiile dedicate acestei dimensiuni a comunicării nonverbale au constatat că, atingerile primesc semnificații diferite în funcție de situația de comunicare sau starea psihică a interlocutorilor.

Astfel, atingerea poate conduce la afecțiune, dependență, agresivitate, dominanță,primind semnificații diferite în funcție de experiența anterioară, decondificarea atingerii de către cealaltă persoană, relația cu cealaltă persoană, durata atingerii sau localizarea atingerii ( determinată cultural).

Comunicarea cromatică este cunoscută încă din antichitate, în prezent stând la baza a numeroase teste de personalitate. Alegerea culorilor poate evidenția o anumită stare dispozițională sau o poate influența sau modifica.

Muzica reprezintă o formă de comunicare nonverbală, întrucât studiile au relevat faptul că ne influențează comportamentul. Deși se poate discuta dacă vorbim despre o reacție naturală sau una învățată, s-a concluzionat că, oamenii au tendința naturală de a se lăsa influențați în anumite comportamente de un ritm muzical sau altul. Marile magazine utilizează un anumit fond muzical pentru a-și fideliza clienții sau pentru ai determina să petreacă mai mult timp în magazin.

Alegearea mobilierului și obiectelor personale, din punct de vedere interacțional, poate scoate în evidență două dimensiuni: cea care încurajează interacțiunea de grup, numită sociopetală ( cum ar fi aranjarea scaunelor într-un cerc) și cea care descurajează o astfel de interacțiune, numită și sociofugală – este vizibilă în aranjarea băncilor în clasă, comunicarea fiind în direcția profesorului, nu între elevi.

Disfuncțiile comunicării nonverbale

Comunicarea nonverbală poate prezenta o serie de disfuncții. Literatura de specialitate a încercat o clasificare a acestor disfuncții, după cum urmează:

Limbajul nonverbal poate parazita limbajul verbal, adică comunicarea orală poate fi camuflată de gesturi, mișcări, mimică, atitudini, astfel încât mesajul devine de neînțeles sau alterat.

Limbajul nonverbal susține comunicarea dar totodată o poate întrerupe; privirea, zâmbetul, anumite gesturi asigură și mențin contactul, dar, deopotrivă, mimica sau postura de închidere, ridicarea privirii în tavan, marchează o ruptură în comunicare.

Efectul ” Stroop” sau efectul nociv al contradictoriului, care apare atunci când suntem nevoiți să procesăm două semnale contradictorii, între comunicarea orală/scrisă și cea nonverbală.

Comunicarea nonverbală poate fi automanipulativă, în anumite situații anumite gesturi, mimică, conducând la automanipulare, în totală contradicție cu conținutul mesajului ce se dorește a fi transmis.

Stilul de comunicare

Comunicarea umană în general și cea didactică în special, depind în mare măsură de stilul comunicării noastre. Fiecare avem un stil personal de a comunica dat de experiențele noastre personale, cultura și educația noastră, atitudinile personale, orizontul de expectație, eul propriu, statusul social, percepția despre lume, sine, oameni, despre interlocutor, mediul social ș.a.m.d.

Conform studiilor de specialitate, există câteva cerințe ale oricărui stil elegant și acceptat. Putem aminti, astfel:

Naturalețea, adică exprimarea firească, neafectată, fără o căutare forțată a cuvintelor sau expresiilor neobișnuite, cu scopul de a epata, a uimi;

Demnitatea, respectiv utilizarea unor cuvinte, fraze, idei, care nu aduc atingere bunelor moravuri și bunei credințe, nu jignesc, nu umilesc, nu minimalizează;

Armonia, adică obținerea efectului de încântare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte, expresii care provoacă stări sufletești pozitive, participative, de congruență;

Finețea, respectiv folosirea unor cuvinte, expresii, prin care se exprimă în mod indirect și cu multă atenție gânduri, sentimente, emoții, idei, puncte de vedere.

Comunicarea nonverbală completând comunicarea verbală sau substituind-o, trebuie să aibă în vedere aceste cerințe de stil, astfel încât gesturile, mimica, purtarea noastră să poată fi caracterizată de naturalețe, demnitate, finețe și armonie.

Specificul comunicării pedagogice nonverbale

Comunicarea pedagogică se întemeiază pe o relație intersubiectivă, stabilită între două entități distincte, care acționează și reacționează mai mult sau mai puțin conștient una de alta. Fiecare dintre parteneri participă la interacțiune cu întreaga personalitate, comunicarea fiind caracterizată de inegalitatea partenerilor de discuție.

Pentru stabilirea unei relații de comunicare autentice, interacțiunea trebuie să funcționeze după principiul circularității, respectiv un permanent feedback. Actorul principal care declanșează, menține și controlează comunicarea este profesorul, numai atunci când deține bune competențe de a comunica și are abilitatea de a le induce elevilor acest tip de competență.

În relația cu elevii profesorul utilizează mai multe tipuri de comunicare, însă influența cea mai mare asupra procesului instructiv educativ o are comunicarea nonverbală. Unii autori vorbesc de principiul congruenței între comunicarea verbală și cea nonverbală, în cadrul comunicării educaționale, respectiv cerința impusă profesorului de a-și armoniza mesajele transmise elevilor. Alături de celelalte postulate ale comunicării interpersonale eficiente transferabile și în context școlar ( o bună relație de comunicare se tranzacționează, se mediază, se negociază, se construiește neîncetat), principiul congruenței, al armoniei între comunicarea verbală și cea nonverbală trebuie să guverneze actul educațional.

BIBLIOGRAFIE

Baron R.S. & Byrne D., Social Phychology- Understand Human Interaction, New York, 1987

Coman Alina, Tehnici de comunicare, Proceduri și mecanisme psihosociale, Editura C.H.Beck, 2008

Craiovan Petre, Comunicarea, suport de curs, Universitatea Titu Maiorescu

Cristea Sorin, Fundamentele pedagogiei, Editura Polirom, 2010

DeVito J. ( 1988) Human comunication. The basic Course. New York

Ekman, P., The repertoire of non-verbal behavior: Categories, origins, usage and coding, in Semiotica, jurnal of the International Association for Semiotic Studies

Gamble T.K, & Gamble M, Communication Works, New York, 1993

Moore K.D, Secondary Instructional Methods, 1994

Potolea Dan, Ioan Neacșu, Romiță B. Iucu, Ion-Ovidiu Pânișoară, Pregătirea psihopedagogică, Editura Polirom, 2008

Pânișoară Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, ediția a IV a, Editura Polirom, 2015

Pânișoară Ion-Ovidiu, Profesorul de succes, 59 de principii de pedagogie practică, Editura Polirom,2015

Ruckle H., Limbajul corpului pentru manageri, București, Editura Tehnică, 2001

Sălăvăstru Dorina, Psihologia educației, Editura Polirom, 2004

Smith, E.R., Social Psychology, New York, 2007

Wiener N., Cibernetica, București, Editura Științifică