Comunicarea Non Verbala la Patinatori

Cuprins :

IΝΤRОDUCΕRΕb#%l!^+a?

Fără socializare, omul ar fi rămas o simpă ființă. Fără comunicare, societatea nu s-ar fi putut dezvolta, rămânând la stadii antice. Ipoteza că instrumentul comunicării este baza societății și a dezvoltării existențiale nu poate fi combătută.

Această lucrare pleacă de la premisa că interacțiunile umane ar fi imposibile fără transmiterea și receptarea de mesaje. În acest context se poate afirma că relațiile umane pot fi definite ca interacțiuni comunicaționale, derulate într-un amplu plan social.

Ca o concluzie a cercetărilor comunicaționale, ca prioritate a legăturii umane, se poate susține că “comunicarea reprezintă ansamblul proceselor fizice și psihice prin care se efectuează operația de punere în relație cu una sau mai multe persoane în vederea atingerii unor anumite obiective” , care pot fi comune sau individuale.

“Comunicarea reprezintă o secvență de evenimente (simboluri) care se împletesc la un moment dat conform unui patern” pentru atingerea unui anumit scop.

Comunicarea verbală nu poate fi receptată în totalitată decât prin susținerea ei prin diferite componente specifice limbajului nonverbal.

“Numeroase din semnificațiile umane – chiar majoritatea lor – sunt conturate prin atingere, expresie, gesturi, expresie facială (…) fără ajutorul cuvintelor. Indivizii se observă reciproc, ascultând pauzele și intonația, observând vestimentația, privirile sau tensiunea facială, tot așa cum iau în considerare cuvintele).

Studiul dedicat limbajului nonverbal are la bază două ipoteze:

– orice mișcare transmite informații despre starea psihică a comunicatorului și a receptorului de mesaj

– abilitatea descifrării semnificațiilor mișcării

Conform acestor cercetări, rolul comunicării nonverbale nu trebuie diminuată deoarece “din totalul mesajelor emise de un individ, 7% sunt verbale – cuvinte, 38% sunt vocale – inflexiunea, tonalitatea vocii, iar 55% sunt mesaje nonverbale, mai precis, în situația unei conversații, componenta verbală deține 35% iar comunicarea nonverbală 65%”

Așa cum remarcă D. Vasse în anul 1987, conform celor afirmate de Samovar: “corpul uman este asemenea unui text care vorbește” . Comunicarea nonverbală prin interpretarea vocii este ca o sursă, un text de informații care conduce spre interacțiune.

Comunicarea nonverbală deși identică, are conotații diferite, în funcție de context, tipologie și de cultură. Un gest, o privire, poate avea o anumită semnificație într-o anumită cultură, iar în altă, sa aibă semnificații contrare.

În prezenta lucrare „Diferențe interculturale. Tipologii ale gesturilor in reclamele din România și Turcia.” m-am gândit să abordez problema comunicării nonverbale, asociată comunicării de masă, specifică reclamelor. În prima parte se vor prezenta generalitățile comunicării nonverbale raportată la comunicarea generală, prin prisma canalelor de comunicare. În a doua parte se va pune accent pe domeniul cultural, în contextul comunicării nonverbale. Ultima parte va fi o analiză detaliată a spoturilor publicitare prin sistemul postură-gest, vestimentație în ansamblul procesului de comunicare.

CΑPIΤОLUL 1

COMUNICAREA NONVERBALĂ b#%l!^+a?

1.1. Conceptul de comunicare nonverbală

Mari personalități au ajuns la concluzia că este mai important modul de comunicare decât comunicarea însăși. Din acest motiv, multe mesaje sunt transmise mai mult prin intermediul imaginilor, a filmărilor video, punând astfel publicul să reflecteze mai puțin asupra sensului mesajului, fiind „acaparat” de ceea ce vede, ce i se comunică nonverbal.

În comunicare are o importanță deosebită modalitatea de comunicare, precizia acestuia. Astfel, în timp, apare noțiunea de câmp de experiență atât al comunicatorului cât și al receptorului. Acest câmp de experiență se definește prin cunostințele, informațiile, simbolurile, atitudinele care înterecționează și se armonizează între emițător și receptor, între codificarea și decodificarea mesajului. Pentru o percepere reală a mesajului, funcționarea codurilor între comunicator și receptor trebuie să fie ireproașabilă. Între cele două câmpuri de experiență, receptor– emitor, prin întretăierea lor, se realizează experiența cumulată care facilitează comunicarea. Dacă această experiență nu există, comunicarea devine dificilă, uneori chiar imposibilă.

Experiența celui care comunică îl poate ajuta, să disimuleze, să confirme anumite idei pe care le prezintă, susținându-și părerea prin gesturi controlate, mimică, expresii ale feței, care completează ținuta vestimentară ireproșabilă.

În figura 1, este prezentată schema comunicării în câmpul de experiență, conform viziunilor lui Schramm.

Figura 1 – Schema de comunicare prin câmpul experienței

Fiecare persoană este pe rând atât codificator cât și decodificator. O persoană primește și transmite la rândul ei mesaje. Conform celor spuse de Schramm, omul este un interpret deoarece codifică și decodifică permanent mesaje în funcție semnele informaționale pe care le primește.

Înțelegerea comunicării dintre persoane este reprezentată de un element esențial, feed-back-ul, care este o reacție de răspuns. Prin acest element sunt relevate felul în care sunt interpretate și receptate diferitele mesaje de către interlocutori. Comunicarea se deșfășoară prin multiplicarea canalelor de comunicare.

Desfășurarea unui proces de comunicare reprezintă o succesiune, o înșiruire de evenimente care fac referire la : “decizia de a transmite o semnificație, formularea mesajului intenționat, într-un limbaj sau cod, actul de transmitere și receptarea mesajului respectiv”.

Comunicarea este influențată de asemenea de nivelul de cultură și de statusul celor care participă la acest proces.

1.2. Scurt istoric

Istoria comunicării începe cu odată cu istoria ființei umane.

În istoria comunicării au existat cinci perioade distincte:

– perioada semnelor și a semnalelor,

– perioada limbajului și al vorbirii,

– perioada scrisului,

– perioada tiparului,

– a mijloacelor de comunicare în masă.

Conform acestor perioade istorice, se poate susține ideea că întâi a fost comunicarea nonverbală, apoi comunicarea verbală, scrisă. Cele trei perioade specifice comunicării nonverbale au o legătură strânsă între ele, fiind corelate și influențate una de celelalte, ca în figura 1.

Figura 1 – Etapele istorice ale comunicării nonverbale

Perioada semnelor și a semnalelor.

Această perioadă se referă la epoca ființelor socotite preumane, care erau incapabile să vorbească, din punct de vedere fizic.

Lipsa existenței comunicării verbale a fost substituită prin anumite gesturi, sunete, care erau reproduse fizic: țipete, mormăieli și alte expresii faciale. De asemenea, comunicarea se realiza și prin gesturi nonverbale, prin folosirea unor semne făcute cu brațele și mâinile. În perioada respectivă, prin mișcări și poziții ample, se codificau ideile în mesaje care erau conforme cu regulile comune de semnificații și interpretări. Deși se poate spune că oamenii erau primitivi, putem observa că, comunicarea era mult mai complexă ca în prezent.

Mesajele transmise erau simple, având un ritm de comunicare lent pentru că viață lor mentală era una limitată deoarece nu puteau stoca, prelucra sau aminti tipuri de idei care erau atât de utile și necesare comunicării interpersonale. Ființele din perioada respectivă nu aveau o capacitate de gândire, de concepție, sinteză dezvoltată aceasta fiind limitată de limbajul semnelor și semnalelor care au limitat cultura lor în acele perioade.

Sistemul de comunicare al acelei perioade este total diferit de sistemul de semne utilizat în zilele noastre de persoanele cu deficiențe auditive. Limbajul lor este bazat pe alfabet, vocabular, reguli stricte de sintaxă și limbaje.

Perioada limbajului, a vorbirii.

Primele izvoare istorice care atestă vorbirea sunt cele din perioada oamenilor de Cro-Magnon, de când au rămas diferite picturi ce sunt considerate de istorici ca fiind primele încercări de stocare a informației. Această perioadă a fost în urmă cu peste 40 000 de ani.

Apariția vorbirii și a limbajului a dus la dezvoltarea existenței umane. Acest impact s-a făcut simțit și în mediul înconjurător care nu a mai fost unul ostil. A fost perioada în care omul a putut să se apere de pericole, să vâneze, asigurându-și astfel mai ușor existența, folosindu-se în continuare de semne și gesturi.

Prin folosirea unor sisteme de simboluri, ființa umană a conceput idei, a clasificat date, a abstractizat și analizat informații, a sintetizat și a speculat diferite situații, gestionând oportun și în timp real, problemele existențiale.

Ființa umană, a reușit să memoreze mai multe informații, să le transmită mai ușor și să recepționeze la rândul său mesaje mai lungi, mai complexe și chiar mai subtile. Cu ajutorul acestor mesaje a reușit să-și planifice acțiunile, să dezvolte și să inventeze diferite proceduri și lucruri care au dus spre o nouă cunoaștere. Astfel, omul a transmis modalități de conservare pentru hrană, modalități de încălzire, procedee vânătorești. Evoluția omului duce spre o viață stabilă și sigură. Apare agricultura, domesticirea animalelor și adunarea oamenilor în comunități, în colectivitate, astfel formându-se satele. Datorită vieții sociale a oamenilor, se concretizează anumite tradiții care duc la o dezvoltare culturală accentuată.

Printre izvoarele istorice care atestă aceste dezvoltări culturale sunt rămășițele civilizațiilor preistorice, mărturii de necontestat al dezvoltării umane.

Prin dezvoltarea limbajului, se diversifică preocupările și viața oamenilor: apar și se dezvoltă noi modalități de vorbire, datorită răspândirii și confruntărilor cu noi probleme iar limbajul mai vechi, limba vorbită, se modifică dar nu influențează transmiterea unor cuvinte până în zilele noastre. Continua dezvoltare a limbajului, a vorbirii, au făcut posibile semnificative progrese ale condiției umane.

Dobândirea abilităților verbale a durat câteva mii de ani, dar a fost unul dintre primii pași în apariția comunicării în masă.

Perioada scrisului.

După apariția vorbirii, au mai trecut câteva secole până s-a descoperit arta scrisului. Scrisul a avut o istorie anevoiasă și tumultoasă, evoluând de la simplele prezentări pictografice la sisteme fonetice, la reprezentarea ideilor simple și complexe prin diferite imagini și desene utilizate. Toate aceste evoluții au condus spre folosirea unor litere simple care sugerau prin reprezentări și combinații, anumite sunete specifice.

Scrisul are la rândul lui, o mică istorie, sugerată de etapele evoluției : apariția pictogramelor convenționale, începutul scrierii fonetice, apariția și dezvoltarea suporturilor de scris, apariția învățământului și dezvoltarea științelor

Primul pas ce a dus la dezvoltarea scrisului s-a realizat prin apariția unor standardizări, a semnificațiilor imaginilor care a fost mai mult decât necesară pentru : schimburi comerciale, înregistrări de hotare, pâmânturi și proprietăți, creșterea/scădera nivelurilor râurilor.

Primele mărturii ale apariției semnelor, sunt inscripțiile apărute prin anul 4000 Î.H. în Sumer și Egipt.

Egiptenii au pus bazele sistemului pictografic, alocând fiecărui simbol câte o idee, un lucru, un concept.

Utilizând un sistem complicat de caractere simbolice cu reguli asociate pentru transmiterea de semnificații complexe și standardizate făcea posibilă stocarea informațiilor, precum și reprezentarea unor idei de către o anumită persoană. Aceste scrieri cu caractere simbolice, care mai purtau și denumirea de gilfe, erau realizate și efectuate doar de specialiști.

Apariția scrisului a fost un pas important în evoluția omului, fiind o cale prin care oamenii au putut comunica mai lesne, indiferent de distanță sau timp.

În etapa scrierii fonetice sumerienii au elaborat un sistem de scriere, ale cărei rădăcini au imagini desenate pe niște plăcuțe moi din lut care în timp au fost modernizate din cauza detaliilor care erau dificil de observant și de transmis. Astfel s-au introdus cuneatele, niște caractere specifice care atribuiau fiecărui simbol o semnificație anume, particulară care a dus la renunțarea folosirii imaginilor pentru obiecte. Astfel s-a pus baza scrierii cuneiforme. Continuând cu dezvoltarea scrierii, în anul 1700 ÎH, sumerienii au creat simbolul stilizat, care reprezenta un sunet, o silabă, nu o idee. Având un simbol pentru sunet, s-a redus numărul simbolurilor, care erau de ordinul miilor, datorită faptului că erau specifice doar unui singur obiect sau unei singure idei. Acest pas a fost unul important și decisiv în dezvoltarea scrierii fonetice și un avantaj în comunicarea umană.

După aproximativ o mie de ani, progresul a continuat cu apariția scrierii alfabetice. Grecii și-au adus contribuția la dezvoltarea comunicării, simplificând în mod eficient alfabetul, care a devenit unul standard, fiind îmbunătățit în timp de romani. Alfabetul actual, a fost preluat de la romani și adaptat necesităților din zilele noastre.

Odată cu dezvoltarea scrierii era impetuos necesară găsirea unor suporturi de scris, fără de care, comunicarea umană avea de suferit. Acest suport trebuia să fie unul portabil pentru a fi eficient. Astfel putem vorbi de o adevărată istorie pentru acest material de scris.

La început a fost piatra – care era greu de stocat și transportat deși avea avantajul rezistenței în timp. Apoi au apărut tăblițele care erau greu de păstrat dar ușor de transportat.

Momentul apariției papirusului – descoperit în anul 2500 ÎH de egipteni, care era ușor de păstrat și de transportat, a fost un moment important și crucial. Informațiile de pe papirus au fost stocate, păstrate și predate din generații în generații. Putem remarca și existența ficusului care era un papirus utilizat de mayași.

Hârtia – a fost inventată și dezvoltată, ca o etapă ulterioară pergamentului, de către chinezi, hărtia, care există și în present, se poate stoca, păstra și transporta, Acest suport de scriere, chiar dacă are o existență veche, persistă și rezistă cu succes și în zilele noastre, pe lângă alte modalități de stocare a informației.

Formatul electronic – este ultima apariție pentru suportul de scris. Fie că a fost la început discheta, apoi CD, DVD, blueray sau chiar calculatorul/laptop, acestea pot înmagazina, păstra, transporta și transmite în timp real, multe informații,

Scrierea și mijloacele de transmitere portabile au avut un rol mai important în evoluția și dezvoltarea culturii și existenței sociale decît vorbirea și limbajul datorită următoarelor avantaje: eliberarea minții umane de problema memorării valorilor culturale ale poporului ce trebuiau transmise din generație în generație pentru a nu se pierde tradiția, au facilitat comunicarea la distanță, au evidențiat valoarea omului, cel ce avea știința scrisului (numiți scribe) avea anumite privilegii. Acestea au adus schimbări radicale în instituțiile existente (politice, religioase) precum și de apariția altor domenii sociale, au dus la dezvoltarea învățământului, deschidere de școli, apariția bibliotecilor, conducând inevitabil la apariția metodelor de comunicare în masă.

Scrisul, stilul de scriere, manuală, era de asemenea un mod de comunicare nonverbală. Prin studiul “scrisului”, se puteau determina temperamente, caracteristici și atitudini ale indivizilor. Stilul de scriere, era precum stilul vestimentar în prezent, păstrând proporțiile.

1.3. Elementele comunicării nonverbale

Conform unei definițîi standard, comunicarea presupune transmiterea unor mesaje (“informațîi, idei, emoțîi) de la un emițător la un receptor, printr-un canal de comunicare. Mesajul este o semnificație care este codificată de emițător și recodificată de receptor. Decodificarea este influențată de contextul actului de comunicare (mai ales atunci când este vorba despre cea orală și nonverbală”).

Comunicarea se poate desfășura după rigorile unei structuri tridimensionale care se axează pe cele trei elemente definitorii: mesajul, sau ideea în jurul căreia gravitează relația dinamică dintre emițător și receptor. Se poate vorbi de un proces de comunicare care se poate reda simbolic, ca în figura 2 :

Figura 2 – Procesul comunicării

O analiză atentă a elementelor care construiesc această relație, relevă interdependența dintre acestea și nivelul de valorificare a fiecăruia. Contextul definește rolul fiecărui element, și tot contextul este cel care poate converti structura fiecărui element. Deoarece în medii diferite se accesează mesaje diferite și se utilizează limbaje specifice de comunicare.

O informație pur matematică utilizează un tip de mesaj, în timp ce o informație preluată din mediul graficii digitale se axează pe un alt limbaj, o informație tehnică are alte conotații. Deci va putea rezulta un set de relații ajustate la nivelul contextual.

Fiecare element are o importanță atât din analiza contextuală cât și separată. Astfel, emițătorul este cel care inițiază întregul proces; va transmite mesajul receptorului utilizând un mijloc de comunicare intermediat printr-un limbaj specific. În funcție de contextul din care se desprinde, acesta, inițiază un dialog tehnic, strategic, cu caracter informațional, sau de prezentare firească a unui anumit grafic, sau se poate reduce la un dialog neutru pe o platformă comună.

Un emițător evoluat are la dispoziție mijloace din ce în ce mai rapide prin care se poate face înțeles de un număr exorbitant de persoane într-un timp foarte scurt, chiar instant sau simultan. Dialogul modern provoacă imaginația și rapiditatea conferind viteze din ce în mai mari dând acuratețe din ce în ce mai bună atât pe plan vizual cât și audio. De asemenea, o mare putere o are și abilitatea acestuia de a transmite o informație cât mai clar, coerent, rapid, deoarece viteza este cea care a delimitat alte bariere ale “răbdării” receptorilor.

Emițătorul din mediul științific va propulsa o idee îmbrăcată în texturi specifice limbajului de specialitate înțelese doar în contextul științific și doar de o anumită categorie de receptori. Nivelul informațional al acestora se axează cu precădere pe aceiași platformă științifică. Se creează astfel un ciclu bine delimitat propulsat doar în contexte clare, bine definite. Aici se poate remarca caracterul strict al informației și limitarea acestui proces. În schimb, emițătorul mass-media dispune de o largă paletă de receptori, deoarece informația furnizată nu este limitată de bariere științifice, sau culturale, fiecare persoană cu o cultură minimă, și cu un limbaj comun putând percepe mesajul. Este ideal ca aceste sfere să comunice mesaje cât mai reale, cât mai bine structurate și redate cu decență, cu stil și cu profesionalism.

În mediul cinematografic, s-au întrecut toate barierele timpului și spațiului, emițătorul – regizorul în speță, alături de echipa specifică, transmite un mesaj – un film, care dacă este foarte bine realizat, ajunge să fie cunoscut de publicul tot mai larg.

Se ajunge astfel la o caracteristică de succes a comunicării: calitate. Cu cât aceasta este mai nealterată, mai pură cu atât rezistența mesajului poate depăși barierele locale, culturale și de asemenea, poate constitui un punct de reper în dezvoltarea continuă a mediului din care provine. Calitatea emițătorului și standardele la care aderă conferă astfel continuitate informației.

Mesajul este un tot unitar de codificări specifice, verbale sau nonverbale. Se dezvoltă în manieră bidimensională: atât la nivel concret cât și abstract. Poate fi atât direct cât și indirect putând fi observat prin elementele specifice pe planul limbajului indirect, nonverbal. Acesta este inițiatorul unei posibile comunicări nonverbale, comutate la nivelul privirii, al gesturilor, al poziției corpului. Această citire printre rânduri este practic, la dispoziția oricui ar vrea să vadă, este de fapt, primul limbaj, deoarece omul preistoric se folosea în primul rând de gesturi, limbajul fiind apanajul vremurilor supuse culturalizării. Astfel, stările primare: de furie, de teamă, de bucurie, de liniște sunt expuse prin imaginea fiecărui emițător.

Comunicarea din “punct de vedere teoretic”, se poate cuantifica de către specialișți în modul următor, ca în figura 3:

Figura 3 – Teoria comunicării

Graficul ilustrează:

nivelul valoric al comunicării logice sau verbale care se înscrie în limita a șapte puncte procentuale;

nivelul paraverbal – ce face referire la ton, amplitudinea vocii, ritmul și timbrul vocal și se derulează în limita a 38 de puncte procentuale din actul comunicării

nivelul nonverbal redat de gestică, expresivitatea feței, de ținuta și poziția corpului fiind cu cel mai mare procentaj de 51-55% din totalul actului de comunicare.

Câștigul procentual al nonverbalului trădează importanța acestuia în întregul proces al comunicării. Emoțiile ilustrate în mod intenționat sau nu, de gesturi sau de anumite expresivități faciale, tonul vocii mai aspru, sau mai blând, privirea, ținuta toate acestea construiesc o suită greu de ignorat. De aici este relevantă importanța surprinderii cât mai atente și analizării cât mai subtile în vederea evaluării corecte a mesajului transmis de nonverbal.

Mesajele nescrise ale nonverbalului pot fi și sunt de fapt, surse mai importante decât cele scrise sau dictate conștient prin comunicarea verbală. De regulă, comunicarea nonverbală accentuează o idee transmisă în mod verbal, însă, sunt situațîi în care nonverbalul poate anula ceea s-a transmis în mod direct. Astfel, se poate vorbi de un conflict între sfera verbalului și cea a nonverbalului în care căștigă de regulă, nonverbalul datorită importanței valorificată de altfel și din punct de vedere teoretic. Comunicarea nonverbala este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte și care pot fi decodificate, creând înțelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte, iar noi putem să ne facem anumite impresii, să înțelegem sau nu mesajul nonverbal.

Comunicarea nonverbală este codificată prin următoarele elemente:

– ton, gesturi și mișcări corporale care conțin multe informații și definesc calitatea relațiilor interpersonale; mesajul astfel codificat indică foarte clar ascultătorului cum percepe și participă la comunicare ființa umană,” vorbește” despre natura celui care transmite mesajul, despre intențiile și starea lui de spirit;

– comportări care comunică prin modalități ca: aparența fizionomică și corporală (expresia feței, felul de a se îmbrăca, pieptănătura, folosirea produselor cosmetice), habitusurile, utilizarea spațiului (modul de așezare a unora față de alții sau dispunerea obiectelor), succesiunea inițiativelor în conversație, aprobări sau dezaprobări exprimate mimic sau pantomimic.

1.4. Clasificări ale comunicării nonverbale

Clasificarea comunicării nonverbale se realizează după modalitățile senzoriale care sunt implicate în receptarea mesajelor, a semnalelor.

Conform principiilor lui Mark L. Knapp consideră există următoarele clasificar după:

privire, modul în care se privesc persoanele în timpul comunicării verbale, felul de a privi,

auz, felul în care se recepționează mesajul, conform modului de transmitere al acestuia de către emițător, prin tonalitatea vocii

miros

mișcări, gestică, atât cea individuală cât și cea aflată în conjunctură cu alte persoane, determinate de gesturi, postură, privire, expresii faciale, atingeri corporale, proximitatea

relația de afectare mediu înconjurător – factor uman : dispunere spațială a mobilei, temperatura mediului ambiant, prezența altor persoane, zgomote de fond .

Alți cercetători, numesc clasificarea ca o rezultată a combinațiilor de coduri și medii de transmitere a informațiilor, a mesajelor:

kinezica – mișcările corporale, faciale ce include o mică parte a semnificațiilor privirii,

oculezica – privirea în ansamblu,

paralimbajul – “gesturile” vocale

proxemica – percepția spațiului

cronemica – percepția timpului

Aceste clasificărio vor prezentate mai succint în subcapitolul șase, la prezentarea elementelor componente ale comunicării nonverbale.

1.5. Funcțiile comunicării nonverbale

Atât în mod conștient cât și în mod inconștient, intenționat sau neintenționat, fiecare persoană transmite și primește mesaje nonverbale pe baza cărora se emit judecăți care duc la luarea deciziilor, în funcție uneori de propriile experiențe sau din experiențele altora.

Abilitățile comunicaționale se determină pe baza a cinci criterii evaluative:

prezentarea generală,

atitudinea,

vocea,

modul de expunere,

limbajul nonverbal

După cum se poate observa, fiecare dintre cele cinci elemente, oferă anumite informații, codate, referitoare la persoane.

Prin prezentarea generală se valorifică aparența fizică și cea vestimentară. Prin expunere se urmărește gestiunea timpului, calitatea și valabilitatea argumentației prin volumul cunostințelor care datorită capacității de adaptare are sau nu, o forță de convingere.

Vocea este unul dintre factorii cei mai importanți ai comunicării și este influențată în mare măsură de:

modul de articulare,

intensitatea vocii,

fluența vorbirii,

viteza în vorbire,

modul de pronunțare,

intonați,

ritmul comunicării.

Toate acestea, împreună cu elementele atitudinii ( privire, auto-control, prestanță) conduc spre componenta nonverbală, clară și precisă, exprimată prin:

gesturi,

proxemică,

expresiile feței, faciale,

mișcările corpului,

postura.

„Comunicarea nonverbală implică suma stimulilor (cu excepția celor verbali) prezenți în contextul unei situații de comunicare, generați de individ și conțin un mesaj potențial” . Conform acestor date, putem spune că s-a găsit explicația componentei intenționate sau neintenționate ca eveniment pentru comunicare.

Pentru a defini cu adevărat comunicarea nonverbală, aceasta trebuie raportată la comunicarea verbală. Între cele două tipuri de comunicare, există asemănări și diferențe.

Asemănările sunt:

ambele comunicări, atât cea verbală cât și cea nonverbală se bazează pe un set de simboluri accesate și acceptate cultural, fiind unul dintre motivele alegerii acestei teme pentru lucrare,

comunicările sunt produse de indivizi, voluntar sau involuntar, fiind mesaje subiective și personale,

în majoritate, semnificațiile atașate atât indicelui verbal cât și celui nonverbal sunt identice.

Diferențele celor două comunicări, verbală și nonverbală sunt:

factorul biologic coordonează comunicarea nonverbală și este mult mai dificil de controlat, de disimulat,

comunicarea nonverbală este de tip continuu, pe când cea verbală are în compoziție momente de segmentare a ei, cu propoziții care încep și se finalizează,

comunicarea nonverbală are începuturile mai timpurii decât cele verbale (copilul care încă nu vorbește dar folosește gesturile, momentele de la începuturile întâlnirilor când încă nu se comunică nimic verbal),

impactul sentimental, emoțional este diferit (într-un fel se poate declara fericirea și astfel este exteriorizată).

Conform celor prezentate anterior, se pot determina pe baza acestor indici, funcțiile și disfuncțiile comunicării nonverbale.

Funcțiile comunicării nonverbale sunt:

– de repetare a comunicării verbale, prin clarificare sau accentuare prin gesturi,

– de completare, prin diferite gesturi sau atingeri, de aprobare a comunicării verbale,

– de contradicție, când prin comunicare directă se susține un anumit lucru iar prin mimică, gesturi sau priviri ascunse se transmite alt mesaj,

– de substituire a comunicării verbale cu gesturi nonverbale,

– de regularizare, prin clarificări de situații verbale prin gesturi ale mișcării capului, prin acceptare tacidă.

În cadrul oricărui proces de comunicare pot apărea și disfuncții:

– susținerea comunicării verbale prin comunicarea nonverbală cu repercursiuni de întrerupere a acesteia

– anihilarea comunicării verbale prin gesturi, priviri, studii asupra comportamentului nonverbal care practic face inutilă comunicarea verbală.

1.6. Elementele componente ale comunicării nonverbale

Comunicarea nonverbală prin complexul de funcții dezvoltă aria vizualului prin folosirea de semne și coduri pentru a transmite mesaje intenționate sau neintenționate. Componentele comunicării nonverbale sunt: gesturile, postura, expresia feței, prezentarea personală, comunicarea tactilă, și limbajul spațiului. În continuare se vor prezenta aceste componente, specifice limbajului nonverbal.

Gesturile.

Gesturile sau kinetica au apărut ca o necesitate de decodificare, de cercetare și investigare a mișcărilor vizibile, ale corpului (numite chei kinezice – de unde a și apărut denumirea) care influențează comunicarea.

Kinetica este disciplina științelor comunicării ce studiază ansamblul semnelor emise în mod natural sau cultural.

Gesturile au și ele la rândul lor, anumite funcții:

– de transmitere a unui mesaj,

– de repetare a unei informații,

– de susținere pentru comunicarea verbală,

– de transmitere a unor sentimente, emoții, afectivitate, compasiune,

– de însoțire a stărilor interioare, agitașie, neliniște, relaxare,

Postura.

Este o metoda a limbajului nonverbal prin intermediul căreia se transmit, intenționat sau nu, mesaje informaționale despre atitudine, emoție, , statut social, implicare afectivă.

Funcțiile posturii, a mișcărilor corpului sunt sunt:

– de exprimare a unei atitudini raportată la cei din jur,

– de indicare a intensității stărilor sufletești,

– de evidențiere, admitere, aprobare a mesajelor verbale,

– de înlocuire a unor comunicări verbale, a cuvintelor.

“Studiile consacrate comunicării interculturale susțin că interpretarea limbajului nonverbal al partenerului de comunicare devine cu atât mai dificilă cu cât, dincolo de diversitatea mișcărilor corpului, culturi diferite atribuie semnificații diferite, chiar contrare.”

Un exemplu concludent este poziția picior peste picior, atât de clasică în Europa, dar în zona arabă, agest gest semnifică o poziție dezonorantă, mai ales în cazul femeilor.

Expresia feței.

În timpul oricărei comunicări verbale, interlocutorii, în general se privesc în față. Zonele cele mai vizate în cadrul acestui proces sunt: partea de sus a a feței (fruntea și sprâncenele care sunt considerate variabilele cognitive), zona medie (ochii – care fac referință la emoții, stări, afectivitate) și partea inferioară (obbraji, nas, gură, bărbie – care denotă instinctele).

Expresiile feței sunt influențate de mimică, zâmbet, privire.

“Privirea traduce gândurile, emoțiile și conferă viață mesajelor. Modul în care privim și suntem priviți corelează cu nevoia de aprobare, acceptare, încredere și prietenie. Rolul de -a privi- sau de -a nu privi- partenerul de comunicare este decisiv”

“În situațiile de comunicare față în față, participanții se privesc 50-80% din timp”

Prezentarea personală.

Prin prezența personală se înțelege forma corpului, vestimentația, mirosul.

Structura corpului face referire la forma acestuia, atât ca compoziție fizică cât și ca poziție în anumite circumstanțe.

Conform tipului de fizic, literatura de specialitate deosebește trei categorii:

– ectomorf (fragil, subțire, înalt ) – perceput ca persoană ambițioasă, suspicioasă, nervoasă, puțin masculină,

– endomorf (solid și scund) – vorbăreț,rezistență fizică mică, , demodați, îmbătrâniți, sufletiști, agreabili, dependenți de alții, de încredere și prietenoși,

– mezomorf (musculos, atletic, înalt) – puternici, aventuroși, maturiâ, încrezători, învingători veșnici.

Vestimentația reprezintă o marcă a expresivității, autorealizării, fiind bazată pe capacitatea de inovație și pe creativitate. Prin vestimentație se reprezintă persoana, imaginea de sine a acestuia, imaginea lui publică.

Mirosul este un tip fundamental de comunicare. Prin miros se pot asocia diverse momente cu experinețele trecutului.

Comunicarea tactilă.

Prin comunicarea tactilă, limbajul nonverbal se manifestă prin:

– intensitatea atingerilor,

– frecvența acestor atingeri.

Orice atingere, are o anumită semnificație în funcție de contextul în care are loc și de stările psihice ale participanților.

Limbajul spațiului.

“Proxemica sau gramatica spațiului” după cum denumea Hall acest limbaj nonverbal are “ca obiect de studiu relațiile spațiale ca mod de comunicare, jocul teritoriilor, modul diferit de a percepe spațiul în diferite culturi, efectele simbolice ale organizării spațiale și a distanțelor fizice”

În culturile europene, dimensiunea spațială a comunicării este interpretată de două moduri (apropiat, îndepărtat) și patru distanțe: intimă, personală, socială și publică.

Limbajul spațiului se raportează la următoarele dimensiuni:

– înălțime,

– amplitudine,

– apropiere-depărtare,

– interior-exterior,

– grad de intimitate.

CΑPIΤОLUL 2

GESTURI ȘI TIPOLOGII B#%L!^+A?

2.1. Rolul gesturilor

O privire fixată asupra unei persoane generează automat o primă impresie pe baza unor indicii formatoare de idei. Prin privire se intermediază un contact prin care se acordă un anumit credit unei persoane, pe baza unei relații stabilite, obiective sau nu. Procesele de apreciere și evaluare a calităților și trăsăturilor unei persoane se realizează ca urmare a unei interacțiuni directe și imediate.

Prin contactul vizual, al privirii, orice gest este catalogat într-un anumit fel, completând sistemul de comunicare.

Gesturile trădează realitatea stării emoționale ale participanților la comunicare.

Dacă gesturile sunt reținute, prima impresie nonverbală este că persoana respectivă este una timidă, care evită inițiativele. Dacă gesturile sunt dezinvolte atunci persoana respectivă este una care preia frâiele, inițiază și conduce comunicarea. Prin gesturi se pot crea situații confuze, indiferent de natura lor. Dacă gesturile sunt controlate, voluntare sunt mai mult decât ideală în orice tip de comunicare, având efecte benefice asupra tuturor participanților, fie ei activi sau pasivi.

În urma acestor gesturi apar unele acțiuni de analiză a mesajelor transmise și în funcție de impactul acestora se pot modifica anumite trasee mentale, gândiri și rațiuni.

Impresia oamenilor despre cei din jur contează foarte mult în orice domeniu de activitate. În momentul în care o persoană este caracterizată se țin cont de mai multe surse de informații: cunoașterea apartenenței și a categoriei persoanei respective, a datelor individuale și elementele semnificative de exprimare (poziția și atitudinea corpului, gesturi involuntare).

Contactul vizual este nelipsit atât din comunicare cât și din evenimentele sociale, politice, economice și artistice. Orice spectacol este savurat în urma vizualizării acestuia.

Gesturile punctează o idee, amplifică și/sau oferă mai multă originalitate decât cuvintele însăși. Gesturile trebuie să fie specifice, concrete și simple pentru a nu deveni obositoare receptorilor, mai ales acolo unde gestul reprezintă un procent important din evenimentul desfășurat. Prin mișcări, se captează atenția receptorilor.

Poziția corpului în poziție dreaptă, dar nu rigidă, capul ușor orientat în sus oferă siguranță, încredere, postură relevantă pentru o personalitate puternică.

Poziția brațelor încrucișate este un simbol al închidrii nevoilor de comunicare, de neinteracționare cu cei din jur, de finalizare. Dacă capul este plecat și umerii lăsați, persoana este concepută ca un emițător cu grad de inferioritate și timiditate, putând afecta și claritatea verbală a comunicării.

Cea mai expresivă parte a corpului care influențează comunicarea prin gesturi esta fața. Au existat mai multe păreri legate de mimica și expresia feței dar cei mai mulți specialiști în domeniu au stabilit șase categorii de “tipologii ale feței:

tipul pătrat – este considerat a fi energic, activ, are voința de a realiza, caracter autoritar, orgolios.

rectangularul – are nevoie de activitate și de dominare, dar este mai teoretic și arăta mai puțină forță în realizarea ideilor.

cei cu fața lungă – sunt hipersensibili, pesimiști, meditativi.

triangularul – este cerebral, îndrăznea, original, aventuros, imaginativ, instabil.

tipul rotund – are un temperament cald, aerian, sanguin, vesel, optimist, cu supărări trecătoare.

ovalul – este plin de farmec, are înclinații artistice și un caracter diplomatic, este mai curând pasiv și are o rezistență fizică scăzută.

De sus în jos, fața prezintă 3 diametre care exprimă predominanța cerebrală (la tâmple, lățimea frunții), predominantă afectivă (zona pomeților), predominantă instinctivă (zona maxilarelor)”

Limbajul gesturilor este constituit pe baza unui ansamblu de semne vizuale. “În sens larg, se înțelege prin gest orice mișcare corporală, involuntară sau voluntară, purtătoare a unei semnificații de natură comunicativă sau afectivă.”

Gesturile manifestate prin frecvanța de atingeri, modul de a da mâna sau a gesticula cu mâna , îmbrățișările, bătutul pe umăr, mișcarea brațelor sunt aspecte de limbaj non-verbal studiate în timp , oferind anumite semnificații, speciale. Localizarea acestor atingeri au fost determinate și analizate diferit, în funcție de culturi. Un gest specific unei anumite comunicări într-o cultură, poate fi opusă, ca semnificație, în altă cultură. Prin gestus este desemnată o mișcare a corpului sau doar a unui membru.

Prin gesturi se realizează o legătură între suflet și trup, care se corelează vizual și există din cele mai vechi timpuri, fiind „antagonismul dintre ordine și dezordine pe scena medievală a gesturilor”

Prin gesturi se fac mișcări ce au o funcție recunoscută de „a face semn”.

Comunicarea prin gesturi este universală, oferind mai multe date receptorului decât comunicarea verbală pe care de multe ori o înlocuiește sau o întărește cu succes, din cele mai vechi timpuri. Gesturile au statut de limbă universală „omnium hominum communis sermo.” Gestul este un subansamblu al sistemului comunicării culturale. Modul de percepție al gestului și al suportului fizic (reprezentat prin corp), oferă cele mai relevante informații despre evoluție.

O anumită poziție singulară poate avea semnificații diferite, uneori și opuse în alt spațiu cultural.

Complexitatea unei comunicării gestuale nu infirmă individualitatea specifică limbajului sonor. Mobilitatea corpului este doar un mijloc auxiliar de scoatere în evidență a ideilor, nuanțarea, susținerea și fixarea lor. Gradul de folosire a gesturilor variază în funcție de vârstă, civilizație, mediu social.

2.2. Clasificarea gesturilor

Literatura de specialitate prezintă mai multe clasificări ale gesturilor. În Antichitate, Cicero, în “De Oratore”, realizează o distincție clară între între „significatio” care are semnificația de gest care însoțește exprimarea și „demonstratio” care este un gest expozitiv, reprezentativ.

În “Exprimarea emoțiilor la om și animale”, Charles Darwin realizează primele cercetări care au un caracter științific. Acesta diferențiază semnele naturale și perceptibile din diferitele culturi de semnele convenționale tradiționale.

Aceeași problemă prezentată de Darwin este preluată, dezbătută și extinsă de Wilhelm Wundt, în lucrarea “ Die Sprache” care definește trei tipuri pentru gesturi precum ar fi:

indicatoare (numite și diectice),

imitative sau descriptive,

simbolice.

Gesturile indicatoare sunt folosite pentru obiectele prezente sau pentru prezentarea însușirii acestora, chiar în lipsa acestor obiecte.

Gesturile imitative sunt cele cu caracter complex care s-au dezvoltat din mișcări expresive. În funcție de modul în care acestea se execută, acestea se împart în două tipuri: gesturi desenatoare și gesturi plastice. Gesturile desenatoare sunt cele care reprezintă un obiect prin mișcarea în aer a degetelor. Gesturile plastice sunt cele care fac referire la o imitare cu mâna sau cu alte părți componente corpului.

Prin gesturile simbolice se transmit în mod nemijlocit, ideile. Printre celoe mai simbolice gesturi sunt cele uzuale pentru a consimți o afirmație sau o negație. În acest caz, asocierea dintre noțiune și gest are la bază sensul că motivarea este una predominant metaforică și metonimică.

Charles Morris și-a continuat cercetarea în domeniul gestului, făcând o clasificare mai amplă. În opinia acestuia, gesturile sunt:

expresive,

mimice,

shematice,

simbolice,

tehnice,

codate.

Gesturile expresive sunt considerate cele comune atât oamenilor cât și animalelor. Aceste gesturi sunt întâmplătoare, dar nu au o funcție mecanică, fiind doar una comunicativă.

Prin gesturi mimice se realizează imitări și copieri ale unui obiect sau ale unei acțiuni. Aceste gesturi specifice anumitor momente sau clipe prin care care trece persoana respectivă, în funcție de spațiu, timp și obicei: aprinderea unei brichete, adoptarea unei figuri (mimici) triste în timpul desfășurării unui cortegiu funerar. Aceste gesturi sunt specifice caracterului uman.

Acest tip de gesturi, se poate clasifica astfel în:

mimetism social,

mimetism teatral,

mimetism parțial,

mimarea relațională.

Prin mimetism social se înțelege un gest tipic social. Un exemplu concludent este zâmbetul larg, fals, la întâlnirea cu o persoană neagreată.

Imitarea unor acțiuni specifice, a unor persoane, poartă denumirea de mimetism teatral. Nu are loc doar în lumea artistică, fiind prezentă și în viața de zi cu zi.

Prin mimare parțială se realizează o încercare de imitare pentru situații, obiecte care corespund unui cadru al situațiilor și nu sunt reale.

Mimarea relațională este de fapt o mimare a absenței relaționării cu un anumit obiect, situație. Ca exemplu al acestei mimări poate fi descrierea senzației de foame, de oboseală.

Gesturile shematice sunt considerate cele în care gestul imitativ este unul prescurtat, de genul unui deget care semnifică un anumit lucru (semnul de ok). Acest tip de gest a apărut și s-a dezvoltat cu intenția de a imita în timp scurt, cât mai multe acțiuni.

Gesturile simbolice sunt cele care reprezintă o calitate de genul abstract, cum ar fi cele două degete care semnifică litera V de la victorie.

Prin gesturile tehnice se transmit informații care sunt înțelese doar de o anumită categorie de persoane sau grupuri care sunt specialiști într-un anumit domeniu .

Gesturile codate fac referire la un sistem formal, a căror bază a fost alfabetul surdo-mut.

Frey a realizat o analiză de tip secvențial a activității corpului. A descris comunicarea integrală, pa baza comportamentului verbal și non-verbal. A pornit de la conceptul unei notări secvențiale temporale a mișcărilor aferente vorbirii. Acesta a împărțit corpul omenesc în părți semnificative în cadrul comunicării prin gesturi:

capul,

bustul,

brațele,

mâinile,

picioarele până în glezne,

picioarele de la glezne în jos.

După această împărțire, acesta a continuat împărțirea codificării pe diverse dimensiuni: verticală, orizontală, tactilă, de profunzime și tipuri de mișcări ale corpului: braț ridicat/coborît sau în contact cu persoane sau obiecte.

Abordarea gesturilor este una diversă. Deschamps și Guiraud au abordat gestul ca un limbaj aparținând corpului, iar Mauss ca o metodă de exprimare culturală sau Birdswhistell care o vede ca o componente kinezică. Indiferent de abordare, gesturile prin complexitatea lor sunt metode de interacțiune comunicațională, oferind o multitudine de variante și invariante.

2.2. Corpul și gesturile

Denumirea de gest are rădăcinile în limba latină – gestus. Acesta semnifică diverse mișcări ale corpului uman, în special ale brațelor și mâinilor. Prin prisma acestor gesturi sunt determinate anumite comportamente și acțiuni ale persoanelor în general, reflectând comportamentul acestora în societate.

Gesturile sunt prezentate de emițător către receptor prin mișcările corpului. Pentru a găsi o semnificație pentru comunicare, trebuie urmărit corpul, gestul informativ pe care acesta îl oferă. Semnificația gesturilor se grupează în funcție de părțile corpului cu care acestea sunt executate. Astfel se disting următoarele gesturi, realizate cu:

– mâinile,

– capul,

– trunchiul,

– picioarele.

Gesturile mâinii

Mâna este partea corpului care este cea mai utilizată în cadrul comunicării și nu numai. Cu ajutorul mâinii se modelează și se realizează obiecte iar aceste obiecte, la rândul lor, au anumite semnificații. Mâna este o componentă importantă a corpului omenesc așa cum a concluzionat și Gourhan: ”a nu mai gândi cu mâinile echivalează însă cu pierderea unei părți a gândirii” Mai mult decât gesturile mâinilor, în arta oratorică și nu numai, poziția degetelor au un rol semnificativ. Gesturile membrelor superioare sunt susținute de mimică. Prin expresia facială se intensifică sau se atenuează semnificația celor prezentate. Această atenuare, de multe ori, conduce chiar spre anularea semnificația comunicării inițiale, verbale.

În propria-i lucrare, Flora Davis a estimat că se fac cel puțin 1 700 de gesturi cu mâinile, care se combină atât cu postura cât și cu cu articulația mâinii și/sau a degetelor. De asemenea M.H. Krout (citat de Roger E. Axtell) a identificat 5 000 de gesturi care se realizează cu mâinile.

Gesturile mânii se pot descompune în trei componente, mental deoarece în gesticulație intervine toată mâna, uneori chiar întregul corp:

– gesturi ale degetelor,

– gesturi ale palmelor,

– gesturi cu pumnii,

– gesturi cu brațele.

Gesturi cu degetul

Degetul arătător participă la multe gesturi, cu diverse semnificații: de prietenei, apreciere, chemare, insultă.

Degetul mare în combinație cu alte degete au o mare diversitare de semnificații: de felicitare, religioasă.

Degetul mijlociu, singur are o conotație de insultă sexuală dar în combinație cu alte degete, întărește anumite semnificații.

Inelarul nu se folosește singur în cadrul limbajului nonverbal. Acest deget se folosește gestic la cununia religioasă pentru a se pune inelul, legământului familiar.

Degetul mic nu are rol activ, singur, în cadrul comunicării, fiind folosit în combinații cu celelalte degete.

Gesturi cu palmele și pumnii

Aceste gesturi au semnificații bine stabilite, conform studiilor de specialitate. Allen Pease atrăgea atenția că viteza cu care oamenii își freacă palmele poate avea înțelesuri diferite: agenții comerciali își freacă mâinile rapid pentr a-i convinge pe clienți că li se oferă bunuri sau servicii de o foarte bună calitate. Clientul își freacă palmele când își manifestă nerăbdarea de a fi servit. O frecare lentă a palmelor transmite inconștient o lipsă de sinceritate, viclenie sau gânduri ascunse.

Lipirea palmelor cu degetele întrepătrunse exprimă o atitudine negativă, cu atât mai gravă, cu cât degetele sunt orientate în sus, iar mâinile încleștate înaintea feței, așezate pe masă sau lăsate în poală indică o starea de frustrare. Un gest specific relațiilor interpersonale și asimetrice (șef/subordonat, avocat/client). Dacă mâinile sunt în poziție de coif sau piramidă, gestul transmite încredere, în ei însăși și a celor care fac acest gest.

Conform cercetărilor s-a demonstrat că femeile fac apel la gesturi mai mult decât bărbații.

Gesturi specifice mișcării capului

Specialistul Horst Rückle a clasificat mișcările gestuale ale capului în șapte categorii:

mișcara capului îndreptată înainte,

capul plecat,

datul din cap,

înălțarea capului,

mișcarea capului spre spate în sus,

înclinarea laterală a capului,

legănarea capului.

Semnificația acestor gesturi referitoare la poziția capului sunt prezentate în tabelul 1.

Tabelul 1 – Semnificația mișcărilor realizate cu capul după Horst Rückle

Exprimarea dezacordului se face în același fel, prin mișcarea repetată a capului de la stânga la dreapta, la majoritatea popoarelor. În țările balcanice (Bulgaria, Turcia, Grecia) acest gest reprezintă acordul, iar dezacordul se manifestă prin aplecarea și ridicarea repetată a capului. Deci acest gest ține parte de cultură.

Conform cercetărilor efectuate de Pierre Feyereisen și Xavier Seron, în cazul persoanelor cu leziuni cerebrale care afectează vorbirea apare și incapacitatea de a produce gesturi simbolice. În cazul bolnavilor cu tulburări de limbaj (afazicilor) apar dificultăți de imitare a gesturilor convenționale, aceștia fiind în incapacitatea de a efectua, la cerere, gesturile specifice semnificațiilor socio-culturală.

Gesturile realizate prin mișcările trunchiului

O mișcare a trunchiului poate transmite semnale privind acordul/dezacordul, interesul/dezinteresul, frică/agresiune, planificare/neplanificare acțiuni, prin înclinarea s-au răsucirea părții superioare a corpului.

Horst Rückle interpretează gesturile realizate cu ajutorul trunchiului după cum urmează, conform tabelului 2.

Tabelul 2 – Semnificațiile înclinării trunchiului după Horst Rückle

Dar și aceste semnale nonverbale, mișcările trunchiului nu sunt interpretate în sine, ci în context cu alte mișcări. Conform analizelor lui Rückle, mișcările trunchiului pot veni în contradicție cu semnificația mișcărilor realizate cu ajutorul altor segmente ale corpului. Horst Rückle a numit aceste comportamente „ambivalente” și le-a prezentat conform tabelului 3.

.

Tabelul 3 – Semnificațiile comportamentelor ambivalente după Horst Rünckle

Gesturile realizate cu picioarele

Gordon W. Allport definea studierea mersului ca fiind „un domeniu de studiu fascinant”. Totuși nu există un număr considerabil de cercetări cu privire la caracteristicile mersului uman.

Cercetarea medicală este cea mai vastă în acest domeniu. Virgil Enătescu afirma că „mersul furnizează multe date semiologice de o deosebită valoare, începând cu medicina generală și terminând cu specialități ca ortopedia, neurologia, pediatria ”

Pentru o analiză concludentă a semnificației gesturilor realizate cu picioarele se pot lua în considerare diverse caracteristici specifice cum ar fi: regularitatea, viteza, presiunea, lungimea pasului, elasticitatea, precizia direcției, viabilitatea și ritmul.

Horst Rückle concluzionează în urma propriilor cercetări, faptul că cele mai semnificative aspecte legate de mers, ce caracteriză gesturile sunt:

tempoul (se face referire la lungimea pasului și la tensiunea mișcării),

poziția capului și poziția trunchiului (ținută oferită de poziția latentă),

traiectoria mișcării,

poziția vârfurilor picioarelor,

tactul de mers,

ritmul deplasării.

În tabelul 4 sunt prezentate semnificațiile mersului, conform cercetătorului german care susține că pașii lungi și ritmul alert indică „dorința indivizilor de a-și atinge repede scopurile și nerăbdarea lor”.

În interpretarea semnificației mersului se ține cont și de modelul cultural. O persoană se poate deplasa încet datorită trăsăturilor culturale ale regiunii în care s-a născut și în care trăiește.

Tabelul 4 – Semnificațiile mersului după Horst Rückle

CΑPIΤОLUL 3

STUDIUL DE CAZ B#%L!^+A?

3.1. Comunicarea artistică

Comunicarea artistică reprezintă o latură estetică care are la bază latura sensibilă a mesajului, o anumită coloratură senzorial-afectivă de transmitere a informației. Niciun spectacol nu poate fi caracterizat și apreciat la justa valoare după o singură ascultare sau vizualizare. Enunțul artistic astfel realizat este de tip plurisemantic.

În cadrul patinajului, comunicarea are câteva elemente distinctive care oferă savoare spectacolului : culoarea, ritmul, compoziția întregind gesturile patinatorilor în timpul exercițiului. Nu doar la proba de dans, aceste componente sunt importante, ci atât în probele se simplu : feminin și masculin cât și în cele de dublu. La probele de dans și dublu, gesturile și ritmul cuplului trebuie să fie în concordanță atât cu compoziția exercițiului cât și cu stabilitatea și constanța cuplului. În cadrul acestor probe, trupul și mișcarea sunt esența acestei comunicări artistice.

Gesturile propriu-zise prin diverse mișcări ale extremităților corpului, definite prin cap, brațe, degete sunt completate de mișcările specifice mușchilor feței, care caracterizează mimica.

Gesturile aduc un spor de expresivitate, ducând la o împlinire a comunicării artistice. Un sistem organizat de gesturi și mimică, care substituie vorbiriea sonoră, îl reprezintă pantomima. utilizată frecvent în spectacolele de patinaj artistic, proba de dans.

Conform opiniei lui Schmitt, gesturile sunt „imagini care se mișcă, un spectacol”. Acesta fiind unul dintre punctele de plecare pentru realizarea acestei lucrări. Spectacolul gesturilor se îmbină cu spectacolul artistic al reprezentanților de seamă, ai specialiștilor pe gheață. Patinajul este arta mișcării, a corelației dintre muzică, mișcare, gest care printr-o armonie perfectă duc la un spectacol de gală, de excelență, care ridică sportul la rang de artă.

Celebrul britanic, Desmond Morris definea gestul ca fiind „orice acțiune care transmite un semnal vizual unui spectator”. Orice schimbare a poziției corpului, orice mișcare sesizabilă : a capului, trunchiului, mâinilor și picioarelor fac parte integrantă din categoria gesturilor.

3.2. Criterii de analiză a comportamentului nonverbal

Așa cum s-a prezentat anterior, pe lâng semnificațiile gesturilor, unul dintre principiile, criteriile de analiză a unei persoane din domeniul artei, a genului artistic, sportiv este ceea ce se poate observa la expresia facială, conform contactului vizual cu persoana respectivă.

În continuare se vor prezenta criteriile de analiză a acestor gesturi, după care se vor studia, expresivitatea și gesturile patinatorilor participanți la Campionatele Europene de patinaj artistic.

Expresiile faciale.

Pentru prima oară când s-au realizat studii și cercetări asupra expresiilor faciale a fost în anul 1872. Charles Darwin în cadrul lucrării „Expresia emoțiilor la om și animale” a concluzionat că „aceeași stare psihică este exprimată în toată lumea cu o uniformitate remarcabilă: acest fapt este, prin el însuși interesant, ca o dovadă a strânsei asemănări a structurii corporale și a dispoziției mintale a tuturor raselor omenești”. Totuși, Darwin remarca faptul că utilizarea mușchilor feței (în număr de 55, după Moreau) diferă de la o persoană la alta.

Psihologul american Otto Klineberg în studiul său, aferent anului 1938, a susținut ideea determinării culturale a expresiilor faciale. Klineberg concluziona faptul că expresiile emoționale au o specificitate culturală distinctă.

În 1965, Paul Ekman afirma că fiecărei emoții îi corespund câte două expresii faciale: una programată ereditar, aceeași în toate culturile și alta, reprezentând o abatere, care variază de la o cultură la alta. Pentru a-și susține ideea, acesta a invocat cercetările lui H.C. Triandis și W.W. Lambert efectuate în anul 1958, care au cerut atât unui număr de studenți americani și greci, cât și unui număr de locuitori dintr-o așezare din insula Corfu să acorde note de la 1 la 9 unor fotografii reprezentând persoane care exprimau diferite stări emoționale, după cum le consideră agreabile sau dezagreabile. Studenții, în ciuda diferențelor etnice, au dat note foarte apropiate. Locuitorii din mediul rural au înregistrat discordanțe în notare. Cercetările coordonate de Paul Ekman au demonstrat că expresiile faciale ale emoțiilor sunt universale.

În mod uzual, ochii și partea de jos a feței sunt cele mai intens privite zone în timpul comunicării. Astfel că, „partea de sus a feței (sprâncenele și fruntea) este asociată cu variabila cognitivă, zona medie (ochi, pleoape) cu viața emotivă, iar partea inferioară (nas, obraji, gură, bărbie) cu forța instinctelor”

Expresivitatea sau nonexpresivitatea feței este dată de : mimică, zîmbet și privire.

Contactul vizual

Privirea traduce gândurile, emoțiile și dă viață mesajelor care se transmit. Modul în care privim și suntem priviți se corelează cu nevoia de apărare, aprobare, acceptare, încredere și prietenie. Pentru aceasta există a anumite gesturi specifice descrise de:

– gură,

– privire,

– sprâncene.

Aceste gesturi sunt prezentate în tabelul 5.

Tabelul 5 – Semnificații ale expresiilor feței după Irena Chiru

Conform cercetărilor, există patru funcții majore pentru contactul vizual. Acestea sunt de regularizare a fluxului informațional, de monitorizare a feedback-ului, de indicare a naturii relațiilor interpersonale și de exprimare a emoțiilor.

Limbajul ochilor este sugestiv iar prin combinația cu alte gesturi faciale, transmite uneori, mult mai multe informații decât orice alt tip de comunicare.

Zâmbetul și surâsul.

Surâsul se transformă în râs, care poate fi unul real sau fals. Charles Darwin aprecia că „râsul pare să constituie …. expresia simplei bucurii sau a fericirii”. „În timpul râsului, gura este mai mult sau mai puțin larg deschisă, cu colțurile trase înapoi, precum și puțin în sus, iar buza superioară este puțin ridicată” observa Darwin.

Claudia Schäfer a interpretat intensitatea și exteriorizarea râsului, a surâsului după manifestările nonverbale care sunt antrenate, „gradual în acest proces:

întâi surâsul și apoi izbucnirea în râs;

gura se deschide din ce în ce mai larg;

colțurile gurii se deplasează tot mai în lateral, spre urechi;

nasul se încrețește;

sunetul se apropie tot mai mult de strigat sau lătrat;

ochii se închid cu lacrimi, iar pielea din jurul lor face dungi multe și mici;

capul cade tot mai mult pe spate și umerii se ridică;

apare o mișcare de legănare a trupului;

persoana se autoîmbrățișează;

declanșează un mod oarecare de a bate din picioare”.

Paul Eckman a distins 18 tipuri de zâmbete care nu sunt simulate. Zâmbetele „naturale” se disting de cele „false” prin aceea că durează mai mult, iar la realizarea lor participă atât mușchii feței, cât și cei ai ochilor. În cazul zâmbetelor „false” se contractă doar mușchii din jurul ochilor, dar nu și mușchii feței.

Horst Rückle a realizat o analizat pentru opt tipuri de zâmbete, prezentate în tabelul 6.

Conform aceluiași cercetător german, femeile au o expresivitate facială mai mare decât bărbații, având o capacitate superioară de codificare a diferitelor tipuri de emoții. Un rezultat constatat ca stil al socializării, îl reprezintă faptul că femeile zâmbesc mai mult decât bărbații. Există domenii profesionale unde se impune zâmbetul (vânzări, educație). Pentru femei, zâmbetul este un fenomen interacțional, pe când, pentru bărbați acesta este doar o expresie emoțională.

Tabelul 6 – Analiza tipurilor de zâmbete după Horst Rückle

3.3. Analiza comportamentului nonverbal al participanților la Campionatele Europene de patinaj artistic

CОΝCLUΖII

ВIВLIОGRΑFIΕ

ΑΝΕΧΑ 1

b#%l!^+a?

AΝΕΧΑ 2