Comunicarea Media Si Patologicul
Introducere ……………………………………………………………………………………………………………………
I.
1. Comunicarea media ………………………………………………………………………………
2. Specificul media ………………………………………………………………….
3. Eroarea logică și de alt tip ………………………………………………………..
4. Modelul semiotic …………………………………………………………………
5. Modelul comunicării. Realitate, conținut, receptor , semnificantul, valoarea ……
II.
1. Patologicul nonverbalului …………………………………………………………………
2. Patologicul exprimării …………………………………………………………………..
3. Patologicul temei ………………………………………………………………………………………..
4. Patologicul gnoseologic ………………………………………………………………………………
5. Patologicul verbal ……………………………………………………………………………………….
6. Patologicul receptării ………………………………………………………………………………….
7. Patologicul evoluării ……………………………………………………………………………………
8. Patologicul valorilor în plan axiologic ……………………………………………………….
9. Consecințe ………………………………………………………………………………………………….
10. Efectele educaționale ale televiziunii …………………………………………………………….
III.
Concluzii ……………………………………………………………………………………………………….
IV. Bibliografie
Documente online consultate:
Introducere
Tema lucrării de licență aduce în atenție utilizarea intensivă și intenționată a erorilor de argumentare în spațiul media, fenomen care prin amploare, rafinament și eficiență, accesează spațiul patologicului. Lucrarea își propune să prezinte o scurtă trecere în revistă a uneia dintre cele mai importante probleme ale umanității și anume problema patologicului în mass-media. Asistăm conștienți sau nu la un bombardament informațional, creat cu scop de a convinge publicul țintă. Mesajele media ca instrument al politicii consumeriste, au scăpat cu totul de sub cenzura eticului.
În prima parte se definesc termenii utilizați în conținutul lucrării: patologic, argumentare corectă și eronată, dezinformare, manipulare.
În a doua parte a lucrării, se analizează prezența erorilor de argumentare în discursul politic, știri și reclame.
Scopul lucrării este de a încerca să descrie cum mijloacele de comunicare media influențează opinia publică, idealurile și ritmul de viață al omului comun. Sursele media au crescut în credibilitate până la statutul de argument.
Cea mai frecventă eroare logică deliberată prezentă în comunicarea media, este argumentul autorității, deoarece este greu de detectat de către individul neinstruit și dispus să fie obedient. Cauzele succesului acestor tehnici de modelare a voinței sunt nenumărate: dezinformarea constantă a maselor, sugestionarea propriei neputințe în relația cu statul sau mediul corporatist, restrângerea controlată a orizontului de experiență, etc.
În exemplele prezentate se încearcă o dezasamblare a mesajului media, astfel încât să se observe fără efort unde și de ce sunt ascunse erorile de argumentare, dar mai ales de ce au caracter patologic.
Comunicarea media
Comunicarea presupune expedierea unui mesaj respectând o structură sintactică și lexicală. Competența de comunicare este necesară oricui dorește să transmită un mesaj. Potrivit unei comunicări jurnalistice, prin radio sau televiziune, este faptul că informația constituie esența oricărui mesaj. Putem spune că comunicarea umană este doar unul dintre etape care arată la nivelul global de societate, fiind ușor de identificat prin caracteristicile sale instituționale cum ar fi: sens, organizare și muncă afectivă. Prin comunicarea umană putem înțelege procesul de transmitere a informațiilor, ideilor, opiniilor, punctelor de vedere, de la o persoană la alta sau de la un grup la altul. Comunicarea apare atunci când un sistem, o sursă, exercită influența stărilor și acțiunile unui alt sistem, ținta și receptorul alegând dintre semnale opuse pe acelea care, transmise fiind prin canalul de comunicare, conectează sursă și receptorul.
Comunicarea autentică transmite o informație care a fost, la un moment dat accesibilă transmițătorului iar aceasta trebuie să o facă accesibilă și receptorului. Nu trebuie să uităm că doar acea comunicare care oferă cunoștințe noi are valoare informativă, deoarece informația care ne spune ceea ce știm deja nu mai are valoare informativă.
Limbajul are și el de asemenea o funcție capitală în comunicare, în diverse aspecte ale sale fiindcă informația este transmisă prin intermediul limbajului. Insă informația umană nu poate fi apreciată doar într-o manieră mediată, prin înțelegerea reciprocă. În natură, sursa comunică înspre ascultător, emițătorul comunică cu receptorul iar informația se desfășoară prin semnale, în cultură, informația se transmite prin mijlocirea semnelor, adică semnificanți și semnificați. Prin intermediul semnificantului verbal, semnificația intelectuală înaintează creativitatea gândirii, ceea ce crește neîncetat informația, înmulțind și cultura umană. Cultura reprezintă orice adaugă omul naturii, este complexul de mijloace prin care omul folosește datele naturii pentru a construi lucruri spirituale. Omul prin cultură adaugă o dimensiune spirituală lumii materiale progresând între tendințe materiale și intenții spirituale, cultura devine mijlocul prin care se permite omului să se opună naturii, să se ridice deasupra ei și să o domine. Cultura este mediul în interiorul căruia materia poate produce spirit, poate regenera materie, perimetrul în care determinismul se poate schimba în libertate. Prin materialitatea să, omul aparține naturii, prin spiritualitatea să, el este un creator de cultură. Nu se poate vorbi strict științific, despre cultură, materială și spirituală. Deoarece orice produs cultural este, în același timp, și material și spiritual, iar cultura rămâne, mereu, unitatea contradictorie a materiei și a spiritului.
Cu alte cuvinte, cultura este cu două dimensiuni iar spiritul nu poate schimba materia dacă nu devine material. Astfel, cultura este câmpul care se dezvolta intre spiritul care capătă forma materială și materia care se spiritualizează. Prin cultură, omul umanizează nu doar natura înconjurătoare ci și natura însăși, ideii le devin material iar prin vorbire, percepțiile și emoțiile devin idei. Așadar, omul este materie care gândește, iar cultura este gândire în curs de materializare. Atunci, omul este ultima ființă capabilă de-a construi mijloace de producție și de comunicare, ceea ce arata că, prin esența și structura ei cultura consta din mijloace de producție și comunicare. Oamenii așează natura în serviciul omului, în timp ce, prin limbaj, ei organizează munca socială în comun, confruntarea cu natura, astfel încât să realizeze civilizația.
Cuvântul civilizație nu poate fi definit independent de cel al culturi, în capacitatea sa de a prezenta viitorul. Cultura este, din această perspectivă complexul de mijloace materiale, spirituale prin care oamenii transformă neîncetat mediul lor înconjurător potrivit nevoilor lor, prin care ei fac schimb, viitorul în propriul prezent, iar idealurile în realitatea lor curentă. Deosebirea dintre cultura și civilizație nu este aceea ca civilizația este materială iar cultura este spirituală. Cultură și civilizația sunt cele două aspecte fundamentale ale condiției omului în lume, oamenii înaintează continuu puterea lor asupra naturii și societății, civilizând, tot mai profund și mai cuprinzător relațiile dintre ei. Deoarece cultura este produsul relațiilor dintre om și natura, civilizația este modul în care oamenii se comporta unul față de altul, în viața socială. Fiindcă cultura este modalitatea în care oamenii schimbă natura, gradul de civilizație care depinde, de gradul culturi. Cultura este produsul prin care oamenii asigură natură cu un scop uman adică ceea ce oferă natura oamenilor nu aparține culturii, pentru că doar ceea ce oamenii adaugă naturii aparține culturii. Cultura îi face pe oameni capabili să realizeze fluxul neîntrerupt și reversibil intre trecut, prezent și viitor. Prin cultură, viitorul asista, în orice moment, la uriașa practica a prezentului. Chiar și trecutul, cu valorile sale autentice, participa, prin cultură, la activitatea de transformare a proiectelor realității curente, orice succes al oamenilor împotriva naturii înseamnă, în același timp, un adaos la civilizația relațiilor dintre oameni.
Omul este cu atât mai cultivat și civilizat cu cât este mai capabil să-și utilizeze valorile materiale și spirituale pentru progres social. Fiindcă comunicarea socială este instrument atât pentru cultură cât și pentru civilizație practicanții sai trebuie să-și ridice necontenit standardele de cultura în manifestări civilizate. Practic, cultură se poate obține în direcția înaintării istoriei, deoarece în orice act de cultura exista unitate dialectică a elementelor „pentru” și, împotriva”: împotriva stagnări și pentru progres. Cultura trebuie să fie un act de opoziție, un act polemic, o luptă împotriva naturii și a tot ce împiedică exercitarea puterii omului asupra naturii. Deasemenea nu trebuie să fie considerată ca o stare de fapt, ci ca o activitate în progres, indiferent dacă este un act de edificare de valori sau de consum de valori adică un proces în desfășurare. Fiind, civilizația consta în totalitatea mijloacelor materiale și spirituale prin care societatea își sporește neîncetat respectul reciproc între membrii săi, libertatea și responsabilitatea fiecăruia dintre ei. În timp ce cultura înregistrează mai ales victoriile omului asupra naturii, civilizația conservă, în special, victoriile oamenilor asupra relațiilor dintre ei înșiși, ceea ce însemna umanizarea naturii prin cultură. Civilizația însemna, deasemenea politețe, discreție, decenta și sensibilitate se spune de mult timp ca o persoană trebuie să etaleze comportament civilizat fata de semenii săi. Jurnaliștii, așadar, sunt adevărați actori ai comunicării sociale ce trebuie să-și direcționeze atenția spre practicarea și explicarea diferitelor aspecte ale relațiilor civilizate intre componenții societății umane. Comunicare socială prin mass-media îi cere jurnalistului să aleagă partea sonoră a unui cuvânt (semnificantul) în așa fel în cât sensul (semnificatul) să exprime, cât mai fidel, aspectul individual al civilizației impus de situația relații interpersonale. Circumstanță (loc, timp, acțiune) determina modalitatea de expresie, de folosire a limbii. Expresia, în armonie cu interlocutorii (sursă și receptor) poate fi ampla sau concisa. Circumstanțele acțiunii luând din nou în calcul gradul de cultură și de interdependentă cultură-civilizație, poate îndemna la seriozitate sau ludism, iar umorul poate juca rolul său foarte important. Prin umor se poate exprima superioritatea subiectului asupra obiectului, a spiritului asupra materiei a gândirii asupra obiectului acesteia, a creatorului asupra tuturor creațiilor sale și chiar asupra lui însuși. Omul prin gândire depășește prezentul lucrurilor și intră în viitorul acestora, iar prin umor, își râde de ceea ce este în numele a ceea ce ar trebui să fie, umorul pedepsește, uneori cu o anumită compasiune, orice scădere a, tensiunii” spirituale, orice abandonare a cercetării a aceea ce a fost descoperit, în detrimentul infinitului. Umorul este unul dintre cele mai prețioase corecții aduse dogmatismului sau fanatismului, el este un fenomen tipic cultural, care încerca să repare fără a distruge. Acest fapt îl face recomandabil celor care practica schimbul lingvistic, din punct de vedere filosofic, se considera că umorul este dominația omului asupra naturii precum și dominarea omului de către sine. Umorul scoate în evidență contrastul intre real și ireal pentru a critica realul prin mijloacele sale punctează aceste efecte cu hotărâre. Umorul este o atitudine polemică îndreptată împotriva a tot ceea ce stimulează dezvoltarea societății și a individualității umane. Astfel, comunicarea socială îmbrățișează atât precizia seriozității cât și exprimarea umoristică, fiecare la locul și timpul ei. Comunicarea orală are în comun cu comunicarea scrisă un sistem specific de reguli și norme, acesta este mai bogat și mai complex în comunicarea orală datorită factorilor extrași para-lingvistici și datorită influenței decisive a situatei de comunicare.
Specificul Media
Mass-media în noua eră a tehnologiei digitale globale constituie un element de referință pentru înțelegerea efectelor produse în rândul diverselor categorii de public prin intermediul mesajelor produse de mijloacele de comunicare de masă. Acestea au devenit o unitate de transmitere a diverselor modele și valori culturale convertite în tematici și subiecte specifice.
În literatura de specialitate s-au conturat o serie de reprezentări teoretice care sunt modul de influență produs de mass-media, înțelegând prin aceasta radio, televiziune, iar mai recent internet și noile media online, la nivelul unor segmente diversificate de public.
Modelul stimul-răspuns în analizele influenței produse de mass-media reprezintă una din modalitățile de clarificare a problematicii legate de distribuția, semnificația și influențele mesajelor mass-media. În acest sens s-au desprins următoarele concluzii privind efectele generate de sistemele mass media: Mesajele sunt concepute și distribuite în modalități sistematice și pe scară largă, în același timp, ele sunt transmise unei mase de indivizi și nu persoanelor particulare.
Tehnologia reproducerii și distribuirii neutre urmărește maximizarea receptării și reacției la nivel colectiv.
Structurile de grup sau sociale au un rol mic sau chiar inexistent, iar legăturile dintre media și individ sunt directe.
Sistemele mass media au avut o influență profundă asupra societății și a culturii contemporane, relatarea la diversele mesaje media, indiferent că discutăm despre cinematografie, radio sau televiziune, vizualizarea unui anumit program determină receptarea la care are loc posibila acceptare a acestuia. Orice mesaj mass media difuzat, și acceptat în mod favorabil de public, înființează astfel un argument pentru modelul stimul-răspuns. Mesajele media constituie practic realitatea socială, influențează capacitățile și nivelul de raționare al persoanei, precum și apartenența acesteia la un anumit segment de public divers din societate. Care este în fapt principala cauză în acceptarea influenței produsă de mesajele media? La începutul anilor’60, Daniel Katz sugerează că: “principala rațiune a dezvoltării unui proces de influență se exprimă prin atitudinile noastre și cele patru funcții: de adaptare, cognitivă, de exprimare a personalității și cea ego-defensivă, expresii ale motivațiilor psihologice și ale nevoilor individului.”
Sistemele mass-media produc influență asupra diverselor categorii de public, noile tehnologii au avut în ultimele decenii o expansiune explozivă, accentuând procesele interactive specifice erei digitale. Trăim într-o eră a “spațiului cibernetic”, fenomenul a devenit cuvântul de ordine al momentului, viața noastră depinde în mare măsură de modul în care înțelegem să utilizăm noile tehnologii avansate. Cultura audio-vizuală are în acest sens un rol fundamental în influențarea diverselor categorii de public, televiziunea și internetul generează în zilele noastre o forță de sugestionare cu implicații de masă.
“Dăunătoare este sugestia pe care ecranul, prin magia să onirică o administrează cu regularitate spectatorilor pe care ambianța de irealitate o instalează în permanență în jurul spectatorilor care se simt frustrați de existență.”
Recepționarea și influența diverselor categorii de public este un obiectiv al producătorilor mass media, valorile culturii de masă sunt receptate, iar interesul publicului tânăr pentru diverse sisteme media este în creștere. Numeroase cercetări realizate în domeniul influenței sistemelor mass-media, au drept obiectiv analiza mesajelor transmise prin canalele media, impactul generat asupra diverselor categorii de public, precum și conținutul acestora. Orice mesaj transmis de mass media are eficacitate și influență asupra publicului datorită modalității de prezentare și conținutului propriu-zis. Finalitatea mesajului transmis este modelarea comportamentelor, schimbarea atitudinii și a orientării consumatorilor, și este o țintă a comunicatorilor și producătorilor mass-media. Din punct de vedere ilustrativ este modelul școlii de la Yale, cunoscut ca model al multimedierilor și care este definit de șase procese importante a influenței sistemelor media:
Procesele de influențare ar fi “expunerea la mesaj;
Acordarea atenției mesajului;
Atribuirea de semnificații, înțelegerea acestuia;
Acceptarea și respingerea opiniei oferite de mesaj;
Adoptarea unei noi atitudini sau rămânerea la cea inițială; acțiunea.”
Modul de influențare a publicului se înfățișează printr-un număr de efecte specifice produse de mesaje transmise în spațiul de acțiune al diferitelor sisteme media: radio, televiziune, internet. Modul în care publicul receptează un mesaj este esențial pentru înțelegerea efectelor produse de sistemele mass-media, efectul produs de mesajele mass-media este cunoscut sub denumirea de “efectul Maletzke” și poate fi rezumat astfel:
1. Efecte asupra cui;
2. Natura efectului;
3. Durata efectului;
4. Intenționalitatea efectului.
Prezentarea semnificațiilor produse de efectul Maletzke trebuie înțeleasă astfel: la primul nivel vorbim individual sau de grupul receptor, la nivelul doi distingem două tipuri de efecte: cognitive, adică influența exercitată la nivelul cunoașterii și nivelul comportamental, ceea ce înseamnă de fapt modificarea atitudinii receptorului. În cazul duratei, vorbim de un timp determinat al desfășurării. Există efecte pe termen scurt, mai mici de șase zile, pe termen mediu, între 7 și 30 de zile, iar pe termen lung este vorba de perioade mai mari de 30 de zile.
Efectul Maletzke admite un grad de intenționalitate, cu alte cuvinte comunicatorul media urmărește un scop prestabilit prin transmiterea mesajului. La nivel comportamental, un anumit mesaj are rolul de a activa și influența receptorul într-o anume direcție. “Un mesaj are, printre altele, și capacitatea de a activa sensuri amorțite, căzute sub pragul conștiinței, dar este un vehicul în care stau ascunse alte mesaje. Aceste informații pătrund în subconștient, iar modul lor de acțiune este asemănător cu cel al mesajului artistic. După cum se știe, o creație transmite o impresie puternică, generează sentimente și atitudini, în timp formează mentalități, dar transmite spre receptor și un număr însemnat neștiut de informații capabile să se înmulțească. Mesajele produse de sistemele mass media, în principal televiziunea și internet reprezintă cele mai vizualizate și receptate canale de informare și divertisment pentru marele public și arată forța simbolică al mass mediei. Evoluarea spațio-temporală a mass mediei, alături de elementul simbolic promovat prin intermediul canalelor de comunicare și transmitere a informației, ne referim la radio, televiziune sau media electronică, constituie vectorii de putere în lumea dominată de sistemele de comunicare de masă.
John Thomson analizează factorii de putere simbolică ai mass media pe baza a trei repere: “mass media – pilon al modernității, miracol al societății contemporane și posibil blestem al secolului XXI.”
Pornind de la aceste repere fundamentale, rolul rețelelor mass-media este direcționat către modelarea fluxurilor informaționale adresate publicului. Bunurile simbolice transmise de mass media vor avea la bază “noțiuni, concepte său conținuturi specifice care vor forma viitoarele audiențe.”
Remarcăm că influența generată de mass-media înseamnă o schimbare a percepțiilor, comportamentelor, atitudinilor diverselor categorii de public în conformitate cu valorile acceptate în societatea contemporană.
Întrucât principalul consumator de mass media este individul sau receptorul în sensul cel mai general al termenului, rolul canalelor de transmitere a informației este fundamental pentru promovarea sistemelor de valori proprii diverselor categorii de public existente.
Consumul de media determină diferențieri sociale la nivelul diverselor categorii de public în funcție de modalitățile de receptare a mesajelor transmise. În acest sens, se pot identifica o serie de tipologii de audiență în funcție de anumite caracteristici: socio-demografice, culturale, nivel educațional, venituri, etc. După cel de-al doilea război mondial, s-au impus măsurătorile de audiență determinate de dezvoltarea și expansiunea sistemelor mass media, respectiv: presă scrisă, cinematografie, radio, televiziune, iar în ultimele decenii internet. Desigur, reușita unei producții mediatice este condiționată de audiența de piață, faptul că este receptată de diverse categorii de public, în mod atractiv este factorul principal pentru existența și succesul în viitor al acesteia. În aceste condiții, vorbim de prevalența criteriilor socioeconomice în valorizarea producțiilor media, acestea devin o marfă receptată ca atare de consumatorii potențiali.
Care a fost rațiunea pentru care au apărut studiile de audiență asupra gusturilor consumatorilor? Studiile de audiență serveau la înțelegerea gradului de receptare a unui program mass media, iar în cazul televiziunii care a devenit în a doua jumătate a secolului trecut principalul mijloc de comunicare media, rațiunea principală a fost înțelegerea gusturilor sau preferințelor la nivelul unor audiențe generale, dar mai ales în cazul unor segmente individuale de public.
Dennis McQuail a realizat o astfel de sinteză a tipologiilor de audiență existentă:
• “audiența ca agregat social (de spectatori, cititori, ascultători, telespectatori) căruia îi sunt destinate produsele media;
• audiența ca masă de indivizi caracterizată prin mari dimensiuni, eterogenitate, anonimat, lipsă de organizare socială;
• audiența că public sau grup autonom, consumator de media, dar posedând o anumită autonomie față de acesta;
În cadrul acestui subcapitol am realizat o prezentare a conceptului de influență socială produs de sistemele mass media, urmând ca în următorul subcapitol să analizez conceptul de dependență de jocuri, calculator și internet, din perspectivă teoretică, aprofundând cercetări internaționale asupra asupra acestui fenomen social contemporan.
În ceea ce privește fenomenul de influență socială distingem următoarele concluzii:
• în societatea contemporană sistemele mass media, respectiv: radio, televiziune, internet au rolul de a transmite valori și modele culturale diverselor categorii de public.
• în literatura de specialitate au fost elaborate o serie de modele teoretice privind influența produsă de sistemele mass media: modelul stimul-răspuns, teoria proceselor de influență media, modelul Școlii de la Yale privind influența mass media, modelul de influență Maletzke, studii asupra tipologiilor de audiență.
• sistemele mass media, respectiv: radio, televiziune sau internet au un rol fundamental în modelarea percepțiilor, comportamentelor, atitudinilor diverselor categorii de public
• mesajele promovate de canalele media sunt vizualizate și receptate de public, aceasta arată forța simbolică a sistemelor mass media.
Eroarea Logică și de alt tip
ERORI ÎN ARGUMENTARE
I. ERORI FORMALE
Orice formă nevalidă de argument este o eroare formală în care premisele pot fi adevărate fără ca și concluzia să fie în mod necesar adevărată. În comparație cu argumentele valide, erorile formale nu păstrează adevărul: structura lor nu asigură o concluzie adevărată din premise adevărate. Prin urmare concluzia a fost adevărată, ea tot nu a fost derivată printr-o metodă sigură. De exemplu:
Acesta este un argument invalid, deoarece structura sa nu este corectă, deci presupunem premisele adevărate, concluzia poate fi totuși falsă de aici reiese că, concluzia nu este cu necesitate adevărată, dacă premisele sunt adevărate. Din această premisă particulară , vecina are o pisică neagră nu deducem că ea este vrăjitoare, chiar dacă premisa este adevărată. Prima premisă adică cea generală nu ne spune că toate posesoarele de pisici negre sunt vrăjitoare; ci doar că toate vrăjitoarele au pisici negre, ceea ce nu este același lucru. Pentru ca această concluzie să decurgă din premise, prima premisă ar trebui să enunțe că toate vrăjitoarele și numai ele posedă pisici negre, altfel lasă deschisă posibilitatea că vecina celui ce argumentează să nu fie vrăjitoare. Atunci când este enunțat în acest fel este relativ ușor de stabilit ce este greșit în acest mod de argumentare, la prima vedere raționamentul poate fi totuși ispititor. Termenul „eroare” este folosit, într-un sens mai slab, pentru orice raționament greșit.
Afirmarea consecventului
Eroare formală care poate părea, la o privire superficială un argument valid. Are următoarea formă de bază:
Ceea ce nu este corect în acest argument este faptul că, cele două premise sunt adevărate, concluzia nu este adevărată: poate să fie adevărată sau poate să nu fie – deci nu este o concluzie sigură. Concluzia nu decurge cu necesitate. Deși în multe situații aceste erori de raționament sunt ușor de recunoscut, ele pot fi mai greu de identificat atunci când unele premise nu sunt enunțate explicit.
Spre exemplu, ambele argumente de mai jos au aceeași structură de mai sus.
Și
Este probabil mai ușor de văzut ce este greșit în privința acestei forme argumentative printr-un alt exemplu:
Ceea ce este greșit în acest exemplu este faptul că chiar dacă cele două premise ar fi adevărate, concluzia ar putea să nu fie adevărată. Concluzia consideră faptul că ea nu răspunde la scrisorile mele ca pe o condiție suficientă pentru faptul că ea mă iubește în secret și nu vrea ca prietenul ei să știe. Dar este evident că prima premisă nu spune că singurul motiv pentru care ea nu răspunde este că mă iubește în secret. Pentru că argumentul să fie valid ar trebui să interpretăm „dacă” cu sensul „dacă și numai dacă”. Dar ar fi o iluzie sau cel puțin semnul unei gândiri deziderative să cred că prima premisă oferă singura explicație posibilă a lipsei ei de răspuns.
Există multe explicații alternative la tăcerea ei: poate că este iritată de scrisorile mele, poate nu vrea să mă încurajeze, poate că nu le-a deschis niciodată. Nu este nimic inconsistent în a crede atât că dacă ea m-ar iubi și nu ar vrea ca prietenul ei să știe, atunci ea nu mi-ar răspunde la scrisori și că
Faptul că ea nu mi-a răspuns la scrisorile mele nu este în mod necesar un indiciu că ea mă iubește în secret.
Un alt exemplu:
Prima premisă – premisă generală sau universală – poate fi pusă în formă condițională, iar argumentul se poate scrie:
Se poate vedea de ce argumentul inițial nu este valid. Forma lui este de tip afirmarea consecventului. Concluzia se bazează pe faptul că SIDA este singura explicație a faptului că cineva răcește frecvent și are transpirații nocturne. Însă o astfel de concluzie ar fi trasă corect dacă prima premisă ar spune:
Premisă generală: Numai oamenii care au SIDA răcesc frecvent și transpiră noaptea.
Ceea ce ar fi echivalent cu:
Premisă generală: Toți cei care răcesc frecvent și transpiră noaptea au SIDA.
Iar această propoziție universală se poate scrie în formă condițională:
Premisă generală: Dacă cineva răcește frecvent și transpiră noaptea, atunci are SIDA
Astfel, argumentul s-ar scrie acum:
Care este un argument valid, dar care are prima premisă evident falsă.
Un alt exemplu ne arată de ce afirmarea consecventului nu este de încredere.
Este clar că cineva poate avea datorii și din alte cauze decât aceea că și-a cumpărat o mașină nouă. Folosirea unui exemplu cam exagerat de argument are aceeași formă ca și cea a argumentului analizat este foarte utilă. Ne poate ajuta să nu fim atrași de conținutul acestuia din urmă atunci când îl evaluăm. Dacă un argument este nevalid, atunci chiar dacă se întâmplă ca concluzia să să fie adevărată, nu ar trebui să considerăm argumentul bun, pentru că de fapt concluzia nu rezultă din premise.
Eroarea afirmării consecventului pare atractivă pentru că seamănă cu o formă argumentativă validă, afirmarea antecedentului:
Un argument cu această formă este:
Așa cum am văzut, afirmarea consecventului nu garantează adevărul concluziei, chiar dacă premisele sunt adevărate.
Chiar dacă multe exemple ale acestei erori sunt simplu de identificat, în alte cazuri în care premisele sunt implicite, eroarea poate fi mai greu de identificat.
Eroarea temeiurilor nesatisfăcătoare
Eroarea de a presupune că dacă temeiurile oferite pentru o concluzie sunt false, atunci concluzia trebuie să fie și ea falsă. Aceasta este o eroare formală. Doar din faptul că temeiurile pentru care cineva crede un anumit lucru sunt temeiuri proaste, nu rezultă că ceea ce crede acea persoană este neadevărat. Se pot deriva concluzii adevărate din premise false; este de asemenea posibil să le derivăm din premise adevărate, dar prin intermediul unui raționament incorect. Chiar și așa, poate fi tentant să credem că argumentele incorecte sau premisele false nu produc niciodată adevăr. De fapt, ele produc câteodată adevăr; doar că nu-l produc în mod sigur. De exemplu, să considerăm următorul argument:
Acesta este un argument valid, dacă presupunem premisele adevărate, atunci concluzia nu poate să fie falsă cu două premise false și o concluzie adevărată. Prima premisă este falsă pentru că unii pești dau naștere unor pui vii; a doua premisă pentru că ornitorincul nu este cu siguranță un pește; concluzia, totuși, este adevărată, pentru că ornitorincii fac ouă. Deci în unele cazuri poate decurge o concluzie adevărată, în ciuda faptului că premisele sunt false, ceea ce înseamnă că nu se poate dovedi că o concluzie este falsă doar demonstrând că ea a fost derivată din premise false. Ceea ce se poate arăta prin această metodă este că o persoană care susține o opinie pe baza unor premise false sau a unei forme de raționament nevalide nu și-a întemeiat în mod adecvat opinia. În această privință, situația este asemănătoare cu aceea în care cineva are o opinie adevărată numai pe baza unei dovezi scenariu, dovadă ce ar putea totuși să fie coroborată de cercetarea științifică. O cercetare științifică prost dirijată, care urmărește să aprecieze cauzele comportamentului criminal, s-ar putea să ajungă la niște concluzii adevărate, în ciuda faptului că s-a bazat pe probe nereprezentative și pe teste statistice necorespunzătoare. Cineva care nu știe aproape nimic despre computere ar putea identifica în mod corect că unitatea de disc este defectă, chiar dacă modul în care a ajuns la această concluzie a conținut tot felul de erori de raționament. Raționamentul greșit nu garantează în nici un caz concluzii false. Așadar, pentru a respinge o concluzie nu este suficient doar să arătăm că ea a fost derivată prin mijloace nesigure; trebuie să producem un argument suplimentar care să demonstreze că ea este falsă.
Negarea antecedentului
Eroare formală de tipul:
Ca și eroarea afirmării consecventului, „dacă” este luat aici cu sensul „dacă și numai dacă”. Următorul exemplu este de negare a antecedentului:
În acest exemplu, este posibil să te îmbogățești în ciuda faptului că prețul acțiunilor nu a crescut. Creșterea prețului acțiunilor nu este singurul mod în care se îmbogățesc oamenii.
Să luăm alt exemplu:
Din nou, îngrășarea solului cu bălegar de cal nu este singurul mod de a crește producția de legume: poți adăuga compost, plante de mare, bălegar de porc și tot felul de îngrășăminte anorganice. Deci concluzia nu decurge logic din premise: este non sequitur. În unele cazuri, contextul și conținutul argumentului arată clar că „dacă și numai dacă”. Acestea nu sunt cazuri de negare a antecedentului. În următorul exemplu, „dacă” nu poate însemna decât „dacă și numai dacă”:
Acesta este un argument valid, căci singura modalitate de a avea o șansă să câștigi la loto este să ai un bilet.
Non sequitur
Un enunț care nu decurge logic din premisele care îl preced. Expresia este numele latin pentru „nu decurge”, dar este uzuală în limba engleză și nici nu există un echivalent englezesc evident. Concluziile non sequitur sunt cel mai clar sesizate când sunt absurde. De exemplu,
Concluzia care se învecinează cu fantasticul, indiferent dacă este sau nu adevărată. Concluziile sunt des anunțate de folosirea greșită a lui „deci” și „prin urmare”, dar contextul unui enunț poate de asemenea sugera că este vorba de o concluzie derivată din cele spuse mai înainte, chiar dacă nici un cuvânt nu indică asta.
Erorile formale sunt prin definiție forme de raționare nevalide, cu alte cuvinte, concluzia lor nu decurge din premise.
Unele enunțuri pot părea la prima vedere non sequitur, dar la o privire mai atentă se dovedesc a fi derivate din niște asumpții neenunțate. Ar putea părea de exemplu că cineva care argumentează
S-ar face vinovat de faptul că trage o concluzie care nu decurge din premisa dată, căci concluzia „n-ar trebui să mănânci” nu decurge din faptul că el conține carne. Cu toate astea, vorbitorul poate să fi asumat în acest caz premisa neenunțată „ești vegetarian”, argumentul complet fiind:
În acest context subînțeles, concluzia nu este deloc non sequitur, ci este mai degrabă concluzia unei entimeme, un argument cu o premisă suprimată. Discuțiile obișnuite sunt presărate cu asemenea aparente non sequitur. La o exprimare mai atentă, multe din ele se vor dovedi concluzii trase pe baza unor asumpții împărtășite. Totuși, sunt obișnuite și concluziile non sequitur autentice; unele din ele provin din neatenție, altele din gândirea deziderativă.
ÎI. ERORI NEFORMALE
Orice tip de argument greșit sau nesigur, diferit de eroarea formală, este o eroare neformală. Erorile neformale pot fi forme de argument perfect valide din punct de vedere al structurii lor logice. Eroarea etimologică nu este o formă de argument nevalidă, ci mai degrabă este un mod de argumentare bazat pe premisa falsă că sensul unui cuvânt este întotdeauna fixat de sensul său originar sau de sensul originar al părților sale constitutive. Ori de câte ori am catalogat un tip de argument drept o eroare, am indicat dacă este o eroare formală sau neformală; deoarece multe moduri de argumentare descrise în cărțile de specialitate au nume bine stabilite, acest lucru ar fi necesitat redenumiri substanțiale, care ar fi putut crea o mai mare confuzie decât menținerea termenului „eroare”.
Argumente circulare
Un argument circular apare atunci când se susține atât:
A pentru că B
Cât și
B pentru că A.
Când nu există temeiuri independente pentru a susține pe A sau B, acest lucru este descris ca
Cerc vicios și ar trebui respins ca formă extrem de needificatoare a erorii. Dacă nu există temeiuri suplimentare pentru A sau B, atunci asta este echivalent cu distracția imposibilă de a te ridica de jos trăgând de ambele șireturi ale pantofilor. Un exemplu filozofic mai complex și controversat este dat de unele încercări de a justifica inducția. Inducția este metoda de raționare care trece de la un număr de observații empirice particulare la o concluzie generală. De exemplu, dacă după ce am mușcat din mai multe lămâi, conchid că toate lămâile sunt amare, am raționat inductiv. Totuși, această formă de raționare este greu de justificat, deoarece oricât de multe lămâi aș mușca fiind departe de a reuși să mușc din fiecare lămâie care există sau care va exista vreodată, este încă posibil că nu toate lămâile să fie amare: cum pot să fiu sigur că următoarea lămâie din care voi mușca nu va fi dulce? O încercare de a justifica inducția este a sugera că noi știm că este o formă sigură de argumentare pentru că ne-a fost de folos în trecut: cu toții am făcut până acum un număr mare de generalizări inductive reușite, deci putem conchide că este un mod de raționare sigur. Dar, examinându-l mai îndeaproape, acesta se dovedește a fi un argument circular. A face apel la observații trecute asupra cazurilor în care a funcționat inducția înseamnă a ne sprijini pe inducție pentru a dovedi succesul trecut al inducției; am putea face asta numai dacă am ști că inducția este o metodă de raționare sigură. Argumentele circulare nu sunt nevalide; cu alte cuvinte, din punct de vedere logic nu este, în sine, nimic greșit în ele. Cu toate acestea, atunci când sunt cercuri vicioase, aceste argumente au un caracter informativ extrem de scăzut.
Argument relativ la ignoranță
Eroare neformală în care lipsa unor dovezi cunoscute împotriva unei opinii este considerată o indicație că aceasta este adevărată. Totuși, necunoașterea dovezilor împotriva unui punct de vedere nu demonstrează că nu ar putea exista dovezi contra lui; în cel mai bun caz, este un sprijin indirect pentru aceasta.
De exemplu, nu s-au oferit dovezi convingătoare că scenele violente urmărite la televizor îi fac pe copii să fie mai violenți decât ar fi fost altfel. Nu este surprinzător, căci există foarte multe variabile care trebuie controlate pentru a stabili această legătură cauzală. A conchide, din această lipsă de dovezi, că prin urmare emisiunile violente nu-i fac pe copii mai violenți decât ar fi altfel este o greșeală.
Astfel, argumentul este
Premisă: Nu există dovezi concludente că scenele violente urmărite la televizor îi fac pe copii mai violenți.
––––––––––––––––––––––––––––-
Concluzie: Prin urmare, scenele violente urmărite la televizor nu îi fac pe copii mai violenți.
Este ușor de văzut de ce nu este așa, de vreme ce exact aceeași lipsă de probe ar putea fi folosită pentru a „dovedi” situația opusă: că prin urmare emisiunile violente îi fac pe copii mai agresivi decât ar fi fost ei altfel.
În acest caz, argumentul este
Premisă: Nu există dovezi concludente că scenele violente urmărite la televizor îi fac pe copii mai violenți.
––––––––––––––––––––––––––––
Concluzie: Prin urmare, scenele violente urmărite la televizor îi fac pe copii mai violenți.
Concluziile ambelor argumente sunt non sequitur.
Argument relativ la persoană
Argumentul relativ la persoană este de cele mai multe ori o tehnică retorică, deoarece discreditarea sursei unui argument lasă de obicei argumentul în sine intact.
De exemplu, dacă un politician argumentează că micșorarea limitei de viteză în localități ar reduce accidentele în care sunt implicați copiii și un jurnalist îl atacă pe temeiul că politicianul a fost amendat de câteva ori pentru exces de viteză și consum de alcool la volan, acesta ar fi un argument relativ la persoană.
Argumentul politicianului poate fi scris explicit astfel
Premisă: Dacă vrem ca numărul accidentelor în care sunt implicați copiii în localități să fie mai mic, atunci ar trebui ca limita de viteză în localități să fie micșorată.
Premisă: Vrem ca numărul accidentelor în care sunt implicați copiii în localități să fie mai mic.
––––––––––––––––––––––––––––-
Concluzie: Prin urmare, ar trebui ca limita de viteză în localități să fie micșorată.
Iar argumentul jurnalistului, care este un atac la persoană, adresat politicianului ar putea fi scris explicit:
Premisă: Dumneavoastră ați fost amendat de câteva ori pentru exces de viteză și consum de alcool (și deci credibilitatea dumneavoastră este îndoielnică)
––––––––––––––––––––––––––––-
Concluzie: Prin urmare, propunerea dumneavoastră potrivit căreia limita de viteză în localități ar trebui micșorată ar trebui respinsă
Întrebarea dacă politicianul este sau nu un șofer prudent este nerelevantă pentru problema dacă micșorarea limitei de viteză în localități va reduce accidentele. Pretenția politicianului este cel mai bine evaluată prin examinarea dovezilor ce sprijină concluzia. Jurnalistul a deturnat atenția de la argument pe motivul presupusei ipocrizia persoanei care susține argumentul. Dar este clar că ipocriții pot oferi argumente excelente: mulți dintre ei chiar o fac. Totuși, în cele mai multe cazuri argumentul relativ la persoană se centrează asupra aspectelor nerelevante ale caracterului, distrăgând astfel atenția de la argumentele oferite.
Argumentul apelului la autoritate
Considerarea unor enunțuri ca fiind adevărate doar pentru că o pretinsă autoritate în acea problemă spune că sunt adevărate.
Un argument al apelului la autoritate are forma generală:
Premisă: X a spus că S (un enunț) este adevărat (fals)
Premisă: X este o autoritate
–––––––––––––––––
Concluzie: Prin urmare, S este adevărat (fals)
Există foarte bune temeiuri pentru a ține cont de părerea experților într-o serie largă de probleme. Viața este prea scurtă, iar capacitățile intelectuale prea diferite pentru ca fiecare să fie un expert în toate. Există o diviziune a muncii intelectuale care face rațională căutarea punctelor de vedere ale experților atunci când intrăm într-un domeniu în care nu avem temeiuri să ne încredem în cunoștințele și în opiniile noastre. De exemplu, dacă îmi rup piciorul, deși am niște noțiuni vagi despre felul în care l-aș putea trata cel mai bine, aș face cu siguranță mai bine să cer sfatul unui medic care are experiență în diferite tipuri de fracturi și are privilegiul unor ani de studiu al medicinii, decât să mă încred în puținele mele intuiții despre natura bolii. Doctorul va putea spune dacă mi-am rupt într-adevăr piciorul sau dacă doar m-am lovit rău; dacă este cel mai probabil să se vindece corespunzător în ghips sau dacă îmi trebuie doar odihnă. Oricum, nu este vorba doar de faptul că medicul pretinde să fie o autoritate în domeniul fracturilor, ci și de acela că ajunge la o concluzie pe baza unor raționamente concludente și a unor cunoștințe medicale pe care alți doctori ar putea să le evalueze și eventual să le conteste. Pentru că eu nu am cunoștințe medicale relevante, trebuie să mă încred în autoritatea diagnozei doctorului, așa cum atunci când am nevoie de un sfat juridic mă bazez pe aprecierea situației făcută de avocat, pentru că eu nu am cunoștințe juridice suficiente pentru a mă încrede în propriile mele păreri în acea problemă. În aceste cazuri, căutăm experți care au o pregătire relevantă și a căror activitate este observată de un corp de profesioniști; de aceea avem încredere în judecățile lor. Totuși, în aceste cazuri, se cuvine să păstrăm un anumit grad de scepticism. Medicii și avocații nu sunt totdeauna în acord, iar atunci când bănuim că opinia expertului se poate baza pe premise false, raționamente greșite sau interese personale, este bine să cerem și a doua părere. În alte cazuri, respectul fază de experți poate fi total nepotrivit. O tendință psihologică foarte periculoasă pe care o au mulți oamenii este de a se încrede în punctele de vedere ale autorităților chiar și atunci când acestea vorbesc despre subiecte în afara ariei lor de specializare. De exemplu, un fizician care a obținut premiul Nobel ar putea fi luat în serios de unii oamenii atunci când vorbește despre declinul moralității. Respectul față de experți este de asemenea nepotrivit atunci când se caută adevărul în probleme controversate, în care nu există un consens al experților. De exemplu, în multe asemenea probleme politice sau filozofice ar fi ridicol să cităm autoritatea unui politolog celebru sau a unui filozof care a susținut concepția pe care noi o sprijinim, dacă scopul nostru este să aducem dovezi pentru adevărul acelei concepții. În controverse ar putea fi citate numeroase autorități care să demonstreze netemeinicia unei anumite poziții. Unii filozofi par să creadă că este suficient să arate că Ludwing Wittgenstein susținea o anumită concepție pentru a dovedi că ea este adevărată. Dar din faptul că Wittgenstein credea că ceva este adevărat nu putem conchide, pur și simplu, că trebuie să fie adevărat. Pentru a aprecia adevărul a ceea ce a afirmat el este necesar să examinăm temeiurile afirmației sale și să examinăm punctele de vedere contrare ale altor filosofi. Citarea autorității unui filosof este diferită de citarea unui expert în medicină, deoarece în filozofie, spre deosebire de medicină, cele mai multe concepții sunt puternic contestate. Principala dificultate pentru cineva care este confruntat cu opinia unui expert este să decidă câtă greutate să-i acorde. Nu trebuie uitat în special faptul că, deși am stabilit că o persoană este într-adevăr expertă în domeniu, ea este totuși failibilă; experți sunt deseori în dezacord, mai ales în domeniile în care dovezile nu sunt convingătoare; și așa cum am amintit mai sus, experții sunt de obicei experți doar într-un domeniu relativ îngust, iar afirmațiile despre probleme din afara specialității lor nu ar trebui luate la fel în serios precum cele făcute în aria lor de competență.
Argumentul complicității la vinovăție
Demonstrarea faptului că situația în discuție nu este unică.
Este servit de obicei cu intenția de a slăbi forța unui argument arătând că cerința de consistență ar trebui să-l determine pe vorbitor să aplice aceleași principii și în alte situații, ceea ce poate nu vrea să facă. Argumentul complicității la vinovăție înseamnă a arăta că vorbitorul vrea într-adevăr să-și apere concluzia dată, atunci va trebui să „înghită gălușca” și să accepte că situațiile viitoare vor fi tratate în același mod, sau să explice ce face pentru că situația prezentă să difere de alte situații cu care pare să aibă în comun trăsăturile caracteristice. Unele întrebuințări ale argumentului complicității la vinovăție sunt dubioase. De exemplu, unii oameni îl folosesc pentru a-și justifica comportamentul imoral pe temeiul că și alți oameni se comportă urât.
Spre exemplu, fie argumentul formulat de o persoană X:
Premisă: Boxul profesionist este un sport violent, care are ca rezultat accidente și chiar moarte sportivilor
–––––––––––––––––––––––––––
Concluzie: Prin urmare, boxul ar trebui interzis.
Acest argument ar putea fi respins sau criticat, de către o persoană, Y, printr-un argument de tipul complicității la vinovăție, cum este următorul argument:
Premisă: Și cursele de motociclete, rugby-ul, karate sunt sporturi la fel de violente (fiind astfel „complice la vinovăție”)
–––––––––––––––––––––––––––
Concluzie: prin urmare, și ele ar trebui respinse.
Din considerente de coerență, persoana X ar trebui să accepte această concluzie sau să ofere motive pentru care nu o acceptă. Spre exemplu, ea ar putea să respingă argumentul spunând că boxul este diferit de aceste sporturi pentru că în cazul boxului sportivii urmăresc explicit vătămarea fizică adversarului.
Argumentul pantei alunecoase
Este un tip de argument care se bazează pe premisa că, dacă faci o mică mișcare într-o direcție, poate fi extrem de dificil sau chiar imposibil să previi o mișcare de proporții în aceeași direcție. Dacă faci un pas pe o pantă alunecoasă, riști să aluneci din ce în ce mai repede până jos. Cu cât ai coborât mai mult pe pantă, cu atât este mai greu să te oprești. După un timp nu te mai poți opri, chiar dacă vrei asta cu tot dinadinsul. Această metaforă a pantei alunecoase este des folosită, explicit sau implicit, ca o modalitate de a-i convinge pe oameni că acceptarea unor practici relativ inofensive va duce inevitabil la legitimarea unor practici nedorite.
Următorul argument este de tip pantă alunecoasă:
Premisă: Legalizarea eutanasiei ar conduce inevitabil la practici imorale cum sunt crimă sau chiar genocidul.
––––––––––––––––––––––––––––-
Concluzie: Prin urmare, eutanasia nu ar trebui legalizată.
El este o formă a unui argument mai general de același țip:
Premisă: Legalizarea oricărui tip de ucidere deliberată acum va conduce în viitor inevitabil la legalizarea unor forme de ucidere mult mai puțin acceptabile și, în cele din urmă, la consfințirea crimei și poate chiar a ceva mai rău.
––––––––––––––––––––––––––––-
Concluzie: Prin urmare, legalizarea oricărui tip de ucidere deliberată ar trebui interzisă.
Argumentele de tip pantă alunecoasă provin din faptul că trecerea de la acceptarea primului pas pe pantă până la finalul ei dezastruos este prezentată ca inevitabilă potrivit metaforei pantei alunecoase. Prin urmare, evaluarea unui astfel de tip de argument se bazează pe analiza informațiilor despre pretinsa inevitabilitate a producerii evenimentului sau situației la care se ajunge în final, dacă acceptăm primul pas.
Argumentul pantei alunecoase poate fi ridiculizat prin unele forme evident greu de acceptat, cum ar fi:
Premisă: Dacă mâncăm oricât de puțin, vom ajunge să mâncăm din ce în ce mai mult, până când, în cele din urmă, vom deveni obezi.
–––––––––––––––––––––––––
Concluzie: Prin urmare, ar trebui să nu mâncăm deloc.
Premisă: Dacă vom începe să spunem minciuni, chiar și nevinovate, vom sfârși prin a ne trăda toți prietenii și țara.
–––––––––––––––––––––––––
Concluzie: Prin urmare, nu ar trebui să mințim deloc.
Premisă: Dacă vom permite chirurgilor să ne facă și doar o operație fără anestezie, vom ajunge în cele din urmă să legalizăm vivisecția umană fără anestezie.
––––––––––––––––––––––––––
Concluzie: Prin urmare, ar trebui să interzicem orice fel de operație fără
Anestezie.
Evaluarea argumentelor de tipul pantei alunecoase, informațiile despre cât de alunecoasă este pantă care ne poate duce în situația indezirabilă pe care o prezintă ca inevitabilă sunt esențiale.
Argumentul ad hominem
Expresie latină cu sensul „referitor la persoană”. Este folosită în două moduri principale, care pot crea confuzie.
A) Fără îndoială, cea mai comună utilizare este acea de îndreptare a atenției către o strategie ocolită de argumentație, pe care am discutat-o în secțiunea argument relativ la persoană, care constă în a transfera atenția de la problemă în discuție la un aspect nerelevant a persoanei care o susține. A califica enunțul cuiva drept ad hominem în acest sens este întotdeauna un reproș; implică a spune că aspectele personalității sau comportamentului interlocutorului, care au devenit centrul discuției, sunt nerelevante pentru problema în cauză.
B) În al doilea sens un argument ad hominem, este o demonstrație legitimă a inconsistenței oponentului. Această utilizare a termenului este mult mai rar întâlnită. Un argument este ad hominem în cel al doilea sens dacă presupune întoarcerea argumentului împotriva oponentului fiind numit uneori strategia „și tu” de exemplu, dacă cineva susține că orice omor este imoral, dar și că nu e nimic imoral în pedeapsa capitală, atunci cu condiția că putem demonstra că pedeapsa capitală este o formă de omor – ceea ce nu este greu putem folosi un argument ad hominem drept răspuns în cel de-al doilea sens. Este imposibil să susții fără să te contrazici că toate formele de omor sunt imorale și că o formă de omor nu este imorală. Este echivalent cu a spune și că toate omorurile sunt imorale și că nu este adevărat că toate omorurile sunt imorale. În acest caz, întoarcere argumentului împotriva oponentului ar demonstra clar că respectivul punct de vedere nu poate fi susținut.
Este importantă distincția între cele două sensuri ale argumentului ad hominem, pentru că primul tip este o eroare neformală; al doilea este o strategie argumentativă perfect rezonabilă.
Eroarea de a considera o corelație drept dovadă convingătoare a unei conexiuni cauzale directe. Două tipuri de evenimente pot fi corelate adică de câte ori apare unul, apare de obicei și celălalt fără să existe o conexiune cauzală directă între ele. Doar faptul că două lucruri sunt de obicei alăturate nu decurge că unul din ele este cauza celuilalt. Cu toate acestea, mulți oameni tratează acest lucru ca și cum orice corelație oferă o dovadă a unei legături cauzale directe. Dar o asemenea corelație poate rezulta dintr-o cauză comună celor două evenimente, din pură coincidență sau poate oferi, la fel de bine, o dovadă pentru o ipoteză alternativă, precum oferă pentru aceea care se presupune că decurge din ea. Asta nu înseamnă că pentru stabilirea cauzelor corelațiile sunt irelevante: dimpotrivă, ele sunt baza majorității judecăților despre cauze. Este important să recunoaștem erorile comune pe care le fac oamenii atunci când raționează în legătură cu cauzele.
În unele argumente de tip corelație-cauză, corelațiile sunt mai sistematice decât ar părea dacă ar fi considerate întâmplătoare și totuși par absurde pentru a fi considerate dovezi ale unei legături cauzale directe.
Spre exemplu, fie argumentul:
Premisă: Există o corelație între mărimea pantofilor și cea a vocabularului
Unei persoane.
––––––––––––––––––––––––––––-
Concluzie: prin urmare, mărimea pantofilor unei persoane este cauza mărimii vocabularului acelei persoane.
Adevărul corelației din premisă provine din faptul că multe persoane care au număr mic la pantofi sunt copii, care, datorită vârstei, nu au un vocabular foarte bogat. Astfel, corelația poate fi explicată în termeni ai procesului de dezvoltare a indivizilor de la copilărie la maturitate. Cu alte cuvinte, în acest caz, corelația este între două fenomene sau situații – mărimea pantofilor și cea a vocabularului – între care nu există o relație cauzală, dar care pot fi, ambele, explicate printr-un al doilea fenomen, care este cauza ambelor.
Alteori, corelația poate să fie un produs al coincidenței și mai puțin al unei relații cauzale.
Premisă: De câte ori port inelul meu norocos, echipa mea favorită de polo câștigă meciul, iar atunci când nu am purtat inelul, echipa a pierdut (adică există o corelație între purtarea inelului și victoria echipei favorite).
–––––––––––––––––––––––––
Concluzie: Prin urmare, faptul că port inelul meu norocos este cauza faptului că echipa mea favorită de polo câștigă.
Corelațiile pot fi mai degrabă rezultatul coincidenței decât al legăturilor cauzale; acest lucru se întâmplă în special atunci când există relativ puține exemple de corelații pe care să se poată baza o concluzie. Descoperirea unei corelații între presupusa cauză și efectul ei ar trebui să fie doar prima etapă în încercarea de a înțelege cauzele diferitelor fenomene; de fiecare dată este nevoie de o explicație plauzibilă despre felul cum este determinat efectul respectiv de către cauză. Este de admirat scepticismul sănătos referitor la legăturile cauzale presupuse pe baza unei corelații observate, deși el poate fi dus prea departe.
Spre exemplu, se argumentează uneori că în ciuda unei corelații puternice între fumatul excesiv și cancerul pulmonar, fumatul nu cauzează în mod necesar cancer pulmonar. Astfel, potrivit acestui punct de vedere, argumentul:
Premisă: Există o corelație între fumat și cancer pulmonar.
–––––––––––––––––––––––
Concluzie: Prin urmare, fumatul este cauza cancerului pulmonar.
Nu ar fi corect, pentru că ar putea exista un al treilea factor sau fenomen, moștenirea genetică, care le determină pe ambele. Cu alte cuvinte, persoanele care fumează și fac cancer, fumează și fac cancer pentru că au o înclinație genetică în acest sens. Astfel, argumentul corect ar fi
Premisă: Există o corelație între moștenirea genetică, fumat și cancerul
Pulmonar.
–––––––––––––––––––––––––
Concluzie: Prin urmare, moștenirea genetică este cauză atât a fumatului cât și a cancerului pulmonar.
Eroare genetică
Eroare neformală de formă
Premisă: x provine din y.
––––––––––––
Concluzie: x trebuie să aibă niște trăsături comune cu y.
De obicei raționamentul este mai degrabă sugerat decât enunțat explicit. Nu este un mod de argumentare sigur, deoarece în multe cazuri singura legătură dintre un lucru și descendentul său este cea genetică; doar din faptul că un lucru s-a născut din altul nu rezultă că el are vreo trăsătură importantă comună cu originea sa. Este ușor de văzut ce este greșit în acest tip de raționare dacă luăm niște exemple extreme, care nu sunt, evident, corecte:
Premisă: Puii provin din ouă.
––––––––––––––
Concluzie: Prin urmare, puii adulți se vor sparge când cad.
Premisă: Puii provin din ouă.
–––––––––––––
Concluzie: Prin urmare, puii sunt ingredientul principal al bezelelor.
Premisă: Cărțile sunt tipărite pe hârtia obținută din lemnul copacilor.
–––––––––––––––––––––––
Concluzie: Cărțile trebuie udate sau văruite anual.
O formă obișnuită a erorii genetice apare atunci când se examinează originile unui cuvânt cu scopul de a determina sensul său actual. Aici, și în toate cazurile de erori genetice, poate fi adevărat că există o legătură importantă între origine și descendenții ei, dar simpla relație genetică nu garantează acest lucru.
Eroare democratică
Democrația politică este de dorit pentru că permite participarea politică la scară largă și poate asigura un control prețios asupra posibililor tirani. Totuși, există multe domenii ale vieții în care votul ar fi o modalitate foarte nesigură de a descoperi care este cel mai potrivit mod de acțiune. Oamenii care cedează erorii democratice simt nevoia să supună la vot o hotărâre ori de câte ori este posibil, presupunând în mod naiv că aceasta este cel mai bun mod de a vedea adevărul în toate împrejurările sau că este cea mai bună strategie de a lua decizii raționale. Dar, în mod evident, dacă majoritatea votanților sunt în mare măsură ignoranți în problema pentru care votează, acest lucru este posibil să se reflecte în felul în care votează. Deseori, cei ce vor să supună la vot decizii importante folosesc procedura democratică pentru a nu-și asuma responsabilitatea pentru deciziile pe care le iau: cu alte cuvinte, încrederea lor în procedura democratică implică un fel de gândire deziderativă, de vreme ce le convine să nu fie puși în situația de a-și asuma responsabilitatea finală. Adevărul este că democrația este prețioasă numai în unele împrejurări; în altele este complet nepotrivită. În general este nevoie de o majoritate informată, nu doar de o majoritate.
Eroarea etimologică
Eroarea etimologică este o eroare neformală ea este studiul originii cuvintelor, uneori informativ, dar nu este deloc demn de încredere: datorită faptului că un cuvânt sau o expresie a avut, la origine, un anumit înțeles, supoziția este că va păstra întotdeauna acel înțeles, chiar dacă este doar o parte a unui cuvânt și este folosit într-un context diferit, poate cu mii de ani mai târziu, deseori fără a cunoaște sensul originar. Iar analiza etimologică este doar uneori valoroasă pentru înțelegerea sensului contemporan: nu rezultă că un cuvânt va continua să aibă întotdeauna un anumit sens pentru că acela a fost sensul pe care l-a avut la origine. Pentru cei care și-au petrecut mulți ani perfecționându-și cunoașterea limbilor clasice eroarea etimologică este foarte tentantă și îi cad pradă frecvent. Cu toate acestea, etimologia ar trebui folosită numai atunci când este într-adevăr edificatoare. Sensurile cuvintelor nu sunt fixate în întregime de originile lor, deși cuvintele păstrează adesea urme ale sensurilor originare, cel mai sigur indicator al sensului unui cuvânt este folosirea să curentă, mai degrabă decât etimologia lui. Eroarea etimologică este comisă uneori în discursurile politice, ca o formă de retorică. Cei ce scriu discursurile încep adesea prin a căuta originile unui cuvânt-cheie în discurs. Apoi dezvoltă această temă pentru a demonstra punctul de vedere cerut, susținând că dezvăluie sensuri interesante ce există latent în cuvântul respectiv.
Eroarea jucătorului de noroc
Eroarea de a crede că la jocurile de noroc șansele de câștig cresc pe măsură ce pierzi mai mult. Jucătorii sunt în mod special înclinați să creadă că dacă n-au câștigat de mult timp, șansele lor de câștig la următoarea rundă sunt mult sporite. Pentru multe jocuri de noroc, cum este ruletă, asta este doar gândire deziderativă. Într-un simplu joc de aruncat cu banul, este la fel de probabil să cadă cap sau să cap pajură, presupunând că moneda este echilibrată. Deci, dacă arunc cu banul de o sută de ori, este de așteptat să cadă cap de aproximativ cincizeci de ori. Asemănător, și la ruletă este la fel de probabil să cadă un număr roșu sau un număr negru.De aici, jucătorul necritic va conchide că dacă a căzut cap de mai multe ori la rând sau dacă a ieșit de mai multe ori la rând un număr roșu la ruletă, atunci, după o presupusă „lege a mediei”, este foarte probabil ca următorul să fie pajură sau un număr negru. Cu toate acestea, cum nici banul, nici ruleta nu au memorie, nu-și pot aminti în nici un fel rezultatele rotațiilor anterioare și nu-și pot ajusta, în consecință, rezultatul jocului în acest moment. Prin urmare, ori de câte ori este aruncată o monedă echilibrată, există aceleași șanse de 50 la sută să cadă cap și probabilitatea aceasta nu se schimbă niciodată, indiferent de câte ori la rând se întâmplă să cadă pajură; ori de câte ori o ruletă echilibrată este învârtită, există exact aceeași șansă ca bilă să se oprească pe negru. Jucătorii care-și spun: „N-am câștigat nimic azi, nici ieri, deci șansele mele de a câștiga mâine trebuie să fi crescut mult” se înșală amarnic. Au căzut peste o versiune a acestei foarte răspândite erori neformale.
Eroarea proastei companii
A ataca punctul de vedere al unei persoane doar pe temeiul că acesta a mai fost susținut de o persoană care este în mod evident rea sau stupidă.
Premisă: Acest punct de vedere a fost susținut de persoana A, care este
Stupidă
––––––––––––––––––––––––––––
Concluzie: Prin urmare, acest punct de vedere ar trebui respins.
Se sugerează că dacă o persoană care este în mod evident rea sau stupidă a susținut acest punct de vedere, trebuie să fii tu însuți rău sau stupid pentru a-l susține. Se vede clar că aceasta nu este o formă sigură de argumentare dacă luăm în considerare exemple particulare.
De exemplu, un savant care, după ce a condus multe experimente ajunge la concluzia că există o formă limitată de telepatie, nu trebuie să renunțe la aceste descoperiri pentru simplu fapt că mulți oameni cred în telepatie doar din cauza gândirii deziderative. Dacă savantul ar renunța la cercetările sale, el ar raționa astfel printr-un argument de tip proastă companie:
Premisă: Oamenii cred în telepatie pentru că ei își doresc ca telepatia să fie
O ipoteză validă.
–––––––––––––––––––––––––––
Concluzie: Prin urmare, telepatia nu este o ipoteză demnă de verificat.
Dacă savantul are dovezi pentru opiniile sale; ceilalți oameni nu au decât dorința ca aceste lucruri să se petreacă. Dar faptul că ei sunt o companie intelectuală proastă nu subminează în nici un fel concluzia savantului.
De obicei, oamenii care folosesc eroarea proastei companii o întrebuințează ca pe o formă de retorică, astfel încât să vă convingă că punctul dumneavoastră de vedere nu poate fi susținut. Este tentant să cedezi în fața acestei retorici, în special fiindcă este tipic pentru persoanele rele sau stupide să aibă numeroase opinii false, de asemenea, poate fi foarte deconcertant să constați că ești de acord cu oameni pe care-i disprețuiești total. Totuși asta nu este suficient pentru a accepta un argument cum este acesta:
Premisă: Hitler a avut o anumită opinie O.
–––––––––––––––––––-
Concluzie: Prin urmare, O trebuie să fie falsă.
Avem nevoie de temeiuri suplimentare pentru a susține că pretenția este falsă. Până la urmă, Hitler credea că 2+3=5 și că Berlinul se află în Germania. Această formă de argumentare ignoră faptul că persoanele rele și stupide au nu numai numeroase opinii false, dar și multe altele adevărate.
Eroarea proastei companii este deseori o formă de entimemă, adică un argument care are ca premisă importantă o asumpție neenunțată. În exemplul de mai sus, asumpția neenunțată este:
Premisă: Tot ceea ce susține Hitler trebuie să fie fals (sau nedrept) pentru simplul fapt că este susținut de el.
Iar argumentul complet ar fi:
Premisă: Tot ceea ce susține Hitler trebuie să fie fals (sau nedrept) pentru simplul fapt că este susținut de el.
Premisă: Hitler a avut o anumită opinie O.
–––––––––––––––––––-
Concluzie: Prin urmare, O trebuie să fie falsă (sau nedreaptă).
Chiar dacă Hitler a susținut multe acțiuni reprobabile și a fost responsabil pentru unele dintre cele mai grave crime împotriva umanității, nu rezultă că tot ceea ce a susținut sau a crezut el a fost nedrept sau fals. Eroarea proastei companii poate fi privită în contrast cu ceea ce s-ar putea numi eroarea bunei companii: eroarea de a crede orice lucru susținut de o persoană pe care o aprobăm. În ambele cazuri, trebuie examinate dovezile și argumentele, ținând cont de faptul că, chiar dacă temeiurile oferite sunt slabe, concluziile se pot dovedi totuși adevărate.
Eroarea Van Gogh
Formă de argument nesigură ce își trage numele de la următorul exemplu:
Premisă: Van Gogh a fost sărac și neînțeles în timpul vieții, și totuși acum este recunoscut ca un mare artist.
Premisă: Eu sunt sărac și neînțeles.
–––––––––––––––––––––––––-
Concluzie: Deci și eu voi fi până la urmă recunoscut ca un mare artist.
Deși evident nevalid, acest tip de raționament poate fi atrăgător în special pentru artiștii care se luptă cu greutățile și este o formă mult prea răspândită de gândire deziderativă. De obicei argumentul nu este enunțat explicit; este mai degrabă implicit în felul în care trăiesc oamenii. Este ușor de demonstra absurditatea erorii Van Gogh cu ajutorul unei parodii:
Premisă: Beethoven avea o inimă și o coloană vertebrală și era un mare compozitor.
Premisă: Eu am inimă și coloană vertebrală.
––––––––––––––––––––
Concluzie: Deci se va dovedi probabil că sunt un mare compozitor.
În această formă, este clar că eroarea Van Gogh se bazează în mod caracteristic pe o analogie slabă: doar din faptul că, în unele aspecte neimportante, semăn cu o personalitate nu decurge că îi semăn și în altele.
Falsa dihotomie
Prezentarea greșită a alternativelor existente. O dihotomie este o diviziune în două variante; de exemplu, toți peștii fie au solzi, fie nu au solzi. O falsă dihotomie apare când cineva introduce o dihotomie într-un asemenea mod, încât pare că nu există decât două concluzii posibile, când de fapt mai sunt alte variante nemenționate.
Un exemplu este argumentul:
Premisă generală: Oricine ar fi persoana x, ea este ori împotriva noastră ori cu noi.
Premisă particulară: Tu spui că nu ești cu noi.
–––––––––––––––––––––
Concluzie: Prin urmare, ești împotriva noastră.
Argumentul este corect din punct de vedere formal, pentru că dacă vom considera premisele adevărate, concluzia nu poate să fie falsă. Dar este o eroare informală, pentru că premisă generală prezintă două variante posibile, când pot fi trei. Argumentul ignoră că o persoană poate fi indiferentă sau neutră.
Un alt exemplu:
Premisă generală: Oricine ar fi persoana x, ea poate doar fie să creadă că Dumnezeu există, fie că Dumnezeu nu există.
Premisă particulară: Tu spui că nu ești convins că Dumnezeu există.
–––––––––––––––––––––––––––––
Concluzie: Prin urmare, tu crezi că Dumnezeu nu există.
Argumentul este incorect pentru că premisă generală ignoră alte posibilități: cea a agnosticismului, care crede că nu există încă suficiente dovezi în favoare existenței sau inexistenței lui Dumnezeu, sau cea celor care cred că ideea de credință în Dumnezeu este lipsită de semnificație.
Un alt exemplu:
Premisă generală: Oricare persoană x, ea fie își urmărește întotdeauna interesele proprii, fie este un martir care se sacrifică întotdeauna pentru binele celorlalți.
Premisă particulară: În această situație, tu nu ți-ai urmărit propriul tău
Interes.
––––––––––––––––––––––––––-
Concluzie: Prin urmare, ești un martir care se sacrifică pentru binele celorlalți.
Argumentul nu este corect pentru că ignoră situațiile în care o persoană, deși în general își urmărește interesele proprii, îi ajută totuși, uneori, pe ceilalți.
Falsele dihotomii pot fi introduse accidental sau deliberat poate și asta este o falsă dihotomie. Când falsa dihotomie este accidentală, rezultă dintr-o apreciere incorectă a pozițiilor existente; când este deliberată, este o formă de sofistică.
Falsă profunzime
Rostirea unor enunțuri care par profunde, dar nu sunt. Una din cele mai simple modalități de a produce enunțuri așa-zis profunde este a vorbi sau a scrie în paradoxuri aparente: „Cunoașterea este un alt fel de ignoranță.” Dacă meditația asupra unora din astfel de enunțuri poate dezvălui interpretări posibile interesante, iar într-un context potrivit ar putea fi într-adevăr profunde, odată ce am văzut cât de ușor sunt de produs, vom fi probabil mai greu de păcălit. Altă modalitate de a realiza falsa profunzime este de a repeta enunțuri banale ca și cum ar fi profunde, o tehnică favorizată de unii psihologi populari: „La naștere toți suntem copii.” A treia modalitate este de a pune șiruri de întrebări retorice și de a le lăsa în aer, fără a încerca a le da un răspuns: „Este viața un joc fără sens?” Profunzimea ar însemna să răspunzi la aceste întrebări, nu doar să le pui.
Ipocrizie
A susține ceva, dar a face altceva. Ipocrizia este acuzația îndreptată spre aceia care nu practică ceea ce propovăduiesc. Ceea ce este de condamnat în legătură cu ipocrizia este, în parte, faptul că dezvăluie opiniile inconsistente ale ipocritului. Punctele de vedere exprimate de ipocriți sunt în contradicție cu convingerile implicite demonstrate de propriul lor comportament. O persoană care crede într-adevăr ceea ce propovăduiește nu se comportă contrar convingerilor sale. Dar ipocriții sunt insuportabili în special pentru faptul că, spre deosebire de oameni care susțin păreri inconsistente fără să știe, o caracteristică a lor este să le spună altora cum trebuie să se poarte, în timp ce ei se sustrag de la principiile generale pe care le comportă. Totuși, ipocrizia nu dovedește în nici un caz faptul că predica ipocritului este falsă. Acuzația de ipocrizie este o formă de argument ad hominem și poate fi irelevantă atunci când ceea ce ne interesează este adevărul sau importanța unui principiu, mai degrabă decât caracterul ipocritului.
Modelul Semiotic
Abordarea semiotică a comunicării
Mesajul abordării semiotice al comunicării este o construcție de semne care, prin interacțiune cu receptorul, produce înțelesul. Accentul nu se pune atât pe comunicarea ca proces, cât pe comunicarea ca generator de semnificații. Emițătorul, transmițător de mesaj scade în importanță iar atenția se îndreaptă asupra “textului” și a modului în care este “citit” acesta.
“Lectura” este procesul de descoperire de sens ce apare atunci când “cititorul” interacționează sau negociază cu “textul”. Negocierea are loc când “cititorul” filtrează mesajul, prin sită modelului cultural, în ceea ce privește semnele și codurile care compun mesajul. Cu cât împărtășim aceleași coduri și același sistem de semne, cu atât mai apropiate vor fi cele două semnificații atribuite mesajului.
Mesajul nu este ceva trimis de la A spre B, ci este element într-o relație structurată ce include printre alte elemente și realitatea externă, și cititorul. Producerea și lectura textului sunt privite ca paralele fiind chiar identice în cadrul acestor procese, relația este structurată astfel încât ele ocupă același loc.
Studiind comunicarea din această perspectivă, a semnificației, va trebui să ne obișnuim cu un nou set de termeni, cum ar fi: semiotică, semn, semnificație, icon, index – toți referindu-se la căi diferite de creare de înțeles. Astfel, modelele de comunicare vor diferi de cele deja amintite prin aceea că nu sunt lineare și nu conțin săgeți care să indice fluxul mesajului. Ele sunt modele
Structurale, și săgeți, atunci când apar, indică relații între elemente în cursul creării de semnificații.
Semiotica în centrul preocupărilor sale se află semnul, studiul semnelor și al modului în care acestea funcționează este denumit semiotică sau “semiologie”. Semiotica are trei arii majore de studiu:
1. Semnul însuși;
2. Codurile sau sistemele în care sunt organizate semnele;
3. Cultura în care operează aceste semne și coduri.
Semiotica își concentrează atenția asupra “textului” și acordă receptorului sau cititorului un rol mult mai activ decât în majoritatea modelelor comunicării proces (modelul lui Gerbner fiind o excepție). Pentru semiotică, mesajul transmis este o construcție de semne care, în urma interacțiunii cu receptorul, produce înțelesul. Acesta se naște sau este descoperit în procesul lecturii, care este un proces de negociere între “lector” și “text”. În primul rând contribuie cu experiența sa culturală referitoare la semnele și codurile celui de-al doilea.
Fiecare dintre acestea urmărește trei elemente, care sunt implicate în orice studiu al semnificației acestea fiind: semnul, la ce se referă semnul și cei care îl utilizează adică consumatorii de semn. Un semn este ceva fizic, perceptibil pentru simțurile noastre, care se referă la altceva decât el însuși și care depinde a fi un semn de recunoașterea lui de către consumatorii săi.
Cei care au pus bazele semioticii fiind Charles Sanders Peirce și Ferdinand de Saussure.
Primul vede semnul, semnificatul și consumatorii săi ca vârfuri ale unui triunghi. Fiecare element este în strânsă legătură cu celelalte două și poate fi înțeles numai prin celelalte două elemente.
Odată cu Ferdinand de Saussure, științele limbajului renunță la ideea că semnele lingvistice s-ar referi la “obiecte” din realitate, depășind astfel “eroarea referențialității”, cum o numește Umberto Eco în
Deși nu părăsește presupoziția existenței unei realități obiective, Saussure introduce o idee revoluționară, care va marca destinul științelor limbajului și comunicării: semnele se referă la concepte, nu la lucruri.
Peirce adoptă însă o linie ușor diferită, susținând că semnul constă în forma sa fizică asociată unui concept mental și că acest concept mental, la rândul său, este un mod de a înțelege realitatea externă. Semnul este legat de realitate numai prin conceptele pe care le au cei ce-l folosesc.
Modelul Comunicării
Comunicarea este procesul prin care o persoană afectează comportamentul său starea de spirit a unei alte persoane. Un efect diferit față de ceea ce s-a intenționat să se comunice va fi interpretat ca un eșec al comunicării.
Motivul acestui eșec va fi căutat pe parcursul procesului de comunicare, școala influențează, mai ales, psihologia și sociologia și se autodefinește că studiul actelor de comunicare. Interacțiunea socială, respectiv comunicarea, este definită ca proces prin care o persoană relaționează cu alta sau afectează comportamentul, starea de spirit ale altei persoane sau invers.
Mesajul este ceea ce poate fi transmis prin procesul de comunicare. Intenția declarată sau nedeclarată este considerată de unii reprezentanți ca fiind esențială în analiza mesajului.
Din această perspectivă orice proces de comunicare include elementele regăsite în următoarea schemă:
Fiecare teorie privilegiază anumite elemente sau anumite relații în funcție de interesele și preocupările sale. O primă teorie, cea a informației, studiază “transmisia fizică a semnalelor, semiologia comunicării, structura codurilor și a sistemelor de semne, pragmatic comunicării, dinamica relațiilor emițător-receptor”.
PATOLOGII ȘI TERAPII COMUNICAȚIONALE
Manipularea
Rolurile presei romanești este încă în curs de clarificare, această sarcină fiind asumata atât de jurnaliști cât și de analiști și teoreticieni ai sistemului mediatic. Așadar, în cazul mass-mediei românești, tranziția ridica încă multe probleme critice, cum ar fi dependenta de puterea politică, presiunile economice la care sunt supuse, necesitatea formarii profesioniste a jurnaliștilor sau aspectele legislative privind obținerea și utilizarea informațiilor de interes public.
Ceea ce teoria numește "comunicare corporativă", se aplică în mass-media la toate nivelurile dar, în special, la cel al transmiterii mesajelor către publicul larg, când presa își inhiba rolul de "informator" al opiniei publice și, utilizând instrumentele comunicării corporative, îl dezvolta pe cel de manipulator.
Manipularea prin mass-media are o pondere extrem de mare și în plus are și un impact uriaș asupra publicului. De mult timp nu a mai fost văzut în mass-media, o emisiune, un articol, un film, etc. Care să îndemne omul la o creație adevărată, care să clarifice adevăruri istorice și nu cea măsluita în scopul manipulării, care să aibă un caracter "militant", de îndemn la cunoaștere sau la descătușarea energiilor enorme ce zac nefolosite în fiecare om.
În schimb, putem vedea pe ecranele televizoarelor sau prin ziarele noastre, știri fără nici o noimă, care în mod firesc nu ar trebui să intereseze pe nimeni ("Nea Ion din satul X, a bătut-o pe baba Floarea și a violat-o"), îndemnuri la violență, la abuzuri, la consumul de droguri și băuturi alcoolice, pornografie, telenovele, scandaluri, etc. Acesta nu este un simplu mecanism economic, legat de cerere și ofertă. Așa-zisa "cerere" este o creație artificială a mass-mediei prin publicitate agresivă. Nu toți oamenii doresc să vadă, să audă și să citească, exact ceea ce mass-media dezvolta la ora actuală în societatea contemporană.
În general, puterea a reușit să creeze niște "roboți" extrem de bine dresați. Un bun exemplu sunt cei din societatea occidentală, care nu va întârzia să apară și la noi. Oamenii din occident sunt corect plătiți, dar, totuși viața lor nu este chiar roz. Exista un echilibru extrem de precar, care se poate deranja imediat ce individul a ieșit de "pe culoarul de alergare" ce i-a fost impus. Salariile mari încurajează achiziționarea de bunuri extrem de scumpe în special mașini și case, care nu se pot cumpăra decât prin împrumuturi. Aceste împrumuturi nu se pot plăti decât din salarii extrem de bune, salarii care nu pot fi decât rezultatul unei munci susținute. Și așa vedem, cum s-a creat "roboțelul". Dacă nu muncește i se ia casa! Când a terminat de plătit casa… sau pur și simplu, doar i-a crescut salariul, este încurajat să-și cumpere o mașină mai scumpă ("cea veche de trei ani nu mai este bună!") prin reclamă și prejudecăți ("Cum? Ai salariul de… $ și nu-ți cumperi Porsche???"). Așa funcționează mecanismul. Omul trebuie din răsputeri să muncească pentru salariu, pentru că dacă n-are salariu, n-are nici asistenta medicală și nici pensie la bătrânețe.
Oamenii liberi din punct de vedere financiar, nu sunt foarte bine văzuți. Impozitele pentru aceștia sunt enorme, de exemplu în Germania, la primirea unei moșteniri, deci a unor bani sau bunuri, pentru care s-a mai plătit o dată impozit, statul ia pur și simplu 40%, prețul locuințelor atinge cifre astronomice pentru ca un om care are o casă are ceva, un bun material, care îl poate lăsa moștenire și care îi oferă un grad de libertate în plus.
Un alt aspect al manipulării: prin idei "destabilizatoare". Totul în jurul nostru încurajează lenea (de ex. Emisiunea Teleshoping, prezentă într-o formă sau alta la mai toate televiziunile din lume, și nu numai), mita (în ziua de azi toată lumea spune că fără un ciubuc nu se poate face cutare sau cutare lucru), parvenirea (marile atracții ale societății au devenit miliardarii "apăruți peste noapte"), etc.
Ce influenta poate avea asupra unei personalități neformate sau în formare (cum sunt copiii și adolescenții) fenomene care sunt reflectate în mass-media sau auzite pur și simplu? De exemplu, este prezentată o "vedetă", i se aduc laude, e prezentat ca un personaj de invidiat (astfel încât să ne dorim să fim în locul lui) și… la sfârșit, sau așa… "din greșeală", se oferă și informația că n-are terminat liceul, ca în adolescență a fugit de-acasă, ca a consumat droguri, ca a fost alcoolic sau cine știe ce altceva. Din această cauză copiii sau adolescenții din ziua de azi spun fraze de genul: "Lasă că se poate și fără muncă (sau școala)!… Uite… X a reușit… și acum are mai mulți bani decât unul cu facultate!". Prin aceasta, puterea exemplului a fost deturnată de la scopul ei inițial.
Dintre toate aspectele manipulării, exista unul extrem de pervers și periculos, pe lângă care întreaga societate românească trece cu o indolență fantastică. Acest aspect se referă la distrugerea valorilor morale, materiale și spirituale ale acestui popor. Valorile morale prin încurajarea lenei, lipsei de creație, prin îngustarea orizontului general uman (droguri, pornografie, alcoolism) și mai ales prin slăbirea forței educației naționale (după revoluție, întregul popor a asistat cu nepăsare la distrugerea școlii românești, iar acum rezultatele se văd prin calitatea adolescenților).
Un alt aspect al manipulării, mult mai subtil de această dată, este acela al exercitării puterii în general – statul și la marile companii multinaționale, a căror putere economică a ajuns, să o depășească pe a multor state. În societatea contemporană, omul tinde din ce în ce mai mult să fie aruncat în anonimat, să-și piardă individualitatea și identitatea.
Valorile materiale – într-un cuvânt, bogățiile și resursele acestei țări – au fost distruse de asemenea cu bună știință: devalizarea băncilor, vinderea combinatelor ca fier vechi, tăierea cu bestialitate a pădurilor, distrugerea sistemelor de irigații, deteriorarea până la distrugere a construcțiilor, falimentarea cu bună știință a industriei românești, slăbirea monedei naționale prin încurajarea importurilor concomitent cu reducerea drastică a producției interne și implicit a exporturilor, dar poate cel mai important aspect, se constituie în distrugerea valorilor spirituale. Aici lupta se da la nivel mondial și nu doar la nivelul României, acest aspect se referă în principal la distrugerea ideii de creație (creativitatea, motorul progresului umanității, calitate de bază a individului liber de orice constrângere, a devenit un lucru de moda, marii creatori aflându-se în umbra marilor companii, necunoscuții maselor, niște anonimi robotizați prin manipulare)… se mai referă la distrugerea rădăcinilor istorice (cazul poporului nostru, împotriva căruia se da această luptă, de câteva sute de ani), precum și la desacralizarea ideii de apartenența la ceva: organizație, idee, popor, rasa, credința, etc.
Acestea au fost înlocuite treptat, cu democrația, drepturile omului (transformate peste noapte când nu au mai corespuns scopurilor politice, în dreptul popoarelor, respectiv al minorităților) și un sistem de justiție, în care forța banului a înlocuit bunul simț, și care abia dacă mai păstrează o pâlpâire a ideii de dreptate.
Deci, manipularea reprezintă arma cea mai perversă, cea mai rafinată și cea mai inteligentă de luptă împotriva "luminii", ideii de creație, valorilor general umane, și implicit a progresului umanității.
Personalitatea narcisistă | Narcisismul patologic
Narcisismul patologic are multiple forme de severitate în formele sale mai severe se considera că apare din credința persoanei că este percepută într-un fundament inacceptabil pentru alții. Această credință este ascunsă în subconștientul persoanei, o astfel de persoană dacă este întrebata va nega tipic un astfel de lucru. Pentru a se proteja împotriva respingerii intolerabil de dureroase și a izolării care își imaginează că ar urma dacă alții își dau seama de natura lor imperfecta încearcă să controleze modul cum alții îi văd.
Narcisismul patologic se poate dezvolta prin afectarea calității relației cu principalele persoane care i-au îngrijit, de obicei părinții, aceștia neformând o empatie sănătoasă cu copiii lor. Concepția formată a copilului de a fi neimportant fata de alții este rezultatul. Copiii vor crede că au un defect de personalitate care îi face nedoriți.
Personalitatea narcisistă este izolanta, dureroasa deoarece se simt umiliți, respinși și atacați când sunt criticați. Pentru a se proteja de aceste pericole reacționează prin furie, apărare la fiecare critică cât de mică, reală sau imaginata. Pentru a evita astfel de situații unii narcisiști se retrag din societate. Când narcisistul simte o lipsă de admirație, adulație, atenție și afirmare se poate manifesta prin dorințe de a fi temut și cunoscut.
Deoarece acești indivizi sunt frecvent ambițioși și capabili, imposibilitatea de a tolera eșecurile, criticile și lipsa empatiei îi face dificili pentru munca în echipa nefiind potriviți pentru a susține relații profesionale de lungă durată. Aceștia își imaginează o auto-grandiozitate alături de un comportament hipomaniac nesusținute de realitatea lor profesională.
Narcisistul este descris ca fiind excesiv preocupat cu problemele de putere, prestigiu și vanitate personale. Este o tulburare strâns legată de auto-centrism.
Criteriile de diagnosticare a narcisismului patologic cuprind următoarele:
– Un simț grandios de auto-importanță (își exagerează succesele și talentele, așteaptă să fie recunoscut drept superior fără a avea multe realizări)
– Este preocupat cu fantezii asupra succeselor nelimitate, putere, strălucire, frumusețe sau dragostea ideală
– Crede că este special și unic și că poate fi înțeles doar de persoane cu statut special
– Cere admirație excesivă
– Așteaptă tratamente speciale
– Exploatează alte persoane pentru a-și atinge propriul scop
– Îi lipsește empatia: nu vrea să recunoască sau să identifice nevoile și sentimentele altora
– Este invidios pe alții sau crede că alte persoane sunt invidioase pe el
– Este arogant
– Prezintă paranoia ușoară sau moderata
– Face asocieri și sugerează afilieri cu nume și persoane importante.
Violența instituțională și abuzul verbal
Pornind de la acest context, trebuie să ne punem întrebarea dacă și când violența politică se transformă într-un rău social. Pentru a putea răspunde, trebuie mai întâi să ne referim la sistemul cel mai apropiat care definește violența, cel teologic. Criteriul veterotestamentar, cunoscut sub numele de legea talionului, presupune retalierea: dacă cineva îți scoate un dinte, îi scoți un dinte, dacă îți varsă sângele, îi iei sângele. În termenii binelui creștin știm că violența este o formă a răului, violența în fond, produce tot violență, cel puțin așa spune Evanghelia după Matei (26:52). Cu toate acestea, în aceeași Evanghelie (Matei 5:39), Christos indică un alt tip de violență. Dacă cineva îți dă o palmă, întoarce și celălalt obraz. Adeseori tratată ca o expresie a supușeniei creștine, întoarcerea obrazului are un conținut de violență care nu este explicit imediat. Să ne imaginăm că cineva ne dă, cu toată forța, un pumn. Cu cât forța agresorului este mai mare, cu atât cresc șansele să cădem pe jos. A te ridica și a-i arăta agresorului celălalt obraz, locul unde ar putea să aplice o a doua lovitură, necesită nu doar curaj, ci și o formă de violență, o sfidare prin rezistență. Vom defini această violență drept violența acceptabilă a celor agresați.
Al doilea sistem de referință este cel personal, privat. Violența domestică, exprimată prin agresiune fizică, abuzul sexual său emoțional ori intimidare are ca urmare condamnarea de către societate. Orice formă de violență asupra copiilor, a animalelor și a celor lipsiți de apărare este o formă a răului personal. Pe acest palier, violența liderilor politici asupra cetățenilor trebuie comparată cu violența domestică. Atunci când un părinte își abuzează copiii, știm că avem de-a face cu „răul intim “. Dacă un președinte sau un prim-ministru își abuzează concetățenii, atunci regulă identificării acestui rău este, în mod logic, aplicabilă.
Se justifică violența politicienilor împotriva cetățenilor? Răspunsul este, în toate cazurile, nu. Pentru că politicienii, prin însăși natura poziției lor sociale, au un exces de putere. Statul, Guvernul, prin instrumentele politice și militare, pot oricând zdrobi cetățenii.
Părinți abuzivi, liderii politici violenți generează o cultură a fricii și a acceptării violenței, pe care o prezintă ca fiind justificată, culpabilizându-și copiii pentru producerea actelor de violență (te-am bătut pentru că ai fost rău). Această „normalitate a răului “funcționează atâta timp cât acceptăm justificarea răului, în forma lui patologică. Iar violența sistematică este o expresie a patologizării. Când violența devine patologică, adică atunci când comportamentul abuziv devine repetitiv și fără oprire, victima are dreptul să reacționeze.
Revenind, ce justifică violența cetățenilor împotriva politicienilor? În limbajul criminalistic anglo-saxon există un termen care se numește „crimă justificată “, care recunoaște dreptul celui agresat de a riposta. În acest sens, violența cetățenilor, așa cum a fost în cazul Revoluției din ’89, în formă extremă, trebuie considerată o manifestare publică a reprimării sociale, eliberarea tensiunii cauzate de absența dreptului de a protesta față de o suită de violențe politice îndreptate împotriva oamenilor.
Schemele reacției violente justificate pot fi observate și în cazul demisiei doctorului Arafat, unde concetățenii noștri au perceput această nouă violență, cea a intervenției președintelui Traian Băsescu în emisiunea televizată, drept inacceptabilă tocmai pentru că a fost îndreptată împotriva unui personaj public care nu putea fi caracterizat drept „agresiv “. Agresiunea nejustificată, prin etichetare și umilire publică, a făcut evident comportamentul patologic. Brutalitatea intervenției șefului Statului a fost percepută cu atât mai violentă cu cât era disproporționată, printr-un limbaj grosier și prin dispreț. De fapt, acumularea jignirilor aduse de președinte unor figuri publice (Regele Mihai etichetat drept „slugă la ruși “, iar abdicarea – un „act de trădare “) și acest conflict dintre un personaj public perceput drept „altruist “și unul identificat drept „abuziv “a condus, în mod direct, la reacția publicului, care poate fi justificată prin tendința de protejare a celui „nevinovat “față de cel puternic și violent.
De fapt, întrebarea ar trebui să fie: cine ne apără de violența continuă a politicienilor? Ca și în cazul relațiilor private, baza acestei apărări este existența unui contract social între cetățeni și politicieni, un contract de cele mai multe ori nescris, dar care trebuie respectat. Fundamentul acestui contract social, așa cum îl definea Rousseau la mijlocul secolului al XVIII-lea, este tocmai evitarea răului politic. Pentru că, atunci când sunt aleși, politicienii primesc putere din partea cetățenilor, tocmai de aceea ei nu pot exercita această putere împotriva propriilor alegători. Ar fi o expresie a cruzimii sociale, noi ne subordonăm guvernanților acceptând să fim slabi, pentru că aceștia ar trebui să înțeleagă să fie puternici acceptând să fie, în fond, slabi față de cei care îi aleg. De aceea, puterea politică ar trebui să se autolimiteze și să își îngrădească pornirile spre răzbunare, pedeapsă sau gelozie, tipice comportamentului violent al indivizilor. Politicienii au datoria de a menține politețea relațiilor sociale, nu ne pot asmuți pe unii împotriva celorlalți, nu pot reacționa la fel cum ar reacționa dacă ar fi persoane private. Altfel conducerea politică devine similară cu torturarea celor slabi, brutalizarea celor fără apărare, agresarea celor neputincioși. A răni pe cineva nevinovat devine cu atât mai mult inacceptabil din punctul de vedere al contractului social pentru că Statul și reprezentanții lui nu au dreptul să își exercite puterea discreționar.
Chiar dacă de cele mai multe ori vorbim despre violență că violență fizică, ea se manifestă, însă, mult mai perfect prin alte forme, cum ar fi cruzimea și indiferența sau limbajul și comportamentul violent. În acest sens, împingerea cetățenilor spre violență, prin limbaj și comportament violent, devine o caracteristică a liderilor politici maligni. Politicienii sunt sau devin „răufăcători “atunci când constituie o sursă de agresivitate și de rău social. Dacă politicienii își agresează cetățenii, atunci sunt responsabili de violența cetățenilor față de ei. Pentru că dinamica acestui ciclu este următoarea: violența instituțională generează violență antiinstituțională. Iar în România violența instituțională a fost o practică mult prea mult timp acceptată, fie prin guvernarea „cu pumnul în gură “ (respectiv prin amenințări continue la adresa tuturor, de la presă până la opoziție), fie prin limbajul abuziv. Sau, Traian Băsescu este un astfel de lider politic abuziv, pentru el abuzul verbal fiind un instrument constant de comunicare publică. Președintele a ridicat la nivel de practică socială o formă de „violență. Legală “. Tocmai lipsa aceasta de civilitate a fost cea care a condus, prin creșterea gradului de ostilitate socială, la formele actuale de protest. Proteste perfect justificate.
MITOMANIA – FORMA PATOLOGICA A COMUNICĂRII
Ce este mitomania și cum se manifesta ea?
Mitomaniei este tendința patologică de a minți, practice mitomania se manifesta prin denaturarea adevărului sau prin născocirea unor întâmplări extraordinare de către o persoană, cu scopul de a atrage atenția celor din jur asupra sa, de a ieși în evidență și a obține admirația și simpatia anturajului.
Manifestarea și apariția mitomaniei sunt legate de domeniul afectivității, mitomanul minte pentru a se simți bine, pentru a se simți securizat. El nu poate face fata realității de a fi o persoană ștearsă, capacitățile sale neoferindu-i posibilitatea unei afirmări reale și atunci face apel la minciuna, ca la o ultimă resursa. În acest mod el reușește să își găsească o satisfacție afectivă pe care realitatea concretă nu i-o poate oferi. Tocmai, de regulă eroul acestor povestiri imaginare este tocmai autorul lor. El se simte deosebit de satisfăcut atunci când, în urma celor povestite, anturajul îi da crezare, îl considera inteligent, altruist, o persoană extraordinară. În ceea ce privește scopul acestor minciuni mitomanul nu urmărește prin ticluirile sale atingerea vreunui scop utilitar, ci însuși faptul minciunii, aceasta reprezentând una dintre deosebirile fundamentale dintre minciuna patologică și cea "normală".
De regulă, mitomanul este conștient de caracterul absurd al producțiilor sale dar recompensa afectiva pe care o primește atunci când minte este atât de importantă pentru el încât nu se poate abține. Acest obicei al denaturării adevărului poate avea însă, din păcate, urmări negative. Ea poate duce la alterarea relațiilor cu cei din jur odată ce aceștia sesizează caracterul fictiv al relatărilor mitomanului, poate isca neînțelegeri, certuri și chiar destrămarea unor relații de cuplu.
Este important de știut faptul că exista anumite "grade" ale mitomaniei. Cel despre care am vorbit până acum este cel mai puțin patogen, în sensul că această formă se caracterizează prin faptul că individul este conștient de minciunile sale și nu prezintă și alte simptome, modificări comportamentale care să îi tulbure sau chiar împiedice activitatea de zi cu zi și relațiile cu cei din jur. Din păcate însă, putem întâlni mitomania și ca fenomen nedeliberat, fapt de care persoana în cauză nu este conștientă, caz în care ea se constituie într-un simptom patologic. Această situație poate să apară în cazul unei isterii sau a unor tulburări de personalitate, diagnostice mai grave și mai ample decât în cazul primei categorii. Exista autori de specialitate care iau în considerare și o altă formă de mitomanie, respectiv "mitomania convențională". În cazul acesteia este vorba despre exagerările care apar atunci când sunt relatate povestiri "adevărate", cu scopul de a obține sau a întreține o stare de bună dispoziție. Este, de exemplu, cazul unor vânători sau pescari care "împodobesc" realitatea cu elemente de suspans sau prelungesc firul acțiunii tocmai pentru a-i face pe ascultători să o savureze din plin.
Mincinoșii patologici
Mulți dintre noi am avut de-a face cu oameni care frecvent sau chiar permanent ne mint. Oameni care mint constant, fără un motiv întemeiat sunt cunoscuți ca mincinoși patologici, aceștia au o nevoie intensă ca oamenii să îi placă, dar minciuna lor îi ține pe oameni la distanță. În acest sens ei sunt auto-distructivi, în sensul că alții decid ca mincinosul este mai stresant decât merita.
Unii mincinoși patologici nu sunt conștienți că spun tot timpul minciuni. Ei merg și mai departe și chiar trăiesc o minciună, uneori chiar adopta o identitate complet diferită și o trăiesc ca și cum ar fi adevărată. Ei pot poza în fizicieni, avocați, vedete rock, eroi etc. Cea mai importantă recompensa pentru aceștia este o creștere a stimei de sine. Aceștia sunt împărțiți egal între bărbați și femei, au de obicei o inteligență medie și au abilitați verbale peste medie. Unul din patru simulează boala, și unu din cinci a fost arestat pentru furt, escrocherie, plastografie etc.
Mincinoșii patologici sunt unii dintre cei mai șarmanți oameni pe care ai vrea să îi cunoști, sunt experți în înșelătorie, și spre deosebire de ceilalți oameni, nu arata emoțiile sau nu se supără când mint.
Dintre mincinoșii non-patologici fac parte:
• Mincinoșii ocazionali – din care facem parte toți. Chiar nu le place să mintă, dar o vor face din când în când pentru a evita situații neplăcute sau pentru că nu vor să admită că au făcut ceva greșit sau jenant. Pentru că se simt inconfortabil mințind, se vor trăda când mint prin expresivitate și limbajul trupului sau voce.
• Mincinoșii frecvenți – știu că minciuna este greșită, dar asta nu îi face să se simtă prost. Din acest motiv este posibil ca ei să mintă regulat și e puțin probabil să se dea de gol. Totuși pentru că se simt bine mințind, nu acorda așa de multă atenție consecințelor și logicii declarațiilor lor.
• Mincinoșii din obișnuință – sunt ieșiți din comun. Ei au dificultăți în a separa realitatea de ficțiune și spun tot ce le trece prin minte indiferent de cât de exagerat, ridicol, ilogic sau fals ar fi. Ei mint atât de frecvent încât nu își arata disconfortul psihic, dar sunt atât de neglijenți cu conținutul încât sunt ușor de prins.
• Mincinoșii profesioniști – sunt cei mai greu de identificat. Ei nu mint fără discriminare ca mincinoșii din obișnuință, ei mint cu un scop.
Mincinoșii profesioniști își duc minciunile până la capăt și știu exact ce au de spus și când, pentru că a fost exersata atâta, minciuna nu se va arăta în comportamentul lor expresiv. Singura metodă de ai prinde este prin verificarea unei alte surse independenta. În această clasă sunt incluși aceia care își câștigă existența prin minciuna: magicienii, vrăjitoarele, mediumii, ghicitorii etc.
Anxietatea, intre normal și patologic
Anxietatea este o manifestare atât de frecvență, încât fiecare îi poate oferi propria sa explicație.
În Evul Mediu, pe timpul nopții, un om de veghe bătea străzile cetății, strigând: “E liniște, oameni buni, dormiți în pace!” Pe atunci, oamenii se lăsau treziți pentru a fi siguri că totul este în ordine. Astăzi, însă, insomnia este un prim semnal de alarmă pentru anxiosul modern.
Anxietatea face parte din viață, ca și durerea, aceasta permite anticiparea pericolelor, scoaterea persoanei dintr-o situație periculoasă, îi asigura progresul, în măsura în care previziunile sale alarmante ne motivează să intervenim asupra viitorului. La nivel biologic elementar, anxietatea este un semnal care ne pune în alertă, cu mult înaintea durerii, în privința unui posibil pericol. Ea anunța retragerea sau lupta pentru viață. Așadar, anxietatea trebuie respectată și nu trebuie să luăm în considerare efectuarea unui tratament decât în cazul formelor excesive, care împiedică funcționarea normală a persoanei, în familie, profesie sau societate.
Studiul relațiilor dintre angoasa și performanță arata că “puțină angoasa” crește nivelul performantei, dar că prea multă va diminua performanța. În 1908, Yerkes și Dobson au pus în evidență că, în timpul procesului de învățare, activitatea emoțională se afla în relație cu performanța și poate fi exprimată grafic sub forma literei “U” răsturnate. Creșterea activității emoționale, va mări performantă, dar până la un punct, deoarece excesul de activare emoțional va micșora performanța.
Un mod eficient de delimitare a anxietății normale de anxietatea patologică se poate realiza prin analizarea consecințelor lor asupra calității vieții persoanei în cauza și a anturajului. Durata tulburărilor în general, mai mare de șase luni, duce la consecințele nefaste în plan profesional și în relație cu ceilalți, sentimental de neputința în controlarea simptomelor – toate acestea anunța depășirea pragului de normalitate.
Tulburările anxioase pot fi explicate prin prezenta schemelor de pericol, a căror origine poate fi atât biologică, cât și psihosociala. Aceste scheme au un conținut ce variază în funcție de natura diferitelor forme de anxietate – boală.
Tema centrală a depresivului este anticiparea unui eșec, care nu poate decât să reia un altul care a avut deja loc, în trecutul său.
Tema centrală a persoanei anxioase este anticiparea unei catastrofe, însă natura și timing-ul catastrofei variază după formele pe care le cunoaște anxietate – boală.
1. În atacurile de panică (crize acute de angoasa), catastrofa este personală, psihică și imediată. Persoana trăiește în prezentul catastrofei: va muri sau va înnebuni.
2. În agorafobie, persoana se teme de spațiile exterioare, în care se simte pierdută într-o lume străină și departe de orice ajutor.
3. Cei care au trac și fobii sociale au o viziune sumbră asupra viitorului. Catastrofa anunțată reprezintă anticiparea unei critici negative, de umilire și excludere socială.
4. Fobia simpla îi induce persoanei un pericol care urmează, personal și psihic (sânge, șerpi, răni etc).
5. În anxietatea generalizată, persoană crede că grija pentru viitor, grija resimțita în surdină, îl va feri de boală, îi va proteja familia sau agoniseală. A-ți face griji, înseamnă a controla ceea ce ne scapă întotdeauna – viitorul.
La aceste categorii de anxietate, mai trebuie adăugată și tulburarea de adaptare cu stare anxioasă, care durează mai puțin de șase luni și este legată de o anumită faza din viața persoanei: schimbarea profesiei, divorț, decesul unei persoane apropiate.
În concluzie, anxietatea reprezintă o dimensiune normală și pozitivă a vieții umane. Ea nu devine patologica decât în momentul în care depășește un anumit prag, definit în principal pe baza unei modificări substanțiale a calității vieții. Chiar dacă limitele anxietății sunt în continuare puse în discuție, cercetările efectuate în ultimele decenii au evidențiat câteva forme de anxietate – boala, enumerate anterior.
Psihoterapia are un aport considerabil în tratamentul cazurilor de anxietate. În general pacienții învață să recunoască situațiile asociate cu sentimentele intense de anxietate și inadecvare și comportamentele folosite pentru diminuarea disconfortului psihic (de exemplu: evitarea, reprimarea emoțiilor negative etc). Urmează procesul de schimbare și înlocuire a comportamentelor inițiale, compensatorii, dar în mare parte ineficiente pe termen lung cu comportamente eficiente. Sunt învățate tehnici de exersare pentru modificarea simptomelor fizice ale anxietății, sunt identificate și înlocuite gândurile negative automate care apar în situațiile critice, sunt modificate consecințele comportamentale ale anxietății.
Efectul hipnotic
Un element esențial pentru înțelegerea mijloacelor de comunicare video-audio este efectul hipnotic al acestora. Neuropsihologii demonstrează că televiziunea, indiferent de emisiunea vizionată, are ca prim efect introducerea cortexului telespectatorului într-o stare semihipnotică. Aceasta explică atracția pe care mass-media, audio-video o exercită asupra tuturor, însă mai cu seamă asupra copiilor. Este imposibil de găsit o activitate prin care copiii să fie liniștiți atât de repede și aproape imobilizați pe o perioadă lungă de timp, așa cum se întâmplă atunci când sunt așezați în fața televizorului. De altfel, acesta este și motivul pentru care părinții și în unele cazuri și educatorii folosesc televizorul ca sedativ.
Dependența de televizor
Corelat cu efectul hipnotic, apare și comportamentul de dependență. Psihologul american R. Kubey a dovedit că atât televiziunea, cât și jocurile video și internetul au capacitatea de a genera o puternică legătură de dependență, privarea de aceste mijloace evazioniste producând, celor la care s-a instalat dependența, aceleași simptome ca și în cazul substanțelor și al comportamentelor care dau dependență.
Efectele televizorului asupra copiilor
Marea majoritate a copiilor sunt expuși la TV înainte chiar de a împlini vârsta pentru a merge la grădiniță, unii chiar din primele luni de viață. Fără îndoială TV-ul, jocurile video interactive și Internetul pot fi surse excelente de educație și distracție pentru copii. Însă atunci când timpul petrecut în fața TV-ului sau computerului depășește niște limite apar o serie de efecte negative. De aceea, ca un principiu general este recomandat să monitorizăm și să limităm timpul pe care-l petrece copilul vizionând programe TV, jucând jocuri sau navigând pe Internet. Asociația Americană a Pediatrilor recomandă să nu fie deloc expuși la TV, computer copiii sub 2 ani, iar în cazul copiilor mai mari să se limiteze la 1-2 ore pe zi de programe de calitate. De asemenea se recomandă oferirea unei varietăți de alte activități copiilor: citire, jocuri cu prietenii, sporturi, activități care contribuie la dezvoltarea unui corp și a unei minți sănătoase.
Ce efecte are expunerea excesivă la TV/computer?
Studiile realizate pe această temă aduc în discuție următoarele aspecte:
TV-ul înlocuiește alte activități din viața copilului pe care am dori să le practice (ex. Să se joace cu prietenii, să facă activități fizice, să iasă la aer liber, să citească, să își facă temele, să își îndeplinească responsabilitățile în casă etc.). De exemplu, cititul implică mult mai mult gândirea decât TV-ul, contribuind la dezvoltarea sănătoasă a creierului. Copiii care își petrec mult timp în fața TV-ului, cu sau fără ceilalți membrii ai familiei, interacționează mai puțin cu membrii familiei. Vizionarea excesivă de programe TV corelează cu note slabe, probleme de somn, probleme comportamentale, obezitate și comportamente de risc. Majoritatea programelor TV nu îi învață pe copii ceea ce părinții spun că ar dori să învețe copiii lor multe programe TV abundă în stereotipii, soluții violente la probleme și comportamente antisociale. Reclamele au ca grup țintă și copiii, iar aceștia ajung să vadă zeci de mii de reclame în fiecare an care se referă de multe ori la hrană și băuturi nesănătoase; copiii văd în medie aproximativ 2000 de reclame la bere și vin în fiecare an. La TV copiii văd idolii lor fumând, consumând alcool, implicându-se în comportamente riscante, în situații sexuale. O serie de studii au legat vizionarea TV la vârste mici de probleme atenționale ulterioare (ex. ADHD). Nu toți cercetătorii sunt de acord cu aceste rezultate, chestiunea fiind încă controversată. În acest sens însă Asociația Pediatrilor Americani preferă să adopte o strategie preventivă recomandând părinților să nu expună copiii sub 2 ani deloc la TV. Argumentul este că efectele pozitive ale TV-ului asupra copiilor mici sunt controversate, însă beneficiile interacțiunii părinte-copil sunt dovedite.
TV-ul și violența
Multe studii realizate au evidențiat o legătură clară între expunerea la violență în mass media și comportamentul agresiv. Violența vizionată la TV sau alte media poate contribui la dezvoltarea de comportamente agresive, desensibilizarea la violență, coșmaruri, teama de a fi rănit, scăderea empatiei față de alții. Desigur că măsura în care conținutul violent va afecta un anumit individ depinde și de o serie de alți factori cum ar fi: vârsta, experiența, dezvoltarea cognitivă, temperamentul etc. De aceea atunci când un părinte dorește să decidă ce programe va viziona copilul său vârsta copilului și caracteristicile individuale ale acestuia trebuie luate în considerare. Câteva rezultate ale studiilor. În medie copiii americani văd 200 000 de acte violente și 16 000 de crime până la vârsta de 18 ani la TV, 2/3 din toate programele TV conțin violență. Programele destinate copiilor conțin adesea mai multă violență decât cele dedicate adulților. Majoritatea actelor de violență prezentate la TV nu sunt pedepsite și sunt tratate umoristic; consecințele de tipul suferinței umane și pierderii suferite nu sunt de cele mai multe ori prezentate Multe emisiuni promovează violența; actele violente sunt prezentate ca distractive și drept o cale eficientă de a obține ce dorești, fără consecințe negative Violența este obișnuită chiar și în desenele animate fiind adesea utilizată de personajele pozitive pentru a-și rezolva problemele Numărul actelor violente cu intenția de a răni victima au crescut de-a lungul timpului în desenele animate Chiar dacă intriga prezintă personajele pozitive învingând personajele negative mesajul că violența este normală nu este OK- mulți copii vor încerca să fie ca și eroii lor preferați atunci când se joacă Copiii imită ceea ce văd la TV; copiii sunt 8 ani nu înțeleg diferența dintre realitate și ficțiune fiind în consecință mai vulnerabili la a învăța și a adopta ca realitate violența pe care o văd la TV. Expunerea repetată la violență în mass media îi face pe copii mai puțin sensibili la efectele asupra victimelor și la suferința umană cauzată de violență. Studiile au arătat de asemenea că expunerea la violență în mass media poate afecta disponibilitatea de a-i ajuta pe alții și poate reduce inhibițiile și conduce la mai multe comportamente agresive. Există și efecte pe termen lung ale expunerii la violență în mass media: un studiu longitudinal efectuat pe o perioadă de 15 ani de către Universitatea din Michigan a constatat o legătură între expunerea la violență la TV în copilărie și comportamente violente care persistă chiar și în perioada adultă; un alt studiu longitudinal efectuat pe o perioadă de 17 ani a arătat faptul că adolescenții care au crescut vizionând TV multe ore/zi erau mai predispuși la acte violente decât cei care au vizionat mai puține ore/zi. Chiar și simpla prezență a TV-ului acasă a fost corelată cu mai multe comportamente agresive la copiii de 3 ani, indiferent de ce tip de programe se vizionează sau dacă copilul se uită sau nu la TV Anumite aspecte ale intrigii episoadelor de violență în mass media sunt considerate ca având un risc crescut pentru copii și ar trebui luate în considerare de părinți atunci când iau decizii cu privire la ce vizionează copilul. Prezentăm mai jos câteva din acestea: Scenele în care agresorul este o persoană atractivă sunt în special problematice deoarece cel care vizionează scena se poate identifica ușor cu un astfel de personaj. Prezentarea violenței ca ceva justificat, nepedepsirea actelor violente, prezentarea unor consecințe minime pentru victima. Violența care are un caracter foarte realist este printre cele mai riscante aspecte ale acestor scene.
Românii și televiziunea
Decomunizarea societății românești a fost extrem de dificilă,fiecare zi însemna negarea celei precedente,fiecare oră putea aduce schimbări majore în mersul societății în ansamblu dar și în traiectoria personală a membrilor săi.Televiziunea a devenit un element previzibil,toți știm că la ora X începe serialul nostru preferat,că la ora Y încep știrile. Chiar dacă viața noastră este total bulversată într-o zi,televiziunea rămâne imperturbabilă iar telenovela începe fix la acceași oră ca și ieri. Senzația de siguranță,de obișnuință îi face pe oameni să aștepte cu nerăbdare întoarcerea acasă și deschiderea televizorului.Reîntâlnirea cu personajele cunoscute care n-au făcut nimic de ieri până azi,în absența ta,cu rubrica meteo care este difuzată mereu la sfârșitul buletinelor de știri,cu talk-show-rile care te așteaptă ca să-ți dezvăluie ce mai este nou și la ce te poți aștepta mâine,este așteptată de mai toți românii.Ne simțim printre lucrurile cu care te-ai obișnuit,printre oamenii pe care ai senzația că îi cunoști și orice schimbare este anunțată din timp ca să nu fii luat prin surprindere.
Televiziunea rămâne cea mai importantă sursă de informații,marea majoritate a românilor află despre lucrurile care-l interesează de la televizor. De la cursul dolarului până la cantitatea de zăpadă ce se va așterne,de la cuantumul noului salariu minim pe economie până la marca noii mașini pe care și-a cumpărat-o o vedetă,televiziunea îți oferă toate informațiile de care ai sau ți se pare că ai nevoie.
De la o epocă în care informația era de doua feluri: oficială sau sub formă de zvon,am trecut într-o eră a informației care circulă liberă,prin intermediul mass-media.Totul se poate afla și totul este din surse sigure,nemaiexistând acea nesiguranță care însoțea zvonurile. Informațiile se repetă,există reluări ale emisiunilor și,informațiile importante sunt reluate și îmbogățite la intervale scurte de timp,astfel încât nu le poți rata,cu singura condiție de a privi programele televiziunii.
Informația înseamnă putere, asta au învățat-o și cei care gestionează informația și mulți dintre cei care o primesc, un om cu multe informații este un om mai greu de influențat. Este un om care poate prevedea pericolele și care poate lua mai ușor decizii,un om care își poate controla viața. De aceea,este perfect explicabilă fascinația față de acea sursă de informații,față de cea care ne transferă din puterea ei,transmițându-ne o parte din informațiile pe care le obține. Televiziunea a devenit simbolul reunirii familiei, a devenit principalul furnizor de subiecte de discuții. Este cea care dă senzația de apartenență la un univers comun, guvernat de aceleași legi. În fiecare moment în care te uiți la televizor ai senzația că alături de tine se află milioane de alți oameni care-ți
împărtășesc credințele, valorile și idealurile. Că, privind la aceeași telenovelă, nu
ești singur. A doua zi, discuți cu colegii sau cu simpli necunoscuți în autobuz despre ceea ce ai văzut la televizor. Și ai din nou acel sentiment de apartenență.
Sociologii au afirmat că televiziunea a fost cea care a distrus comunicarea
directă. Această vină a fost transferată acum asupra computerelor și a
Internetului, Nu știu în ce măsură televiziunea este o cauză sau un efect al
înstrăinării oamenilor.
Comportamentele agresive
Comportamentul agresiv este favorizat de atractivitatea agresorului, de prezentarea violenței ca fiind justificată, de prezența armelor, de prezența detaliilor grafice, de caracterul extensiv sau foarte realist al violenței, de recompensarea violenței sau dacă violența este prezentată ca distractivă. Învățarea comportamentelor agresive este inhibată de prezentarea violenței ca nejustificată, de pedepsirea agresorilor sau de prezentarea efectelor dureroase ale violenței.
Frica
Dezvoltarea temerii față de lumea reală poate fi favorizată de o serie de caracteristici printre care: atractivitatea victimelor, caracterul nejustificat al violenței, caracteristicile grafice, extensive sau realiste ale violenței, recompensarea agresorului. Studiile arată că persoanele care vizionează TV mai multe ore pe zi au convingerea că lumea este un loc mai rău, înfricoșător, periculos decât cei care nu vizionează TV decât puțin timp. Pedepsirea violenței la TV se consideră că ar fi de natură să reducă temerile cu privire la lumea reală.
Desensibilizarea la violență se referă la ideea conform căreia expunerea la violență crește toleranța față de aceasta. Se consideră că expunerea la portretizări grafice, extensive sau umoristice ale violenței contribuie la desensibilizarea față de violență și este un aspect care ar trebui să ne preocupe în mod deosebit în special datorită efectelor pe termen lung. Unele din cele mai violente programe sunt desenele animate dedicate copiilor în care violența este în mod obișnuit prezentată ca fiind distractivă, iar consecințele realiste ale violenței nu sunt prezentate.
Psihologia reclamei
În fiecare zi,pe parcursul întregii zile,cei ce vor să vândă ceva intră în competiție pentru a capta atenția publicului,datorită omniprezenței mass-media în societatea noastră se estimează că o persoană întâlnește zilnic aproximativ 2000 reclame.
Ne putem uita fără să ne dăm seama de exemplu la reclamele TV,putem auzi fără să ascultăm spotul radio,trecem pe lângă reclamele tipărite fără să le acordăm atenție.
Mediul în care trăim noi în ziua de astăzi este scufundat în reclame,astfel mesajele publicitare ne afectează modul nostru de viață,toate acestea pentru ca publicitatea nu este doar o forță economică ci și o forță culturală- o forță care influențează valorile noastre și calitatea vieții noastre.
Reclama a apărut din din rațiuni economice,dar nu mai este,de mult,subiect de preocupare doar pentru specialiștii în marketing. Așa cum menționam,publicitatea este subiect de studiu pentru economie,sociologie,antropologie,psihologie.
Clasificarea reclamelor
Există două variante de reclamă,în funcție de natura conținutului: simplă,în care întreg conținutul este legat în mod direct de produsul care se vinde și compusă,unde,în afară de informațiile legate de marfă,există și material nelegat de produs.Publicitatea compusă este cea caracteristică societății de consum și cea avută în vedere de regulă,sarcina acesteia este aceea de a-i face pe consumatori să transfere asociațiile pozitive a materialului nelegat de marfă asupra mărfii,astfel încât libertatea și asprimea să fie același lucru cu țigările Malboro,prietenia să fie egală cu berea Bergenbier. Dacă acest transfer are loc înseamnă că cele două tipuri de conținut din cadrul reclamei s-au juxtapus.
Unele lucruri au o semnificație pentru noi,semnificație pe care o oferim produsului pe baza unei legături mentale iraționale la care ne invită conținutul reclamei,astfel fiind definită publicitatea ca mesaje ce încearcă să transfere simbolurile asupra mărfii pentru a crește probabilitatea ca marfa să fie găsită atractivă și să fie cumpărată.Unele reclame intenționează să creeze o cerere pentru produse,generice sau selective,alte reclame nu intenționează să vândă un produs ci sunt concepute pentru a vinde idei,li se mai spun și publicitate de imagine.În plus,pe lângă acest tip de publicitate,mai există și publicitate în serviciul public,acest tip este unul noncomercial,sponsorizat de o instituție caritabilă,grup civic,organizație politică sau religioasă.
Părtile unei reclame
O reclamă este compusă din următoarele părti:titlu,ilustrația,conținutul,sloganul și sigla. Titlul trebuie să atragă atenția audienței specifice căreia îi este adresată reclama,este de asemenea factorul cheie în a-i face pe oameni să citească conținutul,ilustrația ca și titlul este proiectată pentru a atrage atenția.Titlul și ilustrarea ar trebui să se susțină reciproc,împreună ar trebui să completeze o idee.
Conținutul trebuie să stimuleze interesul față de și să creeze dorința pentru produsul la care se face reclamă.Sarcina acestui conținut este aceea de a amplifica,explica și sublinia titlul,pentru a fi eficient,conținutul trebuie să fie ușor de înțeles și credibil.Iar sloganul sau motto-ul încapsulează tema campaniei,sigla reprezintă un desen special cu numele celui ce realizează reclama și este folosită în mod repetat în reclamă.
Concluzii
În cuprinsul lucrării s-au atins cele mai importante aspecte ale patologicului prezent în comunicarea media, în limita posibilităților oferite de acumulările și capacitatea de analiză actuale.
Se poate afirma cu certitudine faptul că publicul receptor înregistrează în ultimii zeci de ani o scădere a capacității de a discerne și filtra informația primită. Acest fapt este cauzat de intensitatea cu care se manifesta fenomenul de culturalizare a maselor. Normalul tinde să devină anormal. Idealurile de viață sunt direcționate către zone fără consistență axiologică.
Publicul țintă este din ce în ce mai vulnerabil asaltului informațional cu scop manipulatoriu. Lipsind pregătirea solidă și criteriile morale, individul devine un instrument pregătit doar cu scop de a consuma. Practic i se anihilează orice formă de discernământ sau opoziție. Consumatorului i se șterge din vocabular refuzul,violența prezentată de mass media,indiferent de forma ei,precum și accesul din ce în ce mai facil al minorilor la internet pot avea influențe majore în construirea unui sistem de norme și valori diferite față de cel de referință.
Se dorește continuarea studiului pe această temă, urmărindu-se găsirea unor soluții care să rezolve aceste derapaje. O posibilă cale de cercetare ar fi alcătuirea unor strategii de manipulare pozitivă care să ridice ființa umană din stadiul actual, către omul conștient și stăpân pe deciziile și aspirațiile sale.
Bibliografie
1. Al.Valeriu, Logică, Editura Garamond,București,1947;
2. Anton Dumitriu, Teoria logicii,Editura Academiei,1973;
3. Chaim Perelman, Tratat de argumentare,Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”,Iași,2012
4. Constantin Enăchescu, Tratat de psihanaliză și psihoterapie,Editura Polirom,2003;
5. Constantin Sălăvăstru, Discursul Puterii,Institutul European ,1999;
6. Constantin Sălăvăstru, Mic tratat de oratorie, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași,2006;
7. Constantin Sălăvăstru, Teoria și practica argumentării, Editura Polirom, 2000;
8. Dumitru Gheorghiu, Logică generală, Editura Fundației România de Mâine,2004 ;
9. Eusebiu Tihan, Anatomia Populației. Concepte cheie în sociologie,demografie,politici sociale,Editura Opinfo,2004;
10.Ewa Drozda-Senkowska, Capcanele raționamentului,Editura Poilirom,Iași,1998;
11. Gabriel Thoveron, Istoria mijloacelor de comunicare,Traducere: Maria Zbarcea,Iași,2003;
12.Gheorghe Enescu,Fundamentele logice ale gândirii, Editura științifică și enciclopedică,București,1980;
13. Gheorghe Enescu, Tratat de logică, Editura Lider,București,1985;
14. Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor,Editura Antet,1972;
15. Horia Pitariu, Psihologia Reclamei, Cluj- Napoca,2000;
16. Iancu Lucica, Logică general, București,2008;
17. J.L.Beauvois, R.V.Joule, Tratat de manipulare,Editura Antet,1997;
18. Marie Dominique Popelard Denis Vernant, Elemente de logică,Institutul European, 2003;
19. Marta Petreu, Jocurile manierismului logic,Editura Polirom,2013;
20. Melentina Toma, Perspective semio-logice ale situației didactice,Editura Universității” Alexandru Ioan Cuza” Iași,2012;
21. Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom,1999;
22. Peirce, Fixarea Convingerii,Editura Humanitas,București,1990;
23. Peter Singer,Tratat de etică, Editura Polirom,2006;
24. Radu Herjeu, Tehnici de propagandă,manipulare și persuasiune în televiziune,2000;
25. Serge Moscovici, Psihologia social sau mașina de fabricat zei,Editura Polirom,1997;
26. Ștefan Boncu, Psihologia influenței sociale, Editura Polirom,2002;
27. Vasile Pavelcu, Elogiul prostiei,Editura Polirom 1999;
28. Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare,Traducere: Mihnea Columbeanu,Iași,1972.
Documente online consultate
http://logica-argumentare-2012-2013.blogspot.ro/2013/03/semestrul-ii-teoria-argumentarii-erori.html
http://logica-argumentare-2012-2013.blogspot.ro/2013_03_01_archive.html
http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/Cum-sa-gandim-corect-si-eficie22113.php
https://razvidiaco.wordpress.com/2014/12/
https://razvidiaco.wordpress.com/author/razvandp/page/4/
http://www.observatorcultural.ro/*articleID_26425-articles_details.html
http://canistoroae.blogspot.ro/2014/01/televizorul-are-efecte-negative-asupra.html
http://canistoroae.blogspot.ro/2014_01_01_archive.html
https://razvidiaco.wordpress.com/
http://canistoroae.blogspot.ro/
https://razvidiaco.wordpress.com/2015/05/
http://www.hackpedia.info/viewtopic.php?f=22&t=27
http://www.scritub.com/sociologie/PATOLOGII-SI-TERAPII-COMUNICAT2011032114.php
http://www.despresuflet.ro/forum/comunicare-f40/mitomania-forma-patologica-a-comunicarii-t260.html
http://www.scritub.com/sociologie/PATOLOGII-SI-TERAPII-COMUNICAT22512131511.php
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunicarea Media Si Patologicul (ID: 106356)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.