Comunicarea în Relațiile Internaționale Contemporane
COMUNICAREA ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE CONTEMPORANE
I. Introducere
Capitolul 1- Componentele comunicării în situații de crize și conflicte
1. Comunicarea în "lumea"contemporană
2. Modalități, tipuri, căi de comunicare în Relațiile Internaționale Contemporane
3. Discuții, dezbateri, medieri și discursuri în situații de crize și război
Capitolul 2- Comunicarea verbală vs. Comunicarea non-verbală în Relațiile Internaționale Contemporane
2.1. Informații și mesaj in comunicarea Relațiilor Internaționale Contemporane
2.2. Particularități ale comunicarii non-verbale în situații critice
2.3. Influențarea realității de către media
2.4. Rolul contradictoriu și strategic al comunicării verbale și non-verbale privind ordinea diplomatică în lumea contemporană
Capitolul 3. Studiu de caz – atentatele din SUA din 11 septembrie 2001
Concluzii
Bibliografie
Introducereb#%l!^+a?
Prezenta lucrare își propune să aducă în prim-plan importanța comunicării în relațiile internaționale contemporane, în situații de criză. Ce este politica internatională și care au fost factorii care au modelat-o de-a lungul timpului? Pe ce baze și cum se structurează relațiile dintre actorii care compun scena internațională? De ce apar relațiile conflictuale dintre state sau dintre state și alt tip de actori, cum ar fi organizațiile teroriste internaționale cînd avantajul cooperării este la îndemîna tuturor? Cît de mult respectă popoarele independența altora și de ce apare politica de intervenție? Care sunt factorii care determină natura relațiilor dintre popoare și națiuni? În ce condiții pot fi eliminate de la putere guverne și lideri care nu mai sunt pe placul altor popoare și națiuni? Ce rol joacă procesele de comunicare în relațiile dintre actorii mediului internațional? Sigur că șirul acestor întrebări ar putea continua cu altele la fel de interesante și legitime.
Consider că răspunsul la aceste întrebări permite înțelegerea a ceea ce metaforic unii analiști numesc scena politică mondială pe care evoluiază actori mai mari sau mai mici cu înclinații spre cooperare sau dimpotrivă spre conflict și criză. Ne permit în egală măsură înțelegerea mecanismelor care conduc la o bună funcționare sau nu a unor instituții internaționale create pentru a elimina criza și războiul precum și a modului cum se desfășoară unele procese și fenomene ce însoțesc relațiile internaționale cum ar fi de exemplu comunicarea care în mod îndreptățit este văzut ca fiind unul din procesele fundamentale ale vieții internaționale contemporane. Înțelegerea procesului internațional de comunicare între toți actorii care compun la un moment dat mediul internațional presupune în mod obiectiv și o bună cunoaștere a politicii internaționale sub toate aspectele ei fundamentale.
Mi-am propus în această lucrare să încerc sa răspund, fără a avea pretenția de a fi exhaustivă, la întrebările de mai sus, apelând la abordări academice și la opiniile unor specialiști recunoscuți. Totodată, am încercat să evidențiez atât aspectul social, psihologic cât și cel economic implicat de comunicarea de criză. Capitolele abordează subiecte legate de componentele comunicării în situații de crize și conflicte, comunicarea verbală vs. comunicarea non-verbală în relațiile internaționale contemporane, atât sociologic – comunicarea este un aspect primordial al vieții sociale asigurând interacțiunile dintre indivizi, organizațiile interacționează și ele și sunt caracterizate de existența relațiilor sociale – cât și din punctul de vedere al domeniului de relații publice punând accentul pe modul cum se asigură o bună comunicare cu mass media. Studiul de caz ales prezintă comunicarea de criză în contextul Atentatelor din SUA de la 11 septembrie 2001.
Capitolul 1- Componentele comunicării în situații de crize și conflicte
1. Comunicarea în perioada contemporană
Finalul Războiului Rece și intensificarea procesului de globalizare au determinat atât pe teoreticeni, cât și pe analiștii geopolitici să caute soluții pentru o cât mai bună înțelegere a schimbărilor petrecute în mediul internațional. Acest lucru a presupus și modificarea viziunilor clasice de analiză. Nevoia de modernizare a instrumentelor de cercetare și analiză este impusă și de transformările de esență ce se produc în însuși mediul internațional contemporan. Până la terminarea Războiului Rece, in anii 1990 ordinea europeană creată prin Pacea Westfalică (1648) avea la bază principiile și normele rezultate din doctrina suveranității. Din această perspectivă, afacerile interne nu își găseau locul în politica internațională. Se recunoștea dreptul fiecărui stat de a-și organiza politica internă și economia în conformitate cu propriile interese. Statele se temeau că "admiterea dreptului de ingerință în afacerile interne va conduce la pierderea suveranității". Astăzi, această ordine internațională este într-o schimbare profundă. Suveranitatea s-a restrâns prin afirmarea tot mai amplă a drepturilor individuale. Neamestecul în treburile interne ale altor state(principiu îndelung clamat de comunismul românesc in perioada Ceaușescu!) a fost abandonat în favoarea unui concept de intervenție umanitară universală sau jurisdicție universală, nu numai de către Statele Unite, ci și de multe state europene. Cu prilejul Summit-ului Mileniului, organizat de ONU la începutul lunii septembrie 2000, și alți șefi de state au sprijinit dreptul de intervenție pornind de la realitatea complexă din zonele de criză din Balcani, spațiul fost sovietic și Africa.
Mediul internațional a fost remodelat, după încheierea Războiului Rece, și de acceptarea, de către majoritatea protagoniștilor, a avantajelor democrației în relațiile reciproce. Fostul secretar general al Națiunilor Unite, Boutros Boutros-Ghali, după ce arăta în Raportul său prezentat Consiliului de Securitate, la începutul anului 1992, că lumea a intrat într-o nouă eră, aprecia că "respectul pentru principiile democratice la toate nivelurile existenței sociale este esențial: în comunități, în interiorul statelor și în cadrul comunității statelor”.
1.1. Comunicare și societate
Omul este o ființă socială comunicațională, iar toate activitățile umane sunt definite prin procesele comunicării. Comunicarea permite organizarea, stabilizarea și modificarea vieții sociale jucând rolul de interpret al realității socio-culturale în care trăim. Filosoful Ludwig Wittgenstein spunea: „granițele lumii mele sunt granițele limbajului meu”, iar în completarea acestei idei teoria lui Sapir-Whorf sublinia modul cum limbajul determină gândirea deci modul de a înțelege și a ne raporta la mediu înconjurător, la realitate.
Un alt specialist, Bernard Voyenne aprecia că „schimbul de informații, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot așa de importante ca și respirația pentru organism”. Interacționăm și existăm unii pentru alții în măsura în care comunicăm adică facem schimb de informații, codificăm și decodificăm mesaje.
Nevoia de comunicare este o dovadă a aspirației naturale către o viață mai bună, rezultată din interacțiunea cu ceilalți. Autodezvoltarea, identitatea culturală, libertatea, independența, respectul demnității umane, asistența mutuală, participarea la înfrumusețarea mediului înconjurător sunt doar câteva din aceste materiale nemateriale care caută să fie realizate prin intermediul comunicării.
Un sociolog american, Dennis McQuail definea societatea ca „un ansamblu de semnificații comune” implicând considerente precum faptul că societatea nu este un dat social sau o simplă mulțime de indivizi ci o construcție socială rezultată din procesul de interacțiune al indivizilor, o activitate simbolică de conferire de semnificații și definiții experiențelor umane (ci nu date preexistente). Societatea devine astfel o abstracție inexistentă în afara semnificațiilor comune membrilor săi.
1.2. Comunicarea de criză b#%l!^+a?
Ca să conturăm o definiție, „comunicarea de criză este comunicarea dintre organizație și publicurile sale înainte, în timpul și după evenimente negative. Această comunicare este astfel proiectată încât să reducă pericolele legate de afectarea imaginii organizației.”
Comunicarea joacă un rol esențial în gestionarea crizei urmărind să nu se altereze credibilitatea organizației față de public și imaginea acesteia. În cadrul oricărui plan de management al crizei sunt incluse formarea unei echipe de management alcătuită din specialiști, un centru de conducere și un centru de comunicare, respectiv o sală de conferințe echipată tehnologic corespunzător care poate astfel asigura- ca și loc de desfășurare – întâlnirile cu presa, interviurile, comunicatele de presă.
După ce se întocmește o listă a ziariștilor și materiale destinate presei se alege un purtător de cuvânt credibil, abilitat, bine pregătit și informat care prezintă imaginea organizației și exprimă punctul de vedere oficial. Trebuie să fie un bun comunicator, carismatic, să păstreze relații bune cu presa, să gestioneze o comunicare eficientă.
Mass media aduce constant în atenția opiniei publice organizații care trec prin crize, tocmai de aceea comunicarea este un aspect vital. Problemele comunicaționale ale unei organizații, după cum susține autorul Patrick Lagadec, se confruntă cu comunicarea pe mai multe planuri: din interiorul fiecărei organizații, comunicarea cu publicul, comunicarea cu actorii crizei și comunicarea cu mass media. Este deosebit de important ca în momentul declanșării crizei să se asigure un flux coerent și constant de mesaje între organizație și public astfel încât să se elimine, să nu primeze în opinia publică zvonurile și suspiciunile. Comunicarea ineficientă poate duce la o criză mult mai amplă, organizația pierzându-și imaginea, încrederea și în cele din urmă publicul.
1.3. Relația cu presa în situații de criză
Atunci când o organizație face erori în comunicare precum contraatacul agresiv sau negarea amplorii faptelor criza respectică este dublată de una mediatică. Conducerea societății face eforturi asă remedieze nu numai criza organizației ci și relația cu mass media în scopul de a-și păstra credibilitatea, publicul și prestigiul. Astfel, erorile de comunicare determină reacții de respingere ale publicului, pierderea credibilității, agravarea crizei și în cele din urmă gestionarea defectuoasă unei relații cu jurnaliștii atrag după sine alterarea relației cu opinia publică interesată.
De asemenea, evitarea contactului permanent cu presa în momentele de criză înseamnă eschivare, blocarea accesului la sursa informațiilor și, astfel, jurnalistul promovează informații indirecte, din alte surse sau chiar zvonuri. Întotdeauna o astfel de situație de criză va suscita interesul presei dornică de subiecte care implică mai multe categorii sociale și care are un impact emoțional mai mare asupra cititorilor sau auditorilor.
Specific fiecăror canale media, radio și televiziune sau presa scrisă, jurnaliștii au nevoie de informații în intervale mai lungi sau mai scurte de timp. Astfel, cei din audio-vizual au deadline-uri mai multe, au nevoie de pregătirea informațiilor necesare într-un interval mult mai scurt având în vedere faptul că realizează mai multe buletine de știri, plasate în diferite momente ale zilei. În plus, aceștia sunt tentați de preluarea zvonurilor și atunci este indicat ca departamentul de relații publice să pună la dispoziție informații clare, precise, cu potențial de ilustrare sonoră sau vizuală.
Noile media (internetul care implică site-ul organizației, bloguri, forumuri de dezbateri, facebook, podcast și videocast etc) și telefonia constituie avantaje și facilitează comunicarea organizațiilor cu publicul, devenind o alternativă ideală inclusiv în cazul comunicării de criză deoarece permit circulația informației cu o viteză mai mare și ajunge la publicuri variate.
Internetul nu asigură însă întotdeauna corectitudinea informațiilor vehiculate, el poate constitui cadru de desfășurare al zvonurilor generând consecințe pe măsură din partea publicului sate în diferite momente ale zilei. În plus, aceștia sunt tentați de preluarea zvonurilor și atunci este indicat ca departamentul de relații publice să pună la dispoziție informații clare, precise, cu potențial de ilustrare sonoră sau vizuală.
Noile media (internetul care implică site-ul organizației, bloguri, forumuri de dezbateri, facebook, podcast și videocast etc) și telefonia constituie avantaje și facilitează comunicarea organizațiilor cu publicul, devenind o alternativă ideală inclusiv în cazul comunicării de criză deoarece permit circulația informației cu o viteză mai mare și ajunge la publicuri variate.
Internetul nu asigură însă întotdeauna corectitudinea informațiilor vehiculate, el poate constitui cadru de desfășurare al zvonurilor generând consecințe pe măsură din partea publicului sau a acționarilor. În acest caz, zvonurile pe internet, foarte repede răspândite și în rândul unui număr foarte mare de utilizatori pot genera sau amplifica criza în sine, la nivel de comunicare constituind o barieră. Tocmai de aceea, site-uri și forumurile de dezbateri trebuie monitorizate, rolul specialiștilor în relații publice trebuie menționat și în cadrul comunicării în acest spațiu virtual analizând plângerile, comentarile, zvonurile sau atacurile directe. Odată contactat webmasterul site-ului, organizația trebuie să decidă asupra poziției și a atitudinii pe care să o adopte în raport cu mesajele respective și să contracareze.
Site-ul de știri este o sursă de informare suplimentară, necesară în secolul progresului tehnologic când comunicarea devine preponderent virtuală, comprimând timpul și spațiul, dar asta nu înseamnă că nu se organizează sau că înlocuiește comunicatul ori conferința de presă. Dimpotrivă, poate fi un support ideal de prezentare a acestora. Noile tehnologii fac posibilă accelerarea vitezei de prezentare a informațiilor, tocmai de aceea specialiștii în relații publice trebuie să reacționeze pe măsură și să aibe declarații pregătite din timp.
Cercetătorii americani Frank E. X. Dance și Carl E. Larson au identificat cele mai reprezentative trei funcții ale comunicării umane. S-a observat cu acest prilej faptul că, în aproape fiecare subdomeniu al biologiei, sociologiei sau științelor informației (cibernetică, telecomunicații etc), termenul este utilizat într-o accepțiune particulară, specializată, aflată nu o dată în divergență cu sensul încetățenit în alte sectoare ale cunoașterii. De exemplu, pentru un biolog ca Edward O. Wilson, „comunicarea este o acțiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii participanți”.
O altă modalitate de definire a comunicării ar fi aceea potrivit căreia comunicarea este procesul psiho-afectiv de transmitere a informațiilor, ideilor, opiniilor de la un individ (grup sau organizație) la altul implicând influențarea unuia de către celălalt. Denis McQuail justifică omniprezența comunicării în toate procesele sociale astfel încât fiecare relație, interacțiune, schimb, exercitare a puterii, controlului sau influenței este determinată de comunicare. De asemenea, la nivel de structuri sociale, procesele de comunicare intervin determinând comunități socio-comunicaționale și culturale.
Iată însă o definiție standard extrasă din DEX 1998: comunicarea s.f. Acțiunea de a comunica și rezultatul ei. 1. Înștiințare, știre, veste; raport, relație, legătură. 2. Prezentare, într-un cerc de specialiști, a unei contribuții personale într-o problemă științifică. – V. comunica.
În antropologia clasică termenul se folosea pentru a desemna toate tipurile de schimburi care se realizau în cadrul societății umane. Termenul este utilitzat din sec.XIV etimologic provenind din latinescul communis care înseamnă „a pune în comun”, „a fi în relație”. Definițiile comunicării organizaționale spun că ea ar fi „un proces de creare și schimb de mesaje în interiorul unei rețele independente care să se conformeze incertitudinii mediului, sau că presupune ”unirea oamenilor pentru a dezbate și a hotărî într-o anumită problemă, pentru o activitate în comun”
De-a lungul timpului, odată cu dezvoltarea tehnologiei, termenul de comunicare evoluează și capătă alte sensuri: în sec. al XV-lea, odată cu inventarea tiparului (Gutenberg 1434) comunicarea informației devine o așa-zisă marfă portabilă, în sec. al XVI-lea apare sensul de „a transmite”, „a împărtăși” odată cu apariția poștei și dezvoltarea drumurilor moderne, în sec.al XIX-lea se dezvoltă mijloace tehnologice precum telegraful, telefonul, automobilul, trenul, care au facilitat și au făcut comunicarea mult mai rapidă.
O primă clasificare ar fi aceea conform căreia comunicarea poate fi directă (față în față) sau indirectă: comunicare imprimată (presă, revistă, carte, afiș etc.), comunicare înregistrată (film, disc, bandă etc), comunicarea prin fir telefon, (telegraf, comunicare prin cablu, fibre optice etc), comunicare radio-televizuală (radio, tv), rețele de comunicare web.
1.4. Conflicte ce au loc la nivel internațional
Revenind la nivelul comunicării internaționale, trebuie spus că pentru a recunoaște și evalua conflictele ce au loc la nivel internațional se impune analiza contextului în care acestea se pot produce, cunoașterea dinamicii riscurilor și amenințărilor în raport cu natura și categoria intereselor pe care acestea le-ar compromite, aprecierea nivelului contradicțiilor interne, zonale sau regionale. Dezechilibrele economice și tehnico-științifice , diferențierile politice sau culturale, nerespectarea sistemului de tratate care garantează pacea și securitatea, proliferarea fenomenelor care generează amenințări și provocări reprezintă tot atâtea surse de conflicte la nivel internațional.
Pentru a identifica o criză în contextul relațiilor internaționale, trebuie sesizate următoarele aspecte și fenomene:
a) ”existența sau apariția unui diferend și/sau conflict între doi sau mai mulți subiecți care, în majoritatea cazurilor, sunt state, grupări de state, colectivități, organisme și organizații nonstatale;
b) decelarea faptului că părțile iau atitudine și adoptă o strategie, pe plan intern și internațional, care urmărește folosirea mijloacelor de putere de care dispun în scopul prezervării propriilor interese;
c) aspectele de compatibilitate/incompatibilitate între strategiile adoptate:dacă strategiile sunt compatibile, rezultă un diferend iar dacă sunt incompatibile rezultă un conflict de interese (când apărarea intereselor unei părți obstrucționează sau compromite interesele celeilalte părți)”.
În continuare urmează fie negocierile, medierile sau compromisul, fie suspendarea dialogului și confruntarea.
“Oamenii trec spontan la confruntare, întrucât negocierile presupun interpretori mai performanți. Limitele procesorilor sociali de informații fac ca și astăzi confruntările să bpredomine, deși evoluția interpretorilor a diversificat formele de confruntare. Ele cuprind: războiul, revoluția, agresiunea și reprimarea. Dacă părțile nu ajung la nici un compromis, ele vor folosi toate mijloacele de putere într-o manieră coercitivă, atât pentru apărarea intereselor și îndeplinirea obiectivelor inițiale, cât și pentru realizarea lor în detrimentul adversarului – calea care duce la conflict. Folosirea mijloacelor de putere într-o manieră coercitivă este indicatorul esențial pentru identificarea crizei. Dacă una din părți folosește și mijloace de putere militară pentru amenințarea adversarului sau agresarea directă a acestuia, se poate aprecia că s-a ajuns la conflict armat”.
1.4.1. Interpretări teoretice ale crizei
De-a lungul timpului criza a constituit conceptul asupra căruia s-au oprit numeroși gânditori și filozofi ai lumii, fiind în același timp interpretat diferit, de către discipline de studiu diferite.
Pornind de la recunoașterea caracterului catastrofic al crizei, psihologia socială absolutizează acest caracter privindu-l ca o fatalitate. Grupurile de indivizi aflați în criză coexistă și se întrepătrund cu indivizi normali. Aceștia în mod reciproc exprimă judecăți de valoare desconsiderante. Una din acestea atestă că ”terapia vine dintr-o interpretare cadru, mai largă, menită a fluidiza relația dintre normal și anormal, să surprindă partea comună a acestei relații, propunând în același timp ieșirea din criză, prin trecerea deliberată cel puțin pentru moment de la un tip de interpretare la celălalt tip de interpretare. Punctul de plecare îl constituie conștientizarea componentei comunicaționale în relația normal-anormal. Crizele care traversează organizațiile sunt considerate drept normale de către un observator care a mai văzut și altele. A le vedea drept normale nu presupune doar experiența. Presupune și starea de pregătire pentru a intra în criză, pe care o asigură o anumită cultură comunicațională".
O altă interpretare a crizei este dată de teoreticianul comunismului, Karl Marx, care pune noțiunea de criză în centrul operelor sale. În concepția sa criza se naște din antagonismul claselor sociale. Ea este, în primul rând , economică. Instabilitatea , criza , alienarea (Teoria alienării a lui Hegel) sunt artificial create de interese diferite ale clasei dominante față de cea dominată, de două conșiințe și structuri comunicaționale ce se desfășoară în registre total diferite. Criza are ca punct de plecare alienarea omului devenit străin sieși în actul de producție și de comunicare. Alienarea ca manifestare principală a crizei datorată antagonismelor și contradicțiilor evoluează către revoluție, aceasta fiind modalitatea prin care se realizează adezalienarea. Marx admite și posibilitatea ieșirii din alienare ca detensionare a energiilor și contradicțiilor sociale, însă această modalitate de rezolvare presupune desfășurarea energiilor pe termen lung în sensul plenitudinii.
În teoria crizelor organizaționale abordată amplu de A.Touraine, acesta afirmă că ”putem vorbi despre criză atunci când conducătorul organizației nu mai poate domina prin comunicare., când apare o ruptură între interior și exterior, între dependență și autonomie”. Acest tip de interpretare este însă insuficientă în explicarea resorturilor crizelor și ale proceselor care duc la ruperea axelor sistemului organizațional.
O altă interpretare se referă la teoria procesual organică potrivit căriea oamenii dispun de bio-procesori și interpretori. Rolul interpretorilor este esențial atât în procesul socializării cât și în procesul comunicării. Criza, conform acestei teorii, apare atunci când socio-interpretorii nu mai reușesc să mențină organizațiile într-un echilibru dinamic între structurile cu caracter organizant și structurile cu caracter dezorganizant.
“Din perspectiva paradigmei procesual-organice putem face următoarele sublinieri referitoare la trinomul criză-comunicare-organizație:
-criza, comunicarea și organizația nu pot fi analizate debarasându-ne de conștiința experienței;
-o criză este un moment al unei anumite procesualități organizaționale ce tinde să actualizeze unul din posibilii intrinseci, sau extrinseci, dar asimilați în măsura în care acest lucru este posibil este de factură comunicațională.;
-o criză este o realitate pentru noi în condițiile în care am aderat sau am asimilat o modalitate de confort comunicațional;
-particularitatea sporită a controlului prin operații deliberate vădește o criză a procesărilor simbolice nu semantice;
-criza se manifestă prin sporirea atitudinilor dogmatice;
-comunicarea comunicațională-cadru poate fi compatibilă sau nu interpretărilor cadru ale subiecților. Incompatibilitățile sunt surse de criză, dar și de creștere pentru ambele părți”. Iată deci că acest concept al crizei a avut o abordare variată în funcție de diferiți autori și diferite domenii ale științelor.
2. Modalități, tipuri, căi de comunicare în Relațiile Internaționale Contemporane
2.1. Comunicarea politică și mondializarea
În acest context, Tourraine apreciază că "epoca actuală ar fi, poate, mai curând epoca spațiului, a spațiului public și a comunicării publice, în general. Suntem în epoca simultanului, a juxtapunerii, a aproapelui și departelui, a alăturatului, a dispersatului. Ne aflăm într-un moment în care lumea se percepe pe sine mai puțin, cred, ca o mare viață care s-ar dezvolta în timp, cît ca o rețea ce leagă puncte și își urzește „labirintul”.
Specificitatea zilei de azi privește în mod fundamental spațiul, comunicarea și relaționările care se realizează între indivizi sau organizații, în mult mai mare măsură decît timpul; timpul nu apare, probabil, decît ca unul din jocurile de distribuție posibile între elemente ce se repartizează în spațiu. Jurgen Habermas arată că „o dată cu dezvoltarea principiului publicității”, sfera publică s-a format prin „procesul critic pe care persoanele private, folsindu-și în mod public rațiunea, îl întemeiază împotriva dominației absolutiste”. Dar, odată cu extinderea relațiilor economice de piață, sfera publică devine o sferă a socialului care substituie „uzul public al rațiunii” cu „consumul depersonalizat” al societății de masă”. Societatea de masă se caracterizează prin anonimitate, grupări de tip asociativ, economie diversă, specializarea rolurilor și statusurilor, opțiuni individuale în afara normelor și valorilor tradiționale, viață socială concentrată pe ocupație. În zilele noastre, timpul eliberat de ocupații profesionale desemnează rezerva de privatitate. Însă această rezervă de privatitate delimitată ca domeniu al timpului liber este subordonată consumului.
Orice dezbatere în această eră a globalizării, mondializării, oricît de acerbă ar fi, sau dimpotrivă, de argumentată ar fi, contribuie în mod sigur la faptul că se „comunizează” conținuturi, resentimente, reacții, idei, argumente, violențe verbale.
Autorii Curren și Gurevitch afirmau că fluxurile mediatice la nivel global, dar și particular, în interiorul democrațiilor de ultima generație, se internaționalizează, date fiind circumstanțele politico-economice și culturale ale transnaționalizarii. Au apărut astfel concurențe multiple, toate fiind convergente în competiția pentru acces în sfera publică de informare. Actorul politic care acum accede la scena electorală are în față nu doar pericolul unei concurențe orizontale, venită din partea oponenților săi ci și al uneia verticale, generată atât de politicile de management comercial ale mass-media (abundenta programelor de divertisment, canelele de stiri 24/7, presiunea formală a pieței și cea de taină a altor instituții de autoritate), cât și de poziția cetățeanului în raport cu coordonatele sferei sale socio-politice (accesul la informație, pluralismul opiniilor, privilegiul atitudinii critice și sancțiunea absenteismului).
În toate societățile și grupurile sociale moderne, există o anumită schemă a vieții colective, fiecare om știe cum să se comporte în anumite situații, știe ce așteaptă de la el ceilalți membri ai colectivității și știe la ce reacții se poate aștepta în urma acțiunilor sale. Știe în primul rând să comunice, să se facă ascultat. Pentru a se asigura menținerea comportării membrilor societății sau grupurilor respective în cadrul acestei scheme, pentru respectarea normelor, prevenirea și reprimarea conduitelor indezirabile se formează un sistem de control social.
Fiecare grup, fiecare colectivitate socială dezvoltă măsuri, sugestii modalități de constrângere, interdicții, sisteme de persuasiune și presiune, sancțiuni pâna la constângerea fizică inclusiv, sisteme și modalități de exprimare a recunoștinței, acordări de distincții și premii, datorită cărora comportarea indivizilor și a subgrupurilor sunt conduse spre concordanță cu modelele acceptate de acționare, de respectare a criteriilor de valoare, într-un cuvânt, cu ajutorul cărora se formează conformismul membrilor. Acest sistem formează sistemul controlului social. controlul social asigură „consistența și coeziunea internă a societății, continuitatea și stabilitatea sa internă, orientarea și reglarea comportamentului social, integrarea individului în societate… instituirea unei legături puternice între individ și societate, a unei interacțiuni cu efecte benefice atât asupra individului, cât și asupra societății”
În ceea ce privește comunicarea politică actuală aceasta realizează un puternic control asupra societății printr-un ansamblu de instituții, reguli, norme, măsuri, mijloace de influențare care au menirea să facă respectate modelele recunoscute și permise de conduită în împrejurări specifice, potrivit cu statusul și rolurile fiecărui individ . Funcționarea normală a societății ar fi de neconceput în afara unor astfel de norme și mijloace pentru influențarea conduitei oamenilor.
Controlul social este un mijloc de autoreglare a echilibrului sistemului social. El se realizează printr-o varietate de mecanisme. Acestea includ sancțiuni etice și religioase, recompense sau penalizări economice, aprobare sau ostracizare socială, amenințarea cu forța sau folosirea efectivă a forței. Robert E. Park distingea trei forme ale controlului social:
– forme elementare de exercitare a controlului social (prin ceremonii, tabu-uri);
– forme neinstituționalizate (prin opinia publică, obiceiuri)
– forme instituționalizate (organisme la nivel societal create în acest scop, reglementări juridice, politice, etc).
Ed. Ross caracterizează controlul social ca o formă a influenței pe care semenii noștri o exercită asupra conduitei noastre în cadrul grupurilor și societăților cărora le aparținem. După acesta mijloacele controlului social constau În opinia publică, drept, credințe, sugestie socială, educație, obiceiuri, religie, ideal personal, ceremonii, artă, popularizări, iluzii, evaluări sociale, moralitate.
Georges Gurvitch , referindu-se la mijloacele de control social le consideră ca fiind instrumente de presiune psihologică puse în aplicare, conștient sau inconștient, pentru a-i influența pe indivizi să adopte conduitele așteptate de la ei. Aceste instrumente sunt numeroase și diverse: sancțiuni pozitive și negative, recompense, încurajări condamnări, etc; ele mai pot consta din elemente mai puțin evidente ca simboluri, modele, efecte de prestigiu, acte de propagandă sau de publicitate, influențe care se exercită mai ales prin mijloacele comunicării de masă și care, în general, modelează opinia.
2.2. Comunicarea internațională în accepțiunea modernă. Bariere în procesul de comunicare
Lucrările de specialitate abordeaza și anumite aspecte ale comunicării ce împietează asupra procesului de comunicare însuși, căutând soluții pentru neutralizarea factorilor care le generează sau, măcar, diminuarea influențelor acestora. În acest context, făcând referire la procesul de comunicare, Maria C. Bârliba vorbește de bariere ce apar impuse sistemului informațional și comunicării de desfășurarea contradictorie a sistemului. Specialiștii care au cercetat aceste probleme au fost, de asemenea, preocupați de realizarea unor sisteme de clasificare a "barierelor" în comunicare. Astfel, conform diferitelor sisteme de clasificare apar referiri la bariere preinformaționale și informaționale; bariere de infrastructură, structură și suprastructură; bariere de acces (a partenerilor/a mijloacelor de comunicare); alte bariere ar fi cele fizice, sociale, gnoseologice, socio-psihologice; bariere realizate după criteriile structurilor sociale ale participanților la producerea, transmiterea și utilizarea informațiilor, apoi bariere lingvistice, geografice, politice, istorice, organizatorice, în funcție de vârstă și exemplele ar putea continua. O contribuție importantă o realizează Edouard Limbos, ("Les Barrages personnels dans les rapports humains", 1988) între “blocaje” pe care le consideră esențialmente cu caracter personal și “baraje / bariere” care apar ca urmare a unor factori externi, ambele manifestându-se în măsura în care indivudul evoluează și trăiește într-un tip de societate sau într-un mediu ce îi produce insatisfacție. Între blocajele ce prejudiciază comunicarea sunt menționate cele determinate de:
a) contextul socio-cultural, (conflictul de valori; condiționarea; prejudecățile; diferențele de cultură; neintegrarea și frustrarea);
b) temeri endemice (de afront; agresivitate; competiție; schimbări; lipsa încrederii în sine);
c) atitudini individualiste (egocentrismul, necunoașterea de sine, impresia de incompetență, subiectivism și nerealism; pasivitate);
d) relațiile individ-grup (necomunicabilitatea, marginalizarea; lipsa de autenticitate; izolarea; dependența) propunându-se posibile căi de remedierea acestora.
Alți autori consideră barierele/"filtrele" ce apar în cadrul comunicării drept "perturbații" clasificându-le în interne și externe. Astfel în cadrul perturbațiilor/barierelor interne pot fi menționate urm[toarele elemente:
a) factori fiziologici / psihologici ce includ starea de sănătate a subiecților, epuizarea fizică/psihică, starea emoțională, stări precum foamea, setea, nevoia de somn etc. Este clar că o comunicare cu rezultate pozitive se poate realiza în condiții de sănătate bună, într-o perioadă de energie maximă a organismului etc.;
b) distorsiuni semantice legate de codarea/decodarea corectă/incorectă a mesajului verbal, ce se datorează diferențelor legate de "înțelesul" pe care oamenii îl acordă aceluiași cuvânt; acest înțeles cuprinde denotațiile/conotațiile, eufemismele/disfemismele, jargonul, limbajul pozitiv.
c) distorsiuni perceptuale legate de diferențe de atitudini, convingeri, sistem de valori, bexperiență de viață, ele fiind extrem de subtile și de multe ori nepercepute de subiecți ca atare. Doar printr-o reală conștientizare și obiectivizare voluntară a lumii înconjurătoare se pot depăși bariere de acest tip;
d) tendința de a evalua, cu referire la tendința naturală a oamenilor de a judeca, aproba sau dezaproba ceea ce li se transmite, sau persoana care emite informații. Asemenea tendință de evaluare este accentuată în cazurile când emoții sau sentimente puternice sunt, de asemenea, implicate în evaluare, dacă imaginea de sine și cea "văzută" de interlocutor diferă mult, sau dacă dimpotrivă interlocutorul nu este sigur de sine. Cu cât acestea sunt mai accentuate, cu atât comunicarea va fi mai dificilă. Deci numai o reducere a acestor diferențe, o eliminare a factorului emoțional din comunicare pot determina o îmbunătățire a acesteia;
e) formularea defectuoasă a mesajului ce se produce în cazul în care: acesta nu a fost clar formulat; a fost formulat incomplet – în mod deliberat sau nu; a fost distorsionat, emițătorul crezând că acest lucru este în avantajul său. Depășirea acestor perturbații este posibilă doar printr-un "training" adecvat al emițătorului în sensul pregătirii sale pentru emiterea de mesaje corecte, complete și adevărate, conștientizându-i faptul că în caz contrar, mai devreme sau mai târziu, mesajul său își pierde credibilitatea și importanța;
f) limitele individuale atât în transmiterea cât și în receptarea mesajului reprezintă o altă cauză a perturbațiilor. Acestea se referă la viteza de vorbire/gândire, capacitatea de reținere/prelucrare a informației. Astfel, cantitatea de informație disponibilă poate să apară ca fiind prea mare/prea mică determinând fie o supraîncărcare, fie o subîncărcare cu informație. Abilitatea receptorului constă în a extrage mesajul corect dintr-o informație insuficientă sau prea abundentă;
g) distorsiunea socială ce se referă la modificările ce pot apărea în mesaj în cazul în care acesta ajunge la destinatar prin intermediul mai multor transmițători. Pentru a se evita atari perturbații, este necesar apelul la sursa inițială de informație. Dintre perturbațiile/barierele externe ne vom referi la:
a) mediul fizic reprezentând spațiul real al comunicării, mai mult sau mai puțin propice ca zgomot, iluminare, temperatură etc.;
b) distanța dintre emițător și receptor care poate afecta comunicarea fie prin faptul că cei doi nu se pot auzi, fie că se stânjenesc reciproc;
c) stimuli vizuali/olfactivi etc. ce distrag atenția, precum mobilier, vestimentație, parfumuri, ticuri, persoane ce se deplasează în preajmă etc.; b#%l!^+a?
d) momentul zilei sau circumstanțe nepotrivite pentru comunicare;
e) întreruperile repetate (telefoane, intrări/ieșiri din spațiul comunicării) ce stânjenesc concentrarea și provoacă o stare de stress;
f) structuri organizaționale închistate care creează sisteme de canale de comunicare formale și distorsionate, etc. Din prezentarea lungului șir de posibile blocaje și bariere cu care se confruntă procesul comunicării, determinând fie apariția unor erori în comunicare, fie îngreunarea sau chiar blocarea acesteia, se poate constata că ele pot apărea în orice etapă a comunicării, sau chiar anterior acesteia prin zestrea fizică, psihică sau socio-culturală cu care interlocutorii se prezintă în procesul comunicării, influențându-i în mod determinant.
În pofida interesului recunoscut al cercetătorilor pentru comunicarea umană, în general și pentru comunicarea politică, în special, există încă suficiente aspecte prea puțin clarificate, neclarificate sau încă formând obiectul unei dispute, fapt explicabil prin complexitatea și amploarea procesului. Astfel capacitatea de comunicare ca instrument al armoniei umane este deseori exagerată, pierzându-se din vedere faptul că valoarea sa derivă nu din faptul că ea există, ci din modul cum este utilizată.
În multe ocazii indivizii cu probleme de adaptare socială / familială acuză incapacitatea sau ignoranța lor în domeniul comunicării ca singură explicație a eșecului. ("Dacă aș putea / am putea comunica mai bine…"etc.). Această atitudine, corectă până la un anumit punct nu poate și nu trebuie absolutizată, comunicarea – chiar clară – nefiind un panaceu universal. Este interesant de remarcat că deși, în anumite împrejurări, comunicarea este un instrument eficient în exprimarea unor efecte pozitive și fapte utile, în alte împrejurări este posibil ca exact aceleași cuvinte și acțiuni să ducă la suferințe pe plan fizic sau emoțional. O stabilire clară a unui raport între reguli și situații, a unor "rețete" în acest sens este greu de precizat și cercetările nu au reușit până acum decât să constate această realitate în manifestarea sa. Se poate, de asemenea, afirma că sensul real al atitudinilor și /sau faptelor se află în mintea interlocutorilor și nu în simbolurile folosite pentru comunicare, ce sunt oricum arbitrare. În orice caz, ambiguitatea cuvintelor ca și a comportamentului non-verbal este evidentă în nenumărate situații, cu consecințe uneori imprevizibile.
Cantitatea comunicării este pe de altă parte un alt aspect supus discuțiilor. O comunicare politică insuficientă ca întindere poate crea probleme interlocutorilor, al cetățeanului obișnuit, nefamiliarizat cu elementele științifice ale proceselor de comunicare și transmitere a unui mesaj politic, dar și un exces de comunicare axat în jurul unui anumit subiect poate fi contraproductiv, ducând la rezultate negative; pe de altă parte se semnalează chiar situații când opusul comunicării – tăcerea – ar fi soluția pozitivă. Desigur se menționează necesitatea transmiterii cantității "adecvate" de informație de către interlocutori, dar termenul este imprecis, lăsat să fie apreciat de către partenerii la discuții în funcție de capacitatea proprie de comunicare.
3. Discuții, dezbateri, medieri și discursuri în situații de crize și război
3.1. Politica internațională – realitate obiectivă a lumii contemporane
Scena politică internațională nu a fost întotdeauna așa cum o percepem și mai ales cum ne este prezentată nouă astăzi de specialiștii în relațiile internaționale. Dealtfel trebuie menționat că relațiile internaționale ca disciplină academică sunt de dată relativ recentă în domeniul cercetării socio-politice. Aceasta nu înseamnă că specialiștii nu au au scris despre lucruri pe care noi acum le numim relații internaționale, politică internațională, mediu internațional etc. Au existat de-a lungul istoriei, din antichitatea clasică pînă astăzi, filozofi, istorici, economiști, reputați juriști, dar și oameni politici, care si-au exprimat opinii și au lansat viziuni asupra modului cum raporturile dintre state au evoluat iar la unii facem deseori referire.
Toți marii teoreticieni ai relațiilor internaționale cînd analizează cauzele care au determinat statele să intre în război și mai ales dilemele legate de comportamentele ce trebuie adoptate în aceste situații se întorc, pe firul istoriei, pînă la antichitatea chineză și fac referire la Sun Tzu sau la cea europeană din secolul IV îH și îl aduc în memoria prezentului pe istoricul Tucidide. Pentru perioadele următoare din istoria universală sunt menționați printre alții St. Augustin, Machiavelli; Hobbes, Locke, Mill, Kant, Locke, Rousseau, Marx etc. Martin Wight, de exemplu, explică nevoia de a apela la scrierile înaintașilor pentru relevanța pe care o au pentru noi modul cum au reacționat înaintașii în asemenea situații dar și pentru faptul că „ideile lor de bază au fost expermentate din nou de generațiile care s- au succedat.
O bună înțelegere a relațiilor internaționale presupune observarea, cercetarea și analiza lor, indiferent de noțiunea sub care sînt exprimate (relații internaționale, mediu internațional, scena internațională etc.), din cel puțin două perspective distincte. În primul rând trebuie să pornim de la premisa că acestea constituie o realitate obiectivă indiferent dacă oamenii au sau nu conștiinșa existenței lor. Ele se materializează în raporturile/interacțiunile de ordin economic, politic, diplomatic, militar, cultural sau sportiv pe care statele, organizațiile politice, militare sau de altă natură le stabilesc la un moment dat. În al doilea rând relațiile internaționale sunt și un produs al reflectării umane. Dintotdeauna oamenii au reflectat asupra naturii, evoluției și consecintelor care apar în urma raporturilor (economice, politice, militare, spirituale, culturale etc) pe care statele, organizațiile internaționale de cele mai variate tipuri le stabilesc la un moment dat și și-au exprimat opiniile. Ca produs al reflectării umane relațiile internaționale au o materializare extrem de complexă în practică. Le întâlnim sub forma actelor oficiale prin care actorii/statele își definesc raporturile dar și a studilor cu caracter analitic sau de experiză pentru șefii de stat și guverne care aplică politica statelor în mediul internațional. Nu în ultimul rând le întîlnim și ca produse ale cercetării științifice, istorice sau de altă natură.
Politica internațională ca realitate obiectivă are caracteristici și moduri de manifestate diferite de la o epocă la alta dar și de la o regiune geografică la alta. În mod practic protagoniștii scenei internaționale care alcătuiesc partea concretă și perceptibilă a aceastei realități interacționează în mod natural. Acești actori cum ar fi, de exemplu, statele au făcut schimb de produse și servicii dintotdeauna, au recurs, justificat sau nu, la violență și au făcut războaie, dar au și cooperat pentru depășirea unor obstacole sau dificultăți generate de oameni sau de forțele naturii. Chiar dacă se schimbă contextul și actorii. Această realitate apare, în fapt, sub forma comportamentelor pe care le adoptă statele, sau alt tip de actori, în procesul interacțiunii eonomice, politico-diplomatice, militare sau de altă natură.
Preocuparea științifică privind războiul și pacea este, probabil, la fel de veche ca însăși știința. Cu toate acestea, de abia în anii 50 ai secolului XX cercetarea în domeniul păcii și al conflictelor au apărut ca discipline științifice autonome-irenologia și respectiv polemologia- cu scopul de a analiza diversele aspecte ale conflictelor și ale războiului precum și condițiile necesare realizării unui climat de pace. Încercările de a crea o știință specială care să cerceteze domeniul păcii s-au făcut remarcate în multe rânduri de-a lungul secolului XIX. Totuși, de abia după Primul Război Mondial, când lumea a devenit conștientă de crimele și distrugerile în masă, pe lângă Societatea Națiunilor și Curtea Internațională de Justiție, au apărut institute pentru cercetarea relațiilor internaționale în SUA și Marea Britanie. Acestea aveau ca scop studierea conflictelor și războaielor, a revoluțiilor și războaielor civile, precum și a condițiilor de instaurare a unei păci mondiale de durată. Noua disciplină a devenit rapid un factor de legitimare care servea politicilor externe naționale și intereselor militare și de putere a diferitelor state.
3.2. Discuții, dezbateri in contexul crizelor internaționale
Acumulările de tensiuni în relațiile internaționale, crizele care n-au putut fi rezolvate în cadrul instituțiilor de securitate, fondate pe noul concept de pace și război au condus la apariția celei de-a doua conflagrații mondiale care a afectat sistemul de state, pe de o parte, crimele puse la punct de politica stalinistă și fascistă, dar mai ales perspectiva unui război atomic ce ar putut să ucidă popoare întregi. Pe de altă parte, au făcut ca cercetarea din domeniul păcii să se impună la sfârșitul anilor ‘50 ca o reacție la ideologia impusă de Războiul Rece. Ea a apărut mai întâi la universitățile și institutele particulare din Canada, SUA și Norvegia. În paralel cu această dezvoltare, polemologia (studiul războaielor și conflictelor), de care se interesau doar câțica specialiști din Franța și Olanda, s-a concentrat pe cercetarea sistematică a războaielor și conflictelor. Scopul cercetărilor, din domeniul păcii, nu a constat numai în monitorizarea, delimitarea și restrângerea fenomenului războiului, ci eliminarea acestuia ca tip de relație socială și interstatală. Se urmărea astfel ca cercetarea în domeniul păcii să reia ideile considerate anterior utopice cu privire la instaurarea păcii mondiale. Acest curent care se concentra mai degrabă pe monitorizarea războaielor și pe ținerea sub control a conflictelor a funcționat mai întâi în paralel cu cercetarea în domeniul păcii, în cadrul studiului războaielor și mai ales pe teritoriul SUA . Cele două domenii de cercetare s-au unit însă în anii 60 într-o disciplină ce îmbina cercetarea din domeniul păcii cu cea din domeniul conflictelor.
Pe timpul relaxării tensiunilor internaționale au apărut preocupări pentru întemeirea unei noi discipline pentru studierea problemelor consacrate păcii- irenologia. În 1964 apare, la Groningen, International Peace Research Association . Tot în acest an apare la Oslo și Journal of Peace Research, care a avut o contribuție deosebită la răspândirea și promovarea studiilor consacrate păcii și războiului în egală măsură. Prin apariția unor organizații regionale latino-americane și asiatice la sfârșitul anilor ‘70 consacrate studiilor de irenologie, cercetarea în domeniul păcii a depășit granițele Americii de Nord, ale Europei Occidentale și ale Japoniei, cunoscând astfel o răspândire mondială.
Cercetarea din domeniul păcii a cunoscut o creștere spectaculoasă odată cu înființarea International Peace Research Institute din Stockholm. Acest institut a fost înființat, la propunerea primului ministru de atunci al Suediei, Tage Erlander, la 1 iulie 1966, cu ocazia aniversării a 150 de ani de la fondarea statului modern. Obiectivul fundamental urmărit era să se creeze o bază științifică pentru diplomația suedeză și să se furnizeze expertiză pentru comisiile și instituțiile ONU, de la Geneva, care se ocupau cu problemele dezarmării. Studiile și cercetările privind cauzele războilui și al crizelor în domeniul relațiilor internaționale au fost și sînt publicate în reputata publicație SIPRI Year Book . Faptul ca această publicație a apărut în numai puțin de șase limbi de circulație internațională, a avut un mare impact asupra opiniei publice de pe întregul mapamond supra necesității dezvoltării cercetării în domeniul păcii. Reputatul specialist în teoria propagandei Jacques Ellul crede că nevoia de a studia crizele și conflictele sub toate aspectele izvorăște din insăși caracteristica societăților moderne. El constată în societatea modernă “omul în permanență trăiește în ambianța războilui, un război care are loc în toate dimensiunile mediului social”.
Relaxarea conflictului Est-Vest, sfârșitul Războiului din Vietnam, și slăbirea interesului față de problemele de dezvoltare ale Lumii a Treia au mutat atenția opiniei publice asupra problematicii Nord-Sud. Astfel s-a impus o lărgire a paradigmelor cercetării din domeniul păcii, dincolo de preocupările anterioare în ceea ce privea dinamica înarmării, sistemele teroriste, ținerea sub control a procesului de înarmare și monitorizarea procesului de dezarmare.
Pe de altă parte adepții curentului psihologist susțin că ființa umană are în matricea sa încastrat instinctul agresiunii. Aceștia combină cercetările din domeniul psihianalizei cu cele ale sociologiei și caută să găsească răspuns la comportamentul agresiv al ființei umane. Un grup de sociologi și psihologi spanioli au încercat, la jumătatea deceniului nouă al secolului trecut să explice prin cercetare interdisciplinară comportamentul agresiv în mediul urban cu un studiu de caz desfășurat în orașul Sevillia. Concluzia acestora este că apariția conflictului în comunitățile umane nu este determinată de natura umană ci de caracterul și tipul de realații care se instituie între indivizi pe de o parte și grupuri umane pe de altă parte.
Conflictul este, prin urmare, și el definit în mod diferit. De menționat ca definițiile și aprecierile, adesea, sînt reduse doar la conflictul armat. În sensul cel mai larg conflictul este o manifestare ale unor antagonisme deschise între două entități, individuale sau colective cu interese incompatibile pe moment, în privința detinerii sau gestionării unor bunuri materiale sau simbolice. Reputatul specialist în teoria păcii și războiului, R.J. Rummel afirmă că, în sens filozofic, conflictul poate fi definit ca o confruntare dintre o putere cu altă putere în încercarea de a distruge tot ceea ce apare manifest împotiva sa. În sens social conflictul poate fi văzut ca o relație de confruntare dintre două părți care își doresc reciproc același lucru.
Analiștii Kenneth D. Bush și Robert J. Opp arată că societatea modernă este prin natura sa b#%l!^+a?conflictuală și că de fapt conflictele violente sînt cele care afectează atît structura cît și modul ei de funcționare. Referindu-se la paradigama avansată de Fukuyama pentru a se descifra sensul evoluțiilor internaționale după încheierea Războiului Rece, analistul Nicolae Uscoi arată că natura conflictelor în lumea Post Război Rece s-a schimbat dramatic. Unele conflicte care apar în societate sunt cauzate de egoism și nu de doleanțe. Acolo unde războiul afectează societatea în general, poate fi profitabil pentru altele. În asemenea cazuri, deseori controlul asupra resurselor naturale este în pericol, drogurile sînt de cele mai multe ori implicate, conflictele sunt sprijinite de vecini și sectorul privat este complice – cumpărând scopuri bolnave, contribuind la spălarea banilor și furnizând părților aflate în conflict armament.
Capitolul 2- Comunicarea verbală vs. Comunicarea non-verbală în Relațiile Internaționale Contemporane
2.1. Informații și mesaj in comunicarea Relațiilor Internaționale Contemporane
Pentru fiecare categorie de public trebuie construit un mesaj specific, în funcție de interesele și de gradul de implicare ale fiecărui public în viața organizației. În plus trebuie prevăzută o declarație comună pentru toate publicurile, în care să se precizeze natura crizei, datele de bază despre aceasta, măsurile luate de organizație pentru stoparea sau limitarea crizei, pierderile, victimele sau persoanele afectate, impactul asupra mediului sau a altor organizații etc.
Adepții teoriei constructivismului susțin că relațiile internaționale sunt și de natură semiotică. Acest fapt face ca interacțiunile dintre actorii sistemului internațional să nu poată avea loc fără să existe un proces de comunicare coerent și bine articulat. Referindu-se la acest aspect Eduard F. Azar afirma: „În viața internațională părțile tind să-și exprime poziția una față de celălaltă prin semnale verbale și fizice. Un semnal internațional este un eveniment între națiuni, avînd următoarele caracteristici: la o anumită dată, o anume parte, acționează cu o anume destinație în privința unei probleme de interes reciproc. Data este ziua în care este relatat a fi avut loc semnalul, de către o sursă de încredere, publică; părțile și destinațiile sunt națiuni, organizații sau mișcări care au un statut de însemnătate regională; acțiunile sunt acte verbale sau fizice, reacții sau interacțiuni, iar problemele – domeniile incluzînd obiectele în legătură cu care părțile și direcțiile interacționează sau schimbă semnale”.
Comunicarea a însotit în permanență relațiile interanționale încă de la cristalizarea lor în zorii modernității—după pacea de la Westfalia— ca realitate distinctă în raport cu societatea politică organizată la nivelul fiecărui stat în parte. Cunoscutul profesor N. Danziger, de la University of Carolina, aprecia că nici nu ne putem imagina existența societății politice internaționale în afara comunicării. Ce ar fi aceasta fără ziare, fără televiziuni și agenții de presă sau alte mijloace de informare prin care statele și alti actori își comunică intențiile și acțiuniile din cele mai diversificate domenii.
La începutul deceniului opt al secolului trecut problema comunicării internaționale a devenit nu numai una de ordin științific ci și politic pentru statele din așa zisa Lume a Treia. Din acest moment și studiile academice au crescut ca volum și calitate a informațiilor
Globalizarea și creșterea interdependențelor au determinat schimbări profunde în esența mediului internațional ceea ce a avut consecințe și asupra fluxurilor comunicaționale. Astăzi comunicarea a devenit extrem de importantă din cel puțin trei rațiuni: noile tehnologii au permis guvernelor și altor instituții ale societătții moderne să abandoneze căile tradiționale de comunicare; noile profesii apărute ca urmare a dezvoltării spațiului comunicational nu puteau să ocolească instituțiile statului cu atribuții în politica externă și nu în ultimul rînd apariția și manifestarea tot mai pregnant a unei noi realități în mediul internațional contemporan—World Wide Web.
Comunicarea în mediul internațional este un proces prin care actorii interacționează și include atît mijloacele cît și metodele prin care actorii și-au făcut publice scopurile, atitudinile și ideile. Ca efecte aceasta a generat stări diferite ale sistemului internațional. Prin comunicare eficientă actorii au ajuns la conditia de a-și satisface interesul și a-și atinge scopurile urmărite în sistem prin cooperare și astfel s-a realizat pacea, dar tot prin comunicare, apreciază unii speciliști, statele au generat crize și conflictele în sistemul relațiilor internaționale.
Majoritatea autorilor care au analizat comunicarea în societatea internațională consideră că din punct de vedere al schemei „tehnice” de realizare nu sunt diferențe notabile în raport cu schema clasică. Și în acest caz comunicarea dispune de patru componente fundamentale: un emițător, un canal, informatie și un receptor. Esența procesului de comunicare este aceeași: deplasarea, transferul sau transmiterea informației de la un participant la altul. Specificul acestuia este că actorii sunt, în primul rînd, de un tip aparte: state, organizatii și organisme internaționale din varii domenii de la cele comerciale pînă la cele de ordin politico-militar sau non-guvernamental. Pot fi actori care au recunoaștere internațională din partea celorlalți actori și deci mesajul lor se bucură de legitimitate și prestigiu dar pot fi și organizații clandestine, mafiote, ale crimei organizate sau ale terorismului național și transnațional care n-au legitimitate dar nici nu pot fi, astăzi, ignorate in analiza comunicării in mediul internațional contemporan.
Comunicarea internațională se desfășoară simultan pe mai multe niveluri. Primul dintre aceste niveluri este cel al comunicării interumane. În acest nivel comunitățile umane își transmit informații de ordin cultural și de civilizație, ceea ce are mai prețios acumulat în secole sau poate chiar milenii de existență. Modalitatea prin care se realizează această comunicare nu ține de un model organizat sau de o politică desfășurată după obiective și scopuri precise. Călătoriile pe care oamenii aparținind diferitor arii de cultură și civilizație le-au intreprins în scop comercial sau chiar turistic, de exemplu, au fost și bune prilejuri de a se comunica informații legate de comunitatea din care provenea. La acest nivel al comunicării mai trbuiesc adăugate și alte forme generate de dezvoltarea tehnologică fără precedent la care asistăm în unele decenii cum ar fi, de exemplu, de e-comețul. Rolul internetului, al telefoniei mobile și al comunicțiilor radio pentru acest nivel a fost decisiv. Se apreciază că astăzi numărul de pagini pe internet crește de nouă ori mai repede decît rata de creștere a populației, iar numărul de utilizatori crește cu mai mult de un milion pe săptămînă.
Un alt nivel al comunicarii internaționale se realizează pe cel puțin două paliere: de la stat/guvern la stat/guvern și de la stat/guvern către opinia publică aparținînd altei țări. Unii autori cred că prin acest nivel al comunicării internaționale actorii caută să-și transmită intențiile de politică externă și să-și facă transparent tipul de comportament ce-l adoptă pe scena internațională în promovarea intereselor dar și să exercite anumite forme de manipulare a opiniei publice internaționale pentru a obține dacă nu aprobarea din partea acesteia pentru acțiunile sale de politică externă măcar o atitudine neutră. Un asemenea tip de comunicare se realizează, cel mai adesea, prin intermediul reprezentanțelor diplomatice dar și al propagandei. Deși se apreciază că există diferențe notabile în modul cum statele democratice și cele totalitare utilizează propaganda, se poate spune că prin intermediul acesteia guvernele caută să-și impună în opinia publicăinternaționalăo imagine convenabilă sau brand-ul de țară pentru a desfășura o politică externă în acord nu numai cu principiile eficientei dar și cu interesele pe care le are la un moment dat. Comunicarea diplomatică are o bogată tradiție și cea mai lungă existență în viața internațională.
Înțelegerea acestui palier de comunicare în mediul internațional este strîns legată de percepția pe care o avem asupra intereselor naționale dacă ne referim la actorii clasici- statele sau a intereselor pe care le promovează actorii de tip non statal. Din perspectiva teoriilor constructiviste intersul este „mai degrabă un construct social decît o trebuință determinată de nevoi materiale.”
Cel de-al treilea nivel al comunicării internaționale se realizează prin intermediul mijloacelor tehnice de diseminare a informațiilor de la cele devenite deja clasice cum ar fi emisiunile de radio și televiziune pînă la cele mai moderne–internetul. Acest nivel de comunicare a crescut foarte spectaculos în ultimi ani. Emițătorul se adresează, în aceste împrejurări, „fără deosebire oricui, prin intermediul unui canal la care fiecare instanță receptoare are necondiționat acces, cel puțin în măsura în care accesul depinde de emițător.”
Mediul internațional este și un cîmp al rivalităților de putere și confruntărilor de interese dar și al cooperării pe cele mai diverse planuri. Din acest puct de vedere comunicarea internațională va avea împrumuta caracteristicile și particularitățile ce le îmbracă aceste tipuri de relații care apar și se manifestă în mediul internațional. Diferențele culturale și de civilizație dar și trăsăturile disticte ale culturii politice ce există la nivelul societății fiecărui actor pot influența comunicarea. atît din punct de vedere al transmiterii dar și decodării mesajelor, al intensității și frecvențelor cu care ea se realizază dar și din punct de vedere al eficienției pe care fiecare actor o urmărește în parte. Acest lucru este cu atît mai evident în situații de criză și conflict. În asemenea împrejurări comunicarea în mediul internațional este influențată și de finalitățile pe care părțile le urmăresc în interacțiunile dintre ele – dezinformarea, manipularea , intoxicarea cu știri false, etc.
Cunoașterea particularităților procesului de comunicare reprezintă fără îndoială o nevoie strigentă pentru a înțelege evoluția mediului internațional contemporan dar nu trebuie scăpat din vedere faptul că acest lucru nu se poate realiza dacă nu tinem cont și de existența numeroaselor teorii și modele teoretice elaborate de specialiștii domeniului. Acestea nu au doar valoare teoretică ci oferă perspective și „grile” variate de „lectură” a modului cum actorii comunică între ei. Perspectiva și modelul teoretic care transced teoriile clasice ale comunicării par să fie cele mai adecvate pentru definirea dar și pentru înțelegerea comunicării în mediul internațional contemporan.
În mediul internațional comunicarea este inevitabilă și are caracteristicile unui proces continuu. În limbajul diplomației adesea, cel mai frecvent pe parcursul unor crize și războaie se fac formulări de genul : statul X a întrerupt relațiile diplomatice cu statul Y; coaliția de state X a impus embargou statului Y. Acestea ar putea fi înțele ca fiind o întrerupere a procesului de comunicare. Este fals, deoarece se întrerupe cel mult unul sau douăcanale comunicare dintre actorii aflați în stare de criză/război sau nu se mai realizează comunicarea directă, dar și în asemenea situații apar canalele informale de comunicare. În acest fel comunicarea poate să-și îndeplinească, în continuare, funcția de liant al mediului internațional. Profesorul Dinh Van Tran arată că în mediul internațional comunicarea este ca sîngele pentru corpul uman. Dacă procesul de comunicare încetează „corpul” adică mediul internațional moare și virușii/conflictele și războaiele îl vor devora.
Mediul internațional este prin excelență un spațiu deschis tuturor actorilor unde regulile și normele de comunicare se impun prin negociere sau acceptare tacită. Limbajul nu este universal deși în permanență va fi o limbă care se va impune ca instrument de negociere cum a fost cazul limbii franceze în secolul al XIX-lea și al celei engleze în secolul al XX-lea și astăzi. În aceste condiții în mediul internațional comunicarea nu are fluența și coerența pe care o poate avea în spațiul public dintr-o societate/țară oarecare. La aceasta mai trebuie adăugat și fapul că, adesea, comunicarea în mediul internațional este virusată prin manipularea și dezinformarea la care actorii recurg în diferite împrejurări mai ales în timp de criză și război.
Definirea conceptului de comunicare în mediul internațional nu este o sarcină ușoară. Există opinii și perspective diferite de a interpreta și defini procesele de comunicare în mediul internațional. Unii specialiști afirmă consideră că definiția dată comunicării are un caracter ambiguu deoarece ea poate servi atăt pentru o mai bună cunoaștere și ințelegere în relațiile internaționale dar și pentru a întreține o stare de conflictualitate. În opinia mea comunicarea în mediul internațional poate fi defintă drept procesul prin care actorii clasici și nonclasici, de la stat, organisme și instituții politice, economice, financiare sau culturale pînă la opinia publică și mass media, își împărtășesc informații de interes reciproc, se informează asupra scopurilor urmărite și a comportamentelor adoptate în diferite împrejurări pentru a se menține echilibrul și stabilitatea, pacea și cooperarea în toate domeniile, dar și pentru a-și impune imaginea desirabilă în rîndul opiniei publice internaționale. Dacă la începutul secolului al XX-lea comunicarea in mediul internațional predominant se încadra în diplomație și se desfășura potrivit regulilor și cutumelor împuse de-a lungul veacurilor astăzi sfera ei nu numai că s-a lărgit prin apariția de exemplu a ceea ce specialiștii numesc public diplomacy ci s-a și diversificat ca formă și conținut.
Comunicarea în mediul internațional îmbracă, în practică, forme foarte diversificate în funcție de natura actorilor îmlicați în acest proces, de modul concret în care ea se realizează, de domeniul în care apar interacțiunile dintre actori, scopul urmărit în procesul de comunicare, de canalele și mijloacele prin care aceasta se realizează etc. Actorii clasici, statele și rganizațiile politice internaționale au dezvoltat cu precădere comunicarea politică fără să neglijeze însă și alte forme cum ar fi comunicarea economică/de afaceri, comunicarea culturală și spirituală, etc.
Comunicarea politică, la rîndul ei, s-a concretizat în forme care pot fi impărție după mai multe criterii. După forma specifică sub care se desfășoară aceasta ar putea îmbrăca următoarele aspecte:
1.diplomația cu întregul său aparat tehnic și tehnologiile aferente și care a alcătuit o adevărată „rețea” prin care informația circulă atît „la vedere” dar și în coduri care să o ferească de „indiscreția” altor participanți la procesul de comunicare;
2.negocieri bi și multilaterale dintre șefii de stat și guverne care au condus la acorduri și tratate politice sau politico-militare;
3.discuții și dezbateri pe marginea unor probleme de interes general în foruri internaționale și summit-uri informale cum ar fi de exemplu întîlnirile G 7(8) și nu în ultimul rînd
4. discursurile, luările de poziție ai liderilor politici cu prilejul apariției unor fenomene și procese cu impact major asupra mediului internațional.
După canalele prin care comunicarea politică se realizează ea poate să se particularizeze în comunicare oficială, oficioasă și neoficială. Dacă se are în vedere tipul de actori care interacționează în procesul de comunicare în mediul internațional aceasta poate să se concretizeze în interguvernamentală;interministerială și public diplomacy. Un alt criteriu care poate fi luat în considerare atunci cînd se operează cu clasificarea comunicării în mediul internațional este cel al modului de comunicare a mesajului. Din acest punct de vedere comunicarea dintre doi actori clasici sau nonclasici poate fi: verbală și nonverbală, scrisă,
Informația și cunoașterea mediatizată modelează percepțiile oamenilor despre lumea înconjurătoare, implicit și despre evoluțiile geopolitice dintr-o regiune sau alta a lumii. Contribuie la înțelegerea de către aceștia a transformărilor petrecute în mediul internațional și le modelează astfel atitudinea și convingerile. Din păcate nu întotdeauna aceste convingeri și comportamente obținute prin aceste tipuri de comunicare au tangență cu realitatea dintr-o zonă sau alta a viții internaționale contemporane. Este foarte dificil astăzi pentru consumatorul de informație să distingă între realitatea mediatică și realitatea politică sau militară concretă.
Acest lucru este edificator dacă analizăm tipul de comunicare dintre organizația teroristă Al-Queda și SUA în confruntarea directă declanșată în 11 septembrie 2001. Comunicarea a avut și o prelungire în spațiul simbolic prin mass-media care nu a putut fi transmisă de televiziune sau alt mijloc de informare în masă. Este greu de acceptat că lovind în “Gemeni” și clădirea Pentagonului teroriștii au dorit să producă daune economiei americane și să distrugă centrul de comandă și control al armatei SUA. Au lovit în două importante simboluri ale lumii libere producînd un eveniment care a tinut în “șah” media internațională și prin acestea opinia publică. Centrul de greutate al confruntării a fost plasat nu în spațiul fizico-geografic ci în cel virtual, mediatic urmărind un scop strategic bine definit și anume comunicarea unui mesaj către opinia publică in general și cea din lumea arabă în special. Esența mesajului era că mitul american al protectiei totale a societății față de riscurile și amenințările dim mediul internațional poate fi “demolat”.
Cîmpul reprezentărilor sociale la nivelul opinie publice americane, și numai, cu privire la securitatea individuală și colectivă, la drepturile și libertățile democratice a suferit modificări de substanță. Cu alte cuvinte spațiul confruntării s-a mutat în planul comunicării simbolice și imagologice. Acest aspect i-a determinat pe unii analiști să afirme că de fapt criza nici “nu există în lumea reală ci numai în discurs. Ea prinde viață numai după ce a fost descrisă în cuvinte. O anumită situație devine o sitație de criză doar după ce a fost etichetată astfel, iar această etichetare este făcută de mass media”.
Crizele și conflictele care au apărut în sistemul relațiilor internaționale după încheierea războiului rece, rivalitățile geopolitice manifeste, mai ales, în regiunile bogate în petrol și resurse alimentare/apă, au fost puternic influențate în desfășurarea lor de aceste tipuri de comunicare desfășurate și prin mass media. Rolul propagandei în criza din Gloful Persic ,de exemplu, a generat o dezbatere aprinsă. Au fost destui analiști care au acuzat media occidentale că au exagerat forța militară a Iraqului și de aici au creat o amenințare la adresa securității care practic, așa cum s-a văzut, nu a existat.
Specialiștii au apreciat că acest lucru a fost posibil și datorită apariției în procesul de comunicare în mediul internațional a ceea ce specialiștii au numit „efectulul CNN” 279. Rolului jucat de presa scrisă și audio vizuală în propaganda pe care adversarii au desfășurat-o în primul război din Golf a fost indiscutabil. S-a constatat că prezența în spațiul confruntării a mass media, în special a televiziunii, care transmit live modifică considerabil desfășurarea evenimentelor și comportamentul actorilor în relațiile internaționale.
În opinia unor specialiști, utilizarea unor astfel de forme de comuniare este specifică marilor b#%l!^+a?actori cu interese globale și vizează societățile în tranziție. Acestea sunt vulnerabile datorită unei culturi politice și civice precare sau în curs de formare.280 În societățile din fostul spațiu sovietic sau iugoslav, Rwanda, Somalia, nu de puține ori media au fost generatoare de conflicte și au indus tensiuni suplimentare prin partizanatul cu care prezentau „evenimentele” politice sau prin demonizarea adversarului.
Media ca înstrumente dar și ca vectori de transport la țintă a informației se transformăîn cazul propagandei, al dezinformării, al așa zisei public diplomacy din martor al evenimentelor în actor și catalizator al acestora în sensul dorit de proprietarii trusturilor și agențiilor de presă sau pentru a-și mări audiența. În acest mod apare situația cînd unii ameni politici sunt nevoiți să ia decizii sub presiunea imaginilor transmise pe canalele de televiziune, fără a dispune și de alte informații din cîmpul confruntațional. Acest lucru ne conduce la întrebarea dacă odată cu apariția spațiului mediatic în cîmpul geopolitic nu avem de-a face cu modificarea esențială a ecuației geopolitice? Clasic rivalitățile geopolitice erau de forma A-B. Prezența media în cîmpul geopolitic face ca între A și B să apară un actor AB/media care să înfluențeze rezultatul disputelelor.
Analistul militar și politic Richard Ek, crede ca apariția noilor tehnologii în cîmpul confrunațional și folosirea lor pe scară largăprin propagandăși operații de dezinformare a schimbat nu numai fizionomia războiului ci și a mediului internațional înseși. Media a condus la apariția unei noi dimensiuni a acestuia pe care specialiștii au denumit-o “popular geopolitics” care se deosebește de geopolitica practică produs al institutelor de cercetare și analiză dar și de cea academică. Este foarte apropiată de ceea ce este cartografia de propagandă geopolitică. Prin acest tip de geopolitică actorii mediului internașional nu își comunică “realități” ci interese, nu informează ci polarizează opinii, și convingeri pentru a obține comportamentele dorite din partea publicului-țintă. Spațiul mediatic în comunicarea care folosește ca vector cartografia de propagandă geopolitică nu se suprapune niciodată cu cel real. Va fi compus/recompus, în funcție de așteptările opiniei publice și al interselor actorilor împlicați în dispută.
În acest spațiu particularizat apare un tip aparte de război, pe care specialiștii l-au numit mediatic/imagologic.Dezinformarea, manipularea și intoxicarea adversarului/competitorului din cîmpul geopolitic sunt considerate noi mijloace și tehnici de luptă. Din această perspectivă putem spune că această forme de comunicare prezente în actualul mediu internațional sunt nu numai contraproductive pentru “consumatorul” de informație care dorește să se informeze, să afle ce se întîmplă într-o parte sau alta alunii dar au și efecte de nedorit.
În aceste tipuri de comunicare între actorii mediului internațional vor apărea cel puțin două cîmpuri comunicaționale. În primul rînd va exista un cîmp al comunicării reale care nu este afectat de distorsionarea informațiilor sub impactul propagandei, manipulării sau al dezinformării deoarece actorii au surse specializate de informare, cum ar fi servicile secrete și își iau măsuri speciale de protecție prin instutuții specializate de genul celor care funcționează în armatele moderne. În al doilea rînd va coexista un cîmp al reprezentărilor mediatice rezultat al manilpulării informației reale. Evoluțiile geopolitice din fosta Iugoslavie, Orientul Mijlociu sau Asia Centrală și Caucaz confirmă, în opinia noastră, aceate ipoteze. În disputele dintre Belgrad și republicile secesioniste, de exemplu, a intervenit un actor insolit: Compania de relații publice Rudder &Finn. Aceasta prin clișee mediatice lansate în mass media internaționale au demonizat conducerea politică a Serbiei cu rezultate notabile in opinia publică înternaționale dar chiar și în mediile politice. Prin intermediul trustului cinematografic a magnatului Rupert Murdoch Twentieth Century Fox Pictures, opinia publică americană a consumat o variantă a crizei bosniace diferită de cea oferită de compania de relații publice Rudder &Finn pe care analistul Gearoid O’Tuathail o defineste drept “film de propagandă”.
Sociologul George Gerbner a cercetat efectele și consecințele promovării violentei prin mass- media și a ajuns la concluzia că este în curs de apariție a unei “noi rețele imperiale” acea a violenței și terorii mediatice. Din această perspectivă putem aprecia faptul că spațiul mediatic in cazul unei confruntări majore de interese poate să devină o “creație” a jurnalistului angajat și nu observator cum este,de pilda, in interiorul unei societăți democratice. Comentînd ceea ce se întîmpla în cel de-al doilea război din Iraq jurnalistul american Arthur Bruzzone scria că transmițind în direct răboiul “privitorul” din fața tv-ului și soldatul de pe cîmpul de luptă întră în aceeși dimensiune spațială – războiul.
Pe lîngă aceste forme de comunicare în mediul internațional întîlnim multe altele care țin de domeniul economic de la afacerile comerciale sau financiare la cele producție dar și unele care vizează multiculturalismul și colaborarea în domeniul culturii și artelor sau al sportului. Emițătorii și receptorii angajați în comunicarea internațională prezintă o caracteristică ce nu o găsim în nici un alt proces de comunicare. Sunt prin excelență entități colective care transmit/primesc mesaje sau informații prin intermediul unei persoane sau a unui grup ce reprezintă instituții legitime să acționeze în numele întregii comunități. În funcție de poziția și rolul pe care actorii o au în structura relațiilor internaționale, în procesul de comunicare pot fi întîlnite mai multe categorii de actori. Cel mai adesea este folosit criteriul istoric de analiză. Din această perspectivă, pînă prin anii ’60 actorul care domina cîmpul comunicațional era statul iar diplomația era cea care avea rol predominant în comunicarea din mediul internațional. El avea un control cvasitotal asupra fluxurilor de informații. Controlul putea deveni total în caz de conflict sau război și se utilizau mijloacele militare de cenzură. Din nefericire pentru unele societăți controlul era total și în societățile totalitare. Cenzura și controlul informațiilor în comunicarea internă dar mai ales externă a fost și una dintre cele mai reprobabile trăsături ale regimurilor totalitare ale secolului al XX-lea indiferent dacă au fost de dreapta(fasciste și naziste) sau de stînga(comunismul).
Analistul Mark A. Boyer constată că în ultimele decenii ale secolului trecut „The world and communication within it have changed with the advent of the Internet, global travel, and the increasing contact with individuals and other international actors”. În mod firesc apar în procesul de comunicare care se desfășoară în viața politică internațională și actorii nonclasici/nonstatali. Globalizarea și creșterea interdependențelor politice dar mai ales de natură economică au răsturnat sub aspect numeric raportul dintre actorii clasici și cei non clasici din procesul de comunicare internațională. Acesta ajunge la concluzia că, în rețeaua internațională de comunicații, statele nu depășesc cifra 200 și constată că pe lîngă acești actori spațiul comunicațional mai cuprinde:
• 60.000 companii transnaționale de importanță strategică (TNCs), cum ar fi: Shell, Barclays Bank, Coca Cola, Ford, Microsoft, or Nestlé. De menționat că acestea au mai mult de 500.000 filiale în diverse puncte al planetei;
•în multe țări exist un important număr de organizații nonguvernamentale (NGOs) cum ar fi : Freedom House (USA)
Médecins sans Frontières (France), Population Concern (UK), Sierra Club (USA), or the Women’s Environmental Network care sunt interconectate fără ca guvernele să fie implicate in procesele de comunicare
•250 organizații interguvernamentale (IGOs) cum ar fi: UN, NATO, the European Union, or the International Coffee Organization etc;
•5.800 organizații nonguvernamentale cu caracter internațional (INGOs), cum ar fi Amnesty International, the Baptist World Alliance, the International Chamber of Shipping, sau Crucea Roșie Internațională.
2.2. Particularități ale comunicarii non-verbale în situații critice
Specialiștii în relații publice și comunicare mențin contactul permanent cu media în timpul crizei oferind informații trimise cu maximă operativitate, asigurând astfel transparența organizației atât față de public cât și față de presă.
Rolul specialiștilor este acela de a prezenta informații complete în urma evaluărilor la nivelul organizației, informațiile se referă la cauze și consecințe în plan material și uman, să fie la curent cu toate acțiunile desfășurate și cele care vor avea loc, să convoace presa pentru a-i conferi statutul de prima sursă de informație, să dea răspunsuri pertinente și să și le asume, să medieze schimbul de informație ce poate fi prezentat presei și cel care rămâne încă sub embargo, să păstreze confidențialitatea unor informații până când acestea nu ajung la persoanele în cauză.
Menționam anterior faptul că presa avidă de subiecte cade pradă zvonurilor de cele mai multe ori. Cristina Coman amintește în lucrarea sa Relațiile publice și mass media modalitățile de dezamorsare a acestora:
Evitarea unor situații precum: lipsa de surse de informații autentice și oficiale sau incomplete, întârzierea prelungită și neexplicată a luării unei decizii, existența unor dificultăți de funcționare în interiorul organizației, perpetuarea sentimentului că membri organizației nu pot controla situația și se confruntă cu un viitor incert; b#%l!^+a?
Analizarea cauzelor, intereselor, surselor care pot răspândi zvonuri;
Evaluarea scopului, seriozitatea și forța de impact a zvonului;
Trebuie difuzate rapid, în cantități mari, informații autentice și complete legate de problema respectivă;
Trebuie să se discute cu persoanele afectate de zvon;
Trebuie răspândite contrazvonuri printre colegi și oameni de încredere.
Atunci când organizația face greșeli în comunicare precum contraatacul agresiv sau negarea amplorii faptelor criza respectică este dublată de una mediatică. Conducerea se luptă să remedieze nu numai criza organizației ci și relația cu media în scopul de a-și păstra credibilitatea, publicul și prestigiul. Astfel, erorile de comunicare aduc după sine reacții de respingere ale publicului, pierderea credibilității, agravarea crizei și în cele din urmă gestionarea unei relații cu jurnaliștii în mod deficitar atrage după sine pierderea relației cu opainia publică.
De asemenea, a nu păstra contactul permanent cu presa în momentele de criză înseamnă blocarea accesului la sursa informațiilor și, astfel, jurnalistul promovează informații din alte surse sau chiar zvonuri. Întotdeauna o astfel de situație de criză va suscita interesul presei dornică de subiecte care implică mai multe categorii sociale și are un impact emoțional mai mare asupra publicului. În teoriile comunicării, conflictul este considerat o formă de comunicare, la fel cum este asocierea sau cooperarea. Acest fapt este explicat prin aceea că relațiile dintre părțile aflate în conflict fac necesară o formă de comunicare, așa cum putem observa nu numai în cazul conflictelor industriale, a disputelor dintre indivizi ci și în cazul revoluțiilor și a războaielor.
Conflictele opun, sub forme foarte diverse, indivizi sau grupuri cu interese diferite. Putem afirma astfel că un conflict este “un tip de interacțiune caracterizat prin stări antagoniste sau ciocniri de interese, idei, politici, programe și persoane sau alte entități.”
Dintre cele care ne interesează, voi menționa conflictul politic (reprezentat de numeroase manifestări și anume expresii verbale de dezacord sau dispute fizice directe) și conflictul armat, conflict ce implică de obicei, sistemul militar al unui stat. b#%l!^+a?
Mass media are un rol fundamental în transmiterea informațiilor. Instituțiile sale au sarcina de a produce, reproduce și distribui informația, modelând percepțiile oamenilor despre lumea înconjurătoare, dând sens experiențelor lor, contribuind la îmbogățirea informației și a cunoașterii din trecut. Mass-media este înainte de toate o cale de mijloc între noi și instituțiile cu care avem de-a face(justiție, politică); sursele media sunt de asemenea, canale prin care putem contacta și suntem contactați.
În atenția mass-media intră uneori momente de mare importanță și anume situațiile conflictuale. Rolul mass-media variază în funcție de natura crizei sau a conflictului, și de societatea în care se petrece. Menținerea democrației depinde foarte mult de relația mass-media-conflict.
În ceea ce privește implicarea mass-media în conflicte, există teorii diverse, dintre care o voi aminti pe cea a lui Kellner, care consideră că “răspândirea liberă a informației, a fost integrată într-un sistem bazat pe control”. De exemplu in România, preluarea controlului televiziunii publice a constituit prima formă de legitimare a noii puteri. Televiziunea a fost ocupată de revoluționari, devenind astfel centru de transmitere a mesajelor oficiale ale noilor guvernanți și instrumentul din mâna acestora pentru menținerea ordinii sociale. Kellner nu crede că doar in sistemele comuniste informația a fost utilizată ca formă de putere politică, ci acest lucru se intamplă și în prezent în sistemele vestice considerate democratice. Sursele media pot astfel să dea naștere la o criză chiar și acolo unde aceasta nu există sau pot nega existența uneia care de fapt chiar se desfășoară. Pe scena unui conflict, din regizor, mass-media poate deveni ea insăși actor.
Să revenim la poziția intermediară a mass-media, care poate fi neutră (simplu canal de transmitere a mesajelor) sau activă (are rolul de “gatekeeper” adică de paznic al porții, prin care intră și iese informația). În cel de al doilea caz, sursele media au funcția de selector a mesajelor comunicate. Așa cum știm, meseria jurnalistului este de a culege, filtra, dar și de a interveni, construi și reconstrui informația ce urmează să fie difuzată publicului. Sociologii comunicării tind să cadă de acord că, a construi realitatea prin știri nu înseamnă, neapărat, și a
o falsifica. Analiștii din domeniu recunosc faptul că realitatea prezentată de jurnaliști nu are cum să nu fie mediată. Imaginile noastre despre lume, nu se bazează întotdeauna pe informația directă, nimeni nu poate vedea intreaga lume cu proprii săi ochi. Problema nu este, deci, că realitatea este „mediată”, ci cât de fidelă sau nemodificată ramâne ea după ce trece prin mecanismele medierii.
Ultimele războaie, în care prezența televiziunii a fost din ce în ce mai sporită, au produs modificări în modul de a face reportaje despre război. Jurnalistul are un rol important în această schimbare, el devenind in ultimul secol subiectiv prin susținerea uneia sau alteia dintre tabere. Când vorbesc despre subiectivism mă refer la faptul că uneori caută doar ceea ce se dorește a fi observat, ignorând faptele care nu convin, sau complexitatea unor situații. O altă piedică in prezentarea realității de către jurnaliști este fapul că aceștia trebuie să se subordoneze superiorilor, editorilor lor, care deși nu sunt martori direcți ai conflictului, își iau dreptul de a decide asupra conținutului informațiilor. În acest sens putem vorbi de problema cenzurii în timpul conflictelor. Jurnaliștii se confruntă cu presiunea, constrângerea și cenzura, acestea contribuind la realizarea unor reportaje standard care favorizează pătrunderea mesajelor politice oficiale în cadrul știrilor și care determină jurnaliștii să prezinte știrile într-un mod personalizat, dramatizat și fragmentat. Presiunile și cenzura pot veni din partea surselor de informație, a redacției de știri și/sau a colegilor jurnaliști.
În ceea ce privește conflictele politice și războaiele, sursele de informație, sunt în general b#%l!^+a?instituțiile politice puternice. Din cauza autorității lor, ele își permit să aibă propriile pretenții, să impună presiuni asupra organizațiilor de știri și chiar să cenzureze informațiile.
Cenzura din partea instituțiilor politice statale, există incă din timpul primului război mondial, însă televiziunea a ajutat la înmulțirea acestor tehnici. În interiorul fiecărei redacții există anumite „reguli nevăzute”, prin intermediul cărora, se hotărăște ce știre intră sau nu în componența programului.
O altă problemă existentă in timpul perioadelor de conflict este cea a manipulării media și prin media. Cel mai grav este că manipularea prin mass-media nu reprezinta mereu un lucru pozitiv, urmărindu-se in unele cazuri satisfacerea unor interese. Omul, ca și cosumator media, poate fi controlat, folosit, dezinformat, luându-i-se astfel dreptul la o cunoaștere obiectivă a situației.
Pe parcursul unui singur an, 1989, mediatizarea globală a crizelor politice atinsese un punct de saturație. O particularitate a revoluției este faptul că sursele media globale erau suporteri ai forțelor care provocau crizele. Mass-media nu a jucat un rol similar în prăbușirea tuturor sistemelor comuniste. De exemplu, în revoluția din Cehoslovacia, sursele media nu au scos oamenii în stradă și nu au destabilizat guvernul. Pe de altă parte, au existat cazuri în care revoluțiile au fost transmise în direct. Revoluția româna este chiar un caz special. Numită atunci și”revoluție televizată” sau „revoluție a imaginilor”, ea a implicat in mod direct televiziunea „în simularea și dirijarea evenimentelor politice”. Televiziunea publică a fost ocupată sau „acaparată” de revoluționari, ea devenind centrul de transmitere a mesajelor oficiale ale noilor guvernanți. Se consideră că acapararea televiziunii publice a fost pentru „provocatorii” crizei, obiectivul primordial. Cu alte cuvinte, controlul televiziunii a constituit, prima formă de legitimare a noii puteri.
Citind cu atenție și detașare textele din acea perioadă, se poate observa că jurnaliștii au povestit foarte puțin: realitatea nu le oferea un eveniment cu o desfașurare clară, ci o situație de criză, cu manifestări sociale confuze.
2.2.1. Caracteristici ale comunicării în situații de criză
Comunicarea în situații de criză este un caz special de comunicare, având în vedere faptul că ne aflăm în fața unei situații neobișnuite, anormale apărută de cele mai multe ori brusc, pe neașteptate. Având un rol preponderent activ în procesul comunicării, sursa(emițătorul) în situații de criză sau conflict iese în relief în mod evident.În mod curent, sursa emite mesaje în conformitate cu propriile necesități din cadrul organizației și conform solicitărilor generate de activitățile cotidiene.La apariția unei crize situația se schimbă radical.Acum emițătorul trebuie să facă față atât unor presiuni interne generate de găsirea unor soluții de rezolvare a crizei și păstrare a imaginei organizației cât și unora externe datorate unei puternice nevoi de informații solicitate în special de mass-media. Practic se lucrează sub „asediu”.
După o scurtă analiză a situației create se trece fie la aplicarea planului existent pentru situații de criză, fie la “încropirea” pe loc a unei metodologii de acțiune. Acest lucru nu este însă după părerea mea cea mai bună soluție, din simplul motiv că este foarte greu să faci ceva, fără să ști ce ai de făcut. În planul de acțiune pot fi stipulate modalități de gestionare a crizei în care sunt desigur sunt incluse și acțiuni de comunicare.
În întreaga activitate de relații publice , dar în mod deosebit în situații de criză sau b#%l!^+a?conflict , comunicarea este componenta cea mai importantă în gestiunea de imagine. Imaginea unei organizații este “bunul” cel mai de preț al acesteia.Reputația și bunul său renume se câștigă foarte greu dar se poate pierde foarte ușor.Protejarea imaginii unei organizații trebuie să constituie deci și în situații de criză sau conflict un obiectiv important al celor din echipa de relații publice dar nu numai.
După evaluarea stării organizației care constă atât în urmărirea daunelor provocate la nivel fizic cât și la cel simbolic, emițătorul(sursa) trebuie să-și focalizeze atenția asupra clarificării scopului și obiectivelor comunicării.Odată ce acestea au fost identificate,el trebuie să aibă în atenție “un permanent control asupra actului de comunicare, al cărui nivel va varia invers proporțional cu nivelul de implicare a destinatarului”.
Din acest punct de vedere există strategii de comunicare ce asigură o orientare a controlului emițătorului cum ar fi:
-strategii de informare ce urmăresc doar simpla informare a receptorului;implicarea receptorului în comunicare este redusă, aceasta se reduce doar la întrebări menite să aducă unele clarificări;
-strategii de convingere având drept scop determinarea receptorului să se implice în rezolvarea crizei sau conflictului, mai ales când acesta este parte adversă, pentru a-i afla opiniile sau pretențiile.
Pe timpul crizei, caracterizată printr-un control slab a situației și o încredere scăzută în organizație, emițătorul trebuie să acționeze în direcția creșterii acestor doi parametrii astfel încât situația să fie adusă sub control și să crească în același timp încrederea în organizație.Acest lucru se poate realiza prin comunicare, folosind strategii cum ar fi:
-strategii pas cu pas ce urmăresc ținerea sub control a situației și constau în asigurarea rapidă cu informații către mass-media, pentru nu lăsa loc speculațiilor, zvonurilor etc.
-strategii de inversare a caracterului unor indicatori de imagine;
-strategii de răsturnare folosite în special când criza sau conflictul au zguduit puternic organizația sau când componenta”imagine” este considerată arma de bază pentru una sau alta din părțile aflate în conflict.
Pornind de la o analiză sistemică a comunicării, sursa poate acționa pentru reușita b#%l!^+a?demersului său ținând cont și de un factor esențial în procesul comunicării și anume b#%l!^+a?credibilitatea.Aceasta nu se clădește “peste noapte” dar se poate prăbuși foarte ușor. Indiferent de natura organizației, esențiale sunt conexiunile acesteia cu publicul , opinia publică și cu mijloacele de informare și orientare a opiniei publice (cu mass-media).Pe de o parte, o relație distantă între organizație și sistemele supraordonate acesteia(opinia publică, mass-media) nu este un plus la capitolul credibilitate .Pe de cealaltă parte, o relație deschisă, transparentă se poate constitui într-un element favorizant al credibilității.Percepția receptorului despre sursă este foarte importantă într-o relație între acești doi actori implicați în procesul comunicării.O percepție favorabilă a receptorului despre sursă, incluzând aici și credibilitatea, este o condiție benefică pentru reușita demersului comunicațional al sursei.Iată de ce și în sitații de criză trebuie să acordăm o maximă atenție păstrării credibilității, ca o condiție de bază a reușitei unui demers comunicațional.
Într-o proiectare a activiății de comunicare pentru situații de criză, specialistul în comunicare trebuie să ia în calcul multitudinea categoriilor de comunicări posibile și utile în astfel de situații.Trebuie acordată importanța cuvenită unor elemente cum ar fi: durata mesajului, autoritatea sursei, canalele avute la dispoziție, interesul publicului față de organizație etc.
Specialistul în relații publice lucrează contra cronometru, fiind nevoit atât să furnizeze informații c\t și să le obțină. El se confruntă pe de o parte cu o acută nevoie de informații din partea publicului, a opiniei publice și a mass-media și pe de cealaltă parte cu o sărăcie de informații pertinente pe care le poate pune la dispoziție acestora, într-un timp foarte scurt.
Dintr-o asemenea perspectivă pentru acoperirea acestei nevoi, pentru partea externă se pot organiza evenimente cu participarea mass-media sau se pot se pot da comunicate de presă. Nevoia internă este acoperită printr-o informare corectă a personalului și prin dezbateri în interiorul organizației cu privire la soluționarea crizei.
Deasemenea pentru a spori cantitatea de informații pertinente ce pot fi puse la dispoziție, se apelează la surse de informare competente, din interiorul organizației, în măsură să aducă “puțină lumină” în această situație de criză. Nu trebuie să ne ferim nicidecum să ascundem informații.Acestea dacă sunt obținute prin alte surse conduc la pierderea credibilității și implicit la un deficit de imagine.O informare promtă, corectă și adevărată este de preferat uneia tardive, incorecte și mistificate.
“Într-o enumerare succintă, comunicarea în situații de criză ar putea fi realizată prin următoarele forme: b#%l!^+a?
-informarea personalului organizației, a comunității interne și, după caz, a mediului internațional; cu acceptul conducerii organizației și prin aplicarea planului de criză se răspunde oportun la întrbările presei și agențiilor guvernamentale;
-discursurile oficiale ale conducătorilor organizației;
-crearea în mod deliberat a unor evenimente de presă de către organizație;
-comentarea reacțiilor opiniei publice interne și internaționale;
-comentariile mass-media privind evenimentul produs;
-dezbaterile din interiorul organizației cu privire la soluționarea crizei;
-dezbaterile(negocierile) inter-organizații în vederea soluționării situației de criză sau conflict”.
Ca procesor și interpretor de informații specialistul în relații publice trebuie să analizeze și input-urile ce-i parvin structurii organizaționale pe care o reprezintă.Fiind interfața dintre organizație și celelalte structuri supraordonate acesteia, el trebuie să recepteze feedback-ul mesajelor transmise urmărind dacă acestea și-au atins scopurile și obiectivele propuse.
Un alt element de care trebuie să ținem cont într-o comunicare în situații de criză este mesajul. În situațiile de criză și conflict mesajul trebuie să fie clar și precis. Dezideratul propus- comunicarea eficientă- depinde de precizia și acuratețea mesajului. Pentru a fi atins trebuie realizat acel transfer de informație de la o sursă către un receptor, în care ceea ce recepționează destinatarul să fie cât mai aproape de intenția sursei. Acest lucru nu ar fi posibil prin transmiterea unor mesaje neclare și ambigui.
În același timp trebuie avute în vedere și alte elemente ce condiționează atingerea acestui deziderat și anume:modalitatea de codificare și decodificare, zomotele, filtrele, barierele (perturbațiile) din comunicare, mediul, canalele și limbajele folosite etc..
“În plus pentru situațiile deosebite la care ne referim, pentru mesaj mai sunt importante:
-sensibilitatea receptorului față de mesaj;
-latura sentimentală, ce trebuie acoperită printr-o comunicare precisă și susținută;
-interesul publicului, ceea ce ne impune să trecem direct la ideea de bază;
-situațiile controversate, care ne obligă să lăsăm loc de compromis;
-autoritatea și credibilitatea emițătorului”. b#%l!^+a?
Un alt element care condiționează comunicarea în situații de criză îl reprezintă mediul și canalele de comunicare. Astăzi în era informațională caracterizată printr-o acută nevoie de informație canalele de comunicare joacă un rol deosebit de important .Este inutil aproape să deții o informație și să nu o poți transmite la timp.O informație care nu ajunge unde trebuie și în timp util, este o informație inutilă.
Să luăm în discuție sistemul bancar. Acest sistem are la bază un program computerizat ce conectează între ele toate băncile. Ce s-ar întâmpla dacă, de exemplu informația referitoare la cursul de schimb oficial al monedei naționale nu s-ar cunoaște, sau s-ar pierde această conexiune între bănci care asigură schimbul de informații? Răspunsul este simplu : băncile ar intra într-un blocaj și nu ar mai putea efectua nici un fel de operațiuni.
Canalele de comunicare au ajuns astăzi la o evoluție atât de spectaculoasă încâ pot conecta pe oricine cu “toată lumea” prin intermediul telefoniei fixe sau mobile și a Internetului . În situații de criză, dar mai ales în situații de conflict comunicarea este cu atât mai eficace cu cât posibilitățile asigurate de canalele de comunicare sunt mai mari. Cu toții am observat abundența transmisiilor prin videolelefon realizate de corespondenții de război acreditați pe lângă forțele armate ale S.U.A.Practic am fost “informați” cu ceea ce se întâmplă în zonele de conflict.Nu mă voi opri însă la acest aspect dorind a sublinia numai importanța folosirii celor mai diverse și mai moderne canale de comunicare într-o situație de conflict.
Într-o situație de criză sau de conflict cel care nu acordă o atenție maximă folosirii celor mai adecvate medii și canale de comunicare are foarte mult de pierdut în atingerea scopurilor propuse. O comunicare în asemenea situații trebuie să țină cont de anumite apecte cum ar fi:
timpul: “timpul presează” organizația și specialiștii în relații publice atât în oferirea b#%l!^+a?unei soluții de ieșire din criză cât și în a răspunde “asediului” reprezentanților mass-media; se impune folosirea comunicării orale, interpersonale în special cu aceștia din urmă( am urmărit cu toții aparițiile în fața reprezentanților mass-media a celor mai înalte oficialități americane cu prilejul ultimului război din IRAK);
precizia: joacă un rol important , mai ales în ceea ce privește combaterea zvonurilor; se poate utiliza cu succes comunicatul de presă;
locul: poate fi cel al producerii crizei, la sediul organizației etc.
relația: o comunicare interpersonală poate iniția și dezvolta relații de comunicare pozitive.
Folosirea unei comunicări orale și interpersonale este oportună deoarece:
-timpul este scurt;
-volumul de informații nu este pe măsura cererii;
-zvonurile trebuie combătute întrucât sunt un real pericol în gestionarea eficientă a crizei sau conflictului;
-este necesară prezența în direct a unor lideri cu autoritate în organizație; rolul acestora este de a conferi credibilitate, autenticitate și prestanță comunicării;
-este necesar un feed-back imediat și apropiat;
-uneori se impun dezbateri, negocieri.
Ca o concluzie comunicarea în situații de criză este condiționată de mediul și canalele de comunicare prin aceea că o comunicare orală, interpersonală și folosind canale multiple și adecvate situației conduce la atingerea scopurilor propuse.
Un alt aspect ce trebuie avut în vedere într-o comunicare în situații de criză sau conflict este receptorul,ce așteaptă acesta, ce caracteristici are, care-i sunt nevoile.
Este important să ne întrebăm înainte de a transmite un mesaj și chiar pe durata construirii acestuia, cine este acesta, ce știm despre el și ce știe el la rândul lui despre noi ca și sursă. Pornind de la aceste întrebări putem construi un “profil” al receptorului pe baza căruia ne putem fundamenta stategia în comunicare.Un receptor situat “în prima linie”, cum ar fi cazul reprezenanților mass- media, cu un defazaj în interpretare față de intenția sursei, va retranslata acest defazaj la alți receptori(publicul, opinia publică) ce astfel vor prelua mesajul “puțin deformat” față de mesajul “original”.Iată deci câtă importanță trebuie să b#%l!^+a?acordăm receptării fără defazaje a mesajului de către receptor.
Pentru a construi un mesaj care să-și atingă ținta trebuie deasemenea să cunoaștem matricea spirituală a diferitelor grupuri țintă cărora se adesează acest mesaj, să cunoaștem interesul acestora referitor la fenomenul de criză sau conflict, măsura în care este afectat de acesta. Distanța ce desparte receptorul de criză sau conflict poate fi un factor multiplicator al interesului și al implicării emoționale.
Într-o comunicare în situații de criză sau conflict trebuie să ne îndreptăm deasemenea atenția spre latura emoțională a receptorului. Ființele umane nu sunt roboți, sunt ființe emoționale. Ele privesc lucrurile atât rațional cât emoțional.Un anumit eveniment, o anumită întâmplare este privită în mod diferit, de receptori diferiți, în funcție de gradul de implicare al fiecăruia dintre ei. Nu trebuie uitat acest lucru.
Criza și conflictul sunt generatoare de stări de neliniște, de disconfort psihic.Într-o atare situație, oamenii în general tind să elimine această stare și să revină la starea de normalitate.Și într-o comunicare în situații de criză receptorii în general așteaptă informații, dar informații care de regulă să-i aducă într-o stare de relativ confort psihic.
Este important deci să nu amplificăm în mod nejustificat această stare de disconfort.Deși într-o situație de criză de regulă veștile sunt în mare măsură proaste, putem să transmitem receptorului prin modul nostru de a comunica acea siguranță, determinată de o gestionare eficientă a crizei.Receptorii, deși în prima fază sunt dornici de informație, ulterior așteaptă și o rezolvare a situației(mai ales când sunt implicați), pentru a elimina acest disconfort.
O concluzie se impune și anume aceea că situațiile de criză și mai ales de conflict perturbă echilibrul receptorilor de mesaje.
Într-o comunicare în situații de criză, trebuie realizată o simbioză perfectă între a emite mesaje scurte, precise, ce redau starea reală a situației conflictuale și stăpânirea stării de echilibru a receptorului;la impactul cu primul mesaj despre starea excepțională, stresul trebuie să fie cât mai mic posibil, apoi în următoarele mesaje trebuie să-l reducem și să-l eliminăm treptat.
Ca o concluzie finală putem spune că în situații de criză sau de conflict comunicarea prezintă anumite particularități, datorate în principal contextului general de criză sau de conflict și care dacă sunt cunoscute de specialistul în relații publice pot fi folosite cu succes într-o gestionare eficientă a situațiilor de acest gen ce pot apărea în orice moment. b
2.3. Influențarea realității de către media
Specialistii în comunicare apreciază că pe timpul crizelor și conflictelor nevoia de informație ca și cea de comunicare crește. Analiza modului cum s-a comunicat și mai ales cît și în ce condiții b#%l!^+a?s-a comunicat ne arată că în aceste împrejurări informația/mesajul este puternic influențată de natura interesului urmărit de actorii angajați în conflict sau în gestionarea lui. Publicul în situații tensionate și de nesiguranță are nevoie de mai multe informații pentru a ști ceea ce se întîmplă și cum se poate ieși din criză deci creșter și nevoia de informare.
Actorii implicați în criză au nevoie de susținerea opiniei publice proprii și internaționale și vor căuta să o obțină prin orice mijloace înclusiv prin manipularea acestia cu ajutorul mass media. In aceste condiții comuniucarea poate să devină un instrument /armă in confruntarea dintre actorii mediului internațional. Se apreciază că operațiunea Just Cause efectuată de americani în Panama în 1989, împotriva dictatorului Manuel Noriega a fost prima operație militară în care înainte ca de a fi început invazia trupele americane au neutralizat canalul național de televiziune și imediat emisiunile acestuia au fost reluate dar cu știri și informații contra lui Noriega și cu comunicate al noului președinte panamez, Guiermo Endara , care chema trupele fidele regimului să se predea forțelor americane. Tot Endara a citit la o stație de radio, aparținînd armatei americane, un comunicat prin care fiecărui panamez i se promitea 150 de dolari pentru fiecare armă predată soldaților americani. Actiunile desfășurate de unitățile specializate PSYOPS au fost prezente apoi și in cele două războaie din Golf sub forma a ceea b#%l!^+a?ce specialiștii au denumit agresiunea informațională – dezinformarea cu toate formele ei de acțiune de luptă în noul tip de război denumit psiho- informațional. Datorită valenței informațelor în război s-au schimbat profund maniera de abordare a evenimentelor privind securitatea și apărarea statelor sau a grupurilor de țări. Conflictele mediatizate au impus o nouă logică conflictologiei în care accentul cade pe informație. De la prăbușirea „blocului de est” în 1989 dialogul amenințărilor a devenit unul fierbinte generînd conflicte locale. Unul dintre cunoscuții specialiști în polemologie M. Mathien constata că: „în afara situației de beligeranță opiniile publice externe teritoriului de conflict, mai mult sau mai puțin rău înțelese în contextul prelucrării informației; de la colectare la difuzare, nu se prezintă ca în timp de pace. Adică – indiferent de cazul de black-out, de ușă în nas sau adesea prolixitatea unei surse(organizată sau făcută) caracterizînd aproape toate zonele de confruntare – raporturile dintre responsabilii Apărării și jurnaliști nu sunt niciodată ușoare”.
Lipsa de rigoare, setea de senzațional, absența oricărei „cenzuri” au făcut ca „informațiile de criză” să nască un alt tip de „război” – al informațiilor care a afectat publicul total neprotejat de comunicatorii profesioniști de pe front. „Nu trebuie să se omită- preciza același M. Mathieu – faptul că informația face parte din războiul fierbinte și că ea se integrează în politica de comunicare a statelor însiși, adică, pe scurt, în politica intrinsecă”.
Conflictele, indiferent de cauze și de scopurile urmărite, sunt pentru mass media prilej de creștere a audienței datorită faptului că acestea furnizează faptul senzațional după care orice b#%l!^+a?mijloc de comunicare „aleargă”. În aceste condiții liderii militari trebuie să fie atenți nu numai la cîștigarea bătăliilor pe cîmpul de luptă clasic/ fizic ci să nu le piardă pe cele din spațiul mediatic/virtual. Comunicarea în aceste situații fiind cheia succesului însă trebuie observat că aceast nu se desfășoarăîn condiții normale. Acestia trebuie să înțeleagă faptul că în situații de război „expunerea la mesaje” crește exponențial. Bombardamentul cu informații care țin de arsenalul războiului informațional, PSYOPS, mediatic/imagologic este masiv deoarece forțele beligerante își crează reciproc rețele de influențare, manipulare, dezinformare, intoxicare, deturnare comportamental- atitudinală.
2.4. Rolul contradictoriu și strategic al comunicării verbale și non-verbale privind ordinea diplomatică în lumea contemporană
Dintre formele comunicării politice diplomația este cea mai importantă formă de comunicare pentru actorul clasic-statul. Sunt specialiști care aproape că nu disting între cele două fenomene și procese cu existență distincă în viața internațională: comunicarea și diplomația. Unii afirmă că însăși diplomația poate fi foarte simplu definită ca fiind un proces regulat de comunicare, iar alții văd diplomația ca fiind însăși sistemul internațional deoarece în esența sa acesta este format din totalitatea relațiilor care se stabilesc prin această formă de comunicare care este diplomația.
Profesorii Christer Jönsson și Martin Hall de la Departamentul de științe politice a Universității din Lund consideră că asocierea diplomației cu comunicarea în mediul internațional are relevanță nu numai pentru timpurile moderne ci chiar și pentru cele mai indepărtate epoci din istoria omenirii. Cetățile grecești, în antichitatea clasică, realizau o comunicare directă atît între ale cît și cu alte state prin emisari care întruneau aproape toate calitățile diplomaților din zilele noastre.
Din perspectiva înțelegerii diplomației ca o formă a comunicării politice în mediul internațional contemporan putem considera că aceasta este “un proces continuu prin care actorii își transmit reciproc mesaje care au atașat un anume înțeles”. Acest mesaj poate fi transmis/receptat verbal sau nonverbal. Comunicarea non-verbală sau cea ce specialiștii numesc limbajul corpului are o la fel de mare importanță și în comunicarea diplomatică și uneori spune mai mult decît un mesaj scris care se supune “canoanelor” impuse de eticheta diplomatică. Fostul ambasador român la Moscova din ultimii ani ai imperiului sovietic Vasile Șandru, a relatat un episod care se poate încadra în comunicărea nonverbală. Acesta s-a întîmplat cu prilejul unor discuții purtate între delegațiile economice ale României și URSS-ului în cadrul CAER. Mandatul delegatiei române nu numai că era foarte restrictiv în negocieri dar se încadra și în ceea ce s-ar putea numi diplomația unei mari puteri ceea ce a surprins delegația sovietică. Printr-o încălcare a regulilor de protocol diplomatic delegația sovitică a arătat părții române cu un mesaj non-verbal locul și rolul pe care statul român îl avea, în viziunea sovieticilor în ansamblul țărilor socialiste. Cînd celor două delegații angajate în negocieri li s-a adus cafeaua, părții române i-a fost servită în cești care erau, ca mărime, de două ori mai mici decît cele ale negociatorilor sovietici.
În comunicarea diplomatică trebuie să se țină seama și de alt factor și anume de faptul că de cele mai multe ori mesajele transmise conțin semnale care transced înțelegerii limbajului comun. Istoricul Florin Constantiniu analizînd relațiile dintre Germania nazistă și Uniunea Sovietică, într-o perioadă de relativă tensiune diplomatică și în care avea loc un adevărat război propagandistic, ajunge la concluzia că Hitler și Stalin au realizat o adevărată artă a transmiterii de semnale care a prefațat înțelegerea, parafată prin Pactul Ribbentrop-Molotov, din vara anului 1939. Pentru că nu au fost luate în calculul diplomatic semnalele care au fost transmise anterior semnării pactului, între Berlin și Moscova, majoritatea cancelariilor marilor puteri europene au fost surprinse prin rapiditatea cu care acesta s-a realizat.
Comunicarea diplomatică astăzi se găsește și sub o dublă presiune: cea a opiniei publice din societătea contemporană și cea a interesului/rațiunii de stat. Pe de o parte aceasta impune diplomației o cît mai mare transparență a actului de comunicare și deci acces la conținutul mesajelor care o însoțesc, iar pe de alta, nevoia de confidențialitate impusă de păstrarea secretelor de stat. Karl W. Deutsch observa că „dintotdeauna diplomatia deschisa s-a imbinat cu diplomatia secreta“. Adesea trimișii diplomatici aveau de transmis atît un mesaj public cît si unul confidential (External Involvement in Internal War). Dar, dincolo de mesajele confidentiale, diplomatii au un rol activ in convorbirile diplomatice, în cursul cărora „argumentele specifice“ (in multe cazuri, confidentiale) au avut si continuă sa aibă un rol important în sugerarea solutiilor dar și în convenirea acestor soluții cu partenerul sau partenerii diplomatici.
Transformările care au avut loc in mediul internațional contemporan sub impactul globalizării nu aveu cum să nu influențeze comunicarea politică și diplomația ca principal vector de realizare a sa, așa cum, dealtfel, s-a înîmplat secole de-a rîndul. Multiplicarea actorilor nonclasici, dispariția liniei de despărțire dintre politica internă și cea externă a statelor, multiplicarea canalelor de comunicare dar mai ales performanța lor și capacitatea de a „tranversa” granițele politice fără „aprobarea” guvernelor a condus la apariția a ceea ce specialiștii au numit public diplomacy. Regulile de comunicare în acest gen de diplomație nu se mai încadrează în canoanele clasice. Astăzi pe scena internațională interacționează peste „capul guvernului” aproximativ 20 000 de organizații transnaționale nonguvernamentale din care apropape 90% au apărut în ultimii douăzeci de ani. Comunicarea ce se desfășoară între acești actori ai mediului internațional vizează probleme de interes major pentru cetățeanul oricărui stat de pe planetă: drepturile omului; protejarea mediului înconjurător; libertatea cuvintului și a presei,etc,
Modernizarea mijloacelor de comunicare sub aspect tehnologic a produs mutații și în ceea ce privește realizarea comunicării diplomatice. Internetul, de exemplu, va face ca multe din etapele diplomației clasice să dispară și va spori și eficiența comunicării. Prin acest sistem puterea informției este distribuită. În comparație cu posturile de radio și de televiziune cu presa scrisă care sunt controlate de proprietari, internetul crează o comunicare directă nelimitată:om cu om (prin e-mail); unul cu mai mulți(prin homepage); mai mulți cu unl(prin transmisie electronică), și, probabil cel mai important, mai mulți cu mai mulți(on line chat room). Miniștrii cabinetelor din diferite țări vor putea accesa o pagină web și vor intra rapid în legătură cu un omolog aflat pe oricare din meridianele globului. Shaun Riordan apreciază că „un minister bine echipat, cu internet și tehnici de modulare, la care se adaugă vizite periodice, pare a fi mai eficient și ieftin decît informarea politică tradițională”. Atrage atenția, însă, că nu trebuie exagerat acest aspect deoarece toate aceste achiziții de tehnologie modernă „nu pot înlocui definitiv contactul personal și îndelungata cultivare a relațiilor politice și guvernamentale.
Actorii clasici ai scenei internaționale au dezvoltat de-a lungul timpului o comunicare/dialog care, în mare parte, este de tipul „stimul-reacție”. Din această perspectivă comunicarea poate îmbrăca două forme: directă și indirectă. Comunicarea directă se realizază prin formele instituționalizate ale statelor sau actorilor nonclasici și acoperă toate domeniile de interes de la politic la economic, de la cultură la sport și artă. Cel mai adesea aceată formă de comunicare îmbracă „haina” negocierilor bi sau multilaterale.Este forma de comunicare cel mai des utilizată de reprezentanții actorului clasic fie că este vorba de șefi de state și de guverne fie că se realizează prin intermediul instituțiilor specializate – ministerele afacerilor de externe sau ale altor instituții cu atribuții în domeniul politicii externe cum ar fi cel al apărării, dar și altele specifice fiecăriu stat în parte.
Comunicarea indirectă apare frecvent prin discursul politic al șefilor de stat și de guverne, ale diplomaților cu rang superior sau, mai nou, prin „produsele” de PR ce funcționează în cadrul acestor instituții cu atribuții în politica externă. Acest tip de comunicare apare frecvent și prin intermediul mass media. De multe ori în situații de criză și conflict mijloacele de informare în masă sunt primele care informează opinia publică nu numai despre ceea ce se întîmplă dar și despre „poziția” pe care diferiți actori o au față de evenimente. Predominanța acestui tip de comunicare a devenit atît de evidentă în conflictele din ultimul deceniu al veacului trecut încît specialiștii în domeniu vorbesc tot mai des de un așa zis efect CNN. Acesta a pus sub semnul întrebării canalele tradiționale de comunicare dintre actorii mediului internațional. Rapiditatea cu care era prezentat evenimentul legat de evoluțiile crizei a determinat, de multe ori chiar pe șefii de stat și de guverne ca mai întîi să se „pronunțe” în legătură cu acel eveniment și apoi să se consulte cu alți actori angajați în gestionarea crizei. Acest aspect a apărut în cazul primului conflict din Golf dar și in criza din fostul spațiu Iugoslav care s-a derulat pe parcursul a mai multor ani cu intensități și desfășurări imprevizibile.
Această formă de comunicare indirectă tinde să se generalizeze sub impactul globalizării mass media și am putea avea convingerea că lumea din mediul internațional global este mai bine informată și are cunoștință de ceea ce se întîmplă în acest mediu „în timp real”. Profesorul și renumitul politolog de la Harvard University, Giovanni Sartori crede ca predominanța mijloacelor mass media și în special a televiziunii în societatea internațională contemporană nu înseamnă mai multă comunicare și mai ales mai multă informație. Deși se spune că trăim într-un sat global și că expresia globalizării ar fi poate cel mai bine acoperită de mass media Sartori consideră că din acest punct de vedere „satul este global doar pe jumătate și deci nu e deloc global. Telecamera intră cu ușurință și în mod liber în țările libere; ea intră puțin și cu precauție în țările periculoase; și nu intră defel în țările lipsite de libertate.”
Din această perspectivă informarea este parțială și pentru mulți tele-consumatori de știri din mediul internațional o serie de evenimente tragice ce s-au derulat pe diferite spații din Africa neagră sau Asia pentru că nu au putu fi „văzute” de tele-cameră nu există. Politologul italian consideră că acest fapt nu este imputabil televiziunii dar consideră că trebuie să i se impute dublul standard în perceperea faptelor și proceselor care au loc îm mediul internațional și astfel poate deveni injustă și deformantă. Sartori a ilustrat acest lucru prin analiza făcută discursului televizat pe marginea evoluțiilor din mediul internațional a unui candidat la președinția SUA din campania electorală din 1988, reverendul Jessie Jackson. Pentru acesta „Africa de Sud era în acea perioadă un stat terorist; dar nu erau astfel, sau cel puțin Jackson nu o spunea, Libia, Iran și Siria, țări interzise televiziunii. Israelul nu a sfîrșit pe lista neagră asemeni Africii de Sud numai fiindcă era protejat de comunitățile evreiești din Statele Unite și din lume.”
Informarea corectă a publicului/receptorului în acest tip de comunicare ține și de capacitatea lui de a „filtra” informațiile primite însă posibilitatea de a o face este foarte redusă. În aceste condiții este necesară o analiză atentă a condițiilor în care s-au produs informațiile/ discursurile/ relatările, deoarece de cele mai multe ori ele sunt destinate unui auditoriu-țintă ce trebuie convins și căruia trebuie să i se argumenteze ceva. Istoria consemnează o mulțime de exemple în acest sens. În dimineața zilei de 1 septembrie 1939, Hitler anunța printr-o proclamație poporul german că “Statul polon a refuzat o lichidare pașnică a diferendelor, pe care am dorit-o, și a făcut apel la arme. Germanii din Polonia sunt persecutați cu sângeroasă teroare și alungați de la casele lor. O serie de violări ale frontierei, de nesuportat pentru o mare putere, dovedesc că Polonia nu mai este dispusă să respecte frontiera Reichului”. Toată presa scrisă și vorbită din Germania a reluat această temă.
Opinia publică germană n-avea de unde să cunoască faptul că incidentele de la granița polono-germană au fost fabricate de serviciile secrete ale celui de-al Treilea Reich. Percepția asupra așa-ziselor incidente nu avea cum săfie corectăpentru cetățeanul german de rând. Iată percepția diplomatului român Raoul Bossy despre evenimente: “1 septembrie. Izbucnirea războiului germano-polon. Fără declarație de război, Germania a atacat Polonia, bombardând Varșovia, Cracovia și alte centre. Răcnetele lui Hitler se aud la radio. Mobilizare generală în Franța și Anglia”.
Interesante sunt percepțiile în “lagărul socialist” și în lumea liberă asupra evenimentelor de la Budapesta, din toamna anului 1956. Biroul Politic al C.C. al P.M.R., din 24 octombrie 1956 a hotărât să cenzureze “întreaga corespondență care vine din R.P.U. sau pleacă în R.P.U., reținându-se corespondența suspectă”267. În aceste condiții, presa de partid din România informa opinia publică despre “aventura contrarevoluționară a unor bande care au dezlănțuit un atac armat împotriva puterii populare din Ungaria”.
Conducerea partidului comunist din Iugoslavia avea o cu totul altă percepție asupra evenimentelor din Budapesta. Într-o scrisoare din ianuarie 1957, a C.C. al U.C.I., adresată C.C. al P.C.U.S., se arată: “Considerăm că un mare număr de comuniști care îl sprijină pe Nagy se situează sincer pe pozițiile luptei pentru socialism, că între ei sunt și oameni care și-au închinat întreaga viață luptei pentru comunism. Acestor oameni, fie că au săvârșit chiar greșeli, trebuie să li se dea ajutor și trebuie să li se dea posibilitatea de a lupta cinstit pe viitor pentru binele poporului lor, pentru cauza socialismului. Este ușor să-i lipești unui om eticheta de trădător revizionist, cirac conștient sau inconștient al reacțiunii”.
Filtrarea informațiilor prin prisma intereselor pe care actorii le au într-o zonă sau alta de criză face posibilă apariția distorsiunilor și confuziilor în acest tip de comunicare. Se realizează, în aceste condiții, posibilitatea ca actorii implicați într-o criză să poată să-și justifice acțiunile într-o situație anume față de partenerii lor, dar nu se realizează o cunoaștere a realității pentru că, în acest caz, însăși percepția are un grad foarte scăzut de adecvare în raport cu realitatea geopolitică.
CAPITOLUL 3 – STUDIU DE CAZ: ATENTATELE DIN SUA DE LA 11 SEPTEMBRIE 2001
3.1.. Rolul mass-media în terorismul internațional
Din punct de vedere comunicațional, terorismul, la fel ca și propaganda, este un act de comunicare persuasiv. Unii specialștii l-au numit chiar „propaganda morții”. Mass-media și terorismul se exploatează reciproc, iar terorismul își pierde rațiunea de a fi fară mass-media în era comunicării în masă. Teroriștii folosesc media atat în scop tactic cât și strategic.
S-a constatat că presa folosește termenul de terorism foarte rar pentru a desemna actele violente din lume, care sunt cel puțin nouă pe zi, preferând să folosească termeni precum guerile, rebeli, grupări paramilitare, ș.a. Mass-media le oferă teroriștilor publicitate gratuită, dar omit să difuzeze mesajele de propagandă pe care teroriștii ar dori să le vadă acompaniind acțiunile lor violente, reducând astfel terorismul la crime obișnuite sau sabotaj.
După cum am mai spus, terorismul are foarte multe lucruri în comun cu propaganda. Amândouă sunt persuasive în intenție, înainte de a fi informative și amandouă sunt peiorative în conotație. Trebuie însă precizat că ”folosirea terorii nu constitue întotdeauna un act de terorism”. Teroarea trebuie folosită, pentru a se putea vorbi de terorism, ca „un act simbolic menit să influențeze comportamentul politic al țintei, prin fapte extraordinare susținute prin violență”. Nici această definiție nu este satisfăcătoare însă. Dacă un terorist încearcă să țină secret actul, așa cum criminalii fac în general, vom vorbi astfel nu de terorism ci de crimă. Nici căutarea publicitații nu este suficientă pentru a se vorbi de terorism. De altfel există și criminali care caută publicitatea.
Media joacă un rol central în a-i spune publicului ce cuvinte vor fi judecate de societate ca fiind potrivite pentru orice discurs nou. Astfel, este de o importanță crucială, atât pentru teroriști cât și pentru agențiile statale, ca media să folosească limbajul lor pentru a descrie actele de violență politic motivată.
Să luăm astfel cazul concret al lui Osama Ben Laden. Publicul mass-media a devenit familiar cu acest nume o dată cu marile atentate teroriste și cu o serie de termeni și sintagme mai puțin folosite anterior. De exemplu „cel mai căutat om de pe planetă” este o expresie intrată în vocabularul mass-media în săptămânile ce au urmat fatidicei zile de 11 septembrie 2001. Datorită mass-media, sintagma este asociată în acest moment, oriunde pe mapamond, cu b#%l!^+a?persoana miliardarului de origine saudită, liderul rețelei teroriste Al-Qaeda. Între timp(până la capturarea și uciderea lui de către forțele americane în 2011) acesta devenise grație media, „una dintre cele mai influente persoane din lume”, după cum titrează saptamanalul american Time, în ediția sa de luni, 19 aprilie 2004. În lista pubilicată de prestigioasa revistă, sauditul se află în tovarășia președinților Statelor Unite ale Americii, Chinei și al Federatiei ruse, George W. Bush, Hu Jintao și Vladimir Putin. Aceștia sunt, afirmă jurnalistii de la Time, oamenii ale căror acțiuni afectează masiv destinele popoarelor pe care le conduc, dar și pe ale celorlalți locuitori ai globului. Nu este vorba doar de celebritate născută din putere, ci și de „leadership” politic, acea capacitate de a conduce oameni prin impunerea voinței personale, cu scopul atingerii unei viziuni pentru îndeplinirea căreia individul respectiv este dispus să-și asume riscuri.
De aceste calități a dat dovadă Ben Laden, iar principalul instrument de care s-a folosit în promovarea imaginii sale publice a fost mass-media, prin intermediul căreia ideile și faptele sale au facut înconjurul lumii. Una dintre frazele principale pe care le foloseste rețeaua Al-Qaeda în războiul psihologic împotriva Statelor Unite și a aliaților lor este cea prin care încearcă să-i ralieze pe musulmani la cauza Jidahului – „susținerea războiului împotriva necredincioșilor”. În acest mod rețeaua nu acționează numai ca organizație teroristă ci și cu scopul de a folosi media ca principal mijloc de propagare a terorii, cu scopul de a șoca publicul și de a-l înstrăina de autoritățile legitime ale unui stat. Avem de a face cu un calcul strategic, un raționament care trădează o atenție deosebită acordată de Ben Laden și organizația sa acțiunii și influenței presei internaționale.
La 15 aprilie 2004, postul de televiziune Al Arabiya din Dubai, a difuzat o înregistrare sonoră atribuita lui Bin Laden, în care acesta propune „pace” țărilor europene și se angajează să „nu-i agreseze pe musulmani”. Autorul mesajului a justificat atentatele din 11 martie 2004 de la Madrid, soldate cu moartea a 191 de persoane, fără a le revendica însă ca fiind comise de Al-Qaeda. Serviciile de informații americane au confirmat ulterior ca vocea îi aparținea lui Ben Laden.
O altă tentativă de manipulare din partea sauditului este documentul intitulat Declarația de Război. Acesta a fost transmis prin fax mai multor ziare de limbă arabă editate la Londra. A fost redactat în Afganistan, unde Ben Laden s-a mutat în iunie 1996, părăsind Sudanul. Conține mesaje precum: „Să luptăm împotriva americanilor care ocupă Locurile Sfinte, să-i expulzam pe necredincioși din Peninsula Araba”, apel pentru a „elibera pământul pe care a calcat Profetul”. Textul face referire inclusiv la victoria mujahedinilor afghani împotriva trupelor b#%l!^+a?sovietice, care ar constitui un model pentru înfrângerea americanilor: „În timp ce mujahedinii intonau „Allah Akbar” (Dumnezeu este cel mai mare), mitul superputerii sovietice a fost înlăturat. (…) Timp de zece ani acești tineri au luptat în Afganistan și s-au rugat lui Allah ca, atât timp cât vor trăi, să continue să lupte împotriva voastră (a americanilor), până ce, prin voia lui Allah, veți fi expulzați, înfrânți și umiliți.” Oricum acest apel s-a bucurat de mai mare atentție în rândul agențiilor de informații decât în mass-media internațională. Cu toate acestea declarația marchează începutul virulentei campanii mediatice antiamericane a sauditului.
Una alt exemplu edificator privind limbajul ca tehnică de manipulare prin media este înființarea Frontului Islamic Mondial, în 1998, ce pare să fi însemnat oficializarea colaborării dintre grupuri cu aspirații similare și inamici comuni și a fost făcut tocmai pentru a atrage atenția asupra acestui lucru (deși, în mod normal ar fi trebuit să rămână un secret bine păstrat). Prin publicitarea alianței însă eforturile lui Ben Laden au capatat anvergură.
Și Simona Ștefănescu consideră că termeni precum „terorism”, „atentat terorist” sau „terorist”au fară nici o îndoială o conotație negativă, implicând înțelesul de acțiuni criminale, impardonabile. Prin conținutul lor ei se deosebesc de termeni precum „acțiune de gherilă”, „luptători pentru libertate/ eliberare” sau „membru al rezistenței” care, deși pot fi forma lingvistică pentru același tip de acțiuni criminale, capătă dintr-o dată o valoare pozitivă, percepută de public ca atare. Mass-media sunt de obicei primele instituții sociale care dau termenul sau definesc o acțiune ca fiind teroristă sau nu. De obicei ele transmit informații referitoare la aceste acțiuni înaintea instituțiilor statale. Media au astfel capacitatea de a eticheta un astfel de act politic, putând chiar să-i inducă opiniei publice o atitudine pozitivă sau negativă asupra acestuia. În mod normal însă mass-media se situează de partea poziției oficiale. Există însă și excepții de la această regulă în funcție de societatea în care se petrec astfel de acte, de guvernul statului respectiv, de libertatea mass-media și de capacitatea lor de a fi obiective și responsabile.
3.2. Atentatele de la 11 septembrie
Actele teroriste de la 11 septembrie 2011 au fost o serie de atacuri sinucigașe coordonate de organizația teroristă Al-Qaeda împotriva Statelor Unite. În dimineața acelei zile, 19 teroriști Al-Qaeda au deturnat patru avioane comerciale de pasageri. Teroriștii au preluat controlul avioanelor, direcționând două dintre ele în Turnurile Gemene ale World Trade Center din New York, omorând toate persoanele de la bord și mulți alți oameni care lucrau în clădiri. Ambele clădiri s-au prăbușit în decurs de două ore, distrugând și avariind și alte clădiri din jur. Teroriștii au prăbușit un al treilea avion în clădirea Pentagonului din Arlington, Virginia, lângă Washington, D.C. Al patrulea avion s-a prăbușit pe o câmpie de lângă Shanksville în zona rurală a statului Pennsylvania, după ce unii dintre pasageri și membrii echipajului au încercat să recâștige controlul avionului, pe care teroriștii îl îndreptaseră spre Washington, D.C. Nu au existat supraviețuitori ai zborurilor.
În total, în urma atacurilor au murit 2.993 de oameni, inclusiv teroriștii. Majoritatea covârșitoare ale celor morți erau civili, inclusiv cetățeni din 90 de țări. Statele Unite au răspuns la aceste atacuri lansând un „Război împotriva terorismului”, invadând Afganistanul pentru a înlătura de la putere regimul dictatorial al Talibanilor, care adăpostea teroriști al- b#%l!^+a?Qaeda, și adoptând legea USA PATRIOT Act. Multe alte țări și-au întărit și ele legislația antiteroristă și au extins puterile forțelor de aplicare a legii. Unele burse americane de acțiuni au rămas închise în toată săptămâna atacurilor, și au anunțat pierderi enorme după redeschidere, mai ales în industriile transporturilor aeriene și de asigurări. Distrugerea spațiilor de birouri în valoare de miliarde de dolari a cauzat pagube serioase economiei districtului Lower Manhattan.
Avariile Pentagonului au fost reparate în decurs de un an, iar lui a fost construit în acel loc. Procesul de reconstrucție a început la World Trade Center. În 2006, s-a ridicat un nou turn de birouri în locul clădirii 7. La câteva ore după atac, FBI a reușit să afle numele și, în majoritatea cazurilor, datele personale ale piloților și teroriștilor suspecți. Bagajele lui Mohamed Atta, care nu au prins legătura de la zborul dinspre Portland la zborul 11, conțineau documente ce au relevat identitățile tuturor celor 19 teroriști, și alte indicii importante cu privire la planurile, motivele și situația lor. În ziua atacurilor, NSA și agențiile germane de informații au interceptat comunicații care făceau referire la Osama bin Laden. La 27 septembrie 2001, FBI a publicat fotografii ale celor 19 teroriști, împreună cu informații despre posibilele lor naționalități și nume false. Cincisprezece dintre teroriști erau din Arabia Saudită, doi din Emiratele Arabe Unite, unul din Egipt, și unul din Liban. Mohamed Atta era liderul celor 19 teroriști. Aceștia erau adulți bine educați, ale căror mentalități erau complet formate.
Ancheta FBI, denumită operațiunea PENTTBOM, a fost cea mai mare și mai complexă anchetă din istoria FBI, și a implicat munca a peste 7.000 de agenți speciali. Prin interogarea suspeciților în cazul atacului USS Cole din Yemen, FBI a reușit să facă legătura între teroriști și al-Qaeda. Guvernul american a concluzionat că al-Qaeda, condusă de Osama bin Laden, poartă responsabilitatea atacurilor, FBI afirmând că „dovezile care leagă al-Qaeda și pe bin Laden de atacurile de la 11 septembrie sunt clare și irefutabile”. Guvernul Regatului Unit a ajuns la aceeași concluzie în ce privește vinovăția al-Qaeda și a lui Osama bin Laden pentru atacurile de la 11 septembrie. b#%l!^+a?
Atentatele au fost consistente cu misiunea al-Qaeda, descrisă în fatwā din 1998 a lui Osama bin Laden, Ayman al-Zawahiri, Ahmed Refai Taha, Mir Hamzah, și Fazlur Rahman. Această declarație începe cu un citat din Coran: „ucide păgânii oriunde-i vei găsi” și extrapolează de aici pentru a concluziona că este „de datoria fiecărui musulman” să „ucidă americanii pretutindeni”. Bin Laden a elaborat această temă în „Scrisoare către America” din octombrie 2002: „sunteți cea mai rea civilizație văzută vreodată în istoria lumii: sunteți națiunea care, în loc să conducă după Sharia lui Allah în Constituția și în Legile sale, a ales să-și inventeze propriile legi după cum dorește. Separați religia de politici, în contradicție cu pura natură care afirmă Absoluta Autoritate a Domnului și Creatorului vostru.”
Multe din concluziile Comisiei 9/11 în raport cu motivele atentatorilor au fost susținute și de alți experți. Expertul în antiterorism Richard A. Clarke arată că deciziile de politică externă a SUA, inclusiv „împotrivirea față de Moscova în Afganistan, introducerea de militari americani în Golful Persic”, și „întărirea Israelului ca bază pentru un flanc sudic împotriva URSS” au contribuit la motivațiile al-Qaeda. Alții, cum ar fi Jason Burke, corespondent de politică externă pentru The Observer, se concentrează pe un aspect mai politic al motivațiilor, spunând că „bin Laden este un activist cu un simț foarte clar al ceea ce vrea și al felului în care speră să-l obțină. Mijloacele sale sunt mult în afara normelor de activism politic […] dar agenda sa este în esență una politică.”
3.3. Originea atentatelor de la 11 septembrie 2001: producțiile islamiste
Evenimentele din septembrie 2001 nu pot fi pe deplin înțelese doar printr-o analiză b#%l!^+a?tehnică. Originea lor este îndepărtată – crearea Arabiei Saudite și legitimarea familiei domnitoare saudite printr-o interpretare sectară a islamului, sau sprijinul acordat de americani și saudiți combatanțolor musulmani (printre care și Bin Laden) contra trupelor sovietice.
Islamismul a evoluat într-adevăr de la revoluția șiită din Iran până astăzi: marile mișcări islamiste sunt pe cale de integrare și normalizare) de exemplu în Turcia, Iran sau Egipt). Dimpotrivă, mișcările transnaționale sunite (ale căror organozații gravitează în jurul lui Ben Laden) sunt în continuă creștere în privința capacității de mobilizare, chiar dacă programul lor sau fundamentul doctrinar este destul de sărac. Această radicalizare pare să aibă mai degrabă loc în vremuri de război sau în state „slăbite”, a căror existență este pusă sub semnul întrebării, precum Afganistanul sau Pakistanul.
„Islamul vagabond”, cum a fost numită diaspora împrăștiată prin lume și mai ales în Europa. Este rețeaua comunitară transnațională, în care proliferează fundamentalismul. Atentatele din New York arată ca astăzi grupările teroriste sunt răspândite în mai multe țări, folosindu-se de populațiile emigrate sau de diaspore, în general liniștite, ca de o „plapumă protectoare”, cu toate beneficiile oferite acesteia de către democrațiile vestice.
Fundamentalismul este divizat în două curente, care au încercat de câteva ori să se apropie în ultimii ani, tocmai datorită lui Ben Laden. Acestea sunt frații musulmani (inspirați doctrinar de gânditorul arab Sayed Qtob) și salafismul „strămoșii noștrii” (care pretinde că revine la o lectură ultrariguroasă, puritană, a Islamului).
În anii ’80-’90, a avut loc într-adevăr ascensiunea grupărilor islamice cu motivație mai degrabă religioasă și protestatară, decât politică. Majoritatea societăților musulmane s-au reislamizat în acest deceniu. Acțiunile statale s-au tradus adesea prin creșterea influenței anumitor grupuri religioase organizate, în dauna unei religiozități mai spontane și populare. Asociația „Ulema”-urilor algeriene a cauționat moral statul algerian, întărindu-se și ea în același timp. Țările arabe, până atunci mai degrabă laice, cu excepția Algeriei, Egiptului și Turciei, n-au laicizat societățile lor, ci dimpotrivă, au încercat să recupereze sfera religioasă în propriul avantaj. În Algeria sau în Egipt, slăbirea statelor a favorizat ascensiunea formelor religioase radicale. Tendințele spre elaborarea unei societăți islamice au înlocuit puțin câte puțin aspirațiile de formare a unor state națiuni raționale și moderne. b#%l!^+a?
3.4. 11 septembrie, mediatizare și consecințe
Acoperirea evenimentelor de către presă se face în diferite moduri. În țările occidentale, luate de obicei drept etalon, aceste abordări sunt extrem de variate. Astfel, în timpul atacurilor de la World Trade Center, din 11 septembrie 2001, televiziunea americană s-a rezumat la relatarea foarte generală a evenimentelor. Pe de alta parte, după tragedia de la Madrid, jurnaliștii au relatat detaliat efectele teribile ale exploziei, incluzând imagini cu corpurile b#%l!^+a?mutilate ale morților.
Motivațiile pot fi și ele diferite, iar caracteristicile audienței trebuie luate de asemenea în calcul. Oameni din țări diferite reacționează diferit la ceea ce văd la televizor. În Japonia, spre exemplu, abundența de violență la televizor nu pare să aibă efecte asupra psihicului populației (nivelul violenței în Japonia este foarte scazut), pe când în Statele Unite oamenii par să fie foarte sensibili și încrezători în ceea ce vad la televizor.
Contrar percepției generale fanatismul religios este numai rareori motivul actelor teroriste. Această confuzie este întreținută atât de tendința factorilor politici și mass-media de a pune etichete de extremism organizațiilor teroriste, cât și a grupurilor teroriste care își asumă în mod fals motivații religioase pentru dezvoltarea propriei baze de susținere. De exemplu există mulți specialiști care consideră că motivul real al terorismului Al-Qaeda nu este fanatismul islamic, dar propaganda acestui grup se folosește abil de fanatismul islamic pentru a justifica politica de teroare și pentru a amplifica efectele actului terorist.
Evenimentele care au avut loc pe 11 septembrie 2001 în Statele Unite au făcut obiectul unei uriașe desfășurări mediatice. Din acest punct de vedere, al ecolului mediatic, autorii crimelor au obținut cel mai mare succes din istoria terorismului. Cu o investiție de câteva mii de dolari, aceste atentate au dus la cheltuirea mai multor miliarde pentru prezentarea lor în presă. O asemenea publicitate, după părerea autorului Marret, cu efecte desigur negative în democrațiile reprezentative din America de Nord și Europa, va face noi prozeliți în rândul elementelor fundamentaliste din comunitățile musulmane, în întrega lume. Paradoxul este acela că, deși presa, analiștii și opinia publică vorbesc despre Al-Qaida ca despre o organizație constituită formal și organizată ca atare, iar despre Ben Laden ce despre șeful său. Nu există deocamdată dovezi că ea nu este altceva decât o vagă structură informală.
Întrebat cu privire la 11 septembrie filozoful Jurgen Habermas descrie evenimentul în cuvinte vii, făcând apel la imaginea unor avioane pline de pasageri și încarcate cu combustibil care devin proiectile vii. Dar șocul acestui eveniment constă, după parerea lui, în special în noutatea și în surpriza pe care o provoacă: teroriștii sinucigași nu pot fi trași la răspundere, obiectivul distrus are o deosebită putere simbolică și întreaga lume este martorul direct al acestei atrocități prin intermediul media. Pentru Statele Unite este vorba de o palmă uriașă și neașteptată, iar faptul că sursa ei nu poate fi identificată și că în cazul unei identificări, aceasta nu vizează un stat căruia să i se poată declara razboi a dat naștere unor reacții exagerate atât în rândul cetățenilor al caror naționalism virulent se pronunță în varii moduri, cât și la nivelul statului care declară razboi terorismului în general fără a putea prin aceasta identifica vreun dușman precis.
Un alt filozof, Jaques Derrida pe de altă parte, adopta o poziție mai putin echidistantă, poziție încă prezentă în opinia publică franceză. Este vorba despre ideea ca Statele Unite sunt cele care au creat cadrul în care un eveniment precum 11 septembrie se înscrie, dând dovadă prin aceasta de o paradoxală predispoziție către o auto-imunitate b#%l!^+a?sinucigașă. Eveniment major, atât prin gravitatea lui cât și prin panica pe care a produs-o, inserând tot prin intermediul mass-media în conștiinta cetățenilor americani convingerea că ce e mai rău urmeaza abia să vina, 11 septembrie a încetat să mai fie o simplă dată, devenind numele celei mai îngrozitoare spaime a oricui, spaima de un necunoscut agresiv care poate lovi oricând și nu poate fi prevenit. Această spaimă poate fi înscrisă sub numele de teroare, o tensiune permanentă vizând viitorul incert și este efectul dorit al oricărui act terorist, desfășurat împotriva unei forțe în fața căreia nu are nici o șansă și pe care o destabilizează inserând teroarea în inima populației civile.
Atentatul de la World Trade Center ne aduce aminte că una dintre principalele scopuri ale terorismului este căutarea de noi ținte, din ce în ce mai simbolice, la fel ca și căutarea de noi metode de atac. Trebuie însă să înțelegem ce înseamnă această noutate, deoarece orice grupare teroristă păstrează în rezervă mai multe planuri de acțiune în așteptare. Se pare că Al-Qaeda ar fi fixat în ultimii ani peste 150 de ținte în diverse locuri ale lumii. Trebuie să reamintim că WTC însuși mai fusese lovit în 1993 și că, în anii ’80 FBI găsise documente ce indicau deja intenția grupărilor islamiste de a distruge aceste imobile. De asemenea, grupările de extremă dreapta americane preconizaseră în mod public, la sfârșitul anilor ’90, folosirea antraxului.
Cu siguranță, una dintre marile întrebări care se pun la începutul secolului XXI este aceea de ce nu au putut fi prevenite atacurile de la 11 septembrie 2001. Există multe declarații oficiale în legătură cu acest eveniment, care nu se potrivesc cu faptele cunoscute, care se contrazic între ele, fapt care ne duce cu gândul la manipulare și mușamalizare. Lămuririle care vin de la Washington, clarifică foarte puțin aceste mistere.
Ziarele din toată țara au cerut investigarea „minciunilor lui Bush” în legătură cu motivele invadării Irakului. Mulți oameni au fost de acord cu ideea unui război împotriva unei țări arabe dintr-un loc îndepărtat, în special după ceea ce s-a întâmplat pe 11 septembrie. Acest lucru a venit ca o reacție viscerală, instinctuală, de răzbunare. Sunt foarte puțini aceia care susțin ideea unei complicități a administrației americane împotriva propriilor cetățeni. Această criză i-a servit administrației americane ca pretext pentru un razboi fară sfârșit, împotriva unor țări potențial nevinovate. A reprezentat de asemenea un pretext pentru investirea de bani în noi tehnologi militare și crearea de constrângeri ce afectează întreaga populație americană. b#%l!^+a?
Iată care este povestea oficială, prezentată de toată presa americană, după părerea multora victimă a dezinformării. În dimineața zilei de 11 septembrie 2001, patru avioane de pasageri americane au fost deturnate de către nouăsprezece teroriști arabi, înarmați cu cuttere. Piloții din rândul acestor teroriști au preluat controlul asupra avioanelor și le-au schimbat cursul spre ținte din New York și Washington D.C. Două dintre avioane au fost prăbușite intenționat în turnurile gemene de la World Trade Center, cauzând explozii, care au topit structurile de oțel, ceea ce a dus la prăbușirea completă a clădirilor. Un al treilea avion a fost prăbușit în Pentagon. Pasagerii celui de-al patrulea avion s-au revoltat împotriva atacatorilor și au cauzat prăbușirea avionului în Pennsylvania. Acesta a fost un atac planificat și subvenționat de Ossama Ben Laden, cunoscut drept liderul de la Al- Qaida. Oamenii au acceptat în general această versiune ca pe cea adevărată.
Sunt, potrivit cercetărilot ulterioare și întrebări care nu își găsesc răspuns. Doctorul în filozofie Walter E. Davis afirmă că există surse care conțin informații detaliate și analize ce ne duc cu gândul dincolo de fapte, așa cum le știm. Există dovezi că serviciile de securitate americane știau de dinainte că există un plan de atac asupra unor obiective majore din S.U.A și faptul că avioane comerciale vor fi folosite pe post de bombe. De asemenea știau și data aproximativă a atentatelor, dar și-au anulat investigațiile în acest sens. De asemenea și serviciile de informații din țările occidentale bănuiau că vor avea astfel de atacuri pe teritoriul Statelor Unite încă din 1995. Planul era cunoscut sub numele de „proiectul Bojinca”. Toate acestea erau cunoscute atât de FBI cât și de CIA și erau descrise în documentele procesului din New York al lui Ramzi Yousef și Abdul Murad, acuzați de implicare în atentatul cu bombe de la World Trade Center din 1993. Cu șapte sau opt săptămâni înainte de 11 septembrie, toate structurile de securitate americane au fost avertizate de iminența atacurilor.
De asemenea, în 1997, state precum Rusia, Franța, Israel, Filipine și Egipt, au avertizat S.U.A. de posibilitatea atacurilor. De asemenea avertismente au venit și din partea media. CBS a dezvăluit că într-o ședință cu securitatea din 6 august 2001, președintele Bush a fost avertizat că Ben Laden s-ar putea să plănuiască deturnarea unor avioane americane, însă nu a acționat în nici un fel în acest sens.
Davis susține ca există dovezi clare că în dimineața zilei de 11 septembrie, toate avioanele US Air Force, au fost reținute la sol din motive necunoscute. Baza aeriană Andrews este o uriașă instalație militară aflată la o distanță de aproximativ 10 mile de Pentagon. Pe 11 b#%l!^+a?septembrie erau acolo două escadrile întregi de avioane de vânătoare a căror misiune era protejarea Washingtonului. Nici măcar unul din aceste avioane nu a decolat de la sol…
Presa scrisă americană a tratat evenimentele din septembrie 2001 ca pe ceva extrem de șocant și dezgustător. Din momentul în care primul avion s-a prăbușit în WTC la ora 836, americanii au știut că lumea se schimbase. Atacurile din 11 septembrie au fost prima agresiune majoră de pe teritoriul Statelor Unite, în ultimii 60 de ani și relatările ziarelor despre efectul lor au cuprins fiecare latură a societății.
Aceste atacuri au reprezentat subiectul principal pentru presa din întreaga lume. Situl NewspaperARCHIVE.com, cea mai mare bază de ziare online, a strâns o arhivă gratuită ce conține mii de articole originale referitoare la aceste atacuri. Ea cuprinde atat informații atât despre construcția WTC, cât și despre distrugerea sa.
Atentatele din 11 septembrie au reprezentat o noutate în ceea ce privește numărul de victime: peste cinci mii de morți instantaneu și alte zeci de mii datorită efectelor panicii (sinucideri, crize cardiace, supradoze accidentale de medicamente, asasinate asupra persoanelor asimilate teroriștilor din punct de vedere etnic, ș.a.) sau recesiunea economică produsă ( în particular în țările în curs de dezvoltare o scădere economică înseamnă într-adevăr accentuarea malnutriției sau probleme pentru finanțarea dezvoltării).
În rest, aceste acțiuni nu au fost altceva decât ceva nou realizat din lucruri vechi. Pilotarea avioanelor de către teroriști nu este o premieră. În anii ’80 un Beoing 747 deturnat în Orientul Apropiat a fost pilotat de un terorist. La fel, au mai existat deturnări făcute doar cu ajutorul unor săbii, așa cum este cazul celor practicate de Armata Roșie Japoneză în anii ’70.
Tactica unei operațiuni Al-Qaeda este hotărâtă în mod autonom, de către cei care operează în acel loc, fiind în același timp dirijată de cineva din conducerea organizației. Potrivit mărturiilor celor arestați după atentatele din 1993 contra World Trade Center sau ambasadei americane din Nairobi, se pare că în unele cazuri, existase o veritabilă diviziune a muncii: supravegherea și colectarea informațiilor despre țintele alese (caracteristici, număr de persoane, pază); valorificarea acestora de către cel care asigura direcția celulei (în cazul 11 septembrie se pare că acesta ar fi fost Mohamed Atta) care concepea modalitățile precise de acțiune; faza operațională (transportarea de arme sau explozibili la locul acțiunii și executarea propriuzisă a atentatului).
A fost nevoiede o planificare operațională îndelungată, deci o perioadă de pregătire relativ lungă. Acest lucru este dovedit de analiza statistică a atentatelor atribuite în general b#%l!^+a?organizației Al Qaida.
Filozoful francez Andre Glucksmann crede că evenimentele tragice din 11 septembrie 2001 ne-au obligat să înțelegem că suntem cu toții niște potențiale jertfe. În acel măcel fără egal în istoria lumii și-au pierdut viața persoane de diferite naționalități, iar singura lor vină a fost aceea că erau oameni pașnici într-o societate cu adevărat liberă.
Cu alte cuvinte terorismul a devenit un pericol la nivel mondial și ne amenință pe toți, indiferent de naționalitate și credință. Evenimentele din 11 septembrie pot fi considerate drept un semnal al declanșării unui nou război mondial. Teroriștii din zilele noastre au înțeles că pot omorî zeci, sute, mii sau chiar zeci de mii de oameni – cifre impresionante pe care le găsiți în statisticile oricărui război.
Glucksmann compară terorismul din zilele noastre cu ciuma descrisă de Tucidide în Istoria războiului Peloponeziac. Ciuma a transformat Atena într-un pustiu presărat de cadavre, dar ciuma mai însemnă la autorul grec și o boală a spiritului, a sufletului. O ciumă "intelectuală" a zilelor noastre poate fi numită alianța ciudată și nefirească îndreptată împotriva americanilor cu scopul de a-i vedea înfrânți. Sau o alianță cu Putin, cel care practică în Cecenia o teroare la nivel de stat. La fel și alianța cu conducătorii actuali ai Chinei, care au cotropit Tibetul. Toate aceste alianțe sunt murdare și degradante. Există două mari modele literare ale ciumei care definesc în mod simbolic o anume patologie. Un model de ciumă este descris de Albert Camus. Altul, descris de Tucidide și Lucrețiu, este modelul care poate fi privit ca o epidemie universală. Terorismul din zilele noastre are tocmai această forță distructivă îngrozitoare, pentru că nu este "declanșat" de un război sau altul și nici nu este "alimentat" de anumite conflicte. Cel mai periculos în această situație este să cazi pradă panicii sau să negi că acest pericol ucigător există cu adevărat și că el nu poate fi circumscris între frontierele unei anumite țări. În esență este vorba despre o luptă între civilizație și teroare. Dacă nu vom reuși să stopăm invazia acestei ciume, noi toți, bogați și săraci, vom fi distruși în cele din urmă. Cu terorismul trebuie să luptăm pe toate fronturile: atât în plan economic, militar, cât și ideologic. Mai ales trebuie să înțelegem că e obligatoriu să combatem terorismul în plan ideologic, pentru că acolo se ascund rădăcinile lui. În balanța acestei confruntări rezidă chiar viitorul nostru, viitorul societății libere și al omenirii în general.
3.5. Consecințe ale atentatului din 11 septembrie. Rolul mass-media in rezolvarea b#%l!^+a?conflictului din Afganistan
Confruntați cu o lume necunoscută, în care au descoperit ostilitatea, americanii încearcă să găsească răspunsuri la întrebările majore, neliniștitoare pe care și le pun, în presă, în cărți, pe Internet sau la școală. Talibani, Afghanistan, Pakistan, Ben Laden, reprezintă țări și nume de care până acum nu auziseră, dar care au devenit în prezent subiecte principale în conversații. Președintele George W. Bush a fost primul care a trebuit să se pună la punct cu aceste noțiuni, știut fiind că, în timpul campaniei electorale, el credea că talibanii sunt un grup rock, iar numele președintelui Pakistanului îi era complet necunoscut. În prezent însă, vânzările de cărți despre Afghanistan și harți ale acestei țări au crescut notabil. Profesorii sunt puși și ei, uneori, în dificultate de întrebările copiilor, văzându-se obligați să se documenteze asupra acestui subiect pentru a le putea răspunde. Atentatul de 11 septembrie a însemnat debutul unei noi etape în evoluția relațiilor internaționale, etapă cunoscută sub denumirea de „Războiul împotriva terorismului” sau „Cruciada împotriva terorismului”. Încă din momentul impactului primei aeronave cu clădirea nordică a World Trade Center presa americană și cea internațională a relatat cu lux de amănunte desfășurarea evenimentelor. Ambii protagoniști ai încleștării (SUA și forțele talibane) au încercat să sensibilizeze opinia publică prin prezentarea adversarului ca fiind principalul vinovat de violența excesivă ce caracterizează conflictul. Ambii pozează în victime, ambii cheamă la formarea de alianțe pentru lupta împotriva dușmanului și nu în ultimul rând ambii doresc să le fie recunoscută și acceptată justețea și legitimitatea propriilor acțiuni.
Cum se produc aceste informări ale maselor, cum se pun în practică aceste strategii de luptă? Bineînțeles, prin intermediul mijloacelor de informare, prin presa scrisă (cotidiene, publicații de specialitate ), prin intermediul audio-vizualului (reportaje televizate, interviuri acordate de cei direct implicați precum și opinii culese din rândul cetățenilor de rând) etc.
În vederea evidențierii pericolului pe care regimul taliban îl reprezintă atât pentru SUA cât și pentru întreaga lume occidentală s-a purtat o puternică campanie de defăimare a regimului taliban și a rețelei de terorism condusă de Oussama bin Laden prin înfățișarea de imagini pline de cruzime (execuții publice, torturi,), precum și prin evidențierea caracterului terorist al b#%l!^+a?grupărilor ce își desfășoară activitatea sub îndrumarea și finanțarea regimului de la Kabul. De asemenea, reluarea în mod repetat a imaginii impactului celor două avioane cu turnurile World Trade Center a întărit în conștiința opiniei publice necesitatea luării unor masuri urgente pentru pedepsirea vinovaților.
Difuzarea pe principalele canale de știri a informațiilor cu privire la malițiozitatea personajului negativ central, Oussama bin Laden, ca de exemplu satisfacția sugerată de caseta video în care își exprimă mulțumirea și totodată uimirea față de urmările atentatului care au depășit și cele mai optimiste așteptări ale teroristului, se dorește a fi un motiv în plus de coagulare a opiniei publice internaționale în jurul ideii de justificare a răspunsului militar american și totodată o invitație adresată comunității internaționale de a se alătura efortului de stopare a fenomenului terorist.
SUA poartă acest război al informației pe mai multe nivele încercând mobilizarea mai multor categorii de consumatori de informație. Prin reliefarea atrocităților de care se fac vinovați reprezentanții regimului de la Kabul se are în vedere sensibilizarea militanților pentru drepturile omului, iar prin acordarea unui larg spațiu distrugerii statuilor budiste se urmărește compromiterea talibanilor în ochii iubitorilor de frumos prin evidențierea disprețului pe care aceștia îl manifestă față de artă și de spiritualitate.
Intervenția în Afghanistan se dorea a fi o acțiune desfășurată în numele democrației și libertății. Cum motivează protagoniștii ei aceasta? Prin acuzarea talibanilor de aplicarea unor tratamente inumane propriilor cetățeni, prin reliefarea terorii în care trăiesc afghanii (milițiile care patrulează în orașe, oameni bătuți în plină stradă, repetarea obsedantă a femeilor cu văl), prin blamarea interzicerii accesului publicului afghan la informație etc.
Dar ce face SUA pentru protejarea imaginii sale atât în relația cu proprii cetățeni cât și în relația cu comunitatea internațională, în special cu lumea musulmană? Bastion al democrației și al libertății individuale America și-a creat imaginea unui spațiu în care valorile umane stau la loc de cinste și unde fiecare cetățean are datoria de a apăra aceste valori. Atentatele de la 11 septembrie au reprezentat un afront adus valorilor susmenționate atrăgând după sine inevitabilitatea unui răspuns pe măsură din partea autorităților americane. Totuși, având experiența unor intervenții militare anterioare, costisitoare și eșuate din anumite puncte de vedere, oficialii americani au dorit obținerea sprijinului popular în vederea declanșării unui conflict armat în Afghanistan. Astfel, prin declarații motivatoare, menite a susține hotărârea administrației americane de a-i pedepsi pe vinovații atentatului, președintele Bush a recurs la b#%l!^+a?amenințări nu numai în ceea ce-i privește pe talibani, ci și alte rețele teroriste care amenință securitatea SUA. Războiul din Afghanistan reprezintă începutul războiului împotriva terorismului, a declarat, pe 27 ianuarie, președintele american, George W. Bush: "Există și alți teroriști care amenința America și pe prietenii noștri și există și alte națiuni care îi susțin", a avertizat Bush, prezent la Fort Campbell pentru a-i saluta pe militarii forțelor speciale aeropurtate americane. "Națiunea noastră nu va fi niciodată în siguranță atât timp cât amenințările nu vor fi eliminate din întreaga lume, chiar dacă aceasta va dura ani. Vom lupta contra acestui rău și vom învinge".
Roadele acestor luări de poziție nu au întârziat să apară. Astfel, majoritatea zdrobitoare a americanilor a susținut loviturile aeriene americano-britanice în Afghanistan, chiar dacă mulți dintre ei au considerat că acesta ar putea fi începutul unui război de lungă durată, atestă rezultatele unui sondaj de opinie. Potrivit acestui sondaj comandat de cotidianul “Washington Post” și “ABC News”, 94% din persoanele interogate au susțiut atacurile și maniera în care președintele George W. Bush a tratat criza. Opt americani din zece au susținut trimiterea de trupe în Afghanistan pentru a-l ucide sau captura pe Ossama Ben Laden. Peste 80% din cetățenii SUA se așteaptau ca aceste atacuri să fie doar începutul unui lung război, jumătate din aceștia considerând că această operațiune a făcut să crească riscurile unor noi acțiuni teroriste în SUA.
Conștienți că spiritul izolaționalist ce a caracterizat politica SUA în anii ce au urmat primului război mondial nu s-a stins încă definitiv, administrația de la Casa Albă a încercat o cosmetizare a conflictului evitând oglindirea încleștării dintre cei doi actori ca pe una având caracteristicile unui război împotriva unei alte națiuni, în speță Afghanistanul. Pentru aceasta, în paralel cu bombardamentele asupra taberelor de antrenament ale teroriștilor Al-Qaeda atât organismele internaționale cât și trupele dislocate în zonă au oferit asistență umanitară populației civile. Astfel, s-au parașutat alimente, s-au pus bazele a ceea ce s-a vrut a fi un viitor regim democratic iar sub egida ONU s-au înființat și susținut financiar tabere de refugiați.
În vederea desfășurării operațiunilor din Afghanistan SUA, având alături pe deja tradiționalul aliat britanic, SUA a informat, a cerut și a obținut sprijinul unei mari părți a comunității internaționale. Astfel, președintele american George W. Bush a avertizat Uniunea Europeană despre atacul american în Afghanistan prin intermediul lui Javier Solana, reprezentantul UE pentru politica externă. Acesta a transmis mesajul guvernului belgian, țara b#%l!^+a?care asigură președinția rotativă a UE ; Italia se află “de partea SUA”, ca și de partea tuturor celor care luptă împotriva terorismului, a reafirmat premierul italian Silvio Berlusconi, adăugând că țara sa se află în stare de alertă și a fost constituită o celula de criză, formată din înalți funcționari ai Ministerului Apărării, de Interne și de Externe ; Germania “susține fără rețineri atacul american împotriva obiectivelor teroriștilor din Afghanistan”, a declarat cancelarul Gerhard Schroeder, precizând, totodată, că “președintele american George W. Bush l-a informat prin telefon, duminică, despre iminența unui atac”; Președintele rus Vladimir Putin a fost prevenit de omologul său american, George W. Bush, despre lansarea operațiunii militare antiteroriste în Afghanistan, cu 30 de minute înainte de declanșarea acesteia. Liderul de la Kremlin i-a convocat pe ministrul apărării, Serghei Ivanov, pe șeful Statului Major, Anatoli Kvasnin, și seful serviciilor de securitate, Nikolai Patruscev, ca urmare a intervenției miliare a SUA în Afghanistan ; Președintele francez Jacques Chirac a anunțat într-un discurs televizat, că “forțele franceze vor participa la operațiunile militare declanșate de SUA împotriva regimului taliban de la Kabul care susține teroriștii” ; Israelul a fost informat de iminenta unui atac american asupra Afghanistanului duminică seara cu o oră înainte, ministrul de externe al acestei țări, Shimon Peres, declarând la scurt timp după declanșarea acțiunii că țara sa susține “curajoasa decizie a președintelui George W. Bush”.
Cu unele dificultăți SUA s-a bucurat și de sprijinul unor țări de orientare islamică. Astfel, președintele pakistanez Pervez Musharraf a reafirmat sprijinul său pentru campania militară americană în Afghanistan “oricât va dura aceasta”, declarând totodată că țara sa va coopera cu Statele Unite pentru prinderea și judecarea autorilor și instigatorilor atentatelor petrecute în America.
Sprijinul acordat poporului afghan în vederea sublinierii caracterului pur antiterorist al operațiunii a fost sugerat, cum am menționat anterior, și de implicarea ONU în acordarea de ajutor refugiaților. Înaltul Comisariat pentru Refugiați (HCR) a lansat la Geneva un apel pentru colectarea unui fond de 252 milioane de dolari pentru a se putea face față “situației de urgență din Afghanistan și din țările vecine”. Planul de urgență prezentat donatorilor a prevăzut construirea și întreținerea taberelor de refugiați, livrarea a peste 80.000 de corturi și a mai multor tone de materiale, între care sute de mii de truse de igienă personală. Acesta a fost cel mai important plan de urgență prezentat de la criza din Kosovo din 1999, când sute de mii de locuitori ai acestei provincii au părăsit zona de conflict. Criza din Afganistan s-a anunțat a fi încă de la început cu mult mai gravă decât cea precedentă, HCR estimând că numărul b#%l!^+a?refugiaților putea ajunge la 1,5 milioane. Națiunile Unite au avut în vedere, în elaborarea planului, faptul că în Pakistan se vor refugia aproximativ un milion de afghani, 400.000 în Iran, 50.000 în Tadjikistan și alte 50.000 în Turkmenistan. De asemenea, Programul Alimentar Mondial (PAM) a anunțat inițierea unui pod aerian între Italia și Pakistan, două avioane plecând de la Brindisi cu o încărcătură de 50 de tone de biscuiți energizanți, destinați refugiaților de la Quetta. Alte avioane cu alimente au fost trimise către Iran și Turkmenistan, țări unde se află un mare număr de refugiați. ONU s-a implicat direct și în campania împotriva terorismului prin crearea unei Comisii antiteroriste și pregătirea unui plan de tranziție după înlăturarea talibanilor de la putere în Afghanistan. Sarcina Comisiei a fost de a se asigura că nici unul dintre cele 189 de state membre nu finanțează, susține și adăpostește teroriști, dar co-operează în lupta împotriva terorismului.
A existat și un puternic sprijin în plan politic pentru redresarea Afghanistanului. Astfel, comunitatea internațională a susținut instaurarea, după înlăturarea de la putere a talibanilor (fapt petrecut deja), unui guvern provizoriu în vederea organizării de alegeri libere.
În vederea sublinierii justeții și legitimității intervenției militare presa a redat imagini privind reluarea cursului normal al vieții în Afghanistan: filme la TV, meciuri de fotbal pe stadioanele care altă dată serveau execuțiilor publice etc. În această direcție trebuie menționată și inițiativa SUA de a finanța emisia unui post de radio, Radio Free Afghanistan, care avea să difuzeze 12 ore pe zi programe în limbile locale. Fondurile deblocate de președintele Bush, care s-au ridicat la 19,2 milioane de dolari, au permis Radio Free Europe/ Radio Liberty să emită în Afghanistan și să finanțeze instalarea unor noi transmițătoare în regiune. Pe de altă parte SUA a filtrat informațiile făcute publice privind desfășurarea conflictului armat: puține imagini cu morți, prizonieri, lipsa știrilor privind civilii morți (în jur de 3000 din surse neoficiale).
Cum a ripostat Ben-Laden? Uneltele sale mediatice au fost slabe și puține la număr. A început prin a dezminți orice implicare în atacurile teroriste care au avut loc pe 11 septembrie în SUA. Ulterior, a devenit violent din punct de vedere verbal proferând amenințări, adesea puerile, la adresa coaliției internaționale ce se contura. “Credem că Allah s-a folosit de războiul nostru sfânt din Afghanistan pentru a distruge armata rusă și Uniunea Sovietică. Acum îi cerem lui Allah să ne folosească încă o dată pentru a distruge America, transformând-o în final doar într-o umbra a ceea ce a fost”, declara bin Laden în 1997, într-un interviu acordat cotidianului britanic “The Independent”. Miliardarul saudit a făcut apoi același gen de declarații, pentru cotidianul “Le Monde”, afirmând că este convins că “lupta împotriva Statelor Unite este mult mai simplă decât războiul împotriva Uniunii Sovietice pentru că unii dintre mujahedinii noștri care au luptat în Afghanistan au participat, de asemenea, la operațiunile împotriva americanilor în Somalia și au sfârșit prin a distruge moralul americanilor. Acest lucru ne-a convins ca americanii sunt niște tigrii de hârtie”.
Cea mai eficientă armă pe care Ben-Laden a avut-o împotriva americanilor a fost religia și rolul catalizator pe care aceasta o are printre musulmani. “Ridicați-vă și apărați-vă religia și pe frații din Afghanistan” împotriva “celei mai violente și feroce cruciade împotriva Islamului de la Mahomed până în prezent”, a spus Ben Laden în cadrul unui discurs care a fost înregistrat pe o casetă video, transmisă, ca întotdeauna, de televiziunea Al-Jazeera, din Qatar. Ben-Laden a adăugat: “Islamul vă cheamă. Acest război este mai presus de toate un război religios.” Prin noul său mesaj, inamicul nrumărul unu al Statelor Unite a încercat să îi convingă pe musulmani că este de datoria lor să i se alăture împotriva a ceea ce a numit “cruciada” creștinilor, condusă de George W. Bush, împotriva Islamului. Purtând turbanul tradițional, o tunică militară de camuflaj și având lângă el un Kalasnikov, el a făcut des referiri la Coran, cu versete și citate din Mohamed, într-un efort evident de a defini clar conflictul din Afghanistan în termeni religioși, pentru a atinge coarda sensibila a credinței, la care nici un musulman nu poate rămâne indiferent. Potrivit presei americane, specialiști ai CIA au studiat cu mare atenție imaginile, temându-se că gesturile lui Ben Laden ar putea ascunde un semnal codificat pentru oamenii săi din Occident. Și Ben-Laden și-a luat măsuri de prevedere, acoperind rocile din spatele său cu o pânza de sac, pentru a evita deconspirarea ascunzătorii sale prin expunerea caracteristicilor geologice ale peretelui stâncos. Ca replică la acest nou discurs, Casa Albă a b#%l!^+a?comentat sec că Ben Laden dovedește astfel “cât de mult este izolat de restul lumii”. b#%l!^+a?
Declarațiile miliardarului saudit ce fac referire la succese pe plan militar ale forțelor talibane au fost imediat dezmințite de oficialii americani. Astfel, forțe loiale lui Osama Ben- Laden au anunțat că au capturat trei soldați din trupele speciale americane, prinși în zona de sud-vest a Afghanistanului, anunțul acestora, transmis de televiziunea Al-Jazeera, neputând fi confirmat de alte surse independente. Potrivit televiziunii respective, singura care a primit de la talibani autorizația de a transmite știri din Afghanistan, americanii au fost reținuți împreună cu doi cetățeni de origine afgană, în apropiere de granița cu Iranul, având asupra lor arme și harți cu bazele de teroriști ale lui Ben Laden. Anunțul arestării celor trei a venit la scurt timp după ce oficialii americani anunțaseră că forțe speciale ale Statelor Unite efectuează misiuni de recunoaștere în interiorul Afghanistanului. Pentagonul a refuzat însă să elucideze problema, afirmând că “nu este pregătit să dea un răspuns la fiecare raport care provine din Afghanistan”. Informația a fost dezmințită și de talibani, dar televiziunea Al-Jazeera afirma că speră să poată da publicitații în curând și fotografii pentru a susține informațiile prezentate. În cele din urmă, după zece ani de căutări, bin Laden a fost capturat și ucis de forțele speciale americane într-o localitate din Pakistan.
Concluzii
Din acest studiu am concluzionat că mass-media nu se află într-o poziție confortabilă atunci când trebuie să trateze terorismul. Este aprope imosibil pentru media sa vorbească de terorism fără a-i face totodată și publicitate. De asemenea de multe ori presa trebuie să urmeze linia discursivă trasată de conducerea politică. Se pune astfel întrebarea dacă mai este presa liberă în astfel de situații, ea care este câinele de pază al democrației și unul dintre stâlpii pe care se fundamentează societățile liberale.
Terorismul, în secolul XXI îmbracă multe forme și este foarte dificil de definit. Ceea ce pentru unii este un act de terorism abominabil, un gest criminal, pentru alții este o acțiune eroică săvârșită în scopul nobil de a-și apăra propria cultură și modul de viață Avem de a face b#%l!^+a?acum nu numai cu un terorism propriuzis ci și cu terorism al limbajului, terorism mediatic sau terorism cibernetic. În fața unui asemenea subiect dificil, deficitul de reflecții asupra ideologiei și asupra mizelor terminologice pare complet, iar această stare de fapt nu favorizează construirea de discursuri mediatice autonome.
Jurnaliștii sunt orientați spre libertatea lor individuală. Pentru aceasta ei trebuie să fie formați a înfățișa mizele alegerilor semantice și ale raportului lor față de surse, atunci când se confruntă cu violențe teroriste. Astfel, posibilitatea de a vedea discursuri autonome constă în capacitatea pe care o au mass-media și implicit jurnașiștii, de a întreține un raport distant față de surse și față de evenimente.
Din păcate mitul jurnalistului autonom (de independență nu poate fi vorba încă) nu a fost încă atins. Deși multi ziariști sunt însuflețiți de romantismul profesiei și tind spre așa ceva, sunt înfrânați însă de politica editorială dictată în special de finanțatorii organizațiilor de presă. Din păcate chiar dacă o întreprindere mediatică lucrează ținând cont de cutume jurnalistice și de obiectivitate, ea nu are credibilitate dacă nu se bucură de putere financiară.
Atunci când vine vorba de tratarea terorismului întreprinderile media se află oarecum între ciocan și nicovală. Pe de o parte trebuie să se alinieze politicii și liniei discursive guvernamentale, iar pe de cealaltă trebuie să evite să reprezinte pentru teroriști ceea ce Margaret Thatcher numea pe bună drepate „oxigenul publicității.”
Există păreri care susțin că pentru a diminua flagelulul terorist mass-media ar trebui să ignore acțiunile acestuia. Însă atentatele, deturnarile de avione sau exploziile în mijlocul unei mulțimi, soldate de multe ori cu zeci și sute de victime, au o implicație socială, politică și chiar economică mult prea mare pentru a putea fi ignorate de media. Și cu siguranță terorismul nu ar dispărea pentru că este aproape imposibil ca acesta să fie vreodată eradicat. Ignorarea lui cu siguranță ar duce la o stare de fapt mult mai gravă. Să nu uităm faptul că nu este greu să filmezi un atentat terorist întâmplător, în timpul unui concert rock, unei olimpiade sau al unui mare meci de fotbal, ș.a. Ce ar putea face media într-o atare situație, să întrerupă difuzarea și să spună că nu s-a întâmplat nimic, deși acolo au fost prezenți zeci de mii de martori? Atentatul și-ar atinge oricum scopul iar publicitatea ar fi și ea sigur atinsă prin transmiterea prin viu grai a părerilor martotilor. De aici se ridică o altă întrebare. Ar mai avea cineva încredere întro media lovită de cecitate?
Există însă din păcate și o parte a media care se află într-o relație simbiotică cu terorismul. b#%l!^+a?Această fcțiune îi ajută pe teroriști fie să-și promoveze ideologia, fie să-și atingă obiectivele sau în unele cazuri să scape nevătămați, dejucând eforturile pe care le fac autoritățile pentru a-i prinde. Un bun exemplu în acest sens este postul de televiziune arab Al-Jazeera, care oricât ar nega acest lucru, duce o politică colaboraționistă, de apropiere și expunere a doctrinelor teroriste și a mesajelor acestora. Întotdeauna atunci când are loc un atentat sau explodează o bombă primele imagini sunt difuzate de postul din Qatar, iar conducerea susține fie că imaginile au fost trimise anonim la redacție, fie că au fost filmate accidental de cameramanii sau corepondenții săi.
Implicațiile legate de tratarea evenimentelor de către mass-media nu se vor diminua, întrucât societățile occidentale, spre care tindem și noi, vor rămâne niște societăți mediatice. Posibilitatea de a vedea discursuri autonome constă în capacitatea pe care o au mass-media de a menține un raport distant față de surse și față de evenimente.
Autonomia discursului mediatic trece printr-o mai bună stăpânire mediatică a discursurilor celorlalți actori publici. Însă, perspectiva de a vedea mass-media dezvoltând un discurs autonom nu se poate baza, decât pe principalii acori implicați în comunicarea mediatică: jurnaliștii și cititorii. Este deci necesar și pentru noi, în calitate de cititori să reflectăm la astfel de problematici.
b#%l!^+a?
b#%l!^+a?
BIBLIOGRAFIE
„Post Rãzboi-Rece“, în Strategii XXI, nr.1/1996, Academia de Înalte Studii Militare, Bucuresti
Alain Tourain, Dupa criză, Editura Seuil, Paris, 2010,
Arădăvoaie Gheorghe, NităvDan, Naghi Gabriel, Sfarsitul terorismului? – 2002, Filipeștii de Târg
Borchin Mirela Dane ,Paradigme ale comunicarii: limbaje si limbi- 2001, Timisoara, Excelsior
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu Dicționar de sociologie Editura Babel,1993
Col. Nicolae Uscoi, Noile funcții ale operațiunilor de menținere a pãcii în perioada
Constantin Hlihor, Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane : considerații teoretice și metodologice . – București : Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, 2005
CONSTANTIN HLIHOR, ECATERINA CĂPĂTÎNĂ, Comunicarea în conflictele și crizele internaționale, Școala națională de studii politice și administrative, Buc. 2007
Constantin Bușe, Constantin Hlihor, Security Paradigm Between Classic and Modern, în Euro-Atlantic Studies, nr. 7, 2000
CORNELIUS, Helena, FAIRE, Shoshana, Stiinta rezolvarii conflictelor. Editura Stiinta si Tehnica, Bucuresti, 1996
Cristina Coman, Comunicarea de criza, tehnici si strategii lași: Polirom, 2009
Curran, James and Michael Gurevitch (editors) (1996) Mass Media and Society. Editura Methuen, London
Cees Hamelink, World Communications: Disempowerment and Self Empowerment, Zea Books, London and New Jersey, 1995
Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iasi, 1999
Dumitru Mazilu, Diplomație deschisă și secretă-evoluții caracteristice, în Lumea Magazin nr. 10, 2000
Edouard Limbos, Les barrages personnels dans les rapports humains, Spiral-bound , Paris : Editions ESF, Paris : Librairies techniques. – 1984
Florin Constantiniu, România.Intre Hitler și Stalin. Pactul Ribbentrop-Molotov, București, 1991,
G. Kepel – Le Prophete et le Pharaon: les mouvements islamistes dans l Egipte contemporaine, La Decouverte, Paris, 1984
Georges Gurvitch, Social Control, New York, Philosofical Library, 1945
Giovanna Borradori – Le “concept” de 11 septembre, Dialogues a New York (octombre-decembre 2001), Galilee, Paris, 2004
Givanni Sartori, Homo videns.Imbecilizarea prin televiziune și post-gîndirea. Traducere din italiană de Mihai Elin, Humanitas, București, 2005
Grant Wardlaw, Political terrorism, Cambridge, University Press, 1989
GRANT, Wendy, Rezolvarea conflictelor. Editura Teora, Bucuresti, 1997
http://dexonline.ro/definitie/comunicare
http://en.wikipedia.org/wiki/Encyclop%C3%A6dia_Britannica
http://europa.eu/legislation_summaries/development/general_development_framework/r12533_ro
http://stiri.apropotv.ro/news
http://www.911myths.com/
http://www.dex.ro/comunicare
http://www.dw.de
http://www.evz.ro/jihadul-cel-mic.html
http://www.gseis.ucla.edu/faculty/kellner
http://www.sipri.org
Ioan Drăgan, Comunicarea: paradigme și teorii, volum I, Editura Rao, București, 2007
Jacques Ellul, Propagandes apărut în 1962 la editura Armand Colin și retipărit în 1990 (Economica, Paris
Jacques Gerstle : Comunicarea politica, Editura: INSTITUTUL EUROPEAN ( 2002 ), Iasi
Jaquelinne Barus Michel, Luc Ridel, Crize, Crize, abordare psihosociala clinica, Iasi, Polirom, 1998
Jurgen Habermas, Sfera publica si transformarea ei structurala, Colectia Cultura comunicarii, Bucuresti, 2005
Lagadec, Patrick, 1995, Celules de crise, Leș Editions dOrganisation, Paris, 1997
Laurent Combalbert, Le management des situations de crise, Paris, Editura Issy-les-Moulineaux, 2005
Lucian Culda, Devenirea oamenilor în procesualitatea socială, Editura Licorna, București, 1997
LUDWIG WITTGENSTEIN, Tractatus Logico-Philosophicus, LONDON , BRACE & COMPANY, INC. 1922
Maria Cornelia Bârliba, Paradigmele comunicarii, Bucuresti, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987
Michael Hackman, Craig Johnson, Leadership-A communication perspective, Prospect Heights, Illinois, Waveland Press, 1991
Michel Foucault, Theatrum Philosophicum, Casa Cărții de Știință, 2001, Cluj Napoca
Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass-media și societatea, Facultatea de Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy” – SNSPA 2003
Revista Univers Strategic, nr.3/2010, editor Universitatea crestină D. Cantemir, București
Richard A. Clarke, Against All Enemies: Inside America's War on Terror, Free Press, New York, 2004
Robert E. Park and Ernest W. Burgess, Introduction to the science of sociology, Chicago, Illinois Copyright 1921
Ross, E.A. . Social Control: Control A Survey of the Foundations of Order. Piscataway, 2009, New Jersey,: Transcation Publishers.
Scan McBride și alții, Mai multe voci, o singură lume. Comunicare și societate, prezent și viitor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982
Shaun Riordan, Noua diplomație. Relații internaționale moderne, traducere Nicolae Năstase, Editura Antet, București, 2003
Simona Ștefănescu, Conflictele și media, Editura Tritonic, București, 2004
Stefano Guzzini, Realism și relații internaționale, Institutul European, Iași, 2000
Steven Livingston, Clarifying the CNN Effect: An Examination of Media Effects According to Type of Military Intervention, The Joan Shorenstein Center, Press Politics and Public Policy, Harvard University, John F. Kennedy School of Government, Research Paper R-18, June 1997
Solomon Marcus, Paradoxes, în “Revue Roumaine de Linguistique”, vol. 27, no. 2, 1982
Sean McKnight, Media Perceptions of Others Forces:Iraq and the 1991 Gulf War, în vol. Stephen Badsey (eds), The Media and International security, Frank Cass, London, Portland,Or,2000
Thierry Libaert, Planul de com unicare.Cu m să-ți definești și să-ți organizezi strategia de comunicare,Iași,Editura Polirom,2009
Tourraine, A., L’entreprise défende les frontières de la societé, Projet, Nr. 221, 1990, Paris
Vamik Volkan, The Psychodynamics of International Relationships: Volume I: Concepts and Theories. Lexington, MA, Lexington Books, 1990
Vasile Tran, Irina Stănciugelu, Teoria comunicării, Editura comunicare.ro ,București, 2003
Vasile Tran, Irina Stanciugelu, Teoria comunicării, Comunicare.ro, București, 2003
Voyenne, Bernard, „La presse dans la societe contemporaine”, în Collection U., Librairie Armand Colin, Paris, 1980;
Kaarle Nordenstreng și alții,The new international information and communication order, in Handbook of International and Intercultural Communication, Sage Publications, 1989
Mircea Malița, Între război și pace, Editura C.H. Beck, București, 2007
Media, Crisis and Democracy. Mass Communication and the Disruption of Social Order, Sage Publication, London, ThousandOaks, New Delhi, 1995
Plano, Riggs și Robin, Dicționar de analiză politică, Ed. Ece Homo, Bucuresti, 1993
Boyd, Douglas A., Mackay, Ronald R, An analysis of ten international radio news broadcasts in English to Africa, Medford, Mass, 1978
Eduard E. Azar, Conflict Escalation and Conflict Resolution in an International Crisis, Suez,1956, în vol. W. D Coplin, Charles W. Kegley(Eds), Analizing International Relations, Praeger Publishers, New York, 1975
Explozia. Percepții române, iugoslave și sovietice asupra evenimentelor din Polonia și Ungaria, Ediție întocmită de Mihai Lungu, Mihai Retegan, Editura Enciclopedică, București, 1996
James N. Danziger, Understanding the Political World. A Comparative Introdution to Political Science, second edition, Longman, New York and London, 1994
James N. Rosenau, Turbulența în politica mondială.; O teorie a schimbării și continuității, Ed. Academiei Române, 1994
Jean Noel Kapferer, Căile persuasiunii, Editura Comunicare.ro București, 2002
Thomas Risse, Let’s Argue! Communicative Action in World Politics, International Organizations 54, no. 1, 2000
BIBLIOGRAFIE
„Post Rãzboi-Rece“, în Strategii XXI, nr.1/1996, Academia de Înalte Studii Militare, Bucuresti
Alain Tourain, Dupa criză, Editura Seuil, Paris, 2010,
Arădăvoaie Gheorghe, NităvDan, Naghi Gabriel, Sfarsitul terorismului? – 2002, Filipeștii de Târg
Borchin Mirela Dane ,Paradigme ale comunicarii: limbaje si limbi- 2001, Timisoara, Excelsior
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu Dicționar de sociologie Editura Babel,1993
Col. Nicolae Uscoi, Noile funcții ale operațiunilor de menținere a pãcii în perioada
Constantin Hlihor, Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane : considerații teoretice și metodologice . – București : Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, 2005
CONSTANTIN HLIHOR, ECATERINA CĂPĂTÎNĂ, Comunicarea în conflictele și crizele internaționale, Școala națională de studii politice și administrative, Buc. 2007
Constantin Bușe, Constantin Hlihor, Security Paradigm Between Classic and Modern, în Euro-Atlantic Studies, nr. 7, 2000
CORNELIUS, Helena, FAIRE, Shoshana, Stiinta rezolvarii conflictelor. Editura Stiinta si Tehnica, Bucuresti, 1996
Cristina Coman, Comunicarea de criza, tehnici si strategii lași: Polirom, 2009
Curran, James and Michael Gurevitch (editors) (1996) Mass Media and Society. Editura Methuen, London
Cees Hamelink, World Communications: Disempowerment and Self Empowerment, Zea Books, London and New Jersey, 1995
Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iasi, 1999
Dumitru Mazilu, Diplomație deschisă și secretă-evoluții caracteristice, în Lumea Magazin nr. 10, 2000
Edouard Limbos, Les barrages personnels dans les rapports humains, Spiral-bound , Paris : Editions ESF, Paris : Librairies techniques. – 1984
Florin Constantiniu, România.Intre Hitler și Stalin. Pactul Ribbentrop-Molotov, București, 1991,
G. Kepel – Le Prophete et le Pharaon: les mouvements islamistes dans l Egipte contemporaine, La Decouverte, Paris, 1984
Georges Gurvitch, Social Control, New York, Philosofical Library, 1945
Giovanna Borradori – Le “concept” de 11 septembre, Dialogues a New York (octombre-decembre 2001), Galilee, Paris, 2004
Givanni Sartori, Homo videns.Imbecilizarea prin televiziune și post-gîndirea. Traducere din italiană de Mihai Elin, Humanitas, București, 2005
Grant Wardlaw, Political terrorism, Cambridge, University Press, 1989
GRANT, Wendy, Rezolvarea conflictelor. Editura Teora, Bucuresti, 1997
http://dexonline.ro/definitie/comunicare
http://en.wikipedia.org/wiki/Encyclop%C3%A6dia_Britannica
http://europa.eu/legislation_summaries/development/general_development_framework/r12533_ro
http://stiri.apropotv.ro/news
http://www.911myths.com/
http://www.dex.ro/comunicare
http://www.dw.de
http://www.evz.ro/jihadul-cel-mic.html
http://www.gseis.ucla.edu/faculty/kellner
http://www.sipri.org
Ioan Drăgan, Comunicarea: paradigme și teorii, volum I, Editura Rao, București, 2007
Jacques Ellul, Propagandes apărut în 1962 la editura Armand Colin și retipărit în 1990 (Economica, Paris
Jacques Gerstle : Comunicarea politica, Editura: INSTITUTUL EUROPEAN ( 2002 ), Iasi
Jaquelinne Barus Michel, Luc Ridel, Crize, Crize, abordare psihosociala clinica, Iasi, Polirom, 1998
Jurgen Habermas, Sfera publica si transformarea ei structurala, Colectia Cultura comunicarii, Bucuresti, 2005
Lagadec, Patrick, 1995, Celules de crise, Leș Editions dOrganisation, Paris, 1997
Laurent Combalbert, Le management des situations de crise, Paris, Editura Issy-les-Moulineaux, 2005
Lucian Culda, Devenirea oamenilor în procesualitatea socială, Editura Licorna, București, 1997
LUDWIG WITTGENSTEIN, Tractatus Logico-Philosophicus, LONDON , BRACE & COMPANY, INC. 1922
Maria Cornelia Bârliba, Paradigmele comunicarii, Bucuresti, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987
Michael Hackman, Craig Johnson, Leadership-A communication perspective, Prospect Heights, Illinois, Waveland Press, 1991
Michel Foucault, Theatrum Philosophicum, Casa Cărții de Știință, 2001, Cluj Napoca
Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass-media și societatea, Facultatea de Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy” – SNSPA 2003
Revista Univers Strategic, nr.3/2010, editor Universitatea crestină D. Cantemir, București
Richard A. Clarke, Against All Enemies: Inside America's War on Terror, Free Press, New York, 2004
Robert E. Park and Ernest W. Burgess, Introduction to the science of sociology, Chicago, Illinois Copyright 1921
Ross, E.A. . Social Control: Control A Survey of the Foundations of Order. Piscataway, 2009, New Jersey,: Transcation Publishers.
Scan McBride și alții, Mai multe voci, o singură lume. Comunicare și societate, prezent și viitor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982
Shaun Riordan, Noua diplomație. Relații internaționale moderne, traducere Nicolae Năstase, Editura Antet, București, 2003
Simona Ștefănescu, Conflictele și media, Editura Tritonic, București, 2004
Stefano Guzzini, Realism și relații internaționale, Institutul European, Iași, 2000
Steven Livingston, Clarifying the CNN Effect: An Examination of Media Effects According to Type of Military Intervention, The Joan Shorenstein Center, Press Politics and Public Policy, Harvard University, John F. Kennedy School of Government, Research Paper R-18, June 1997
Solomon Marcus, Paradoxes, în “Revue Roumaine de Linguistique”, vol. 27, no. 2, 1982
Sean McKnight, Media Perceptions of Others Forces:Iraq and the 1991 Gulf War, în vol. Stephen Badsey (eds), The Media and International security, Frank Cass, London, Portland,Or,2000
Thierry Libaert, Planul de com unicare.Cu m să-ți definești și să-ți organizezi strategia de comunicare,Iași,Editura Polirom,2009
Tourraine, A., L’entreprise défende les frontières de la societé, Projet, Nr. 221, 1990, Paris
Vamik Volkan, The Psychodynamics of International Relationships: Volume I: Concepts and Theories. Lexington, MA, Lexington Books, 1990
Vasile Tran, Irina Stănciugelu, Teoria comunicării, Editura comunicare.ro ,București, 2003
Vasile Tran, Irina Stanciugelu, Teoria comunicării, Comunicare.ro, București, 2003
Voyenne, Bernard, „La presse dans la societe contemporaine”, în Collection U., Librairie Armand Colin, Paris, 1980;
Kaarle Nordenstreng și alții,The new international information and communication order, in Handbook of International and Intercultural Communication, Sage Publications, 1989
Mircea Malița, Între război și pace, Editura C.H. Beck, București, 2007
Media, Crisis and Democracy. Mass Communication and the Disruption of Social Order, Sage Publication, London, ThousandOaks, New Delhi, 1995
Plano, Riggs și Robin, Dicționar de analiză politică, Ed. Ece Homo, Bucuresti, 1993
Boyd, Douglas A., Mackay, Ronald R, An analysis of ten international radio news broadcasts in English to Africa, Medford, Mass, 1978
Eduard E. Azar, Conflict Escalation and Conflict Resolution in an International Crisis, Suez,1956, în vol. W. D Coplin, Charles W. Kegley(Eds), Analizing International Relations, Praeger Publishers, New York, 1975
Explozia. Percepții române, iugoslave și sovietice asupra evenimentelor din Polonia și Ungaria, Ediție întocmită de Mihai Lungu, Mihai Retegan, Editura Enciclopedică, București, 1996
James N. Danziger, Understanding the Political World. A Comparative Introdution to Political Science, second edition, Longman, New York and London, 1994
James N. Rosenau, Turbulența în politica mondială.; O teorie a schimbării și continuității, Ed. Academiei Române, 1994
Jean Noel Kapferer, Căile persuasiunii, Editura Comunicare.ro București, 2002
Thomas Risse, Let’s Argue! Communicative Action in World Politics, International Organizations 54, no. 1, 2000
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunicarea în Relațiile Internaționale Contemporane (ID: 106457)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.