Comunicarea instituțiilor europene cu statele membre ale Uniunii Europene. Studiu de caz: Curtea de Justiție a Uniunii Europene [308925]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării

Specializarea: Comunicare și relații publice

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific

conf. univ. dr. Silvia BRANEA

Absolvent: [anonimizat]
2020

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării

Specializarea: Comunicare și relații publice

LUCRARE DE LICENȚĂ

Comunicarea instituțiilor europene cu
statele membre ale Uniunii Europene

Studiu de caz: Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Coordonator științific

conf. univ. dr. Silvia BRANEA

Absolvent: [anonimizat]
2020

Cuprins

Introducere

„One cannot not communicate“ este prima axiomă a comunicării a [anonimizat]-austriac și exprimă imposibilitatea de a nu comunica. [anonimizat], comunicarea este o [anonimizat] o ignorăm.

[anonimizat], [anonimizat], fie că vorbim de „noi“ [anonimizat], ca instituții sau chiar ca organizații internaționale.

Ținând cont de această importanță pe care comunicarea o [anonimizat] a Uniunii Europene, o instituție internațională cu impact în viața de zi cu zi a [anonimizat], modul în care această politică de comunicare s-a schimbat în timp și modul în care aceasta este percepută de cetățeni.

Lucrarea are o [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] o scurtă analiză a comunicării pe care diferitele organizații internaționale o [anonimizat].

Apoi urmează partea practică ce este reprezentată de un studiu de caz al politicii de comunicare a Curții de Justiție a [anonimizat] a [anonimizat]-țintă ale acesteia și modului în care această politică s-a schimbat și adaptat la nevoile actuale. Studiul de caz se termină cu o parte dedicată percepției pe care publicul o are despre această politică de comunicare a [anonimizat], având astfel acces la respondenți din diferite state membre ale Uniunii Europene.

[anonimizat] a împărtăși, însă și acțiunea de a face ceva împreună. Comunicarea poate fi astfel considerată a avea un dublu sens: [anonimizat] o [anonimizat], de menținere astfel a legăturilor interumane.

Caracteristicile de bază ale comunicării au fost analizate și teoretizate din cele mai vechi timpuri.

[anonimizat] a [anonimizat] s-[anonimizat]. Autorul consideră că această problemă a definirii noțiunii de comunicare e legată de marea diversitate a unghiurilor de abordare. Abordările cercetătorilor trimit la puncte de vedere diferite care provin din câmpuri disciplinare diferite. Cu toate acestea, autorul menționează două direcții de acțiune teoretico-metodologică, care sunt în contradicție: prima direcție este cea instrumentală, care oferă o structură coerentă pentru utilizarea comunicării, în timp ce a doua direcție, cea de investigație și analiză, accentuează „dinamica procesului de comunicare ca atare“.

Situația este similară și în cazul teoriilor comunicării. Armand Mattelart și Michèle Mattelart subliniază faptul că noțiunea de „teorie a comunicării“ pune la fel de multe probleme precum și cea de „comunicare“, oferind prilejul la tot atât de multe dezbateri.

Continuând aceeași idee, Jean-Pierre Meunier și Daniel Peraya subliniază complexitatea fenomenului de comunicare și numeroasele interpretări pe care acesta le poate avea. Astfel, fiecărui model sau teorii de comunicare îi corespunde un punct de vedere diferit și particular, ceea ce poate duce uneori la constatarea că unele modele și teorii de comunicare sunt incompatibile între ele, cu elemente antagoniste și contradictorii.

Ca și în cazul definiției comunicării, și modelele comunicării au evoluat în două direcții majore: știința comunicării (curentul transmisionist) și semiotica acesteia (curentul semiotic). Conform profesorului Marcel Danesi , în general știința comunicării se concentrează mai mult pe studiul tehnic al transmiterii mesajelor (vocal, electronic etc.) și asupra legilor matematice și psihologice care reglementează transmiterea, recepția și procesarea de informații. Spre deosebire de aceasta, semiotica acordă mai multă semnificațiilor mesajelor și modul în care aceasta a fost creată.

Există diferite modele de comunicare, dintre care cele mai cunoscute sunt cele gândite și construite de Shannon și Weaver, Jakobson și teoriile interacționiste ale comunicării (Școala de la Palo Alto, Școala de la Chicago și Școala de la Frankfurt).

Modelul Shannon–Weaver

Modelul Shannon–Weaver este specific curentului transmisionist. Este un model de comunicare numit după inginerul Shannon și matematicianul Weaver. Opera lui Claude Shannon și Warren Weaver au avut ca rezultat prima reprezentare schematică a comunicării (Fig. 1).

Fig. 1. Reprezentarea schematică a comunicării

Studiile acestora s-au concentrat în principal pe probleme legate de transmisia telegrafică: starea semnalului primit de către destinatar trebuia să fie cât mai aproape de starea sa inițială. Astfel, modelul din Fig. 1 include noțiuni preluate din tehnica radio: sursă de informare, mesaj, emițător, semnal, canal, zgomot, receptor, destinatar.

În timpul unei transmisii, semnalul poate fi afectat sau chiar modificat de o sursă de zgomot. Acest model de comunicare evidențiază elementele care fac sunt susceptibile de a modifica comunicațiile: codare, decodare, „zgomot“. Destul de limitat, acest model este interesat doar de factorii transmisiei, fără a ține cont de interacțiunea dintre emițător și receptor. În plus, modelul nu are în vedere posibilitatea mai multor receptori.

Modelul Jakobson

Încadrându-se în curentul semiotic, acesta este un model de comunicare dezvoltat de teoreticianul Roman Jakobson. Acest model ne permite să reflectăm asupra comunicării prin descrierea diferitelor funcții ale limbajului expresiv și prin evidențierea factorilor care intervin în contextul comunicării.

Fig. 2. Elementele și funcțiile comunicării verbale

Potrivit lui Jakobson, comunicarea verbală este formată șase elemente (factori):

context (celelalte semne verbale ale aceluiași mesaj și spațiul în care are loc mesajul);

expeditor (emițător, enunțător);

destinatar (un receptor, un enumerator);

contactul dintre expeditor și destinatar;

un cod comun;

un mesaj.

Astfel, în primul rând, mesajul este gândit de emițător, apoi codat și, în final, exprimat. În ceea ce privește destinatarul, acesta primește mesajul, îl decodează și îl înțelege în felul său. Mesajul este transmis pe un canal și poate fi deranjat de „zgomote“ care pot fi fizice și psihologice. În cazul în care canalele nu sunt identice și există prea mult zgomot, aceasta se numește o comunicare nereușită. Acest model de comunicare a fost dezvoltat notând diferența care poate avea între mesajul transmis și mesajul primit.

Fiecare factor trebuie să fie prezent și compatibil pentru ca comunicarea să aibă succes. Drept urmare, se stabilesc relații între toți factorii, inclusiv mesajul și ceilalți factori.

Pornind de la elementele comunicării, Jakobson a adăugat apoi fiecăruia câte o funcție aferentă, astfel:

Funcția emoțională (expresivă) – se concentrează pe emițător și pe raporturile sale cu mesajul. Astfel, mesajul poate fi încărcat cu anumite stări sau cu atitudinea expeditorului față de mesaj.

Funcția referențială (denotativă) – se concentrează pe contextul comunicării. Aceasta este principala funcție a limbajului.

Funcția poetică (sau estetică) – se concentrează pe mesaj. Potrivit lui Jakobson, limbajul poetic este utilizat frecvent și în expresiile cotidiene.

Funcția empatică (fatică) – se concentrează asupra contactului (forme de politețe, ceremonii, discursuri, conversații colegiale etc.).

Funcția metalingvistică – se concentrează pe cod și presupune discursul despre propriul limbaj.

Funcția persuasivă (conativă) – se concentrează pe receptor, definind, astfel, relațiile dintre acesta și emițător. Prin această funcție este descris efectul pe care mesajul îl are asupra receptorului, precum și modalitatea de a declanșa o reacție din partea acestuia.

Teoriile interacționiste ale comunicării

Școala de la Palo Alto

Sub numele Școlii de la Palo Alto se află un grup de cercetători care au analizat importanța relației dintre actorii comunicării și mesajul. Fondatorul acestei școli, care a luat numele orașului Palo Alto din California, este Grégory Bateson, un etnolog și antropolog care, la începutul anilor 1950, a fondat prima echipă de cercetare din Palo Alto și a condus-o mai bine de zece ani.

Principiul acestui model de comunicare se bazează pe faptul că „nu se poate să nu se comunice“. Conform acestui concept, este imposibil să nu comunicăm, deoarece comunicarea este inerentă comportamentului indivizilor. „Non-comportamentul“ nu există, tăcerea și inacțiunea sunt comportament, ceea ce înseamnă că oamenii comunică constant.

Astfel, studiul comunicării nu se mai concentrează doar pe limbaj sau mesaj, ca în modele anterioare, ci privește în egală măsură atât limbajul verbal (înțelesurile, sintactica, semantica), cât și limbajul nonverbal.

Punctele esențiale care decurg din acest model: comunicarea este o activitate socială permanentă, are o funcție de integrare (comunitate), implică un comportament și un limbaj al semnelor.

Jean Lohisse sistematizează preocupările care se află la baza școlii:

teoria comunicării care stă la baza întregului curent de gândire;

o metodologie de schimbare care se fondează pe această teorie;

practica terapeutică care abordează bolile mintale într-o manieră inovatoare.

La rândul ei, teoria comunicării se bazează pe trei ipoteze:

ipoteza relațională, care afirmă că esența comunicării constă în procesele relaționale și interacționale și nu în elementele comunicării, luate fiecare în mod separat;

ipoteza unei logici (sau gramatici) a comunicării, având ca idee de bază cea conform căreia toate comportamentele umane au valori comunicative (de aici reiese o imposibilitate de a nu comunica), iar succesiunea de mesaje și de relații poate conduce la un set de reguli și concepte;

ipoteza patologiei comunicării, care spune că tulburările psihice de personalitate pot perturba comunicarea, însă prin studiul mecanismelor acesteia se poate ajunge la o înțelegere chiar a mecanismelor bolii psihice.

Școala de la Chicago – Interacționismul simbolic

Între anii 1920–1930 s-a născut curentul de comunicare interacționismului simbolic, prin prisma muncii unor sociologi regrupați sub denumirea „Școlii de la Chicago“.

În 1937, Blumer a creat denumirea de interacționism simbolic cu referință la interpretarea pe actorii o fac simbolurilor născute din interacțiunile acestora.

Câteva zeci de ani mai târziu, Blumer explică cele trei premise care stau la baza acestui curent de gândire, astfel: „Prima premisă este că ființa umană interacționează cu lucrurile în baza sensurilor pe care lucrurile le au pentru ele. A doua premisă este că înțelesul unor asemenea lucruri derivă sau provine din interacțiunea socială pe care cineva o are cu colegii săi. A treia premisă este că aceste sensuri sunt manipulate și modificate printr-un proces interpretativ utilizat de persoana care are de-a face cu lucrurile pe care le întâlnește“.

Prin urmare, interacționiștii simbolici pleacă de la ideea conform căreia comportamentele cotidiene sunt mai puțin impuse omului de către structurile sociale într-un fel de determinism social decât negociate de fiecare într-un cadru de improvizație permanentă.

Școala de la Frankfurt – Teoria critică

Școala de la Frankfurt este numele dat, începând cu anii 1950, unui grup de intelectuali germani adunați în jurul Institutului de Cercetări Sociale fondat la Frankfurt în 1923.

Având drept origine teoriile neo-marxiste promovate în cadrul Institutului, acest curent de gândire se opune direcției de cercetare cantitativă și de suprafață, apărută ca urmare a standardizării culturii și transformării acesteia în marfă.

Conform acestei teorii (inspirată din textele lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Karl Marx și Sigmund Freud), mass-media nu mai sunt văzute ca instrumente care ajută la regularea societății, ci apar ca fiind adevărate metode de dominare a acesteia, având efecte imediate, masive și prescriptive.

Începând cu anii 1960, teoria critică a Școlii de la Frankfurt s-a bazat pe teoria activității comunicative a lui Jürgen Habermas, care spune că există o continua interconexiune de ordin comunicațional dintre indivizi, care oferă posibilitatea unei perspective asupra funcționalității sociale. Prin urmare, comunicarea nu mai poate fi studiată independent de social, ci numai împreună cu acesta.

Comunicarea instituțională – Noțiune, funcții, tipuri de comunicare

Teoriile și modelele de comunicare prezentate anterior își găsesc aplicabilitatea în toate tipurile de comunicare, inclusiv în cadrul comunicării instituționale.

Noțiune

Conform profesorului Constantin Marin , comunicarea instituțională a început să se fundamenteze ca o ramură nouă a comunicării publice din anii 1950–1960 și a continuat să se dezvolte în următoarele două decenii.

Teoretizată în diverse țări sub diverse denumiri (eng. corporate communication, fr. communication d’entreprise, it. comunicazione aziendale și comunicazione d’impresa) din care, la prima vedere, se pot deduce diverse sensuri, autorul consideră că cea mai apropiată denumire de sensul exact al acestui tip de comunicare este „comunicarea instituțională“.

Din diferitele definiții apărute de-a lungul timpului în literatura internațională de specialitate, autorul este de părere că poate fi surprinsă chintesența noțiunii în următoarele caracteristici:

Comunicarea instituțională este o activitate informațională programată și permanentă;

Scopul este informarea publicului;

În cadrul ei se promovează valoarea socială a instituției, precum și relaționarea acesteia cu cetățenii și cu opinia publică;

Se realizează o conversiune a identității în imaginea instituțională valorizantă;

Acest tip de comunicare se îndreaptă spre o legitimare a notorietății instituției, a culturii și a personalității sale;

Se visează modificarea comportamentului, atitudinii publicului vizavi de instituția, organizația sau societatea respectivă.

Conform celor menționate anterior, profesorul Constantin Marin oferă următoarea definiție a noțiunii de comunicare instituțională: „comunicarea instituțională reprezintă activitatea interactivă informațională a entității sociale (companie, partid, societate culturală, comunitate confesională, departament de stat etc.), programată și neîntreruptă, direcționată spre acreditarea complexă a acesteia la scară internă și la cea externă, spre legitimarea personalității ei prin conversiunea identității în imagine instituțională, precum și spre obținerea consensului cu opinia publică în baza vocației sociale a instituției.“

Klement Podnar prezintă ideea esențială a comunicării instituționale ca fiind sincronizarea diferitelor aspecte ale comunicării făcute de o entitate, care poate fi organizație internațională, instituție publică, societate comercială etc. (internă, externă, micro, macro etc.), și adaptarea acestora în mesajele pe care aceasta le trimite diferitelor categorii de public.

Fig. 3. Aspecte ale comunicării instituționale

Funcțiile comunicării instituționale

Conform unui raport pe care Haynes l-a făcut în 2003 pentru Public Relations Society of America, comunicarea instituțională îndeplinește următoarele funcții:

Relații comunitare – stabilirea unei politici de „vecin bun“ (eng. good neighbour), dezvoltarea unei înțelegeri ale problemelor nevoilor și beneficiilor pe care comunitatea le poate avea în zonele în care organizația funcționează;

Consultare – dezvoltarea și recomandarea politicilor de relații publice;

Relații cu clienții – asigurarea faptului că cerințele clienților sau publicului-țintă sunt satisfăcute;

Comunicare digitală – folosirea site-urilor internet și a platformelor de social media pentru a pregăti și trimite mesaje spre categorii specifice de public;

Relații guvernamentale – această funcție servește în principal pentru monitorizarea legislației în vigoare care afectează organizația respectivă;

Comunicare internă – pregătirea și publicarea buletinelor informative și altor comunicații interne, în cadrul organizației;

Comunicare externă – relații cu investitorii/cu media/cu publicul-țintă etc.;

Publicații – pregătirea și publicarea produselor de comunicare care se adresează publicului;

Cercetare – colectarea informațiilor necesare pentru diversele tipuri de publicații și produse de comunicare ale organizației respective etc.

Comunicarea instituțională internă

Orice entitate socială, fie ea organizație internațională, instituție politică sau societate comercială, indiferent de dimensiunea sa, aduce sub același acoperiș indivizi veniți din medii diferite, ce au studii și experiențe profesionale în domenii diferite și care de cele mai multe ori au viziuni și abordări distincte. Acești indivizi trebuie să comunice între ei, pe de o parte, și cu instituția respectivă, pe de altă parte.

Ținând cont de aceste lucruri, profesorul Constantin Marin definește comunicarea internă ca fiind acel tip de comunicare instituțională ai cărei participanți sunt „pe de o parte instituția (sau un fragment al ei), iar pe de alta individul – în calitatea lui de salariat sau membru al acestui sistem social“.

Gabrielli și Invernizzi prezintă 4 obiective ale comunicării instituționale interne:

Funcțional – care transmite informații de natură aplicativă;

Informativ – pentru informarea indivizilor;

Formativ – pentru instruirea lor;

Creativ – de promovare a unei culturi a instituției.

În ceea ce privește funcțiile comunicării interne, profesorul Constantin Marin afirmă că această răspunde atât unor nevoi generale, cât și unor nevoi particulare.

Din prima categorie, autorul amintește:

Construirea unei atmosfere de motivare a activității fiecărui membru;

Construirea unei identități instituționale;

Consolidarea subsistemelor instituției;

Explicarea strategiei de comunicare a instituției;

Realizarea unei legături între direcție și fiecare scară ierarhică inferioară;

Promovarea comunicării între fiecare treaptă ierarhică.

În ceea ce privește a doua categorie, autorul menționează:

Coeziunea mobilizarea și adaptarea resurselor de muncă la sarcinile angajaților;

Aprofundarea înțelegerii dintre administrație și angajați etc.

Comunicarea instituțională internă poate fi:

Descendentă – de la o treaptă ierarhică superioară spre una inferioară;

Ascendentă – de la o treaptă ierarhică inferioară către una superioară;

Orizontală – între membrii aceleiași trepte ierarhice;

Transversală – multidirecțională.

Comunicarea instituțională externă: relațiile cu publicul

Comunicarea instituțională externă este acel tip de comunicare al entității sociale cu diferitele tipuri de public ale acesteia, de unde reiese și denumirea de „relații cu publicul“.

Barquero Cabrero definește relațiile cu publicul ca fiind „efortul planificat și organizat pe care-l depune o firmă sau instituție pentru a stabili raporturi mutuale benefice cu diverse publicuri“.

Relațiile cu publicul nu ar trebui confundate cu relațiile publice, între ele fiind o relație ca de la parte (relațiile cu publicul) la întreg (relațiile publice). În acest sens, Coman afirmă că este vorba despre activități diferite. Cu toate acestea, uneori sintagma „relații cu publicul“ poate fi folosită drept sinonim pentru „relațiile publice“. În alte ipostaze, relațiile publice sunt utilizate pentru a înlocui termenii de „marketing“, „publicitate“, „manipulare“, astfel încât „definirea relațiilor publice, impunerea unei imagini sociale unitare și fixarea identității profesionale a celor care practică relații publice rămân obiective numai parțial îndeplinite.“

Constantin Marin prezintă obiectivele comunicării instituționale externe:

Proiectarea unei imagini instituționale către publicurile țintă;

Relaționarea instituției cu acestea;

Armonizarea intereselor instituționale cu cele personale și sociale;

Informarea publicului asupra progreselor instituției și valorificarea spiritului participativ al acestuia;

Asigurarea unei transparențe a instituției și crearea unui brand instituțional precum și a unei notorietăți a instituției;

Cultivarea unei atitudini favorabile a publicului vizavi de instituție. (Constantin Marin, 1998, p. 107)

Comunicarea instituțională internațională

Influențată de dezvoltarea mijloacelor de transport, de telecomunicații și de apariția și diversificarea mass-media, comunicarea instituțională internațională a căpătat o adevărată amploare începând cu jumătatea secolului XIX.

Constantin Marin menționează cele 3 dimensiuni ale acesteia:

Tehnologică – această dimensiune cuprinde atât mijloacele de deplasare a persoanelor, cât și mijloacele de transportare a mesajelor acestora (poștă, telecomunicații etc.)

Mediatică – această dimensiune cuprinde presa scrisă, radioul, televiziunea, internetul etc.;

Umană – aceasta include canalele diplomatice sau militare, schimbul educațional-cultural, artistic, sportiv etc.

Constantin Marin consideră că acest tip de comunicare instituțională are drept principală caracteristică faptul că este o relație de tip instrumentală. Prin urmare, prin intermediul acesteia se pot dezvolta alte tipuri de conexiuni, precum relații de cooperare, conflictuale sau de asociere.

Autorul stabilește scopul acestui sector de comunicare instituțională ca fiind validarea instituției la nivel internațional, la scară mondială. Conform acestuia, actorii comunicării instituționale internaționale pot fi:

Teritoriali: statul;

Funcționali (fără limite teritoriale): instituții politice, culturale sau științifice internaționale, organisme internaționale (UE, NATO, ONU etc.)

Relația instituțiilor/organizațiilor internaționale cu diferitele categorii de public-țintă și comunicarea interculturală

Pentru o mai bună ilustrare a comunicării instituționale internaționale, secțiunea aceasta își propune o prezentare a comunicării pe care organizațiile internaționale, prin intermediul instituțiilor acestora, o au cu diferitele categorii de public-țintă și comunicarea interculturală pe care acestea o presupun, cu două exemple concrete: Uniunea Europeană și Organizația Națiunilor Unite.

Relațiile publice la nivel internațional

Hugh M. Culbertson și Ni Chen afirmă că relațiile publice internaționale se concentrează pe practica relațiilor publice într-un context intercultural și internațional. Reprezentând o parte a comunicării internaționale, acestea pot fi împărțite în 4 categorii:

Organizații internaționale (Organizația Națiunilor Unite, Uniunea Europeană, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord etc.)

Relații interguvernamentale (alianțe, tranzacții, recunoaștere diplomatică etc.)

Tranzacții economice transnaționale (investiții internaționale, finanțarea corporațiilor multinaționale etc.)

Relații interpersonale are cetățenilor diferitelor state (prin turism, sport, artă, teatru, film, relații de muncă etc.)

Mergând pe aceeași idee, Patricia A. Curtin și T. Kenn Gaither susțin că în cadrul relațiilor publice internaționale cultura beneficiază de o importanță de necontestat. Practica acestora variază foarte mult în funcție de localizarea geografică, de definiția pe care acestea o au în locuri diferite și de anumite subtilități culturale, ce pot fi afectate de mesaje persuasive sau propagandiste.

Autorii susțin că subtilitățile culturale nu influențează doar definițiile relațiilor publice în funcție de localizarea geografică, ci chiar practica acestora la nivel global. Straturile culturale se extind astfel dincolo de limitele teritoriale, de la țări dezvoltate la țări în dezvoltare, de la state democratice la regimuri autoritare, iar practica relațiilor publice trebuie să se adapteze în funcție de context.

Comunicarea interculturală

Continuând ideea conform căreia cultura joacă un rol de bază în comunicarea internațională, si deci, implicit, în relațiile pe care diferitele instituții și organizații internaționale le au cu diferitele categorii de public-țintă, în această secțiune voi prezenta câteva aspecte ale comunicării interculturale în contextul relațiilor publice internaționale.

În primul rând, în literatura de specialitate apar doi termeni care le prima vedere par similari, însă a căror sens e diferit și, deci, necesar a fi precizat:

Comunicare interculturală;

Comunicare de tip cross-cultural.

Potrivit lui Gudykunst , diferența între acești doi termeni constă în faptul că, în timp ce primul studiază comportamentul pe care două sau mai multe persoane ce aparțin unor culturi diferite îl au când interacționează între ele, cel de-al doilea studiază în mod comparativ comportamentul dintre două sau mai multe culturi diferite când acestea nu interacționează

Alexander Frame prezintă pe scurt diverse axe de gândire cuprinse în literatura de specialitate cu privire la diferențele culturale. Astfel:

Parson (1951) clasifică culturile în:

individualiste (concentrarea e pe individ și binele acestuia) și colectiviste (concentrare pe binele colectiv, pe societatea în ansamblul ei)

active și neutre (în funcție de importanța acordată pasiunii sau rațiunii în interacționare)

universale sau particulare (în funcție de comportamentul general sau specific către celelalte persoane)

Parson și Shils (1951) clasifică culturile în:

difuze și specifice (după tendința de a comunica înspre celălalt în funcție de rolul său sau ca o persoană unică)

ascriptive și meritocratice (statutul social pe care îl atribuie societatea individului e influențată de apartenența socială sau de meritele muncii sale)

instrumentaliste și expresive (în funcție de cum, în comunicare, se privilegiază mai mult eficacitatea în raport cu scopurile comunicării sau relația dintre emițător și receptor)

Kluckhohn și Strodtbeck (1960) clasifică culturile după:

orientarea către natura umană (ființele umane sunt percepute ca fiind bune, rele, cu capacitatea de a se îndrepta, schimba etc.)

raportarea omului la natură (stăpânire de către om a naturii, stare de armonie între cele două, stare de subjugare a omului de către natură)

raportarea la timp (orientate către trecut, prezent sau viitor)

raportarea la activități (judecarea celorlalte persoane depinde de ceea ce fac, de ceea ce sunt și de ceea ce realizează)

raportarea la relații (relații individualiste, lineare – preocupare pentru continuitatea grupului în timp – sau colaterale – interesele grupului în imediata apropiere)

Hall (1971) clasifică culturile:

Context puternic/context slab (în funcție de gradul de implicare în comunicarea interpersonală – în societățile de tipul contextului puternic, gradul de implicare este foarte ridicat)

Monocrome/policrome (după faptul de a avea un raport linear și inflexibil în timp sau de a întreprinde mai multe activități simultane)

Hofstede (1991) clasifică culturile după:

Orientarea pe scurtă sau lungă durată (raportarea la timp pentru a defini comportamentele considerate de valoare – valorizarea spiritului econom, a sacrificiului de sine și a perseverenței pentru culturile orientate pe lungă durată versus valorizarea reciprocității și a obținerii rapide al unui retur al investițiilor)

Schwartz (1994) clasifică culturile în:

Autonome afectiv (valori hedoniste)

Conservatoare (valori tradiționale)

Ierarhice (respectul unei ierarhii meritocratice)

Egalitare (valori de echitate și justiție socială)

Autonome intelectual (creativitatea intelectuală)

În armonie cu natura (valori ecologice) etc.

Diferențele acestea de cultură între societăți influențează modul în care relațiile publice trebuie efectuate în diverse părți ale globului. Din acest punct de vedere, instituțiile și organizațiile internaționale trebuie să își adapteze mereu politica de comunicare în funcție de categoriile de public cărora le sunt adresate mesajele și de cultura din care aceștia provin.

Relația organizațiilor internaționale cu diferitele categorii de public-țintă. Uniunea Europeană (UE) și Organizația Națiunilor Unite (ONU)

Uniunea Europeană (UE)

Uniunea Europeană este o uniune politică și economică formată din 28 de state membre care se află în principal în Europa.

Valorile Uniunii Europene sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin incluziune, toleranță, justiție, solidaritate și nediscriminare.

Conform fișelor tematice despre Uniunea Europeană, Tratatele Uniunii Europene nu conțin niciun capitol sau articol specific pe subiectul politicii de comunicare. Cu toate acestea, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pe care Tratatul de la Lisabona a făcut-o obligatorie, se bucură de un statut juridic echivalent cu cel al tratatelor. Aceasta constituie, pentru toate instituțiile europene, un cadru de referință comun pentru a uni realizările Uniunii cu valorile care stau la baza acestora atunci când aceasta comunică cu publicul larg prin intermediul instituțiilor sale.

Uniunea Europeană se află sub o nevoie constantă de a comunica deciziile și activitățile sale cetățenilor europeni și altor părți interesate (jurnaliști, juriști, politicieni etc.). Prin urmare, publicul său este compus din întreaga Uniune Europeană. Cum persoanele ce formează publicul Instituțiilor Europene provin din țări diferite, sunt crescuți și educați în medii și culturi diferite, Uniunea, prin intermediul instrumentelor sale de comunicare, se găsește nevoită să se adapteze diferențelor culturale pentru a oferi o comunicare cât mai eficientă și adecvată.

În acest sens, instituțiile europene dispun de personal specializat ce provine din toate țările membre, precum și de bugete specifice pentru a pune la dispoziție informații despre Uniune într-un limbaj pe care cetățenii îl înțeleg și într-o manieră cât mai apropiată de mediul lor de proveniență.

Instrumentele de comunicare utilizate includ site-uri web, conturi de social media, facilități pentru vizitatori, birouri de informații și locații toate țările Uniunii Europene, precum și servicii media specializate: diverse publicații scrise, birouri de presă în fiecare instituție etc.

Dacă cetățenii nu pot găsi răspunsul la întrebările lor prin aceste canale, există și centre de contact (cum ar fi Europe Direct și Ask EP) la care aceștia pot scrie sau pot apela pentru a obține răspunsurile de care au nevoie.

Având acces la informații clare, scopul este ca cetățenii europeni să fie informați și, astfel, să fie capabili să își exercite dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii, care încearcă să fie cât mai apropiată de cetățenii săi.

Începând cu 2005, Comisia Europeană a publicat o serie de documente de orientare în comunicare a Instituțiilor Europene ce se bazează pe următoarele principii:

ascultarea cetățenilor și luarea în considerare a opiniile acestora;

explicarea influenței pe care politica europeană o are asupra vieții lor de zi cu zi;

stabilirea de contacte cu aceștia la nivel local, printr-o adresare în mediul lor național sau local, prin intermediul mijloacelor de informare preferate.

În timpul mandatului Comisiei Juncker, Direcția Generală pentru Comunicare a Comisiei a fost pusă în responsabilitatea Președinției și a fost investită cu următorul obiectiv general: să le arate cetățenilor că Uniunea lucrează pentru îmbunătățirea condițiilor de viață și să îi încurajeze să se angajeze în ea.

În pregătirea alegerilor europene din mai 2019, instituțiile europene au lansat o campanie de informare specială despre alegerile europene și pentru a le explica cetățenilor europeni importanța acestor alegeri în viața lor de zi cu zi și importanța pe care o are votul lor.

Organizația Națiunilor Unite (ONU)

Organizația Națiunilor Unite este o organizație internațională înființată în 1945. Astăzi, aceasta are 193 de state membre. Misiunea și activitatea acesteia sunt ghidate de obiectivele și principiile stabilite în Carta sa fondatoare.

Fiind o organizație globală, provocările la care aceasta trebuie să răspundă pentru a asigura o comunicare adecvată sunt multiple. Pentru aceasta, în cadrul organizației se regăsește un Departament de Comunicare Globală care împărtășește istoria Națiunilor Unite folosind platforme atât digitale, cât și tradiționale, astfel încât activitatea și obiectivele sale să fie recunoscute și înțelese de publicul larg.

Prin operațiunile sale internaționale și prin prezența birourilor sale în peste 60 de țări, Departamentul de Comunicare Globală oferă informații obiective și fiabile a milioane de persoane, care le permit să participe la activitatea Organizației Națiunilor Unite. Pe lângă persoane fizice, publicul organizației este format și din societatea civilă, sectorul privat, precum și statele membre. Prin urmare, ca și în cazul Uniunii Europene, o mare provocare a comunicării Organizației Națiunilor Unite este dată de numărul mare de persoane cu care trebuie să comunice ce provin din medii diferite, vorbesc diferite limbi, au nevoi și concepții diferite. Prin urmare, comunicarea interculturală joacă un rol foarte important aici, precum și adaptarea mesajului în funcție de nevoile receptorilor.

În acest sens, Departamentul de Comunicare Globală se ocupă de:

Difuzarea informațiilor de interes general – de la asistența de urgență la voturile Consiliului de Securitate – toate informațiile care acoperă spectrul activităților Națiunilor Unite din întreaga lume;

Promovarea aspectelor importante în activitatea organizației – sublinierea obiectivele și temele prioritare ale Națiunilor Unite și impactul acestora asupra națiunilor și popoarelor lumii;

Stabilirea și menținerea parteneriatelor cu o gamă variată de parteneri – de la ONG-uri și personalități din mediul academicien până la tineri și celebrități – mesajul este de a ne uni forțele cu toții pentru a aborda probleme care ne afectează pe toți.

Mobilizarea publicului – prin centre de informare din 60 de țări și vizite ghidate la sediul central.

Împărtășirea cunoștințelor – difuzarea informațiilor și cunoștințelor despre Națiunile Unite unei game largi de utilizatori.

Lucrul cu mass-media – oferirea unei serie de servicii care să ajute mass-media să acopere toate aspectele Națiunilor Unite.

Comunicarea juridică –
Dialogul între juriști și non-juriști. Noțiune, modalități și dificultăți

Comunicarea juridică este o parte importantă din comunicarea internă și externă a fiecărei instituții, organizații sau societăți ce realizează activități de natură juridică. Limbajul tehnic, precum și greutatea menținerii unei balanțe între ceea ce se poate și trebuie comunicat publicului și ceea ce trebuie să rămână confidențial pot reprezenta dificultăți în stabilirea unei politici de comunicare.

Relația între comunicare și drept

Hugues Bouthinon-Dumas (2014), prezintă două axe de reflexie ale relației între comunicare și drept:

Comunicarea juridică internă – în cadrul entității pentru a dezvolta o anumită cultură juridică a societății;

Comunicarea juridică externă – privind dreptul ca instrument de gestiune al reputației și influenței sociale a entității în cauză, chiar dacă aceasta nu are predominant o activitate de tip juridic.

Comunicarea juridică internă

Pentru a crește nivelul de cunoștințe juridice și de înțelegere a universului juridic de către angajați, departamentul juridic al oricărei societăți, instituții sau organizații ar trebui să își dezvolte propria politică de comunicare internă și să creeze adevărate tehnici de marketing.

Conform autorului, mult timp departamentele juridice au considerat că nu trebuie să comunice în interiorul entității activitățile lor. Ele se considerau necesare și inconturabile, prin natura activității lor, de la a oferi asistență juridică conducerii. La momentul actual, spre deosebire de alte departamente ale entității, departamentul juridic trebuie să fie în măsură să își promoveze contribuția la creșterea de valoare a entității din care fac parte. Pentru acest lucru, comunicarea este indispensabilă.

Comunicarea juridică externă

Autorul subliniază cât de important este ca în cadrul oricărei societăți, chiar dacă activitatea sa nu este predominant juridică, departamentul de comunicare și departamentul juridic să lucreze cot la cot. Astfel, multe din strategiile de comunicare ale societății respective pot fi puse mai repede și mai bine în practică dacă au informații juridice despre ce pot să comunice, unde pot să comunice și în ce limite. Acest lucru se vede foarte ușor în cadrul protecției datelor personale, unde comunicarea trebuie făcută între aceste limite legale și în cadrul dreptului la răspuns în timp rezonabil pe care persoanele îl au când adresează întrebări.

Atunci când entitatea respectivă are o activitate predominant juridică, relația dintre cele două departamente trebuie să fie și mai strânsă deoarece în majoritatea timpului, departamentul de comunicare va trebui să comunice, pe înțelesul tuturor tipurilor de public, despre natură unor activități destul de tehnice și greu de comunicat.

Dialogul între juriști și non-juriști: noțiune, modalități și dificultăți

Noțiune

Anne Janand (2014) face o analiză a cuvântului dialog. Astfel, acesta provine din cuvântul grec dialogos și este format din două rădăcini:

Dia – care înseamnă prin;

Logos – care înseamnă cuvânt, vorbă, verb.

Prin urmare, potrivit autorului, cuvântul dialog se poate traduce ca un vorbă dotată de sens ce atinge unul sau mai mulți participanți.

Precum toate formele de comunicare, și dialogul are un emițător și un receptor, ca în modelul de comunicare dezvoltat de Shannon și Weaver în 1949. Conform acestui model, emițătorul trebuie să își transmită mesajul cât mai clar și precis, iar receptorul trebuie să fie cât de atent se poate pentru recepționarea cu o acuratețe cât mai mare a mesajului.

Ceea ce este specific dialogului între juriști și non-juriști este gradul de specializare a mesajului (tehnic, greoi), precum și specializările diferite ale emițătorului și receptorului.

Emițătorul este un practician de drept care are, în principal, trei funcții:

De expertiză – juriștii trebuie să interpreteze regulile de drept pentru a găsi cea mai bună modalitate de a le pune în practică în interesul entității pentru care lucrează;

De menținere a echilibrului – pentru că de obicei lucrează cu mai multe ramuri de drept care de multe ori pot avea interese contrare (protecția datelor personale și dreptul la informare, de exemplu), juriștii ar trebui să fie niște oameni de echilibru care pot îmbina toate aceste interese cu succes;

De consiliere – juriștii sunt cei care consiliază conducerea și toate celelalte departamente ale entității ai cărei angajați sunt pentru toate activitățile juridice ale acesteia.

Modalități ale dialogului între juriști și non-juriști

Conform teoriei comunicării dezvoltată de școala de la Palo Alto, dialogul între juriști și non-juriști poate fi caracterizat astfel:

Fig. 4. Tipurile de dialog între juriști și non-juriști

Comunicarea pe canale multiple – în cadrul acesteia, dialogul dintre juriști și non-juriști se realizează pe canale multiple și diferite, atât digitale, cât și analogice. Comunicarea se realizează în principal pe cale scrisă (redactarea contractelor, opiniilor juridice, e-mail etc.), dar și pe cale verbală (reuniuni, apeluri etc.). Pentru non-juriști, nu doar mesajul este important, însă și comportamentul juriștilor, care devine o formă de comunicare. Astfel, rapiditatea și modalitatea în care juriștii răspund problemelor (răspund ei înșiși sau asistenții lor etc.) constituie indicii pentru non-juriști pentru a ști cât de ușor le e să răspundă sau cât de confortabilă le este o anumită problematică.

Comunicarea pe două nivele: conținut și relație – primul nivel se concentrează spre a transmite un mesaj tehnic, juridic. Al doilea nivel se concentrează pe construirea unei relații de independență și consiliere care depășește simpla transmitere a unui mesaj juridic către un public nespecializat.

Comunicarea punctuală: interacțiune în aval și în amonte – în cadrul activității lor zilnice, non-juriștii (comercianți, clienți, jurnaliști etc.) se bazează pe contracte sau comunicări standard, stabilite înainte (în amonte) de entitatea socială cu care interacționează. Interacțiunea poate avea loc și în aval, după activitate (când, spre exemplu, se cere o opinie juridică punctuală).

Comunicarea care maximizează diferențele: aporturile unei interacțiuni complementare – dialogul dintre juriști și non-juriști apare ca o interacțiune complementară. Percepția juriștilor referitoare la anumite probleme juridice poate fi influențată de percepția non-juriștilor (și viceversa) și poate evolua în timp după cum evoluează și cadrul legislativ din materia respectivă sau de cum evoluează situația factuală.

Dificultăți ale dialogului între juriști și non-juriști

Dialogul dintre juriști și non-juriști se poate lovi de diverse riscuri și dificultăți. Anne Janand (2015) prezintă trei tipuri de riscuri:

Riscul de nedistribuție sau de întârziere – partajul informațiilor poate fi victima acestui risc. Astfel, spre exemplu dintr-o supraîncărcare cu lucruri de făcut sau din diverse jocuri de putere între diverse entități dintr-o societate, instituție sau organizație, anumite aspecte juridice pot să nu fie transmise specialiștilor în comunicare sau să fie transmise când este prea târziu;

Riscul de neînțelegere – supraspecializarea materiei, tehnicitatea crescândă a diverselor activități poate duce la subculturi organizaționale în cadrul aceleiași structuri, fiecare cu propriul său jargon. În acest sens, comunicarea dintre diversele structuri ale entității poate fi afectată de neînțelegeri și distorsionări ale informației.

Dificultate explicării cunoștințelor tacite – cunoștințele tacite fac referire la acele cunoștințe complementare domeniului în care activăm pe care nu realizăm că le avem și, prin urmare, nu știm cum să le exprimăm. Este vorba despre acel savoir faire pe care îl au atât juriștii, cât și non-juriștii.

Dificultatea depășirii filtrelor perceptive – un alt risc este dat de depășirea filtrelor perceptive pe care indivizii le folosesc pentru selectarea stimulilor din mediul înconjurător. Structurile mentale și formele cognitive ale indivizilor îi pot conduce să ignore o parte din informațiile percepute și să se concentreze pe altă parte, care poate pentru cei care transmiteau informațiile nu era așa importantă.

Metodologia cercetării: metoda studiului de caz și instrumentele sale

Pentru a transpune informațiile teoretice din prima parte a lucrării în practică, am ales să utilizez ca metodă de cercetare studiul de caz și să analizez politica de comunicare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu diferitele categorii de public-țintă din statele membre ale Uniunii.

Studiul de caz este un document sau o lucrare ce conține o analiză amănunțită a unei situații sau probleme sociale pentru a identifica o soluție sau unele aspecte neclare (de exemplu, în această lucrare, pentru a se identifica părerea publicului despre politica de comunicare a Curții de Justiție a Uniunii Europene).

În acest sens, în literatura de specialitate, C. Robson definește studiul de caz ca fiind „o strategie de cercetare focalizată pe un caz concret care este interpretat în amănunt, adică prezentând referiri detaliate despre indivizi, grupuri, organizații, cu luarea în considerare a tuturor particularităților sale contextuale. Acesta necesită utilizarea mai multor metode complementare de culegere, analiză, prelucrare și stocare a informațiilor relevante, atât cantitative cât și calitative.“ (C. Robson, Real World Research, U.K., Blackwell Publisher, Oxford, 2002, pp. 180-186)

După R. K. Yin, studiul de caz constă într-o „strategie de realizare a unei cercetări care necesită investigații empirice în legătură cu un fenomen particular contemporan, într-un context de viață real și utilizând multiple surse de informații (interviuri, chestionare, mărturii, dovezi, documente)“. (R. K. Yin, Case Study Research: Design and Method, 2nd edition, U.S.A., California, Thousand Oaks, 1994, pp. 196-200).

Instrumentele de cercetare sunt niște unelte materiale de care se folosește cercetătorul în analiza sa pentru cunoașterea științifică a fenomenelor sociale pe care dorește să le studieze. Ca exemplu, acestea pot fi interviul, chestionarul, analiza bibliografică.

În acest sens, pentru studiul de caz din această lucrare am ales să folosesc ancheta, ce este o metodă cantitativă de analiză, pe care am realizat-o pe baza unui chestionar, ca instrument de cercetare.

Chestionarul este unul dinter cele mai utilizate instrumente de cercetare și este definit în literatura de specialitate de către Septimiu Chelcea ca fiind „o tehnică și, corespunzător, un instrument de investigare constând într-un ansamblu de întrebări scrise și, eventual, imagini grafice, ordonate logic și psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris“ (Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, București, Economica, 2001)

Eșantionul este reprezentat de cetățeni ai Uniunii Europene din 14 state membre și Ucraina și este format din 103 persoane. Ca metodă de eșantionare am folosit eșantionarea simplu randomizată, chestionarul a fost publicat online și promovat pe rețele sociale.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Descriere, istoric și comunicarea cu publicul

Descriere

Curtea de Justiție a Uniunii Europene constituie autoritatea judiciară a Uniunii Europene și asigură, în colaborare cu instanțele judiciare din toate statele membre, aplicarea și interpretarea uniformă a dreptului Uniunii.

Compoziție:

Curtea de Justiție a Uniunii Europene are sediul în Luxemburg și este alcătuită din două instituții:

Curtea de Justiție, care soluționează cererile de pronunțare a unei hotărâri preliminare din partea instanțelor naționale, precum și anumite acțiuni în anulare și recurs;

Tribunalul, care se pronunță cu privire la acțiunile în anulare introduse de persoane fizice, companii și, în anumite cazuri, de statele membre. Cazurile tratate se referă în principal la dreptul concurenței, ajutorul de stat, comerțul, agricultura și mărcile comerciale.

În trecut a existat și Tribunalul Funcției Publice, care a fost creat în 2004, însă acesta și-a încetat activitățile la 1 septembrie 2016 după ce și-a transferat competențele Tribunalului în contextul unei reforme jurisdicționale a Uniunii Europene.

Curtea de Justiție este alcătuită din 27 de judecători (câte unul pentru fiecare stat membru) și din 10 avocați generali. Tribunalul este alcătuit din 52 de judecători.

Judecătorii și avocații generali sunt numiți de comun acord de către statele membre, pentru un mandat de șase ani care se poate reînnoi. În fiecare cameră de judecată, judecătorii numesc un președinte dintre aceștia pentru un mandat de trei ani care se poate reînnoi.

Mod de funcționare și procedură:

Misiunea Curții este de a asigura respectarea legii în interpretarea și aplicarea tratatelor Uniunii Europene.

Ca parte a acestei misiuni, Curtea de Justiție a Uniunii Europene:

verifică legalitatea actelor instituțiilor Uniunii Europene,

asigură respectarea de către statele membre a obligațiilor care decurg din tratate și

interpretează dreptul Uniunii la cererea judecătorilor naționali.

Procedura în fața Curții de Justiție se desfășoară în două etape:

Etapa scrisă:

Părțile transmit observații scrise Curții. Autoritățile naționale, instituțiile Uniunii Europene și, în unele cazuri, persoanele fizice pot trimite, de asemenea, comentarii.

Toate aceste informații sunt rezumate de judecător raportor, apoi examinate în cadrul adunării generale a judecătorilor și a avocaților generali, care decide:

numărul de judecători repartizați în cazul: 3, 5 sau 15 (întreaga Curte), în funcție de importanța și complexitatea cauzei. Cele mai multe cazuri sunt auzite de cinci judecători. Este foarte rar ca Curtea să se pronunțe în plen pe un caz;

dacă va avea loc o audiere (etapă orală) și dacă avocatul general va prezenta concluzii.

Etapa orală: audiere publică

Avocații pentru ambele părți își prezintă argumentele în fața judecătorilor și avocatului general, care le poate pune la îndoială.

Dacă Curtea a constatat că avocatul general ar trebui să prezinte concluzii, acestea sunt trimise la câteva săptămâni după audiere.

La sfârșitul acestei proceduri, judecătorii deliberează și își iau decizia.

Procedura de audiere la Tribunal este similară, cu excepția faptului că majoritatea cazurilor sunt soluționate de trei judecători și că avocații generali nu prezintă concluzii.

Scurt istoric

Înființată prin Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) din 1952, Curtea de Justiție a Uniunii Europene – cunoscută anterior drept Curtea de Justiție a Comunităților Europene – a jucat inițial un rol minim în cauzele Uniunii Europene (în principal în soluționarea litigiilor dintre statele membre ale Uniunii, cu un rol consultativ cu judecători naționali). La origine, aceasta a fost compusă din 7 magistrați numiți de statele membre aflați într-o relație de independență completă față de acestea.

Curtea de Justiție și-a văzut puterile extinse la Comunitatea Economică Europeană și la Euratom prin Tratatul de la Roma în 1957. La începutul anilor 1960, a emis o serie de hotărâri cu consecințe fundamentale pentru dezvoltarea construcției europene.

Hotărârea Van Gend en Loos (februarie 1963): toate persoanele afectate de dreptul comunitar, și nu doar statele, își pot afirma drepturile în fața instanțelor naționale.

Hotărârea Costa / ENEL (iulie 1964) care a stabilit primarea dreptului comunitar asupra dreptului național.

De atunci, ancorarea Curții de Justiție în viața comunității a fost consolidată: diversele instituții o folosesc din ce în ce mai mult pentru soluționarea litigiilor, crearea de noi instanțe (exemplu: Tribunalul de Primă Instanță) etc.

De la semnarea Tratatului de la Lisabona în decembrie 2009, instituția a fost cunoscută sub numele de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Comunicarea cu publicul

Unitatea de presă și informații, care face parte din Direcția de comunicare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, furnizează informațiile disponibile cu privire la jurisprudența Curții de Justiție și a Tribunalului și este singurul punct de contact al acestei instituții cu exteriorul, format din publicul general al acesteia.

Cele două jurisdicții se exprimă exclusiv prin deciziile lor. Prin urmare, unitatea de presă și informații nu reprezintă un purtător de cuvânt al acestora. Această unitate nu poate interpreta deciziile Curții.

Unitatea distribuie comunicate de presă într-una sau mai multe limbi, permițând înțelegerea rapidă a punctelor esențiale ale hotărârilor și concluziilor. Anumite evenimente (audieri formale, vizite de protocol) pot fi, de asemenea, subiectul informațiilor pentru presă.

Acestea pot fi vizualizate pe site-ul Curia sau printr-o aplicație pentru smartphone-uri și tablete (Android și Apple) și sunt disponibile și printr-un flux RSS.

Unitatea gestionează, de asemenea, două conturi twitter, @CourUEPresse (în franceză) și @EUCourtPress (în engleză), precum și un cont de LinkedIn, care sunt utilizate pentru a disemina informații despre activitatea Curții și evenimente importante.

Jurnaliștii și specialiștii în drept pot contacta și unul dintre colaboratorii unității și se pot abona la o listă pentru a primi comunicate de presă și alte informații specifice privind calendarul prin e-mail (informații privind protecția datelor). Aceștia pot realiza, prin intermediul colaboratorilor unității, și interviuri cu judecători și avocați generali.

În sfârșit, unitatea este la dispoziția profesioniștilor din domeniul mass-media pentru a da explicații cu privire la terminologia legală și la întrebările de drept adresate în deciziile instanțelor Uniunii.

Comunicarea interculturală și targetarea publicului-țintă

Comunicarea interculturală la nivelul Uniunii Europene

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este o instituție multilingvă și multiculturală deoarece fiecare stat membru are propria limbă, propria sa cultură, precum și propriul sistem juridic specific. Regimul lingvistic al acestei instituții nu are echivalent în nicio altă jurisdicție din lume, deoarece fiecare dintre limbile oficiale ale Uniunii poate fi limba de procedură.

De fapt, Curtea este obligată să respecte plurilingvismul din cauza necesității de a comunica cu părțile în limba procesului și de a asigura diseminarea jurisprudenței sale în toate statele membre.

Însă diferențele dintre statele membre ale Uniunii Europene nu sunt doar lingvistice. Pe lângă un sistem juridic specific fiecărei țări, acestea au și un specific cultural de care trebuie să se țină cont în politica de comunicare a Curții pentru a avea parte de o comunicare eficientă, adaptată fiecărui stat membru și fiecărui tip de public-țintă.

Prin urmare, în comunicarea sa, unitatea de Presă și informații trebuie să comunice diferit, adaptat, în funcție de două criterii:

De statul către care comunică, ce are specificitatea sa;

De tipul de public-țintă către care comunică.

În ceea ce privește primul criteriu, pe site-ul Curții se poate observa că unitatea Presă și Informații este împărțită pe celule lingvistice, care acoperă una sau mai multe state alăturate sau care au o cultură cu multe puncte în comun. Statele mari sau foarte active, atât la nivel de interacțiune al media cu Curtea de Justiție, cât și la nivel de număr de cauze introduse anual, au celula lor lingvistică, iar statele mici sau cu nivel de interacțiune redus, împart celula lingvistică cu alte state.

Pentru a asigura o comunicare ce răspunde nevoilor culturale ale fiecărei țări, fiecare persoană din Unitatea Presă și Informații face parte dintr-o țară încadrată în celula lingvistică respectivă, iar majoritatea știu și alte limbi din aceasta. Fiecare dintre acestea au studii juridice, iar unele persoane au și studii sau cursuri de jurnalism sau comunicare.

Targetarea publicului-țintă al Curții de Justiție a Uniunii Europene

În ceea ce privește al doilea criteriu, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, după cum se vede și din nume, se adresează întregii Uniuni, ceea ce face imposibilă o targetare a publicului-țintă în funcție de anumite criterii generale, cum ar fi vârstă, sex etc.

Cu toate acestea, din subcapitolul prezentat anterior, se poate observa o targetare a publicului-țintă în funcție de naționalitate, Unitatea de Presă și Informații având următoarele celule:

Franța, Luxembourg;

Țările de Jos, Belgia;

Danemarca, Suedia, Finlanda, Lituania, Letonia, Estonia;

Germania, Austria;

Grecia, Cipru;

Italia;

Marea Britanie, Irlanda, Malta;

Spania, Portugalia;

Polonia, Slovenia;

Ungaria, Republica Cehă, Slovacia;

Bulgaria, Croația, România.

Pe lângă naționalitate, publicul-țintă al Curții de Justiție a Uniunii Europene se mai targetează, la nivelul fiecărei secțiuni lingvistice, și în funcție de ocupație, observându-se trei mari categorii de public:

Juriști – în această categorie intră toate persoanele care au studii de drept, de obicei chiar de dreptul Uniunii Europene, și către care comunicarea este specializată, cu un grad tehnic ridicat, deoarece fiecare dintre persoanele din Unitatea Presă și Informații are studii juridice. Aici, așadar, intră: judecători al instanțelor naționale, diplomați, avocați, profesori universitari etc.

Jurnaliști – în această categorie intră toate persoanele care au studii în jurnalism și comunicare și activează în acest domeniu. Comunicarea cu aceste persoane este tot specializată, însă nivelul de tehnicitate a limbajului este una mai redusă, principala muncă a Unității fiind aici o muncă de traducere a limbajului juridic într-un limbaj simplu, clar, ce poate fi înțeles de oricine ar citi articolele scrise de jurnaliști, dar care însă trebuie să nu își piardă din acuratețe.

Cetățeni – în această categorie intră toți cetățenii Uniunii Europene care nu fac parte din niciuna din aceste două categorii și care doresc să afle mai multe informații. Comunicarea cu acesre persoane nu este specializată, iar limbajul folosit este cel comun, de zi cu zi.

La nivelul fiecărei celule, sunt două liste cu principalele contacte ale Curții, către care se trimit produsele de comunicare:

Juriști

Jurnaliști

Cetățenii sunt o categorie mult prea numeroase pentru a fi parte din lista de distribuție a Curții, iar cu aceștia se comunică numai punctual, în general când aceștia contactează Unitatea prin intermediul telefonului sau e-mailului.

Produsele clasice de comunicare: comunicare de presă, buletine informative și scurte note informative

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Unitatea sa de Presă și informații, distribuie informații în principal despre hotărârile acesteia și despre concluziile avocaților generali, prin următoarele produse de comunicare:

Comunicate de presă;

Buletine informative;

Scurte note informative.

Comunicate de presă

Comunicatele de presă sunt principalul produs al unității. Acestea sunt singurele care apar pe site, având secțiunea lor proprie.

Comunicatele de presă sunt realizate atunci când o cauză prezintă interes mediatic pentru mai multe țări ale Uniunii. Acestea sunt propuse în ședințele Unității Presă și Informații și sunt realizate de persoana din unitate care reprezintă celula lingvistică din care face parte statul de unde provine cauza respectivă.

Prin comunicatele de presă se urmărește oferirea unei informații clare și concise despre hotărârile Curții, precum și despre concluziile avocaților generali. Limbajul se urmărește a fi unul cât mai simplu, fără prea mulți termeni de specialitate, însă care respectă acuratețea hotătârii respective. Este deosebit de important ca din comunicatul de presă să nu se poată deduce mai mult, mai puțin sau altceva decât ceea ce a spus Curtea.

Comunicatele au o structură clar definită, fiecare dintre administratorii responsabili, trebuind să o urmeze:

Titlu: soluția Curții în cauza respectivă rezumată într-o propoziție simplă, scurtă și concisă;

Subtitlu: doar când este nevoie, aduce unele lămuriri sau precizări care vin în completarea titlului pentru ca oricine citește doar acestea două, să poată înțelege care a fost soluția curții;

Conținut:

Fapte – prezentarea succintă și în limbaj comun a faptelor care au dus la sesizarea Curții;

Problema juridică – întrebarea la care Curtea de Justiție trebuie să răspundă;

Raționamentul Curții – prezentarea modului de gândire și argumentelor care au dus la soluționarea cauzei într-un anumit fel;

Soluție și concluzii – soluția pe care Curtea a luat-o în cauza respectivă și eventualele concluzii care se pot trage de acolo.

Comunicatele de presă sunt realizate în general franceză sau engleză și foarte rar direct în limba de procedură a cauzei. Acestea sunt apoi traduse în toate limbile statelor pentru care cauza respectivă prezintă un interes mediatic.

Acestea se găsesc pe site, putând a fi accesate oricând de utilizatori. În completare, ele sunt și trimise contactelor de pe lista de distribuție a fiecărei celuli lingvistice, imediat după pronunțarea lor, în limba statului respectiv atunci când aceasta este existentă.

Buletine informative

La nivelul fiecărei celule lingvistice se fac așa-zisele buletine informative, de obicei în limbile fiecărui stat din celula respectivă, dacă aceasta este cunoscută persoanei responsabile.

Acestea sunt realizate săptămânal și cuprind o selectție de cauze care urmează să fie pronunțate în două săptămâni de la publiarea buletinului informativ și care prezintă interes general pentru statele din celula respectivă.

Diferențele față de comunicate sunt multiple, dintre care voi prezenta doar aspectele cele mai importante:

Buletinele informative prezintă mai multe cauze, pe când comunicatele se fac pentru fiecare în parte;

Prezentând cauze care urmează să fie pronunțate, acestea se limitează la a menționa, pe scurt, care sunt faptele care au dus la sesizarea Curții și care este întrebarea adresată acestei instituții;

Buletinele informative, fiind realizate la nivel de celulă lingvistică, prezintă și cauze care nu sunt de interes pentru mai multe state, ci doar pentru unul singur, sau pentru un număr limitat;

Acestea nu sunt publicate pe site-ul Curții, ci sunt transmise persoanelor înscrise pe lista de distribuție a Curții.

Scurte note informative

Pentru cauzele care prezintă interes pentru un singur stat membru se întocmesc unele documente ce au aceeași formă precum comunicatele de presă și ce se numesc scurte note de informare.

Aceastea urmează exact aceeași structură pe care o au comunicatele de presă: titlu, subtitlu, conținut (care cuprinde, faptele, problema juridică, raționamentul și soluția) însă sunt mai scurte, prezentarea raționamentelor juridice fiind făcută mai sumar.

Notele informative nu sunt prezente pe site-ul Curții și nu sunt traduse. Ele sunt trimise de către persoanele responsabile din Unitatea Presă și Informații doar contactelor aflate pe listele de distribuție din statul din care provine cauza respectivă, de obicei chiar în limba acestuia.

Modernizarea politicii de comunicare a
Curții de Justiție a Uniunii Europene – Prezența în social media

Prezența Curții de Justiție a Uniunii Europene pe rețelele de socializare este în acest moment limitată la două conturi Twitter, un canal YouTube și un cont de LinkedIn, care se bucură de un real succes: peste 75.000 de urmăritori pe Twitter (conturi create în 2013) și peste 220.000 de vizualizări pe YouTube (canal creat în 2017).

În plus, din punctul de vedere al calității, Curtea a atins un nivel foarte ridicat, cu o rată de implicare pe Twittter între 2,5 și 3% în medie (rata normală pe această platformă fiind de 0,1%), iar videoclipurile de pe YouTube au o rată de reținere a publicului mai mare decât media pentru videoclipurile de aceeași lungime.

Twitter

Twitter a reprezentat prima încercare de modernizare a politicii de comunicare a Curții și primul pas pe rețelele de socializare. Astfel, în 2013, instituția a decis să testeze platformele de socializare cu deschiderea a două conturi, unul în engleză și unul în franceză.

Începutul a fost unul timid, în care publicațiile erau foarte rare și exlusiv despre deciziile care au un impact mediatic în cât mai multe țări ale Uniunii. În general, singurul hashtag folosit era #ECJ, iar tweet-urile nu trimiteau către informații adiacente (cum ar fi comunicate de presă sau secțiuni din site).

În următorii ani, Curtea a început să testeze alte hashtag-uri și să adauge câte un link către comunicatele de presă pentru utilizatorii Twitter care doreau să afle mai multe informații.

Abia însă la sfârșitul lui 2018 și în 2019, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a început să creeze tweet-uri care nu sunt realizate exclusiv pe baza deciziilor acesteia, ci referitor și la alte evenimente cunoscute la nivel global, cum ar fi Black Friday sau Valentine’s Day.

Tot în această perioadă, Curtea a început să creeze de manieră regulată tweet-uri și în alte limbi, când limba de procedură a unei cauze nu este engleză și franceză și să utilizeze mai mult imagini.

La sfârșitul lui 2019, Curtea a început să creeze propriile hastag-uri și să își promoveze activitatea folosind de asemenea emoji-uri și imagini.

YouTube

Canalul YouTube al Curții a fost creat în 2017, ca un răspuns la nevoie de a avea o comunicare mai dinamică și de a se apropia mai bine de cetățenii săi și de a le explica exact în ce constă misiunea acestei instituții.

Spre deosebire de Twitter, Curtea de Justiție are un singur cont, cu denumire în franceză, însă pe care sunt publicate filmulețe în toate limbile Uniunii.

Începutul a fost unul timid, cu doar câteva filmulețe ce consistau în discursurile unor membri ai Curții.

A urmat apoi o serie de animații scurte care urmăresc în special să răspundă la întrebări simple, cum ar fi „De ce există Curtea de Justiție a Uniunii Europene?“, „Ce face Curtea pentru mine?“ sau „Cum protejează Curtea drepturile cetățenilor?“.

Alte filmulețe descriu funcționarea și activitatea Curții, importanța multilingvismului sau explică jurisprudența în animații tematice, arătând, de asemenea, aplicabilitatea hotărârilor judecătorești și impactul acestora în viața de zi cu zi a cetățenilor. În 2019 s-au publicat și animațiile pe tema mediului, sportului și lumii digitale.

Animațiile sunt traduse în toate limbile Uniunii și fac parte integrantă din strategia Curții de a ajunge la un public mai larg, în special cetățeni tineri. Ca și în cazul Twitter, o analiză a statisticilor arată că acest obiectiv a fost atins: 66,8% din vizualizări provin de la persoane între 18 și 24 de ani și 27,9% de la persoane între 25 și 34 de ani.

Facebook

Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu are o pagină oficială, iar prezența acesteia pe Facebook este punctuală. Pentru ziua porților deschise, care a avut loc pe 19 octombrie 2019, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a creat doar o pagina de evenimente dedicată acesteia.

Deschisă cu doar 10 zile înainte de ziua porților deschise, pagina a reușit să capete un reach de 70.000 de persoane, dintre care aproape 3.000 au răspuns că sunt interesate sau că participă.

Strategia de comunicare a Curții pe această platformă în vederea organizării evenimentului a constat în două etape:

Înainte de eveniment, pentru a îl face cunoscut;

În timpul evenimentului, pentru a oferi o imagine asupra acestuia și cetățenilor care sunt interesați de ce se întâmplă în cadrul Curții, însă care nu au putut participa.

Înainte de eveniment, Curtea a postat o numărătoare inversă în fiecare zi, alcătuită dintr-o imagine din interiorul sau din exteriorul clădirii acesteia alături de câte zile mai sunt. De asemenea, Curtea a mai postat mici interviuri cu angajați ai acesteia, care au fost și voluntari pentru eveniment și care invită publicul să descopere Curtea și să îi cunoască în timpul zilei porților deschise. Pe lângă acestea au mai fost postate și interviuri cu membrii Curții, câteva din filmulețele care se găsesc pe YouTube (cross-promotion) și informații de interes general cu privire la eveniment (în ce constă, între ce ore este, unde se găsește o parcare etc.)

În timpul evenimentului s-au postat mici „mostre“ de cum se desfășoară evenimentul la încheierea fiecărei ore din cele 4, cât a durat ziua porților deschise. În această etapă s-a pus accentul pe oferirea unei experiențe live și pentru cetățenii care nu au putut ajunge, dar care au fost interesați de acest eveniment.

Aceste mostre au constat în imagini și filmulețe live, precum și în scurte interviuri cu participanți la acest eveniment.

Rezultatele nu au întârziat să apară. În urma eforturilor de comunicare în vederea organizării zilei porților deschise, aceasta a avut cel mai mare număr de vizitatori din istoria organizării acestui eveniment, și aproape dublu față de anul precedent.

LinkedIn

La sfarșitul lui 2019, Curtea de Justiție a Uniunii Europene și-a deschis o pagină oficială de LinkedIn. Pentru că e un angajator important, cu peste 2000 de angajați dintre care majoritatea trecându-și în profilul personal că lucrează în această instituție, LinkedIn crease deja o pagină a Curții, care apoi a fost preluată de către această instituție.

Cu doar câteva mici publicații în engleză și în franceză, care inițial au privit doar ziua porților deschise și deschiderea unei rețele judiciare, Curtea a strâns câteva mii de abonați încă din faza incipientă a acestei pagini.

Au urmat apoi publicații mai ample despre hotărârile Curții, la care s-au atașat și comunicatele de presă, publicații în care s-au promovat filmulețele de pe YouTube (cross-promotion) și chiar și o publicație în care s-a urat sărbători fericite.

Deși este încă la început de drum pe această platformă de socializare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene se bucură de peste 30.000 de abonați, iar în general fiecare publicație are peste 200 de reacții și un reach de peste 20.000 de persoane.

Analiza chestionarului

Metoda aleasă pentru a analiza percepția pe care cetățenii o au despre politica de comunicare a Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost utilizarea unui chestionar format din 15 întrebări (Anexă). Acesta mi-a permis totodată și targetarea publicului țintă.

Eșantion

Eșantionul este reprezentat de cetățeni ai Uniunii Europene din 15 state și este format din 103 persoane. Ca metodă de eșantionare am folosit eșantionarea simplu randomizată, chestionarul a fost publicat online și promovat pe rețelele sociale.

Din ultimele 4 întrebări ale chestionarului, am constatat că publicul predominant este feminin (59,2%, reprezentând 61 de răspunsuri din 103), majoritar situat între 18 și 30 de ani (65%, reprezentând 67 de răspunsuri din 103).

Cei mai mulți respondenți au fost din România (56,3% reprezentând 58 de răspunsuri din 103). Ca număr, au urmat apoi Franța cu 15 răspunsuri (14,6%) și Germania cu 11 răspunsuri (10,7%).

În ceea ce privește ocupația profesională, majoritatea respondenților se află în profesii care au legătură cu dreptul, fiind juriști, avocați, consultați juridici (13,59% avocați, 12,62% alte ocupații juridic, iar din studenți, o bună parte este reprezentată de studenți la Drept) etc. Prin urmare, în analiza răspunsurilor voi ține seama de faptul că sunt un public specializat, care au legătură sau urmăresc activitatea Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Rezultate

Mai mult de jumătate din respondenți au aflat de existența Curții de Justiție a Uniunii Europene prin intermediul studiilor (56,3%, reprezentând 58 de răspunsuri din 103), ceea ce nu este surprinzător, având în vedere că majoritatea au studii juridice. O altă mare sursă din care au aflat de Curte a fost din presă (21,4%, reprezentând 22 de răspunsuri din 103). Social media se situează pe locul 4, cu 6 răspunsuri din 103 (5,8%).

Majoritatea acestora au început să interacționeze cu Curtea de Justiție sau au aflat despre aceasta cu mai mult de un an în urmă (68,9 %, reprezentând 71 de răspunsuri din 103).

În ceea ce privește frecvența cu care se informează despre activitatea Curții, cele mai multe răspunsuri au fost o dată pe lună (37,9%, reprezentând 39 de răspunsuri din 103), urmate, în mod curios, de mai multe ori pe săptămână (28,2%, reprezentând 29 de răspunsuri din 103)

Referitor la sursele de informare, cei mai mulți au numit presa, apoi Facebook și, în sfârșit, site-ul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În ceea ce privește percepția publicului asuprea politicii de comunicare a Curții de Justiție, respondenții i-au dat o notă favorabilă, media fiind 7,43, majoritatea acestora oferindu-i nota 8 (28,2%, reprezentând 29 de respondenți din 103).

În ceea ce privește aspectele pozitive percepute de aceștia din politica de comunicare a Curții, majoritatea au numit ca aspecte pozitive comunicatele de presă (5%, reprezentând 6 răspunsuri din 103), transparența curții (16,5%, reprezentând 17 răspunsuri din 103), multilingvismul (5%, reprezentând 6 răspunsuri din 103) și faptul că această instituție este prezentă în social media (8,7%, reprezentând 9 răspunsuri din 103), în special pe Twitter.

La capitolul nemulțumiri și lucruri pe care le-ar schimba, majoritatea respondenților au fost de acord că această instituție ar trebui să fie mai prezentă pe platformele sociale (30%, reprezentând 31 de rsăpunsuri din 103) și să aibă propria sa pagină Facebook. O altă categorie de numulțumiri fac referință la o comunicare mai accesibilă și la o mai mare interacțiune cu cetățenii (sesiuni de întrebări și răspunsuri, utilizarea unui limbaj mai accesibil, mai multe explicații despre ceea ce face, posibilitatea abonării la un newsletter care să prezinte principalele cauze etc.).

Concluzii

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, autoritatea judiciară a Uniunii Europene a cărei misiune este de a respecta legislația Uniunii Europene prin interpretarea tratatelor și altor acte derivate, are un public foarte larg, pe care îl targetează în funcție de statul de proveniență și de ocupația profesională (unde sunt 3 mari categorii de public: juriști, jurnaliști și cetățeni ai Uniunii, unde intră toate celalte subcategorii).

Politica sa de comunicare încearcă să atingă toate categoriile de public țintă, oferind o mare varietate de produse (comunicate de presă, buletine informative săptămânale, broșuri și alte publicații –panorama anului-, informații scurte, evenimente: ziua porților deschise etc.) și încercând să fie prezentă pe o multitudine de platforme: site-ul Curții, în presă, în social media, fizic prin evenimentele sale etc.

Una din principalele provocări pe care le întâlnește este legată de încercarea de a „traduce” limbajul juridic, greoi și deosebit de tehnic într-un limbaj clar, transparent și atractiv pentru publicul larg.

Curtea de Justiție a făcut eforturi pentru a-și moderniza politica de comunicare și pentru a atinge din ce în ce mai multe publicuri pe cât mai multe platforme.

Astfel, de la o comunicare destul de închisă și selctivă, mai mult cu jurnaliștii și juriștii care erau abonați pe lista lor de distribuție, a trecut la o politică mai deschisă și mai trasnparentă, deschizând un cont de Twitter pe care a început să îl folosească de câteva ori pe zi, făcându-și un canal de YouTube, un cont de LinkedIn și încercând și o pagină de evenimente pe Facebook pentru ziua porților deschise.

Din chestionarul aplicat rezultă că publicul a observat și apreciat eforturile Curții de a-și lărgi politica de comunicare și de a avea o mai mare transparență. Cu toate acestea, respondenții consideră că există nevoia de mai multe explicații și mai multă interacțiune, atât prin intermediul social media (unde se evidențiază nevoia unei pagini facebook), cât și prin alte mijloace de comunicare.

Trebuie să ținem cont însă că respondenții au reprezentat mai mult segmentul cu studii juridice, care sunt relativ la curent cu ce este Curtea de Justiție, ce face aceasta și ce comunică. Dacă ar fi fost aplicat pe un segment mai larg de populație, nota dată comunicării ar fi fost cel mai probabil mai mică.

Bibliografie

Anexă