Comunicarea In Grupurile de Munca

DISCIPLINA: COMUNICARE ȘI NEGOCIERE ÎN AFACERI

ASPECTE ALE COMUNICĂRII ÎN GRUPURILE DE MUNCĂ

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – CONCEPTUL DE COMUNICARE

Definiția comunicării

Tipologiile comunicării

Funcțiile comunicării

Bariere în comunicare

CAPITOLUL II – COMUNICAREA ORGANIZAȚIONALĂ

Definiția comunicării organizaționale

Structura comunicării organizaționale

Comunicarea managerială

Comunicarea persuasivă, factor de influență a grupurilor de muncă

CAPITOLUL III – GRUPUL DE MUNCĂ

Conceptul de grup

Clasificarea grupurilor

Comunicarea în cadrul grupului de muncă

Influența grupului asupra eficienței individuale

CAPITOLUL IV – ASPECTE ALE COMUNICĂRII ÎN GRUPURILE DE MUNCĂ– STUDIU DE CAZ DESFĂȘURAT LA…………………………..

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE – CHESTIONAR SOCIOLOGIC

CAPITOLUL I – CONCEPTUL DE COMUNICARE

Procesul de comunicare este unul dintre cele mai importante procese ale vieții, care trebuie să fie înțeles corect pentru a transmite în mod corespunzător mesajul. În vederea stăpânirii comunicării trebuie să o înțelegem, să înțelegem elementele ei de bază. Comunicarea se refera la transmiterea si schimbul de mesaje sau informații între corespondenți, la circularea unor opinii, stări afective, judecăți de valoare, comenzi etc., având ca scop principal acela de a obține modificări în comportamentul indivizilor, manifestate, în reprezentările și cunoștințele acestora.

Definiția comunicării

Termenul de comunicare reprezintă două aspecte diferite : cel de relație și cel de proces.Ca relație, comunicarea este explicata ca o legătură informațională între două părți : sursa sau emitentul, care crează și trimite mesaje și receptorul sau destinatarul, care primește și traduce(decodifică) semnalele recepționate de la emitent, schimbându-și sub efectul lor starea de pornire. Ca proces, comunicarea înseamnă întregul șir de schimbări de codare-recodare-decodare și șirul de mesaje care se trimit între sursă și receptor.

Comunicarea este prezentată ca fiind transferul de mesaje între cel puțin două persoane, dintre care prima trimite o informație (emițător – E) și a doua o recepționează (receptor – R), cu condiția ca cele două să cunoască codul, adică să cunoască aceeași limbă. Comunicarea totalizează o sumă de demersuri care au ca numitor comun transmiterea de informații sub formă de mesaje, semne sau gesturi, texte scrise ș.a. între doi sau mai mulți interlocutori.

În opinia lui Paul Watzlawick comunicarea este “conditio sine qua non a vieții omenești și a ordinii sociale”. Părerile diferă, însă, în funcție de autor, astfel încât unii exprimă comunicarea, ca un inceput necesar pentru buna desfășurare a oricărui sistem social. Aceștia semnaleaza că termenul de comunicare nu se rezumă doar la transmiterea unui mesaj între un emițător și un receptor, ci și la comunitate, care, în esența ei reprezintă organizare, comunicarea fiind o esențială între indivizii care o alcătuiesc.

Prin comunicare se transmit mai multe date și informații decât un mesaj receptionat de persoana cu care discutăm. Aceste informatii sunt direct influențate de modul în care acel mesaj este spus.

Cu alte cuvinte, comunicarea reprezintă procesul de transmitere a unei idei de la un emițător către un receptor, folosindu-ne de un cod comun (un sistem de semne, care este numit si limba) și un anumit canal.În calitate de participant la actul de comunicare, emițătorul este cel care vorbește, care transmite mesajul. Emițătorul creeaza sau reproduce mesajul creat de el sau formulat de altcineva. El reprezinta sursa unor date, a unor informatii. Emițătorul poate fi o persoana (comunicarea intrapersonală prin monolog interiorizat sau interpersonală), un grup de persoane sau o organizatie. Receptorul este cel căruia i se adresează emițătorul. El poate fi, la fel ca si transmitatorul, un individ, o instituție sau un grup de mai multe persoane care formează auditoriul.

Pentru Pierre Guiraud, comunicarea reprezintă un transfer de informație prin intermediul mesajelor, iar în opinia lui Robert Escarpit a comunica înseamnă nu numai a emite și a primi, ci și a participa, la toate nivelurile, la o infinitate de schimburi felurite care se încrucișează și interferează unele cu altele.

În lucrarea lui Max Weber “Wirtschaft und Gesellschaft” (Economie și societate), se demonstrează că interacțiunea și comunicarea sunt două tipuri de activitati sociale, prima fiind termenul mai in sens general și înțeles ca sinonim pentru acțiunea socială, în timp ce a doua este inteleasa ca interacțiune cu ajutorul unor semne. În acest cadru, comunicarea ca proces este văzuta ca schimb de directii între membrii comunicării. Din toate cele spuse mai sus se poate formula o definitie a comunicării – comportamentul care, din punctul de vedere al emitentului, are ca obiectiv trimiterea de mesaje cu ajutorul unui cod către una sau mai multe persoane participante la discutie.

Așadar, comunicarea este un proces care, din perspectiva științei comunicării, dispune de patru componente fundamentale:

1. un emițător

2. un canal

3. o informație,

4. un receptor

Psihologic vorbind, comunicarea este un fenomen dinamic și complex, care presupune derularea concomitentă a mai multor procese și funcții psihice, puse în slujba interacțiunii, prin intermediul schimbului de mesaje între doi subiecți. Ea poate fi, în același timp, o necesitate umană sau o sursă de conflicte și insatisfacții în relațiile interpersonale.

Tipologiile comunicării

1.2.1. Comunicarea verbală

Comunicarea verbală se definește ca fiind transferul de informații prin intermediul limbajului oral, între un emițător și un receptor. Comunicarea face parte din viața cotidiană și este modul prin care transmitem idei, sentimente, emoții și păreri, prin care socializăm, negociem și îi influențăm pe cei din jurul nostru. Emițătorul are obligația să transmită mesajul clar și organizat, pentru a păstra și promova interesul receptorului. Ascultătorul este interesat de informație doar dacă cel care comunică dovedește încredere în sine, gesturi convingătoare și blândețe. 

Prin comunicare ne exprimăm gândurile, sentimentele, dorințele, intențiile, experiențele trăite, primim și oferim informații. Din dinamica acestor schimburi, prin învățare, omul se construiește pe sine și își dezvoltă personalitatea.

Instrumentul principal al comunicării este limba. Limbajul corpului (mesaje transmise prin tonalitatea vocii, expresia feței, poziția corpului, gesturi, etc) reprezintă, de asemenea, o altă componentă importantă a comunicării. O comunicare eficientă presupune combinarea armonioasă a limbajului verbal (mesaje transmise oral, scris și citit) cu cel nonverbal (exprimat prin semne, gesturi, desene).Capacitatea de a comunica reprezintă o aptitudine absolut necesară a procesului de construire a relațiilor interpersonale și de integrare socială.

Mulți oameni consideră procesul comunicării ca fiind un proces simplu, deoarece la majoritatea persoanelor el decurge ușor. Dacă ne gândim totuși ce anume reprezintă comunicarea, vom fi surprinși de cât de complex este acest proces în realitate.

În procesul vorbirii folosim buzele, limba, palatul moale, laringele și plămânii. Scrisul și cititul presupun coordonare vizuo-manuală. Limbajul semnelor/gesturilor utilizează mâna, palma, precum și întregul corp. Limbajul desenelor implică controlul vizual și manual. Dar aceste instrumente, în parte, nu sunt suficiente pentru comunicare; cele mai importante instrumente de care avem nevoie sunt înțelegerea și capacitatea de a învăța.

Comunicarea și limbajul reprezintă o ppiatră de temelie a osaturii psihice prin care se dezvoltă și se exprimă comportamentul și personalitatea umană, marcând valențele acestora și nivelul expectațiilor individului în sistemul de integrare în comunitate, prin care se urmărește maximalizarea potențialului socio-cultural. Acest proces începe de la naștere și evoluează în funcție de zestrea nativă, fiind, însă, condiționat de factorii de mediu, mai mult sau mai puțin favorabili, astfel încât comunicarea și limbajul introduc note diferențiatoare între diferitele persoane și contribuie la definirea profilului psihologic al omului. Încă din copilăria timpurie, achizițiile din acest domeniu se produc în etape sau în trepte, iar calitatea și cantitatea acestora constituie pietre de temelie pentru construcția devenirii umane.

Comunicarea eficientă este condiționată de procesul de stăpânire a trei tipuri fundamentale de aptitudini: prezentarea eficientă a informației publicului țintă, sau aptitudini expresive (acestea sunt necesare pentru a transmite mesajul prin cuvinte, expresii faciale și limbaj non-verbal), înțelegea răspunsurilor primite de la ceilalți sau aptitudini de ascultare (sunt utilizate pentru a obține informații de la ceilalți, pentru a clarifica mesajele receptate și pentru a înțelege ce simte și gândește emițătorul), alegerea canalului potrivit de comunicare și cunoștințele din punct de vedere tehnice pentru utilizarea acestui canal, sau aptitudini de coordonare a procesului de comunicare.

  Limbajul poate fi definit ca o activitate psihică între oameni prin intermediul limbii. Limbajul reprezintă axul sistemului psihic uman, făcând posibil fenomenul de conștiință; activitatea limbajului nu se oprește odată cu întreruperea comunicării cu alții, ci se păstrează și pe parcursul stării de veghe și chiar în timpul somnului.

Limbajul este instrumentul care face posibilă definirea omului, cu toate atributele sale și contribuie la crearea unui statut în mijlocul societății, prezentându-i trasăturile specifice individuale. Prin limbaj, oamenii pot să colaboreze în muncă, au posiblitatea de a-și comunica experiența de viață, de a-și fixa experiența social-istorică, de a-și pune ordine în idei și activități, de a se forma ca personalități și de a-și dezvolta conștiința individuală și socială.Din acest punct de vedere limbajul este forma cea mai înaltă și eficientă de exprimare și mod de manifestare individuală a omului. Limbajul conservă experiența generațiilor anterioare, devenind un bun al omenirii și, în același timp, modalitate de cunoaștere și de relevare a existenței înconjurătoare. Limbajul, din punct de vedere social, se îmbogățește și se dezvoltă în mod continuu, atât din punctul de vedere al exprimării, cât și al influențelor ce acționează asupra sa.

Comunicarea nonverbală

În mod aproape natural natural, datorită interacțiunilor noastre întreprinse zi de zi, legat de ceea ce implică cuvintele rostite, am fost educați să credem că abilitățile lingvistice, sau mai concis cuvintele, au o importanță deosebită. În egală măsură, însă limbajul non-verbal are o importanță cel puțin la fel de mare ca și comunicarea verbală.

Comunicarea nonverbală constă în transmiterea mesajelor, datelor și informațiilor prin altă modalitate decât scrisul sau vorbitul, cum ar fi: gesturi, mimică, mișcări ale trupului etc. și care sunt de fapt mesaje parțiale sau adiționale ce completează sensul mesajelor verbale. Poate fi un mijloc eficient de decriptare a mesajelor pe care le transmite emitentul. Limbajele nonverbale, completate de limbajul paraverbal (forma vocală de limbaj neverbal precum: inflexiunea și tonalitatea vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele între cuvinte etc.) apelează la toate simțurile noastre și are la bază seturi de simboluri care pot avea un înțeles clar sau ambiguu.

Comunicarea nonverbală sau limbajul trupului este o modalitate deosebit de importantă de comunicare, un limbaj natural, inconștient, care transmite sentimentele și intențiile reale ale unui individ. Atunci când oamenii intră în interacțiune unii cu alții, aceștia fac schimburi de semnale nonverbale. Toate comportamentele nonverbale, de la gesturile pe care le facem, postura, cât de repede sau cât de tare vorbim, la contactul vizual, transmit mesaje puternice, iar aceste mesaje nu se opresc nici atunci când nu mai vorbim. Chiar și atunci când două persoane sunt tăcute, acestea au capabilitatea de a comunica nonverbal. Deseori, ceea ce spunem prin comunicare verbală și ceea ce comunicăm prin limbajul trupului sunt două lucruri total diferite. Atunci când oamenii se confruntă cu această mixtură de mesaje și semnale, ascultătorul trebuie să decidă care dintre mesaje este mai important, mesajul verbal sau cel nonverbal. Astfel, putem spune că oamenii au posibilitatea de a comunica prin: îmbrăcăminte, postura, expresie facială, contact vizual, mișcări ale mâinilor, brațelor și picioarelor, tensiune corporală, distanță, atingere, voce (ton, ritm și inflexiune).

Deoarece comunicăm subconștient prin acest limbaj “silențios”, înseamnă că acesta transmite mai mult decât cuvântul rostit. Gesturile sunt foarte eficiente în transmiterea de mesaje sub forma imaginilor, într-un mod în care vorbirea nu nu are posibilitatea de a o face. Prin urmare, atunci când gesturile și cuvintele sunt folosite în același timp rezultatul poate fi interpretat ca fiind calea cea mai eficientă de comunicare. Folosim gesturile pentru a transmite mesajul, dar corpul nostru emite semnale ce sunt dincolo de controlul nostru conștient.

Există o statistică care a schimbat totul, și care continua să fie importantă mulțumită studiului condus în anul 1971 de psihologul și sociologul Albert Mehrabian, profesor la Universitatea din Los Angeles. Acesta a luatîn considerare forța relativă a mesajelor verbale și non-verbale din cadrul interacțiunilor față în față dintre oameni și a pus bazele unui model de comunicare ce a trecut testul timpului. A ajuns să fie privit aproape ca un cadru pentru a înțelege modul în care o persoană filtrează sensul mesajului transmis de către interlocutorul acesteia.

Studiul a scos la iveală trei elemente care există în orice mesaj: limbajul trupului, vocea și cuvintele. Mehrabian a fost și cel care a introdus în abordările conceptuale asupra comunicării renumitele procente 55%, 38% și 7%. Acestea pot fi intrerpretate, conform concepției lui Mehrabian, în felul următor

55% din sensul unui mesaj provine din limbajul corporal vizual (gesturi, postura, expresii faciale)

38% din înțeles derivă din elementele non-verbale ale vorbirii (vocii) – cu alte cuvinte, din modul în care sunt spuse cuvintele (ton, înălțime, ritm)

7% din înțeles provine din cuvintele propriu-zise (conținut)

Toate acestea duc la o concluzie surprinzătoare: 93% din mesaj este transmis prin limbajul trupului (inclusiv prin voce)

De aici rezidă faptul că, în momentele în care noi interacționăm, iar cei care intră în contact cu noi îsi formează prima impresie despre noi, trebuie să acordăm o atenție deosebită modului în care ne prezentăm și felului în care spunem lucrurile, mai degrabă decât de ceea ce spunem în adevăratul sens al cuvântului. Dacă există neconcordanță între cuvintele rostite și modul în care acestea sunt spuse, avem tendința să credem în felul în care sunt spuse, decât în cuvintele ca atare.

În consecință, studiul clasic mai sus aminti ne spune că impactul se reduce la trei factori:

Cum arăți

Cum sună ceea ce spui

Ce spui

1.2.2.1. Componente ale comunicării nonverbale

Preocupările oamenilor de știință asupra comunicării non-verbale au existat începând încă din anul 1872,atunci când Charles Darwin a scris uimitoareasa carte intitulată “ Exprimarea emoțiilor la oameni și animale”. Abia în a doua jumătate a veacului următor au urmat cercetări serioase. Unul dintre pionierii studiilor în domeniul limbajului non-verbal a fost Ray Birdwhistel, un antropolog american din anii ’50. El a numit “kinezica” această comunicare tăcută, datorită că unele părți ale corpului sau chiar tot corpul jucau un rol esențial în comunicarea unui mesaj. Ulterior, modelul kinezi a fost împărțit în cinci arii mari, ceea ce ne ușurează nouă muncă.

Ilustratorii

Acestea reprezintă gesturi care completează discursul în vederea creării un mesaj vizual de susținere, care descrie sau întărește mesajul verbal, și cel mai adesea au origine subconștientă. De exemplu, putem face un gest ridicând palma pentru a descrie cum au crescut prețurile caselor în ultimii zece ani.

Emblemele

Acestea, în mod obișnuit, înlocuiesc cuvintele – unul dintre cele mai cunoscute este cel cu degetul mare orientat în sus. Într-un context relevant în funcție de cultură, ele sunt înțelese cu ușurință de către receptor. Un mic avertisment: este foarte probabil că oamenii să nu înțeleagă un astfel de gest în diferite părți ale lumii, unde – dacă emblema respectivă nu există – poate să însemne cu totul altceva.

Manifestarea afectelor

Acestea sunt mișcări ale trupului care tind să ne scoată în evidență emoțiile, pozitive sau negative, și adesea sunt inconștiente. Ele includ expresii faciale, gesturile asociate cu membrele, postura corpului și mișcarea. Ele reprezintă așa-zisa scurgere de informații pe care în multe cazuri am vrea mai degrabă să o ascundem.

Adaptorii

La fel ca și manifestarea afectelor, adaptorii reprezintă indicatori de stare și sunt foarte dificil de controlat conștient, fiind un barometru bun al adevăratelor sentimente ale unei unei persoane, fie ele pozitive sau negative. Ei indică dacă persoana respectivă spune adevărul sau dacă este serios decepționată.Printre adaptori utem să includem schimbările de postură și mișcarea (alter-adaptori), acțiunile care sunt direcționate către corp, precum frecarea sau atingerea feței (auto-adaptori) și acțiunile precum mestecarea capătului unui creion, scoaterea ochelarilor sau joacă între degete cu bijuteriile (adaptori intelectuali).

5. Reglatorii

Acestea sunt mișcări legate de funcțiile de vorbire sau ascultare, dar și indicatori ai intențiilor noastre. Datul din cap, contactul vizual și schimbarea poziției corpului intra în această categorie.

Să simplificăm lucrurile chiar de la început, cu câteva puncte esențiale. Acestea sunt cele două lucruri de care dorești să fii tot timpul conștient pe parcursul interacțiunii – vrei să știi dacă persoanele cu care este în dialog dau semne de :

Confort sau disconfort

Un limbaj corporal deschis sau închis

Limbajul non-verbal deschis este primitor, relaxat și condescent. Acesta ne sugerează lipsatotală a barierelor de orice fel, fie ele fizice, fie extensii ale propriului corp. Corpul nostru este deschis și expus, sugerând că suntem vulnerabili, dar ne putem simți în largul nostru fiind astfel. De obicei mâinile sunt la vedere, posibil cu palmele expuse, ceea ce semnifică submisiune, picioarele și postura libere și ușoare, iar contactul vizual este bun. Totul indică o stare pozitivă a lucrurilor.

Limbajul corporal închis reprezintă un corpus de gesturi, mișcări și postura care fac corpul să se întoarcă asupra lui însuși. Trăiești o situație de genul “luptă sau fugi” atunci când ești amenințat în vreun fel, tendința fiind aceea de a-ți face corpul să pară mai mic și de a căuta bariere care să te protejeze împotriva amenințării. Aducând membrele aproape de corp obții efectul de închidere, iar încrucișând brațele poți pune o barieră. Această poziție închisă se folosește adesea când vrei să arăți că nu reprezinți o amenințare pentru celălalt, dar și pentru a arăta că nu te simți în largul tău în situația în care te aflii în acel moment sau cu persoana respectivă. Tipice pentru această situație negativă sunt: un contact vizual scăzut, umerii încordați și membrele încrucișate ( brațe sau picioare).

Comunicarea scrisă

Scrisul a avut la început forma pictografica. Cu timpul scrisul s-a perfecționat și s-a transformat ulterior în scrieri cu litere ale alfabetului. Scrisul și comunicarea formează unul și același proces istoric-dialectic, determinat de schimbarea și evoluția condițiilor vieții materiale și sociale. Limbajul scris constituie una dintre cele mai importante descoperiri ale oamenilor, în procesul muncii și în condițiile conviețuirii în societate. El are un aport deosebit în păstrarea și răspândirea științei și a culturii, în precizarea și realizarea raporturilor sociale. Comunicarea nu a rămas la stadiul unei simple comunicări de știri sau informații între oameni. Aceasta a evoluat în mod permanent pe măsura dezvoltării relațiilor dintre oameni și pe măsura dezvoltării societății, lumii și a vieții cotidiene.

Comunicarea scrisă folosește limbajul scris cu ajutorul literelor alfabetului, care rămâne înregistrat, dar există cazuri în care acesta poate ajunge la alți destinatari decât cei cărora le-a fost adresat mesajul sub forma scrisă. Acest lucru poate fi evitat cu ușurință în cadrul organizațiilor prin întocmirea unor documente precum: note, circulare, rapoarte, propuneri,

decizii, scrisori etc. Se caracterizează prin: lizibilitate (mesaj ușor de citit), corectitudine și adecvare.

Are avantajul unei pregătiri atente a mesajului, care îi conferă claritate, precizie și posibilitatea utilizării unor procedee corespunzătoare.

Marele dezavantaj este reprezentat de faptul că necesită mult timp pentru reacție, iar costurile sunt destul ridicate, atât cele directe (hârtie, tipar, transmitere), cât și cele indirecte (arhivare, deteriorarea mediului

Prin mijloace ale comunicării scrise putem înțelege: scrisoare, conținutul unei scrisori, schimb de scrisori între două sau mai multe persoane, raport sau legătură între fapte, lucrări, fenomene și situații. Prin comunicare scrisă se mai înțelege totalitatea comunicărilor scrise care intervin în activitatea unei persoane cu privire la relațiile pe care aceasta le stabilește cu cei din jurul ei și interesele ei. Comunicarea făcută în scris de către o persoană fizică sau juridică reprezintă un act de corespondență. Actele de corespondență au denumiri diferite: ofertă, adresa, întâmpinare, cerere, telegrama, reclamație, proces-verbal, afiș comercial. Comunicarea scrisă se folosește atunci când comunicarea orală nu poate fi executată din varii motive, când nu există alt mijloc de comunicare, când comunicarea scrisă prezintă mai multe avantaje în comparație cu celelalte mijloace de comunicare și este necesară existența unei forme scrise. Scopul comunicării îl reprezintă: păstrarea relațiilor existente și convenabile între oameni, dintre organizațiile lor, dintre ei și acestea, inițierea, stabilirea și desfășurarea unor relații noi, modificarea și stingerea relațiilor vechi,schimbul de știri, gânduri, informații, păreri și idei care prezintă interes pentru relațiile lor, precizarea anumitor situații și poziții privind interesele reciproce, clarificarea și aplanarea eventualelor neînțelegeri care se pot ivi incadrul relațiilor și intereselor comune, rezolvarea diferitelor probleme pe carele ridică desfășurarea practică a raporturilor sociale care ai leagă. Pentru persoanele fizice, comunicarea scrisă constituie o activitate ocazională. Pentru organele de stat, instituții, întreprinderi și celelalte organizații, comunicarea scrisă constituie o activitate continuă, o modalitate de rezolvare a majorității problemelor apărute pe timpul desfășurării activităților curente.

Funcțiile comunicării

Importanța comunicării interpersonale este reprezentată de funcțiile pe care le îndeplinește. Putem aminti, pe scurt, cele mai importante funcții pe care procesul comuunicării le îndeplinește. Acestea se prezintă în felul următor:

Funcția de informare. Ziarele, revistele, radioul, televiziunea și Internetul sunt canale care, prin informaiile difuzate satisfac o nevoie fundamentală a omului modern: informarea.

Funcția de interpretare. În calitate de consumatori de informații, puteți fi ajutați direct în interpretarea unor evenimente prin producții specifice de tipul editorialului sau al comentariului

Funcția instructiv-culturalizatoare. Acest lucru se realizează prin difuzarea de informații, cunoștințe cultural-stiintifice.

Prin funcția instructiv-culturalizatoare, comunicarea în masă contribuie la stabilitatea societății.

Funcția de liant. Aceasta funcție este consecința celor anterioare si se referă la faptul că poate genera un mecanism de solidaritate sociala, in caz de calamitati naturale, de exemplu.

Functia de divertisment. Radioul si televiziunea realizeaza numeroase emisiuni de divertisment. Acestea sunt cele mai ieftine mijloace de divertisment, in comparatie cu participarea la concerte si alte spectacole.

De fiecare dată când inițiem o comunicare cu o altă persoană, încercăm să obținem informații de la aceasta pentru a stabili relații mult mai bune cu aceasta și pentru a o cunoaște mai bine. De asemenea, oferim informații despre noi înșine, printr-o multitudine de căi de comunicare verbală și nonverbală, pentru a scoate în evidență anumite lucruri despre noi. Toate aceste eforturi de a transmite informații cu sens și de a interpreta semnalele persoanei cu care ne angajăm în comunicare au ca scop acoperirea unor nevoi diverse – de la nevoia de a obține un câștig concret, până la nevoia de demnitate sau de afecțiune.

Obținerea de informații – Nevoia de succes

Unul din motivele pentru care comunicăm este pentru că dorim să asimilăm și să acumulăm date suplimentare despre partenerul de convorbire și despre o situație, pentru a reuși astfel să interacționăm mai bine și să ne asigurăm obținerea succesului, conform intereselor, valorilor, opiniilor și așteptărilor proprii.

Ne străduim să anticipăm modul în care vor reacționa pe viitor partenerii de dialog, aflând informații despre personalitatea și experiența lor, despre felul cum gândesc, simt și se comportă. Obținem aceste informații printr-un efort de observare de cele mai multe ori pasivă. Alteori, pentru a afla informațiile dorite apelăm la alte persoane care să ne ajute să le obținem interacționând în mod direct sau indirect.

În destul de multe situații alegem opțiunea de a obține informații „la schimb”, prin mecanisme de auto-dezvăluire. Vorbim fiecărei persoane la modul propriu și direct la subiect, despre lucruri care credem că ar putea fi de interes pentru acesta, arătându-i că avem, de fapt interese comune, încurajând împărtășirea unor experiențe aparent identice și dezvăluirea celuilalt în oglindă. Pentru interlocutor, este mult mai ușor să se manifeste liber atunci când este sigur că va fi înțeles, că i se va respecta felul de a fi – că își va putea manifesta pe deplin propria identitate.

Manifestarea propriei identități – Nevoia de recunoaștere

Un alt motiv destul de important pentru care ne implicăm în comunicarea interpersonală este acela de a stabili identitatea. Interpretăm unele roluri sociale, în care ne punem într-o anumită lumină, pentru a ne manifesta propriul eu conform cu ceea ce considerăm relevant pentru cei din jur. În funcție de context și de interlocutori, prezentăm un anumit aspect al rolului nostru social, o anumită interpretare pe care o dăm propriei noastre identități, care să se potrivească mizei personale și unui cadru social potrivit momentului.

Cu toate că , pe parcursul interacțiunilor, acumulăm anumite inforații despre interlocutor și începem să comunicăm din ce în ce mai eficient, procesul de comunicare nu elimină disensiunile și conflictele dintre oameni și nici problemele de supraviețuire alături de alte persoane cu obiective, valori și expectanțe diferite.

1.4. Bariere în comunicare

"Comunicarea se definește ca performanța de a descifra sensul, semnificația, conotația și denotația legăturilor sociale, organizate și dezorganizate, cu ajutorul simbolurilor, semnelor, reprezentărilor și altor modalități de modelare informațională, în scopul declanșării, obținerii stabilității, amplificării, diminuării, amânării sau stopării unor comportamente (conduite) individuale sau de grup."

Anormalitatea situațiilor de criză și conflict are implicații majore asupra modului în care trebuie să se desfășoare procesul de comunicare în aceste condiții speciale. Comunicarea apare, în acest context, ca fiind cea mai importantă componentă a rezolvării conflictelor și gestiunii de imagine.

Inadvertențele ce apar și se manifestă pe toată perioada efectuării comunicării în situații de criză sunt într-o relație de interdependență cu barierele cu care se confruntă comunicarea în mod normal accentuate de o serie de caracteristici particulare ale situațiilor de criză: decizii luate câîn mod pripit, pe baza unor informații insuficiente sau chiar a lipsei unor informații necesare, incomplete, neverificate, sub presiunea timpului și a consecințelor situației de criză, termene-limită, blocaje informaționale, necesitatea permanentă de combatere a zvonurilor, nevoia unui feed-back imediat și apropiat din partea asistenței.

Una dintre însușirile de bază ale situațiilor de criză este faptul că, niciodată resursele alocate nu sunt suficiente pentru îndeplinirea obiectivelor la un nivel cât mai ridicat. Comunicarea se realizează permanent în condițiile existenței unui deficit (de resurse, posibilități de alegere, imagine).

Comunicarea, ca schimb de idei, păreri și informații cu ajutorul cuvintelor, gesturilor și atitudinilor constituie baza coordonării activităților umane. Dacă scrisul și vorbitul, în sine, sunt activități simple, înțelegerea lor corectă este dificultatea principală a comunicării. Înțelegerea corectă este pentru manager o problemă esențială pentru că munca lui se bazează pe comunicarea cu persoane de care nu-l leagă neapărat prietenia, simpatia și rudenia.

Explicațiile inadvertențelor, ale dezacordurilor și chiar ale conflictelor se găsesc în comunicare, în barierele pe care oamenii le ridică intenționat sau nu în calea comunicării. Aceste bariere pot fi de două feluri: specifice și generale procesului de management.

1.4.1. Factori generali ai blocajelor în comunicare

Cele mai des întâlnite și mai importante bariere ridicate de oameni în calea comunicării, sunt:

Diferențele de personalitate

Fiecare om are o personalitate unică, o pregătire, o experiență și aspirații, elemente care împreună sau separat are influență asupra procesului de înțelegere a mesajelor.

Personalitatea este considerată de specialiști rezultatul a patru factori:

constituția și temperamentul subiectului;

mediul fizic (climat, hrană);

mediul social (țară, familie, educație);

obiceiurile și deprinderile câștigate sub efectul experiențelor și activităților precedente (mod de viață, igienă, alimentație etc.).

De reținut este faptul că oamenii nu se nasc cu personalitate în forma ei matură, dezvoltată. Ea se dezvoltă pe parcursul vieții sub influența moștenirilor genetice, a mediului și a experienței individuale. Când ajunge la maturitate, personalitatea se definitivează, integrându-și diferitele componente. Unicatele de personalitate generează modalitățile diferite de comunicare.

Diferențele de percepție

Percepția este procesul prin care indivizii selectează stimuli și informații în funcție de reperele proprii și imaginea generală despre lume și viață. Modul de percepere a mediului este influențat de activitățile anterioare, astfel că persoane cu diferențe de vârstă, naționalitate, cultură, educație, ocupație, sex, temperament vor avea percepții diferite și vor recepta situațiile în mod diferit. Diferențele de percepție sunt adesea numai rădăcina multor alte bariere de comunicare. Există o mare posibilitate ca recepționând mesajele, oamenii să vadă și să audă exact ceea ce s-a dorit a se transmite prin mesaj, dar nu sunt excluse nici situațiile de evaluare greșită. Deci o barieră importantă în calea interpretării în mod obiectiv a mesajelor o constituie percepția proprie. Oamenii tind să respingă informațiile care le amenință reperele, obiceiurile și concepția despre lume.

Percepția diferită a celor din jur constituie pentru manager un obstacol care poate fi eliminat sau diminuat prin efortul de a înțelege și de a cunoaște oamenii astfel încât situațiile în care comunicarea este deformată să poată fi depășite.

Diferențele de statut

Poziția emițătorului și receptorului în procesul comunicării poate afecta înțelesul mesajului. De exemplu, un receptor conștient de statutul inferior al emițătorului îi poate desconsidera mesajele, chiar dacă acestea sunt reale și corecte.

Diferențele de cultură

Existente între participanții la comunicare, pot provoca blocaje când acestea aparțin unor medii culturale, religioase, sociale și organizaționale diferite. Termenul de “cultură” are o mulțime de semnificații, fiecare dintre acestea fiind rezultatul unei modalități de a gândi, a unei experiențe, a unui nivel de dezvoltare spirituală. În epoca noastră, cultura a trecut dintr-o stare de “prețiozitate” într-o lume a cotidianului, devenind un element extrem de util integrării sociale și progresului.

Lipsa de cunoaștere

Este dificil a comunica în mod eficient cu o persoană care are o altă educație, ale cărei cunoștințe asupra unui subiect anume sunt mult mai reduse. Indivizii cu vederi înguste, incapabili să accepte opiniile celorlalți, au tendința de a transforma orice conversație într-o confruntare, în care pornesc de la premisa că doar ei sunt cei care au dreptate. Este posibil, dar necesită anumite capabilități din partea celui care comunică, el trebuie să fie conștientizeze discrepanța între nivelurile de cunoaștere și să se adapteze în consecință.

Probleme semantice

Probleme semantice apar atunci când facem uz în exprimare de cuvinte sau expresii din jargon, argou, neologisme, expresii strict tehnice sau prea pretențioase. Arta de a comunica expresiv începe în momentul în care noul cuvânt se poate compara cu forma altui cuvânt ori a altei fraze, dar cu o putere sporită de expresie.

Dificultăți în exprimare

Cuvântul reprezintă nu numai unitatea fundamentală a comunicării lingvistice ci și argument, deoarece lui îi revine puterea de a stimula imaginația și a emoționa. Are înțeles și libertate, dar și tăria realului, fiind în același timp semnificație și sugestie. Cuvântul corect utilizat gramatical și ca tonalitate are menirea de a înlătura barierele dintre emițător și receptor. Cuvintele rostite pot, deci, trăda și intențiile ascunse pe care nu le-am observa astfel. Lipsa de interes a interlocutorului față de mesajul transmis

Emoțiile

Emotivitatea participanților la procesul de comunicare poate fi de asemenea o barieră. Emoția puternică este răspunzătoare de blocarea aproape în totalitate a comunicării. Pentru a evita acest blocaj este bine să renunțăm la comunicare atunci când sunt resimțite emoții puternice.

1.4.3 Bariere la nivelul mediului și ale canalului de comunicare

Canalele de comunicare se împart în două categorii: verbale și non-verbale, pe de o parte, și formale și neformale, pe de altă parte. Canalul de comunicare are un rol deosebit în transmiterea mesajului de la emitent la receptor. Numărul total al canalelor formează mediul de comunicare, de care depinde, în mod automat calitatea și exactitatea receptării mesajului.

Fig. 1 Procesul de comunicare

(Monica Voicu, Costache Rusu, Comunicare interpersonală, Editura Teora, Iași, 2002, pag. 30)

Canalele pot apărea sub diferite forme: sunet, imagine, miros, gust; receptorii le preferă pe unele în defavoarea altora. De exemplu, unii indivizii preferă imaginile, alții lectura, iar alții sunetul.

Se pot identifica patru tipuri de astfel de canale care depind de direcția de propagare a informațiilor, iar acestea sunt: verticale ascendente, verticale descendente, orizontale și oblice.

Comunicările verticale ascendente (↑) asigură transmiterea informațiilor de la nivelurile inferioare la cele superioare precum și feed-back-ul. Cele descendente (↓) sunt cele mai răspândite, au loc în mod constant și continuu iar informațiile transmise vin de la niveluri ierarhice superioare spre cele inferioare. Comunicările orizontale (↔) înseamnă mai degrabă dialog, permițând comunicarea între membrii grupului, care se află la același nivel ierarhic. Comunicările oblice ( ∕ )au uneori un caracter neformal, dar în general sunt folosite pentru rezolvarea problemelor urgente, oferind o cale de evitare a contactului pe scară ierarhică.

Aceste patru tipuri de canale de comunicare sunt reprezentate în detaliu în figura de mai sus. Canalele de comunicare afectează modalitățile de receptare, de acceptare, de evaluare și de procesare. O dată cu schimbarea canalelor, sunt schimbate, în mod automat și impactul mesajului asupra celui care recepționează mesajul.

CAPITOLUL II – COMUNICAREA ORGANIZAȚIONALĂ

Definiția comunicării organizaționale

Structura comunicării organizaționale

Comunicarea managerială

Comunicarea persuasivă, factor de influență a grupurilor de muncă

Definiția comunicării organizaționale

Procesele de planificare a obiectivelor, de folosire în mod judicios a resurselor avute la dispoziție, de elaborare a strategiilor de urmat în vederea atingerii target-urilor stabilite, de luare și adoptare a deciziilor și declanșarea acțiunilor sunt procese complexe care necesită aportul tuturor membrilor unei organizații. Datorită multitudinii obiectivelor stabilite, a complexității intereselor la nivelul organizațiilor, coroborate cu ineditul, neprevăzutul situațiilor, un rol deosebit de important în procesul decizional îl au managerii. Aceștia sunt responsabili direct cu planificarea și sincronizarea armonioasă a resurselor de timp avute la dispoziție, cu asigurarea coeziunii în cadrul grupului, cu asigurarea dinamismului și continuității acțiunilor, activităților și deciziilor. Îndeplinirea acestor atribuții, acestor responsabilități au ca și consecință imediată realizarea obiectivelor specifice organizației pe care aceștia o conduc. Cu alte cuvinte, responsabilitatea fundamentală a managerilor este aceea de a coordona și conduce resursa umană, resursa materială și toate celelalte resurse avute la dispoziție. Componenta de bază a funcției de coordonare o reprezintă comunicarea.

Așadar, comunicarea reprezintă un concept aparent simplu în sensul în care practicând-o, omul stabilește o relație cu alte persoane prin care sunt difuzate informații, idei,opinii, atitudini. A comunica,însă nu înseamnă, doar a emite sunete și cuvinte, ci înseamnă, concomitent, a gândi și a cunoaște. În viața cotidiană, oamenii se confruntă cu diferite situații mai mult sau mai puțin problematice, care pot fi soloționate prin comportamente adaptate specificului situațiilor apărute și prin modele de comunicare adecvate. Ca și o concluzie la cele enunțate mai sus, omul trebuie sa aibă la dispoziție în bagajul de cunoștințe o adevărată cultură a comunicării.

Din punctul de vedere al organizației, comunicarea se se poate defini ca fiind un proces prin care se face schimbul de mesaje între membrii acesteia și are ca rezultat realizarea obiectivelor individuale și comune ale membrilor ei.

Relațiile organizaționale au ca fundament comunicarea interpersonală. Comunicarea, fiind un proces complex, antrenează, dincolo de latura structurală, și alte aspecte ale organizației: tehnice, economice, psihologice, educaționale și culturale.

Așadar, este imperios necesar, datorită complexității procesului de comunicare, ca managerii să dețină abilitatea de a fi un bun comunicator. Această abilitate se dezvoltă în primul rând pe înțelegerea rolului comunicării organizaționale.

Vom încerca să enumerăm în continuare cele mai importante roluri ale comunicării organizaționale, astfel:

Comunicarea este deosebit de important pentru existența și succesul organizației, ea fiind situată pe priul loc între responsabilitățile managerului. Trasarea obiectivelor și a sarcinilor, realizarea concordanței cu structurile organizatorice și informaționale, armonizarea activitățior cu obiectivele inițiale și eliminarea defecțiunilor, antrenarea personalului, se bazează pe schimbul de mesaje.

Comunicarea are un aport deosebit în activitatea de stabilire și menținere a relațiilor dintre membri organizației, prin prisma faptului că le oferă acestora informațiile necesare pentru orientarea și evaluarea muncii, comparativ cu ceilalți membri și cu cerințele organizației, în ansamblul său.Cu condiția ca feed-back-ul să fie asigurat, comunicarea scoate în evidență posibilitățile de a îmbunătăți performanțele individuale și generale ale organizației;

Prin comunicare este posibil procesul de identificare, cunoaștere și utilizare corectă a categoriilor de nevoi și stimulente necesare pentru orientarea comportamentului angajaților spre performanță și satisfacții.

Se poate afirma că este imposibil de găsit un aspect al muncii managerului care să nu implice comunicarea. Problema reală a comunicării organizaționale nu este dacă managerii se angajează sau nu în acest proces, ci dacă ei comunică bine, nesatisfăcător sau insuficient.

3. STRUCTURA COMUNICĂRII ORGANIZAȚIONALE

3.1. Componentele comunicării organizaționale

Orice proces de comunicare presupune existența următoarelor elemente:

– emitentul – este orice angajat care deține informații, idei, intenții și obiective privind comunicarea. Emitentul formulează mesajul, alege limbajul receptorului și mijlocul de comunicare. Deși are un rol preponderent în inițierea comunicării nu poate controla deplin ansamblul procesului;

– receptorul – este orice angajat – manager sau executant – care primește mesajul. Importanța receptorului într-o comunicare nu este mai mică decât a emitentului. Cu toate acestea, în practică funcționează o serie de prejudecăți referitoare la actul recepției și la statutul receptorului în comunicare. Mulți manageri sunt tentați să considere receptarea mesajelor ca fiind automată și inferioară; sarcina lor este de a transmite și nu de a primi. În realitate, a asculta este la fel de important cu a vorbi, a citi nu este cu nimic mai prejos decât a scrie. Reușita comunicării depinde de adecvarea conținutului și formei de exprimare a mesajului cu capacitatea de percepție, înțelegere a receptorului, cu starea sa sufletească. Astfel, expresiile elevate, prea tehniciste ori prea subtile adresate unui receptor insuficient pregătit sunt inutile, pentru persoanele cu prejudecăți sau pentru cele aflate într-o dispoziție rea din diverse motive (sănătate, probleme familiale etc.). Mesajele trebuie prezentate diferit față de receptorii lipsiți de prejudecăți sau într-o stare de spirit echilibrat.

– mesajul – este simbolul sau ansamblul simbolurilor transmise de emițător receptorului. În realitate, mesajul este mult mai complicat decât această simplă definiție. Specialiștii vorbesc de textul și de muzica mesajului. În timp ce textul este partea deschisă a mesajului concretizată în cuvinte, muzica este partea invizibilă conținută de orice mesaj. Ea poate să implice o varietate de înțelesuri. Spre exemplu, dacă cineva comite o greșeală sau rostește într-o discuție cuvinte, expresii care ar putea impresiona neplăcut interlocutorii, muzica mesajului poate fi o amenințare nerostită sau o ironie care-l plasează în ridicol. Între rude și prieteni, cunoscuți și colegi, muzica mesajului poate conta mai mult decât textul. Este tot atât de adevărat, însă, nu întotdeauna această latură subtilă a mesajului este percepută în același mod cu intențiile emitentului. Infatuarea, plictiseala, dezacordul, uneori percepute în mesajele celorlalți, nu reprezintă intenții ale emitentului, ci interpretări proprii ale situațiilor marcate de sensibilitățile, prejudecățile, starea de spirit a receptorului;

– contextul sau mediul – este o componentă adiacentă, dar care poate influența mult calitatea comunicării. Se referă la spațiu, timp, starea psihică, interferențele zgomotelor, temperaturilor, imaginilor vizuale care pot distrage atenția sau provoca întreruperi, confuzii.

Un mesaj va căpăta o altă semnificație rostit de aceeași persoană, spre exemplu șeful, în biroul său (importanță oficială), în biroul subordonatului (simplu reproș), pe stradă (mesaj lipsit de importanță), ori la domiciliu (atenție, prietenie).

– canalele de comunicare – sunt traseele pe care circulă mesajele. După gradul de formalizare acestea pot fi:

– canale formale sau oficiale, suprapuse relațiilor organizaționale. Sunt proiectate și funcționează în cadrul structurii astfel încât să vehiculeze informații între posturi, compartimente și niveluri ierarhice diferite. Eficiența comunicării depinde de modul de funcționare a acestor canale. Apariția unor blocaje frecvente în anumite puncte indică necesitatea revizuirii posturilor sau a investigării stării climatului de muncă, a relațiilor interpersonale;

– canale informale sau neoficiale, generate de organizarea neformală. Ele constituie căi adiționale de comunicare care permit mesajelor să penetreze canalele oficiale. Depășind barierele legate de statut și ierarhii, rețeaua canalelor informale poate vehicula știri, noutăți, informații mai rapid decât canalele formale. Deși mesajele astfel transmise sunt frecvent distorsionate și filtrate ele reprezintă, în afara rapidității informației, și avantajul unei disponibilități sporite din partea angajaților.

Un proiect eficient de comunicare solicită luarea în considerare a ambelor categorii de canale, cunoașterea modului lor de funcționare, a avantajelor și dezavantajelor pentru a le putea folosi și controla. „Dacă am răspândit o veste știu că voi primi reacții în mai puțin de o zi. Dacă am transmis o știre oficială, un raport sau un memoriu vor trece trei săptămâni până să primească un răspuns“, afirma un manager referindu-se la reacțiile canalelor formale și neformale;

– mijloacele de comunicare – constituie suportul tehnic al procesului. Contribuția lor este vizibilă în direcția vitezei de vehiculare, acurateței mesajului, costului comunicării. În această categorie de comportament intră telefonul clasic la care s-au adăugat, relativ recent, telefonul mobil și robotul telefonic, telexul și telefaxul, combinarea aparaturii video și audio pentru teleconferințe, rețele de computere, video și televiziunea prin circuit închis. Problema de bază cu care se confruntă organizațiile în acest domeniu este cea a oportunității și eficienței investițiilor, știut fiind că tehnologiile comunicării sunt dintre cele mai marcate de ritmul alert al schimbărilor.

COMUNICAREA MANAGERIALA- ABORDARI TEORETICE

I.1. SPECIFICUL ȘI ROLUL COMUNICARII MANAGERIALE

Comunicarea managerială a apărut, ca disciplină a managementului din necesitatea de a pune la dispoziția managerului mijloace optime de interacțiune în vederea îndeplinirii funcțiilor și rolurilor sale. Ea s-a dezvoltat apoi ca o disciplină, care înzestrează managerul și organizația cu instrumente de lucru.

Comunicarea managerială eficace și eficiența constituie un factor de competitivitate, un avantaj strategic al organizației.

Comunicarea, în știința managerială, este cunoscută ca o principală activitate desfășurată de manageri, fiind considerată: „componenta de bază a funcției de coordonare" (Zorlețan,T; Burduș, E.; Căprărescu, G.-“Managementul organizației”).

A conduce înseamnă a comunica, a transmite informații, idei, sentimente, decizii subordonaților, precum și posibilitatea de revenire a informațiilor sub forma rapoartelor, atitudinilor, sentimentelor acestora. Prin urmare activitatea managerială prezintă un proces complex și continuu de comunicare, cu ajutorul căruia managerul și subalternii săi se descoperă reciproc și conversează, se incită și se calmează, se contrazic și cad de acord, se resping sau se acceptă,atât în problemele majore și în cele curente ale entității socio-profesionale din care fac parte.

Comunicarea managerială nu mai are doar rol de transmitere a mesajelor de informare, instruire, convingere sau motivare. Ea devine o “forță dinamică și independentă”, care este modelată de mediul în care funcționează. Sistemul de comunicare creează instrumente puternice pentru ajustarea continuă a structurii și a proceselor organizației la condițiile în continuă schimbare. Rolul de bază al managerilor devine acela de a dezvolta și menține viu sistemul de comunicare, menit să sprijine implementarea strategiei organizației, “sistemului nervos” și al “corpului” organizației (Mihuleac, E.- “Managerul și principalele activități”). De aici a rezultat și nevoia perfecționării deprinderilor de comunicator ale managerului, atât interpersonale cât și de grup, de comunicare în cadrul organizației, dar și în exteriorul ei.(se realizează și prin etică în comunicare)

Principiul de bază al eticii în comunicare este de a trata subordonații ca oameni, deci ca ființe raționale, libere, conștiente, stăpâne pe viața lor, resonsabile de sarcinile pe care și le-au asumat. Factorii care determină o comunicare managerială etică sunt: reglementările guvernamentale, codurile de etică, regulamentele organizației și carasteristicile individului.

Factorii care influențează caracterul etic al comunicării manageriale sunt:

calitățiile pozitive ale individului ce comunica cum ar fi: credibilitetea, integritatea, loialitatea și respectul fațțăde om

respectarea sarcinilor și promisiunilor asumate

exemplul personal al conducerii de vârf

corectitudinea informațiilor

prejudecăți

tensiuni fizice și psihologice

Comunicarea persuasivă, factor de influență a grupurilor de muncă

În fiecare zi toți oamenii suntem implicați în activități care presupun comunicarea, fie ca emițători, fie în calitate de receptori de informații și mesaje. În calitate de posibili cumparători a anumitor produse suntem în permanență supuși unor mesaje din curentul ppublicității, al advertising-ului. Politicienii rostesc discursuri si și promit anumite lucruri în campania electorală, având ca și scop principal câștigarea încrederii și convingerea electoratului de a le acorda votul. Așadar, suntem, aproape în fiecare zi ținta unor acțiuni persuasive. Aceste acțiuni persuasive au ca scop schimbarea unor atitudini ale noastre, cum ar fi: cumpărarea anumitor produse, acordarea votului unui anumit candidat, etc. În realitate, daca se urmărește ca un individ sau un grup de indivizi să își modifice atitudinea față de o anumită chestiune, acest lucru se poate pune în practică prin intermediul comunicării persuasive.

Este absolut necesar acordăm o atenție deosebită acestui lucru de fiecare dată când încercăm să concepem și să ținem un discurs. Cu alte cuvinte, eficiența persuasiunii din comunicare va fi cu atât mai mare cu cat inforația pe care vrem să o transmitem va fi adaptată în jurul personajului sau grupului căruia ne adresăm, ținând, în același timp, cont de nevoile și interesele acestora. Așadar, pentru a convingeun individ sau grup să își schiimbe atitudinea, obiceiurile, comportamentul printr-un discurs, va trebui să folosim modul uzual al acestora de comunicare, limbajul acestora, și nu limbajul, modul de comunicare caracteristic nouă, a celor care ținem discursul.

Această schimbare se realizează și prin forme autoritare de comunicare: recomandări, dispoziții, ordine, interdictii, dublate de metode coercitive, dar conformarea în acest caz este exterioara, fară o adeziune care să o facă să dureze mult mai mult. De aceea oricărei actiuni manageriale eficienta îi este indispensabilă aceasta formă speciala de comunicare datorită faptului că evita tensiunile si consumarea resurselor pentru alte scopuri decat cele asumate de comun acord.

Forma de prezentare a informației, a mesajului care se vrea transmis, este importantă prin puterea acesteia de convingere și de modificare a mentalității. O forma mai puțin reușită din punct de vedere persusiv, care nu stârnește interesul, va obosi, plictisi participanții la procesul de comunicare si, in final, procesul de intelegerea va fi precar, atingerea țelului comunicării nemaiputând fi posibilă sau este puternic afectată, mesajul ajungând la destinatar în mod trunchiat, incomplet.

Structurarea mesajului are ca obiectiv ghidarea celui care recepționează mesajul către o intelegere eficientă, prin prezentarea ideilor intr-o maniera coerentă, logică, ușor accesibilă si este deosebit de folositoare ,în special în procesul de luare a unor decizii, atunci cand , mai mulți factori decizionali au un aport pentru îndeplinirea misiunilor și obiectivelor încredințate sau in transmiterea unor decizii către subordonați.

Argumentarea – folosim numai argumente pro atunci cțnd persoana căreia îi este destinat mesajul nu este bine documentat în domeniu, daca agreează propunerile si daca anticipam ca el nu va fi tentat să aducă contraargumente. Argumentarea mixta are avantajul de a crea impresia de impartialitate, in caz de nefamiliarizare cu problema previne nesiguranța creata de contraargumente.

Ordinea de prezentare a argumentelor este de asemenea importanta datorită faptului că o informatie favorabila creeaza o atitudine favorabila fata de evenimentele ulterioare. În situația în care destinatarul nu manifestă un interes vădit asura subiectului, se incepe cu argumentul care cântărește cel mai greu și care îi poate stârni un imediat interes, astfel încât discuția să se poată îndrepta în direcția dorită de cel care a inițiat-o. Plasarea cea mai defavorabila a argumentului forte este la mijlocul comunicării fiindcă, de obicei, mijlocul unui mesaj se uita cel mai usor, pierzându-se , în acest mod, valoarea persuasivă a argumentelor.

Motivarea pentru receptia mesajului prezintă iportanță pentru comprehensiunea mesajului și pentru obținerea conformării, de aceea este bine ca, anterior transmiterii mesajului propriu-zis, cel care emite mesajul sa utilizeze un mesaj preliminar care sa contina argumente despre utilitatea problemei în discuție, cum ar fi: “este important sa cunoasteti /faceti acest lucru pentru că… Iată informațiile de care aveti nevoie”. Abia după inserarea acesto mesaje preliminare se poate începe cu argumentarea pro sau contra a subiectului dezbătut.

Concluziile structurează favorabil sau nefavorabil înțelegerea mesajului în sensul dorit și atingerea conformarii, în funcție de caz. Adică, atunci când destinatarul nu este familiarizat cu topicul comunicării, prezentarea concluziilor crește în mod considerabil eficiența persuasiunii.

Efectul timpului asupra odificăriii atitudinilor difera in functie de cât de credibilă pare a fi sursa. În acest sens, sursele cu grad ridicat de credibilitate produc modificări mai putin durabile deoarece efectul descreste cu timpul. Pe de altă parte sursele slab credibile au ca reyultat producerea de efecte mult mai durabile.

Continutul afectiv al mesajului influențează durata efectului în sensul în care o comunicare cu tentă de amenințare este mult mai ușorși mai bine reținută în ideea în care destinatarrul este capabil sa se confrunte cu astfel de situatii și invelul stimei de sine este foaret ridicat. În caz cotrar, datorita mecanismelor care inlatura din campul constiintei continuturile mai puțin plăcute și care amenință un aparent echilibru al psihicului uman, mesajul va fi foarte repede și ușor uitat.

Alegerea canalului de comunicare se realizează cu condiția de a se ține de cont de avantajele și dezavantajele fiecărui individ în raport cu eficiența persuasiunii. Cu alte cuvinte, cu cât numărul de canale folosite este mai mare, cu atât asimilarea conținutului mesajului, înțelegerea acestuia este mult mai facilă.

CAPITOLUL III – GRUPUL DE MUNCĂ

Conceptul de grup

Clasificarea grupurilor

Comunicarea în cadrul grupului de muncă

Influența grupului asupra eficienței individuale

Conceptul de grup

Grupurile umane reprezintă pentru individ și societateo realitate inevitabilă, o organizare socială. Individul uman nu poate trăi În afara grupurilor decât în mod temporar și nu se poate desăvârși ca persoană trăind izolat. Omul simte nevoia de socializare. Procesul de socializare se desfășoară în grupuri și colectivități umane cum ar fi: familia, grădinița, școala, iar entitățile biologice care nu iau parte la acest proces de socializare nu devin ființe sociale complexe,iar caracteristicile fundametale ale omului cum ar fi vorbirea, gândirea abstractă lipsesc.

Grupurile de muncă se formează ca rezultat al nevoii de specializare a organizației. Diferențierea sau specializarea nu înseamnă doar structurarea organizației pe funcții ci și formarea unor grupuri care să ajute la îndeplinirea tutturor obiectivelr și sarcinilor sppecifice fiecărei funcțiuni din cadrul organizației. Un grup se prezintă sub forma unui colectiv de indivizi au un aport la îndeplinirea și atingerea aceluiași scop și care sunt conduși de un lider Un grup are un scop, un ideal principal, temporar sau permanent și o conștiință de sine ca grup. Teoria ne arată faptul că grupurile se folosesc la scară largă și pentru soluționarea diferitelor situații problematice, pentru inovații, pentru actele de decizie și în vederea coordonării sarcinilor.

Funcțiile acestor grupuri sunt reflectate în nevoile organizației în vederea îndeplinirii scopurilor. Grupurile stimulează, protejează, și chiar oferă asistență și socială și psihologică indivizilor. De a ici rezidă faptul că grupurile pot acționa în interesul organizațiilor, ca un întreg, precum și în interesul individual al unor componenți.

Oamenii de știință ne pun la dispoziție câteva aspecte cheie ale grupurilor, după cum urmează::

Aspectul psihologic al unui grup se referă la faptul că doi sau mai mulți oameni trebuie să fie conștienți din punct de vedere psihologic unul de celălalt, să se observe și să se simtă reciproc pentru în vederea constituirii un grup;

Comportamentul unui membru afectează pe ceilalți, iar evenimentele din exterior ce afectează un membru, îi pot afecta pe toți ceilalți;

Fiecare grup muncește pentru atingerea unui scop comun;

Existența grupului constituie o răsplată sau o satisfacție pentru membrii acestuia.

3.2. TIPOLOGIA GRUPURILOR

Cea mai des întâlnită clasificare a grupurilor este făcută în funcție de relațiile sociale care există între membrii acestora. Luând în considerare acest criteriu, distingem două categorii de grupuri, și anume: grupurile ărimare și grupurile secundare. În cadrul grupurilor primare relațiile între membrii grupului sunt de natură personală, afectivă chiar. Cel mai bun exemplu de grup primar este familia. Aici contatele și interacțiunea între membri se face, în cea mai mare parte a timpului prin contact direct, personal, față în față. Pe de altă parte, în cadrul grupurilor secundare există un sistem deschis de relații interpersonale, însă relațiile afective nu mai au un rol important. Un exemplu concludent de grup secundar poate fi consideraat grupul de muncă.

Grupul primar reprezintă pentru cei care-l alcătuiesc ceva foarte important și, de aceea, el constituie, înainte de orice, un scop și nu un mijloc în vederea realizării unor scopuri. În acest grup insul trăiește sentimentul propriei identități direct și, totodată, își afirmă specificitatea, pe care ceilalți membri o acceptă ca atare. Grupul primar este, prin funcțiile sale esențiale în socializare, o structură fundamentală pentru individ și societate. Primele procese de socializare cunoscute de copil au loc în grupul primar, adică în familie.

Caracteristica lor principală este asociația afectivă a membrilor, cooperarea și interacțiunea directă, față în față. Cooperarea și interacțiunea contribuie decisiv la formarea individului din punct de vedere social și la formarea și realizarea țelurilor, idealurioor acestuia. Consecința acestei asocieri afective, intime, psihologice, reprezintă o anumită fuziune a individualităților într-un întreg, într-un numitor comun, o unitate comună, astfel încât țelul fiecărui membru se regăsește în viața grupului, în realizarea unui scop colectiv.

Grupul primar promovează colectivitatea și implică un anumit fel de simpatie și de identificare mutuală pentru care “noi” este teremnul normal. Această unitate a grupului primar nu este însă una doar de armonie și de iubire, ci este și una care încurajeayă și scoate în evidență spiritul competitiv al fiecarui individ al grupuui, în funcție de trăsăturil de personalitat și caracter de care aceștia dispun. Obediența către standardele comune obligă, într-un anumit mod, membrii să se angajeze în eforturi de a ocupa un loc în conștiința celorlalți.

Din perspective psihologiei sociale, grupul primar are urmîtoarele caracterisitici principale: scop comun, urmărit într-un mod activ, relații afective între membri; dependența unul față de celălalt, unitate, solidaritate morală; crearea unor norme, credințe, coduri, ritualuri care sunt respectate de către toți membri acestuia. Prin păstrarea unei dimensiuni relative restrânse, grupul primar își conservă destul de ușor imaginea ideală si relațiile dintre membri acestuia.

Grupul secundar este format din doi sau mai mulți indivizi implicați într-o relație impersonală iar scopul lor este foarte clar specificat și are un caracter predominant practic. Membri acestuia colaborează cu alți semeni în vederea îndeplinirii unui scop. În comparație cu grupul primar, unde relațiile dintre membrii acestuia sunt de natură afectivă, în cazul grupului secundar relația dintre membrii grupului constituie un mijloc pentru atingerea unui țel. Exemple de grupuri secundare sunt corporațiile naționale sau interrnaționale, unitățile de învățământ, unitățile de muncă, unitățile militare, comunitățile etnice și naționale. Grupurile secundare se manifestă ca medii sociale în care membri acestuia se comportă ca și actori sociali. Relațiile interumane în cadrul grupului sunt stabilite în baza unor norme care, indiferent că sunt sau nu acceptate de către membri grupului, aceștia u obligația de a le respecta întocmai în vederea bunului mers al organizației, al grupului.