Comunicarea In Spatiul Public

LUCRARE DE LICENȚĂ

COMUNICAREA ÎN SPAȚIUL PUBLIC

Cuprins

Introducere

Cap.I Concepte. Tipuri de comunicare

1.1. Clasificarea proceselor de comunicare

1.2. Comunicarea verbală

1.2.1. Stiluri de comunicare

1.2.2. Comunicarea non – verbala

1.2.3. Gesturile

1.2.4. Mimica

1.2.5. Privirea

1.3. Comunicarea prin imagini

1.3.1. Importanța culorilor

Cap.II Comunicarea în spațiul public

2.1. Ce este spațiul public?

2.2. Comunicarea în organizații

2.3. Relațiile publice

2.3.1. Funcțiile relațiilor publice

2.3.2. Canale de comunicare în relații publice

2.4. Impactul discursul politic asupra comportamentului socia

Cap. III Studiu de caz. Analiza procesului de comunicare publică din campania electorală pentru alegerile europarlamentare din 25 mai 2014

3.1. Campania electorală la televiziune

3.2. Presa scrisă si materialele de campanie tipărite

3.3. Campania electorală pe Internet

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Titlul lucrării de licență este Comunicarea în spațiul public.Am optat pentru această temă din mai multe motive. Un prim motiv ar fi acela că atât comunicarea cât și spațiul public sunt două concepte frecvent întâlnite și auzite care interacționează.

A comunica pare la prima vedere o acțiune banală, aflată la îndemâna oricui. Totuși, a comunica în spațiul public reprezintă o formă de artă pe care nu toți indivizii o stăpânesc. Cei care reușesc să comunice eficient, complet și netulburat în spațiul public, conduc lumea, fie că vorbim de afaceri, fie de spațiul politic.

Un alt motiv îl reprezintă dezvoltarea comunicării în toate domeniile, inclusiv gadget-uri. De exemplu s-a trecut de la strigătele telalilor în suk-urile orientale de odinioară la campanii de publicitate ultrasofisticate la produsele Apple. Putem constata cum omenirea a făcut pași uriași pe calea comunicării în spațiul public.

Pentru o elaborare cât mai corectă a acestei lucrări, am structurat lucrarea în trei capitole. Primele două capitole sunt teoretice, iar cel de al treilea capitol reprezintă partea practică a lucrării.

Titlurile capitolelor sunt: capitolul 1- Concepte. Tipuri de comunicare, capitolul 2- Comunicarea în spațiul public, capitolul 3- Studiu de caz. Analiza procesului de comunicare publică din campania electorală pentru alegerile europarlamentare din 25 mai 2014. În primul capitol îi vom obișnui pe cititori cu termenii de comunicare verbală, non-verbală, stilurile de comunicare dar totodată și cu comunicarea prin imagini.

Cel de al doilea capitol definește conceptul de comunicare în spațiul public. Vom observa interacțiunea comunicării cu organizațiile, semnificația relațiilor publice și funcțiile acestora precum și canalele de comunicare în relațiile publice.

Ultimul capitol vizează analiza procesului de comunicare publică din campania electorală pentru alegerile europarlamentare din 25 mai 2014.

Ca metodă de cercetare vom utiliza analiza, dar nu orice fel de analiză, ci analiza campaniilor atât a camapaniei electorale la televiziune cât și cea de pe Internet. Vom analiza de asemenea articolele din presa scrisă și materialele de campanie tipărite.

Pentru o analiză cât mai concludentă, am optat pentru articolele ziarelor Cuvântul libertății din perioada 1-20 mai 2014 și Gazeta de Sud din perioada 1-23 mai 2014.

Dacă în spațiul public comunicarea va fi eficientă, atunci publicul țintă va recepta corect mesajul public. Lumea zilelor noastre ce se află într-o continuă dezvoltare tehnologică pe întreg globul, interacționează într-un timp real. O astfel de lume nu poate să existe fără să interacționeze social. Relațiile dintre oameni nu sunt posibile fără o negociere prin intermediul procesului de comunicare. În termenii cei mai cunoscuți, comunicarea reprezintă procesul de transmitere a informațiilor sau ideilor de la un individ la altul sau de la un grup la altul.

Civilizația umană a intrat într-o nouă etapă a dezvoltării sale și anume cea informațională devenind astfel dependentă de noile rețele de informații și de comunicare. Astfel civilizația umană este interesată de numărul de persoane ce pot transmite o multitudine de materiale informative cu costuri cât mai mici și la distanțe cât mai mari, toate acestea ducând la o transformare importantă în activitatea de comunicator.

Capacitatea de tratare a informațiilor a crescut datorită interconexiunii datelor, a imaginilor si simbolurilor. De asemenea costurile necesare accesării noilor tehnologii s-au diminuat și s-a pus accentul mai mult pe calitatea muncii intelectuale.

Posibilitatea de a se exprima în spațiul public este oferită indivizilor de noile tehnologii de comunicare care generează și o fragmentare a acestuia prin apariția unor spații parțiale, individuale fără a avea legătură între ele. Astfel se poate constata că în societatea informațională nu au fost eliminate inegalitățile în ceea ce privește accesul la spațiul public, întrucât nu toți indivizii beneficiază de noile dispozitive comunicaționale în timp ce alții dețin o gamă variată de mijloace sofisticate ce le permit să fie prezenți mai tot timpul în spațiul public.

La final vom extrage concluziile întregii lucrări și ulterior vom prezenta bibliografia utilizată pentru realizarea lucrării.

Capitolul I

Concepte. Tipuri de comunicare

Într-o lume aflată în plină expansiune tehnologică, în care oamenii de la un capăt la altul al globului interferează în timp real, nu se poate vorbi de o societate situată în afara interacțiunii sociale. Oamenii se influențează reciproc prin comunicare. Relațiile dintre ei sunt posibile și se negociază prin intermediul procesului de comunicare. Putem afirma că existăm unii pentru ceilalți în măsura în care comunicăm.

Din punct de vedere al originii, cuvântul „comunicare” provine din latinescul „communis” care înseamnă a pune în comun, a împărtăși, a transmite. În secolul trecut comunicarea dobândește și înțelesul de difuzare prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă: radio, televiziune, cinema, presa scrisă.

În limbajul de zi cu zi, comunicarea reprezintă procesul de transmitere a informației sau ideilor de la un individ sau grup la altul. Din acest punct de vedere, la o sumară analiză a procesului, se poate deduce că el conține trei componente fundamentale:

mesajul în sine

emițătorul mesajului

receptorul mesajului.

Situațiile de comunicare sunt numeroase și ele pot implica de la salutul cuiva până la un discurs public, mesajele pe care le citim în trafic pe panouri, ori cele exprimate de gesturi și mimică. Uneori, chiar și tăcerea poate căpăta aspect de comunicare. Cea mai importantă funcție a comunicării este să-i așeze în relație pe oameni unii cu ceilalți, cu familia, grupul ori mediul în care trăiesc. S-a observat de- a lungul timpului că în situații de pericol, fenomenul comunicării crește.

1.1 Clasificarea proceselor de comunicare

Există mai multe criterii prin care procesele de comunicare pot fi clasificate. Astfel, în funcție de contextul cultural pe care-l implică există:

comunicare intraculturală (în sânul aceleiași culturi)

comunicare interculturală (între culturi diferite).

După modul în care ea se realizează avem:

comunicarea directă (sau interpersonală) care presupune utilizarea cuvintelor a mimicii sau a gesturilor

comunicarea indirectă care se face cu ajutorul scrierii, tipăriturilor, semnelor grafice, semnalelor (undelor) hertziene, cablu.

O ultimă clasificare se face după numărul participanților:

intrapersonală (cu forul interior)

interpersonală (față în față)

de grup

de masă.

Despre comunicarea de masă vom vorbi mai pe larg în capitolul următor. Să notăm totuși că ea implică producerea și difuzarea mesajelor de către un sistem mediatic spre receptorul alcătuit din publicuri diverse și numeroase.

1.2 Comunicarea verbală

Comunicarea verbală este cel mai important mijloc de comunicare. Pe cale de consecință, limba devine elementul esențial al procesului de comunicare, ea fiind mijlocul de educare și socializare cel mai important. „Vorbirea este o oglindă, uneori o fereastră, a noastră, a eului, a persoanei. Persoana nu apare numai în hainele care-i înveșmântează corpul, ci și în cuvintele care-i îmbracă ceea ce dorește să comunice”.

Limbajul este termenul ce desemnează ceea ce este comun în modul în care toți oamenii folosesc anumite sisteme de semne (de semnalizare) pentru a trimite mesaje. Deși se vorbește mai mult despre limbaj atunci când se face referire la cuvinte vorbite sau scrise, totuși, există și alte sisteme de semnalizare care pot alcătui limbaje: limbajul gesturilor, posturii corpului etc. Termenul „limbaj” după cum se poate observa, este folosit cel mai adesea la singular și el înseamnă de fapt orice sistem sau ansamblu de semne care duce la comunicare sau exprimare. Limbajul este specific omului și animalelor, avand deci caracter universal, dar cu trăsături proprii.

Limba în schimb este instrumentul de comunicare specific unei comunități umane. Din acest punct de vedere trebuie făcută o distincție clară între limbaj și limbă. După lingvistul francez Ferdinand de Saussure, vorbirea este „a doua componentă a limbajului, cea care privește subiectul și îl individualizează. Vorbirea este actul prin care se exercită funcția lingvistică. Dacă într-o limbă, vorbirea este activitatea de codare, ascultarea este activitatea de decodare a comunicării”.

Marele lingvist francez spune că trebuie făcută o distincție între limbaj – limbă – vorbire, el demonstrând interdependența dintre aceste entități: limba este și instrument dar și produs al vorbirii. Ea permite membrilor comunității exercitarea facultăților limbajului, fiind un sistem existent în mod virtual în conștiința lor. Se constituie astfel un ansamblu de reguli și convenții acceptate tacit de către toți membrii unei comunități umane determinate. Prin urmare, „vorbirea reprezintă latura concretă, de manifestare practică a posibilităților lingvistice ale indivizilor”.

Pentru realizarea comunicării este esențial ca limba să fie cunoscută atât de emițător cât și de receptor. Organizarea semnelor unei limbi precum și combinarea sensurilor lor țin de sintaxa propoziției sau a frazei.

În sens larg, comunicarea verbală poate fi definită drept comunicarea care folosește limbajul articulat. Ca să înțelegem procesul apariție limbajului, e necesar să observăm cum apar variațiile și modificările utilizării lingvistice și cum funcționează limbajul în interacțiunea socială. Ideea care spune că mesajul ar fi apărut ca răspuns la un mediu comun este sprijinită de observația asemănării limbilor în timp și spațiu și a relativei lor stabilități. După cercetătorul Denis McQuail „limbajul este facultatea sau aptitudinea specifică umanității de a construi sisteme de semne care permit exprimarea sau comunicarea. El este intraductibil și universal”. Comunicarea verbală are un caracter simbolic, fapt care o deosebește de toate sistemele de semnalizare sonoră din lumea animală.

În concepția cercetătorilor caracteristicile comunicării verbale ar fi:

productivitatea care face referire la puterea limbajului de a produce mesaje. Se folosește termenul de creativitate în legătură cu mesajele pentru că ele reprezintă un act de creație. Mesajele sunt construite pe baza posibilității infinite de a combina cuvintele. Productivitatea comunicării verbale include mesaje, cuvinte, reguli. Totodată ea se referă la capacitatea oricărui vorbitor de a enunța fraze formate de el însuși în momentul rostirii lor.

caracterul dinamic – se poate spune că limbile sunt asemenea ființelor vii: se nasc, se dezvoltă, evoluează în timp și mor. Limbile nu sunt statice. Ele se erodează de-a lungul timpului

autonomia comunicării – comunicarea este aspațială, atemporală și poate fi chiar ficțională

caracterul arbitrar al semnelor utilizate – într-o limbă evoluată nu există o corespondență simplă între semne și referințe pentru semne

dimensiunea culturală – orice limbaj este deopotrivă o achiziție culturală și un produs cultural pentru că toavitate în legătură cu mesajele pentru că ele reprezintă un act de creație. Mesajele sunt construite pe baza posibilității infinite de a combina cuvintele. Productivitatea comunicării verbale include mesaje, cuvinte, reguli. Totodată ea se referă la capacitatea oricărui vorbitor de a enunța fraze formate de el însuși în momentul rostirii lor.

caracterul dinamic – se poate spune că limbile sunt asemenea ființelor vii: se nasc, se dezvoltă, evoluează în timp și mor. Limbile nu sunt statice. Ele se erodează de-a lungul timpului

autonomia comunicării – comunicarea este aspațială, atemporală și poate fi chiar ficțională

caracterul arbitrar al semnelor utilizate – într-o limbă evoluată nu există o corespondență simplă între semne și referințe pentru semne

dimensiunea culturală – orice limbaj este deopotrivă o achiziție culturală și un produs cultural pentru că toate limbile au un prag minimal de cunoaștere, astfel încât fondul lexical este diferențiat și regulile sunt diferite

înțelegerea imediată – comunicarea verbală este o comunicare în care înțelegerea trebuie să se producă în actul recepției, semnificația trebuie accesată imediat de receptorul comunicării.

Comunicarea verbală are două forme și anume comunicarea orală care este reprezentată de vorbire și comunicarea scrisă ce implică scrisul și cititul.

Vorbirea este cea mai folosită activitate de codare în comunicarea verbală și ea nu poate fi separată de mimică și gestică.

Caracteristicile vorbirii sunt:

caracterul situativ care se referă la puterea de semnificație a fiecărui cuvânt

caracterul adresabilității – vorbirea este întotdeauna orientată spre o persoană ori mai multe

caracterul succesiv – înșiruirea cuvintelor în propoziții și fraze

caracter ritmic – vorbirea are un anumit ritm.

Discursul este „forma cea mai evoluată și cea mai pretențioasă a monologului, care presupune emiterea, argumentarea și susținerea unor puncte de vedere și a unor idei inedite, care exprimă un moment sau o situație crucială în evoluția unui domeniu”.

La rândul ei ascultarea este un element fundamental în comunicare. O secvență de comunicare cuprinde 53% ascultare, 16% vorbire, 17% citit și 14% scris.

Ascultarea are trei faze:

Auzirea – actul automat de recepționare și transmiterea la creier a undelor sonore generate de vorbirea emitentului

Înțelegerea – implică identificarea informațiilor comunicate

Traducerea în sensuri – implică memoria și experiența lingvistică și culturală a ascultătorului

Atribuirea de semnificații se face în funcție de nivelul de operaționalizare a limbii, a vocabularului

Evaluarea – efectuarea de judecăți de valoare sau adoptarea de atitudini valorice din partea ascultătorului.

Scrisul reprezintă cea mai evoluată formă a limbajului. Scrisul a cunoscut la rândul lui o evoluție istorică în timp. În opinia lui Jack Goody „limbajul scris se deosebește de comunicarea orală printr-o serie de trăsături particulare cum ar fi:

tendința de a utiliza cuvinte lungi

folosirea unui vocabular mai variat

incidența mai scăzută a pronumelor personale

preferința pentru propoziții enunțiative

frecvența mai mare a formei de gerunziu

grija de a formula idei complete, cu explicitarea tuturor presupozițiilor subiacente”.

Dacă scrisul reprezintă activitatea de codare în cadrul comunicării scrise, cititului îi revine rolul de decodare. Cititul descoperă înțelesurile atunci când receptorul interpretează un text scris.

1.2.1 Stiluri de comunicare

Stilul comunicării unei persoane nu poate fi despărțit de cultura căreia îi aparține precum și de personalitate sa ori de mediul social. Să vedem în continuare câteva stiluri de comunicare specifice deopotrivă comunicării orale și scrise.

Avem astfel:

stilul neutru – un stil riguros care nu implică exprimarea stărilor sufletești. Este caracteristic comunicării formale, adoptat în special în mediul profesional.

stilul familiar – se află în opoziție cu stitlul neutru și conține o mare libertate în alegerea și utilizarea mijloacelor de expresie prin intermediul unei exprimări mult mai puțin oficiale, mai prietenoasă, mai apropiată

stilul solemn – se folosește în împrejurări cu un grad ridicat de solemnitate, la ceremonii și el exprimă emoții și sentimente profunde, grave, mărețe

stilul administrativ pune accent pe latura funcțională a comunicării. Mesajul este clar și concis, fără amibiguități, formulele sunt oarecum de tip clișeu.

stilul științific – se folosește în mediul academic

stilul beletristic – pune accent pe bogăția limbii și din acest motiv este specific literaturii. Uneori este întâlnit și în scrisori, în unele discursuri ori în diverse relatări.

stilul publicistic – după cum îi arată și numele, este folosit în presă și este întru-câtva apropiat stilului beletristic. Totuși, el pune accentul pe fapte, pe informație, pe fond și nu neapărat pe formă.

sitlul managerial – este „stilul șefului” – este specific instituțiilor și organizațiilor și pune accent mare pe impactul mesajului.

Conform Ștefan Ștefănescu oricare ar fi stilul de comunicare adoptat el trebuie să denote:

claritate, adică expunere sistematizată și ușor de înțeles

corectitudine – să fie corect gramatical vorbit sau scris

proprietate – utilizarea celor mai adecvate cuvinte pentru a arăta cât mai exact intențiile autorului

puritatea – folosirea doar a cuvintelor și expresiilor admise de vocabularul limbii literare

precizia – folosirea doar a acelor cuvinte necesare înțelegerii mesajului

concizia sau exprimarea concentrată asupra subiectului comunicat.

1.2.2 Comunicarea non – verbala

Oamenii comunică între ei și prin alte mijloace decât cele verbale. Gesturile, imaginile ori sunetele joacă și ele un rol foarte important în comunicare, dar diferit în funcție de cultură. Legat de acest din urmă aspect, aș vrea să dau exemplu aici o întâmplare pe care am văzut-o cu ceva timp în urmă pe unul dintre canalele de televiziune dedicate popularizării științei iar locul ei de desfășurare era undeva în vastitatea subcontinentului indian. Realizatorul occidental al emisiunii este la un moment dat invitat într-un restaurant unde i se aduc bucate cu specific local. După ce termină își așează tacâmurile așa cum era obișnuit în Marea Britanie, acolo de unde venea. Totuși, ghidul care îl avea în primire i-a spus că în India – sau cel puțin în regiunea indiană în care se aflau, trebuia ca la sfârșitul mesei să ridice șervetul pe care era așezată farfuria și s-o acopere. Dacă farfuria era acoperită cu șervetul ridicat din zona opusă, semnificația gestului era că meseanului nu i-a placut ceea ce a mâncat. Dacă însă șervetul acoperea farfuria dinspre mesean, atunci însemna că era deplin satsifăcut de ceea ce tocmai mâncase. Motivul pentru care am descris aici acest lucru petrecut la mii de kilometri distanță de Europa este acela că mi s-a părut o formă de comunicare extraordinară dar fără a folosi cuvinte ci doar gesturi. Adesea, culturi străvechi dar care aparțin unor țări pe care occidentalii le consideră înapoiate și subdezvoltate au găsit de-a lungul istoriilor lor milenare forme de „a spune” ceva despre un fapt sau un obiect fără însă să deschidă gura sau să scrie ceva pe o bucată de hârtie.

Comunicarea verbală este întotdeauna asociată unor coduri non-verbale care au rol de a nuanța sau de a accentua semnificația cuvintelor și expresiilor. „Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.

Comunicarea non-verbală dispune de un arsenal imens de mijloace de exprimare, care în multe cazuri se pot constitui în adevărate limbaje non-verbale, ale căror elemente au propriile lor semnificații și sisteme de norme și reguli”.

Comunicarea non-verbală se realizeaza prin:

limbaj corporal care include mișcările, postura corpului, expresiile feței (privirea și mimica)

comunicarea tactilă sau atingerea

percepția și modul de utilizare a spațiului (proxemica)

percepția și modul de utilizare a timpului (cronemica)

aspectul fizic

paralimbajul sau comunicarea para-verbală care include intonația și inflexiunea vocii, ritmul, tonalitatea etc.

Acestea însă nu pot fi analizate separat.

1.2.3 Gesturile

Conform cercetătorilor americani Paul Ekman și Wallace Fiesen există cinci categorii importante de gesturi. Acestea sunt:

Gesturile emblemă – sunt reprezentate de comportamentele simbolice care au cea mai mare fidelitate în transmiterea semnificațiilor, deoarece înlocuiesc un anumit comportament sau o comunicare verbală. Ele țin locul unor expresii verbale și pot forma chiar un limbaj distinct precum cel al surdo-muților. Din această categorie fac parte de exemplu semnul mâinii ridicate care denotă „la revedere” sau plecarea capului care semnifică salutul. Tot aici este arhicunoscutul gest al mâinii care arată „OK” (totul e în regulă), degetul așezat pe buze (tăcere) sau degetele ridicate în semnul victoriei („V”).

Fig.1.1. Semnul OK

Fig.1.2. Winston Churchill arătând semnul victoriei

Gesturile ilustratoare vin ca o reacție a comunicării verbale. Ele au funcția de însoțire și de completare a acesteia. Unele dintre aceste gesturi sunt înnăscute și prin urmare universale.

Fig.1.3. Gest Benito Mussolini

Gesturile reglatoare cu funcție de dirijare, control și întreținere a comunicării. Funcția lor este expresivă pentru că arată atitudinea participanților față de interacțiune, oferind asigurări auditoriului privind continuitatea contactului. Emițătorul poate să își regleze parametrii anunțării în funcție de reacțiile audienței.

Manifestările (mișcările afective) sunt acele gesturi care comunică stările sufletești ale celui care comunică. Ele nu sunt atât de vizibile ca cele mai sus prezentate ci se disting în subsidiar sub forma unor semnale. Prezența acestor gesturi se simte de exmplu la oamenii abătuți ce pășesc cu capul plecat și umerii căzuți. Cuvintele nu sunt necesare pentru ca să ne dăm seama de starea sufletească a unei astfel de persoane.

Gesturile adaptive – sunt cele mai puțin legate de comunicare. Sunt incluse aici mișcările ce răspund unor necesități umane și pot fi efectuate atât în prezența cât și în absența observatorilor. Cu toate că acest tip de gesturi poate să arate stări sufletești, nu face parte însă neapărat din comportament (spre exemplu ne acoperim instinctual urechile sau ochii când nu vrem să auzim sau să vedem ceva anume).

1.2.4 Mimica

Unul dintre cele mai importante elemente ale comunicării umane este reprezentat de mimica feței. Mimica face referire la acele părți ale feței omului care se mișcă: fruntea, obrajii, sprâncenele, nasul, gura. Expresiile emoționale cele mai importante precum supărarea sau bucuria, mirarea, frica, furia, dezgustul sunt exprimate prim mimică. Fața și mimica feței reprezintă totodată modalitatea neverbală cea mai complexă pentru că demonstrează trăirile și sentimentele unei persoane. Pe măsură ce însă abilitățile de gândire și de înțelegere ale omului se dezvoltă pe parcursul vieții, acesta devine capabil să-și controleze mimica de așa manieră încât uneori există o dedublare semnificativă de ceea ce arată fața unui individ raportată la trăirile lui interioare. Totuși, în cazul unor emoții puternice și care sosesc foarte rapid, controlul emoțiilor este aproape imposibil. Să exemplificăm aici cu surpriza pe care o trăiește cineva la aflarea unei informații foarte importante și neașteptate.

Mimica este dată nu numai de exprimarea emoțiilor într-un moment dat ci și de sedimentarea în timp a celor mai frecvente expresii emoționale.

Fig.1.4. Mimică de copil

1.2.5 Privirea

Ultimul element pe care îl aducem în discuție în legătură cu comunicarea non-verbala este privirea. Privirea este considerată cel mai important mijloc de transmitere a mesajelor non-verbale, de aici provenind și mult cunoscuta expresie „ochii sunt oglinda sufletului”. Modalitatea în care privim sau suntem priviți – de ce nu, măsurați – este strâns legată de nevoile noastre de acceptare, de aprobare sau neaprobare, de încredere sau neîncredere. „Orientarea privirii este strâns legată de motivația nevoii de afiliere și alături de postură și mișcările corporale, determină un anumit echilibru la nivelul proximității dintre două persoane”.

Alături de direcția sau orientarea privirii, un element important al privirii este intensitatea ei, care poate varia de la zero, atunci când interlocutorul nu este privit, până la sută la sută, atunci când el este privit tot timpul.

Forța privirii limitează însă dreptul de a o folosi oricând și oricât. Diverse culturi au stabilit reguli nescrise cu privire la acest aspect. „Studiile arată că durata medie a privirii „aruncate” unei persoane necunoscute nu trebuie să depășească 1,18 secunde, altfel riscând să fie interpretată ca un act de agresiune”.

Durata contactului vizual, frecvența acestuia oferă un noian de informații de context care devin importante pentru interpretarea mesajelor sosite pe celelalte canale de comunicare (verbale sau non-verbale). Direcția și intensitatea privirii pot arăta interesul sau intențiile interlocutorului.

În cultura occidentală „contactul vizual semnifică deschiderea spre comunicare, iar evitarea lui este interpretată ca nesinceritate, tendința de a-și ascunde intențiile. Unele culturi orientale au norme care interzic să privești în ochi o persoană mai în vârstă, de sex opus sau superioară ca statut social, gestul având semnificația de sfidare, lipsă de maniere și de respect”.

Într-un experiment a fost analizată relația dintre mărimea pupilei și intensitatea atracției interpersonale. Astfel, mai multor subiecți le-au fost arătate două fotografii diferite ale aceleiași persoane, într-una dintre ele pupilele fiind retușate pentru a părea mai largi. Cu toate că aceasta era singura deosebire dintre cele două ipostaze, constant, subiecții afirmau că fotografia retușată denotă persoana ca fiind mai simpatică, mai atrăgătoare. Deși deosebirea dintre cele două fotografii nu era sesizată conștient, oamenii erau atrași de privirea cu pupilele dilatate care sugera interes și atracție.

1.3 Comunicarea prin imagini

În concepția lui Jean Noel Kapferer, “imaginea de marcă reflectă un lucru mai important ca personalitatea unei firme (sau în cazul nostru al unui om politic): legitimitatea sa. Această legimitate nu există decât prin recunoașterea publică a valorilor pe care omul politic le revendică”.

Imaginea de marcă reprezintă în sens figurat, totalitatea sentimentelor și a evaluărilor care contribuie la reputația unei firme sau a unei persoane. O imagine de marcă devine astfel doar prin validarea ei de către opinia publică. Aici sunt foarte importante modalitățile vizuale în scopul durabilității, uzurii și regenerării imaginii. Aceasta arată poziționarea unei persoane în domeniul său dar chiar și în afara acestuia.

Mesajul care trebuie ilustrat prin imagine este cel “rudimentar” care are scopul să creeze ori să actualizeze notorietatea. Mesajul de acest tip transmite ceva de genul: “Iată motivele pentru care trebuie să știți că exist”. Intervine apoi comunicarea relațională care înglobează cooperarea cu partenerii, câștigarea sau fidelizarea votanților, contactele cu jurnaliștii etc. La sfârșit dar nu în ultimul rând, vin mesajele de ofertă care comunică ce face persoana respectivă și de ce ar putea să fie ea interesantă pentru opinia publică.

O metodă simplă de a testa caracterul iconic al unui mesaj de legitimare (capacitatea de a induce imagini) constă în construirea unei matrice de conversie. Aceasta este o grilă care conectează mesajele prin asocierea unor teme și obiective.

Faptul că un discurs de poziționare oferă câteva idei este de bun augur dar nu este suficient pentru a asigura legitimitatea, fără care nu există o imagine de marcă veritabilă.

Tabel1.1. Mesajele de poziționare pentru convertit în imagini

Încrederea poate fi dobândită spontan de o companie sau persoană care deține trei caracteristici:

– are abilitatea de a înfrunta o multitudine de riscuri și care poate fi redată prin figuri și corpuri geometrice precum pătratul sau cubul, triunghiul sau piramida

– are competențele necesare pentru stabilitate și amplificarea reușitelor care la rândul lor necesită imagini specializate

– unicitatea unde găsim elementele pozitive distinctive și care poate fi sesizată în alegorii sau simboluri.

Valorile imaginii unei mărci supuse judecății publicului se definesc prin criterii simple, precise și concrete. Criteriile trebuie să faciliteze vizualizarea valorilor. Valorile distinctive sunt cel mai ușor de ilustrat dar credibilitatea lor este redusă deoarece conțin o mare doză de subiectivitate. Acestea necesită o atitudine subtilă, aceeași de care este nevoie pentru ca o persoană să convingă că este specială.

1.3.1 Importanța culorilor

Am considerat că alegerea culorilor atât pentru o companie cât și pentru un candidat politic este foarte importantă.

În acest sens, oamenii de știință au stabilit un top al performanțelor culorilor din punct de vedere al vizibilității. El arată astfel:

galben

portocaliu

roșu

verde

albastru

violet

Să privim puțin din această perspectivă, culorile partidelor politice românești. Vom recunoaște imediat că cele mai importante dintre acestea utilizează în afișele, bannerele sau website-urile lor o parte dintre culorile de mai sus. Astfel, PNL are galben și albastru,

PDL – portocaliu, PSD – roșu iar PP-DD, violet.

Totuși, consolidarea vizibilității se obține prin contraste cum ar fi:

galben – negru

galben – violet

galben – albastru

galben – roșu

Capacitatea de atracție a anumitor culori le-a transformat în semne de conversie. Din cele mai vechi timpuri, anumite culori le-au permis oamenilor sau grupurilor de oameni să se recunoască, așa cum sunt susținătorii unei cauze. Cu atât mai mult acest lucru este valabil în politică.

Abordarea psihologică a influenței culorilor asupra oamenilor se concentrează asupra studiului senzațiilor. Site-ul german Onlinekunst a fost, acum mai bine de un deceniu în urmă, gazda preferințelor culorilor pentru un număr de 2237 de oameni. Poate că eșantionul menționat nu e foarte reprezentativ pentru toți cetățenii europeni pentru că el face referire doar la internauți. Rezultatele însă sunt interesante considerăm noi și demonstrează atracția spontană pentru trei culori: albastru, portocaliu și roșu. Acestea totalizează aproape 60% din opțiunile celor care au votat:

albastru – 36,21%

portocaliu – 12,78%

roșu – 10,46%

verde – 9.61%

negru – 7,15%

galben – 6,71%

violet – 5,77%

roz – 2,68%

cyan – 2,37%

argintiu – 1,83%

Conform profesorului japonez Hideaki Chijawa, “senzațiile colorate generează aproape întotdeauna stări mentale”. Acesta a stabilit și un repertoriu de stimuli declanșati de anumite culori astfel:

rosu produce la nivel mental pasiune, excitare

galben – bucurie, veselie

verde – liniște, calm

albastru – repaus, reflecție

violet – romantism, sofisticare

maro – melancolie, autenticitate.

Cu siguranță compania Apple a ținut cont de aceste lucruri atunci când în 1998 a lansat computerul numit G3 “Yosemite” ce avea componentele la vedere, asamblate într-o carcasă de plastic transparent de culoare albastră.

Fig.1.5.Computer Apple G3

Importanța culorilor a fost repede sesizată și de partidele politice. Să exemplificăm prin simbolul Partidului Republican American care este elefantul colorat în nunațele drapelului American

Fig.1.6. Republican Party

Stările emoționale și dispozițiile induse de senzațiile produse de culori pot să genereze emoții mai puțin controlabile, sentimente construite și idei. Pentru aceasta este îndeajuns să se recurgă la simbolismul culorilor.

Conform lui Johannes Itten, se disting “efectele produse de nuanțele pure și uneori, efectele inverse care sunt vehiculate de aceleași culori alterate prin amestecuri. Se pot identifica conotații pozitive și negative pentru fiecare nuanță fundamentală, fie că este deschisă, fie că este închisă”.

Capitolul al – II- lea

Comunicarea în spațiul public

Spațiul public – definire, caracteristici. Comunicarea înăuntrul lui. Oamenii, organizațiile (companiile), autoritățile publice. Caracteristicile discursului public în organizații. Relațiile publice. Comunicarea de masă. Discursul politic în spațiul public

2.1 Spațiul public – definire, caracteristici

Acestea de mai sus sunt câteva dintre aspectele pe care le considerăm ca fiind cele mai importante ale comunicării în spațiul public si despre ele vom încerca mai departe să scriem. Să vedem însă mai întâi câteva definiții ale spațiului public. Astfel, „spațiul public este un loc unde semnele și indiciile sunt puse la dispoziția ocupanților lui pentru a descifra stările lor interne și pentru a face reciproce atribuțiile lor”.

Într-un alt sens, spațiul public desemnează construirea unei intersubiectivități practice, a recunoașterii reciproce dintre subiecți, a legăturii dintre persoane și a cumulării acțiunilor lor în cooperarea socială. Aici vorbim de socializare.

Un ultim rol este cel politic, în care spațiul public desemnează ansamblul scenelor – instituționalizate sau nu – în care este expus ansamblul de acțiuni organizate și orientate politic. „Conform lui Habermas, spațiul public s-a constituit ca loc de mediere între societatea civilă și stat, în care se formează și se exprimă opinia publică. Prin spațiul public el înțelege acea sferă în care reuniți ca public cetățenii tratează neconstrânși sub garanția de a putea să se întrunească și să se unească liberi, să-și exprime și să-și publice liber opinia asupra problemelor de interes general”.

Cercetătorul francez Bernard Miege crede că putem distinge patru modele de comunicare care modelează în continuu spațiul public contemporan.

Astfel, el arată că primul model se datorează presei scrise apărute în primele societăți democratice. Stilul polemic al acelei prese este amestecat cu stilul literar dar a avut rolul major că a creat un spațiu inițial de mediere între stat și spațiul vieții private.

În secolul XIX avem deja de a face cu al doilea model care este reprezentat de presa de masă, care deja era organizată industrial. Ea este o presă orientată pe profit ceea ce a dus într-o oarecare măsură la pierderea autonomiei redacțiilor în raport cu proprietarii de presă. Se instaurează astfel un raport comercial între cititori și ziare.

Al treiea model se realizează în raport cu mass-media audiovizuale, ale căror efecte se impun începând cu cea de-a doua jumătate a secolului trecut. „[…] mass-media audio-vizuale încă și mai clar decât presa comercială, pun accentul pe divertisment, incluzând aici și divertismentul care însoțește, în ultimul timp, difuzarea informației sau producțiilor artisitice (talk-showuri). Ele asigură primatul normelor spactacolului și ale reprezentării în detrimentul argumentării și al exprimării”.

În fine, la începutul anilor 1970 apare un nou model, datorat în special relațiilor publice. Din acest moment și până astăzi, statul, organizațiile mai mari sau mai mici pun stăpânire pe tehnicile gestiunii socialului și tehnologiile comunicării și informării. Ele pun astfel în practică strategii de comunicare din ce în ce mai sofisticate.

2.2 Comunicarea în organizații

Comunicarea în organizații nu este un proces spontan și natural, ci ea trebuie proiectată astfel încât să permită coordonarea și armonizarea mesajului. Din acest motiv, comunicarea oganizațională necesită un management adevcat al procesului în sine care are rolul de a stabili practicile, metodele și instrumentele necesare comunicării.

În acest context, se impune totuși să facem distincția dintre informare și comunicare care sunt adesea confundate.

Informarea ține exclusiv de transferul de conținut (emisie și receptare), în vreme ce comunicarea se referă la schimbările de structuri cognitive ce vizează schimbarea comportamentului celuilalt. „Adesea – arată Dumitru Iacob, comunicarea este coborâtă la nivel de simplă informare, rezultatul fiind absența unui feed-back adecvat din partea receptorilor. În lipsa feed-back-ului, deciziile se iau exclusiv la nivel managerial, fără consultarea celor implicați direct în realizarea scopurilor organizației”.

Abordările clasice ale comunicării în organizații se înscriu în două categorii:

teoriile care plasează comunicarea în relație cu tehnologiile folosite drept suport (Shannon și Weaver)

cele care o tratează psihosociologic (Școala de la Palo Alto).

În general, organizațiile construiesc sisteme de informare având credința că astfel se asigură o bună comunicare internă. De fapt, ele nu fac altceva decât să reglementeze rolurile de emițător respectiv de receptor.

Pe lângă comunicarea internă, organizațiile comunică și cu mediul extern. Aici intervine am putea spune, comunicarea organizației în spațiul public. Pe lângă rolul foarte important al managerului în relația comunicare organizație – mediul extern, comunicarea spre exterior are și alte forme.

Acestea ar fi:

comunicarea operațională care se realizează între membrii organizației și interlocutori din mediul extern

comunicarea strategică care constă în construirea sau extinderea unei rețele de comunicare

comunicarea de promovare care include publicitatea și relațiile publice.

Să le luăm pe rând. Astfel, comunicarea operațională face referire la faptul că mare parte dintre angajații organizației au relații profesionale cu persoane din mediul extern organizației. Fiecare dintre acești angajați este prin urmare obligat să comunice – în calitate de reprezentant al organizației – cu parteneri externi ai acesteia precum clienți, furnizori de materiale, autorități publice. Fiecare angajat poartă cu sine o anumită imagine și un anumit mesaj din partea organizației și la rândul lui primește informații pe care le difuzează în interiorul propriei organizații. Oricât de ermetică ar fi o companie, până la urmă nu are cum să nu comunice cu exteriorul. Totuși, uneori modelul unei comunicări stricte și foarte puternic controlate se dovedește de succes.

Unul dintre cele mai bune exemple este cel al companiei Apple, care pe timpul când șef al companiei redevenise co-fondatorul Steve Jobs, era recunoscută pentru secretul absolut care domnea cu privire la lansarea de noi produse sau prototipuri. Paradoxal, zvonul era și este în continuare, una din cărămizile de bază ale edificiului construirii unei imagini excepționale precum o are acest gigant IT. Cum funcționa procesul de comunicare al companiei Apple? Se creea rumoare în legătură cu un nou produs, a cărui dezvoltare era însă ținută „la cheie”, strict secretă și aflată din acest motiv sub incidența unor reguli interne foarte dure. Publicul aștepta nerăbdător apariția produsului (smartphone, computer, iPad), zvonurile deveneau din ce în ce mai puternice, fapt ce atrăgea din plin atenția presei.

Abia atunci când opinia publică era bine frăgezită, nerăbdătoare și gata să se repeadă în magazinele Apple, compania făcea – printr-un spectacol uneori pus în scenă după zeci ori sute de ore de repetiții și întotdeauna avându-l în centru pe șeful suprem al Apple, cunoscut publicului larg produsul respectiv. Este și aceasta o formă de comunicare publică inedită care s-a dovedit o tehnică de marketing imbatabilă până astăzi.

Comunicarea strategică are două forme de bază: dezvoltarea de relații de comunicare cu mediul extern și previzionarea evoluției și a schimbărilor care se pot produce în exteriorul organizației și care pot afecta activitatea acesteia. Organizația încearcă să reziste în mediul extern, care este puternic concurențial, prin construirea de relații profitabile cu actorii cheie ai acestuia: autorități locale, șefi ai altor organizații, în general cu persoane considerate influente. La momentul inițierii acestor rețele de comunicare, acestea nu sunt neapărat indispensabile. Totuși, ele sunt realizate în ideea că se pot dovedi utile într-un moment sau altul.

În sfârșit, comunicarea cu rol de promovare este un caz aparte, ea desfășurându-se unilateral, dinspre organizație către exteriorul ei. În această ultimă situație, organizația ca atare este cea care întreține legătura cu exteriorul. Ea este cea care oferă informații despre produsele sau serviciile pe care le oferă „încercând în acest fel să-și amelioreze imaginea de ansamblu sau pur și simplu vrea să se facă cunoscută și să-și promoveze valorile”. Aici analizăm de fapt comunicarea de marketing care este un domeniu extrem de vast.

2.3 Relațiile publice

Odată cu secolul XX comunicarea în spațiul public a devenit din ce în ce mai sofisticată. Au apărut astfel asa numiții profesioniști ai comunicării, care într-o mare măsură au preluat comunicarea în spațiul public al organizațiilor fie ele guvernamentale, politice sau de afaceri.

Ne vom referi așadar în continuare la relațiile publice. Se poate observa că în universul contemporan nu doar organizațiile încearcă să-și managerize comunicarea publică ci și persoanele particulare care dețin ce-i drept un anume statut social. Citim adesea despre un eveniment legat spre exemplu de un actor celebru de peste ocean. Comunicarea în spațiul public a acelei personalități artistice se face adesea de către purtătorul lui de cuvânt și nu de el însuși.

Profesionalizarea procesului de comunicare a devenit astăzi omniprezentă. Atunci când ea nu-și face simțită prezența, lucrurile o pot lua razna. Să amintim aici recentele tensiuni dintre Marea Britanie și Rusia generate de declarația publică a prințului moștenitor al coroanei britanice Charles despre președintele Rusiei Vladimir Putin pe care l-a asemuit cu dictatorul german Adolf Hitler. Oamenii în general au tendința să spună mai mult decât este necesar sau mai rău, să spună exact ceea ce gandesc. Cu toate că sinceritatea este în general o armă imbatabilă în relațiile publice, se dovedește că nu întotdeauna a spune exact ceea ce gandești este cea mai bună soluție. Revine relațiilor publice sarcina foarte dificilă uneori, de a ajusta comunicarea publică a organizațiilor ori a personalităților publice.

În accepția Institutului Britanic de Relații Publice, „relațiile publice se concentrează pe reputație – rezultatul a ceea ce faci, a ceea ce spui și a ceea ce spun alții despre tine.

Practica Relațiilor Publice este disciplina care pune accent pe reputație cu scopul câștigării înțelegerii și a sprijinului și a influențării opinie și a comportamentului”.

2.3.1 Funcțiile relațiilor publice

Relațiile publice au trei funcții principale. Acestea sunt:

relațiile publice ajută la controlarea publicurilor, direcționând ceea ce gândesc oamenii pentru a satisface nevoile sau dorințele unei organizații

relațiile publice răspund publicurilor. Ele sunt instrumentele prin care organizațiile reacționează la evoluțiile și problemele celorlalți

au rol de creare a unor relații mutual benefice între toate publicurile pe care le are o organizație

James Gruning spune că relațiile publice reprezintă „managementul comunicării între o organizație și publicurile ei”.

Totuși, foarte important este cine se ocupă de relațiile publice. De multe ori, activitățile de relații publice au fost delegate unor oameni din alte domenii precum jurnaliști lipsiți totuși de o bază teoretică, directori cu solide cunoștinte în management dar nu și în relații publice etc. Dacă managementul nu știe care sunt funcțiile relațiilor publice, această funcție se transformă în ceea ce știe să facă mai bine persoana care ocupă postul respectiv.

Relațiile publice reprezintă dorințele și interesele diverselor publicuri în fața instituțiilor societății care nu sunt neapărat receptive. Ele ajută la stabilirea unor legături mai bune între instituții și societate. Totodată, oferă modalități de depășire a problemelor de comunicare prin cooperare de așa manieră încât să nu fie necesare măsuri coercitive sau arbitrare.

Eforturile de relații publice ale oricărei organizații au drept scop susținerea misiunii organizației în general. Din acest motiv organizarea relațiilor publice, a procesului de comunicare, trebuie să aibă ca fundament declarația de principii (mission statement) a organizației, adică scopul organizației. Unul dintre rolurile departamentului de relații publice este cel de asistență pentru evaluarea misiunii unei organizații. Declarația de principii este importantă pentru că în funcție de ea sunt declarate scopurile organizației.

Modul în care organizația vrea să fie percepută de publicurile ei și care este reflectat în declarația de principii se numeste poziționare. Aceasta este similară cu strategia de diferențiere din marketing, cea care implică sublinierea modului în care un produs sau un serviciu se diferențiază de cele ale competiției. O declarație de poziționare comunică modul în care o organizație vrea să fie văzută de publicurile ei.

Relațiile publice nu pot exista ad-hoc. Ele necesită o programare anterioară bine stabilită. În acest sens, departamentul de relații publice trebuie să-și definească propriile scopuri și obiective. Mai mult decât atât, legătura departamentului de relații publice cu organizația trebuie să apară în propria declarație de poziționare. Același departament trebuie să-și stabilească un orar de muncă precum și prioritățile legate de activitățile de comunicare ce urmează a fi făcute. La sfârșit dar nu în ultimul rând, departamentul relațiilor publice trebuie să verifice permanent tot ceea ce întreprinde pentru a vedea dacă activitățile planificate sunt îndeplinite corect și dacă – foarte important – produc răspunsurile așteptate.

2.3.2 Canale de comunicare în relații publice

Bine puse la punct, țintite optim și obiectiv, relațiile publice pot fi asemuite cu o orchestră care interpretează o simfonie. Totuși, pentru ca „sunetele” acesteia să fie auzite de publicurile dorite, sunt necesare canale de comunicare. „Canalele de comunicare sunt căi publice sau private către și de la diferite publicuri pentru transmiterea de mesaje. Media sunt mijloacele de transmitere a mesajelor prin aceste canale. Canalele publice sunt dominate de media de masă sau specializate, disponibile oricui vrea să plătească o taxă sau care, pur și simplu, se găsește pe o frecvență”.

Totuși, cu tot efortul depus de serviciile de relații publice, nu există nicio garanție că publicul spre care este direcționat mesajul îi va da atenție sau mai mult, va reacționa la el.

În acest scop, departamentul de relații publice trebuie să cântărească adecvat prin ce canale de comunicare își va difuza mesajul către public. Astfel, comunicatorul trebuie să răspundă la câteva întrebări cum sunt de exemplu:

ce audiență se dorește a fi atinsă ?

când trebuie atinsă audiența ?

care medium de presă atinge cel mai mare segment al publicului țintă și care este prețul?

este necesară folosirea doar a unui singur canal mediatic?

Publicitatea

Între publicitate și informare publică nu există limite foarte bine definite. Ambele însă reprezintă forme de comunicare publică. Trebuie reținut că publicul care consumă informație nu reține cel mai adesea modul de transmitere a unui mesaj, dacă el a fost citit / văzut într-un anunț / spot publicitar sau într-o informare de presă. Totuși, între cele două forme există diferențe pentru că publicitatea bunăoară conține un timp sau un spațiu pentru care se plătește. În celălalt sens, informarea publică este „reprezentată de relatările despre un client, un produs sau un serviciu care apar în timpul sau în spațiul rezervat pentru conținut editorial precum știri, relatări sau editoriale – sau pentru programe în audiovizual”.

Reclame asemănătoare știrilor

Acest tip de reclame apar destul de fecvent în paginile ziarelor locale și au drept subiect serviciile și produsele oferite de firmele locale. Delimitarea între publicitate și informare publică este foarte subțire. Uneori, reclamele de acest tip pot fi asemănătoare comunicatelor de presă.

Anunțurile de interes public

Acestea sunt texte de reclamă care creează materiale de informare publică asemănătoare cu secțiunile speciale și cu plasarea de publicitate.

Fig.2.1. Anunț de interes public

Broșurile sunt un tip de publicații pe care organizațiile le produc în mod regulat. Cu excepția broșurilor, publicațiile interne au în general un format de revistă.

Publicațiile interne sunt distribuite numai angajaților sau numai membrilor organizației. În cazul publicațiilor interne este foarte important conținutul. „O conducere luminată știe că ceea ce angajații vor să afle despre companie este mult mai important decât ceea ce compania vrea să spună angajaților”.

Discursurile ca informare publică

Prezentarea unui discurs este unul dintre tipurile diverse de întâlniri pe care le poate avea o organizație și care reprezintă un anume tip de comunicare în spațiul public. Trebuie însă să distingem între discursul public al unei organizații oarecare și al uneia politice.

În primul caz organizațiile retipăresc cuvântările importante ale liderilor în format de broșură și le trimit poștal sau electronic publicurilor speciale.

Un discurs poate fi și un eveniment special, adică o altă formă de comunicare. Se pot adăuga evenimente precum vizita unei personalități publice, un spectacol sau o expoziție.

Tot aici, intră și realizarea de dvd-uri cu filme instituționale. Când se hotărăște ca mesajul organizației să fie distribuit în format DVD, acesta trebuie foarte atent pus la punct. Aici intră captarea atenției, subiectul, audiența, calitatea imaginilor.

2.4 Impactul discursul politic asupra comportamentului social

Pentru analiza efectelor pe care le dețin discursurile politice asupra celor care le ascultă vom folosi principiul relevanței și teoria comunicării ostensiv – inferențiale din următoarele motive:

candidații în alegerile politice trebuie să atragă atenția auditoriului asupra intențiilor lor informative. Acest lucru se realizează pe baza stimulilor ostensivi

ascultătorii se așteaptă ca vorbitorii / candidații să le comunice doar informații relevante

ascultătorii se așteaptă ca procesarea mesajelor să implice un nivel scăzut de efort dar să ducă la modificări importante ale mediului lor cognitiv

candidații își utilizează discursurile ca stimuli ostensivi

atât vorbitorii cât și ascultătorii vor să obțină o comunicare reală

ascultătorii se așteaptă ca uneori comunicarea să nu fie relevantă dar pot să-și imagineze că de fapt mesajul a fost relevant doar că vorbitorul n-a fost într-un mod optim relevant

de obicei alegătorii îi votează pe acei candidați care prezintă în discursurile lor o informație relevantă

în campaniile electorale, mesajele relevante sunt în primul rând acelea care conțin informații ce fac ascultătorii să se încreadă într-un anumit candidat, mesaje care oferă soluții la problemele lor.

Am putut observa cu toții că discursurile politice sunt structurate în general pe două teme: pozitive și negative. De cele mai multe ori candidații se folosesc de teme pozitive pentru a-și sublinia propriul program, modul în care vor rezolva problemele cu care cetățenii se confruntă. Limbajul negativ intervine atunci când candidații fac trimiteri la contracandidații lor. Unii dintre candidați își structurează doar un mesaj negativ, care creează o imagine disproporționată negativ a adversarilor lor.

Conform lui Sperber și Wilson „un act de comunicare ostensiv-inferențial are loc atunci când un vorbitor face vizibilă unui auditoriu intenția sa de a aduce la cunoștința acestuia o nouă informație”.

Un act ostensiv de comunicare reprezintă un apel la atenția ascultătorilor. Auditoriul are astfel dreptul să creadă că ceea ce li se comunică prin intermediul stimului respectiv este relevant pentru ei. Receptorii nu doar speră că mesajul este relevant ci au așteptări precise legate de relevanța acestuia.

O dată cu trecerea timpului se observă și la noi ceea ce se numeste “americanizarea” discursului politic. Nu suntem convinși ca aceasta este și cea mai bună metodă ca un candidat politic să-și ajusteze discursul dar, conform specialiștilor, ea implică mai multe efecte legate de dimensiunea persuasivă a discursului politic.

Vorbim deci în primul rând de creșterea influenței și a rolului televiziunii în spațiul politic. Desfășurarea unei campanii electorale – așa cum se vede tot mai puternic și în România – este din ce în ce mai strâns legata de mediatizarea mesajului politic prin intermediul televiziunii.

Strâns legat de acest prim efect este spectacolul oferit de informația politică și așezarea ei în scenă. Există fără îndoială o transbordare a tehnicilor de marketing în politică, lucru criticat de analiști, pentru că sunt incluse aici informații cu caracter senzational, de divertisment etc. Acestea transformă candidații și oamenii politici în obiecte aflate “la vânzare” numai că vorbim de oameni și nu de mărfuri. Informațiile politice sunt îndreptate cu precădere asupra decorului politic, spre jocurile din spatele scenei, ba chiar și insinuarea în viața privată a oamenilor politici.

Spre a exemplifica acest lucru aducem în discuție preconizata candidatură a primarului orașului Sibiu Klaus Iohannis la alegerile prezidențiale din toamna viitoare.

Într-un articol foarte recent, ziarul Evenimentul Zilei – cunoscut ca port drapel informațional al așa numitei drepte politice românești, anunța cu litere de o șchioapă pe prima pagină ca va începe un serial “de dezvăluiri incendiare” despre presupusele afaceri imobiliare ale lui Iohannis. Desigur că aceste articole sau altele asemănătoare din presa scrisă vor fi preluate de canalele de televiziune de știri care vor da altă dimensiune, cu mult amplificată informațiilor. Preconizăm – așa cum scriam mai sus, o campanie murdară din acest punct de vedere, în care vor conta puțin sau deloc programele politice ale candidaților și mult mai mult “dezvăluirile”, curiozitățile, lucrurile ieșite din tipare despre candidații la funcția de șef al statului.

Al treilea efect care se poate observa este specializarea comunicării politice pentru că ea a generat o întreagă industrie a imaginii actorului politic. Fiecare gest ori grimasă a acestuia este în prealabil atent regizată de către specialiștii în comunicare cu care de cele mai multe ori a fost semnat în prealabil un contract, cel mai adesea foarte costisitor. Acest lucru nu duce însă la o cât mai bună alimentare a publicului cu informații reale și importante cu privire la viitorul lui, ci la spectacol.

“În ultimul rând nu putem ignora faptul că s-a produs o standardizare la nivelul comunicării politice, aceasta fiind transformată în rezultatul unor rețete emise pe criterii pur comerciale și guvernate de reguli ce țin mai degrabă de seducție și persuasiune decât de eficiență la nivelul acțiunilor politice”.

Limbajul politic transmite informația la două niveluri. Avem astfel în primul rând un nivel lingvistic, care aparține pe de-a întregul sensului cuvintelor. În al doilea rând există o multitudine de credințe politice ferme, regenerate de fiecare dată la percepția unui anume limbaj politic. Pentru ca acesta să se transforme într-un mijloc de transmitere a informației, el trebuie să se constituie din cuvinte și propoziții care au un anumit înțeles pentru public și mai ales, care să genereze un anumit tip de reacție.

Un om politic experimentat nu va folosi niciodată în discursurile sale exprimări savante sau ambiguee, pentru că astfel s-ar distrage atenția publicului ceea ce este ultimul lucru pe care politicianul și l-ar dori. Un mesaj care a fost înțeles de către auditoriu provoacă o reacție pe măsură.

În funcție de intenția politică se pot distinge două tipuri de mesaje politice. Astfel putem vorbi de mesaje de informare, prin care partidele politice își proclamă propria identitate, ceea ce îi diferă de ceilalți actanți politici, subliniindu-și poziția pe scena politică.

Există apoi mesajele vizibil persuasive care sunt utilizate ca adevărate guri de foc în bătălia politică pentru a câștiga noi adepți, noi sponsori sau mai mult, noi segmente ale electoratului. Tot acest tip de mesaje este folosit însă și pentru atacul adversarilor, pentru subminarea poziției acestora în cadrul opiniei publice.

Discursul politic este în general prin însăși natura sa, de tip persuasiv. Există din acest punct de vedere o anumită tehnică de ambiguizare a mesajului pentru că se crede că acesta este un instrument imbatabil de persuadare.

Pe de altă parte, un discurs exact, precis poate fi usor de contracarat pentru că și argumentele adversarului sunt mai ușor de formulat. Un discurs ambiguu lasă loc de refugiu în cazul unei reacții ofensive.

În plus, discursul politic are caracter disimulat pentru că el trebuie să fie în relație directă cu așteptările publicului. Totuși, există unele limite ale disimulării pentru că o discrepanță vădită între ceea ce se afirmă în timpul campaniei electorale și ceea ce există în fapt va fi sancționată de către auditoriu.

Campania electorală este marcată de o expunere foarte mare a candidaților prin folosirea mijloacelor specifice publicității comerciale. Imaginea și mesajul candidatului ajung foarte rapid la public prin intermediul spațiului media sau al afișajului. Candidatul politic devine – cum scriam mai sus – un produs care trebuie frumos împachetat, promovat și apoi “vândut” opinie publice. Lui îi sunt asociate idei, valori, simboluri vizuale care în timpul campaniei electorale sunt vândute publicului. Mesajul – așa cum am încercat să demonstrez în studiul de caz, este esența campaniei și rațiunea pentru care un candidat sau un partid politic se găsește în competiție. Un mesaj bun este cel care exprimă nevoile, interesele, așteptările unui număr cât mai elocvent de cetățeni.

În democrație, cuvântul este perceput ca fiind unul dintre principalele și cele mai influente instrumente ale puterii. Informația primită de către alegători implică un proces de prelucrare a ei la nivel mental, de analiză a mesajului, de corelare a experienței anterioare a individului referitoare la candidat pe baza argumentelor aflate în mesaj. Mesajul candidatului poate să fie acceptat de către public – chiar dacă nu este bine articulat, doar pe baza credibilității câștigate în ochii oamenilor de către acesta.

S-a observat că eficiența mesajului este cu atât mai ridicată cu cât nivelul de educație, statut social și inteligență a emitentului sunt mai mari.

“Mesajele politice ca instanțieri ale discursului ideologic, se plasează între două extreme: una dată de mesajele foarte elaborate, destinate elitelor, iar alta caracterizată de mesaje directe, fruste, emoționale, destinate maselor”.

Oamenii politici încearcă prin intermediul cuvintelor rostite să genereze opinii sau atitudini care să favorizeze realizarea propriilor țeluri politice. Raoul Girardet a identificat patru mituri fundamentale invocate adesea de mesajele politice și care au o mare valoare retorică. Acestea sunt:

mitul complotului sau al conspirației

mitul salvatorului

mitul vârstei de aur

mitul unității.

Primul dintre acestea se circumscrie unui climat psiho-social de nesiguranță. Oricare ar fi natura și motivația aparentă a conspirației, pentru cei care o conduc înseamnă satisfacerea nepotolitei lor sete de putere. Pe această bază se construiește un discurs agresiv, incriminant la adresa cuiva. Discursul este preluat și amplificat în mass-media generându-se ulterior curente de opinie pro sau contra.

Mitul salvatorului încearcă să pună într-o lumină negativă trăsăturile adversarului politic pentru ca mai apoi să fie revelată calitatea umană de netăgăduit a “eroului”. Acesta este un om simplu, ca toți ceilalți, ceea ce duce la o identificare a mulțimilor cu el. Acest mecanism este cel care conduce discursul politic al “salvatorului”. Se identifică aici trei momente foarte importante: un timp al așteptării și al chemării unui “salvator”, unul al prezenței acestuia iar mai apoi un moment al amintirii acestuia. În dictaturi, “salvatorul” este asemuit mai mereu cu “protectorul” națiunii. Să ne amintim de campaniile lui Gigi Becali care au avut un mesaj centrat pe poziționarea acestuia drept un salvator, un purificator al nației.

Mitul vârstei de aur arată viziuni ale unui prezent și ale unui trecut definit în funcție de ceea ce a fost sau se consideră că a fost odata și bine. O dată la patru – cinci ani (în funcție de scrutinurile electorale) în campaniile electorale românești revine în actualitate mesajul legat de perioada de aur a țării, de orașele care odinioară erau asemuite marilor metropole occidentale. Așa Bucureștiul a fost asemuit Parisului, devenind “Micul Paris” sau România, “grânarul Europei”.

Mitul unității exploatează efortul omului de a impune o voință unică și ordonată.

Metafora folosită în discursul politic are și ea o funcție persuasivă importantă pentru că ea se construiește în jurul unor echivalente speciale în care criteriul analogiei dintre termenii metaforici se subordonează expresivității. În principal, candidații folosesc metafore pentru a stârni auditoriului un răspuns emoțional, afectiv, puternic.

Însă esența oricărui mesaj politic electoral este sloganul. Sloganul spune în câteva cuvinte poziția unui candidat și îl individualizează în relația cu ceilalți. Sloganul nu este doar o etichetă pe care un politician și-o însușește în perioada campaniei electorale ci are mai ales rolul de a anima electoratul. Sloganul este cel care vorbește despre omul politic ca persoană și despre persoană ca om politic.

Capitolul al III-lea

Studiu de caz. Analiza procesului de comunicare publică din campania electorală pentru alegerile europarlamentare din 25 mai 2014

Pentru a demonstra ceea ce am corezumat drept suport teoretic al lucrării, am analizat din punct-ul de vedere al comunicării publice, alegerile pentru Parlamentul European din 25 mai 2014.

La data de 1 ianuarie 2007 România a devenit membru deplin al Uniunii Europene, cu drepturile dar și obligațiile pe care le presupune un astfel de statut. Uniunea Europeană – acest enorm edificiu paneuropean alcătuită din numeroase instituții care îi organizează existența, are drept fundament instituțional Parlamentul European. Această organizație esențială a marii comunități de state europene este compusă din 766 de membri aleși o dată la cinci ani prin vot direct de către cetățenii cu drept de vot de pe întreg cuprinsul Uniunii. Numărul de europarlamentari ai fiecărui stat este stabilit direct proporțional cu populația fiecăreia dintre cele 27 de țări membre.

Conform acestui principiu, țara noastră are dreptul să trimită în P.E. 32 de parlamentari.

Pentru alegerile europarlamentare din mai 2014, în România s-au înscris peste 500 de candidați, reprezentanți ai unor partide politice sau uniuni de partide, precum și candidați independenți.

Astfel, 13 partide politice, două alianțe de partide și opt candidați independenți au participat timp de o lună de zile la campania electorală.

Au depus liste de candidați următoarele formațiuni politice: Alianta electorală PSD-UNPR-PC, PNL, PDL, UDMR, PP-DD, PMP, PNȚCD, Forța Civică, Partidul Alianța Socialistă, Alianța Națională a Agricultorilor, PRM, Partidul Verde, Partidul Noua Republică, Partidul Dreptății Sociale și Partidul Ecologist Român.

Au mai participat în alegeri și candidații independenți Mircea Diaconu, Corina Ungureanu, Filip Constantin-Titian, Dănuț Liga, Paul Purea, Pericle Capsali, Peter Costea și Valentin Dăeanu.

În cele ce urmează voi prezenta și voi analiza din punct-ul de vedere al comunicării publice, campaniile electorale întreprinse de formațiunile politice care au reușit să pătrundă în Parlamentul European din partea României, dar și unele care nu au performat.

Campania electorală pentru alegerile europene din acest an s-a deosebit profund de alegerile interne, prin lipsa vădită de entuziasm a partidelor angrenate în lupta politică și pe cale de consecință în lehamitea vizibilă întrucâtva, de a-și face campanie electorală. Nu numai în România alegerile interne sunt mai importante ca cele de la nivel european, astfel că formațiunile politice românești se pare că și-au păstrat „muniția” pentru alegerile prezidențiale din toamna acestui an, percepute cu mult mai importante deopotrivă de politicieni și de opinia publică.

Prezența la vot la aceste alegeri a fost de doar 32%, ceea ce arată interesul scăzut pentru acest tip de alegeri al cetățenilor votanți din România.

Campania electorală s-a desfășurat totuși în mediile consacrate în astfel de evenimente: la televiziune, radio, în presa scrisă, pe Internet dar și prin intermediul mijloacelor de comunicare clasică din campaniile electorale: afișaj public (foarte sărăcăcios de acestă dată), bannere, fluturași, pliante, broșuri, întâlniri door-to-door. Au lipsit marile mitinguri din orașele importante, caracteristice campaniilor pentru alegerile generale sau prezidențiale.

3.1 Campania electorală la televiziune

România nu duce lipsă de canale de televiziune de știri, în prezent existând cinci astfel de stații tv. Să le enumerăm în ordinea grilei de programe impusă de compania de cablu RDS/RCS:

B1 TV

Digi24

Realitatea TV

Antena 3

România TV

Și canalul public de televiziune a dedicat emisiuni de dezbatere care i-au adus față în față pe candidații principalelor formațiuni politice competitoare.

Celelalte canale informative și-au păstrat formatul emisiunilor de până atunci, doar că pe timpul campaniei electorale, într-unul din colțurile ecranului au afișat anunțul “dezbatere electorală”. Nu întotdeauna însă am putut urmări candidații propriu-ziși ai partidelor pentru P.E. ci pur și simplu reprezentanți – unii dintre ei foarte cunoscuți ai acestora. Din acest motiv, de cele mai multe ori mesajul cu privire la programele politice ale candidaților ori partidelor politice, la măsurile pe care le doresc implementate în cazul câștigării alegerilor, a fost înlocuit de discuții intense, adesea marcate de dispreț și puneri la punct care ieșeau din tiparele unei dezbateri civilizate dar mai ales, pe alte teme.

Comunicarea publică legată de alegerile pentru Parlamentul European din cadrul celui mai important medium de presă care este televiziunea, a lăsat mult de dorit în opinia noastră. Atacurile personale, canalizarea discuțiilor pe teme mărunte, adesea lipsite de conținut dar minate de orgolii, au dus la văduvirea publicului onest și interesat de informații cu adevărat importante.

Am observat în schimb că pe Internet, site-ul ziarului gandul.info, care include postul de televiziune “gandul live” a reușit să aducă în mai multe rânduri la aceeași masă, candidații cei mai importanți în alegerile europene. Dezbaterile s-au axat pe teme europene, fiecare dintre candidații prezenți (de exemplu Renate Weber, Ecaterina Andronescu, Marian Jean Marinescu, Ramona Mănescu etc) încercând să explice cât mai corect și fără patimă motivele pentru care își doresc să reprezinte România din înalta postură de parlamentar european. Comunicarea publică a fiecăruia în parte a fost – considerăm noi – foarte apropiată de tipologia unei campanii electorale reale și bine țintite. Mesajul candidaților a fost bine articulat, argumentat chiar dacă nu mereu concis.

Din păcate, cu toată audiența online foarte ridicată a acestui site, ea nu răzbate spre publicul larg așa cum o face televiziunea clasică.

În concluzia noastră, candidații în alegerile europarlamentare nu au reușit să-și transmită mesajul opiniei publice prin intermediul “reginei presei” asa cum mai este numită televiziunea ci mai degrabă cu jutorul instrumentelor de nișă.

Ne-am permite să apreciem și prestația canalelor de televiziune mai sus amintite. Astfel, dacă dăm de o parte posturile cu vădit caracter partizan precum B1 TV, Antena 3 și România TV, putem afirma că posturile cu un grad ridicat de obiectivitate în această campanie electorală au fost Digi24, canalul public TVR și ceva mai puțin, Realitatea TV.

Presa scrisă si materialele de campanie tipărite

Am monitorizat pe perioada campaniei electorale (23 aprilie 2014) presa locală și puțin presa centrală pentru a putea să ne dăm seama de modul de comunicare publică a candidaților în acest medium de presă. Am folosit în cercetarea făcută ziarele “Gazeta de Sud” și “Cuvântul Libertății”, adică ziarele consacrate ale publicului local.

S-a putut observa că dacă de drept, campania electorală a debutat pe 23 aprilie 2014, partidele politice și candidații lor au început în fapt să producă mesaje abia după data de 1 mai. Și la nivelul celor două publicații menționate s-a putut observa o oarecare polarizare a campaniei electorale. Astfel, în perioada 1 – 23 mai 2014, în ziarul “Gazeta de Sud” – care are cel mai mare tiraj, singurul partid care și-a făcut campanie electorală prin intermediul candidatului Marian Jean Marinescu, a fost Partidul Democrat Liberal. Gazeta de Sud a fost și este un ziar apropiat dreptei politice românești, în speță PDL. Nu cunoaștem dacă PSD sau PNL au dorit să-și facă publicitate în acest ziar de largă audiență dar nu au avut acces (nu suntem siguri că legea permite așa ceva), dacă nu au vrut să irosească resurse financiare pentru un public care pornește din start ca fiind oponent lor sau pur și simplu nu au dorit acest lucru. Cert este că de-a lungul întregii perioade monitorizate, singurul partid prezent politic publicitar în paginile acestui ziar a fost PDL.

Mai jos, prezentăm două anunțuri de campanie ușor diferite, publicate cu asiduitate de către staful de campanie al candidatului Marian Jean Marinescu în paginile ziarului Gazeta de Sud:

Fig3.1. Anunt1 candidat PDL

În anunțul electoral de mai sus, candidatul PDL Marian Jean Marinescu este fotografiat în partea dreaptă. Mesajul este concis și la obiect, alcătuit din cinci cuvinte: „Candidatul Oltenilor” și „Europarlamentarul anului 2014”. Numele candidatului este tipărit cu caractere portocalii, care reprezintă culoarea PDL, iar sloganul „Candidatul Oltenilor” în albastru, care este culoarea cea mai plăcută privirii umane. Să amintim că anunțul conține undeva în partea dreapta jos și link-ul spre pagina rețelei de socializare de mare audiență în România, Facebook, a candidatului respectiv.

Un alt anunț al aceluiași candidat, ușor diferit și monocrom, comunică un mesaj mai lung și care prezintă una din realizările politicianului în calitate de europarlamentar. Să amintim că Marian Jean Marinescu candida pentru un al doilea mandat în P.E.:

Fig.2. Anunț 2 candidat PDL

Mesajul de mai sus s-a modificat periodic de-a lungul campaniei electorale, singura propoziție care a rămas neschimbată fiind un fel de slogan: „Așa da europarlamentar!”.

Spre deosebire de celelalte formațiuni politice, candidatul PDL și-a făcut campanie electorală și în paginile ziarului „Cuvântul Libertății”, ziar apropiat stângii politice locale, în speță PSD. La răstimpuri, în paginile celor două ziare, au aparut în plus față de anunțuri și articole electorale consistente despre candidatul PDL Dolj în alegerile europarlamentare, prin care erau evidențiate realizările dar și dorința acestuia de a continua activitatea pusă în slujba românilor în Parlamentul European.

Partidul Social Democrat a desfășurat și el campanie electorală în presa scrisă locală, în ziarul „Cuvântul Libertății”.

Altfel decât PDL, campania electorala a PSD nu s-a concentrat pe candidații propriu-ziși ai partidului pentru P.E. (aceștia au fost ca și inexistenți în presa scrisă sau în afișajul public) ci pe figura centrală a partidului, Victor Ponta. Această poziționare de imagine și implicit a mesajului, a determinat numeroși analiști politici și jurnaliști de profil să aprecieze că de fapt, pentru PSD campania de la europarlamentare reprezintă un preludiu al campaniei prezindențiale din toamă dar și un excelent mijloc de a-l „înșuruba” cât mai puternic în conștiința publică pe potențialul candidat PSD la prezidențiale, Victor Ponta.

Fig.3.3. Anunț ziar campanie PSD

Anunțul de mai sus apărut în ziarul „Cuvântul Libertății” ni-i arată pe președintele PSD, prim ministrul României și eventualul candidat al partidului la prezidențiale, alături de președintele PSD Dolj.

Se disting culoarea roșie dominantă a anunțului, sloganul cu tentă naționalistă „România puternică în Europa” și abia în centrul anunțului, cu litere mărunte dar tot cu caractere de culoare roșie îndemnul de a alege candidații PSD, care în fapt, ar fi trebuit să fie esența comunicării în campania pentru europarlamentare („Votează candidații PSD!”). Mai atrage atenția motivul popular românesc situat ca un brâu rural în partea de jos a anunțului, dar deasupra sloganului. Poate fi și această parte grafică autohtonă interpretată ca un mesaj cu tentă populist – naționalistă, care poate atrage publicul larg. Cum notam la început, PDL și PSD au fost singurele partide pe care le-am găsit că și-au făcut publicitate electorală în paginile celor mai cunoscute jurnale locale.

Tot în cadrul campaniei electorale scrise se situează și broșurile sau pliantele pe care partidele politice le-au distribuit cetățenilor.

De această dată, mai multe formațiuni politice au dorit și/sau au avut puterea financiară să-și comunice public propriul mesaj.

Foarte bine mi s-a părut desfășurarea campaniei din acest punct de vedere a candidatului PDL, Marian Jean Marinescu dar și a Forței Civice.

Astfel, oamenii de campanie ai candidatului PDL au tipărit și împrăștiat o broșură tip ziar de campanie sub numele „Votează PDL. Europa în fiecare casă”. Publicația respectivă care număra opt pagini, include texte cu mesaj electoral, realizări, istoricul candidatului, neîmplinirile, scopuri politice viitoare, mărturii ale colegilor de partid. Publicația conține de asemenea pe ultima pagină prezentarea celor patru candidați ai PDL cu șanse de a-și păstra locul în Parlamentul European (fiecare dintre ei candidând pentru un al doilea mandat), fapt care s-a și întâmplat, precum și un buletin de vot cu lista întreagă a candidaților.

Fig.3.4. Ziar de campanie PDL

Pliantul candidatului PDL este asemănător anunțului din presa scrisă. În plus, el conține câteva paragrafe în care este subliniat rolul pe care un oltean l-a avut în Parlamentul European. De asemenea, pliantul conține și un atac nepersonalizat la adresa europarlamentarilor români de la alte partide: „În 25 mai 2014 ai de ales între un oltean de-ai tăi și candidații altora. Ce au făcut candidații lor în Parlamentul European? Nu știm! Tu știi?”

Pliantele Forței Civice sunt în opinia noastră bine realizate grafic, doar că mesajul adresat opinie publice nu își nimerește ținta. El nu este pentru alegerile europarlamentare, ci pare mai mult un program politic al partidului:

Fig.3.5. Pliant campanie Forța Civică

Ca și anunțul PSD din jurnalele locale dar și din panotajul public de mari dimensiuni, materialele tipărite ale Forței Civice îl au în prim plan pe vectorul de imagine Răzvan Mihai Ungureanu, liderul partidului. Mesajul central îl reprezintă un pasaj – ni se pare nouă ușor patetic, dintr-un discurs al președintelui partidului.

Fig.3.6. Pliant campanie Forța Civică

Abia pe ultima pagină a pliantului (alcătuit din patru fețe) apare și sloganul – interesant de altfel – sub care partidul lui Răzvan Ungureanu a încercat fără însă să reușească, să pătrundă în Parlamentul European: „Schimbă-i cu Forța!”.

Partidul Poporului – Dan Diaconescu a distribuit și el materiale tipărite în campanie. Totuși, am remarcat faptul că informația acestora pornește cu stângul pentru că textul este deschis și aplicat pe un fond violet deschis. Aceasta duce la un efort suplimentar al ochilor și implicit la pierderea interesului. Cum era de așteptat de la acest partid, găsim și aici o tentă de mesaj patriotic: „Votează un om, un oltean, un român!”.

Fig.3.7. Pliant PPDD

Înăuntrul materialului tipărit, sunt prezentați câțiva dintre cei mai importanți oameni ai PPDD, iar ultima pagina îl are în centru pe fondatorul partidului Dan Diaconescu, cel care girează întreaga poveste politică. De fapt, pliantele sunt o poveste în miniatură despre politică, despre un produs sau serviciu.

Partidului Național Liberal a ales asemenea Partidului Social Democrat să-i așeze în centrul atenției campaniei lor electorale pe primii oameni din partid, Crin Antonescu și Klaus Johannis. Aceștia au fost de găsit și în publicitatea electorală outdoor, pe bannere dar și în spoturile de televiziune.

Cei doi lideri ai partidului – cu precădere Klaus Johannis, au încercat să dea greutate listei candidaților PNL pentru alegerile europarlamentare, dar care sunt prezentați impersonal, doar în textul scris, după cum se poate vedea în figura de mai jos.

În același timp, apariția celor doi lideri ai partidului dorește să impună ideea unui tandem pentru alegerile prezidențiale din toamnă, avându-l drept candidat la președinție pe Crin Antonescu iar pentru postul de premier pe Klaus Johannis.

Fig.3.8. Banner PNL

Am remarcat totuși spoturile de televiziune ale PNL pe care le-am considerat foarte bine făcute. Ca și la campania prezindențială din 2009, comunicarea publică a liberalilor a fost făcută cât mai simplu și concis.

Pliantele Alianței PSD-UNPR-PC au marșat din plin pe ethosul patriotic a alegătorilor, pe mângâierea fibrei naționale, pe texte pe care mulți le cunosc din manualele de istorie dar care în ultimii ani sunt destul de departe de realitate:

Fig.3.9. Pliant Alianța USD

Sloganul „Mândri că suntem români!” intră într-o oarecare disonanță cu alegerile pentru un for supranațional precum Parlamentul European, știut fiind că o dată cu intrarea în Uniunea Europeană, fiecare țară membră – și România nu face excepție, a renunțat de bunăvoie la anumite prerogative interne de putere.

Sloganul transmite un mesaj recreat parcă din alte vremuri, tocmai acuma când globalizarea, dispariția granițelor, au dus la o Europă aflată într-o interconectivitate permanentă. Totuși, mesajul a prins, pentru că Alianța PSD-UNPR-PC a câștigat alegerile cu un procent ridicat (37,2%) devansându-și net competitorii, în vreme ce depozitarul tradițional al acestui tip de mesaj (PRM) a „reușit” doar un scor de două procente. Cert este că mesajul cu tentă naționalistă are mereu drumuri deschise spre victoria politică.

Comunicarea publică tipărită pe care o prezentăm la final este a Partidului Mișcarea Populară. Bannerele și materialele tipărite de campanie ale acestui partid ne prezintă candidații pentru Parlamentul European pășind spre auditoriu. În centrul imaginii și mai în față ca ceilalți se găsește vectorul de imagine Elena Udrea. Toți candidații sunt îmbrăcați tip sport, în blugi și cămăși descheiate la gât.

Mesajul afișului este „Mișcarea face schimbarea” iar sloganul „Ridicăm România”

Fig.3.10. Afiș PMP

Cu toate că a ieșit cât de cât din tipare, campania vizuală a PMP n-a reușit să convingă prea mult și cu precădere pe tinerii cărora bănuim că mesajul le era adresat. Scorul PMP s-a situat mult sub așteptări (6,12%), ceea ce denotă că cel mai adesea contează nu doar mesajul ce poate să fie modern, prelucrat, cizelat și nonconformist, ci și cei care îl transmit. În afișul de mai sus vorbim de un mesaj nou dar adus opinie publice de oameni vechi și de ce nu, controversați: Theodor Baconski, Cristian Petrescu dar mai ales Elena Udrea. În condițiile în care Elena Udrea este detestată de 80% din cetățenii României, să o faci vector de imagine consider că este o eroare impardonabilă de poziționare, sancționată pe măsură de opinia publică.

3.3 Campania electorală pe Internet

Dacă în presa scrisă sau audio-vizuală au existat stângăcii și un tip de comunicare ușor inabil, situat departe de scopul campaniei în sine care a fost alegerea europarlamentarilor, în cyberspatiu, lucrurile au decurs ceva mai inteligent. Excepție au făcut site-urile Forței Civice, PNȚCD și oarecum PSD.

Totuși, fiecare site de partid a avut pe timpul campaniei electorale știri, comunicate, relatări despre alegerile europarlamentare.

Mai jos prezint câteva capturi de ecran a unora dintre site-urile partidelor politice românești angrenate în campania electorală pentru alegerile europene ediția 2014.

Fig.3.11. Afiș preluat de pe site-ul PSD

Fig.3.12. Afiș preluat de pe site-ul PNL

Fig.3.13. Site-ul PDL

Fig.3.14 Site-ul Forța Civică

Fig.3.15. Site-ul PNȚCD

În studiul de caz de mai sus am tratat campania pentru Parlamentul European. În acest sens, am studiat și am analizat presa locală din această perioadă a campaniei electorale precum și majoritatea acțiunilor întreprinse de acei candidați angrenați în confruntarea politică din această perioadă.

Competitorii, în aceste alegeri politice, au încercat să atragă atenția auditoriului asupra intențiilor lor informative, uneori cu succes, alteori fără succes. Încercând să ofere soluții la problemele ascultătorilor, candidații s-au folosit de teme pozitive pentru a-și sublinia propriul program. Am putut observa și-n rândul candidaților noștri ceea ce se numește” americanizarea discursului politic” metodă ce implică mai multe efecte legate de dimensiunea persuasivă a discursului politic. În acest sens, am constatat creșterea influenței și a rolului televiziunii în spațiul public, în mediatizarea mesajului politic. Ceea ce este criticabil, este faptul că s-a ajuns la o transbordare a tehnicilor de marketing în politică, ceea ce a tranformat competitorii și oamenii politici în obiecte aflate „la vânzare”.

Această campanie electorală a fost marcată de folosirea din plin a mijloacelor specifice publicității comerciale. Mesajele politice au fost fie foarte elaborate destinate elitelor, fie directe, emoționale, destinate maselor.

Prin urmare, concluzionez că această campanie electorală nu a prea excelat prin mesajele transmise, având în opinia publică o relevanță scăzută.

Concluzii

Tema lucrării este de actualitate cu o analiză de conținut a mesajelor electorale postate pe site-urile oficiale ale partidelor sau publicate în presa scrisă. În lucrarea de față am tratat unul din cele mai importante aspecte ale procesului de comunicare și anume comunicarea în spațiul public.

În capitolul I au fost enunțate concepte referitoare la termenul de comunicare și de asemenea au fost evidențiate tipurile de comunicare folosite în societate.Următorul punct a constat în clasificarea proceselor de comunicare.

Pentru început în capitolul al II-lea ne-am preocupat de definirea și caracteristicile spațiului public urmate de comunicarea în organizații. Un segment important a fost acordat relațiilor publice, ca instrument capital astăzi de gestionare a comunicării publice profesioniste. Am încheiat acest capitol cu impactul discursului politic asupra comportamentului social. Un om politic experimentat nu va folosi niciodată în discursurile sale exprimări savante sau ambigue pentru că astfel s-ar distrage atenția publicului ceea ce este ultimul lucru pe care politicianul și l-ar dori. Un mesaj care a fost înțeles de către auditoriu provoacă o reacție pe măsură.

În studiul de caz tratat în cel de al III-lea capitol, ne-am oprit asupra recent încheiatei campanii pentru Parlamentul European.

În acest scop am analizat presa locală proeminentă din perioada campaniei electorale, publicitatea outdoor precum și pe cea televizată ori dezbaterile de profil pe care formațiunile politice ori candidații angrenați în bătălia politică și-au făcut-o.

Din acest punct de vedere se poate afirma că această campanie electorală nu a excelat prin anvergură și nici prin mesajele transmise. Ea a fost percepută atât de clasa politică dar și de public ca având o relevanță secundară.

Ca în orice acțiune – fie ea politică sau de altă natură, dar în care sunt angajați mai mulți competitori unii dintre ei – opinăm noi, s-au descurcat mai bine, alții mai puțin bine.

Campania electorală a ieșit în evidență prin folosirea de către candidați a mijloacelor specifice publicității comerciale.

Imaginea și mesajul candidatului ajung la public foarte repede prin intermediul spațiului media sau al afișajului. Astfel candidatul politic devine un produs ce trebuie împachetat frumos, promovat și apoi „vândut opiniei publice”.

Esența campaniei și rațiunea pentru care un candidat sau partid politic se găsește în competiție o constituie mesajul. Mesajul cu adevărat bun exprimă nevoile, interesele și așteptările unui număr cât mai mare de cetățeni. Eficiența mesajului este direct proporțională cu statutul social, cu nivelul de educație și inteligență a emitentului.

Bibliografie

Caune, J., Cultura și comunicare, Editura Cartea Românească, București, 2000

Chambat, P., Spațiu public, spațiu privat: rolul medierii tehnice în I.Paillart (coord)

Spațiul public și comunicarea, Polirom, Iași, 2002

Chelcea,S., Ivan, L., Chelcea,A., Comunicarea nonverbală: gesturile și postura, Editura comunicare.ro, București, 2005

Dinu, M., Comunicare, Editura Algos, București, Ediția a doua, 2000

Dinu, M., Comunicarea. Repere fundamentale, Ediția a treia, Editura Orizonturi, București, 2007

Fârte I., ‘’Comunicarea politică, aspecte generale și forme actuale’’, revista

Argumentum, Teoria argumentării și retorica, Nr.3, Editura Fundației Academice Axis, Iași, oct.2004

Girardet R., Mituri și mitologii politice, Ed. Institutul European, Iași, 1997

Goody, J., Entre l’oralite et l’ecriture, Presses Universitaires de France, Paris, 1994

Iacob, D., Cismaru, D., Comunicare organizațională, Editura comunicare.ro, București, 2003

Itten J., Art de la coleur, Ed. Dessain et Tolra, Paris, 1993

Joannes A., Comunicarea prin imagini, Ed.Polirom, Iași, 2009

Kapferer J.N., Les Marques a l’epreuve de la pratique, Paris, Ed. D’organisation, 2002

McQuail,D., Comunicarea, Editura Institutul European, Iași, 1999

Newsom, D., (coord), Totul despre relațiile publice, Editura Polirom, Iași, 2008

Saftescu-Jescu C., Retorica discursului politic,

www.culturasicomunicare/pdf/2011/Satfescu Corina.pdf , accesat

14.06.2014

Saussure de F., Course in General Linguistics, apud Jean Caune, Cultura și

comunicare, Editura Cartea Românească, București, 2000

Sperber D.and Wilson, D: Inference and Implicature., “Pragmatics. A Reader”, Oxford: Oxford University Press, 1991

Stănciugelu, I., Măștile comunicării, Editura Tritonic, București, 2009

Ștefănescu, S., Sociologia comunicării, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009

Tran,V., Stănciugelu,I., Teoria Comunicării, Editura comunicare.ro, București, 2003

Ziare si materiale tipărite

Cuvântul Libertății, 1- 20.05.2014

Gazeta de Sud, 1- 23 mai 2014

Pliante si fluturași ale partidelor politice

Resurse online

www.almabsar.over-blog.com

www.telegraph.co.uk

www.jencarverphotography.com

http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/39.pdf

Bibliografie

Caune, J., Cultura și comunicare, Editura Cartea Românească, București, 2000

Chambat, P., Spațiu public, spațiu privat: rolul medierii tehnice în I.Paillart (coord)

Spațiul public și comunicarea, Polirom, Iași, 2002

Chelcea,S., Ivan, L., Chelcea,A., Comunicarea nonverbală: gesturile și postura, Editura comunicare.ro, București, 2005

Dinu, M., Comunicare, Editura Algos, București, Ediția a doua, 2000

Dinu, M., Comunicarea. Repere fundamentale, Ediția a treia, Editura Orizonturi, București, 2007

Fârte I., ‘’Comunicarea politică, aspecte generale și forme actuale’’, revista

Argumentum, Teoria argumentării și retorica, Nr.3, Editura Fundației Academice Axis, Iași, oct.2004

Girardet R., Mituri și mitologii politice, Ed. Institutul European, Iași, 1997

Goody, J., Entre l’oralite et l’ecriture, Presses Universitaires de France, Paris, 1994

Iacob, D., Cismaru, D., Comunicare organizațională, Editura comunicare.ro, București, 2003

Itten J., Art de la coleur, Ed. Dessain et Tolra, Paris, 1993

Joannes A., Comunicarea prin imagini, Ed.Polirom, Iași, 2009

Kapferer J.N., Les Marques a l’epreuve de la pratique, Paris, Ed. D’organisation, 2002

McQuail,D., Comunicarea, Editura Institutul European, Iași, 1999

Newsom, D., (coord), Totul despre relațiile publice, Editura Polirom, Iași, 2008

Saftescu-Jescu C., Retorica discursului politic,

www.culturasicomunicare/pdf/2011/Satfescu Corina.pdf , accesat

14.06.2014

Saussure de F., Course in General Linguistics, apud Jean Caune, Cultura și

comunicare, Editura Cartea Românească, București, 2000

Sperber D.and Wilson, D: Inference and Implicature., “Pragmatics. A Reader”, Oxford: Oxford University Press, 1991

Stănciugelu, I., Măștile comunicării, Editura Tritonic, București, 2009

Ștefănescu, S., Sociologia comunicării, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009

Tran,V., Stănciugelu,I., Teoria Comunicării, Editura comunicare.ro, București, 2003

Ziare si materiale tipărite

Cuvântul Libertății, 1- 20.05.2014

Gazeta de Sud, 1- 23 mai 2014

Pliante si fluturași ale partidelor politice

Resurse online

www.almabsar.over-blog.com

www.telegraph.co.uk

www.jencarverphotography.com

http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/39.pdf