Comunicarea Interpersonala Intr O Familie Biparentala

1.Ipostaze ale comunicării

Comunicarea a primit nenumărate definiții – fie ele implicite ori explicite – toate demonstrând eforturile continue ale practicienilor, oamenilor de știință preocupați de a descrie, prezice și înțelege cât mai bine fenomenul în discuție. Aceste definiții pot fi grupate în categorii variate, unele venite dinspre zona limbajului comun, altele din sfera intereselor individuale ale unora dintre specialiști și, în fine, o categorie de definiții izvorâte din orientarea specialiștilor spre interesul public, general.

O listă de întrebări, care ar putea părea covârșitoare, reflectă, de fapt, doar o mică parte din problemele la care teoreticienii și cercetătorii încearcă aflarea de răspunsuri, în eforturile lor de a găsi acea definiție care să „acopere” domeniul comunicării. Astfel, ei încearcă să descopere cum, de ce comunică oamenii și care sunt limitele între care se poate vorbi de comunicare? Vor să știe cum și de ce oamenii își planifică actul comunicării (a se înțelege: intenționalitatea comunicării). Vor să înțeleagă cum și de ce uneori comunicarea reușește, iat alteori eșuează lamentabil, ce anume determină astfel de oscilații? Încearcă, de asemenea, să înțeleagă modul în care o persoană sau o organizație influențează comunicarea dintre ceilalți oameni și, fără îndoială, șirul întrebărilor poate continua mult de aici înainte (fie și numai dacă ar fi să le dezvoltăm pe cele enumerate deja).

Așadar, ce este comunicarea? Zecile și zecile de definiții care i-au fost date conceptului de-a lungul ultimilor cincizeci de ani nu s-au dovedit a fi pe deplin satisfăcătoare. O definiție acurată trebuie să conțină conceptele cheie, cu adevărat definitorii pentru domeniul comunicării, dar și să surprindă relațiile dintre ele, să evidențieze modul de conlucrare, de întrepătrundere a acestor concepte, finalitatea fiind aceea a unui enunț descriptiv exhaustiv.

Nu ne propunem a oferi aici o înșiruire de autori și definiții date de-a lungul timpului noțiunii de comunicare, ci ne vom opri la două surse „clasice” de definire, surse accesibile oricui. Astfel, Dicționarul explicativ al limbii române propune: „Comunicare, acțiunea de a comunica și rezultatul ei. 1. Înștiințare, știre, veste, raport, relație, legătură. 2. Prezentare, într-un cerc de specialiști, a unei contribuții personale într-o problemă științifică.” (DEX, 1996, 204). Într-o Enciclopedie de Filosofie și Științe umane, termenului comunicare îi este atribuită accepțiunea: „transmitere de informații, prin intermediul instrumentelor verbale și nonverbale (mimică etc)…” (Marco Drago, Andrea Boroli, ș.a., 2004,171). Etimologia latină a termenului comunicare este: „a face comun, a pune împreună, a amesteca, a uni, a împărtăși”.

Prin urmare, dacă a trăi înseamnă a interacționa, atunci a trăi înseamnă a comunica. Spunem despre comunicare că este proces, este – deci – devenire, dar mai ales că este pluralitate: comunicarea necesită minimum două persoane, presupunând cel puțin dedublarea interioară. Comunicarea umană presupune un eu care produce semne și un tu care interpretează semnele.

O definiție pretențioasă a comunicării ar fi, după Alfred Adler, „un proces prin care o sursă de informații A influențează asupra receptorului de informații B într-o manieră capabilă să provoace la acesta apariția unor acte sau sentimente ce permit o regularizare a activităților lui B sau a grupului de care aparțin A și B”.

În mod simplist putem cataloga comunicarea drept un schimb de mesaje între un emitent și un receptor. Sau, în sens mai larg, « schimbul de mesaje între două sau mai multe persoane, în vederea realizării obiectivelor ».

Așadar, comunicarea este un proces complex de transmitere a mesajelor. Informația este transmisă printr-un canal specific unui receptor care o va decodifica. Eficiența transmiterii este evaluată prin intermediul reacției inverse. Începând din a doua jumătate a secolului XX, s-au conturat mai multe definiții ale comunicării, precum transmiterea informațiilor, ideilor, atitudinilor sau emoțiilor de la o persoană la alta sau de la un grup la altul, în mod esențial prin intermediul simbolurilor sau interacțiune socială prin intermediul mesajelor.

Fiecare dintre noi este o mașină radar care încearcă în mod constant sad ea definiții mediului în care se desfășoară . Ființele umane sunt sensibile la limbajul corpului, expresia facială, postura, mișcarea, tonul vocii și mai mult. Pentru a comunica în mod eficient, aceste dinamici interpersonale de comunicare trebuie să se potrivească cu cuvintele folosite. Cuvintele sunt cele mai utile în sensul unei comunicări.

Fără atenție sporită asupra gradului de conștientizare a persoanei care face comunicarea, inclusiv a factorilor din dinamica comunicării interpersonale, pierzi mult din ceea ce se comunică. În același timp, dacă comunicați fără să acordați atenție a dinamicii comunicării interpersonale ,ascultătorii dumneavoastră chiar dacă văd și aud, nu reușesc să capteze anumite aspecte aspecte de comunicare.

Limbajul corpului, expresia facială, postura, mișcarea, și tonul vocii vă poate ajuta să sublinieze adevărul, sinceritatea, și fiabilitatea de comunicare.Ele pot submina, de asemenea, comunicarea dumneavoastră dacă cuvintele pe care le folosim sunt incongruente cu mesajul trimis prin dinamica de comunicare interpersonală. Deoarece comunicarea este înțelesul împărtășit, cuvintele tale trebuie să transmită același mesaj că dinamica de comunicare interpersonală. Mesajul coerent asigură o comunicare eficientă.

Comunicarea interpersonală joacă un rol important în influențarea de atitudini și opinii ale membrilor lor. Acest fapt important cu privire la comportamentul social a fost asumată de mai mulți ani. În trecut fapte experimentale s-au acumulat pentru a justifica acest fapt și pentru a specifica relații implicate. Apartenența la același grup tinde să producă schimbări în opiniile și atitudinile privind direcția de uniformitate a grupului. 

Comunicarea este omniprezentă, ea invadează cu repeziciune toate locurile în care viața socială se organizează. Dacă societatea este cucerită încetul cu încetul de comunicare aceasta se face fără îndoială grație efectului discursului seducător pe care comunicareaîl conține și care se difuzează din aproape în aproape devenind obligatorie exercitând un efect de atracție ce atinge pe toți și pe toate. Recurgerea la comunicare este o condiție de supraviețuire; atunci când ai mizat totul pe ea ești oarecum condamnat să menții aceeași direcție, căci cel mai mic derapaj în alegerea axelor sau a căilor de acțiune se poate întoarce cu ușurință asupra celui care mizează pe comunicarea totală. Aici intervine rolul-cheie al feedback-ului. Noi ca și participanți în actul de comunicare trebuie să apreciem la justa valoare efectele comportamentului nostru, să prețuim gândurile și ideile interlocutorilor noștri,să verificăm dacă am înțeles bine ceea ce ni s-a comunicat înainte de a oferi un răspuns.

Complexitatea procesului de comunicare rezultă din realitatea faptului că gândurile, ideile, emoțiile, părerile noastre nu pot fi transmise către destinatari preciși decât transpuse în simboluri verbale și neverbale, ceea ce îi redă acestui fenomen valențe de artă și știință. 
Comunicarea interpersonala reprezintă, ca formă de interacțiune umană, întâiul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale. În cadrul științei manageriale, comunicarea este considerată în unanimitate „componentă de bază a funcției de coordonare” (T.Zorlentan). După alți autori (Ion Petrescu) a conduce înseamnă a comunica. O definiție pretențioasă a comunicării ar fi, după Enriquez, „un proces prin care o sursă de informații A influențează asupra receptorului de informații B într-o manieră capabilă să provoace la acesta apariția unor acte sau sentimente ce permit o regularizare a activităților lui B sau a grupului de care aparțin A și B”.
În mod simplist putem cataloga comunicarea drept un schimb de mesaje între un emitent și un receptor. Sau, în sens mai larg, « schimbul de mesaje între două sau mai multe persoane din cadrul unei organizații, în vederea realizării obiectivelor ».  Și este atât de importantă comunicarea într-o organizație datorită faptului că realizarea concordanței cu structura organizatorică, armonizarea acțiunilor cu obiectivele inițiale și eliminarea defecțiunilor, procesul de antrenare a personalului presupun primirea și transmiterea de mesaje, astfel încât funcțiile managementului nu pot fi operaționalizate în afară comunicării. Comunicarea stabilește și menține relațiile dintre angajați ; relevă posibilitățile de îmbunătățire a performanțelor individuale și generale ale organizației ; stând la baza efectului motivațional, comunicarea face posibilă identificarea, cunoașterea și folosirea corectă a diferitelor necesități și stimulente în sensul orientării comportamentului angajaților spre performanță și satisfacții ; contribuie la instaurarea unor relații adecvate și eficiente, de înțelegere și toleranță reciprocă între șefi și subordonați, colegi, persoane din interiorul și exteriorul organizației.
Nu există un aspect al muncii managerului care să excludă comunicarea, astfel adevărata problemă a comunicării organizaționale nu este reprezentată de măsura în care managerii se angajează în acest proces, ci dacă aceștia comunica sau nu bine sau satisfăcător.

Analizând cu atenție desfășurarea unui proces de comunicare în care suntem direct implicați se pot evidenția următoarele elemente structurale : emitentul, aflat în ipostaza de manager sau executant, este persoana care inițiază comunicarea. El stabilește și formulează mesajul, alege limbajul, receptorul și mijlocul de comunicare. Deși rolul acestuia este esențial în inițierea comunicării, nu poate controla pe deplin ansamblul procesului.
-receptorul, în calitate de primitor sau destinatar al mesajului. Acesta poate recepta mesajul, deci este primitor, sau nu, caz în care îl numim destinatar. Rolul receptorului nu este cu nimic mai mic decât cel al emitentului. Mulți manageri, neînțelegând pe deplin acest rol consideră că sarcina lor se rezumă la a transmite și nu a primi. În realitate, a asculta este la fel de important cu a vorbi, așa cum a citi nu este cu nimic mai prejos decât a scrie.
Reușita comunicării depinde de adecvarea conținutului și formei de exprimare a mesajului cu capacitatea de percepție și înțelegere a receptorului, cu starea sa sufletească. Mesajele trebuie prezentate diferit față de receptori lipsiți de prejudecăți sau într-o stare de spirit echilibrată.
Comunicarea implică existența concomitentă a trei componente ale acesteia : comunicarea exteriorizată, care cuprinde acțiunile verbale și nonverbale observabile de către interlocutori, metacomunicarea și intracomunicarea, care sunt elemente inobservabile ale comunicării .
Componenta observabilă a procesului de comunicare se poate manifesta în mediul de comunicare oral prin vorbire și ascultare, iar în cel scris prin scriere și citire.
Metacomunicarea se referă la sensul perceput al mesajului, la „mesajul despre mesaj”, este ceea ce înțelegem noi dincolo de cuvinte. Intracomunicarea exprimă latura comunicării de la nivelul sinelui prin care „comentăm” un mesaj primit, ne argumentăm nouă înșine, ne răspundem la întrebări, „vorbim” cu noi înșine. Mesajul este reprezentat de simbolul său ansamblul de simboluri transmise de către emițător receptorului. Cu mult mai complex decât ar părea, specialiștii vorbesc despre textul mesajului și despre muzica acestuia, adică despre părțile deschisă, respectiv invizibilă a mesajului. Pe de altă parte, vorbim despre prezența etapelor de codificare și decodificare parcurse la nivelul emițătorului, și respectiv receptorului, de la gânduri, sentimente, emoții, la « ceva » construit în forma transmisibilă, despre contextul fizic și psiho-social în care are loc comunicarea, despre dependența modului de recepționare a mesadificare și decodificare parcurse la nivelul emițătorului, și respectiv receptorului, de la gânduri, sentimente, emoții, la « ceva » construit în forma transmisibilă, despre contextul fizic și psiho-social în care are loc comunicarea, despre dependența modului de recepționare a mesajelor de deprinderile de comunicare și de abilitățile mentale ale comunicatorilor, despre faptul că mesajul are cel puțin două dimensiuni, conținutul, care se referă la informații despre « lumea » emițătorului și a receptorului, și relația, care se referă la informații despre corelarea dintre aceștia.
Astfel, datorită atașării de sensuri și simboluri stimulilor recepționați prin intermediul organelor de simț (imagini, sunete, senzații), pot apărea diferențe vizibile între mesajul trimis și mesajul primit.

2.Comunicarea interpersonală

Un mod de a defini comunicarea interpersonală este de a o compara cu alte forme de comunicare. Comunicarea interpersonală diferă de alte forme de comunicare prin faptul că numărul participanților la comunicare este mai redus, interactanții se află în proximitate fizică unii față de alții, există multe canale senzoriale implicate, iar feedback-ul este imediat. Un aspect relevant în definirea comunicării interpersonale îl constituie luarea în considerație a relației dintre interactanți.

Avem multe relații, diferite unele de altele, cu semenii din jurul nostru. Ținând seama de natura acestor relații, o parte a cercetătorilor consideră că ar fi potrivit a defini comunicarea interpersonală drept comunicare care apare între oamenii care se cunosc de ceva vreme.

În acest context, făcând distincția între comunicarea impersonală și comunicarea interpersonală, Mihai Dinu, în lucrarea să intitulată Fundamentele comunicării interpersonale, afirmă:

„Relația interpersonală se întemeiază pe cunoașterea unor date psihologice privitoare la interlocutor. Datorită acestor informații putem anticipa reacțiile partenerului de dialog într-un mod mult mai eficient decât în cazul în care ne adresăm unei persoane total necunoscute. În anumite limite, predicțiile comportamentale sunt posibile și în comunicarea impersonală, dar ele se bazează exclusiv pe factori socio-culturali, nu psihologici.

Pe lângă posibilitatea de a prevedea reacțiile interlocutorului, cunoașterea interpersonală ne oferă și explicații ale acestor reacții. Observația că cineva a devenit nervos sau s-a întristat la auzul cuvintelor noastre e una impersonală, dar dacă dispunem de date suficiente despre felul de a fi și despre viața personală a respectivului, putem spune și de ce s-a comportat astfel.

Spre deosebire de comportamentul impersonal, supus unor regului de conviețuire cu caracter de norme sociale general, strategiile interpersonale se bazează pe aplicarea de reguli individuale determinate de cunoașterea particularităților interlocutorului. Deosebirile de temperament și profil psihologic dintre prietenii noștri ne „obligă” să îi tratăm diferențiat, discutând cu fiecare în alt fel.

Complexitatea procesului de comunicare rezultă din realitatea faptului că gândurile, ideile, emoțiile, părerile noastre nu pot fi transmise către destinatari preciși decât transpuse în simboluri verbale și neverbale, ceea ce îi redă acestui fenomen valențe de artă și știință.

Comunicarea interpersonală reprezintă, ca formă de interacțiune umană, întâiul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale.

Prin comunicare directă se înțelege, implicit, comunicarea interpersonala. Aceasta are un caracter imediat și reciproc, asigurând realizarea conexiunii inverse (a feed-back-ului) pentru că rolurile se modifică pas cu pas, emițătorul poate deveni receptor și vice-versa, în funcție de durata comunicării și de frecvența mesajelor transmise. În plus, comunicarea, dialogul sau conversația nu are nevoie de intermediar, persoanele implicate făcând schimb direct de informații.

De aceea, comunicarea interpersonala presupune existența necesară a prezenței fizice a celor două sau mai multe persoane care participă la procesul în sine. Comunicarea interpersonală urmărește cunoașterea, autocunoașterea și intercunoașterea. Presupune reciprocitatea activă a conduitei partenerilor din grup: aceștia reacționează unii cu alții, se cunosc sau se distanțează, se suspectează.

Spre deosebire de percepția unui obiect fizic, perceperea "altuia" este mult mai complexă, nu numai pentru că individul uman are o mulțime variată de însușiri, ci și pentru că "obiectul" percepției este, la rândul lui, "subiect cunoscător", conștient de sine și de actul percepției, care ne influențează în mod activ și, de multe ori, intenționat, percepția. În acest fel, percepția interpersonală se include în mecanismul interacțiunii cu celălalt.

Ca orice alt obiect al cunoașterii, persoana celuilalt nu poate fi cunoscută "în sine", ci "pentru sine"; imaginea noastră despre celălalt corespunde doar parțial realității, o serie de factori de natură subiectivă și obiectivă intervenind în procesul de "subiectivizare" a percepției. Acești factori pot aparține subiectului percepător ("setul perceptiv", experiența anterioară, abilitățile sale sociale, gradul de inteligență, trăirile afective declanșate de percepție), obiectului perceput (măsura în care el este "transparent" pentru subiect, elementele comunicării sale nonverbale, atitudinea sa în interacțiune) sau situației (natura relațiilor anterioare dintre cei doi, statutus-urile și rolurile pe baza cărora cei doi interacționează în momentul actual). Pe lângă acești factori, intervin o serie de fenomene care țin de ordinea de prezentare a informațiilor și care sunt prezente în orice act perceptiv:

Efectul de primacitate – în care informația inițială are un impact mai puternic decât cea ulterioară, chiar dacă aceasta din urmă este mai consistentă și o contrazice pe prima;

Efectul de recență – în care informația ulterioară este mai credibilă decât cea inițială; are loc când este prezentă una din următoarele condiții favorizante:
– dacă se cere în mod special o nouă evaluare după prezentarea unui al doilea set de informații;
– dacă între prezentarea inițială și cea recentă s-a scurs o perioadă mai lungă de timp;
– dacă percepătorul consideră că exercițiul îmbunătățește performanța.

Prima impresie pe care ne-o facem despre o persoană este legată de o serie de aspecte ale înfățișării și comportamentului său.

Fiecare dintre noi avem tipuri de fizionomie care "ne plac / nu ne plac" și care constituie repere în evaluarea fizionomiei celuilalt: asemănarea cu "tipul pozitiv" duce la o impresie favorabilă, în timp ce asemănarea cu "tipul negativ" duce la o impresie defavorabilă; "judecarea" persoanei celuilalt după fizionomie este influențată și de o serie de prejudecăți, transmise prin tradiție sau "teoretizate" de lucrările de frenologie și de cele de fiziognomonie, despre legătura dintre trăsăturile somatice și fizionomice, pe de-o parte și cele aptitudinale și de caracter pe de altă parte.

Expresia feței este dată nu numai de exprimarea afectelor și emoțiilor momentului (vezi mai jos comunicarea nonverbală), ci și de "sedimentarea", în timp, a celor mai frecvente expresii emoționale în ridurile de expresie: persoanele cu riduri la colțurile externe ale ochilor sunt percepute ca mai simpatice, deoarece aceste riduri sunt asociate expresiei zâmbitoare a feței; persoanele cu cute verticale pe frunte sunt percepute ca dominatoare și autoritate (expresie asociată atitudinilor imperative); cele cu cute orizontale – ca naive și nu prea inteligente (expresia asociată mirării, nedumeririi); cele cu cute în forma literei  (omega) între sprâncene – ca melancolice; cele cu cute în jurul gurii – ca pretențioase și veșnic nemulțumite (gura "pungă") ș.a.m.d.

Există o întreagă tipologie psiho-somatică naivă care a rezistat de-a lungul timpului și care a fost un punct de plecare pentru cercetările de psihofiziologie, de psihologia personalității, de neuro-psiho-endocrinologie; se consideră că oamenii înalți și slabi sunt "moi", lipsiți de vlagă și stângaci, cei mici și slabi sunt dinamici și ambițioși, cei grași – veseli și buni, cei slabi – posaci și răutăcioși etc.

Postura face parte din mijloacele de comunicare nonverbală și, la fel ca și în cazul expresiilor emoționale, în timp, se consolidează posturi specifice care sunt interpretate ca trăsături de personalitate: capul ținut plecat și spatele gârbovit sunt interpretate ca depresie și umilință, capul dat pe spate și spatele drept că aroganță, mândrie, autoritate ș.a.m.d.

Gesturile fiind elemente ale conduitei expresive (vezi comunicarea nonverbală) "vorbesc" de la sine despre trăirile afective și despre temperamentul unei persoane, la fel ca expresia și postura: o persoană care gesticulează amplu, intrând în spațiul nostru personal sau chiar intim este percepută ca impulsivă, autoritară / agresivă; gesturile puține indică stăpânire de sine sau temperament flegmatic; mersul apăsat este semn de hotărâre, fermitate, furie; mersul pe vârfuri – fire flexibilă, dinamică sau chiar intrigantă; pașii "târșiți" indică lene sau depresie etc.

Îmbrăcămintea este un însemn al diferențierii sociale, dar totodată constituie un mod de exprimare al persoanei: putem deduce statutul socio-economic și chiar ocupația unei persoane după tipul de îmbrăcăminte pe care îl poartă – persoanele cu un statut economic ridicat își "afirmă" constant acest statut purtând haine scumpe, elegante și de bună calitate, persoanele cochete au un mod special de a fi elegante și de a atrage atenția persoanelor de sex opus, prin croiala îmbrăcămintei, culorile pe care le poartă, accesorii etc; prin îmbrăcăminte comunicăm celorlalți așteptările noastre asupra modului în care dorim să fim tratați: un costum clasic comunică dorința noastră de a ne relaționa la nivelul oficial, o îmbrăcăminte mai puțin "formală" poate fi interpretată ca intenție de a da o notă mai caldă, mai personală relației.

Vocea comunică prin înălțime, timbru și intonație, informații despre starea afectivă de moment, dar pe baza acestor informații facem inferențe și despre felul de a fi al unei persoane în general: o voce ascuțită, răstită, va fi interpretată ca aparținând unei persoane labile emoțional și revendicative; o voce joasă ca expresie a unei firi calme și cumpătate, intonația vioaie ca dinamism ș.a.m.d.

Toate acest informații pe care "obiectul percepției" le oferă subiectului percepător îi influențează, în primele momente ale percepției, imaginea pe care și-o formează și pe baza căreia vă decurge interacțiunea ulterioară. Alți factori care concură la structurarea percepției țin de:

Există persoane "deschise" și persoane "impenetrabile", enigmatice; de la caz la caz, fiecare persoană dezvăluie mai mult sau mai puțin din personalitatea sa:
– dacă situația este oficială sau amenințătoare în vreun fel, ea va avea tendința de a se ascunde cât mai mult;
– într-o situație favorabilă își va dezvălui mai mult trăirile, intențiile, caracteristicile;
– autodezvăluirea este un factor important în cunoașterea celuilalt, "obiectul percepției" venind în întâmpinarea subiectului, structurându-i în mod activ percepția;
– persoanele extraverte și dominatoare, indivizii tipici pentru cultura lor sunt mai facil de perceput decât introverții și tipii submisivi;
– femeile, al căror rol "expresiv" în societate este mai marcat, se dezvăluie mai ușor (ele sunt educate în sensul unei mai mari expresivități emoționale = li se permite să-și arate în mod deschis trăirile afective), în timp ce bărbații, care au mai degrabă un rol "instrumental", sunt mai "opaci" (prin educație ei sunt învățați să-și stăpânească exprimarea emoțiilor).

Puterea de pătrundere a subiectului percepător depinde de caracteristicile sale de personalitate, dar și de natură și durata relației: îl interpretăm mai corect pe celălalt dacă relația este pozitivă și de lungă durată, decât dacă îl cunoaștem de puțin timp sau relația este negativă.

Există două tipuri fundamentale de sensibilitate în cunoașterea socială: sensibilitatea față de un "celălalt generalizat" (cum sunt și cum se comportă oamenii în general) și sensibilitatea interpersonală concretă. Se pare că cei care sunt buni judecători ai publicului în general nu sunt neapărat și buni judecători ai persoanei. Abilitatea de a-i înțelege pe ceilalți este general-umană, ea fiind exersată încă din copilărie, prin învățarea unor "etaloane" de percepere a semenilor, care ne direcționează și ne structurează percepția. În anumite culturi tradiționaliste, în care expresiile emoționale și comportamentele sunt înalt ritualizate, aceste etaloane sunt foarte rigide. Societatea modernă a produs, la rândul ei, etaloane care simplifică percepția interpersonală și o fac mai adaptabilă la diversitatea culturală.

Experiența de relaționare cu personalități diverse este indispensabilă: înțelegerea celuilalt implică un șir de deducții, deci sunt necesare judecăți anterioare de referință, realizate în situații anterioare similare sau diferite.

Asemănarea cu "celălalt" Cu cât persoana percepută este mai apropiată de subiect ca vârstă, gen, religie, etnie, clasă socio-ocupațională, cu atât judecățile anterioare în situații similare sunt mai bogate și permit o mai bună interpretare a informațiilor actuale. Există însă și fenomenul de similaritate presupusă, prin care atribuim celuilalt, pe baza unor asemănări întâmplătoare, și alte însușiri, pe care el nu le are.

Când subiectul are un stil cognitiv mai complex decât obiectul, el va interpretă corect indicii perceptivi; dacă însă complexitatea percepătorului este mai redusă, este foarte posibil ca acesta să facă erori în judecarea celuilalt. Persoanele cu un stil cognitiv rigid și nivelator nu pot fi buni judecători pentru cei care sunt flexibili și reliefatori. Cunoașterea propriei complexități, autointuiția, favorizează judecarea corectă a celuilalt, nu numai în privința trăsăturilor comune, ci și a celor diferite.

Detașarea de ceilalți favorizează o mai bună perspectivă, un bun judecător fiind adesea introvertit și enigmatic. S-a constatat că judecătorii slabi sunt excesiv de sociabili, expansivi, afiliativi și dependenți de ceilalți. Sensibilitatea la armonia intrinsecă a oricărui obiect, nu numai a persoanei umane, poate ajuta la înțelegerea intuitivă, empatică, a celuilalt, la sesizarea discordanțelor comportamentale. Persoanele care sunt preocupate de înțelegerea semnificației stărilor subiective proprii vor judeca cu destulă acuratețe stările celuilalt.

Persoanele neautoritare percep mai sensibil și mai corect nuanțele stărilor celorlalți pentru că se proiectează mai puțin, pe când persoanele autoritare sunt mai centrate pe ele însele și au o tendință mai marcată de a se proiecta.

Femeile sunt mai bune judecătoare ale celuilalt decât bărbații, datorită rolului important pe care îl joacă în viața lor relațiile sociale: ele au tendința de a percepe preponderent aspecte legate de structura internă a persoanei decât de statutul social, ale cărui însemne exterioare (îmbrăcăminte, limbaj) eclipsează uneori trăsăturile de profunzime ale personalității.

Cunoașterea celuilalt se face printr-o categorizare inițială, prin care îl includem în schema unul "alter" generalizat (raportare la genul proxim), urmată de analizarea aspectelor secundare care îl individualizează (diferență specifică). De obicei includerea în genul proxim se face pornind de la statutul social, cu tot ce deținem ca informație anterioară despre trăsăturile categoriei (tânăr, inginer etc.) și individualizarea se face după relevanța pe care o au diferite criterii pentru noi înșine, astfel încât "imaginea" pe care o avem despre celălalt să fie cuprinzătoare și congruentă. Deducțiile pe care le facem apoi, pornind de la această categorizare, în interpretarea celorlalți indici, depinde de stilul nostru asociativ, rezultat al experienței anterioare.

Avem tendința de a judeca cu mai multă acuratețe persoanele care aparțin propriei noastre subculturi (sat /oraș, zonă geografică), similare nouă ca vârstă, gen, statut socio-profesional, decât pe cale care provin din subculturi diferite sau față de care distanța socială este mai mare. Pe măsură ce experiența crește, se produce astfel o specializare într-un anumit domeniu al relațiilor interpersonale (de exemplu relațiile cu un anumit tip de public), dar nu întotdeauna raționamentele transductive sunt valide în alt context: polițistul, obișnuit cu mentalitatea infractorilor, are tendința de a fi suspicios în relațiile sale cu oamenii obișnuiți, medicul vede în jurul său numai oameni bolnavi etc.

Categorizarea și generalizarea simplifică procesele de prelucrare a informației, ajutând la o mai bună înțelegere a celuilalt, dar sunt totodată și surse de eroare. Cunoașterea celuilalt se supune acelorași greșeli ca și gândirea în general: interpretarea datelor unei observații superficiale, rememorarea infidelă, premisele eronate, deducțiile greșite, prejudecățile, proiecția.

Iată câteva din cele mai frecvente erori în cunoașterea interpersonală datorate subiectului percepător:

Schematizarea constă în simplificarea exagerată a celor percepute.

Proiecția este atribuirea de către subiect a unor trăsături, intenții, trăiri care sunt de fapt ale lui, fie prin similaritate (persoanele agresive cred că ceilalți sunt agresivi, pedanții exagerează importanța pedanteriei la alții), fie prin complementaritate (persoanele tăcute supraapreciază comunicativitatea).

Similaritatea presupusă se bazează pe egocentrismul percepătorului și constă în percepția preferențială a calităților și defectelor proprii la celălalt (a vedea paiul din ochii altuia și bârna din ochii tăi, nu).

Efectul de halou Interpretarea indicilor se face în funcție de informații / experiențe anterioare: persoanele cu funcții mai înalte sunt percepute ca fiind mai inteligente decât cele fără funcții; persoanele frumoase /atractive fizic sunt percepute ca mai inteligente și mai bune decât cele antipatice.

Inerția perceptivă constă din interpretarea comportamentului actual prin prisma celor anterioare (efect de primacitate), existând o disociere între evoluția reală a comportamentului celuilalt și perceperea și interpretarea corectă a acestor schimbări.

Ecuația personală Unele persoane au tendința de a fi constant binevoitoare și indulgente în judecarea celorlalți, pe când altele sunt constant prudente și exigente.

Normele de grup la care se raportează subiectul constituie cadre sociale de evaluare a comportamentului celuilalt: un oltean cu un comportament vioi și expansiv poate fi perceput ca impertinent sau agresiv într-un grup de ardeleni (există o discrepanță între normele de grup conform cărora se comportă olteanul și cele după care este interpretat comportamentul său).

La aceste surse de eroare datorate subiectului, se adaugă factori de distorsiune obiectivi, care aparțin situației:

În absența unor informații despre contextul situației și despre istoricul relației, indicii perceptivi sunt greu de interpretat (un gest sau o privire au cu totul altă semnificație atunci când știm "despre ce a fost vorba" până în prezent în relația respectivă.

Statutul social Cunoașterea poziției socio-profesionale a unei persoane influențează judecarea ei nu numai din cauza credințelor noastre sau a informațiilor despre categoria respectivă (vezi mai sus efectul de halou); informațiile despre statutul social al persoanei pot provoca chiar distorsiunea percepției staturii: persoanele de rang înalt (profesori, demnitari) sunt percepute ca fiind de statură mai înaltă decât în realitate. Schimbarea contextului în care are loc percepția poate aduce surprinzătoare modificări de imagine: văzut pe stradă sau în autobuz, același profesor pare mai scund decât în sala de curs.

Trăsăturile de personalitate manifestate în comportament pot induce modificări ale percepției: persoanele arogante par mai înalte, persoanele umile par mai scunde, persoanele vesele par mai frumoase! Intenția de disimulare sau suprasimulare a exprimării emoționale poate "păcăli" percepătorul neavizat. Există persoane care au un grad ridicat de autocontrol asupra propriului comportament (se pot preface foarte ușor) și persoane care nu sunt atât de autocontrolate sau care consideră că este mult mai important să se arate așa cum sunt în realitate.

Există un motiv esențial pentru care este necesar să discutăm și să analizăm pe larg tipurile psihologice. Sarcina majoră a cursului nostru este de a oferi tehnici de comunicare eficientă pentru diverse tipuri umane. Prin analiza ce urmează, unul dintre obiectivele pe care n-i le-am propus la început va fi realizat. De-a lungul secolelor filosofii și oamenii de știință au încercat să descopere misterul numit om. Poate din această cauză există atât de multe cercetări în domeniu. Încă din filosofia antică, începând cu Platon și Aristotel a fost căutată ideea unui tip, ce ar caracteriza indivizii umani. Jung, în „Tipuri psihologice” spune „Tipul este un model caracteristic al unei atitudini generale, care se manifestă în numeroase forme individuale”.

În “Psihologia persoanei”, N. Mărgineanu scrie: “Noțiunea de tip se referă la aceea de clasă, anume la clasă pe care o putem distruge înlăuntrul uneia și aceleiași spețe. Cu referire la om, ea e deci mai concretă decât cea de individ în general și mai abstractă decât cea de individ concret, ținând, așa zicând un just echilibrul între ele”.

Problema tipurilor este una a încercării de a găsi un drum de mijloc în definirea omului, de a nu cădea în cercetări totalmente rupte de realitate sau a reduce studiile psihologice la un individ concret. În continuare, Mărgineanu scrie: “… Această idee … nu e singura proprietate a noțiunii de tip. Mai există a doua, care ulterior s-a dovedit a fi mult mai importantă decât întâia ideea de structură… în baza acestei structuri, care stă la baza noțiunii de tip, generalizarea cunoașterii e posibilă nu numai de la un individ la altul, ci de la un caracter la altul”. Deci, o structură este formată dintr-un caracter de bază, ce se leagă cu alte caractere conform unor norme. Această structură se aplică tuturor indivizilor care fac parte dintr-un anumit tip.

Încercările de a teoretiza categorizarea lumii sunt multiple și diversificate. Din această cauză este foarte greu să oferim o privire generalizatoare, în lucrarea noastră, din care apoi să le deducem pe cele de care avem nevoie. De problema tipurilor nu s-au ocupat numai psihologii. Printre autorii ce oferă câte o tipologizare îi putem menționa pe Schiller, Nietzsche, Jordan, James, Spranger, Jung, Murray, Berne. Lista autorilor poate fi continuată. Desigur că dintre aceștia, cea mai cunoscută, profundă și în cele din urmă adecvată realității este tipologia lui Jung. Așadar, vom apela la teoria lui, sprijinind-o pe tipologia „filosofilor” a lui James și într-in sfârșit vom întregi analiza noastră cu teoria scenariilor a lui E. Berne, un psihanalist celebru, din generația structuralistă.

În “A new name for some old ways of thinking” W. James, întemeietorul pragmatismului, vorbește despre două tipuri de temperament, proprii filosofilor. El afirmă: “Filosoful se încrede în temperamentul propriu. El își dorește o lume care să se potrivească cu temperamentul său și crede de aceia în orice reprezentare a lumii care i se potrivește. Simte că oamenii posedând alt temperament nu sunt corect acordați la caracterul real al lumii și îi consideră, de fapt, incompetenți și filosofi slabi, oricât l-ar depăși în abilitate dialectică. Dar în discuțiile publice, el nu poate revendica doar din rațiuni de temperament autoritate și distincție specială. De aici, o anume lipsă de seriozitate în discuția filosofică; cea mai însemnată dintre premisele noastre nu este niciodată amintită”.

Așadar una dintre “premisele majore” despre care vorbește James este că temperamentul determină modul de comportament și modalitatea de a purta o discuție, chiar formele gândirii. În filosofie, putem distinge două tipuri: empiristul și raționalistul. După părerea noastră aceste două tipuri pot fi extinse întreg universului naturii umane. Tocmai din această cauză am ales spre discuție tipurile propuse de către James și nu a altui autor: maniera de a fi “adoratorul principiilor abstracte și veșnice” (raționalistul) sau de a fi “iubitorul de fapte reale în toată varietatea lor neșlefuită” (empiristul) este proprie nu numai filosofilor. Întreagă umanitate poate fi diferențiată cu ajutorul acestor formule.

Pentru a caracteriza tipurile sale autorul folosește niște opoziții binare, pe care le vom prezenta în manieră schematică.

Caracteristicile “urmează principii” sau “urmează realități” ni se par determinante în cazul nostru. Raționalistul crede în existența unor principii supreme, care la un moment dat pot să-i hotărască viața, iar empiristul este un pragmatic, determinat să cunoască și să exploateze realitatea. Așadar raționalistul va percepe lumea în chip monist, adică va începe cu întregul și universalul. Empiristul este însă pluralist, el începe cu partea și ajunge să facă o colecție pentru a constitui întregul. Raționalistul este un om al sentimentului, pe când empiristul este unul al faptelor. Cel dintâi crede în voință liberă, celălalt este fatalist.

Capitolul 3.Prezentare, reprezentare și semnificație în comunicare

Comunicarea este asemenea funcționarii unei orchestre fără dirijor, în care fiecare interacționează cu toți și toți interacționează între ei, iar acest proces de interacțiuni continue creează realitatea socială, care este o realitate socio-comunicationala. Este o iluzie a crede că exista o singură realitate: realitatea este de ordinul atribuirii de semnificație, care este produsul interacțiunilor umane și al comunicării.

Niciun fel de activitate, de la banalele activități ale rutinei cotidiene și până la cele mai complexe activități desfășurate la nivelul organizațiilor, societăților sau culturilor, nu mai pot fi imaginate în afara procesului de comunicare.

Dar comunicarea a devenit, de asemenea, și unul dintre cuvintele „la modă“, ale vremurilor noastre, ce multiplica activitățile sau evenimentele pe care le reprezintă și care tinde să-și lărgească aria de semnificații tocmai datorită interesului de care se bucură. Comunicarea modernă pare a se adresa, din această perspectivă, tuturor în special și nimănui în general. 
Aparent paradoxal, în tot acest ocean de comunicare ce ne înconjoară, simțim mai peste tot absența unei comunicări reale: aceleași cuvinte au sensuri diferite pentru interlocutori deosebiți ca pregătire și experiența; stările emoționale, sentimentele și intențiile cu care interlocutorii participa la comunicare deformează mesajul; ideile preconcepute și rutina influențează receptivitatea; diferențele culturale par a fi, mai mult ca niciodată, obstacole de netrecut.
Dincolo de aspectele mai puțin plăcute ale comunicării se dezvăluie însă o certitudine: epoca modernă reprezintă apogeul comunicării. Progresul tehnico-științific a favorizat apariția telegrafului, a telefonului, a trenului, a automobilului, intensificând comunicarea între indivizi, comunități, culturi. 
Umanitatea, fie că ne place sau nu să o recunoaștem, este condamnată a căuta la infinit calea de mijloc dintre comunicare și absența ei.  

Limba nu este același lucru cu vorbirea. Limba este un “tezaur” de semne care poate fi utilizat doar cu ajutorul vorbirii. Vorbirea este cea care pune în funcțiune codul și conduce la producerea mesajului. Limba este pasivitate pură, iar stăpânirea ei este legată de facultățile “receptive” ale intelectului, cu precădere memoria, în vreme ce orice activitate legată de limbaj ține de vorbire. Schemei, adică formei limbii îi corespunde, în vorbire, uzajul, adică ansamblul obiceiurilor lingvistice ale unei societăți date

În bogata literatură de specialitate pe tema comunicării prin limbaj, este unanim acceptată ideea că elementul concret care facilitează actul comunicării este semnul lingvistic. Definiția semnului lingvistic a fost dată de Ferdinand de Saussure( Curs de lingvistică generală): semnul este entitatea cu două fețe – semnificantul/cenemul ( unitățile acestuia sunt fonemele, pe baza cărora se constituie compexul sonor) și semnificatul/pleremul( semnificatul lui casă nu e o casă concretă, nici ansamblul caselor, ci conceptul de casă), în raport de presupunere reciprocă ( de exemplu, la semnificatul casă, care există în realitatea extralingvistică, se asociază semnificantul casă, care evocă, în mintea vorbitorilor de limbă română, ideea generală și abstractă de locuință). Caracterul binar al semnului , prevăzut de Saussure, rezultă din rolul lui de element intermediar între gândire și sunete, dat fiind că ideile se delimitează între ele numai în măsura în care sunt asociate cu anumite complexe sonore. În accepția lui L. Hjelmslev, semnul este rezultatul semiozei iar natura lui se bazează pe reuniunea dintre forma expresiei și forma conținutului( semnificat și semnificant, în viziunea lui Saussure).

Semnul lingvistic este arbitrar sau convențional, caracteristică ce asigură optima lui funcționare. Saussure a arătat că semnificantul este arbitrar în raport cu semnificatul, în sensul că nu există nici o legătură necesară între complexul sonor și conceptul pe care îl exprimă. Aceasta înseamnă că nimic din natura conceptului nu impune exprimarea printr-un anumit complex sonor. Argumentele pentru această interpretare sunt:

faptul că același concept se poate exprima, în general, prin mai multe sinonime( de exemplu, pentru casă: locuință, vilă, apartament)

același concept se exprimă prin cuvinte diferite în diverse limbi( rom. Casă, germ. Haus, engl. House, fr. Maison).

Legătura dintre sunete și sens sau dintre semnificant și semnificat este nu numai convențională, ci și culturală, presupunând un acord colectiv între vorbitorii aceleiași limbi la un moment dat. Caracterul arbitrar al semnului lingvistic se opune celui motivat și îl are corolar pe cel convențional, deoarece, în absența oricărei motivări, doar convenția asigură funcționarea semnului.

Caracterul imuabil al semnului lingvistic este determinat de caracterul lui arbitrar și convențional, care impune să nu fie schimbat sau înlocuit de vorbitorii unei anumite limbi. Imuabilitatea semnului înseamnă, de fapt, caracterul lui stabil, asigurat prin manifestarea socială: colectivetatea nu alege semnele, ci le folosește prin transmiterea de la generație la generație, împreună ce regulile la care se supun. Schimbările pot fi fonetice, morfologice, sintactice sau lexicale și duc la muabilitatea semnului lingvistic, care se poate manifesta în schimbarea raportului dintre semnificant și semnificat( casă înseamnă orice casă) și în modificarea unor laturi ale semnului ( în româna veche, mahala însemna cartier; în româna actuală, înseamnă loc rău famat).

Semnul lingvistic este liniar, respectiv unidimensional sau se desfășoară într-o singură direcție( spre deosebire de cele maritime, de exemplu, care sunt multidimensionale).

Semnificația este reuniunea semnificantului cu semnificatul, actul prin care unui obiect i se atribuie un nume ( de exemplu, obiectul reprezentat de geometricieni rotund i se atribuie numele de cerc). Semnificația este procesul care asociază un obiect, o ființă, o noțiune unui semn susceptibil să îl evoce; ea este o cunoaștere a realității, fiind un proces psihologic, care presupune experiență cognitivă, spre deosebire de sens, care este o valoare statică, o imagine mentală rezultată din proces, care se deprinde o dată cu experimentarea unei anumite limbi. Aducem, spre argumentare, starea lingvistică a copilului mic, care , necunoscând reprezentarea concretă a cuvintelor pronunțate, fie nu le percepe sensul, fie îl asimilează altor tranșe sonore cu care seamănă din punctul de vedere al inventarului de sunete și al trăsăturilor fonematice ale acestora. Acest fenomen al raportării formei unui cuvânt, al cărui sens este necunoscut vorbitorilor, la forma unui cuvânt cunoscut apare, însă, și în limbajul persoanelor cu experiență lingvistică, dar ignoranți. În lingvistică, acesta este taxonomizat ca atracție paronimică sau ca etimologie populară( pentru detalii și exemple, vezi infra).

Semnificația depășește cadrul semnului lingvistic, este un ansamblu de variabile semantice care se realizează numai în discurs, cu ajutorul enunțării, fiind caracteristică unităților superioare sintagmei. În lingvistica structurală, sensul se verifică la nivelul fonemelor diferite, obținute prin comutare : par/bar, unde /p/ comută cu /b/, generând un cuvânt cu sens diferit. În lingvistica distribuțională, sensul e o funcție a distribuției – verbe ca a spune, a declara, a explica au toate un sens dicendi și un amplu număr de contexte în comun, ceea ce înseamnă că studiul vecinătăților poate fi pus în relație cu sensul.

În gramatică generativă, sensul este ansamblul a trei tipuri esențiale de unități de sens : mărci semantice, diferențiatori și restricții selective. De exemplu, substantivul casă, ale cărui trăsături semantice distinctive sunt spațiu de locuit, prevăzut cu încăperi, construit de om, are, între altele, ca elemente diferențiatoare( reieșite din context) sensurile de familie, spațiu de depozitare a banilor, obiect care face operațiuni financiare: om la casa lui/familist, casă de bani, am plătit la casă și am primit bon. În raport cu acești diferențiatori semantici, vorbitorii cunoscători de o anumită limbă vor selecta, în funcție de sensul impus de contextul general, cuvântul casă, dându-i, premental, o anumită semnificație . Acestui tip de sens i se adaugă sensul gramatical, provenit din reguli sintactico-semantice. Totalitatea posibilităților combinatorii ale unității lexicale, cu diferitele sale sensuri și forme stabilite de vorbitori, alcătuiește paradigma cuvântului. De exemplu, în contextele Casa/Casele este/sunt nouă/noi. Acoperișul casei/caselor este impunător. Casei/caselor i/le-a căzut un perete. După casă/case avem un măr, formele casa, casele,casei, caselor, după casă, după case alcătuiesc paradigma flexionară a cuvântului casă, așa cum apare acesta în toate contextele posibile din limba română.

Pentru că nu există nici o activitate umană care să se sustragă limbajului, trebuie identificate scopurile în care acesta este utilizat de către vorbitori în comunicarea oficială. Pentru a permite comunicarea, vorbirea trebuie să reprezinte o imagine, un tablou al gândirii, ceea ce presupune că structurile gramaticale să fie o copie a structurilor intelectuale, respectiv să concilieze între funcțiile de comunicare și de reprezentare.

Actul de limbaj realizat poate fi, uneori, înțeles că o constatare ( Mâine ai examen), ca un ordin ( Mâine ai examen!) sau ca o interogație( Mâine ai examen?), în funcție de raporturile dintre interlocutori, de valoarea pe care aceștia o acordă faptului de a avea examen. Perceperea actului de limbaj este favorizată de suprasegmente, care pot fi intonația exclamativă, intonația interogativă sau intonația neutrală. La acestea se pot adăuga, în funcție de modul, direct sau indirect, în care are loc enunțarea, gestemele sau mimemele, care completează scopul fiecărui tip de enunț. Gestemele și mimemele apar la nivelul uzajului limbii( sau al vorbirii), nefiind specifice limbii standard.

După cunoașterea importanței situației de discurs în interpretarea enunțurilor, problema care se pune este aceea a locului care trebuie să-i fie acordat în cadrul unei descrieri lingvistice, privită ca o caracterizare a frazelor limbii. Situația de discurs nu intervine la nivelul frazei : factorul situațional s-ar adăuga dinafară semnificației frazei, pentru a produce, ulterior, sensul enunțului, ceea ce înseamnă că situația este specifică vorbirii și nu limbii, sau, cel puțin , unei regiuni marginale a limbii, la limita transformării ei în vorbire. De asemenea, situația de discurs sau conjunctura discursivă facilitează decodificarea sensurilor unităților lexicale, fiind punctul în care cuvintele se dezambiguizează semantic. De exemplu, în enunțul Ne-am așezat la cap, termenul cap poate fi înțeles ca parte a corpului, dacă enunțarea are loc într-un spațiu de spital, poate fi înțeles ca parte extremă a unui obiect, precum masa, dacă enunțarea se produce într-o încăpere în care se află acest mobilier, sau poate fi înțeles figurat, ca vârf, dacă enunțarea are loc într-un spațiu în care se află lideri.

Spre deosebire de posibilitățile de discurs, care înseamnă inventarul lingvistic de care dispune la un moment dat o limbă pentru a deveni vorbire, situația de discurs este elementul concret, manifestarea limbii ca fenomen social individual, respectiv că vorbire. Experimentarea situației de discurs generează efectul următor – uzajul limbii, care presupune experimentarea vorbirii și utilizarea limbii ca mijloc de comunicare. Semnificantul și semnificatul , în codul lingvistic, sunt entități pur statice. Actul enunțării și situația de discurs create prin utilizarea unei anumite expresii într-o anume circumstanță nu vor fi considerate ca semnificante aparținând limbii; pe de altă parte, efectul practic produs de utilizarea acestor expresii, modul în care ele transformă situația interlocutorilor nu vor putea fi niciodată introduse în cod în calitatea de semnificate. Actul enunțării și situația de discurs țin, în primul rând, de competența lingvistică, în al doilea rând de performanța lingvistică a locutorului și interlocutorului. Ca atare, cele două concepte( actul enunțării și situația de discurs) derivă una din cealaltă și se intercondiționează. Situația de discurs este segmentul unui context mai amplu sau mai redus.

Grupurile ocupă o poziție centrală în schema vieții sociale, dar trăind cea mai mare parte din viața noastră în grup, încercând să intrăm, să ieșim dintr-un grup, să conviețuim într-un grup, ne obișnuim cu grupul într-atât încât influența lui asupra comportamentului nostru devine imposibil de măsurat și identificat.
Cu toții știm sau credem că știm ce este un grup. Fiecare dintre noi aparține unuia sau mai multor grupuri – muncim în grupuri, gândim și luam atitudine prin intermediul grupurilor (în sensul că suntem influențați în gândirea și atitudinile noastre de grupurile din care facem parte). Cercul de prieteni, echipa de muncă, echipa sportiva, familia sunt exemple de grupuri.

Pentru ca o asociere de persoane să fie numită grup, ea trebuie să îndeplinească trei condiții:

– persoanele trebuie să intractioneze și să comunice între ele; întrucât această condiție impune contactul fata-în-fata, grupurile sunt în general alcătuite dintr-un număr redus de persoane

– persoanele trebuie să aibă conștiința că aparțin grupurilor, ele trebuie să se perceapă ca formând o unitate socială; acest sentiment rezulta din faptul că membrii grupului împărtășesc aceleași convingeri și atitudini și accepta aceleași norme de grup.

– pentru ca un grup să existe, membrii săi trebuie să aibă cel puțin un scop comun.

Comunicarea în cadrul grupului poate fi considerată cea mai importantă competenta socială, cu implicații în manifestarea și dezvoltarea altor abilități.

Dintre tipurile de comunicare, poate cele mai importante sunt comunicarea asertivă și comunicarea empatică.

Asertivitatea reprezintă capacitatea de a-i influența pe ceilalți, permițând exprimarea sentimentelor și opiniilor în legătură cu un eveniment, fără a-i blama sau fără a-i considera pe ceilalți drept adversari.

Realizând o analiză a comunicării asertive, putem prezenta o serie de comportamente necesare în relațiile de grup:
– spune "nu" atunci când situația o cere
– poți să ceri un serviciu
– poți exprima atât emoțiile pozitive, cât și pe cele negative
– poți începe, continua și finaliza o conversație
– poți avea putere de convingere
– ai curajul să-ți susții propriile drepturi
– poți lua cuvântul în apărarea cuiva defavorizat, nedreptățit
– asumă-ți responsabilități
– susține-ți punctele de vedere

Asertivitatea se opune agresivității și manipulării, dar și comportamentului pasiv, ea nu înseamnă nici dominare, nici renunțare, lipsa de combativitate.

Empatia reprezintă capacitatea unei persoane de a se pune pe sine în poziția altei persoane, stabilind unele raporturi și anticipând reacții și comportamente. Cu alte cuvinte, a fi empatic înseamnă a percepe cât mai exact ce gândește și ce simte celălalt, ca și cum "ai fi" celălalt. Comunicarea de tip empatic presupune o relație cu caracter interactiv, favorizând un comportament cooperant , de înțelegere între parteneri, putând determina acea armonie socială caracteristica relațiilor interpersonale din grup.

Un alt comportament-cheie în relațiile de grup este reprezentat de manifestarea sprijinului (suportivitatea). Sprijinul poate lua diverse forme: cel verbal include elogiul, aprobarea, acceptarea, consimțământul, încurajarea; recompensele nonverbale se exprimă prin surâs, înclinarea capului, atingere și ton. Recompensa poate lua și forma ajutorului concret, a cadoului, a invitației, sfatului sau informației utile. Se creează în felul acesta un puternic teren de susținere pentru relațiile familiale, relațiile de cuplu sau pentru raporturile comunicaționale stabilite la locul de muncă.

Pentru a comunica eficient, pentru a fi corect înțeleși, iar mesajul nostru să fie receptat și acceptat, se cer respectate anumite reguli:

– Să ne precizăm mai întâi nouă înșine ce vrem să transmitem. Ne vom asigura că exprimam corespunzător, clar ceea ce avem de spus. Nu este suficient să gândim corect, să nutrim sentimente pozitive, ci trebuie, în egală măsură, să le exprimăm corect.

– Cunoașterea cât mai amănunțită a celor cărora ne adresăm; pregătirea lor, gradul de cultură, interesele, motivațiile și atitudinile lor, capacitatea de înțelegere și scopurile pe care le urmăresc.

– Utilizarea unor cuvinte și expresii simple. Eficienta comunicării este cu atât mai mare, cu cât vorbim mai direct, limpede și sigur, pe înțelesul celor cu care dialogam. Limbajul simplu, dar nu simplist, are rolul de a optimiza comunicarea, de a favoriza asimilarea celor transmise.

– Evitarea tendinței de a comunica mai multe informații deodată. Se recomanda ca informațiile, faptele, evenimentele să fie prezentate într-o ordine logică, etapa cu etapă, începând cu cele elementare și încheind cu cele mai complexe.

– Crearea unei atmosfere favorabile comunicării și colaborării. Oricât de importantă ar fi o informație, ea devine inoperantă dacă nu este luată în seamă, reținută și utilizată de cei cărora ne adresăm.

– Atenție la tonalitate, accent, afectivitate și, mai ales, la context. Toate aceste elemente pot conferi anumite semnificații, altele decât le au de obicei.

În relațiile interumane, vorbirea, vocea, privirea și gestica fiecăruia au numerose semnificații, toate fiind, dincolo de ceea ce comunicam direct, purtătoare de mesaje, de gânduri, de sentimente și de trăiri. De aceea, ele trebuie studiate cu atenție, ajutându-ne să înțelegem mai bine cine este interlocutorul nostru și ce se ascunde dincolo de cuvintele rostite, dar și pentru a ne adapta conduita proprie.

Cea mai obișnuită cale pentru a ne coordona acțiunile cu ale celorlalți este schimbul de informații prin intermediul cuvintelor. Cercetările au demonstrat totuși că doar 7% din ceea ce se comunica se transmite propriu-zis prin cuvinte, 35% prin tonul vocii, iar 55% prin limbajul corpului.

În concluzie, trebuie să fim etxrem de atenți nu doar la ceea ce ni se comunică prin cuvinte, ci și la expresiile fetei, gesturile, cantitatea și tipul mișcărilor pe care le fac ceilalți.
Când cineva trebuie să facă față reacțiilor celorlalți, când are nevoie de ei sau când trebuie să rezolve o neînțelegere cu alte persoane, diferitele reacții pot fi rezumate în trei atitudini tipice: să fugi, să ataci, să te afirmi.

Primele două atitudini nu dau rezultate foarte satisfăcătoare pentru rezolvarea problemelor și asigurarea unor relații bune cu ceilalți. Ultima, să fii asertiv, să te afirmi în mod constructiv conduce la cele mai bune rezultate.

Descrierea acestor atitudini facilitează înțelegerea lor și îl pune pe fiecare într-o bună poziție pentru a alege și a decide comportamentul care pare cel mai bun pentru el în situațiile în care se afla.

Fuga reprezintă o atitudine de evitare (activa/pasivă) în fața oamenilor și a evenimentelor: decât să se afirme încet, dar sigur, "fugarul" prefera să se supună sau să fugă, chiar și în dezavantajul său, cu toate că ar avea posibilitatea de a acționa altfel.

Aceasta imposibilitatea de a fi asertiv când împrejurările o cer aduce cu sine o anxietate puternică, ce produce insomnii și migrene. În plan comportamental, manifestările cele mai frecvente ale atitudinii de fugă și pasivitate sunt roaderea unghiilor, contractarea mușchilor fetei că urmare a scrâșnetului de dinți, batutul cu degetele în masă, râsul nervos, mișcarea continuă a picioarelor etc. Aceste semne exterioare pot fi un mod simplu, practic și rapid de a ști dacă trebuie să fiți mai asertiv (constructiv) în viața dumneavoastră.

Majoritatea persoanelor care aleg atitudinea de fugă se justifica invocând pretexte care nu sunt decât raționalizarea refuzului de a se afirma.

Atacul (înfruntarea)

Atacul este o atitudine de agresivitate în fața oamenilor și evenimentelor:
decât să se afirme încet, dar sigur, "atacatorul" prefera să-i supună pe ceilalți, să-i facă să se plieze după el, chiar și în detrimentul sau, deși ar avea posibilitatea să acționeze altfel. Tipul agresiv vorbește tare, întrerupe, aduce în discuție problemele sale în timp ce vorbește celălalt. Nu-și poate controla bine timpul de exprimare. Adesea afișează un zâmbet ironic sau își manifesta disprețul ori dezaprobarea prin mimică. Îi place să recurgă la imagini șocante sau brutale

O persoană care dezvoltă o atitudine de atac își formează în timp un mod agresiv de a se comporta, sperând să rezolve problema de relație care i se pune. De fapt, slabă eficacitate a acestei atitudini se poate explica prin anumite resurse profunde ale psihicului individului, care au foarte puțin de-a face cu situația actuală – cea care a declanșat răspunsul agresiv – căreia cel în cauza vrea totuși să-i găsească rezolvare acționând astfel. A repera cauzele care ne-au adus în această situație constituie deja un prim demers important în discriminarea frecventei acestei atitudini.

– Un nivel ridicat de frustrare în trecut îl pune pe cel în cauza în situația de a fi frustrat, o stare exacerbată și perceputa ca un atac. Calea bună de schimbare o constituie diminuarea acestui nivel de frustrare având grijă de sine, procurându-și satisfacții dese și reducând momentele de frustrare. Nu trebuie să facem pe durii, trebuie să ne recunoaștem propriile slăbiciuni.

– Teama latentă, prezenta la cel în cauză, reapare cu prima ocazie și mărește sentimentul de agresiune provocată de situație. Această teamă de celălalt este legată adesea de experiențele trecute. Înțelegerea, găsirea lor și încercarea de a exprima calm această teamă constituie un prim demers.

– Dorința de renaștere, latentă și puțin conștienta, creează o atitudine agresivă. Pentru lucruri de nimic, cel în cauza adopta o poziție de rivalitate.

Trebuie știut că această nevoie provoacă tendința de a evita cu orice preț
conflictele, de unde și renunțarea la orice acțiune în prezența unor situații contradictorii. Alegerea unui mediu călduros, evitarea unei meserii în care agresiunile sunt frecvente, faptul de a munci pentru a avea sau a păstra un cerc de prieteni fideli, organizarea unei familii fericite etc. sunt cai constructive și practice care pun în joc energia noastră pentru găsirea unor soluții fericite, mai degrabă, decât pentru atitudini nefericite de fugă sau pasivitate.

Capitolul 4.Psihologia grupului familial

Familia este principala parte integrantă a societății și joacă rolul exclusiv în reproducerea populației, în educarea și transmiterea generațiilor tinere a experienței sociale acumulate de premergători. Actualmente ea funcționează și se dezvoltă în condițiile dificile, grele sub influența sporită a specificului perioadei de tranziție la economia de piață, precum și sub influența factorilor mondiali.

În prezent cuplul familial ca institut social se află în criză. Argumentul cel mai frecvent invocat de către sociologii occidentali în favoarea tezei ,,crizei familiei europene” constă în:

-reducerea dimensiunilor acesteia și

-concentrarea ei exclusivă în forma conjugală.

Aceste trăsături sunt caracteristice și familiei din republica noastră.

Multe dintre succesele sau eșecurile unei familii se datorează climatului familial.

Chiar dacă despre el se scrie prea puțin, în realitate, o familie este percepută de comunitate și apreciată adesea după acest ansamblu de relații și atitudini existente între membrii familiei.

Modelele de comportament și relațiile dintre membrii unei familii le dau acestora fie o stare de confort psihic, de siguranță, fie una de disconfort și de incertitudine.

În familia în care există un climat tonic, reconfortant, nu-și bazează relațiile pe dominația unuia dintre membrii săi, ci pe cooperare, pe libertatea exprimării opiniilor și pe respectul acestora.

Opuse familiilor în care domină armonia și bună înțelegere sunt familiile conflictuale, în care neînțelegerile dintre membri iau uneori, forme violente perturbând liniștea vecinilor și creând o atmosferă greu de suportat, îndeosebi de copii.

Climatul familial depinde de o seamă de factori, între care menționăm: nivelul de instruire și cultură, starea materială, temperamentul, interesele și aspirațiile familiei și gradul de corelare a lor cu cele ale fiecărui membru în parte, modelul de comportament pe care adulții îl oferă copiilor.

Locul familiei în socium este definit prin formula ,,element natural și fundamental al societății “. În această concepție familia evoluează ca verigă de legătură, nu numai a vieții biologice și sociale, dar și a vieții individuale și publice a oamenilor. Totodată, locul specific al familiei în structura socială este condiționat de faptul că acest grup este unicul, care își mărește numărul de membri pe cale naturală, bioligică, prin nașterea copiilor. De aceea structura organizării interne a familiei este bazată atât pe relații de căsătorie, cât și pe relații de rudenie.

Rolul familiei în viața societății și a omului este condiționat de funcțiile ei specifice. Ansamblul acestora diferă în funcție de tipurile societăților concrete și de formele familiei adecvate lor. Societatea contemporană și-a însușit o bună parte din unele funcții ale familiei din trecutul nu prea îndepărtat: se are în vedere deservirea traiului familial, educația copiilor, organizarea odihnei, timpul liber etc.

Una din cele mai importante funcții ale familiei, care nu poate fi exercitată de un careva institut social este reproducerea populației, perpetuarea neamului omenesc.

O altă funcție importantă a familiei este educația tinerii generații și îngrijirea celor bătrâni. Prin intermediul familiei are loc socializarea personalității, integrarea ei în comunitățile și structurile sociale mai largi, în întreaga societate.

Astăzi lasă mult de dorit și starea de lucruri în ceea ce privește îngrijirea celor bătrâni, care drept rezultat al reformării nu tocmai chibzuite, au rămas fără economiile acumulate pentru a-și asigura o existență normală spre declinul vieții.

Rolul familiei în spațiul social se realizează și prin funcția ei economico-gospodărească. Astăzi această funcție a familiei s-a extins prin participarea activă în organizarea producției, comerțului, serviciilor etc. În noile condiții social-economice, când banii tind să devină măsura principală a lucrurilor, iar acumularea lor cere eforturi permanente, funcția economico-gospodărească a familiei se va impune cu mai multă rigoare și va acționa în detrimentul familiei.

Și în sfârșit, rolul familiei se manifestă și prin funcția ei recreativă, exercitată prin restabilirea forțelor fizice ale omului, prin atenuarea tensiunilor psihologice, acumulate la locul de muncă, în mediul înconjurător, mai ales al orașelor mari. Este lesne de înțeles că sub acest aspect familia trebuie să dispună de condiții locative respective, precum și de un climat moral-psihologic favorabil. De regulă, însă, astăzi prea multor familii tinere le lipsesc, mai întâi de toate, două lucruri principale: locuința și cultura generală, inclusiv cea a relațiilor familiale. În concluzie, putem spune că astăzi tot mai des este vehiculată ideea despre primatul familiei față de societate, despre faptul că trăinicia familiei determină trăinicia societății, statului. Caracterul societății determină caracterul relațiilor familiale, însă acestea din urmă exercită și ele o influență apreciabilă asupra societății. Într-o societate derutată, precum este cea actuală, nu putem avea o familie sănătoasă care și-ar îndeplini menirea în modul și amploarea dorită. Oricât de multă atenție nu s-ar acorda familiei, problemele ei pot fi soluționate numai odată cu soluționarea problemelor întregii societăți. În cadrul familiei s-au individualizat trei structuri: familia extinsă, nucleară și mixtă, dintre care, familia nucleară a fost și continuă să fie idealul societății actuale, deși, doar 1 din 3 familii, în anii 1980, era de acest tip.

Familia extinsă este modelul patriarhal de tip tradițional. Ea include relații relative și nonrelative între membrii care locuiesc în același spațiu și care reprezintă două-trei generații reunite și, uneori, colaterale (frății). Familia extinsă subordonează familia nucleară, fiind formată, adesea, din cel puțin două familii nucleare (bunici, părinți și copii) și dispunând de un sistem de reguli și norme de conviețuire care se perpetuează de la o generație la alta. Caracteristica ei funcțională este conservatorismul, păstrarea tradițiilor, obiceiurilor și stilului familial dominant, pe cât se poate. Funcționând prin reguli oarecum rigide, menite să asigure stabilitate și ,,spiritul de clan”, ea nu este lipsită de ,,dramatism interacțional”, favorizând frecvent exacerbarea conflictelor între generații. Pe măsură ce ,,distanțele emoționale” tind să scadă în cadrul familiilor ,,nucleare”, cu atât ,,distanțele emoționale” intergeneraționale tind să se mărească, în familia extinsă, conflictele de interese, și uneori chiar valorice, dezamorsându-se. În linii generale însă, în familia extinsă, sistemul valorilor etico-religioase și cgiar culturale au un grad de inerție și transmisibilitate mai mare . Patternurile educaționale sunt , în consecință , mai rigide , iar ,,așteptările” întregii familii față de fiecare membru al său , mai uniforme , mai previzibile . Acest tip de organizare familială pare a trăi după regulă circularității , ceea ce conferă membrilor săi un sentiment de apartenență și securitate , relativ crescut . Familia extinsă , deși angajează conflicte intra și intergeneraționale , ridică adesea bariere psihologice de netrecut în calea destrămării nucleelor familiale sau tendințelor contrifuge ale acestora .

Propunându-și păstrarea coeziunii și stabilității la nivelul întregului sistem familial , defavorizează adesea evoluția și calitatea relațiilor intime , ,,proiectându-le” și confirmându-le mai mult din perspectiva scopurilor de perpetuare , și mai puțin din perspectiva experienței subiective de ,,creștere și dezvoltare a personalității soților în rolurile masculine și feminine . De altfel , definiția lui BURGESS , privind familia extinsă drept o ,,structură” de tip autoritar sau autocratic , condusă de șef-pater , incluzând mai multe generații ce conviețuiesc laolaltă , într-o precisă diviziune și stratificare a rolurilor , în care alegerea partenerelor este făcută de părinți , pe baza statutului economic și social , iar subordonarea obligațiilor și urmarea tradiției sunt așteptări mssajore”. Având drept scop de bază reproducerea grupului social , familia tradițională acționează dincolo de indivizi , ca o modalitate instituțională ce se bizuie pe solidaritate mutuală elementară . ,,Ea își asumă , la un moment dat , trecutul colectiv și garantează viitorul” , devenind spațiul în care cuplurile parentale transmit copiilor lor ,,riscul și șansa existenței”, este de părere L. ROUSSEL , 1989.

Familia nucleară (conjugală) , redusă numeric la soți și copiii lor necăsătoriți (proprii sau adoptați) , este o structură democratică , bazată pe consens , egalitate și complementaritate a rolurilor de soț-soție , precum și pe o participare crescândă a copiilor . Alegerea partenerului în cadrul acestui tip de familie este motivată de afecțiune mutuală și de libertatea opțiunii , scopul său fiind fericirea ambilor soți și a copiilor lor . Cuplul modern este profund marcat de libertatea alegerii și de exercitarea dreptului la autodezvoltare , iar când sentimentul iubirii dispare , cuplul își pierde rațiunea de a fi și , de cele mai multe ori , se separă . Așa se explică de ce cuplul modern este mai expus instabilității , divorțul emoțional fiind mult mai frecvent decât divorțul legal , dar ambele survenind cu o frecvență mereu în creștere în lumea contemporană . Așa de pildă , în 1988 , pentru fiecare două căsătorii noi , în SUA se înregistra un divorț , estimându-se că aproximativ 40% din căsătorii vor sfârși prin divorț . În condițiile vieții moderne , în special în marile aglomerări urbane , familia nucleară își construiește un nou stil de viață , caracterizat prin concentrare afectivă , comunicațională și acțională , separarea treptată și , uneori , rapidă de întreaga ramificație de rudenie , ceea ce îi conferă o independență proprie , cu marcată posibilitate de autoconducere și autodezvoltare . Deprinderea familiei conjugale din familia extinsă implică o nouă structură de raporturi a acesteia cu exteriorul și , în primul rând , cu familia de origine (de orientare sau consanguină). Familia de orientare , în care relațiile primare sunt de la părinți la copii , se află într-un raport de succesiune repetitivă cu familia de procreare , în care rolurile sunt de soț și soție , relațiile primare fiind de la soți la copii . Esențială pentru ambele forme de familie este transmiterea la nesfârșit a experienței culturale și sociale , a modelelor comportamentale de rol-sex , a atitudinilor și expectanțelor mutuale ale sexelor , pe de o parte , și ale părinților față de copii , precum și ale copiilor față de părinți , pe de altă parte .

Familia nucleară este o structură preferată de majoritatea oamenilor în cea mai mare parte a globului terestru , în contextul civilizației industriale , ea fiind aptă să asigure cel puțin patru funcții esențiale : cooperarea economică între soți , relațiile sexuale , reproducerea și socializarea copiilor . Din punct de vedere psihologic , familia nucleară are o posibilitate crescută de asigurare a suportului emoțional , de satisfacere a nevoilor de securizare , protecție și apartenență ale fiecărui membru , precum și a nevoilor de comunicare și ,,creștere a personalității” . Aceasta nu înseamnă că toate aceste nevoi sunt satisfăcute automat pentru fiecare membru al nucleului familial , doar ca urmare a apartenenței lui la aceasta . Creativitatea interpersonală în cuplul marital devine astfel o condiție indispensabilă a dezvoltării capacității familiei de a face față stresurilor externe și interne , de a rezolva cu succes problemele firești ale vieții cotidiene . Incapacitatea nucleului familial de a se autoregla stopează ,,cursa” maritală și , implicit , pe cea a autodezvoltării personalității .

Schimbările care au antrenat familia , ca instituție socială , în ultimele decenii au impus , în mod frecvent în mod tot mai accentuat , monoparentalitatea. Familia monoparentală se referă la menajele formate dintr-un singur părinte și copiii acestuia , situație ce poate apărea fie în urma divorțului sau abandonului familial , fie în urmă decesului unui părinte sau a creșterii copiilor în afara căsătoriei .

De-a lungul timpului au existat mai multe concepții privind funcționalitatea acestui tip de familie , mentalitățile fiind acelea ce au susținut diversele păreri contradictorii . Astfel , societatea tradițională , bazată pe familia extinsă , dezaproba monoparentalitatea și încuraja tendințele de stigmatizare și etichetare față de cei ce alegeau , voit sau nu , acest ,,stil de viață”. Pe de altă parte , în societatea modernă , datorită generalizării familiei nucleare (formată din ambii părinți și copii) , s-a putut realiza mai ușor ruptura față de comunitate, schimbându-se și viziunea asupra acestui tip de menaj . Cu alte cuvinte , a fost înlocuită concepția potrivit căreia este dezavantajos pentru copii să fie crescuți doar de mamă sau doar de tată .

Cercetări recente au demonstrat că familia clasică , din care fac parte doi părinți , nu este atât de importantă pentru evoluția copiilor pe cât s-a crezut până acum . Și acesta în condițiile în care s-au menținut o serie de prejudecăți , ce au rămas adânc înrădăcinate în tradițiile unei societăți patriarhale . De exemplu , se presupune adesea că tații sunt mai puțin devotați decât mamele în îngrijirea copiilor și că este nevoie ca ei să dovedească faptul că au competențele unui părinte , în vreme ce competența maternă este presupusă ca existentă , dacă nu se dovedește lipsa ei (Parkinson , 1993). În realitate , lucrurile nu stau întotdeauna așa .

Majoritatea psihosociologilor conchid , în esență , că este mai indicată pentru copil o familie monoparentală decât una bântuită de certuri și probleme . De aceea, dacă în trecut se considera că soții , chiar dacă nu se înțeleg , nu trebuie să rămână împreună de dragul copiilor ,în prezent mulți cred că este mai bine pentru copii dacă părinții se despart , în loc să îi supună unui conflict în familie .

S-a combătut și ipoteza care afirma că acei copii ce provin din familii dezorganizate sunt mai ușor expuși riscului de a deveni delicvenți potențiali . James Wilson și Richard Hernstein au efectuat o serie de cercetări privind relația de criminalitate și ceea ce se numea în anii ¢70 ,,familii destrămate”. Autorii se așteptau să găsească o legătură cauzală între cele două variabile : copii crescuți în familii cu un singur părinte și risc crescut de a comite , mai târziu , delicte .Într-adevăr , cea mai mare parte a bărbaților aflați în închisori proveneau din familii dezorganizate , dar , în același timp , ei aveau părinți care comiseseră delicte și veneau din medii sociale sărace și minoritare . Datorită faptului că acești trei factori erau interconectați , nu era clar dacă situația familială în sine avea un efect independent de temperament și circumstanțe (Wilson , 1994).

Totuși , deși unele aspecte rămân încă sub semnul incertitudinii și pot fi relativ ușor contestate , realitatea acoperită de familia monoparentală a impus și o serie de certitudini asupra cărora au căzut de acord majoritatea cercetătorilor . De exemplu , se consideră că pentru bărbați costurile psihologice sunt mai mari, în timp ce pentru femei prevalează costurile materiale . Apoi , se susține ideea că menajele monoparentale se confruntă cu dificultăți economice și socializatoare mai mari decât familiile complete .

S-au formulat o serie de concluzii ce vizează diferențierea consecințelor negative în funcție de sexul copiilor . Astfel , băieții din familiile monoparentale prezintă o rată mai mare a comportamentelor deviante , comparativ cu fetele . În schimb , căsătoriile acestora au o stabilitate mai redusă decât a băieților .

Dintr-o altă perspectivă , putem aprecia că familia monoparentală prezintă o serie de particularități față de tipul clasic de familie , aceste particularități vizând în special redimensionarea funcțiilor pe care ar trebui să le îndeplinească. Cu alte cuvinte , părintele rămas cu copiii nu mai poate realiza la un nivel optim funcțiile pe care societatea le atribuie instituției familiale . De exemplu , funcția de solidaritate familială este afectată prin separarea fizică și chiar afectivă existentă între membrii familiei . Funcția economică este , poate , elementul cel mai vizibil ce influențează viața familiilor monoparentale , costul ridicat al vieții antrenând eforturi deosebite din partea părintelui rămas cu copii.

O situație aparte o implică funcția de socializare . Desigur , lipsa unui părinte are repercusiuni negative , plecând de la lipsa afectivității și ajungând la realizarea unei socializări firești și integrarea viitorilor adolescenți în societate . Însă nu trebuie să ignorăm faptul că și familiile complete se implică din ce în ce mai puțin în acest proces . Și aceasta deoarece sistemul școlar înlocuiește , în mare măsură , procesul instructiv-educativ al familiei , înlocuire datorată atât unor cauze obiective , cât și subiective . În acest context , putem aminti faptul că părinții nu mai pot asigura transmiterea de cunoștințe specializate copiilor lor , nu le mai pot satisface nevoia de instrucție la standardul exigențelor actuale . Apoi părinții nu numai că nu dispun de timpul necesar realizării procesului instructiv-educativ , dar , de multe ori , nici nu au conștiința necesității acțiunilor educative .

Redimensionarea funcțiilor în cadrul familiei monoparentale trebuie privită cu relativitate , deoarece acest proces se întâlnește și în sânul familiei clasice , doar motivele ce stau la baza ei diferind . Ca atare , nu se poate afirma cu certitudine că familia monoparentală nu este indicată pentru dezvoltarea normală a copilului , din moment ce și familia clasică se confruntă cu probleme similare .

Termenul ,,familie monoparentală” este preferabil celor de ,,familie dezorganizată” , ,,familie dezmembrată” , ,,familie incompletă” , ,,familie disimetrică” utilizați în literatura românească , termeni care exprimă fără înconjur ideea de ,,deformare” a ,,constelației familiale”: orice definiție dată acestor familii are în mod necesar ca reper familia conjugală considerată ca unicul model ,,normal” .

Termenul familie parentală ar fi , poate , mai adecvat : el afirmă normalitatea sociologică a unității constituite dintr-un adult și copiii săi , respectiv a existenței relației parentale independent de relația conjugală , eliminând în același timp discriminarea . După aceeași logică , s-ar putea reține termenul familie conjugală pentru cuplul căsătorit fără copii și să numim familia constituită din doi adulți și copiii ai căror părinți sunt familie conjugal-parentală .

Familia parentală poate rezulta că urmare a unor experiențe diferite : nașterea unui copil în urma unei experiențe sexuale juvenile care nu se ,,rezolvă” într-o căsătorie ,,de reparație” ; decizia a unor femei de a avea copil în afara unei căsătorii legale sau uniuni libere (parentalitate celibatară) ; divorțul unor cupluri cu copii necăsătoriți ; decesul unuia dintre parteneri . Dacă ținem cont de faptul că divorțul contemporan intervine după o durată mediană a căsătoriei de aproximativ 10 ani , respectiv la o vârstă medie a partenerilor de 36 de ani pentru bărbați și 34 de ani pentru femei , vârsta aproximativ coincidentă cu vârsta maximei fecundități , explozia ratelor divorțialității în deceniul șapte echivalează cu o explozie a familiilor parentale , fapt justifică creșterea interesului factorilor de decizie și a cercetătorilor pentru ele .

Întrucât în marea majoritate (90%) a cazurilor de divorț , mamele sunt cele cărora li se încredințează copilul , cele mai multe familii parentale sunt alcătuite din femei cu unul sau mai mulți copii în întreținere . Predominanța numerică face ca (mono)parentalitatea maternă să se bucure de mai multă atenție din partea cercetătorilor ; anchetele privind familiile (mono)parentale în care adultul este tatăl (familii parentale paterne) sunt mult mai puține .

Creșterea ratelor divorțialității a condus la o creștere a numărului recăsătoririlor. În multe cazuri , unul dintre parteneri sau amândoi au în îngrijire unul sau mai mulți copii dintr-o căsătorie anterioară . Limba engleză desemnează acest tip de familie prin termenul step family , iar părinții care cresc copii ai căror genitori nu sunt ei înșiși prin step parents . În literatura românească , Stahl și Matei utilizează același termen (familie compusă) pentru a desemna un grup rezultat dintr-o recăsătorie și în care cel puțin unul dintre parteneri are în îngrijire copii dintr-o căsătorie anterioară . Familia compusă poate fi : simplu compusă când unul dintre parteneri a mai fost căsătorit și aduce cu el copii dintr-o căsătorie anterioară , dublu compusă când ambii parteneri se află în această situație și complexă atunci când , pe lângă copiii aduși din căsătorii anterioare , cuplul are și copii născuți din relația respectivă .

Termenul ,,familie compusă” sugerează că principala trăsătură a acestor grupuri , apărute ca urmare a unei compuneri de unități sociale , este existența unei structuri familiale mai complexe în comparație cu structura familiei conjugale și diferite de aceea a familiilor lărgite , din care rezultă o complexitate sporită a interacțiunilor familiale și a raporturilor fiecăruia dintre membri și ale familiei că întreg cu exteriorul . Într-adevăr , studiile pun în evidență două categorii corelate de probleme pe care le ridică acest tip de familie : (1) probleme legate de raporturile copilului cu părintele ,,vitreg” și cu frații ,,vitregi” ; (2) probleme legate de menținerea limitelor .

Discursurile ezitate ale copiilor vis-à-vis de locul fiecăruia dintre cei doi tați , tatăl natural și cel ,,vitreg” , exprimă , în opinia lui Irene Thery o confruntare între două concepții : aceea a primatului legăturii de sânge și aceea a priorității legăturii sociale . Cine sunt , cu alte cuvinte , ,,adevărații” părinți : cei care zămislesc copilul său cei care îl cresc ? Este pertinent , însă , să ne întrebăm dacă logica infantilă și cea adultă sunt , în acest caz , în mod necesar , logici disjunctive de tip structuralist : sau tatăl biologic , sau tatăl social .

În unele cazuri , mai frecvente în rândurile categoriilor populare și ale celor cu un nivel scăzut al studiilor , actorii adulți sunt orientați de o logică a substituției vechii familii cu nouă familie . Noul tată se implică în educația copilului ca și cum ar fi tatăl biologic , în timp ce contactele cu acesta din urmă sunt întrerupte . Plata pensiei alimentare încetează , adesea , odată cu recăsătorirea mamei , fapt care a putut fi interpretat ca o demisie paternă ; în fapt , conform acestei logici a substituției , dobândirea de către copil a unui alt tată impune ca acesta din urmă să includă în prerogativele sale obligația de întreținere , ca modalitate esențială de a exercita rolul patern și , în același timp , ca resursă și criteriu de legitimare a puterii paterne . Logica substituției este fundamentată pe absolutizarea modelului familiei nucleare : un copil trebuie să aibă doi părinți , și nu trei ; triunghiul parental este , pentru acești subiecți , de neconceput . În alte cazuri , mai frecvente în rândurile categoriilor favorizate economic și al posesorilor de diplome superioare , o logică a perinității permite continuarea contactele copilului cu tatăl biologic care rămâne educatorul copiilor săi ; noul partener al mamei nu se implică în educația copiilor acesteia, mai ales dacă are el însuși copii . În oricare dintre cazuri , exercitarea rolului patern este dificilă , iar apropierea între copil și noul tată se realizează greu . E.H.Erikson observă că tatăl intră într-un in-group funcțional constituit din mamă și copil (cu propriile reguli , obișnuințe , rutine) . De la început , familia este structurată în două subgrupuri ale căror limite sunt bine delimitate și al căror ,,pivot” este mama : cuplul conjugal și grupul mamă-copil (copii) . În aceste condiții , tatăl poate prelua controlul , poate fi asimilat familiei al cărei ,,cap” rămâne mama , poate negocia o poziție proprie într-un sistem în care nucleul mamă-copil se adaptează și el sau poate fi respins . Lucrurile evoluează în mare măsură în funcție de modul în care expectațiile partenerilor se corelează , iar reacția copilului are în aceste evoluții un rol esențial .Cercetătorul american distinge patru tipuri de reacție :

(1) copilul manifestă antipatie , fie pentru că nu-l place pe adult ca persoană , fie pentru că îl compară cu tatăl biologic de care este încă apropiat , fie pentru că se teme să nu piardă o parte din afecțiunea și atenția pe care i le acordă mama ;

(2) copilul este distant , dar dornic să intre în contact cu adultul , iar dacă acesta din urmă este ,,cumsecade” distanța poate fi înlăturată ;

(3) copilul este gata să-l accepte pe adult ca tată (în special la o vârstă la care nu are încă o imagine paternă constituită) ;

(4) copilul (de vârstă mai mare și mai matur) înțelege că adultul nou venit este în primul rând soțul mamei și abia în al doilea rând tatăl său . Dacă în cele din urmă copilul îl acceptă pe noul partener al mamei , acest fapt nu afectează relația cu tatăl biologic : dacă vizitele erau regulate înainte de recăsătorire , ele continuă și după aceea . Numeroase cercetări arată că cel de-al doilea tată este mai repede acceptat atunci când copilul are o vârstă mai mică de opt ani și , cu toate că , în general , fetele manifestă atitudini de respingere mai puternice decât băieții , la vârste mici ele se dovedesc sensibile la admirația și deschiderea către ele a noului partener al mamei .

Mame vitrege

Se consideră că numărul familiilor în care noul părinte este mama este mult mai mic , întrucât numai într-unul din zece cazuri de separare a părinților copilul este încredințat tatălui . Totuși dacă ținem cont de faptul că rata recăsătoririlor este mai mare la bărbați decât la femei și că numărul recăsătoririlor succesive pe care le contractează bărbații este , de regulă , mai mare , raportul între numărul taților ,,vitregi” și cel al mamelor ,,vitrege” se diminuează . Tipurile de conduite ale mamelor ,,vitrege” sunt similare celor ale taților ,,vitregi”. Ele pot acționa după o logică a substituției mamei biologice , asumându-și în întregime responsabilitățile și dreptul de control și disciplinare în raport cu copilul , preocupându-se de bunăstarea lui fizică și emoțională . O astfel de conduită are șanse de reușită mai mari în cazul în care copilul nu mai întreține legături cu mama biologică . În cele mai multe cazuri , însă , copilul este rezistent la încercările de substituire a mamei naturale . Indiferent de raporturile cu aceasta , el își construiește o imagine a mamei naturale ca unică sursă a căldurii , dragostei și înțelegerii și nu dorește , respectiv refuză , un ,,surogat” matern . După o altă logică , mama ,,vitregă” poate încerca să joace rolul unei alte mame , dublând rolul matern pe care mama biologică continuă să îl exercite . În multe cazuri , triunghiul mamă biologică-copil-mamă ,,vitregă” situează copilul la intersecția a două modele culturale și de identificare , generând confuzie și frustrare , precum și o reacție de apărare , care se manifestă , adesea , prin stimularea unor conflicte mai mult sau mai puțin deschise între cele două mame și prin apelul la tată în calitate de ,,arbitru” , fapt care poate duce la deteriorarea noii relații conjugale . O a treia figură maternă este aceea a mamei ,,vitrege”-prietene care încearcă să câștige afecțiunea copilului , dar nu și să-l disciplineze . Ea speră să devină un confident și un sfătuitor de încredere , este îngăduitoare și evită să judece și să critice comportamentele copilului . Chiar dacă acest model de mamă ,,vitregă” poate să pară multora cel mai indicat , el este foarte greu de pus în practică : multe femei trăiesc o senzație de disconfort jucând rolul mamei-prietene , au dificultăți în controlul limitelor unei relații de acest gen , iar copilului însuși ideea unui egal-adult I se poate părea lipsită de sens .

În general , familiile compuse în care mama este noul venit se confruntă cu mai multe probleme decât toate celelalte tipuri de familie , iar rolul de mamă ,,vitregă” este mai greu decât orice alt rol parental . Ea trebuie să răspundă așteptărilor sociale care atribuie mamei cea mai mare parte din responsabilitatea vieții domestice cotidiene și care , pe de altă parte , fac din relația afectivă mamă-copil esența rolului matern , în condițiile în care are de făcut față rezistențelor copilului și , mai frecvent chiar , ale anturajului . Dificultățile rolului matern sunt mai mari atunci când vârsta copilului la data încheierii noului mariaj este mai mare de opt ani , când acest copil este o fată și când el întreține relații strânse cu mama biologică . În toate cazurile mamele ,,vitrege” trăiesc un stres și o insatisfacție mai mari decât orice alt părinte .

Abuzul emoțional poate fi definit ca o atitudine sau acțiune cronică a părinților sau altor persoane îngrijitoare , care dăunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului . Abuzul emoțional implică un model de comportament continuu și stabil față de copil , comportament ce devine o trăsătură dominantă a vieții acestuia . Răul făcut trece neobservat .

Un tip de abuz este legat de copiii care sunt percepuți în mod negativ de părinții lor , uneori chiar de la naștere . Copiii simt că ceva nu este în regulă cu ei , că sunt ,,proști” , ,,răi” sau ,,nebuni” . Ei sunt trecuți cu vederea , respinși și văzuți ca o sursă a problemelor părinților .

Abuzul emoțional include terorizarea copilului prin amenințări cu pedeapsa, cu părăsirea sau alungarea . Amenințările îi creează o stare de anxietate , căreia copilului îi va fi greu să facă față . Bowdeby susține că amenințările separării sunt probabil mai dăunătoare decât adevărata separare .

Abuzul emoțional este diferit de cel fizic prin faptul că cel abuzat nu este în mod necesar conștient că a fost abuzat , dar nici cel ce abuzează nu este în mod necesar conștient de abuzul său .

Un alt grup de copii care sunt expuși abuzului emoțional suny cei ai căror părinți sunt violenți unii cu alții . Acești copii trăiesc în anxietate și-și folosesc adesea energia pentru a avea grijă de ei înșiși și în mod ironic chiar și de părinții lor .

Trebuie , de asemenea , luați în considerare și copiii celor care consumă droguri sau alte substanțe . Copiii aflați în asemenea situații observă faptul că adulții sunt prea preocupați de propria lor lume , de propriile lor nevoi și probleme încât nu mai pot avea grijă de ei și nevoile lor .

Copiii consumatorilor de substanțe sunt maltratați deja de la nivelul vieții intrauterine .

Copiii ai căror părinți divorțează fără a fi capabili să realizeze creșterea copilului sunt expuși la abuz emoțional .

Violența în mediul casnic presupune un tratament intențional-agresiv al unuia dintre partenerii conjugali în scopul deținerii supremației în relațiile familiale .

Femeile agresate constituie mai mult de 90% din numărul adulților supuși violenței . Cazurile de agresare a femeilor de către parteneri nu cunosc limite socio-economice , rasiale , etnice , religioase și de vârstă : femeile pot fi agresate pe tot parcursul vieții și aproape jumătate din bărbații care fac abuz de forță în relațiile cu partenerele procedează astfel în mod regulat de 3 sau mai multe ori pe an .

Consecințele abuzului pot fi grave și îngrijorătoare : aproape 20% din vizitele în secțiile de urgență sunt datorate rănilor de pe urma violenței fizice . Peste 1/3 din femeile victime au fost omorâte de partenerii lor .

Femeile suportă deseori relații abuzive , în urma cărora se simt amăgite , umilite și neputincioase . Unele dintre ele se simt datoare să le suporte , deoarece sunt legate de agresor prin sentimente de dragoste și devotament , mai ales în cazurile când bărbatul este tatăl copiilor . Alte femei simt doar teamă și vină , nutrind încă speranța că ,,data viitoare” își vor controla partenerii .

Stabilitatea relației conjugale și păstrarea intimității rezultă adesea din capacitatea soților de a rezolva conflictele spre satisfacția ambilor parteneri . Intimitatea presupune nu neapărat absența conflictelor , cât mai ales maniera în care se rezolvă conflictele inevitabile , ceea ce face ca relația să progreseze . Maniera în care sunt rezolvate aceste conflicte diferă de la un cuplu la altul. Într-o anchetă asupra rezolvării conflictelor în cuplurile căsătorite , Levinger (1980) identifică trei strategii diferite întrebuințate de parteneri : evitarea conflictului , acuzarea partenerului , rezolvarea prin compromis . Această ultimă strategie se corelează în mod pozitiv cu satisfacția în căsătorie .

Familia nu trebuie să le limiteze libertatea individuală . Păstrându-și un spațiu personal , ei încearcă să rămână alături din punct de vedere psihologic . Aceste cupluri utilizează în mod preferențial limbajul de evitare . Cuplurile individualiste au opinii ambivalente . Ele împărtășesc ideile tradiționale asupra problemelor familiale , revendicându-și în același timp libertatea lor individuală . Aceste cupluri încearcă să mențină o anumită distanță fizică și psihologică în raport cu partenerul , petrecând însă o bună bucată de timp împreună . Ele evită într-o mai mare măsură conflictele , având schimburi verbale mai puțin frecvente .

Apelul la ,, teoria schimbului" permite în mod egal examinarea modalităților de rezolvare a conflictelor . ,,Schimbul – spune Moser – este o tranzacție în care individul încearcă să instaureze o relație favorabilă cu un cost minim, stabilind un sistem de acomodare care să-I permită să evite tensiunile inutile și să creeze un compromis mutual acceptabil și ,,satisfăcător" . Din această perspectivă , orice acțiune are o valoare strategică în măsura în care individul se află în fața unui conflict mai mult sau mai puțin puternic între dorința de cooperare cu partenerul și dorința de a profita de acesta . Moser consideră că individul poate adopta trei strategii diferite pentru a ajunge la o soluție care să-i pară satisfăcătoare : cooperare , rezistență și intensificare . Strategia de rezistență , adică ,,minimum de concesii făcute partenerului” , are ca efect scăderea aspirațiilor acestuia . Pe termen lung , eficacitatea acestei strategii nu este evidentă . Strategia de intensificare este bazată pe principiul ajustării reciproce: individul răspunde la cooperare prin cooperare și la exploatare prin exploatare . Această strategie poate fi eficace pe termen lung , dar ea are inconvenientul că închide partenerul într-un ciclu de exploatare mutuală .

Urmărirea sistematică a uneia sau a alteia din aceste strategii nu este de natură să facă favorabile schimburile între parteneri și nici să permită rezolvarea conflictelor într-o manieră asemănătoare .

Cauzele conflictelor sunt multiple , dintre ele fac parte :

1.Incompatibilități inițiale ale personalității nesesizabile de parteneri datorită unor deficite proprii de educație sau informație .

2. Apariția predominantă a unor situații cu o insuficientă angajare emoțional-afectivă sau dimpotrivă .

3.Încheierea unor căsătorii întâmplătoare care generează cupluri inafective , egocentrice , cupluri competitive , imature , incapabile de modelări sau compromisuri .

4.Dificultăți emoțional-afective , deficiențe greu educabile ale partenerilor , instabilitate psiho-comportamentală , toleranța la frustrări .

5.Conduite impulsiv agresive .

6.Incompatibilități sexuale și instabilitatea coabitării .

7.Implicarea părinților în viața familiei tinere .

Puține relații se derulează de o manieră ideală și fiecare cuplu are satisfacțiile lui minore sau majore . O cauză a acestora – spune G. Moser – se află în schimburile neechivalente pe plan afectiv . Adesea , partenerii persistă într-o relație percepută ca nesatisfăcătoare , datorită lipsei unei alternative posibile . În bună parte divorțurile sunt accelerate datorită unei relații sexuale extra-conjugale a uneia dintre parteneri . Rareori soții aleg în mod deliberat solitudinea ca alternativă la o căsătorie nesatisfăcătoare . Rusbutt identifică patru reacții diferite la o relație intimă în declin :

1.soții discută problemele , cer un eventual ajutor din exterior sau încearcă să-și modifice fie punctul de vedere , fie comportamentul ;

2.unul dintre parteneri , sau amândoi , așteaptă și speră o ameliorare ;

3.unul dintre parteneri neagă problemele sau îi reproșează celuilalt ;

4.despărțirea : unul dintre soți părăsește relația . Ruptura are cauze numeroase și nu poate fi pusă doar pe seama libertății , individualismului și a mobilității sociale , cu atât mai mult cu cât familia este prin definiție exclusivă și restrictivă.

Cele mai multe din astfel de despărțiri sunt făcute la inițiativa unuia dintre parteneri . În mod curios , fiecare dintre parteneri are o netă tendință de a considera că el este cel care a rupt relația . Este vorba de o reacție de protecție . În schimb , partenerul ce a preluat inițiativa rupturii se simte mai puțin deprimat , având însă sentimente de culpabilitate . Cercetările lui Tapia mai arată că , în cazul rupturii din inițiativa ambilor soți , partenerul feminin a avut totuși ultimul cuvânt .. Moser definește nevoia de putere printr-o tendință stabilă de a influența partenerul fie prin acțiune directă , fie prin mijloace de influențe ocolite . Sentimentul de nonechitate este un factor de nonsatisfacție ce duce la ruptură în măsura în care restabilirea echității nu este posibilă . Similitudinea valorilor vizează mai ales similitudinea socio-demografică (vârsta , origine socială , educație , nivel intelectual etc.) . O educație asemănătoare sau un nivel intelectual apropiat pot să conducă la similitudinea de valori .

Exclusivitatea și angajamentul ce caracterizează relațiile din cuplu antrenează probleme specifice de funcționare și perenitate . Presiunile sociale și instituționale ce acționează asupra cuplului conduc la ideea că factorii de conflict și cei de comunicare primesc o importanță particulară . Cuplul își rezolvă relațiile ce apar , în timp ce relațiile de prietenie nu sunt supuse acestei constrângeri . În relațiile de prietenie , conflictele ce apar antrenează fie o diminuare a intimității , fie o îndepărtare progresivă , fără să intervină o ruptură explicită . În relațiile din cuplu , nerezolvarea conflictelor sau lipsă de investiție afectivă între partenerieste de cele mai multe ori este concretizată printr-o ruptură explicită a relației .

R. Muchielli a comparat evoluția expresiilor de afecțiune la persoanele căsătorite din dragoste și la persoanele a căror căsătorie a fost aranjată de familie . Rezultatele indică trei faze distincte : în cursul primilor ani de căsătorie nu există diferențe semnificative între cele două grupe . După al doilea an de căsătorie , semnele de afecțiune se reduc de o manieră spectaculoasă în căsătoriile aranjate . În căsătoriile din dragoste se constată o stabilizare între doi și opt ani de la căsătorie . Apare apoi o a treia fază , în care expresiile de afecțiune se reduc la o treime din ce au fost la începutul căsătoriei în ambele grupe .

Comunicarea afectivă nu este în afara normelor sociale . Astfel , vocabularul întrebuințat în relațiile din interiorul cuplului are o funcție strategică ce permite stabilirea relațiilor afective . Prin intermediul normelor culturale de formulare a sentimentelor , fiecare cuplu construiește în mod progresiv relațiile sale intime . Aceste reguli participă din plin la rutinizarea schimburilor . Cu toate că aceasta este sursă de sărăcie a festurilor și vocabularului , ea oferă totuși partenerilor un repertoriu comun ce le permite să aprofundeze relația .

În cazul ,,cuplurilor fericite” soții sunt spontani unul față de celălalt și capabili să-și exprime punctul de vedere personal fără să pună în discuție comunitatea existenței . Pe baza unei comuniuni de ansamblu asigurate , divergențele de opinie se manifestă liber . La ,,cuplurile nefericite” partenerii au rețineri în ceea ce privește exprimarea opiniilor . Se emit aluzii și subînțelesuri , adevăruri pe jumătate . Revendicarea personală implică acuzații, iar organizarea atitudinilor defensive devine automatism .

Problemele principale care apar în familie sunt :

diferite tipuri de conflicte , nemulțumirea reciprocă , legate de divizarea pe roluri și a responsabilităților soților ;

Munca de asistență socială cu copiii și familiile continuă să fie o prioritate pentru departamentele de servicii sociale , mai ales după introducerea Legii copilului din 1989 . Multe dintre cazuri se referă la ajutorul practic sau fac parte din activitatea organizațiilor guvernamentale de protecție și control a acestui grup de clienți . Uneori munca de asistență socială scoate în evidență dificultățile cauzate de relațiile de familie nesatisfăcătoare . Deși numai o minoritate din numărul cazurilor sunt catalogate ca fiind cazuri ,,maritale” adică rezultând din conflictele dintre parteneri , la o mai atentă examinare rezultă că asemenea probleme interpersonale sunt la originea multor altor dificultăți . Aceste este un motiv care obligă la dezvoltarea muncii cu cuplurile.

De câțiva ani , asistența socială cu familiile este cunoscută sub denumirea de ,,muncă de caz cu familia” și , deși nu se referă la întrega familie , ea este orientată spre îmbunătățirea situației unuia dintre membrii acesteia . În ultimii treizeci de ani ,,terapia de familie” a devenit o abordare acceptată : asta înseamnă mai mult decât simpla ,,muncă de caz cu mai mulți oameni în aceeași încăpere” , este un termen utilizat atunci când familia în ansamblul ei este clientul și ținta pentru schimbare . Atunci când unul sau mai mulți membri ai familiei au dificultăți , se consideră că acestea sunt o cauză și un rezultat al interacțiunii . Oamenii sunt afectați și afectează reciproc , așa că este necesar să vedem cum intră în relație unul cu celălalt și , mai fundamental , cum își rezolvă familia problemele sale . Aceasta este o componentă importantă a evaluării , oferind o indicație și cu privire la cum pot fi prevenite disfuncționalitățile .

Deși a existat reținere în denumirea acestor metode de practică ,,terapia maritală și familială” , cu conotațiile activității clinice și ale învățării ,,șmecheriilor comerțului” , asistenții sociali realiști au dovedit că ideile pot fi utilizate practic și într-un șir de instituții .

Strategiile de abordare a familiilor cu multe probleme pot începe prin recunoașterea loialității membrilor unul față de celălalt și a dificultății problemelor cărora trebuie să le facă față .

Sublinierea dilemelor poate fi de asemenea luată în considerare , modul în care este dureros să ridici anumite probleme , dar că totuși ei au încercat fără succes să se schimbe .

Familiile care au primit mult ajutor sunt uneori izolate – ele pot să mai aibă nevoie de a fi conectate la o rețea de sprijin alcătuită din prieteni , rude și vecini . Este vital ca oamenii și valorile lor culturale să fie respectate , confirmînduli-se că ei decid cu privire la orice schimbare . Evitarea unora dintre membri poate conduce la discutarea îndelungată a problemei și acest lucru trebuie evitat .

Studenții și practicienii în asistența socială par a avea rețineri față de angajarea în munca maritală .

Se poate întâlni un cuplu a cărui relație este fundamental stabilă situația de a fi căutat ajutor pentru o criză de tranziție : adesea așteptările unei căsătorii sunt prea ridicate și ei nu sunt conștienți de faptul că nu există căsătorie fără conflict. Soții proiectează uneori asupra celuilalt , parte nedorită a lor înșile așa că au multe blamări și încercări de a transforma asistentul social într-un aliat al uneia dintre părți . Cu toate acestea , cei trimiși adesea agențiilor de stat, vin deseori în problemele legate de rolurile parentale , atacuri ale familiei de origine , amenințări continue de despărțire sau alungare care rezultă din legăturile maritale ambivalente . Acestea sunt căsătorii caracterizate prin instabilitate , în care există dificultăți de înțelegere reciprocă și de atașare , legate de o profundă nevoie de dragoste și de securitate . Din această cauză , este mult de lucru atât cu indivizii înșiși cât și cu relația dintre ei .

În cazul în care este vorba despre problemele sexuale , sunt de preferat metodele comportamentale , deși poate fi nevoie și de o înțelegere mai profundă dacă acestea nu dau rezultate . De exemplu , unele cupluri se tem de diferențiere , își mențin sentimentele negative și diferențele din afara căsătoriei, frustrând prin aceasta rolurile sexuale adulte .

Multe dintre problemele cuplului se referă la intimitate și distanță , asemănare și diferență sau cum ajunge fiecare să-și satisfacă nevoile .

Baza teoretică este teoria sistemelor utilizate în combinație cu ideile psihodinamice , structurale , strategice și comportamentale .

Problemele sunt cele ale tranzacțiilor de familie , modele de rezolvare a problemelor familiale și sisteme de comunicație care se blochează pe unul dintre membri .

Rolul clientului. În această abordare , clientul este cuplu sau familie . Ei pot fi de asemenea și ținta schimbării și echipa care lucrează alături de echipa terapeutică pentru a schimba modelele tranzacționale în sau dinafara sistemului.

Rolul asistentului social . Pot lucra doi asistenți , sau o echipă terapeutică care emit ipoteze cu privire la modul în care tranzacțiile în familie se corelează cu problema corelată . Munca cu sistemele este la fel de importantă , mai ales când sunt implicate numeroase agenții care reflectă fără să-și dea seama dinamica familiei . Este vitală susținerea încercării cuplului sau a familiei de a rezolva problema , de a nu lua parte nimănui și de a nu blama , de a nu perpetua inegalitățile de putere ci de a ridica gradul de conștientizare și de a oferi o redefinire pozitivă a dificultăților .

Tehnicile sunt numeroase . Ele implică utilizarea arborelui familiei și a genogramei , crearea spațiului fizic și îndepărtarea granițelor relațiilor , stabilirea de sarcini . Tehnicile mai avansate sunt orientate către dificultățile cronice și excepționale , pot utiliza prescripțiile paradoxale și utilizarea metaforei , a povestirilor . Auto-dezvăluirea a unui asistent social de el însuși , poate fi utilizată ocazional pentru a vorbi despre propria viață de familie

În concluzie putem spune că toate eforturile asistenței sociale trebuie , până la urmă să ajungă la un sfârșit . Terminarea și transferul muncii poate fi planificată sau neplanificată , inițiată de către client sau de către asistentul social , prin înțelegerea comună sau decisivă unilateral . Mai mult încă , alte sisteme din viitor pot limita rolul asistenței sociale la identificarea nevoilor , urmând apoi ajutorarea să revină altor agenții . Indiferent de instrumentele de protecție socială care vor apărea în viitor , asistenții sociali vor continua să se concentreze asupra bunăstării oamenilor , iar relațiile interpersonale vor continua să aibă o influență preponderentă.

CAPIOLUL V. STUDIU DE CAZ- COMUNICAREA ÎN FAMILIA BIPARENTALA

Cuplurile nu se formează întâmplător; homogamia înseamnă că indivizii tind să se căsătorească în acord cu clasă, statut social sau categoriasocio-profesionala din care fac parte. Este mult mai slabă homogamia pe profesii specifice. Cu toată mobilitatea acceptată din țările occidentale se păstrează reproducerea selectivității după acest criteriu. Homogamia operează și la nivelul familiilor lor ( să fie asemănătoare între ele). În Franța, Girard Alain (1974) spunea: “ tendința de conservare a statusului este prezenta la clasele superioare”. În ceea ce privește căsătoriile din țara noastră nu avem cercetări după 1989 ( criteriu: status social).

În 2/3 ale famiilor, sotii aveau același statut, dar și statut superior(23% din cazuri).

În funcție de RASĂ: homogamia este mai vizibilă în cazul rasei. Până în 1967 (SUA) existau state ale SUA unde căsătoriile rasial mixte erau interzise. După 1967 până în 1980 doar 2% din căsătorii erau rasial mixte. Creșterile au fost încete, timp de 10 ani au crescut 92-95 % (bărbat negri cu femeie albă). Ține și de caracteristicile culturale ale rasei.

În funcție de ETNIE: presupunerile homogamice nu sunt la fel de severe, dar ele sunt încă operaționale în cercetările lui Ilut ( maghiari-maghiare, romani-romance, maghiari-romance-25%, romani- maghiare).

În funcție de RELIGIE: este asociata ca rasă și cu etnia. Studiile care au izolat doar parametrul religios releva ca homogamia e mai puțin intensă decât cea rasiala dar importantă atitudinii Bisericii față de căsătorii etnic-mixte (nr evreilor a scăzut).

Nu s-a observat nici o corelație între religia partenerilr și fericirea în căsătorie.

Oricât am crede în lipsa barierelor formale, se supune o funcție: să întâlnești o anumită persoană. În cultura tradițională, proximitatea geografică era o axiomă. Mobilitatea a făcut ca qaria de proximitate vizată să se lărgească cât mai mult (interne, mijloace de transport).

În 1977 – Segalin spunea: 26% din cupluri sunt născuți în aceeași comuna-oras; 71%- lucrează în același departament

Exista posibilitatea de a comunica, de a schimba valori. Distanța culturala e mai importantă decât distanța geografică (contează prceptia despre femeie).

Proximitatile sunt de diferite genuri: rezidențială,școlara etc., acestea conduc în final la selectivitate succesivă socio-culturală (e multicriteriala: comportamente cotidiene, consum cultural, set de valori). Între proximitatile homogamice și dragostea romantică nu exista neconcordante (posibilitatea de a comunica eficient e ceea ce contează). Indivizilor le place să zică “Am ales liber”.Constrângerile ,puțin conștientizate la nivelul simțului comun, vin din criteriul care e pt tine fundamental.

Tendinței de selectivitate homogamica I se opune încrucișarea criteriilor. Pe lângă criteriile homogamice avem în vedere și variabilele psihice în procesul de selectare a partenerului.

6.La întrebarea de ce o anumită persoană și nu alta face obiectul interesului dragostei, căsătoria e greu de răspuns. Nu exista experiențe cruciale, nu exista rezultate general valabile. Chiar la nivelul constelațiilor indivizii de personalitate și al traiectoriilor specifice de viața figurează lucruri ce nu pot fi măsurate. Pe fundalul homogamiilor(criteriilor homogamice socio-culturale) uneori în consens, alteori în divers, funcționează aceste mecanisme de alegere a partenerului psiho-sociale- efectul familiarității, atracția fizică, activitatea nervoasă (transfer de excitație), efectul Romeo-Julieta, jocul de-a greul de cucerit.

Efectul familiarității: ideea ca în fața unei persoane necunoscute, reacția este de disconfort, reținere. Pe măsură ce contactul cu stimulul se repeta, anxietatea dispare. Când aceasta devine familiara e mare probabilitate de a-l plăcea pe celălalt. S-au făcut niște experimente (Ilut) cu niște poze (sua). Poate avea și efecte negative- convingerea că este numai aparentă, fațada pe care o exprima o persoană în cauză. Dacă montarea oferită de persoana scade, scade și satisfacția (schimb de stimuli în creșterea gradului de familiară).

Atractivitatea fizică: felul cum arata e important. Cu atât mai important e acest lucru în dragoste și căsătorie. Experiențele cu întâlniri între persoane care nu s-au cunoscut au argumentat că atracția fizică a fost factorul cel mai important în aprecierea că le-a plăcut prima întâlnire. Frumusețea nu este distribuita uniform, experimentele cu mai mulți bărbați au avut ocazia să vadă 3 poze cu femei: una frumoasă, alta așa și așa, una urâțica. Funcționează nevoia de frumos, dar și realismul în alegere. Exista diferențe între frumusețe. Atractivitatea fizică nu se referă doar la figura, ci și la expresivitate, vestimentație, frizura. Este o probabilitate de temperament care creează un ambient plăcut de comunicare.

Transfer de excitabilitate nervoasă: cercetările experimentale au arătat că în situațiile de stres, tensiune, teama, oboseala, oamenii sunt atractivi, respectivii au tendința să se apropie de ceilalți punând totul pe teama dragostei.

Efectul Romeo-Julieta: intervenția de opoziție a părinților poate să aibă un rol important în sedimentarea unei iubiri sau în încheierea unei căsătorii= “fructul oprit”

Jocul de-a greul de cucerit: în conștiință comună orală “bărbații sunt atrași de femeile care afișează că sunt greu de cucerit, dar care sunt interesate doar de ei”. Și aici intervine realismul. În acest efect intra în joc mecanismele de estimare a eticului (trebuie să ai tu o valoare) printre care și următorul raționament: cu cât vrea ceva ce e greu de cucerit, cu atât înseamnă că sunt mai valoros.

Conform paradigmei costuri-beneficii, cei ce afirma că sunt greu de cucerit sunt efectiv astfel pt că se percep și sunt valoroși și fiind valoroși prezintă atractivitate.

Dezvăluirea importanta diferitelor genuri de similaritate și proximitate nu face foarte clar în ce măsura ei arata preferința ptr similaritate, pt ca ei ni se impun. Ne situăm mai aproape de atractivitate când ne referim la similaritate în sistemul valoric – atitudini și trăsături de personalitate.

Investigațiile pe cupluri măritate au arătat că exista o corelație între similaritate axiologică de persoana și fericireain căsătorie.

La cupluri care se declara fericite, similaritatea percepută e mai mare decât cea reală. Studiile pe cupluri vechi nu prea pot da seama de similaritatea la căsătorie pt că dacă e adevărat că cine se aseamănă se aduna e la fel de adevărat că o dată adunați ajung să semene.

Alături de similaritate intervine și complementaritatea nevoilor. Ea implica:

1.fie diferite nivele ale aceleiași nevoi

2.fie nivel înalt al unor nevoi diferite, dar care nu fi satisfăcute decât împreună (femeie cu o mar e nevoie de dependența va alege un bărbat cu intensă nevoie de a fi îngrijit).

Complementaritățile de nevoi sunt cele aflate în consens cu stereotipuri acceptate social.

Scopul alegerii partenerului rămâne același: să faci o opțiune cât mai bună. Mai mult sau mai puțin deliberat, fiecare pretendent la căsătorie încearcă să-și plaseze cât mai bine prin mariaj capitalul monetar și nemonetar de șanse de ascensiune socială. Suntem îndreptățiți să acceptăm existența unei piețe maritale în care participanții își etalează calitățile. El oferă bunuri și servicii și așteaptă bunuri și srevicii egale sau echivalente.

Pe piața maritală aceste bunuri și servicii nu se pot închiria, ele devin operante numai prin unirea partenerilor.

Piața maritală este mai difuza, nu funcționează în locuri special amenajate și în momente anume, dar în multe locuri și împrejurimi de viața : locul de muncă, scoala, cercuri de prieteni, discoteci etc, servesc drept ocazii de desfășurare a virtuților și ascundere a viciilor.

Scopul prezentării pe piața maritală e de a găsi un partener cât mai plăcut (după cum e definit plăcutul): gusturi personale, norme culturale și așteptări ale părinților, prietenilor și contextului de apartenență. Valorile fiecărei persoane este dată de gradul în care deține calitățile dorite de alții. În concepția tradițională a secolului 19 și jumătatea secolului 20, bărbatul venea cu averea și statutul social iar femeia cu frumusețe, urmași, tandrețe (are loc un schimb între statutul economico-social și erotico-social-afectiv).

A doua jumătate a secolului 20 a dus la concepția ca ambele părți trebuie să aibă ambele tipuri de capacități.

Mulți teoreticieni considera mariajul ca una din cele mai elocvente ilustrări a teoriei schimbului în relațiile sociale. Deplasarea de la controlul familiei în selecția partenerului la controlul operat la interacțiunea dintre parteneri la transfer, mecanismul evaluării costurilor și beneficiilor implicate în mariaj. Perioada premaritala este mult mai lungă pt că indivizii să se descopere și să-și verifice calitățile și așteptările. Asumarea responsabilității alegerii partenerului înseamnă costuri mai mari (de timp, la propriu: daruri mai consistente). Un actor social știe că dacă inițiază o prietenie, căsătorie pe baza unor date sumare despre partener exista riscul că costurile să fie mai mari în urma desfacerii relației. Cei mai mulți prospectează piața singuri. Pt persoanele în vârstă la care presiunile sunt mai mari, apelează la agenții sau anunțuri matrimoniale.

Reviste de cercetare:

Lemencier, 1988, – găsește următoarea ierarhie de calități pe care bărbații le cer femeilor: bune sentimente-29%, inteligenta-21.3%, senzualitate- 16.8%. Calități cerute de femei bărbaților: situație financiară buna- 61%, tandrete- 36.7%, inteligenta- 26.5%, masculinitate- 24.4%, seriozitate- 14.2%.

Singy,1986, identifica ca și cerere a dimensiunilor de situație socială 76% din partea femeilor dar și bărbații cer 32% de la femei. Ca și dimensiune estetică: 7% cer femeile, iar 62% cer bărbații

Imaginea pe care teoria schimbului, a costurilor și beneficiilor o oferă despre dragoste și hotărârea de căsătorie este aceea ca partenerii revin pe piața maritală, fac calcule de rentabilitate, cauta informații și aleg în final varianta considerată optimă.

Realitatea cotidiană împreună cu studiile empirice arata că pt ca mai mulți tineri prospectarea pieții nu este o strategie deliberată în vederea căsătoriei.

Dragostea și prietenia nu sunt efectul unei anticipate uniri conjugale. Căsătoria vine în măsura în care prietenia și dragostea avansează.

Mustaine în 1976 a dezvoltat un model de alegere maritală ca proces multifactorial cu 3 stadii premaritale (mod de căutare a partenerilor):

centrarea partenerilor pe stimuli

centrarea partenerilor pe sistemul valori-atitudinal

centrarea partenerilor pe nevoi și așteptări de rol

“Sistemul: stimuli-valori-nevoi”

Descriere:

atenția reciprocă vizează impresii despre atractivitate fizică a celuilalt, reputația socială, statutul social- informații importante în atracția reciprocă

când stimulii sunt similari sau echitabili, partenerii avansează spre etapa compatibilității axiologice. Își compara interese, atitudini, stimulii continuă să acționeze.

se încearcă verificarea compatibilității nevoilor de rol. Partenerii se testează în ce măsură celălalt îi poate satisface nevoia de a vedea în el un prieten, tata etc. atenția se îndreaptă spre celălalt, dacă partenerul va putea juca la cote suficient de înalte rolurile dorite. Deși logodna își pierduse la un moment dat din importanță, astăzi a redevenit importanta. Coabitarea premaritala e răspândită.

CICLUL VIEȚII FAMILIALE

STATUS – poziția pe care un individ o ocupa în spațiul social, legitimate social și acompaniata de reguli formale și informale, de drepturi și îndatoriri pe care ocupanții trebuie să le respecte.

ROL – desemnează așteptările dinamice ale statusului – trecerea de la poziția abstract acreditata la comportamentul concret.

În literatura americană se vorbește mai mult despre rol; statusul în calitate de sistem de prescripții sociale este considerat o variantă, etapa a rolului.

Sunt cunoscute 4 tipuri de rol – Allports: “Structura și dezvoltarea personalității”, 1981

rol prescris – este un dat social și exista în afara individului concret;

rol perceput – cum își imaginează fiecare individ rolul perceput de societate;

rol asumat – perceput+componenta evaluative-afectiva;

rol efectiv jucat – importantă este capacitatea individului de a transcribe comportamental cerințele de rol;

Când discutam despre status-rol în context familial este operant să discutăm în termeni de așteptări. Psihologia socială preconizează diferit cele 2 noțiuni în acest spirit:

-statusul este totalitatea atitudinilor, reactilor la care un individ spre exemplu, tatăl se așteaptă din partea celorlalți în baza faptului că el este tata.

-rolul reprezintă așteptările celorlalți față de el.

Fiecare membru al familiei are un status și un rol. În diferite culture și etape istorice, așteptările de rol se concretizează prin conținuturi diferite, dar mai ales cât de clar sau vag sunt definite rolurile în interiorul familiei.

Însăși abordarea familiei prin prisma așteptărilor de rol ar putea fi considerate o teorie. Încă din deceniul 4 al secolului al XX-lea, în psihologia socială americană, armonia și dizarmonia din cuplul familial a fost explicate prin înălțimea diferenței dintre ce s-au așteptat să găsească partenerii și ce au găsit în viața de familie. Problematica rolurilor, așteptărilor și anticipărilor este atât de intim și general legată de grupul domestic ncat nu este necesară tratarea ei ca teorie.

Este vorba de teorii mai speciale, specifice, nu de teorii în sens tare, de aceea pentru a le defini se folosesc expresii de genul abordare, orientare, paradigmă.

Familia este un sistem psiho-social puternic integrat, în care trăsăturile de personalitate ale membrilor sunt în feed-back de regulă pozitiv de mare intensitate cu realitatea psihosocială a familiei că întreg; profilele de personalitate determina în interacțiunea lor un profil al familiei, iar aceste acționează continuu asupra personalității indivizilor, mai ales a celor în formare.

Concepte fundamentale: interacțiune, imagine și tema de familie.

Membrii familiei interacționează prin medierea imaginii, a felului în care se definesc unul pe celălalt. Viața de familie este rezultatul acestei mereu construite/reconstruite realități simbolice.

Temele de familie se referă la mentalitatea familiei în legătură cu “cine suntem noi/”, “ce trebuie să facem?”, “prin ce ne individualizam de alte familii?”.

Este preconizata de psihiatrii americani pentru a explica schizofrenia prin modele ale comunicării în familie. Conceptul central este cel de situație de cerința dubla contradictorie: modele de comunicare în care individul primește în familie mesaj cu sens opus. Acest dublu mesaj poate veni de la aceasi persoana la intervale scurte de timp sau de la persoane autoritare diferite. Comunicarea sistematic disonanta din familie, resimțită mai ales de copii și adolescenți duce la stress, depresii și în final, la tendința de sustragere din situația respectivă. Cerințele contradictorii pot fi la nivel comportamental sau la nivelul așteptărilor mai abstracte de rol. Acestea se întâlnesc atât în familiile integrative cât și în cele centrifuge. În situațiile problematice în care este prezent un amestec de dificultăți emoționale și sociale, anumite mecanisme psihice fac ca rolul de părinte să fie suprasolicitat, ducând până la invazia brutală a adolescentului din familie (de exemplu, mama care controlează camera fiului). Alte motive care generează nervozitate, comportamente contradictorii sunt: decăderea economică și socială a familiei (șomajul pe o perioadă lungă de timp), mutarea într-o altă locuința, localitate ceea ce presupune schimbarea cercului de prieteni, situațiile de boală sau deces a unuia dintre parteneri.

Cazul 1:

-unde legăturile emoționale sunt foarte puternice, iar contactul afectiv cu lumea exterioară redus, presiunile asupra preadolescentului devin mari din cauza izolării respectivei familii și obsesiei părinților de a păstra cu orice prêt armonia din interiorul familiei și intimitatea ei emoțională.

Cazul 2;

– unde relațiile de familie fac parte dintr-o rețea mai mare, dispersia în afară o afectează pe mama, își vede subminat rolul de soție și mama autoritară și în loc să își asume propria condiție, transfera asupra fiului insatisfacția.

B. Teoria presiunii de rețea

Bott în 1971, susține că rolurile conjugale sunt strâns corelate cu faptul dacă unul sau ambii partenerii au legături cu rețeaua extrafamiliala. Dacă soții sunt puternic integrați în rețea, iar rețeaua este densă (adică exista același tip de viziune asupra rolului de soț și soție, o similaritate a imaginii), rolurile celor 2 sunt discriminative și ierarhizate.

Dacă rețeaua este densă, dar integrarea soților în ea este slabă, atunci rolurile bărbatului și femeii sunt segregate.

Cu cât rețeaua este mai densă, cu atât cerințele de rol sunt mai omogene; suportul extrafamilial pentru un anumit tip de comportament este mai mare.

Dacă cei care formează rețeaua nu se cunosc între ei sau au legături slabe, este probabil că și așteptările de rol nu sunt uniforme; soții nu au un sprijin în afara familiei.

Predicțiile teoretice ale acestei abordări au fost confirmate pe familiile din mediul rural caracterizat prin rețea densă și diferențierea rolurilor bărbaților și femeilor. În mediul urban se întâlnește rețea mai lejera și roluri mai puțin discriminative.

La explicația presiunii de rețea exista și alte alternative: atât densitatea rețelei cât și rolurile sunt determinate de al 3-lea factor și anume, angajarea femeii în extrafamilial.

Chiar dacă rămânem la o relație cauzala-densitatea rețelei/segregarea sau nesegregarea rolurilor, nu e neapărat în sensul descris de Bott. Putem întâlni o rețea densă în care însă, presiunea se exercita în sensul practicării complementarității și egalitaritatii rolurilor jucate. Acest lucru se întâmpla în cazul familiilor tinere.

C. Familia cu dubla cariere

În ce măsură acest tip de familie găsește modalitățile de a împăca exigentele câmpului profesional cu cele ale câmpului domestic. Este vorba de familiile în care soții au slujbe cu calificare înalta și un nivel comparabil al responsabilităților și aspirațiilor de ascensiune socială și profesională. În termeni de câștiguri și pierderi, sotii angajați într-o asemenea încercare trebuie să țină seama de:

Beneficiile obținute într-o asemenea situație sunt câștigate cu prețul supraîncărcării de rol-renuntarea la unele activități ce par mai puțin importante.

Necesitatea de a rezolva unele dileme privitoare la schimbarea mentalității: care norme trebuie să fie reținute și care trebuie să fie înlăturate. Una dintre normele disputate este atitudinea față de femeia care lucrează.

Menținerea identității celor doi pentru că femeia și bărbatul nu pot exercita aceleași roluri.

Supraîncărcarea de rol ridica și probleme ce câștiguri și ce pierderi sunt în menținerea într-o rețea de prieteni.

Relevanta rolurilor în cadrul vieții familiale. Fiecare partener este angajat în 3 sisteme de roluri: rolul profesional al lui; rolul professional al ei; rolul comun-familia.

D. Abordarea microeconomică a rolurilor

Pune accent pe aspectele economice și încearcă să descrie așteptările și comportamentele de rol folosind variabilele economice, adică în termenii maximizării beneficiului: segregarea rolurilor în funcție de investiția de capital în capitalul marital comun. Capitalul personal investit depinde de averea prealabilă (salariul și alte venituri) și nivelul de școlarizare.

Lemencier a construit un tablou al comportamentului de rol în familie, în care a introdus: A-variabile economice și B-mai multe variabile sociodemografice.

A.

1. raportul veniturilor de oportunitate: salariul soțului/salariul potențial al soției.

2. raportul de dotare în capital uman: număr ani școlarizare soț/număr ani școlarizare soție.

B.

-varsta la căsătorie

-numarul copiilor

-marimea localității și cât de scumpă este viața în respective localitate

-presiunea familiala și extrafamiliala

Autorul considera că cele 2 variabile economice dau seama de felul în care se distribuie rolurile conjugale.

Paradigma costuri-beneficii și cea a schimbului social au servit ca bază pentru nuanțări noi în înțelegerea distribuției rolurilor.

Kellerhars atașează dimensiunii economice pe cea culturală, în înțelegerea strategiei de rol. Cu cât distanța de venituri dintre soti este mai mare cu atât relațiile sunt mai dense.

Mărimea schimbului de bunuri și servicii dintre soti este în funcție de poziția socială. Cu cât este mai înaltă, iar accentul este pus pe autonomie, cu atât schimbul este mai limitat.

E. Teoria echitații

Se întemeiază pe ideea conform căreia căsnicia este o continua negociere de roluri. Partenerii își ajustează conduitele și așteptările după felul în care văd schimbul de bunuri și activități ca fiind sau nu echitabil. Fiecare estimează raportul între ceea ce primește și ceea ce dă/ între ceea ce primește și ceea ce dă celălalt.

Echitatea: BX/CX = BY/CY

B=beneficii; C=costuri; X=soția; Y=soțul

Când unul sau ambii parteneri apreciază că raportul este inechitabil adopta strategii de rezolvare a acestuia. Rezolvările sunt:

comportamentale;

psihologice: modifica prin tactica justificării percepția mărimii elementelor din ecuație.

Deoarece relația dintre X și Y exprima o dependentă reciprocă, X poate acționa și asupra beneficiilor și costurilor lui Y ca și asupra costurilor și beneficiilor sale.

Teoria echitații rolurilor susține că evaluarea vieții de familie ca inechitabila este primul factor în cultura conjugală.

Imaginea familiei că un tot armonic în care se modelează personalitatea membrilor prin interacțiuni pozitive. Nici această abordare pozitivă, nici cea care pune accentul pe conflict și violența nu reflectă realitatea. Cele mai multe familii sunt în zona centrală pe axa armonie-conflict.

În societatea industrială, tatăl a continuat să fie principalul aducător de venituri, iar mama centrată pe treburile casnice. Această teză structural-functionalista de tip Parsons vede în complementaritatea rolurilor ceva pozitiv funcțional.

Susținătorii teoriei conflictului spun că în familia modernă este mai multă egalitaritate, dar totuși complementaritatea este în favoarea bărbaților.

Mișcarea feministă militează pentru:

reconsiderarea statutului social, politic, cultural al femeii;

reconsiderarea statutului și rolulului femeii în familie;

Multe femei văd astăzi în complementaritate o sursă de conflict, aceasta fiind “păguboasa” chiar și pentru bărbați.

Analiza bugetului de familie a interesat încă din secolul 19. din perspective sociologica interesează:

modul de organizare a bugetului;

factorii relevanți pentru această organizare;

ce aspecte depind de acești factori;

Factori relevanți

statutul socio-profesional al familiei

faptul dacă soția lucrează

dacă există sau nu copii în familie

tipul de întreprindere în care lucrează (loc de munca stabil, cum se plătește salariul)

atitudinea față de familie

atitudine dezinteresată;

familia se conduce după reguli moderne sau tradiționale;

factori ai specificului cultural

De acești factori depinde

cine gestionează bugetul;

cum este alocat bugetul pe persoane său timp;

raportul dintre cheltuielile zilnice și cele mari (locuința, mașina)

În structurile veniturile intră și bunurile tezaurizate (biblioteca, bijuterii, tablouri – “zestre” ce poate constitui și o sursă de bani în situații de criza).

Grupul domestic urmărește bunăstarea în toate punctele de vedere. Trebuia să ia permanent decizii în legătură cu variantele optime.

În familiile cu mai mulți membrii se pune problema unor decizii care privesc întregul grup; chiar comportamentele ce par strict individuale îi afectează pe toți ceilalți și grupul ca entitate.

Deciziile pot lua 2 forme:

democratice-colective

autoritar-dictatoriale de regulă, asociate cu puterea tatălui (în situația în care este singurul membru al familiei care lucrează, deține mijloacele economice pt a-i constrânge pe ceilalți). Această formă este costisitoare și nu a funcționat nici în cele mai grave forme de patriarhat, întrucât femeia deține abilitatea de a restrânge puterea de decizie a bărbatului.

În luarea deciziilor colective intervin dificultăți în armonizarea preferințelor – dacă aceste preferințe sunt apropiate, deciziile sunt ușor de luat. Preferințele fiind diferite și strategiile de satisfacere sunt diferite. Urmărind strategiile individuale optime nu se optine bunăstarea pt toți. În familie, se practica negocierea preferințelor și găsirea modalităților de satisfacere la maxim.

Se adopta strategii spontane pe baza unui contract implicit. Partenerii se înțeleg tacit asupra unor reguli de a păstra și maximize beneficiile și a micșora conflictele dintre preferințe.

Apare un lider în ceea ce privește comportamentul școlar al copiilor (mama, de regulă).

Autoritatea prin delegare variază în funcție de sarcinile de rezolvat, de etapele în care se afla familia, de competenta membrilor familiei.

Claude, Singly – Franta – 5200 familii:

27% soțul intervine la egalitate cu soția în marile decizii;

28% toate deciziile sunt luate împreună;

10% predominarea femeii

10% predominarea bărbatului

25% decizii și activități împreună

Concluzia: în 80% din cazuri – cooperare decizională și numai în 20% din cazuri – individualism decisional.

Planning familial – Este un domeniu important al deciziilor cuplului și privește dacă vor exista copii, câți, când primul (interval protogenetic) și când următorul (interval intergenetic). Decizia este în legătură cu raportul pe care cuplul îl percepe intre costurile și beneficiile nașterii și creșterii copilului. Percepțiile oamenilor au un înalt grad de realism: costurile educației, situația de pe piața muncii, situația diverselor instituții sociale.

Cu cât o țară este mai dezvoltată economic, cu atât natalitatea este mai scăzută. În fiecare țară se înregistrează o corelație puternic negative între nivelul de școlaritate al părinților și numărul copiilor. Societatea modernă a făcut că beneficiile familiei cu mulți copii să fie mai mici decât în trecut Diferitele instituții și legi au substituit avantajele existenței mai multor urmași ( de exemplu, azilele de bătrâni). O femeie grație salariului și subvențiilor de la stat poate crește singură un copil. Facilitatea divorțului sporește riscul ruperii căsătoriei ceea ce determina cuplul să se rețină de la a avea mai mulți copii.

Interdicția legală a muncii pt copii și obligația la un anumit număr de ani de școlarizare face că beneficiile legate de munca copiilor să fie mai mici.

Pe piața forței de munca nu exista diferența legală între bărbați și femei, de ce părinții să-și propună să aibă un băiat.

Creșterea costurilor

Costurile de timp pt nașterea și creșterea unui copil.

Restricționări ale veniturilor familiei.

Se pune problema intervalului dintre primul și următorul copil (bunurile achiziționate pt primul sunt folosite și pt al doilea copil).

Dacă aruncăm o scurtă privire la familile care ne înconjoară, observăm o mare diversitate

de structuri și manifestări familiale. Mult mai mare decât există acum 50 sau 100 de ani. Acest

lucru se datorează câtorva schimbări pe toate planurile societății: economic, social, psihologic,

spiritual. Iată care sunt cele mai semnificative dintre aceste schimbări care au avut efect inclusive asupra familiei:

• dezvoltarea materială a societății, care a transformat omul într-un individ centrat pe acumulare și mai puțin pe existență. Acum oamenii se definesc mai mult prin ceea ce au, decât prin ceea ce fac sau sunt. Valorile personale și sociale au cunoscut o bulversare semnificativă; de aceea există tendința oamenilor de a se responsabiliza mai puțin pentru

dezvoltarea și împlinirea emoțională, cât mai mult pentru cea materială.

• depersonalizarea omului, care derivă destul de direct din caracteristică de mai sus. La aceasta se mai adaugă și tendința de a valoriza mai degrabă individul unic, decât familia sau grupul.

Astăzi se folosește mai mult „eu”, decât „noi”. Se pune accent pe dezvoltarea individuală,

decât pe cea împreună. Asta influențează și creșterea vârstei la care se căsătoresc tinerii, la creșterea vârstei la care femeile aleg să devină mame.

• creșterea ritmului de viață și a variantelor de petrecere a timpului, atât în zona profesională, cât și în cea personală, ceea ce a avut ca efect apariția unor noi nevoi care se cer satisfăcute. Merită însă să ne întrebăm dacă aceste nevoi sunt reale sau sunt „create” de mintea noastră sau de societate (care devine din ce în ce mai presantă cu toate invențiile și aritificialitățile ei).

• conștientizarea dezavantajelor ale familiilor tradiționale, care puneau accent pe stabilitatea familială, și mai puțin pe satisfacția reciprocă a membrilor ei. Astăzi tinerii sunt mult mai orientați spre satisfacția maritală, spre împlinirea emoțională în cuplu, decât să urmărească cu orice preț longevitatea cuplului sau a familiei.

• pozitivarea atitudinii față de femei, de la bum-ul feminismului, la încercările actuale de echilibrare a atitudinii față de cele două sexe.

• relaxarea atitudinii față de sarcinile și copiii proveniți din afara relațiile de cuplu stabile sau față de adopții;

• deschiderea față de metodele contraceptive și folosirea lor pe scară largă, care a dus la controlul sarcinilor și deci la controlul vârstei mariajului și a tipului de relație de cuplu dorit de cei doi parteneri;

• schimbarea mentalității, din una stigmatizatoare în una de acceptare, și toleranță față de modelele noi de viață familială, cum ar fi familia cu un singur părinte, cuplurile aflate în concubinaj, cuplurile și căsătoriile între parteneri de același sex, adolescenții care devin părinți etc., dar și față de fenomene precum divorțul, separarea, locuitul împreună înaintea căsătoriei.

• tendința la libertinaj, inclusiv (sau mai ales) sexual și de a fi furați de modelele familiale „la modă”, cum ar fi, de exemplu concubinajul și cuplul homosexual.

• relaxarea presiunii bisericii asupra relațiilor sexuale și instituției familiei.

Dincolo de aceste schimbări, pe noi ne interesează să înțelegem ce se întâmplă în interiorul fiecărei familii. De aceea, psihologia familiei se centrează mai degrabă pe unicitatea fiecărei familii, ținând însă cont de toate influențele exercitate asupra ei. Dar pentru a ajunge să pătrundem în universul interior al familiei, cred că te ajută o incursiune în celelalte domenii ale științei care îți pot facilita înțelegerea și studiul mecanismelor psihologice specifice familiei.

Relația părinte-copil nu este una cu o singură direcție. Este adevărat că părinții își cresc copiii și le transmit normele și valorile după care își călăuzesc ei înșiși viața. Dar ele nu sunt neapărat asimilate de copii. Cei mici (mai ales atunci când ajung la vârsta adolescenței) își pot crea propriile norme și valori sau le pot prelua din diversele cercuri pe care le frecventează. Dar cât de mult își pot copiii influența părinții? Și care sunt cele mai importante aspecte ale vieții în care cei mici au un cuvânt mai greu de spus asupra orientării părinților? 

Cercetătorul german Annette Roest a studiat rolul familiei în transmiterea valorilor personale. Ea a descoperit că părinții își influențează copiii, cei mici își influențează părinții, iar părinții se influențează unul pe celălalt. Ea a intervievat familii biparentale (mame, tați, copii) pentru a vedea care este impactul interacțiunii părinți-copii într-o perioadă de zece ani. Roest susține că există o distincție clară între valori transmise și valori similare. Deși o valoare personală poate fi transmisă de tată fiului său, asta nu înseamnă neapărat că tatăl și fiul vor împărtăși exact aceeași valoare peste câțiva ani. 

Faptul că valorile personale sunt transmise de la părinți la copii nu este deloc surprinzător. Ceea ce incită însă este faptul că anumite valori se transmit de la copii la părinți. Dar și mai mult: unele valori sunt mai ușor acceptate de tată, iar altele sunt asimilate mai repede de mamă. De exemplu, tații sunt mai atenți la preluarea valorilor copiilor vizavi de muncă. În schimb, mamele sunt mai receptive în privința propriei determinări, adică să facă ceea ce doresc conform propriei lor voințe. Dar mamele îi influențează pe tați în ceea ce privește valorile referitoare la distracție și bucuriile vieții. Roest a mai stabilit că adolescenții își influențează tații în privința valorilor care dau bucurie vieții. Ei își mai influențează părinții și în privința etosului muncii. 

O altă concluzie surprinzătoare a cercetării este aceea că mai ales băieții exercită o astfel de influență. Roest nu a găsit nicio dovadă că și fetele și-ar influența părinții. 

Socializarea valorilor ar trebui privită ca un proces dinamic și complex, mai susține specialista germană. Membrii familiei se influențează unul pe celălalt și, mai mult, socializarea valorilor într-o familie nu apare dintr-un vacuum. Asta înseamnă că se poate interveni în privința normelor și a valorilor nu numai prin intermediul părinților. De aceea părinții ar trebui să fie conștienți că și copiii îi pot influența și să nu fie refractari la aceste influențe. Pentru că în acest mod ei vor fi permanent conectați la schimbările ce se produc într-o societate și care pot schimba viața lor și a familiei. 

Ritmul din ce în ce mai rapid al vieții cotidiene a creat o breșă în comunicarea dintre părinți și copii. Majoritatea oamenilor sunt nevoiți să dedice din ce în ce mai mult timp căutării soluțiilor de a face față provocărilor zilnice. Toate acestea sunt însă în detrimentul relației cu copiii lor. Plecând de la această realitate îngrijorătoare, Romtelecom a inițiat campania „Copil, caut timp. De petrecut cu părinții mei”, menită să atragă atenția asupra lipsei de comunicare dintre părinți și copii și să ofere soluții de îmbunătățire a relației dintre aceștia.
Asociația Telefonul Copilului, care gestionează în România numărul unic european 118.111, apelabil pentru orice problemă despre copii, a semnalat în 2009 creșterea numărului de apeluri realizate de copii doar pentru că se simțeau singuri și aveau nevoie de cineva care să-i asculte. Plecând de la această constatare, Romtelecom, ca susținător cu tradiție al cauzei copiilor, a comandat un studiu la nivel național companiei de cercetări de piață Gallup, iar rezultatele acestuia au venit să confirme că problemele de comunicare și interacțiune dintre părinți și copii sunt reale, că așteptările copiilor în ceea ce privește relația cu părinții sunt mai mari decât ceea ce li se oferă în realitate sau că cei mici au nevoie să discute cu adulții despre sentimentele lor, despre școală și viitor .

Concluziile acestui studiu ar trebui să dea de gândit oricărui părinte:

– 49% din copii petrec zilnic cel mult o oră cu părinții lor;

– Doar 1 din 4 copii petrece mai mult de 5 ore cu părinții, într-o zi de weekend;  

– Părinții a 38% din copii nu se joacă decât rar sau niciodată cu aceștia, chiar dacă această activitate este cel mai des menționată între nevoile copiilor în relația cu adulții;  

– Cele mai importante subiecte  pe care copiii doresc să le discute cu părinții lor sunt școala (27%), planurile de viitor (10%), problemele, sentimentele și dorințele (9%);  

– Cei mici vorbesc rar sau niciodată cu părinții despre planurile lor (31%), despre sentimentele  (26%) sau despre problemele lor (16%); 

– Părinții sunt de departe cele mai valorizate modele pentru ei;  
– Există diferențe considerabile între așteptările copiilor privind activitățile comune cu părinții și realitate. 

Într-o familie biparentala, când ambii părinți sunt activ implicați în creșterea și educarea copilului, este important pentru ei să comunice constant unul cu altul pe probleme de disciplină și de comportament al copilului.

În acest fel scade probabilitatea de a folosi tehnici de parenting greșite, din trecutul lor. De asemeni, vor face front comun cu partenerul – ceea ce va oferi copilului un mesaj important despre constantă și siguranță. Mulți părinți găsesc, de asemeni, folositor citirea de cărți și articole din reviste despre parenting-ul adecvat.

Disciplina permite părinților să arate copiilor comportamente acceptate și comportamente neacceptate. Prin stabilirea unor limite, copilul este ajutat să învețe ce se așteaptă de la el și cum să se poarte în societate. Aceste lucruri sunt necesare pentru că copilul să devină un adult responsabil. 
Disciplina este o problemă dificilă, întrucât trebuie să fie dreapta și constantă. Lipsa constantei și disciplina adecvată poate produce confuzie la copii care în mod constant vor căuta să-i testeze pe ceilalți pentru stabilirea unor limite în cadrul relațiilor.
A fi părinte implica multă responsabilitate, 24 de ore pe zi. Menținerea unei discipline constante poate fi obositoare și consumatoare de timp. Este foarte greu pentru părinții singuri. Desigur, au avantajul să poată crește copilul așa cum își doresc, fără intervenția partenerului, dar sunt multe momente când se simt izolați și nesiguri în privința metodelor de disciplinare. 
Poate fi de folos schimbul de idei cu alți adulți apropiați sau discutarea problemelor cu un profesionist în sănătate sau chiar cu profesorul copilului.
În familia cu doi părinți viața este mai ușoară dacă ambii parteneri discuta împreună despre metodele de educație ale copilului și scopurile lor. Astfel își oferă sprijin în situațiile în care ar fi tentați să cedeze doar pentru a avea liniște și pace.

Imaginea de sine a copilului se dezvolta chiar din prima zi de viață. Copiii devin conștienți de emoțiile și comportamentul părinților. Percep atât cuvintele pe care aceștia le spun cât și tonul vocii. Observă și recunosc limbajul trupului. Privesc de aproape expresia facială. Copilul se modelează pe baza lucrurilor pe care părinții le spun și fac.
De aceea, felul în care părintele se comportă și vorbește cu copiii are o influență enorma asupra dezvoltării lor. Și mai important poate afecta încrederea în sine a copilului.
Atunci când părinții lauda copilul în mod constant, asigura copilului o dezvoltare cu încredere în sine corespunzătoare. Dar atunci când părinții sunt critici și inconsecvenți, sau chiar neiubitori, copiii invariabil vor crește subevaluandu-se.

Unii părinți se concentrează doar asupra comportamentului nepotrivit al copilului și îl critica tot timpul. Un anumit grad de criticism poate fi necesar, dar dacă copilul aude doar mânie și critică, încrederea în sine va fi subminata. Mai mult va învața că singura situație în care primește atenție este când are un comportament nepotrivit -astfel că se va comporta rău. 
Lăudarea și recompensarea comportamentului adecvat este mult mai benefic decât critică constanta. Îmbrățișarea copilului său lăudarea lui pentru un comportament adecvat îl va încuraja pe copil să vadă ca a te purta bine, plăcut, blând, atrage recompense. De asemeni încurajează încrederea în sine.

Copiilor le place să audă că sunt iubiți. Dacă un copil se poartă rău trebuie criticat comportamentul și nu copilul.

Exemplu: "Laura, este o fetiță minunată și te iubesc foarte mult, dar comportamentul tău de azi a fost îngrozitor" este mai constructiv decât a spune: "Laura, ești o fetiță rea și nesuferită".
De fapt, mulți părinți merg și mai departe și cuvintele lor pot răni serios copilul, pe termen lung. Orice psihoterapeut poate afirma că problemele pacienților lor sunt consecințele cuvintelor dure adresate lor în copilărie. 

A spune fraze ca: "Pleacă din fața mea", "mi-e silă de tine", sau și mai rău "nu te mai iubesc" sunt atât de dureroase și de supărătoare pentru copil încât afectează serios abilitatea lor de a oferi afecțiune mai târziu în viață și chiar abilitatea lor de a forma relații sănătoase.
Ironizarea copilului său compararea lui cu alți copii, frați sau surori în defavoarea copilului, poate avea consecințe negative.

În zilele noastre poate fi dificil ca familia să găsească timp și să-l petreacă împreună. Majoritatea părinților lucrează în timp ce copiii merg la școală și probabil au și alte activități în timpul liber. Astfel, momentele în care întreaga familie este împreună sunt rare.
O idee bună ar fi aranjarea programului familiei astfel încât aceasta să servească cina împreună, sau cel puțin la sfârșit de săptămâna familia să fie împreună și să discute.
Este important pentru toți membrii familiei să se întâlnească și să vorbească unii cu alții. Pentru copii este de asemeni foarte important să aibă fixate anumite practici și obiceiuri.

Servirea mesei împreună le oferă șansa tuturor de a discuta despre lucruri importante, care îi preocupă. Este important ca toți să vorbească și toți să îi asculte pe ceilalți. Copiii se bucura de asemeni dacă sunt implicați în activități alături de părinți (ex: merge joia după-amiaza cu tatăl la bibliotecă, sau merge la înot cu mama vineri seara). Este important ca părinții să includă și copiii în planurile lor.

Multe familii găsesc benefice discuțiile în jurul mesei, o jumătate de oră în fiecare săptămână. Dacă familia se obișnuiește cu acest ritual când copiii sunt mici, acesta rutina va rămâne și în timpul adolescentei copiilor și va ajuta la ușurarea comunicării în acesta perioada.
Aceste întâlniri săptămânale ar trebui să aibă loc în jurul mesei din bucătărie, sau într-un loc similar. Toți pot consuma ceai, cafea sau sucuri, dar nu alcool. Fiecare din familie va ști că-și poate spune părerea fără a fi împiedicat, dar întâlnirea este limitată în timp, deci nu poate dura toată ziua.

Multe familii au câteva reguli de baza pantru ca aceste ședințe să meargă bine:
– nu se țipa
– nu se înjura
– nimeni nu pleacă până când întâlnirea nu are un final potrivit.
Întâlnirile regulate dintre membrii familiei pot ajuta la ventilarea emoțiilor negative și la întărirea relațiilor dintre membrii ei.

Totuși, este important ca părintele să-l asculte pe copil și cu alte ocazii atunci când vine să întrebe ceva sau să discute un subiect. Dacă li se va spune de fiecare dată "nu acum, sunt ocupat" vor pierde dorința de a-și împărtăși gândurile cu părintele și vor crește cu resentimente față de acesta și cu credința că el nu este destul de important pentru a fi pe primul loc.

Este trist faptul că adulții văzuți de psihoterapeuți în terapie sunt indivizi care simt că nu li s-a acordat suficientă atenție acasă, în vremea copilăriei sau care a fost criticați constant sau care obțineau atenția părinților doar dacă făceau ceva rău sau obțineau note mari la școală.
Când terapeutul să află în fața unui adult cu depresie sau alte probleme – probabil o persoană care are dificultăți în a dezvolta relații sănătoase – acesta vede în persoana clientului copilul tulburat, trist, pierdut care a fost.

\

Mulți părinți spun copiilor: "trebuie să faci lucrul x pentru că așa spun eu". Dar toată lumea știe că a oferi o explicație potrivită este mai eficient pe termen lung. Deci, e bine ca părintele să explice copilului. Acest lucru îl va ajuta pe copil să gândească și să acționeze într-un mod coerent și organizat. 

Dacă părintele este capabil să exprime în mod adecvat propriile emoții și așteptări – în special în ce privește regulile casei, orarul familiei dimineața, dacă copilul poate sta până mai târziu afară seara, sau să doarmă la un prieten – copilul va crește cu sentimentul că părintele este un om rezonabil care își rezerva timp să explice lucrurile în mod adecvat.
De asemeni copilul va învața despre onestitate și deschidere și cum să negocieze anumite probleme cu alți oameni. Dacă există în familie o problemă care îl privește și pe copil, este bine că aceasta să fie discutată.  Este bine ca părintele să încerce să găsească soluții la probleme împreună cu copilul. Când sunt discutate soluții, este necesar să se discute și consecințele acestor soluții, întrucât acestea au o semnificație importantă pentru decizia finală. Părintele să fie deschis la sugestiile copilului, trebuie să fie implicat în negociere și luarea deciziilor, în încercarea de a găsi cea mai bună soluție. Copilul care participa la acest tip de discuții va avea mai multă încredere în sine și va învața cum să comunice eficient.

În mod constant copilul încearcă să învețe de la părinte cum să se descurce în lume. De multe ori copilul imita felul de a se comporta și de a vorbi al părintelui. Părintele este cel mai important model pentru copilul său. Dacă părintele îi arăta copilului respect, bunătate, onestitate, prietenie, ospitalitate, generozitate și oferă complimente des, exista mari șanse ca și copilul să facă la fel.

Părintele este responsabil de îndrumarea copiilor. Și îi poate ajuta mult prin încurajarea frecvență și explicarea a ceea ce se așteaptă de la ei. Dar cel mai bun lucru este exprimarea iubirii necondiționate pe care părintele o simte pentru copilul său.

Concluzii

Am ales această temă deoarece consider comunicarea esența oricărei relații, atât interpersonale, cât și intrapersonale (comunic atât cu ceilalți cât și cu mine însumi). Măsura în care reușim să înțelegem complexitatea acestui proces va determina însuși modul de a ne înțelege și de a ne schimba.

Când ne gândim la o persoană ne vin în minte descrieri de genul „mă înțeleg ușor cu ea”, sau „mi-e greu să comunic cu ea”, „mă cert des cu el/ea”, etc. Chiar când ne definim pe noi înșine folosim caracteristici observate ale modului nostru de comunicare: „eu sunt cam tăcut(ă)”, „sunt sociabil(ă)” etc. Însă ce este comunicare? Ce înseamnă să comunic? De ce am nevoie să comunic?

În termeni generali, comunicarea reprezintă un schimb de informații de la un transmițător la un receptor printr-un anumit canal și orientat către un scop. Pentru a se realiza comunicarea trebuie ca atât transmițătorul cât și receptorul să folosească un limbaj comun. De cele mai multe ori folosim aceleași cuvinte însă acestea pot îmbrăca sensuri diferite, uneori chiar contradictorii. Un alt element cheie al comunicării este oferirea feedback-ului, proces prin care destinatarul îi „arată”  celui dintâi că a primit și a înțeles informația transmisă.

Clipă de clipă primim și oferim … gânduri, emoții, hrană …  Comunicând ne dezvoltăm încă dinainte de a ne naște. Comunicarea reprezintă o trăsătură definitorie a vieții. În acest cadru putem înțelege mai bine nevoia noastră de comunicare, și mai ales a copiilor noștri, care sunt la început de viață.  

De multe ori tindem să privim comunicarea părinte-copil ca fiind unidirecțională: părintele transmite, copilul primește (mai ales când copilul este mic). Și deseori părintele ajunge să se întrebe cu privire la modul în care a fost înțeles, dacă a fost înțeles. Este ca și cum părintele și copilul vorbesc limbi diferite. „Limbajul părintelui” este dominant verbal, mental și simbolic. „Limbajul copilului” este unul al corpului, al non-verbalului. Prin comunicarea cu părintele, copilul accede treptat la cuvânt și verbal. Modul în care copilul va integra în propria personalitate nouă „limbă” depinde de gradul de congruență pe care părintele îl are cu el însuși și pe care îl manifestă în relația cu acesta. De exemplu, mama îi poate spune copilului că îl iubește luându-l în brațe și sărutându-l, iar cu altă ocazie îi spune același lucru încruntată și refuzându-i îmbrățișarea, sau mama și tatăl au modalități opuse de a-i spune că îl iubesc. Copilul va avea o imagine ambivalentă, confuză despre conceptul de a iubi. El va manifestă această confuzie în relațiile sale de mai târziu, având dificultăți în a-și „arăta” iubirea.  

Orice comunicare are loc pe ambele planuri: non-verbal și verbal.
Pentru ca părintele și copilul să găsească un „limbaj” comun, pentru a putea crște împreună și a comunica autentic, vă propun în continuare să explorăm câteva posibilități de îmbunătățire a comunicării dintre acești protagoniști

Copilăria este considerată a fi perioada cea mai frumoasă din viața unei persoane, pentru că este lipsită de griji, iar singura preocupare a copilului o constituie jocul. Acest lucru nu este valabil în toate cazurile. Nu toți copiii au parte de o copilărie „fericită”, iar elementele negative din mediul familial sunt, de cele mai multe ori, responsabile pentru problemele copilului.

„Astfel, orice pierdere, reală sau simbolică, a unuia dintre părinți are implicații asupra dezvoltării psihice a copilului. Spre exemplu, separarea părinților. Indiferent de vârsta pe care o are în momentul divorțului, copilul este foarte afectat, mai ales că, de cele mai multe ori, evenimentul este precedat de tensiune și conflicte între părinți”, susține psihologul ieșean Cristina Vameșu. În aceste condiții, copiii reacționează în două moduri: fie devin foarte agresivi, fie foarte retrași, transformându-se în „copii -problemă”. Preșcolarii nu mai sunt dispuși să se joace ca înainte și pot deveni anxioși sau agresivi. Cei mai mari încearcă să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lor, luptă pentru împăcarea părinților, însă încep să aibă rezultate slabe la învățătură sau chiar să abandoneze școala. Chiar dacă adolescenții sunt capabili să-și înțeleagă părinții și par a se detașa de conflictele interparentale, aceștia pot ajunge cu ușurință la delicvență juvenilă sau depresie.

Efectele separării părinților nu sunt atât de grave ca în cazul în care copilul este obligat să fie martor la neînțelegerile și conflictele frecvente ale părinților. În familiile cu relații dizarmonice și conflictuale, în care comunicarea este afectată, există un risc crescut de apariție a tulburărilor de adaptare, emoționale și de comportament la copil.

Copiii expuși unor astfel de conflicte se confruntă adeseori cu probleme legate de integrarea în anumite grupuri, iar mai târziu se pot confrunta cu probleme de adaptare socială.

Părinții joacă un rol extrem de important în formarea copilului. De aceea, este recomandat ca aceștia să comunice mai mult cu el, să acorde mai multă atenție copilului, să fie mai receptivi la nevoile lui, să-l încurajeze să-și exprime atât emoțiile pozitive, cât și pe cele negative. Să găsească o modalitate „mai blândă” de a-i face observații și să-l încurajeze să interacționeze cu ceilalți copii. Să-i acorde mai multă atenție, mai ales în situațiile delicate, cum ar fi divorțul sau decesul unuia dintre părinți. „Părinții nu trebuie să uite că propriul copil este de fapt oglinda familiei, iar comunicarea deschisă și eficientă cu acesta este esențială. Oricât de stresat se simte părintele, oricât de multe probleme ar avea, poate să-și rezerve timp pentru a-i acorda atenție copilului, își poate concentra atenția asupra comportamentelor pozitive ale copilului, îl poate încuraja să-și exprime liber opinia”, este îndemnul psihologului.

Un sprijin real în astfel de situații îl pot oferi bunicii, fiind cei mai apropiați de familie. Învățătorul său profesorul contribuie, de asemenea, la educația copilului și îl pot îndruma și ajuta să depășească astfel de situații. Atitudinea lor față de copil este foarte importantă în astfel de situații, deoarece acesta este mai sensibil și mai vulnerabil decât ceilalți.

Fericirea copilului depinde în primul rând de mediul familial în care este crescut, de relația dintre părinți, dar și de felul în care părintele are grijă de copil. Dincolo de dragoste, comunicarea cu părinții îl va ajuta pe copil să fie fericit!

BIBLIOGRAFIE

Birkenbihl, Vera, 1999, Semnalele corpului. Cum să înțelegem limbajul corporal, Editura Gemma Preș, București.

Borțun, Dumitru, 2002, Semiotică. Limbaj și comunicare, Editura SNSPA, București.

Bremmer, Jan, Roodenburg Herman (editori), 2000  (ed. I 1991), O istorie culturală a gesturilor,  Editura Polimark, București.

Chelcea, Septimiu, coordonator, 2005, Comunicarea nonverbală: gesturile și postura, Editura Comunicare.ro,.

Chelcea, Septimiu, coordonator, 2004, Comunicarea nonverbală în spațiul public, Editura Tritonic, București.

Cohen, David, 1997 (ed. I: 1992), Limbajul trupului în relațiile de cuplu, Editura Polimark, București.

Cosmovici, Andrei, 1996, Psihologie generală, Editura Polirom, Iași.

Cuilenburg J.J.Van, Scholten O., Noomen G.W., 2004, Știința comunicării, Editura Humanitas, București.

Dinu, Mihai, 2004, Fundamentele comunicării interpersonale, Editură, Bic All, Timișoara.

Fiske, John, 2003, Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, Iași.

Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie, 1996, Noul dicționar al științelor limbajului, Editura Babel, București.

Ekman, Paul și Friesen, Wallace, 1969, The Repertoire of Nonverbal Behavior: Categories, Origins, Usage and Coding, în „Semiotica”, 1.

Goffman, Erving, 2003, Viața cotidiană ca spectacol, București, Editura Comunicare.ro.

Haineș, I., 1998, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundației „România de mâine”, București.

Hall, Edward, 1988, „The hidden dimension of time and space în today’s world”, în F. Poyatos (ed.) Crosscultural Perspectives în Nonverbal Communication, Toronto: CJ Hogrefe.

Hartley, Marty, 2005, Limbajul trupului la serviciu, Editura Polirom, Iași.

Lacombe, Fabrice, 2005, Rezolvarea dificultăților de comunicare, Editura Polirom, Iași.

McQuail, Denis, Comunicarea, 1999, Editura Institutul European, Iași.

Nuță, Adrian, Abilități de comunicare, 2004, Editura SPER, Colecția „Caiete experențiale”, București.

Pease, Allan, 1993, Limbajul trupului, Editura Polimark, București.

Pease, Allan, 2001, Întrebările sunt de fapt răspunsuri, Editura Curtea Veche, București.

Pease, Allan, Garner, Alan, 1994, Limbajul vorbirii, Editura Polimark, București.

Prutianu, Ștefan, 2005, Antrenamentul abilităților de comunicare, Editura Polirom, Iași.

Quiliam, Susan, 2001 (1996, 1997), Tainele limbajului trupului, Editura Polimark, București.

Pânișoară, Ion-Ovidiu, 2004, Comunicarea eficientă. Metode de interacțiune educațională, Editura Polirom.

Rodney, Davies 1997, Ce ne dezvăluie fața, Editura Polimark, București.

Ricoeur, Paul, 1999, De la text la acțiune, Editura Echinox, Cluj.

***1980, Pentru o teorie a textului, Editura Univers, București.

Stanton, Niki, 1995, Comunicarea, Ed. Științifică și Tehincă, București.

Șoitu, Laurențiu, 2001, Pedagogia comunicării, Editura Institutul European Iași.

Schutz, William, 1958, Firo: A three-dimensional theory of interpersonal behavior. New York: Holt, Rinehart, and Winston.

Voicu Monica, Rusu Costache, 1998, ABC-ul comunicării manageriale, Editura Danubius, Brăila.

Watzlawick, Paul, ș.a., 1967, Pragmatics of Human Communication. A Study of Interacțional Patterns, Pathologies, and Paradoxes, W.W.Norton & Company, New York, London.

Wald, Lucica, 1973, Sisteme de comunicare umană, Editura științifică, București.