Comunicarea Interumana

Argument

Motivația alegerii acestei lucrări este aceea că voluntariatul și comunicarea interumană reprezintă un element vital în dezvoltarea indivizilor din punct de vedere personal și profesional, dar mai ales, integrarea individului într-un cadru non-formal, primitor și care îi oferă oportunitatea de exprimare respectiv, înțelegere mult mai mare, în comparație cu modelul formal, care este bazat mai mult pe ascultare și foarte puțin pe interactiviate.

Voluntariatul este un prim pas spre ceea ce înseamnă cunoaștere, implicare și dezvoltare. A face voluntariat înseamnă a ajuta fără a aștepta ceva în schimb. Să vezi zâmbetul pe fețele oamenilor este de nedescris, este ca și cum ți-ar mulțumi pentru proiectul în care te-ai implicat și care s-a dovedit un adevărat succes în rândul comunității din care faci parte.

Așadar, prin cadrul proiectelor interprinse de voluntari, participanților le sunt comunicate informații cu privire la tema pe care o abordează activitatea respectivă. Dacă voluntariatul și comunicarea interumană nu ar exista, probabil am fi muți, triști, tăcuți, reci și am eșua în fiecare clipă existențială. Apariția activităților non-formale de petrecere a timpului liber, dar și de a contribui în folosul unei comunități durabile este un progres care se cunoaște și este vizibil treptat în România datorită persoanelor care dedică timpul lor unor cauze cu caracter nobil.

Frumusețea unui om stă în caracterul său și în decizia de a fi responsabil. A fi om în zilele acestea tulburi este un mare lucru, deoarece mai bine de jumătate din tineri își pierd ineficient timpul, alocându-l acelor zile considerate „pierdute” și care nu le aduc nimic nou la cunoștință.

Abraham Lincoln a spus, „Caracterul este ca un arbore și reputația este ca o umbră. Umbra este ceea ce ne închipuim noi că este, însă arborele este lucrul real.”. Caracterul nostru înseamnă mult mai mult decât ceea ce am încerca să afișăm pentru alții, este cine suntem chiar și atunci când nimeni nu se uită. Caracterul bun înseamnă dreptul de a face ceea ce este just. Responsabilitatea este calitatea sau starea de a fi uman. Fiecare om în parte este răspunzător pentru acceptarea consecințelor acțiunilor sale.

Acest lucru ne motivează să realizăm o abordare a importanței comunicării dintre oameni și a voluntariatului care ne ajută să ne depășim condiția. Premisa pe care ne întemeiem acest demers se află în definiția „Fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume!” (Gandhi). Dacă noi ca oameni ne dorim o schimbare, atunci trebuie să luptăm pentru ca acest lucru să devină realitate, nu un gând scris pe o foaie.

Lucrarea noastră este structurată în două părți. În prima parte vom pune accentul pe mai multe perspective. În primul rând, pe introducerea comunicării interumane ca instrument de relaționare, de transmitere de mesaje și coduri. În al doilea rând, vom puncta ……………….

În partea a doua vom realiza o analiză

Așadar, la finele acestei lucrări ne dorim să putem extrage câteva concluzii care să demonstreze importanța voluntariatului ca formă de comunicare interumană.

Comunicarea interumană

I.1 Intruducere în comunicare

Noțiunea de „comunicare” înseamnă un ansamblu de acțiuni care au în comun transmiterea de informații sub forma de mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice, texte scrise, etc. între emițător și receptor. Totodată, acest termen reprezintă echilibrul vital prin intermediul căruia avem oportunitatea de a transmite informații, gânduri, sentimente, idei, dar și de a-i motiva pe ascultători prin prisma mesajului.

A „comunica” este sinonim cu a anunța, a informa, a înștiința, a vesti, a semnaliza, a anunța, a transmite și a declara. Prin urmare, termenul de „comunicare” este strâns legat de existența noastră ca oameni și de contextul de societate, deoarece între ființele umane și comunicare există un raport de interdependență. Cu alte cuvinte, fără comunicare și limbaj oamenii nu ar putea să relaționeze.

Definirea lexicologică a comunicării este mai mult decât o definiție de dicționar ce are la bază criteriul verbului tranzitiv:

Comunica vb.1. Tranz. A face cunoscut, a da de știre, a informa, a înștiința, a spune; Intraz. (Despre oameni, comunități sociale, etc.) A se pune în legătură, în contact cu…, a vorbi cu…; 2. Intraz. A fi în legătură cu… a duce la…

Comunicare s.f Acțiunea de a comunica și rezultatul ei. 1.Înștiințare, știre, veste, raport, relație, legătură; 2. Prezentare într-un cerc de specialiști, a unei contribuții personale într-o problemă științifică.

Definirea lexicologică are la bază transmiterea de informații și punerea în relație.

Cuvântul „comunicare”, derivă din latinescu „comunicatio” și semnifică contact, legătură, a comunica, a discuta, a interrelaționa. Deci, când comunicăm stabilim cu cineva o relație, îi transmitem sub aspect de mesaje, informații explicite și implicite

Constantin Noica afirma: „Cuvântul acesta cuminecare, purtător de atâtea afirmări, nu este numai al limbii noastre. Vine din latinescu communicare și prin latina ecleziastică a căpătat în toate limbile romanice același sens, de a se împărtăși de la, a se împărtăși întru ceva”. Așadar, sensul de „cominecare” poate fi atribuit numai comunicării umane.

Cea mai simplă definiție este: „Comunicarea este un act de transmitere de informații”. Informații în cel mai larg sens al cuvântului, incluzând gânduri, idei și emoții. Dăruindu-i unei persoane un bughet de flori este ca și când i-am comunica un mesaj concret. Adăugând un compliment verbal: „Ești frumoasă!”, reprezintă un alt act separat de comunicare. Persoana respectivă roșind pentru că primește un buchet de flori sau un compliment este totodată o altă formă de comunicare. De obicei, transmitem unui mesaj se face prin vorbe, gesturi non-verbale, prin ton și simboluri. De asemenea, folosim media pentru a comunica un mesaj și totodată este canalul de transmitere cel mai folosit de noi.

În activitățile curente ce le desfășoară orice persoană, o pondere însemnată o contituie comunicarea. În anul 1926, cercetătorul american Paul T. Rankin a ajuns la concluzia că un om consumă în medie 11 ore din 24 comunicând cu cei din jur, ceea ce înseamnă 70% din timpul său activ. Având în vedere cele patru forme principale prin care comunicăm, cele unsprezece ore se alcătuiesc astfel: scris 9%, citit 16%, vorbit 30%, ascultat 45%.

Termenul de „comunicare” a apărut în literatura științifică la începutul secolului al XX-lea cu înțelesul de transmitere sau recepționare a mesajelor orale, scrise sau de altă natură, prin care o persoană sau un grup uman primesc informații referitoare la un domeniu sau altul, de interes și folositor pentru destinatar.

În anul 1949, americanul Lasswell a propus să reflecteze asupra problemei de comunicare pronind de la cinci întrebări fundamentale, respectiv: Cine? Ce spune? Prin ce mijloace? Cui? Cu ce efect?

Termenul „comunicare” vine din cuvântul latin communis, care înseamnă „comun”. „A comunica” înseamnă deci „a face comun” sau „a face cunoscut”. Actul de a face anumite lucruri comune și cunoscute se realizează prin schimbul de gânduri, idei și sentimente. Așadar, comunicarea este schimbul de idei, informații și sentimente. De remarcat că accentul cade pe cuvântul „schimb”: un schimb implică să dai și să primești. Prin urmare, comunicarea este un proces bidirecțional, la care iau parte atât vorbitorul, cât și ascultătorul.

Modelul relațional și sistematic are la bază ideea că relațiile dintre indivizi constituie principalul fenomen psihologic care trebuie studiat.

În general, se consideră că G.H. Mead a arătat cel dintâi (1934) că Eul nu există decât prin și în interacțiunile sociale și că însuși procesul gândirii este de natură interacționistă, de vreme ce își are sursa în capacitatea progesivă despre noi înșine. Pentru el, orice ființă există doar prin relațiile pe care le întreține cu alți „actori”. Cu alte cuvinte, „esența ființei, a tuturor ființelor, este relația care există între ele”.

Interacțiunile sunt eveniment care au loc cu ocazia unei prezențe simulate și în virtutea acestei prezențe simulante. De asemenea, îmbracă forme tipice pe care cercetătorii le-au indentificat. Ca atare, în cadrul unei abordări interacționiste, aceste forme trebuie cunoscute pentru a fi apoi repetate.

Cercetătorii americani, Frank E.X. Dance și Carl E. Larson în urmă cu aproape 30 de ani au încercat să consolideze într-o carte definițile comunicării propuse de diferiți autori, dar limitându-se doar la cele mai reprezentative.

Pentru un biolog precum Edward O. Wilson, „Comunicarea este o acțiune a unui organism sau a unei celule care alternează alte celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii participanți”.

Carl I. Havland, Irving I. Janis și Harold H. Kelly: „Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba comportamentul altor indivizi (auditorul)”.

În viziunea lui Charles Morris, sfera conceptului de comunicare este definit ca „punerea în comun, împărășirea, transmiterea unor proprietăți unui număr de lucruri” se extinde până la a cuprinde tipuri de interacțiuni care nu au nimic de-a face cu informația. Precizează totodată că „orice mediu care servește acestui proces de punere în comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul”.

De pildă, pentru Warren Weaver, comunicarea reprezintă „totalitatea proceselor prin care o minte poate să o afecteze pe o alta”.

I.2 Mizele fundamentale comunicării

Pentru a analiza comunicare interumană, este necesar să concepem o interacțiune socială a unor actori, prezenți într-o situație pe care și-o reprezintă în același fel. Acești actori sunt mereu confruntați cu un anumit număr de probleme imediate sau pe termen mai lung pe care le pot rezolva prin comunicare.

Totdeauna există mai multe probleme care sunt prezente într-o comunicare interumană. Acestea țin în principal de prezența ambilor parteneri și au ca rezultat constituirea dimensiunile fundamentale ale comunicării. O comunicare nu poate să nu se confrunte cu aceste probleme. În consecință, comunicarea este globală în sensul că răspunde unui ansamblu de mize ce formează structura interacțiunilor interpersonale.

Miza informativă

Prima miză căreia încearcă să-i răspundă comunicarea interpersonală este miza informativă. Astfel, comunicarea de informare a fost prima modalitate recunoscută. Orice comunicare aduce inevitabil informații. Situația limită a transmiterii telegrafice de informații, preluată de teoria informației, prin modelul său: Emițător-Receptor, reamintește această evidență esențială: a comunica înseamnă și a informa. Comunicarea este cu certitudine transmiterea de informație. Aceasta este prima modalitate de experiență și redă un proces mult mai complex decât un simplu schimb de informații.

Miza de poziționare

Dacă privim ce se întâmplă într-o comunicare, remarcăm că prin această activitate se asumă întâi de toate o identitate. Putem afirma că actul de a comunica are totdeauna ca finalitate exprimarea acestei identități. Pentru numeroși cercetători, finalitatea comunicării constă în crearea identității pentru celălalt, printr-un act relațional. De exemplu, pentru Goffam, comunici pentru a avea identitate voită în situația de comunicare în care te găsești. Este adevărat faptul că în orice situație de comuniare interumană, orice actor interpretează un rol menit să-i asigure în final controlul situației, altfel spus capacitatea de a se face cunoscut în rolul său. În opinia lui Flahaut, orice discurs este produs pornind de la întrebările fundamentale, precum: „cine sunt eu pentru tine?” și „cine ești tu pentru mine?”. „Comunicarea este atunci percepută ca un proces compex în care informația și mesajul sunt mai puțin importante decât chestiunea centrală, care este aceea ce a ști cui îi vorbești”.

Așadar, poți comunica chiar și numai pentru a te poziționa și a fi recunoscut în această poziție. Modalitatea aceasta de intervencție comunicativă este strâns legată de existența socială. Nu poți exista fără a fi definit în raport cu ceilalți, într-o lume interumană. Comunicarea este unul dintre instrumentele acestei poziționări existențiale. Situațile limită reprezintate de toate întâlnirile cu necunoscuți subliniază importanța poziționării interlocutorilor într-o interacțiune.

Miza de mobilitate

Actul de comunicare reprezină întotdeauna și o tentativă de „influiențare” a celuilalt. „În măsura în care orice schimb comunicațional este purtător de mize și în măura în care el reprezintă constituirea în comun a unei realități, acest schimb este tentativă de aliniere a unuia de către celălalt și/sau viceversa, adică tentativă de a impune o lume posibilă care să-i sigure unuia sau ceiluilalt controlul asupra mizelor”. Actul de comunicare pare așadar în primul rând destinat să producă efecte. El urmărește să-l determine pe celălalt să creadă, să gândească sau să acționeze. Pe de altă parte, se constată că unul dintre invarianții fundamentali ai comunicări interumane este riscul de a fi influiențat de către celălalt. „Comunicarea înseamnă omul care se <<alternează>>, închis în corpul său, deschis către celălalt prin cuvinte, semn, prin demersul relațional. Este individul prins în alteritate, care se comunică o dată cu frica”. Frica este unul dintre modurile importante de conștientizare a celuilalt. Această finalitate de influență se accentuează când constatăm că „toate enunțurile dintr-o limbă își atribuie și capătă sens din faptul că își atribuie, în măsura în care îl impresionează pe interlocutor, un tip de concluzie (și că) orice cuvânt este, în fond, publicitar”. El nu este publicitar prin aceea că vehiculează anumite informații care se întâmplă să autorizeze anumite concluzii. Este publicitar prin faptul că valoarea sa internă se confundă cu urmarea pe care o solicită. El vrea să spună ceea ce celălalt trebuie să spună. Să mai reamintim, pentru a completa această analiza cvasi-fenomenologică a situațiilor de comunicare, că există – pe lângă funcția logică sau cognitivă a limbajului, care servește la comunicarea conceptelor evocând în mintea interlocutorului imagini care se formează în propria noastră minte – și o altă funcție, numită „volitivă”, ce ține de comunicarea socială. Într-adevăr, ne comunicăm gândurile pentru a obține anumite reacții din partea celorlalți, și nu e de ajuns să spunem „te iubesc!” sau „la atac!”, ci trebuie să comunicăm fervoarea acestei pasiuni sau sentimentul importanței și urgenței atacului… „De aceea, comunicarea conceptuală (cuvântul) este însoțită de gesturi, mimici, inflexiuni ale vocii care o susțin, exprimându-ne în mod firesc emoțiile, dorințele, intențile, etc.”

Influența este o „resursă umană” întrucât este și o atitudine de a-l motiva pe celălalt, adică de a-l face capabil să gândească sau să acționeze în sensul voit…Ea se sprijină adesea pe o situație, cum ar fi situația de educație părinți-copil ce permite influențarea prin elementele puse în joc: autoritatea, bazată pe tradiție (ea însăși aducând cu sine respectul sau admirația), știința parentală și afecțiunea reciprocă. Însă această resursă este totdeauna inerentă firiii anumitor persoane ce posedă o forță proprie de convingere și de influențare pe care o transmit prin comunicările lor. Într-adevăr, așa-numita carismă ce se referă în ultimă instanță la un mister ireductibil ce ține de harul magnetic de fascinare și de convingere aparținând unor persoane ce reprezintă pentru admiratorii săi o sinteză prestigioasă a valorilor de bază. Această forță de convingere și influențare a fost evidențiată în studiul fenomenelor legate de autoritate, care „este puterea de a obține, fără a recurge la constrângerea fizică, un anumit comportament din partea celor care îi sunt supusi”.

Astfel, comunicarea nu poate fi lipsită de o voință, chiar minimă, de a ne influența semenii. A comunica înseamnă obligatoriu a interveni în scopul de a schimba starea situației pentru celălalt (și a sistemului să de reprezentări). Situațiile limită, în care există germenii competiției, sau situațiile limită de influențare prin exemplu sau carismă pun accentul pe această modalitate fundamentală a oricărui schimb comunicațional.

Problema mobilizării celuilalt este o problemă generală și importantă în vața relațională. Însă, la fel ca identitate și celelalte probleme existențiale, ea nu este întotdeauna cea mai vizibilă dintre problemele prezente într-o situație de comunicare.

Miza relațională

Unul dintre elementele primordiale ce au loc în timpul întâlnirii dintre doi actori sociali este fenomenul de simpatie-antipatie. Acest fenomen care ține de procesul de seducție apare cu mai multă forță atunci când se reglează problemele de poziționare. Un asemenea fenomen este pun în evidență în special atunci când, în noile tehnologii telemediatice (internetul și „saloanele telemediatice”), mediumul tehnic îl pune pe celălalt la distanță și-l sutește de a se prezenta. De altfel, adesea prezentarea reciprocă se face sub forma unui pseudonim. Astfel, Celălat este acolo, dar nimeni nu-i cunoaște identitatea, și astfel nimeni nu e poziționat în acest gen de schimburi. Fenomenele de infuență se îndreaptă atunci direct către un joc de seducție. Într-adevăr, fiindcă trebuie să-l „agăți” pe celălalt, conversațiile manipulează toate posibiliățile de seducție. Astfel, comunicare apare ca fiind fundamentul existențial al relației umane. Comunicarea aduce relația umană de la esența la existență, de la atemporal la istoric. Fără comunicare, relația umană ar fi puțin ancorată în real și ar rămâne o noțiune eterată. Relația interumană devine un act prin procesul exprimării. În afara expresiei, relația nu se înscrie în fenomenul observabil.

Orice comunicare fixează deci natura relației pe care vrem să o avem cu interlocutorul. Această relație se specifică întotdeauna pe măsură ce comunicarea se desfășoară. Interacțiunile de iubire sau de ură sunt situații limită ce rezervă această miză, așa cum este definirea situației specifice a cercetătorului în cadrul cercetării calitative, care trebuie să fie concomitent implicat și distant într-o atitudine „de implicare neimplicată” sau de „neutralitatea comprensivă”.

Miza normativă

Am văzut deja că studiile ținând de paradigma fenomenologică și praxeologică au insistat pe tot ceea ce înseamnă fundalul comun al diferențelor interlocutori și că acest fundal stă la baza comunicării. Nu pot comunica fără a te afla într-un sistem minim de reguli împărtășite.

Pe o stradă dintr-un oraș mare, la o oră de vârf, un bărbat abordează o femeie. Are un mers șovăielnic și se uită în stânga și în dreapta. „Fiți amabilă, doamnă, cunoașteți cumva Strada Saltelei?”. Felul său de a acționa, de a o aborda pe această femeie, lăsând impresia că vrea să se scuze anticipat pentru că o deranjează, cu un aer absolut neutru, chiar distant, îi propune acestei interlocutoare o normă relațională. Bărbatul semnalează că vrea să se situeze pe planul unei întâlniri momentane și în cadrul foarte civilizat și clasic al unei solicitări de informație pentru a găsi drumul cel bun într-un oraș mare pe care nu-l cunoaște. Persoana astfel abordată recunoaște regurile ce subîntind schimbul restrâns ce i se propune și, obligată de legile politeții și civilității (pentru că acesta este cadrul normativ, iar ea îl acceptă cu ușurință), răspunde cum știe sau ce cere sau propune altceva. Dacă trecătorul nostru ar fi vrut să-i facă avansuri acestei femei sub pretextul unei cereri de informații, la un moment dat comunicarea sa i-ar fi propus interlocutoarei să intre într-un alt tip de schimb comunicațional: un schimb ce se poate poate prelungi și duce la o cunoaștere reciprocă. Aceastp propunere ar fi putut fi refuzată sau negociată ș.a.m.d.

Regurile ce precizează condițiile schimbului preexistă (ca în exemplul de mai înainte) și/sau sunt construite reciproc în timpul schimbului. Un filozof precum Habermas a subliniat felul în care practicile comunicaționale ce folosesc subiectivitățile diferite ale subiecților se străduiesc totuși să găsească într-o „rațiune comunicațională” criteriile raționalității comune. Orice comunicare îi propune celuilalt o definiție lumii și, implicit, un ansamblu de norme ce vor susține interacțiunile viitoare.

I.2 Rolul comunicării interumane(Comunicarea in cuplu/ Comunicarea in convorbiri si dialog)

Cu fiecare interacțiune, fie activă sau pasivă, comunicăm cu alte persoane. Chiar dacă tăcerea noastră semnifică o intenție, care poate fi intepretată de alte persoane ca un gest de discreție. Fie prin artefact sau prin participarea, fiecare ființă umană ia parte constant la procesul de interacțiune. Domeniul teoriei comunicării există la o răscruce de psihologie și sociologie, împrumută foarte mult din fiecare, determinând un proces care definește ce înseamnă să fim oameni și să facem parte dintr-o soietate.

Buna comunicare este un ingredient esențial pentru orice relație de succes, indiferent dacă este sau nu un cuplu are diferite medii religioase. Abilitățile de comunicare sunt importante în cel puțin două moduri fundamentale. În primul rând, o comunicare eficientă sporește capacitatea unui cuplu de a intelege unul pe altul. Comunicarea eficientă, de exemplu, permite persoanelor să-și exprime mai clar sau articula nevoile și dorințele lor, care, la rândul său, face mai ușor pentru un partener de a fi receptiv la aceste nevoi. O mai bună înțelegere a partenerului nostru stimulează, de asemenea, o mai mare intimitate sau sentiment de conexiune fiind capabil de a împărtăși idei, sentimente, păreri cu partenerul nostru.

În al doilea rând, abilitățile de comunicare eficiente ajută cuplurile să depășească problemele inevitabile și conflictele care apar în toate relatiile. Abilitățile de comunicare puternice, împreună abilități de rezolvare a problemelor și de a ajunge la un accord. Bune abilitati de comunicare, de exemplu, poate ajuta cuplurile de escaladarea unui dezacord într-un conflict major. Ele pot ajuta, de asemenea la prevenirea conflictelor prin reducerea numărului de neînțelegeri care pot apărea de la abilități de comunicare slabe.

a) Dialogul

În orice diaolog dintre interlocutori dornici să reușească, aprofundarea sensului unei teme dezbătute rezultă din interacțiunea dintre două intenții, exprimarea mai mult sau mai puțin limpede, și un „terț ajutător”, care poate fi un interes comun, o idee împărtășită, o persoană sau un obiect. În dialog, alternanța fazelor de contrazicere și de acord este înlesnită de existența acestui element de mediere, adică de un lucru recunoscut de parteneri ca fiind util pentru propriile proiecte.

În mod ideal, putem spune că „dialogul este un efort permanent, o căutare peramentă a aurului pur al verbului printre scoriile cuvintelor… Dialogul desschide semnificațiile… Este o deschidere la toate nivelurile. Etimologic înseamnă și „a scăpa prin”, a străpunge un zid. Acesta este dialogul, negarea zidurilor. Depășirea opacităților. În el, distanța se abolește, apărând o dublă perspectivă: cea care se suprapune cu punctul de vedere al fiecăruia și cea a obiectului spre care se îndreaptă căutarea comună”.

b) Cum să ne adaptăm interlocutorului

Este vorba este o veche și bine cunoscută regulă a comunicării interpersonale. Dacă dorim să comunicăm cu cineva, cel mai bine e să fim accesibili pentru el și să-i vorbim pe limba lui. Această regulă a fost în mod convingător de către PNL (programarea neuro-lingvistică a lui Bandler și Grinder), care face din ea unul dintre postulatele sale fundamentale.

Tehnica PNL pleacă de la constatarea că indivizii au moduri diferite de a concepe lumea, fiindcă au sisteme fiziologice de percepție diferite. Există trei sisteme principale reprezentative. Un individ va avea, de exemplu, o percepție a lumii (și o formă de exprimare a ceea ce vede) care privilegiază datele vizuale, altul va fi „auditiv”, iar altul un „kinestezic” (care privilegiază senzațiile tactile, gustative sau olfactive). Sistemele de percepție diferite creează tipuri de personalitate diferite. Acestea vor tinde să-și reprezinte lucrurile în funcție de modul lor privilegiat de percepție. Deci, reprezentările lor legate de realitate sunt identice. Tehnica PNL, insistă tocmai pe acest fapt. Toți avem propria „hartă de reprezentare” a realității. Ea diferă de hărțile celorlalți indivizi reprezentând aceeași realitate. Și totuși, vom intra în interacțiune cu ei și vom vorbi, așa zicând, despre „aceeași realitate”. Ca și cum două persoane care țin în mână două fotografii diferite ale aceluiași munte ar încerca să i-l descrie unui extraterestru. Tehnica PNL propune câteva reguli ce au menirea de a repera mai întâi tipul „sistemului de percepție” pe care îl folosesc interlocutorii. Pentru acestea, trebuie să observăm reacțiile non-verbale (mișcarea ochilor, posturile și gesturile). O dată reparat „sistemul de reprezentări”, trebuie apoi să-i utilizăm termenii specifici, să vorbim în aceeași limbă ca interlocutorul nostru.

Mimetismul exprimării de care am vorbit este completat de un mimetism comportamental. Această regulă își găsește și ea justificarea în numeroasele observații făcute comunicărilor „reușite”. Atunci când comunicarea dintre doi indivizi decurge foarte bine, remarcăm faptul că persoanele au atitudini similare, posturi și gesturi aflate în armonie. Schimburile lor verbale și paraverbale sunt sincronizate.

I.2 Abilitatea de a te face plăcut

Specialiștii în comunicare consideră abilitatea de a te face plăcut că este un element vital ce determină nivelul de reușită atât în viața profesională, cât și în cea personală. De asemenea, s-a demonstrat în repetate rânduri faptul că această abilitate are puterea de a consolida bazele unor relații durabile și calitative.

O viață echilibrată mai bună, implicit prieteni mai buni, va determina automat un proces continuu de avantaje precum: joburi mai bune și crearea unui brand calitativ respectiv, servicii mai bune din partea unor oameni care ești obligat să interacționezi. În cadrul acestei categorii fac parte medicii, ospătarii, agenții comerciali, etc.

Mereu am auzit spunându-se că „fără relații nu ești nimic în viață, în societate și în afaceri”. Considerăm această afirmație adevărată, deoarece dacă nu am putea comunica, nu am putea relaționa și astfel am fi muți, triști și pur și simplu nu am ști ce se întâmplă cu noi înșine. Societatea vine ca o completare a succesului, deoarece ne oferă șansa de a transmite idei, de a ne cunoaște și în aceeași măsură, de a îi cunoaște pe cei din jurul nostru prin prisma cuvintelor, modelelor de comportament și a aspiraților.

Oamenii considerați interesanți sunt cei care vorbesc despre subiectul preferat al celeilalte persoane, despre ea însăși prin faptul că își arată interesul față de ceilalți și îi încurajează să vorbească despre ei și despre preocupările lor; scoate din vocabularul său cuvintele „eu” și „al meu” și le înlocuiește cu „tu” și „al tău”, dar nu în ultimul rând, adresează întrebări care îi determină pe receptori să vorbească despre ei.

De exemplu, o persoană este sincer mai interesată despre felul cum îi stă părul, decât despre numărul de bolnavilor de HIV din Africa. Un studiu a relatat faptul că arătându-ne interesul față de ceilalți, în patru săptămâni vom avea mai mulți prieteni decât am reuși să ne facem în zece ani în care am încerca să le atragem interesul celorlalți.

Prin eliminarea din vocabularul nostru a cuvintelor „eu” și „al meu” și le înlocuiește cu „tu” și „al tău” vom avea mult mai mult randament în a relaționa cu cei din jur. Spre exemplu, în loc să spunem „Eu știu că acestă idee de proiect finanțat pe fonduri europene va crea un impact pozitiv în Craiova, deoarece prieteni de-ai mei mi-au mărturisit că sfaturile mele i-au ajutat să realizeze proiecte care să constitue un succes în rândul tinerilor”, putem spune „când vei decide să te implici în proiecte pe fonduri europene, vei fi uimit de rezultatele pe care le vei obține, deoarece îți va aduce beneficii ție și familiei tale într-un mod pe care nu ți l-ai fi imaginat.”

Adresarea de întrebări care îi motivează pe oameni să vorbească despre ei dau un plus de valoare și interes unei conversați. De exemplu, „cum a fost vacanța?”, „Cine crezi că va câștiga următoarele alegeri?”, „Ce părere ai despre … ?”, „Ce înseamnă pentru tine voluntariatul?”, etc.

Atunci când reușim să-i facem pe oameni să se simtă importanți în cadrul unei discuții, iar aceștia trăiesc o experiență pozitivă atunci când sunt cu tine, ei tind să te placă și astfel putem spune că „trăirea lor psihologică” este una bună. Cu alte cuvinte, indivizii se simt mai bine când relaționează cu o persoană plăcută și implicată.

Dacă îți exersezi abilitățile ematice în viața de zi cu zi, dar și la serviciu vei avea parte numai de reușite. Dacă ești într-un mediu profesional, colegii tăi vor avea o relație mai bună cu tine, întrucât și clienții tăi te vor prefera pe tine dintre toți. Adevărul adevărat este că așa stau lucrurile în ipostaza business. În sfera afacerilor, oamenii urmăresc să facă afaceri cu oameni de care le place.

Cercetările realizate în mai multe organizații au reliefat existența a trei motive principale pentru a alege una sau alta dintre companii. În ordinea importanței lor, acestea sunt următoarele: plăcerea de a lucra împreună, cunoașterea afacerii, receptivitatea.

În consecință, cercetările confirmă faptul că viața în esență pare să fie un concurs de popularitate. Atunci când oamenii se simt bine fiind în preajma ta, iar trăirea psihologică este una pozitivă, înseamnă că ești situat în față. Întreabă-te de fiecare dată dacă se luminează camera când intri sau când ieși dintr-o încăpere.

În ultimii ani au fost efectuate foarte multe cercetări având ca punct central: carisma. Secretul abilității de a te face plăcut constă în modul în care îi faci pe ceilalți să se simtă și se axează în principal pe limbajul trupului.

Citatul „Arăt bine azi – m-am îmbrăcat la patru ace, dar de obicei arăt ca și cum aș fi călcată de tren”confirmă ideea că dacă vrei să îi facem pe cei din jur să se simtă bine, în primul rând trebuie noi să ne știm că totul este bine și că ne simțim bine. Dacă nu ne creem gânduri pozitive, nu vom opține niciodată să primim de la persoanele apropriate niciun gest care să schițeze zâmbet.

Esența de a reuși este prezentată în gândirea pozitivă a reușitei. Numai atunci când avem idei și sentimente pozite vor izbuti în ceea ce ne dorim să concretizăm cu adevărat. Marii autori de scrieri după această premisă s-au ghidat și au avut un succes izbitor de care se mai vorbește și în zilele noastre.

I.3 Vorbitul în public

William Jennings Bryan, un adevărat lider a vorbitului în public, a recunoscut că la început îi tremurau genunchii când vorbea în public.

Mark Twain, atunci când s-a ridicat prima dată ca să citească în public, își simțea gura parcă îndesată cu vată, iar pulsul părea că intrase într-o cursă de alergări, hotărât să câștige cupa.

Grant a cucerit Vicksburg-ul învingând una dintre cele mai importante armate ale lumii din vremea aceea. Dar cu toate acestea, atunci când a încercat să vorbească în public, a recunoscut că nu se mai putea ține pe picioare.

Jean Jaurés este considerat cel mai important orator public pe care l-a avut Franța în perioada 1859-1914, vreme de un an nu a vorbit la ședințele de la Camerea Deputaților până ce a reușit în cele din urmă să își adune curajul și să țină primul său discurs. Acesta mărturisește: „Prima dată când am încercat să vorbesc în public, vă spun drept, m-am simțit îngrozitor. Nu este o simplă figură de stil, dar, pur și simplu, mi se despicase limba; la început, abia am reușit să rostesc un cuvânt”.

Charles Stewart Parnell, marele lider irlandez, la începuturile carierei sale de vorbitor era foarte emotiv și adesea când trebuia să vorbească în public, își strângea pumnii atât de tare, încât îi intrau unghiile în carne, până îi sângereau palmele.

I.4 Comunicarea și cunoașterea interumană

Termenul „gate-keeper” este utilizat în ziua de astăzi pentru a desemna presa scrisă și audovizuală, care oferă informații publicului larg însetat de a descoperi.

Fiecare individ are în posesie tot atâtea „ferestre”, câte legături de comunicare are cu alți oameni, dar mai ales, dorim să precizăm că aspectul acestora suferă schimbări de o un procent mai mare sau mai mic în funcție de o recentă acțiune.

I.5 Manifestarea instictului teritorial în comunicarea interumană.

Termenul de „proxemică” a fost introdus în anul 1966 de antropologul american Edward T. Hall și reprezintă studiul distanțelor măsurabile între oameni și care aceștia interacționează între ei. În urma cercetărilor efectuate de-a lungul timpului, s-a demonstrat că distanța dintre oameni într-o situație socială, dezvăluie de cele mai multe ori tipul de relație ce coexistă între aceștia.

I.6 Relațiile interumane au la bază comunicarea

Comunicarea interumană menține relațiile și construiește oportunități în carieră: ,,există două lucruri care nu se mai întorc niciodată înapoi: o sageată aruncată și o ocazie pierdută’’.

Când comunicăm, interacționăm cu un alt individ, iar fiecare dintre noi transmite și receptionează o serie de mesaje. Acestea au fost transmise de fiecare persoană și au scopul de a fi recepționate, percepute și apoi înțelese de receptor. Așadar, a comunica înseamnă „a pune în comun” ceea ce avem ca obiectiv să facem cunoscut.

În acest conses, comunicarea reprezintă un proces de interacțiune între persoane, grupuri, ca relație mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn.

Prin  comunicare indivizii își împărtășesc cunoștințe, interese, atitudini, simțăminte, idei și pot să se transforme, să-și schimbe mentalitatea, să-și însușească un sistem de valori necesar vieții de zi cu zi.

Comunicarea interumană, nu se poate reduce doar la funcția de supraviețuire, din contră, trebuie să-și propună un scop mult mai înalt: eficentizarea acțiunilor în raport cu standardele vieții moderne, impuse de o societate integrată sau pe punctul de a o face, în sistemul de valori democratice.

Procesele de comunicare umană sunt indispensabile în constituirea oricărui grup social. Psiho-sociologii au subliniat că în cadrul muncii în echipă comunicarea are un rol important de reglare și sincronizare a eforturilor individuale. Este greu de imaginat unde ar fi ajuns colectivitatea umană fără abilitatea de a comunica.

Daniel Bougnoux, profesor la Universitatea Grenoble III – Stendhal, apelând la concepte cheie preluate din semiotică și pragmatică, consideră că a comunica înseamnă înainte de toate „a avea în comun”. În acest caz, lumea modernă și rețelele care o definesc, reînnoiesc mereu modalitățile prin care oamenii sunt împreună și ramifică lumile. Această ramificare duce, în mod inevitabil la fărâmițare. Deși crede în capacitatea omului de a comunica, Bougnoux, tocmai pentru că înțelege complexitatea fenomenului, se îndoiește de o disciplină s-ar putea ocupa singură de un asemenea câmp. « Dacă o disciplină numită comunicare tatonează astăzi în căutarea propriei sale consistențe, aceasta nu va fi găsită decât prin dezbatere și prin confruntarea dintre diversele cunoștințe ». Rezultă de aici că nu vom putea să ne ocupăm de comunicare fără să apelăm la tezaurul de cunoștiințe din alte domenii, cu precădere la valorile, metodele și mijloacele impuse de lingvistică, filosofie, sociologie, etică, mass-media, etc.

Realitatea demonstrează că în majoritatea lor cercetătorii sunt preocupați aproape exclusiv de domeniul lor de activitate, ceea ce duce implicit la izolare. Izolarea, fie la nivelul individului ca expresie umană, fie prin prisma profesiei, duce la inhibare și, în final, la incapacitatea de a comunica, exact sucombarea valorii. Dar nici reversul specializării – a ști câte ceva din orice – nu este altceva decât a nu ști nimic, o pregătire generală care nu mai constituie un capital în lumea modernă.

Rămâne ca soluție ideală de salvare dintr-o ecuație ce pare de nerezolvat, tot comunicarea. De data aceasta comunicare dintre specialiști și dintre discipline, o intercomunicare la nivelul profesiilor. Ceea ce înseamnă respect pentru tine, dar și pentru ceilalți, înțelegerea multiplelor valențe culturale, capacitatea de a asculta, dar și de a vorbi, de a cunoaște și de a te face cunoscut, acceptarea premisei că dincolo de cunoștințele și convingerile proprii pot exista valori la fel de autentice, convingeri las fel de puternici și la alți indivizi, dar și la alte colectivități de pe alte meridiane ale globului terestru.

În realitate, obiectivul nu este atât de ușor de atins, iar cauzele nu sunt doar subiective, nu țin doar de lipsa de voință, ci sunt intriseci condiției umane. În situația în care un specialist este obligat să se afle mereu în priză, la curent cu ultimele descoperiri sau teorii din domeniul profesiei lui, este de la sine înțeles că nu mai are timp să tragă cu urechea, necum să aprofundeze, la ce se întâmplă pe la alte case, oricât de onorabile ar fi acestea. Specialistul este dator să-și iubească profesia (datorie pe care, de cele mai multe ori și-a impus-o singur, este opțiunea lui), el pleacă de la premisa că nimic nu este mai util sub soare decât preocupările meseriei lui. Și nu este nimic rău în aceasta, dimpotrivă, dacă ar crede altfel rezultatul nu ar fi decât un lucru de mântuială, adică de terminare, de uitare. Secretul ar consta în găsirea acelui timp pe care fiecare să-l consacre ascultării (citirii, cercetării, vederii) cuvântului celuilalt, care și el consideră că nu este nimic mai important sub soare decât problema care-l obsedează pe el și care trebuie rezolvată iminent.

Comunicarea gândurilor, a sentimentelor, succeselor și a  neîmplinirilor, iată singura soluție de supraviețuirea pe pământ a oamenilor și a colectivităților.

Putem spune că a comunica înseamnă a supraviețui și a învăța și pe alții să supraviețuiască, deoarece comunicarea reprezintă aerul elemental vital existenței noastre pe pământ.

Mihai Dinu consacră un întreg capitol dintr-un volum de specialitate tocmai dificultăților ridicate de definiție. S-a evidențiat cu acest prilej faptul că, în aproape fiecare subdomeniu al biologiei, sociologiei sau științelor informației (cibernetică, telecomunicații etc.), termenul este utilizat într-o accepțiune particulară, specializată, aflată nu o dată în divergență cu sensul încetățenit în alte sectoare ale cunoașterii.” 

Reținem însă definiția cercetătorilor de la Universitatea din Amsterdam : »În concepția noastră, pentru ca transferul de informație să devină un proces de comunicare, emitentul trebuie să aibă intenția de a provoca receptorului un efect oarecare. Prin urmare, comunicarea devine un proces prin care un emițător transmite informașie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte. » 

În acest caz, dacă fără interlocutor comunicarea nu are rost, rămâne să vedem care este scopul ei, de ce anume comunicăm, cu sau fără efort, respectând ori nu anumite regului.

I.7 Comunicarea – o perspectivă fundamental umană/Talentul de comunica cu oamenii

Relațiile interumane au un grad deosebit de complex și important; ele constituie textura pe care își așeazã clipele însãși viața, structura reușitelor și dezamăgirilor umane. Trãsãturi, acțiuni săvârșite, priviri și gesturi – toate acestea au posibilitatea de a crea un cod, un model, dar mai mult, ele pot crea un stil de comunicare interumanã.

Abilitatea de a comunica bine cu ceilalți este un talent ce aparține oamenilor de succes. Cum succesul nu poate fi obținut cu adevărat fără aportul altor oameni, înseamnă că aptitudinea de a comunica devine o componentă vitală.

Mulți consideră în mod greșit că o persoană cu abilități deobesite în comunicare este cineva care se pricepe să vorbească în public.

Talentul de a comunica implică mult mai mult decât a ști să vorbești bine. Pentru derularea unei comunicări interumane este necesar de cel puțin două persoane. Dar ce văd, ce aud și ce simt ele în timpul acestui proces? Poți să te exprimi clar și inteligibil, însă este posibil ca persoana căreia i te adresezi să aibă o reacție total neașteptată ce generează o neînțelegere. De exemplu:

Persoana 1: -Ti-am adus numărul de telefon al lui Mihai.

Persoana 2: -Nu pot să o sun acum, sunt prea ocupată.

Persoana 3: -Dar eu ți-am zis s-o suni acum!

În acest caz, Persoana 1 a exprimat absolut clar un mesaj lisit de ambiguitate, ce nu poate da naștere vreunei neînțelegeri, însă a provocat o reacție neașteptat de ostilă din partea Persoanei 2 care a interpretat total greșit bunele intenții ale Persoanei 1. În acest sens, putem spune că nu este de mirare că ne gândim cu toții din la sintagma că „pur și simplu nu comunicăm”. Comunicarea nu înseamnă doar să ceea ce spunem sau facem, ci și ceea ce auzim sau vedem. Dacă dorim să strălucim în arta comunicării, este necesar să le răspundem celorlalți mai degrabă decât să reacționăm la spusele lor. De exemplu, la acest lucru ca la o rețetă prescrisă de doctor, dacă răspunzo la tratament înseamnă că îți este bine, iar dacă reacționezi, nu îți face bine și trebuie să-l schimbi.

Mai mult, comunicarea este un act, sistem, cod sau mijloc ce stã la baza organizãrii și dezvoltãrii sociale și influențează raporturile, intervenind chiar în aspirațiile lor și în cunoașterea realitãții. În cadrul acestui context, se acceptã de cãtre majoritatea specialiștilor ideea conform căreia capacitatea de a-și formula și transmite gândurile în termeni verbali, este definitorie pentru om.

Încă din anul 1969 Claude Flament mărturisea „pentru noi existã comunicare, când existã schimb de semnificații”. Se reține noțiunea de schimb, dar se precizeazã conținutul acesteia, semnificațiile putând fi transmise atât prin mijloace verbale, cât și non-verbale.

Cei mai mulți dintre noi au norocul de a poseda toate cele cinci simțuri: vizual; kinezic (tactil); auditiv, gustativ și olfactiv.

În continuare, vom vorbi despre importanța simțurilor: vizual, tactiș și auditiv în comunicarea interpersonală. Este important să știm care este simțul predominant dintre cele trei amintite anterior. Este important să fii conștient de acest aspect, deoarece în comunicare, nu numai că ai nevoie să-i înțelegi pe cei din jur, ci trebuie să te înțelegi mai bine pe tine însuți. Acest lucru este cunoscut sub denumirea de inteligență emoțională.

Inteligența emoțională trece înaintea IQ-ului în special în acele domenii umane, în care intelectul este relativ mai puțin relevant pentru obținerea succesului. De exemplu, în acelea în care empatia și autocontrolul ar putea reprezenta abilități mai remarcabile decât cele puțin cognitive. Iubirea romantică și relațiile personale, unde, după cum știm cu toții, chiar și oamenii foarte isteți fac greșeli foarte prostești.

Sigmund Freud remarca față de discipolul său Erikson faptul că a iubi și a munci sunt cele două capacități umane care determină maturitatea completă. Dacă așa stau lucrurile, atunci maturitatea ar putea fi pusă în pericol, dacă luăm în considerație tendințele actuale ale căsătoriei și ale divorțului, care fac ca inteligența emoțională să fie mai imporantă ca oricând. Legăturile dintre soț și soție și greșelile emoționale care îi pot determina să se despartă au fost recent analizate ci o mai mare precizie ca oricând. Aceste măsurători fiziologice scot la iveală un cadru biologic ascuns, care contribuie la dificultățile cuplului, un nivel critic al realității emoționale, care este de obicei imperceptibil sau trecut cu vederea de către cupluri și anume: greșelile apar de la bun început din pricina diferențelor dintre lumea emoțională a fetelor și cea a băieților.

Revenind, la importanța simțurilor, mai jos am realizat o listă care vă dă posibilitatea de a indentifica simțul predominant al unei persone:

Expresii replică folosite de persoanele al căror simț predominat este văzul: „Văd sensul”, „Mie îmi apare ca…”, „Îmi pare…”, „viziune îngustă”, „avem aceeași viziune”. Oamenii al căror simț predominant este văzul vorbesc, în mod normal, destul de repede, deoarece gândirea lor folosește predominant imagini. Prin viteza cu care vorbesc, ei încearcă să ținp pasul cu ritmul de desfășurare a imaginilor din mintea lor. Ei pot obișnui să salute spunând: „Mă bucur să te văd”.

Expresii replică folosite de persoanele al căror simț predominat este cel tactil: „Simt că e bine”, „mână în mână”, „Mi-a ieșit din minte”, „Să punem cărțile pe masă”. Tipurile predominat tactile vorbesc, în mod normal, destul de rar, deoarece reacționează la propriile lor senzații și au uneori dificulăți în a găsi cuvintele care să se potrivească acestor senzații. S-ar putea să te salute spunând: „ce mai faci?”, ceea ce înseamnă totodatp „cum te simți?”.

Expresii-replică folosite de presoanele al căror simț predominat este cel auditiv : „Am auzit ce mi-ai spus”, „tare și răspicat”, „N-a auzit nimeni de…”, „cuvânt cu cuvânt”. Oamenii cu un simț predomninat vizual au tendința de a vorbi și ei destul de rar, cu o voce modulată, folosind cuvinte alese cu mare grijă. S-ar putea să te salute spunând: „Am auzit că vii astăzi” sau „Am auzit că îți merge bine la slujbă”.

Ușor de evidențiat este eficiența cu care comunică două persoane care au același simț predominat, în vreme ce altele două, cu simțuri predominat diferite, pot să se situeze în ipostaza de a vorbi în contradictoriu, rezultat ce impledică mesajul să ajungă la destinatar și conduce la întreruperea comunicării. Soluția acestei probleme este de a îți modifica limbajul. Folosește o exprimare adecvată fiecărui om atât când vorbești, dar și când scrii. Dacă aparții tipului predominant tactil, iar persoana căreia i te adresezi se încadrează în categoria celor cu un simț predominat vizual folosește expresii cum ar fi: „Eu văd lucrurile astfel…” sau „Nu arată bine”, în locul celor de genul „Sentimentul meu este…” sau „Nu mă simt împăcat cu asta”.

Efectul subconștient al acestui raport este numit deseori „creare de comunicare sau , mai simplu, a te afla pe aceeași lungime de undă cu cineva. Modificarea stilului de a comunica se face foarte simplu. Nu trebuie decât să sesizezi tipul de cuvinte și de expresii pe care interlocutorul tău le folosește foarte des. Aceasta duce la una dintre regurile esențiale ale comunicării: ascultă, și ascultă bine.

Norbert Sillamy (1965) stăruie asupra caracterului de feedback al comunicãrii. Când informația este transmisã, se produce o acțiune asupra receptorului și un efect retroactiv asupra persoanei emitente. Zlate atrage atenția asupra elementelor componente ale comunicãrii ca și asupra orientãrii ei. Astfel, comunicarea constituie „ansamblul proceselor psihice și fizice prin care se efectueazã operația de punere în relație a unei persoane sau mai multora, cu alta sau cu mai multe, în vederea atingerii unor obiective".

Pentru deceniile IV-VI ale secolului nostru, mulțimea de informații a determinat o posibilã sistematizare privind actul comunicãrii, între care importante ar fi relația dintre indivizi sau dintre grupuri; schimbul, transmiterea și receptarea de semnificații; modificarea voitã sau nu a comportamentului celor angajați în procesul comunicãrii.

Înțelegerea în acest mod a comunicãrii o întâlnim și în unele lucrãri mai recente. Baylon și Mignot (1991) noteazã: „prin a comunica și comunicare, noi înțelegem punerea în relație a spiritelor umane sau, dacã preferãm, a creierelor umane".

Talentul de a comunica eficent nu depinde numai de abilitatea ta de a vorbi și a scrie bine. Este la fel de important să fii un excelent ascultător.

Capitolul II: Voluntariatul

Voluntariatul, prin definiție, reprezintă acțiunile desfășurate în mod altruistic și al căror scop este acela de a promova valori precum bunătatea, generozitate, simpatie față de cei aflați în situații dificile și de a îmbunătăți medii de viață. În schimb, persoanele care practică astfel de acțiuni, capătă o încredere în ei mult ai mare, respect față de semeni și vor avea sentimentul de mulțumire sufletească pentru că au putut ajuta anumite persoane sau au putut îmbunătăți, prin forțele proprii, mediul de trai a unor persoane aflate în situații grele.

În ceea ce privește voluntariatul, nu există câștiguri materiale, bănești în urma întreprinderii a astfel de acțiuni.

Voluntariatul este de asemenea cunoscut deoarece este un factor important în dezvoltarea personala și profesională a indivizilor, dar și în ceea ce privește socializarea și lărgirea cercului de cunoștințe și prieteni.

Voluntariatul aduce beneficii celui ce îl practică, dar și societății pe care individul o servește. De asemenea, în viitor, acțiunile de voluntariat sunt un factor important pentru angajare și găsirea unui loc de muncă ce se poate plia pe nevoile și pasiunile unui tânăr.

Voluntariatul în străinătate.

O formă cunoscută a voluntariatului și care se află în creștere în rândul tinerilor din ziua de astăzi, este aceea de a călători în diferite țări pentru a lucra pe proiecte diverse cu organizațiile locale. Astfel de proiecte au diferite teme, cele mai întâlnite fiind cele în care voluntarul poate preda limba engleză copiilor din grădinițe, școli și licee, în funcție de pregătirea educațională a fiecăruia, poate de asemenea, lucra în ofelinate sau poate fi parte a organizațiilor non-guvernamentale și poate lucra în medii subprivilegiate. Acest mod de voluntariat internațional oferă tinerilor cunoștințe și îmbunătățirea anumitor puncte tari ale acestora, însă poate ajunta și la îmbunătățirea unor factori ai comunității locale respective sau ai organizației din țara respectivă.

Voluntariatul virtual

Voluntariatul virtual, numit uneori e-volunteering sau voluntariat online, este un termen care descrie un volunatr care își desfășoară activitatea și își îndeplinește sarcinile în mediul online. Astfel de activități de voluntariat se pot desfășura și în afara școlilor sau a organizațiilor din care individul face parte, deoarece este nevoie doar de un computer, laptop sau un telefon se ultimă generație – smartphone. De asemenea, acest tip de voluntariat nu aduce beneficii materiale.

Voluntariatul ecologic

Voluntariatul ecologic sau voluntariatul care contribuie la îmbunătățirea mediului înconjurător se referă la acțiunile care au ca scop convervarea lacurilor, pădurilor, cu alte cuvinte, la conservarea naturii, la activități care contribuie la colectarea gunoaielor din anumite spații, la campaniile de informare cu privire la factorii dăunători ai mediului în care trăim, la poluare și la activitățile aferente. De asemenea, aici cuprindem și volunariatul care se referă la protecția animalelor și la educarea celor din jur. De exemplu, în China există un cunoscut program de protecție a animalelor numit ”The Giant Panda Conservation” care atrage mulți voluntari internaționali.

Voluntariatul joacă deseori un rol primordial în restabilirea anumitor medii afectate de dezastre naturale, precum tsunami, inundații, secete, uragane sau cutremure. De exemplu, în anul 2004, în Oceanul Indian a avut loc un cutremur ce a fost urmat de un tsunami, care a adus o mulțime de prejudicii locale, oameni au murit, locuințe au fost distruse, copii au rămas pe drumuri. Acest lucru a atras o mulțime de voluntari din întreaga lume, agenții guvernamentale, organizații non-guvernamentale, ba chiar a stârnit și interesul Națiunilor Unite, care s-au implicat activ în ajutorarea oamenilor din mediile afectate.

Voluntariatul în școli

Școlile cu resurse puține din întreaga lumea se bazează pe susținerea statului, pe eforturile voluntariilor sau pe donații pentru a putea funcționa corespunzător. În unele țări, când economia este la pământ, nevoia de voluntari și resurse educaționale crește considerabil. Există multe oportunități în sistemul educațional pentru voluntariat. Cu toate acestea, nu există foarte multe cerințe pentru a putea fi voluntar într-o școală. Multe școli cer doar voluntariat cu efort foarte puțin.

Voluntariatul în școli este ajutător în cazul în care sunt școli care nu au profesori, aceștia putând îndeplini pe o perioadă scurtă rolul de dascăl până în momentul găsirii unei soluții calitative.

Schimbul cultural în ceea ce privește limba, tradițiile și obiceiurile locale are un rol esențial atât pentru studenți sau elevii implicați, dar cât și pentru voluntari deoarece este o experiență de învățare, ajutătoare pe viitor.

Beneficiile oricărui tip de voluntariat, se bazează în primul rând pe experiența care poate fi ușor adăugată la Curriculum Vitae a voluntarului, deoarece este o experiență relevantă, cu ajutorul căreia acesta își poate găsi mult mai ușor un loc de muncă.

Voluntarii care călătoresc în afara țării pot învăța mai ușor o limbă străină și ajung să cunoască și să întelegă cultura respectivă, devenind astfel mult mai deschiși spre ceea ce e nou, își îmbunătățesc abilitățile de comunicare și de socializare și pot învăța să se descurce pe cont propriu într-un mediu nou, la care cu timpul vor trebui să învețe să se adapteze.

Voluntariatul în companii

Majoritatea comaniilor permit anagajaților ei să facă și ore de voluntariat, ca parte a responsabilității lor sociale. Există donații, cunoscute ca grant-uri pentru voluntari, folosite ca o modalitate de recunoaștere a muncii angajaților care își dedică o mare parte din timpul lor voluntariatului în comunitatea în care se află.

Voluntariatul în domeniul comunității

Voluntariatul în domeniul comunității se referă la acele persoane care practică diferite activități cu scopul de a ajuta, într-un fel sau altul, comuniatea locala. Aceste activități nu se desfășoară prin intermediul organizațiilor non-guvernamentale, ci prin ajutorul primăriilor locale și al bisericilor.

II.2 Responsabilitate socială

Tot ceea ce suntem și ceea ce vrem să devenim în viață depinde complet de noi, nu de altcineva. Poate sună un pic înfricoșător, dar acesta este adevărul. Am trăit într-o perioadă în care confictul dintre generații și-a spus cuvântul, am fost pedepsiți de profesori sau diriginte în școală, a fost greu să ne facem prieteni. Cu toate acestea, circumstanțele ne influențează pozitiv sau negativ, însă noi suntem cu adevărat cei responsabili pentru ceea ce suntem și cine suntem.

Fără dubii, experiențele anterioare au avut un impact asupra noastră. Rolul acestora este acela de a ne învăța să nu mai facem aceleași greșeli, de multe ori ne dă o lecție. Trebuie să acționăm cu responsabilitate în orice împrejurare, să analizăm toți factorii implicați, și abia apoi trebuie să luăm o decizie, de la care nu ne vom putea abate.

Cum să fim responsabili?

Există diverse situații când și cum putem demonstra celor din jurul nostru că suntem persoane responsabile, stăpâne pe propriile acțiuni și care pot lua decizii singure. Iată câteva lucruri prin care putem arăta că suntem responsabili:

Atunci când îți iei angajamentul de a face ceva, du-ți planul spre îndeplinire. Dacă vei dezamagi oamenii, aceștia vor înceta să mai aibă încredere în tine. Dacă te vei ține de cuvânt și ești o persoană care își respectă promisiunile, oamenii te vor lua în serios și vor avea încredere în tine.

Fii răspunzător pentru propriile acțiuni. Nu te scuza și nu da vina pe alții pentru faptele tale. Tu ești răspunzător pentru viața ta. Fii responsabil cu acțiunile pe care le săvârșești.

Ai grijă de faptele tale. Nu te baza pe adulți să-ți reamintească din când în când de ceea ce se presupune că știi deja.

Fii punctual. Punctualitatea este unul din lucrurile care ne poziționează ca o persoană responabilă în fața celorlalți. Punctualitatea este importantă mai atunci când avem o întalnire de afaceri sau un interviu pentru un loc de muncă. Uneori punctualitatea este prima impresie bună pe care cineva la prima vedere și-o poate face despre noi.

Fii o persoană de încredere. Daca cineva are încredere în tine atunci când îți împumută ceva, de exemplu, trebuie să ai mare grijă de acel lucru și să nu-l pierzi. Dacă un prieten ți se confesează sau îți spune un secret, trebuie să păstrezi acel lucru pentru tine și să nu mai povestești și altora. Este important ca oamenii să știe că se pot baza întotdeauna pe tine.

Gândește înainte. Filtrează înainte informația în mintea ta, nu te orienta spre a da crezare unor oameni, fără a te gândi înainte daca ceea ce aceștia au spus este plauzibil sau nu. Atunci când îți folosești gândirea, iei decizii mult mai bune. Asta demonstrează de asemenea, că oamenii pot avea încredere în tine.

Nu amâna lucrurile importante. Când ai o sarcină de îndeplinit, muncește pentru a duce la bun sfârșit ceea ce trebuie să faci. Atunci când faci lucrurile la timp, te ajuți pe tine însuți, iei control asupra vieții tale și poți demonstra că ești stăpân pe situația. Procrastinarea este un lucru frecvent întâlnit în zilele noastre, dar trebuie evitat întotdeauna.

BIBLIOGRAFIE:

VOLUNTARIAT:

1. Pașca, Iunia – „Prin lume, spre mine”, Editura Gordian, Timișoara, 2013

2. Efitimescu, Cella – „Voluntar în Insuala Paștelui”, Editura Corint, București, 2012

3. Crișan, Camelia – „Corporațiile și societatea”, Editura Tritonic, 2013

COMUNICARE (INTERUMANĂ):

1. Parpală, Emilia – „Comunicare verbală”, Editura Universitaria, Craiova, 2009

2. Fox, Alan C. – „Supertehnici de comunicare”, Editura Curtea Veche, Bucureșt, 2014

3. Pease, Allan & Barbara – „Abilități de comunicare”, Editura Curtea Veche, București, 2013

4. Mucchielli, Alex – „Arta de a comunica”, Editura Polirom, 2015

5. Adrădăvoaice, Gheorghe – „Comunicarea interumană”, Editura Antet, Prahova

6. Stoica-Constantin, Ana – „Conflictul interpersonal”, Editura Polirom, 2014

7. Borg, James – „Limbajul trupui”, Editura All, București, 2010

8. Collet, Peter – „Cartea gesturilor europene”, Editura Trei, București, 2012

9. Crăciunescu, Romulus – „Psihologie”, Editura Universitaria, Craiova, 2010

10.                        Collet, Peter – „Cartea gesturilor”, Editura Trei, București, 2005

11.                        Goleman, Daniel – „Inteligență emoțională”, Editura Curtea Veche, București, 2008

12.                        Glass, Lilian – „Limbajul trupului și mincinoșii”, Editura Polirom, Iași, 2014

13.                        Graur, Evelina – „Tehnici de comunicare”, Editura Mediterania, Cluj-Napoca, 2001

14.                        King, Larry – „Secretele comunicării”, Editura Amaltea, București, 2002

15.                        Hasson, Gill – „Cum să-ți dezvolți abilitățile de comunicare”, Editura Polirom, Iasi, 2012

16.                        Pease, Allan – „Abilități de comunicare”

17.                        Neculau, Adrian – „Psihologie socială”, Editura Polirom, Iasi, 2014

CUPRINS LICENȚĂ ORIENTATIV:

Argument

Cap. I:

Comunicarea în activități sociale/non-formale

– impactul activităților non-formale în viața tinerilor

   – cum ne dezvoltă comunicarea (personal și profesional) prin intermediul activităților non-formale.

Cap. II:

Voluntariatul și comunicarea interumană

– despre importanța voluntariatului a comunicării interumane

– comparație/analiză voluntariat+comunicarea interumană

– leadership și muncă în echipă

Studiu de caz: Interviu cu persoanele care au făcut voluntariat și-au deschis o firmă/au reușit datorită voluntariatului.

Concluzii

Bibliografie