. Comunicarea In Audio Vizual
ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
CURSURI DE MASTER ÎN “COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE”
FACULTATEA DE COMUNICARE SOCIALĂ ȘI RELAȚII PUBLICE “DAVID OGILVY”
LUCRARE DE LICENȚĂ
“COMUNICAREA ÎN AUDIO-VIZUAL”
COORDONATOR : LECTOR UNIVERSITAR DR. ION STAVRE
ABSOLVENTĂ : CIOBA CLAUDIA BEATRICE
Iunie 2004
CUPRINS
I. Comunicarea.Definiții posibile …………………………………………………………….3
II. Televiziunea si modelele comunicării …………………………………………………..8
III. Mass – media și televizunea ……………………………………………………………16
3.1 Scurtă istorie a televiziunii …………………………………………………………16
3.2 Tipuri de canale de televiziune …………………………………………………..18
IV. Funcțiile eleviziunii ………………………………………………………………………..22
V. Efectele informării prin televiziune …………………………………………………..27
Audio-vizualul și producția de televiziune …………………………………………34
Televiziunea – sistem de producție complex ……………………………34
Principii și tehnici fundamentale …………………………………………….36
Metode de măsurare a audienței ……………………………………………39
Televiziunea, tehnologia și viața cotidiană ………………………………42
Studiu de caz : analiza emisiunii,, În vizită la noi acasă ……………………..44
Concluzii ……………………………………………………………………………………..50
Bibliografie …………………………………………………………………………………..51
I. COMUNICAREA. DEFINIȚII POSIBILE
Despre comunicare s-a scris mult, i s-au făcut tot atâtea clasificări pe cât de multe definiții i s-au dat și probabil va fi studiată în continuare pentru că ea este cea care face posibilă coexistența oamenilor.
Deși pare simplu de înțeles, comunicarea este mult mai complexă și plină de substraturi. Ea are o mulțime de înțelesuri, o mulțime de scopuri și cam tot atâtea metode de manifestare.
Nu există o definiție unică a comunicării, în schimb, toate definițiile date acesteia coincid în următoarele elemente: ”comunicarea este procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul; comunicarea este un atribut al speciei umane; nici un fel de activitate, de la banalele activități ale rutinei cotidiene pe care le trăim fiecare dintre noi zilnic și până la activitățile complexe desfășurate la nivelul organizațiilor, nu pot fi concepute în afara procesului de comunicare.” (Tran ,1999,3)
Comunicarea reprezintă una dintre activitățile umane pe care fiecare dintre noi o poate recunoaște, însă puțini o pot defini satisfăcător. Comunicare este a vorbi cu cineva, comunicare este și televiziunea, răspândirea de informații, ținuta, critica literară – -și lista poate continua la nesfârșit. Aceasta este una dintre problemele cu care se confruntă oamenii care o studiază: putem să aplicăm corect conceptul de “obiect de studiu” la ceva atât de divers și multilateral cum este de fapt comunicarea umană? Există vreo speranță de a face o conexiune între, să zicem, studiul expresiei faciale și critica literară? Ar fi acesta un exercițiu care să merite măcar încercat ?
Îndoielile care stau în spatele acestor întrebări pot da naștere unei păreri conform căreia comunicarea nu este un subiect, în sensul academic al cuvântului, ci o arie de studii interdisciplinare.
Cu toate acestea, se pot defini două tipuri mari de definiții ale comunicării. Prima vede comunicarea ca fiind un proces prin care A trimite mesaj lui B, mesaj care are un efect asupra acestuia. Cea de-a doua definiție vede comunicarea drept negocierea și schimbul de semnificație, proces în care mesajele, persoanele determinate cultural și “realitatea” interacționează astfel încât să ajute înțelesul să fie produs, iar înțelegerea să apară.
Scopul primei definiții este să identifice etapele prin care trece comunicarea, astfel încât fiecare etapă să poată fi studiată cum se cuvine, iar rolul lor în procesul comunicării, precum și efectele asupra procesului de comunicare să fie identificate. Lasswell (1948) fixează această perspectivă prin modelul său “Cine spune/ ce /pe ce canal / cui / și cu ce efect?”. În interiorul acestei abordări există, bineînțeles, zone asupra cărora domnește dezacordul : una dintre acestea este legată de importanța intențiilor de comunicare. MacKey (1972) argumentează că un geolog poate extrage multe informații examinând o rocă, dar că roca nu poate comunica pentru că nu are nici intenția, nici puterea de alegere. Alți autori includ la capitolul comunicare toate mijloacele simbolice prin care o persoană (sau orice alt organism) influențează o altă persoană.
A doua abordare este cea structuralistă, care accentuează relația dintre elementele constitutive necesare pentru ca înțelesul să apară. Aceste elemente se pot încadra în trei mari categorii :
(1) textul, semnele și codurile lui;
(2) persoanele care “citesc” textul, experiența socială și culturală care i-a format atât pe ei, cât și semnele/codurile pe care le folosesc;
(3) conștiința unei “realități externe” la care se referă atât textul, cât și oamenii. (Prin realitatea externă înțelegându-se acel lucru la care se referă un text, altceva decât textul în sine.)
Unele autorități în domeniu, cum ar fi Saussure, pun în prim-plan gruparea elementelor care alcătuiesc un “text” (semn / coduri / limbaj); altele, cum ar fi Barthes, se concentrează pe interacțiunea text / cultură ; pe când abordările mai filosofice, ale lui Peirce, Ogden și Richards, dau mai multă atenție “realității externe”, pe care o numesc “obiect” sau ”referent”. Modalitatea în care se produce înțelesul, prin interacțiunea acestor trei grupări, este domeniul principal de studiu al semioticii.
Se poate afirma așadar, concluzionând, că există două mari orientări, ”școli”, in studiul comunicării.
Prima dintre acestea vede comunicarea ca pe o transmitere de mesaje. Ea se preocupă de modul în care emițătorii și receptorii codifică și decodează mesajele, de felul în care transmițătorii utilizează canalele și mijloacele de comunicare – adică de problemele eficienței și acurateței. Comunicarea este înțeleasă ca fiind procesul prin care o persoană influențează comportamentul sau starea mentală a alteia. Dacă efectul este diferit sau mai scăzut decât cel intenționat, această școală tinde să vorbească despre eșecul comunicării și analizează fazele procesului de comunicare pentru a afla unde a intervenit eșecul.
Cea de-a doua școală înțelege comunicarea ca producție și schimb de semnificații. Ea se preocupă de modul în care mesajele sau textele interacționează cu oamenii în scopul producerii de semnificație – adică rolul pe care îl au textele în cultura noastră. Această orientare utilizează termeni precum “semnificație” și nu consideră că neînțelegerile ar fi neapărat dovezi ale eșecului comunicării – ele ar putea rezulta din diferențele culturale dintre emițător și receptor. Pentru această școală, studiul comunicării reprezintă studiul textului și al culturii.
Cele două școli mai diferă din perspectiva înțelegerii a ceea ce constituie un mesaj Școala proces vede mesajul ca fiind acel lucru care este transmis prin procesul de comunicare și pe care un emițător îl transmite, indiferent de mijlocul folosit. Pentru semioticieni, pe de altă parte, mesajul reprezintă construcția de semn care, prin intermediul interacțiunii cu ceilalți receptori, produce înțelesuri.
În cele mai multe dintre lucrările de specialitate, comunicarea este împărțită în: comunicare verbală/non-verbală; comunicare intrapersonală/interpersonală, comunicare de grup/comunicare de masă sau mediatizată.(cf.Bertrand,2001,18)
Există, de asemenea, autori care consideră importante și celelalte forme ale comunicării : comunicarea esopică, politică și electorală, cea de întreprindere, comunicarea internațională sau comunicarea directă/indirectă, comunicarea tactilă, comunicarea managerială, comunicarea publicitară, educativă, comunicarea societății civile, comunicarea managerială, comunicarea în prevenirea conflictelor, etc. (Tran,1999,15)
Nu aș îndrăzni să contest importanța tuturor acestor forme ale comunicării, numai că, având în vedere tema cu totul diferită a acestei lucrări, mă simt nevoită să mă opresc succint doar asupra celor mai importante și mai cunoscute dintre acestea, urmând să insist asupra comunicării mediatice, obiect al studiului meu.
Comunicarea verbală se bazează pe cuvântul vorbit sau pe cuvântul scris, ea folosește o limbă și un limbaj comun, sprijinindu-se pe funcția semiotică. Astfel, ”când ne adresăm cuiva, folosim cuvinte și fraze susceptibile de a fi înțelese de către interlocutorul nostru. La fel când scriem o scrisoare sau redactăm o dizertație ori un articol.”(Bertrand,2001,18)
Comunicarea non-verbală se bazează pe gesturi, mimică, tot ce poate traduce emoțiile și reacțiile noastre. Această comunicare cuprinde limbajul corpului, expresia feței (grimase, ras, gesturi), comunicarea tactilă sau prezența personală, iar toate acestea ne ajută la transmiterea informațiilor, alături de comunicarea verbală.
Comunicarea intrapersonală se referă la o singură persoană, la ceea ce gândește sau vorbește cu ea însăși. ”Acest aspect al fenomenului de comunicare este, evident, dificil de studiat din moment ce el nu este exprimat și rămâne latent. Doar un psihanalist l-ar putea aborda.”(Bertrand,2001,19)
Comunicarea interpersonală implică în mod obligatoriu minimum două persoane care realizează un schimb de idei; ea se aplică la o comunicare între un număr mic de indivizi puși în situații diverse (față în față sau în cerc restrâns). Cu cât legătura dintre aceste persoane este mai strânsă, cu atât comunicarea va fi mai intensă. Acest tip de comunicare este definit de către Mihai Coman (1999,14), astfel: ”Comunicarea se realizează între două sau mai multe persoane, aflate în poziții de proximitate (de obicei spațială); în actul comunicării ele interacționează, altfel spus, se influențează reciproc. Acest tip de comunicare poartă numele de comunicare interpersonală.”
Comunicarea de grup este o comunicare interpersonală ce se extinde la un număr mare de persoane. Comunicarea în interiorul unei instituții sau mai simplu spus – comunicarea de grup, este un proces ce presupune crearea și schimbul de mesaje în interiorul unui sistem: ”poate fi vorba despre o ședința de lucru între colegii de birou sau de un dialog între profesor și studenții săi.” (Ibidem)
Cât despre comunicarea mediatizată, același autor este de părere că aceasta se situează la un alt nivel prin faptul că ea permite fie unuia sau mai multor imitatori, fie unui imitator colectiv să difuzeze mesaje cu ajutorul unui dispozitiv tehnic unuia sau mai multor receptori.
Prin mass-media ni se prezintă o imagine despre ceea ce ne interesează , pentru că nici un om nu s-a născut învățat sau având cunoștințe directe despre lume în ansamblul ei. Foarte mulți dintre noi nu au decât o experiență limitată, iar ceea ce știm despre restul lumii știm datorită școlii, conversațiilor, familiei și, în primul rând, datorită mass-media.”Viața omului contemporan se caracterizează, printre altele, prin bombardamentul informațional zilnic la care este supus. Prin cantitatea, frecvența și simplitatea lor, mesajele mass-media ne-au devenit tot atât de familiare ca și hrana, lucrurile din locuință sau prietenii.” (Tran,1999,77)
Comunicarea de masă a primit numeroase definiții din partea specialiștilor, fiind considerată ”un proces prin care profesioniștii folosesc un suport tehnic pentru a difueciproc. Acest tip de comunicare poartă numele de comunicare interpersonală.”
Comunicarea de grup este o comunicare interpersonală ce se extinde la un număr mare de persoane. Comunicarea în interiorul unei instituții sau mai simplu spus – comunicarea de grup, este un proces ce presupune crearea și schimbul de mesaje în interiorul unui sistem: ”poate fi vorba despre o ședința de lucru între colegii de birou sau de un dialog între profesor și studenții săi.” (Ibidem)
Cât despre comunicarea mediatizată, același autor este de părere că aceasta se situează la un alt nivel prin faptul că ea permite fie unuia sau mai multor imitatori, fie unui imitator colectiv să difuzeze mesaje cu ajutorul unui dispozitiv tehnic unuia sau mai multor receptori.
Prin mass-media ni se prezintă o imagine despre ceea ce ne interesează , pentru că nici un om nu s-a născut învățat sau având cunoștințe directe despre lume în ansamblul ei. Foarte mulți dintre noi nu au decât o experiență limitată, iar ceea ce știm despre restul lumii știm datorită școlii, conversațiilor, familiei și, în primul rând, datorită mass-media.”Viața omului contemporan se caracterizează, printre altele, prin bombardamentul informațional zilnic la care este supus. Prin cantitatea, frecvența și simplitatea lor, mesajele mass-media ne-au devenit tot atât de familiare ca și hrana, lucrurile din locuință sau prietenii.” (Tran,1999,77)
Comunicarea de masă a primit numeroase definiții din partea specialiștilor, fiind considerată ”un proces prin care profesioniștii folosesc un suport tehnic pentru a difuza mesaje, într-o manieră amplă, rapidă și continuă, cu scopul de a atinge o audiență largă.” (Bertrand,1999,19)
Autorul definește imitatorul, spunând că acesta nu trebuie să fie doar un profesionist al comunicarii, dar să și aibă acces la informație, să dispună de mijloace organizaționale și economice (un organ de presă, un canal de televiziune, etc.) și de “mașini” de comunicare (camere video, studiouri, tipografii). În concepția autorului, audiența trebuie să fie compusă dintr-un număr de receptori anonimi dispersați geografic iar circulația mesajelor difuzate să fie aleatorie: ”comunicarea de masă este deci o formă de comunicare mediatizată.” (Ibidem)
Dorind să accentueze diferența dintre noțiunile mass-media și mijloace de comunicare în masă, același autor consideră că “expresia mijloc de informare de masă denumește în egală măsura un sector al comunicării sociale (presa scrisă, radioteleviziunea), un sub-sector (cotidiene, reviste) sau un organ anume (un ziar, o revistă, un post de radio sau de televiziune.)” (Bertrand,2001,41)
Odată explicată noțiunea de mass-media, autorul va trece la clarificarea conceptului “mijloace de comunicare”, spunând: ”Un mijloc de informare în masă este o întreprindere care, prin mijloace tehnice specifice, difuzează simultan sau aproape simultan, un același produs, informativ sau distractiv, unui ansamblu de indivizi răspândiți în diverse zone.” (Ibidem)
Vasile Tran, în “Comunicare” – curs nepublicat, ne atenționează asupra diferenței dintre cele două termene, spunând: ” Între noțiunile de mass-media și comunicare de masă, mijloace de comunicare (instrumentele comunicării, mijloace tehnice de transmitere a mesajelor) există diferențe vizibile, care nu pot fi ocolite sau trecute cu vederea.”
De altfel, termenii “comunicare” și ”informare”, precum și “mijloacele de comunicare” au sensuri diferite în funcție de domeniul în care are loc comunicarea. Exemplele în acest caz sunt numeroase și destul de ușor de sesizat : informația, pentru ziarist, este expunerea într-o formă cât mai credibilă a unor fapte la care a asistat sau pe care le-a putut verifica. Pentru el, esențială este corectitudinea datelor oferite publicului larg (ziare, radio, televiziune, etc.).
La polul opus se va afla un specialist din domeniul publicității pentru care comunicarea are drept scop cucerirea și influențarea consumatorului prin mesaje atrăgătoare. Pentru acesta, adevărul nu este foarte important deoarece datoria lui este de a vinde un produs sau un serviciu, iar în funcție de clientul care trebuie convins, va folosi mijloace de comunicare și de persuasiune. El își va construi mesajul în funcție de nevoile acestuia, fiind în stare să “înflorească realitatea în orice moment, doar pentru a-și atinge scopul.
Studiind aceste exemple și multe altele, ne vom da seama cât de mult diferă felul în care se poate comunica și cât de multe sensuri sau forme pot fi date informațiilor, iar toate acestea vin în sprijinul afirmației lui Paul Dobrescu ”Sistemul mass-media asigură circulația informațiilor, opiniilor, interpretărilor și abordărilor considerate a avea semnificație socială, reprezintă o adevărată legătură informațională între diverse părți și segmente sociale.” (2001,8)
II. TELEVIZIUNEA ȘI MODELELE COMUNICĂRII
Am parcurs în capitolul precedent toate tipurile de comunicare definite și analizate de specialiștii în domeniu dar din toate aceste forme pe care comunicarea le poate îmbrăca ne vom opri în cele ce urmează asupra comunicării în audiovizual,obiect al studiului propus în această lucrare.
Deloc întâmplător , sociologii denumesc astăzi “societatea informatizată” ceea ce nu cu mulți ani în urmă numeau “societatea post-industrială”. În locul termenului vag,sugerând doar depășirea unui stadiu, noua sintagma definește exact nu atât o stare de fapt, cât mai ales un “mâine” spre care ne îndreptam rapid. Într-adevăr , toate zonele importante ale vieții sociale – politicul , economicul , învățământul , știința , cultura,educația , sunt puternic marcate și condiționate de ofensiva informației. Un singur exemplu : fără “transparență” ar fi fost greu de imaginat procesul destrămării totalitarismului de tip comunist, finalizat prin dispariția lui ca sistem politic în țările est-europene, proces trăit și de noi, românii.
Mai mult chiar : analizând cele trei forme fundamentale ale puterii – puterea militar-represivă , puterea economico-financiară și puterea dată de informație -Alvin Toffler considera că astăzi , si mai ales în viitor, informația este net prevalentă, chiar dacă de-a lungul istoriei forța represivă și banul au avut întâietate.
Ce rol joacă în acest proces comunicarea de masă ? Evident, unul esențial-de vreme ce mass-media adună informația din toate sursele posibile și o îndreaptă spre opinia publică . Din perspectiva deschisă de Toffler , poate că expresia “presa a patra putere în stat ”este depășită și ar avea nevoie de corective, în sensul reevaluării locului presei în sistemul factorilor de putere. Aceasta este însă sarcina altor discipline de a stabili ce anume a reprezentat de-a lungul timpului și ce reprezintă acum mass-media.
Deși cronologic, ultima venită – televiziunea – a reușit în câteva decenii să revoluționeze, literalmente,comunicarea de masă și chiar civilizația umană. Apariția și dezvoltarea televiziunii au grăbit lucrurile, transformând circulația informației într-un fenomen exploziv, cu nuanțe de agresare a individului și a societății. Semnificativ, sociologia comunicării de masă a asimilat expresii desprinse parcă dintr-un comunicat de front, precum ”explozia informațională”, ”bombardamentul informațional”, ”ofensiva audiovizualului”, etc. terminologie deloc improprie si, prin aceasta, cu atât mai revelatoare pentru natura unui proces ieșit de mult din făgașul simplei dezvoltări cantitative. Si mai interesant este faptul că televiziunea, acest “copil teribil” al comunicării de masă, după ce s-a instalat temeinic în fruntea ierarhiei mediilor de comunicare nu a încremenit formula cristalizată și nici măcar nu s-a rezumat la retușuri,la schimbări neesențiale așa cum a făcut presa scrisă de-a lungul evoluției ei. Televiziunea s-a grăbit să-si asocieze telefonia și computerul pentru a prefigura o noua revoluție provocată de audiovizual ”sistemul multimedia”, mod de comunicare complex,ce face deja să se vorbească despre micul ecran de astăzi ca despre o “paleo-televiziune”.
MODELE FUNDAMENTALE
1. FORMULA LUI LASSWELL
Harold.D.Lasswell,cercetător american în domeniul științei politice , a început un articol din 1948 cu, poate , cea mai cunoscută formulă în domeniul comunicării : aceea că un act de comunicare poate fi corect descris dacă se răspunde la următoarele întrebări: ” Cine?/Ce spune?/Prin ce canal?/Cui?/Cu ce efect? ”
De atunci afirmația a fost cunoscută și citată drept formula lui Lasswell și ea a fost folosită în modalități diferite, cu deosebire pentru a organiza și a structura discuțiile despre comunicare. Lasswell însuși o utilizează pentru a delimita câmpurile distincte ale cercetării comunicării identificând pentru fiecare întrebare un câmp distinct de cercetare.
Găsind că modelul lui Lasswell este util dar cumva prea simplu, unii cercetători l-au dezvoltat. Braddock de pildă a descoperit că în procesul comunicării sunt implicate mai multe elemente decât cele cinci prezentate de către Lasswell.
În propria versiune a acestui model, Braddock adăuga noi fațete actului comunicațional : contextul în care este transmis mesajul și scopul în care imitatorul transmite ceva. Braddock reliefează astfel faptul că formula poate fi înșelătoare,întrucât orientează specialistul către câmpuri de cercetare distincte.
De asemenea Lasswell a fost criticat pentru că a omis feed-back-ul. Și în această privință modelul său poartă amprenta epocii în care a fost elaborat. Și cu toate acestea trebuie să recunoaștem că modelul lui Lasswell reprezintă o modalitate adecvată și pătrunzătoare de inițiere în studiul comunicării.
Expresia “injecție hipodermică” îi aparține tot lui Lasswell și postulează principiul conform caruia mass-media ar avea un efect sau un impact nediferențiat asupra indivizilor. Autorul susține că oamenii trăiesc izolat, au origini sociale diferite, nu împărtășesc norme, valori sau credințe și din această cauză exercită un control social minim unul asupra celuilalt.
Mijloacele mass-media pot fi concepute ca gloanțe simbolice care lovesc fiecare ochi și fiecare ureche, având efecte directe, imediate și uniforme asupra gândirii și comportamentului.” Mesajul mass-media este primit separat și nefiltrat de către fiecare individ care reacționează aproape ca la o injecție , mecanic, independent de alții. Relația dintre individ și mesajul media fiind una de stimul-răspuns,mass-media sunt direct responsabile pentru schimbarea valorilor , ideilor, atitudinilor, opiniilor, comportamentelor.” (R.E.Pettz,J.Priester,Mass Media Attitude Change ” Implications of Elaboration Likelihood Model, p.9,apud Dobrescu, 2001, pp.81-82)
Pornind de la această caracteristică mass-media ocupă o poziție foarte bine definită în societate. Multitudinea de informatii și de mesaje pe care le oferă acestea nu reușesc însă decât să “amețească” publicul, să-i provoace derută și confuzie: ” În fața acestei agresiuni informaționale pe care tocmai noua tehnologie a comunicării a făcut-o posibilă, individul nu se poate apăra în nici un fel, întrucât este complet dependent de structurile, de mesajele și de mijloacele de comunicare care îi alcătuiesc iată ambientul existenței sale.”(Georgiu,1999,172)
Mesajele ajung la receptor fără a fi filtrate, iar , odată “atins”, receptorul va avea o reacție uniformă , va răspunde rapid și necontrolat, instinctiv, ca și cum ar fi fost înțepat de acul unei injecții. Din acest punct de vedere, teoria “injecției hipodermice”, propusă de Lasswell, se aseamănă foarte mult cu sintagma “glonțului magic”, sintagma gândită de Melvin De Fleur . Astfel “oamenii sunt expuși la mesajele mass-media, iar acestea,pătrunzând cu atâta ușurință în conștiințe,devin instrumente “vrăjite” pentru modelarea opiniei publice.
Cele două teorii se bazează pe aceeași idee, până la un anumit punct , iar comun lor este modelul “stimul-răspuns” utilizat. Dacă în cazul primei,mesajul mass-media poate avea efecte direct răspunzătoare pentru schimbarea valorilor, ideilor sau a atitudinilor, în cazul celei de-a doua teorii, ”mass-media funcționează ca un declanșator de comportament social “programat”, fiind de-ajuns o campanie de presă bine “construită” pentru a se obține imediat orientarea atitudinii și comportamentului publicului în direcția dorită.” (Coman,1999,110)
Foarte interesant este că, deși a fost îndelung blamat și atacat, modelul “stimul-răspuns” nu a fost total abandonat de către cercetătorii efectelor mass-media , acesta fiind utilizat cu mare succes chiar și în zilele noastre pentru a explica unele comportamente ale oamenilor.
Voi prezenta în continuare acum câteva modele, teorii sau practici ce au ca rezultat direct evidențierea atotputerniciei mass-media.
Modelul “hegemonic” își are rădăcinile în gândirea marxistă și susține ideea de supremație a claselor dominante, care își exprimă puterea , nu prin măsuri represive, ci prin “măsuri persuasive de tip cultural-simbolic”. (Coman,1999,112)
Acest model se aseamănă , într-un fel, cu modelul “glonțului magic” și aceasta pentru că, în ambele cazuri este prezentă ideea modelării opiniei publice prin intermediul mesajelor transmise prin mass-media. Ce ne poate aduce nou acest model este faptul că receptorul nu mai este perceput ca un individ însingurat, gata să răspundă instantaneu la orice stimul (modelul ”injecției hipodermice”), ci ca unul ce va ceda presiunii exercitate de clasele dominante doar după o anumită perioadă de timp.
Chiar dacă în cadrul acestui model este necesară o anumită perioadă de timp pentru ca atitudinile și comportamentele să fie schimbate, aceasta nu înseamnă că efectele modelului “hegemonic” sunt nesemnificative. Dimpotrivă, clasele dominante își expun discursul persuasiv într-un mod continuu, folosindu-se de sistemul educativ și de mass-media, rezultat din acceptarea de către clasele dominante a unor “credințe “ și “idei ” nefavorabile lor, drept”adevăruri”nediscutabile.
Modelul dependenței elaborat de S.Ball-Rokeach și M. De Fleur, susține faptul că indivizii depind în mod diferit de mesajele presei , iar această diferență se datorează societății în care trăiesc, culturii lor, si , in special, gradului în care au nevoie de informațiile oferite de mass-media.
Mult diferit de modelul ”hegemonic”, modelul dependenței postulează ideea că individul are nevoie de informațiile oferite de mass-media. El nu mai apare ca un individ izolat, bombardat cu mesaje pe care, în cele din urmă, este “convins” să le accepte; dimpotrivă, în cadrul acestui model,”oamenii au nevoie de mass-media pentru că trăiesc și sunt angrenați în diferite sisteme (fabrici, instituții, firme comerciale, politică, divertisment, educație, activitate culturală), care la rândul lor nu pot să funcționeze fără datele oferite prin ansamblul comunicării de masă.” (Coman,1999,114)
Elementul de noutate al acestui model este apariția unei relații trilaterale: presa – instituții sociale – individ, in locul celei bilaterale (presa-individ) întâlnită în cadrul modelului “glonțului magic”, al “injecției hipodermice” sau în cel “hegemonic”.
Mass-media , beneficiind în continuare de o mare putere, au capacitatea de a oferi indivizilor date și criterii necesare înțelegerii realității și indispensabile pentru luarea deciziilor. Astfel, in momentele de criză, atunci când oamenii intră, să spunem așa, in panică, devin neliniștiți , temători sau dezorientați, informațiile oferite de presă pot calma “spiritele”.
Modelul “fluxului în doi pași”. Apărut în anul 1942, într-o perioadă dominată de teoria “glonțului magic”, acest model avea ca idee centrală supoziția că, ” în drumul său către public, mesajul presei este filtrat de un factor intermediar, care, a primit în literatura de specialitate, apelativul de lider de opinie.” (Coman,1999,117)
Apar astfel elemente noi : informațiile nu mai sunt difuzate în mod direct de către mass-media , ci în mod indirect, rolul primordial revenind relației ce unește membrii grupului și o personalitate cu statut de lider de opinie, iar audiența nu mai este privită ca o masă omogenă, amorfă, expusă direct influenței exercitate de presă, ci ca o “sumă de subgrupuri (etnice, sociale, religioase, geografice, culturale), diferențiate prin poziția socială, gradul de educație , tradiții, coduri simbolice, structura demografică etc.” (Ibidem)
Considerându-se că, pentru a ne forma o opinie exactă asupra informațiilor primite prin mass-media , avem nevoie de părerea semenilor s-a ajuns la concluzia că influența mass-media nu este niciodată directă, ci indirectă. Oamenii expuși unor mesaje mass- -media au tendința de a selecta elementele care confirmă valorile ori normele familiare lor și de a le respinge pe cele care le infirmă iar acești oameni se sprijină mai ales pe părerea “liderului de opinie”, care servește drept intermediar între ei și mass-media.
Modelul cultivării , elaborat de sociologul american Georg Gebner , după o amplă anchetă desfășurată sub patronajul Universității din Pennsylvania, are la bază principiul conform caruia mass-media , si în special televiziunea, au devenit un membru al familiei, fie monopolizând comunicarea cu lumea externă, fie subsumând alte surse de informare.
Datorită unei expuneri mari la mesajele mass-media, oamenii ajung să depindă de acestea , să aibă o aceeași viziune asupra lumii, a rolurilor și a valorilor. Oamenii care petrec multe ore în fata televizorului, numiți de către Mihai Coman “heavy viewers”, sunt mult mai influențați de mesajele mass-media decât persoanele care rămân puțin timp în fața ecranului -“light viewers”. Privitorii “grei” au o concepție despre lume dependentă,”cultivată” de concepția distribuită de televiziune (de exemplu ,ei consideră că pot fi oricând victimele unei agresiuni stradale, deoarece imaginile TV le oferă mereu cazuri concrete ale unor asemenea agresiuni.”(Coman,1999,120)
S-a constatat că folosirea unei tehnologii noi de către copii și adolescenți provoacă îngrijorare în rândul adulților , ceea ce a dus la declanșarea unor proiecte de cercetare a efectelor potențial negative ale noului mijloc . Unele studii susțin că tinerii imită și învață să se comporte agresiv sub influența modelelor oferite îndeosebi de filmele de aventuri. Alți cercetători consideră că violența de la televizor nu declanșează și nu inhibă comportamentele, ci pur și simplu confirmă și întărește valorile și normele de acțiune deja existente la nivelul unui grup social ori al unui individ , iar o a treia categorie de savanți este de părere că expunerea la mesajele violente contribuie la purificarea tinerilor.
În ceea ce privește efectele televiziunii asupra comportamentului individual trebuie să menționăm ca fiind important modelul elaborat de Comstock . Acest model este o încercare de a sistematiza rezultatele numeroaselor cercetări empirice cu privire la efectele directe ale televiziunii asupra comportamentului telespectatorilor, mai ales cele ale filmelor difuzate pe micul ecran. Deși cercetările se focalizează pe efectele neplanificate și nedorite , modelul poate fi folosit și pentru a studia influența prosocială, acumularea de informații sau imitarea oricărui comportament prezentat la televiziune. Modelul are în vedere nu numai situațiile în care televiziunea este o sursă de imitare a comportamentelor ci, si acelea în care televiziunea oferă un stimul pentru a pune în practică ceea ce este învățat din alte surse.
De asemenea modelul este prezentat sub forma unui “ itinerariu” pe care o persoană îl parcurge în timp , si care începe cu expunerea la comportamentul prezentat la TV, urmează decizia de a adopta sau nu comportamentul ,după care persoana urmărește același tip de emisiune sau unul nou. În felul acesta, modelul înfățișează o “buclă” într-o înlănțuire mai mare, în care experiențele ulterioare legate de televiziune sunt condiționate și modificate de experiențele anterioare și de consecințele acestora.
Iată, așadar, după cum se poate observa, interpretările și modelele privind efectele mass-media sunt extrem de numeroase. Blamate sau ridicate în slavi, aceste efecte au reușit să se mențină în centrul atenției, devenind de nenumărate ori obiect de studiu sau de reflecție, singurul neajuns fiind acela de a nu se fi descoperit încă un numitor comun, de a nu se fi ajuns încă la un consens în privința lor.
III. MASS-MEDIA ȘI TELEVIZIUNEA
“Ceva cu totul nou are loc : până acum , cercetătorii căutau să identifice efectele, impactul media în ansamblul lor. În ultimile decenii, în cadrul mijloacelor de comunicare de masă, televiziunea capătă un rol așa de important, încât intr-un anume fel, le eclipsează pe celelalte. Se vorbește despre mass-media, dar, in fond, se are în vedere televiziunea, regina mijloacelor de comunicare în masă. Nu este de mirare că mulți cercetători își focalizează cu predilecție eforturile pe acest omniprezent și atât de seducător mijloc de informare.”(Dobrescu,2001,156)
SCURTĂ ISTORIE A EVOLUȚIEI TELEVIZIUNII
Fără a face o istorie in extenso voi încerca în cele ce urmează să fixez în timp câteva date privind evoluția televiziunii, date ce vor sublinia implicit caracterul dinamic și ritmul din ce în ce mai rapid pe care acest mijloc de informare l-a înregistrat de-a lungul evoluției sale.
Invenția lui Marconi , datorită căreia s-a putut transmite sunetul la distanță prin eter, a marcat un moment important în comunicarea de masă : sfârșitul monopolului absolut al tiparului, al “galaxiei Gutenberg”, asupra răspândirii în masă a informației. Apărea “galaxia Marconi”, deocamdată numai pentru sunet, pas ce avea să fie urmat curând de încă unul : transportarea la distanță , prin eter, a imaginii și sunetului-adică televiziunea. Această etapă avea să consfințească apariția unui nou canal : audiovizualul.
În afară de Marconi printre precursori trebuie să-i amintim și pe De Forest, autorul oscilatoarelor, pe Zworykin, autorul iconoscopului și cinescopului și , mai ales, pe John Baird, autorul primului sistem oarecum profesionist de transmitere a unui program de televiziune, în anul 1924. Dar, cu doi ani înainte (1922) America deja cunoscuse televiziunea din demonstrații practice. De anul 1928 se leagă două evenimente : :existența unui prim sistem de transmisii în program bine fixat (de trei ori pe săptămână) și transmisia directă a primei piese de teatru, ambele înregistrate în S.U.A.-statul New York. În aceeași perioadă Anglia începe transmisii zilnice.
Primele emisiuni regulate de televiziune au fost transmise de BBC prin procedeul mecanic pus la punct de John Baird. Prima stație veritabilă de televiziune a fost construită în Germania, la Berlin, în anul 1935, cu ocazia Jocurilor Olimpice.
În Anglia a fost realizat primul reportaj de televiziune în direct în anul 1952, cu ocazia funeraliilor regelui George al VI-lea și mai ales cu ocazia încoronării fiicei sale, Elizabeth a-II-a. Este prima dată în istoria engleză când audiența televiziunii o depășește pe cea a radioului.”(Dobrescu,2001,57)
În “Comunicare audio-video”, prof.dr.Ion Stavre vorbește despre sistemele de codare a semnalului imagine, de unde putem afla că primul sistem color de televiziune care a apărut este NTSC și că există un standard american, dar și unul european pentru acest sistem. Brevetat de către Grey în 1929 și considerat ca fiind baza sistemelor de televiziune apărute ulterior, sistemul NTSC a fost adoptat și în Japonia, unde emisiunile în culori încep în 1960.
În Franța, în anul 1956, cercetările lui Henri De France au dezvoltat un nou sistem, structurat diferit față de sistemul NTSC și cunoscut sub denumirea de SECAM (Sisteme electronique coleur avec memoire). La numai șase ani de la această realizare , în 1962, Walter Bruh de la firma Telefunken din Germania, perfecționează sistemul PAL(Phase Alternation Line, care este o variantă îmbunătățită a sistemului NTSC, potrivit spuselor lui Ion Stavre.
Tot din cursul “Comunicare audio-video” putem afla că Europa s-a împărțit în două tabere, având în vedere apariția unor noi sisteme dezvoltate pe baza NTSC: în 1967 au început emisiunile în culori în Germania și Anglia, în sistem PAL, iar Franța și U.R.S.S. au adoptat sistemul SECAM. Anglia și Franța au trecut la norma de televiziune de 625 de linii și 25 de cadre pe secundă (50 de câmpuri pe secundă pentru sistemele PAL si SECAM), o a doua normă de televiziune fiind de 525 de linii și 30 de cadre pe secundă pentru sistemul NTSC.
Și iată cum, încă din deceniul al treilea, televiziunea se instalase puternic în obișnuințele publicului, măcar în țările amintite mai sus. Vor mai trece încă alți douăzeci de ani timp în care eforturile de pionierat vor fi continuate la altă scară, cu investiții din ce în ce mai importante. Televiziunea devenea un canal de comunicare scump dar care oferea în același timp teren propice afacerilor uriașe atât pe piața programelor, cât și pe aceea a utilajelor și echipamentelor tehnice.
În fruntea cercetărilor care aveau să scoată televiziunea din faza experimentală s-au plasat Anglia (cu BBC), America, Franța, Olanda, Germania, țările europene mergând – de regulă – pe finanțarea cercetărilor de către state, în timp ce, pe continentul american capitalul privat a fost aproape de la început motorul procesului de dezvoltare. Cert este însă faptul că la sfârșitul deceniului al cincilea se putea vorbi despre o televiziune ieșită din epoca pionieratului și a încercărilor. Apar instituții bine constituite, puternice, organizate pe principiile manageriatului modern , cu profesionalizarea din ce în ce mai marcată a corpurilor de realizatori și tehnicieni.
În anul 1982 s-a adoptat pe plan mondial un standard unic de televiziune digitală,care a permis utilizarea sistemelor universale de calcul pentru prelucrarea imaginii și pentru realizarea excelentă a programelor de televiziune.
În România transmisiile de televiziune încep – cu titlu experimental – în 31 decembrie 1956 dintr-un studio improvizat, amplasat în Str.Moliere din București. Toate programele-inclusiv piesele de teatru, varietățile sau spectacolele maraton din noaptea Revelionului- s-au difuzat în direct, neexistând la acea oră mijloace de înregistrare și montaj.
Prima transmisie exterioară s-a realizat cu un car de reportaj de la concertul lui Yves Montand în anul 1957.
Anul 1970 marchează darea în folosință a noului sediu al Televiziunii Române, proiectat pentru o producție de circa 50-60 de ore de program săptămânal, cifra mult depășita de realitatea programului realizat și transmis efectiv în deceniul al optulea și la începutul deceniului următor.
Voi încheia aici enumerarea succintă a datelor cronologice, concluzionând că perioada de maturitate – pe plan mondial – a televiziunii poate fi plasată în anii ’60, cu mențiunea că acest “copil teribil” al comunicării de masă va continua să se dezvolte și să se schimbe într-un ritm destul de alert.
TIPURI DE CANALE DE TELEVIZIUNE
România posedă, în cadrul țărilor industrializate, un sistem televizual “bogat” și articulat prin cantitatea programelor transmise, prin numărul emitenților TV , dar și prin consumul mediatic. Astfel ,”televiziunea publică a emis în 1989 numai 1.795 de ore, în 1990 , ea a ajuns la 8.541 de ore, în 1995 la 12.875 de ore, iar în 2000,15.296 de ore.”(Coman,2003,101).
Mihai Coman (1999,104) vorbește despre România post-comunistă ca despre o țară în care regimul liberal și cel al serviciului public coabitează : ”audiovizualul național își revendică, în principiu , apartenența la modelul serviciului public ; la fel și publicațiile culturale subvenționate de diverse ministere, de la cel al Culturii până la cel al Transporturilor. În zdrobitoarea lor majoritate, produsele presei scrise, precum și posturile audiovizuale se ancorează în modelul liberal.”
Piața audiovizualului din România s-a dezvoltat cu o asemenea repeziciune încât, în anul 2000,104 posturi comerciale erau active în toată țara (Anuarul Statistic al României) iar, după datele oferite de CAN, în 2002 erau înregistrate 242 de licențe și 121 de decizii de autorizare.
Cele mai cunoscute criterii de împărțire a societăților de televiziune sunt: statutul și apartenența, răspândirea semnalului (mesajului) în teritoriu, profilul tematic,modul de transportare a semnalului din punct de vedere tehnic.
Din punct de vedere al grilei de programe , televiziunile se împart în canale generaliste, canale specializate și canale de flux continuu.
Canalele generaliste cuprind în oferta de program toate tipurile de mesaj: emisiuni de tip artistic, filme, seriale, teatru , spectacol muzica, sport,etc.
Aceste canale sunt menite să satisfacă toate preferințele, atât de diverse, ale publicului . Bineînțeles, acest lucru nu este deloc ușor, iar multe televiziuni, deși investesc sume fabuloase în programe de calitate, nu prezintă același interes față de persoanele care gândesc grilele de programe.
Canalele specializate își structurează oferta pe un singur domeniu, pe o singură tema . HBO, autointitulat “Cinema la tine acasă”, este specializat în difuzarea filmelor artistice, Hallmark , cu filme mai puțin noi, urmează aceeași tematică ca și primul, Etno TV este specializat pe muzica populară si, uneori,manele, Atomic TV și MTV România difuzează exclusiv muzica, iar Fox Kids sau Mini Max , doar desene animate.
Canalele de flux continuu sunt canale ce transmit știri non-stop având și multe reluări de programe. Din această categorie de canale fac parte CNN,Fox News și MCNBC.
O clasificare a canalelor de televiziune după criteriul modalităților de transportare a semnalului de la emitent la receptor, va avea drept rezultat următoarele : canale de televiziune cu transmisie prin relee instalate la sol, cu transmisie prin satelit sau prin cablu.
Canale de televiziune cu transmisie prin relee instalate la sol. Acestea își difuzează semnalul printr-o rețea de relee distribuite în teritoriu care preiau și retransmit mesajul, răspândindu-l într-un spațiu geografic dat. Transmisia prin astfel de relee folosește la transportul semnalului de televiziune de la o stație de televiziune mobilă la centrul de televiziune, pe o distanță de câțiva zeci de kilometri sau de la centrul de televiziune la imitatoarele TV răspândite pe un teritoriu de sute și mii de kilometri.
TVR 1 și TVR 2 sunt asemenea televiziuni cu licențe terestre.” Investiția este deosebit de costisitoare , aproape prohibită pentru întreprinzătorul privat, este motivul pentru care extinderea în teritoriu a TVR 2 merge mai greu. Costisitoare nu este doar construirea rețelei de relee, ci și întreținerea ei.”(Bucheru,1997,139)
Canale de televiziune cu transmisie prin satelit. Acest tip de canale răspândesc semnalul în eter cu ajutorul satelitului de telecomunicații. Prof.dr.Ion Stavre explică modul în care un satelit care evoluează în jurul pamântului pe o orbită circular ecuatorială poate fi astfel amplasat încât să aibă aceeași direcție de rotație cu a pământului, caz în care el se va numi geostaționar. Plasând pe o orbită de 120 de grade trei sateliți geostaționari, se poate acoperi toata suprafața pământului , cu excepția regiunilor polare.
Sateliții prezintă mai multe avantaje în comparație cu imitatoarele terestre: ei permit deservirea unor zone mult mai vaste și oferă o calitate mult mai bună a recepției. Inconvenientul major este că acești sateliți au o durata de viață limitată (intre 10 și 15ani) iar reparațiile sunt extrem de dificile.(cf.Bertrand,2001,92).
Canalele de televiziune cu transmisie prin cablu transmit mesajul prin conectarea directă (”cablarea”) a tuturor abonaților la sursa de emisie.Distribuția semnalului se face prin cablu,pe baza abonamentului la canalul respectiv, recepția putând fi individuală sau centralizată.
În sistemul de transmisie prin cablu se poate folosi : cablul coaxial sau fibra optică. Până la începutul anilor ’80 , rețelele utilizau cabluri de cupru coaxiale și transportau informația, inclusiv voce și date, sub forma de semnale luminoase.
Principiul prin care semnalul TV este transmis prin fibra optică ne este descris de către prof.dr. Ion Stavre : ”Semnalul TV este transformat într-un semnal luminos care se transmite prin fibra optică iar la capătul fibrei optice semnalul luminos este transformat în semnal TV. Deci, la un capăt avem sursa de radiație optică, iar la celălalt-fotodetectorul.”(“Comunicare audio-video”, p.10)
În cazul canalelor de televiziune cu transmisie prin cablu, semnalul pleacă de la capătul de rețea , trece prin rețeaua de transport și apoi de distribuție, pentru a ajunge la abonat. Oriunde în lume,”televiziunea prin cablu este un serviciu suplimentar oferit populației și se plătește aparte. In țările în care nu exista taxa de abonament la televiziune, televiziunea prin cablu percepe taxa de la abonați.”(Bucheru,1997,139)
IV. FUNCȚIILE TELEVIZIUNII
Având în vedere impresionanta putere de influențare a mass-media , capacitatea ei de a schimba atitudini și chiar comportamente, nu este deloc surprinzător faptul că foarte mulți jurnaliști, oameni politici, filosofi, psihologi sau sociologi au încercat , de-a lungul timpului , să afle locul exact pe care îl ocupă în viața socială , cât de puternice sunt legăturile ce se țes între acestea și diferite instituții sau indivizi, care îi sunt secretele, punctele tari sau slabe, acesta fiind și motivul pentru care literatura de specialitate abundă în informații privind funcțiile și rolul mass-media.
“Se afirmă adesea ca mass-media au trei funcții : să informeze , să educe și să distreze. Este puțin prea sumar. Mai ales la sfârșitul secolului XX . Mass-media își asumă roluri numeroase și extrem de diverse, care variază , în primul rând, în funcție de mediul politic.”(Bertrand,2001,31).
În cele ce urmează voi prezenta cele trei funcții importante ale comunicării prin mass-media, funcții ce vor fi regăsite în majoritatea lucrărilor de specialitate.
Funcția de informare. După cum observa Dennis McQuail, noțiunea de funcție poate fi folosită cu sensul de “scop, de consecință ori de cerință sau de așteptare și poate căpăta chiar și alte înțelesuri”. Aplicată comunicării de masă, sintagma va deveni : ‘’funcția de informare a presei se poate referi la trei lucruri foarte diferite : acela că presa încearcă sa informeze oamenii (scop), acela ca oamenii află ceva din presă (consecința) sau acela că presa poate să informeze oamenii (rezultat sau așteptare).”(D.McQuail,1987 apud Coman,1996,99)
Ziarele, revistele, radioul, televiziunea și Internet-ul sunt canale care, prin informațiile difuzate satisfac o nevoie fundamentală a omului modern: informarea.
Viața de zi cu zi a populației țărilor civilizate a început să nu mai poată fi concepută fără fluxul continuu de informație care curge dinspre emitent spre receptor. O mare parte din informațiile ce ne sunt transmise sunt anticipative și contribuie și mai mult la transformarea canalului audiovizual într-un factor esențial al organizării programului individual de viață la scară de masă.
Și mai importantă devine această funcție a canalului în situații deosebite:calamități naturale sau pericole provocate de persoane și grupuri periculoase pentru securitatea populației.
Mai mult decât atât, în opinia lui Vasile Tran (1999,88),” rațiunea supremă a apariției presei (…) a fost : de a informa ,de a înregistra,de a comunica (comunicare = schimb de informații) ce se întâmplă în lume, ce face, ce spune, ce gândește lumea. Plastic se poate spune că informația este sângele oricărui ziar.”
Claude-Jean Bertrand (2001,36) este și el de acord cu afirmația că prima și poate cea mai importantă funcție a mass-media este de a informa:” În actuala societate de masă, numai mass-media sunt capabile să ne semnaleze evenimentele plăcute sau neplăcute fie că este vorba despre reduceri de prețuri la pantofi sau despre o furtună, despre oferte de serviciu sau despre apariția unei firme concurente,despre tragedia de la Cernobîl sau Sfârșitul Războiului Rece.”
Funcția instructiv-culturalizatoare. În zilele noastre, televizorul este utilizat nu numai pentru a informa publicul asupra celor mai recente evenimente, el transmite cunoștințe, influențează opinii, convingeri, facilitând sau îngreunând înțelegerea realității înconjurătoare.
Mijloacele de comunicare în masă joacă acest rol de culturalizare, iar unele instituții s-au axat pe folosirea mijloacelor tehnice de fixare și transmitere a informației și a conținutului simbolic. Astfel de instituții, precum cele religioase sau educaționale au ca principală preocupare răspândirea informațiilor și a valorilor culturale:”Bineînțeles,familia,Biserica și școala se ocupă și ele de această socializare. Dar, in țările occidentale (cu excepția S.U.A.), Biserica și-a pierdut mult din influență(…).Timpul pe care copiii îl petrec cu părinții ajunge rareori la cele 10-15.000 de ore petrecute în fața micului ecran până la sfârșitul anilor de adolescență. Rămân școala și mass-media, cărora copiii le consacră cea mai mare parte a timpului. Mass-media au avantajul de a însoți individul de-a lungul întregii vieți.”(Bertrand,1999,37)
Comunicarea mediatică poate de asemenea oferi norme, învățăminte, modele ce pot fi ușor imitate și care de cele mai multe ori, chiar sunt imitate. Comunicarea mediatică ține mai mult de procese sociale de adâncime, cum ar fi “conservarea identității și a coeziunii, exercitarea funcției vitale de integrare socială, de menținere și consolidare a unui humus psihologic comun.” (P.Dobrescu, ”Aisbergul comunicării”,p.38,apud Dobrescu,2001,63)
Această funcție a comunicării este în măsura să genereze un mecanism de solidaritate socială, să sensibilizeze și să schimbe comportamentele oamenilor. Astfel,multe dintre televiziunile din România și-au creat “obiceiul” ca, in preajma Crăciunului sau a Paștelui să îndemne populația la sentimente mai nobile și mai creștine, prin prezentarea unor spoturi în care copiilor din diferite orfelinate sau case de plasament le sunt oferite cadouri din partea televiziunilor respective. La finalul acestor spoturi sunt anunțate numerele conturilor în care oamenii pot face donații, lucru care se și întâmplă , de cele mai multe ori, evidențiindu-se astfel capacitatea de a sensibiliza și a induce comportamente.
Unele cotidiene au chiar pagini speciale dedicate culturii iar unele televiziuni transmit informații și emisiuni culturale(“Parte de carte”-PRO TV,”Teleenciclopedia”-TVR 1,”Între rai și iad”-Național TV).
Venind în sprijinul celor spuse anterior, Vasile Tran(1999,89) este de părere că “mass-media exprimă și cristalizează opinii, comportamente, mentalitatea și le influențează în sens pozitiv sau negativ, contribuind la ridicarea nivelului general de cunoaștere și de educație a populației în domeniile esențiale ale culturii și civilizației.”
Funcția recreativă, de divertisment. În privința funcției de divertisment , a spectacolului în sine,se poate afirma că este singurul lucru pe care presa scrisă nu îl poate oferi: ”Această putere va sta la baza popularității fără precedent a canalului audiovizual, consfințindu-i și întărindu-i statutul dobândit încă de la apariție : acela de principal mijloc de divertisment al societății moderne, cel mai ieftin, cel mai divers,cel mai comod, cel mai accesibil din câte există.”(Bucheru,1997,101)
Omul trăiește intr-o continuă stare de stres, el este bombardat zilnic de o multitudine de informații, este victima unor profunde crize sau transformări din domeniul social, politic ,cultural etc.. iar toate acestea duc la nevoia firească de apărare, de relaxare, de divertisment.
Această nevoie a oamenilor de relaxare , de odihnă, de evadare din grijile cotidiene este surprinsă și de către Mihai Coman (1999,83), care este de părere că mass-media pot răspunde tuturor acestor nevoi: ” În societatea modernă, pe măsură ce timpul alocat muncii a scăzut, pe măsura ce timpul rămas la dispoziția individului pentru orice fel de activitate a crescut, categorii tot mai largi ale populației au început să folosească mass-media ca principal furnizor de bunuri destinate timpului liber.”
Se poate vorbi însă și despre o tendință de a transforma totul în spectacol, ceea ce poate produce o detașare de problemele grave prezentate. În cazul unor accidente sau calamitați, unul din criteriile de selecție a evenimentelor este numărul morților și prezentarea într-un mod cât mai “impresionant” a evenimentului. Posturile de televiziune prezintă imagini cu oameni care plâng, având priviri disperate, răniți sau chiar morți. Aceste imagini sunt emoționante și au darul de a impresiona însă trebuie avută o mare grija căci uneori între a prezenta lucrurile obiectiv și a transforma nenorocirea în spectacol nu este decât un pas!
Claude-Jean Bertrand (1999,36) abordează aceeași temă – capacitatea mass-media de a filtra informațiile înainte de a le difuza. Singura diferență este aceea că , pe când Tran condamna această practică, Bertrand nu numai că o accepta, ci o considera chiar rolul mass-media : ”Rolul mass-media este acela de a obține informația și de a o face să circule. Și cum informații se găsesc din abundență, mass-media au rolul să le trieze,să le inventarieze și să le interpreteze(…) Mass-media decide să popularizeze sau nu idei noi”.
Toate cele trei funcții pe care mass-media le are sunt condiționate și stau sub semnul laturii comerciale,statutul economic fiind cel care obligă televiziunile să-și adapteze programele la cerințele publicului. Mass-media sunt cele care vehiculează publicitatea. Există instituții de presă a căror activitate se limitează numai la difuzarea spoturilor publicitare sau a programelor de teleshopping, în timp ce există televiziuni cu plată, ce ignoră publicitatea. Având în vedere aceste aspecte ale realității economice în care trăim, afirmația lui Claude-Jean Bertrand (2001,38) este pe deplin îndreptățită: ”Acum , fără excepții, mass-media sunt nevoite să ofere salarii angajaților și dividende acționarilor, asemenea marilor întreprinderi. De altfel, mass-media reprezintă un sector important al economiei : industria mediatică este al doilea exportator al S.U.A.”
Nu de puține ori se întâmplă ca aceeași știre să fie prezentată parțial sau total diferit de la un canal de televiziune la altul. Informația este astfel prezentată încât să vândă programul respectiv iar acest lucru la urma urmei, ține tot de funcția comercială a comunicării.
În ultimele decenii mass-media – și în special televiziunea – și-a dezvoltat foarte mult capacitatea de a răspunde nevoilor umane de relaxare și de evadare din rutina zilnică,lucru care a făcut ca această funcție de divertisment a mass-media să se amplifice în detrimentul celei de informare sau de culturalizare, fapt destul de grav.
“Funcțiile mass-media nu trebuie gândite separate pentru ca ele se exercită simultan,în unul și același moment al transmisiei – desigur , în grade și cu intensități diferite” spunea V.Bucheru (1997,p.104) în timp ce V.Tran afirma: ”Dincolo de controversele privind rolul și funcția mass-media în societate, o concluzie este evidentă: imposibilitatea de a le contesta sau ignora. Dimpotrivă , se impune constatarea că, oricâte critici le-am aduce, oricât de vehement le-am nega ele se impun(…) în viața cotidiană a fiecărui individ , iar viitorul rămâne deschis pentru orice surprize. În fond, pentru receptor, totul nu este decât o chestiune de opțiune, în funcție de experiența sa de viață, de exigențele sale intelectuale și morale. Restul e tăcere.”(Tran,1999,89)
V. EFECTELE MASS-MEDIA
După o activitate considerabilă de cercetare a impactului mass-media , s-au acumulat , inevitabil, rezultate importante în ceea ce privește modul de conceptualizare a efectelor. De Fleur ,de exemplu, se gândea deja la procese mai profunde, atunci când vorbea despre o teorie a efectelor mass-media asupra normelor culturale. Potrivit acestei teorii, media nu acționează direct doar asupra indivizilor, ci au efecte asupra culturii, volumului de cunoștințe,valorilor și normelor unei societăți. Ele pun în circulație un set de imagini, idei și evaluări la care membrii audienței apelează în momentul în care își construiesc propria linie de comportament.
Una dintre cele mai influente și productive direcții de cercetare a efectelor indirecte și pe termen lung ale mass-media este cunoscută sub denumirea de “indicatori culturali” sau “analiza cultivării”. Originile acestei direcții de cercetare pot fi identificate în primele teorii care acordau televiziunii puterea de a modela credințe, idei si, indirect, comportamente. Televiziunea era considerată drept cea mai importantă sursă de narațiuni a societății de masă, eclipsând instituțiile tradiționale de socializare, religia, familia și comunitatea.
Expunerea la mesajul TV duce, treptat, la adoptarea acelor concepții despre viață socială aflate în concordanță cu punctul de vedere stereotip, distorsionat și foarte selectiv oferit sistematic de televiziune atât prin intermediul știrilor, cât și prin intermediul emisiunilor non-informative.
“Efectele de cultivare sunt cumulative și graduale, în aceasta constând diferența esențială față de o secvență simplă stimul-raspuns-efect. De asemenea cultivarea este văzută drept rezultatul interacțiunii între mesaje și audiență.”(Dennis McQuail & Sven Windhal-“Modele ale comunicării”)
Potrivit acestei teorii a efectelor mass-media , televiziunea construiește pentru mulți un mediu simbolic coerent – pentru unii, singurul mediu – care le pune la dispoziție norme și concepții cu privire la o gamă largă de situații din viata reală.”Televiziunea nu este o fereastră către lume, o reflectare a lumii, ci o lume în sine.”(Dennis McQuail&Sven Windahl -“Modele ale comunicării”) .
Atotputernicia presei devine însă tot mai evidentă, pe zi ce trece, și din această cauză foarte mulți cercetători din domeniul științelor comunicării încearcă să surprindă influențele pe care mass-media le au asupra publicului , cât de persuasive sunt acestea, în ce măsură pot schimba opiniile, atitudinile sau comportamentele oamenilor, cât de malefice sau de benefice sunt ele, care sunt indivizii cei mai predispuși la schimbări etc.
“Sunt întrebări care dovedesc cât de necesar este astăzi studiul efectelor, reale sau presupuse ale mass-media. Cunoștințele noastre în materie încep să se înmulțească , deși uneori răspunsurile oferite de specialiști în legătură cu acest subiect nu sunt foarte clare, date fiind părerile lor atât de diferite.”(Bertrand,2001,176) Nimic nu poate relata mai bine realitatea decât cuvintele autorului citat și asta pentru că, pornind de la inventarea tiparului și ajungând la era informațională în care trăim, psihologi, psihosociologi , antropologi sau lingviști s-au referit la această problemă aducând argumente, contraargumente, cercetări sau studii astfel încât, mass-media și efectele lor au devenit un domeniu extrem de vast.
Instituțiile mediatice acționează aproape în exclusivitate în sfera publică iar acesta este, poate, cel mai mare avantaj al lor : aceeași informație este disponibilă unei multitudini de destinatari aproape instantaneu în cazul televiziunii, radioului sau Internetului.
Mesajele liderilor politici, ale oamenilor de cultură sau ale oamenilor de știință ajung la un număr impresionant de destinatari, modificându-le sau nu atitudinile, opiniile, comportamentele. Următoarea definiție surprinde extrem de bine puterea mass-media: ”Instituțiile mass-media reprezintă un segment important al societății din punctul de vedere al exercitării puterii simbolice. Acest tip de putere reprezintă în opinia lui J.B.Thompson ,o semnificație cel puțin egală cu puterea economică (activitatea productivă), puterea politică (activitatea de coordonare a indivizilor) și puterea coercitivă ( folosirea efectivă a amenințării cu folosirea forței fizice pentru a sprijini exercitarea puterii politice)”. (Dobrescu,2001,65)
Pornind de la recunoașterea puterii mass-media mulți cercetători au apreciat că odată cu extinderea acestora, mass-media au adus cu sine probleme noi precum violența simbolică, problema manipulării indivizilor prin mesaje mediatice, problema educației culturale pusă în alți termeni decât cei tradiționali.
Mai mult, o seamă de teoreticieni consideră ca subordonarea sistemului mediatic față de interesele comerciale a ratat șansa de a folosi acest sistem în scopuri educative: ”După 1989 (…) o mâzgă subculturală acoperă literatura, muzica (ușoara), artele, arhitectura, spectacolul de teatru, filmul. Mass-media și presa cotidiană n-au nici cea mai vagă idee de ce înseamnă cultura adevărată. Festivaluri ca acela recent de la Mamaia (amestec de muzică imbecilă și de afaceri necurate) umplu sălile și stadioanele de un public tânăr de care nu se ocupa nimeni, nici măcar școala, la vremea ei. Ceea ce se întâmplă este un holocaust cultural, o crimă împotriva umanității…Emisiunile culturale au dispărut practic de pe fața ecranelor de televiziune. Videoclipurile muzicale sunt neprofesioniste și vulgare. Telenovelele “educă” generația vârstnică la fel ca muzica ușoară generația tânără.”(Nicolae Manolescu, Cea mai gravă boala a tranziției, în “România Literară”,nr.36,din 8 septembrie 1999,p.1,apud Georgiu,1999, 15)
După unii autori,efectul acestei culturi sau, mai bine zis subculturi, constă în uniformizarea modului de gândire și a comportamentelor, dispariția spiritului critic,erodarea personalității omului, apariția divertismentului ca singura cale de menținere a individului în afara problemelor critice ale societății.
De cele mai multe ori, dezvoltarea noilor mijloace de comunicare este pusă în strânsă legătură cu apariția și răspândirea unei culturi de consum, termen prin care sunt definite produse subculturale, destinate divertismentului de slabă calitate, produse mascate cu dibăcie de un sistem comercial atotcuprinzător. Astfel , sistemul mediatic reușește să producă o degradare a culturii și valorilor, de îndată ce aceasta devine “sluga” logicii mercantile. Totul este de vânzare, iar noul tip de producție cumulează interese economice determinate, artiști și intelectuali angajați să producă mesaje plătite.
Din păcate,animate fiind de dorința de a-si “rotunji” veniturile, de multe ori se va folosi minciuna, manipularea, disimularea sau judecarea simplistă pentru atingerea acestui scop.
Un alt lucru pentru care mass-media au fost, și sunt în continuare blamate, este promovarea vulgarității, a prostului gust, a culturii precare sau a divertismentului grosier: ”Cultura de consum a fost stimulată de ascensiunea clasei de mijloc, de disponibilitatea și gustul ei pentru formele joase și accesibile de cultură(…)Industriile culturii de consum au proliferat mai ales în artele spectacolului , unde au creat adevărate “genuri” (teatrul bulevardier, music–hall-ul, filmele de aventuri, cele melodramatice, lacrimogene, apoi seria triller și horror, o bună parte a emisiunilor de televiziune, mai recent serialele cu “telenovele”, filmul și literatura de factură erotică, romanele de aventuri și cele polițiste, fenomenul culturii de discotecă, diverse forme ale muzicii ușoare etc.” (Georgiu,1999,221)
Lăsând însă acum la o parte criticile anumitor autori la adresa mass-media, observația făcuta de Paul Dobrescu (2001,80) devine foarte importantă în studierea efectelor mass-media : ”O trăsătură a disciplinei de comunicare în masă este că aproape fiecare nou studio constituie o actualizare a ceea ce se afirmase anterior”, iar aceasta explică , într-o măsura mai mare sau mai mică , motivul pentru care majoritatea specialiștilor în domeniu folosesc definițiile consacrate drept fundament al cercetării lor.
Influența consumului mediatic implică unele dificultăți analitice. Și aceasta nu numai din cauza faptului că “efectului” i se asociază diferite dimensiuni dar și din cauza duratei de prelucrare a mesajelor. Astfel “influența mediatică depinde și de măsura în care publicul face uz de anumite mass-medium, cât și de perceptivitatea acestuia față de un anumit mesaj.”(J.J.Cuilenburg-“Știința Comunicării’ p.240)
Procesul de comunicare poate avea însă efecte asupra întregii societăți sau asupra culturii sale. Punctul de plecare este observația făcuta de McQuail și de Windahl “în cadrul unor macromodele, efectele mediatice au accepțiunea de “efecte pe termen lung” și de “efecte indirecte”.”Macromodelele diferă de celelalte modele, pentru că se axează pe rolurile sociale și pe mass-media , care tind să contopească într-un întreg ideologiile implicite, climatul de opinii și diferențele de cunoaștere.”(J.J.Cuilenburg-“Știința Comunicării”p.261) Și aici mă vad nevoita să amintesc cele trei teorii care domină cercetarea macroefectelor mediatice și care au fost tratate anterior, în cadrul acestei lucrări: teoria agendei, teoria spiralei tăcerii și teoria “prăpastiei cognitive” și a creșterii diferențiate a cunoașterii, o teorie conform căreia prin consumul mediatic persoanele cu un statut social-economic înalt acumulează mult mai rapid și mai multe cunoștințe decât persoanele cu un statut social inferior.
Teoria ”agenda-setting” a fost elaborată în 1972 de doi cercetători americani, Maxel McCombs și Donald Sham, în urma unei observări minuțioase a campaniilor electorale. Ei afirmă și susțin faptul că există o corelare puternică între ordinea importanței acordate de mass-media unor informații și aceea atribuită acelorași informații de către public.
Oricât de selective, de distorsionate și de incomplete ar fi, informațiile oferite de mass-media constituie principala, uneori singura modalitate pentru milioane de oameni de a fi în contact cu lumea,cu evenimentele. Dată fiind această situație, întrebarea care a stat la baza acestei teorii a fost următoarea : ” presa , transmițând implicit semnalul că un eveniment este mai important decât altul, nu influențează modul în care cititorul se raportează la importanța acelui eveniment ? Cu alte cuvinte , nu există un paralelism între modul în care noi percepem importanța evenimentelor și importanța acordată acestora de către presa?”. (Dobrescu,2001,143)
Astfel se poate spune că mass-media funcționează în calitate de “creatoare de agendă”, de făuritoare de “ordine de zi”, de clasificări și priorități pentru indivizii care compun audiența lor.”(Coman,1999,121)
Un aspect important al acestei teorii este acela că, deși s-a confirmat de nenumărate ori – prin intermediul cercetărilor efectuate – corelația dintre ordinea importanței stabilită de presă și clasificările pe care publicul le face informațiilor, modelul “agenda-setting” nu depășește această limită a priorităților, iar presa nu acționează altfel decât prin fixarea ordinii importanței , ”Efectul de agendă-setting este rezultatul cumulat al gradului de expunere la media, mijlocului de comunicare frecventat, interesului pentru politică, legăturii dintre evenimente și preocupările personale, nevoii de orientare, intensității comunicării interpersonale.”(Dobrescu, 2001,150)
O altă teorie privitoare la efectele televiziunii este si cea numită “Spirala tăcerii”, teorie lansată de cercetătoarea germana Elisabeth Noelle-Neuman,o teorie ce susține faptul că presa are o putere deosebită de a influența opiniile indivizilor.” Ipoteza de bază a teoriei afirmă că opinia publică se formează pe baza observării și evaluării de către indivizi a mediului lor social, respectiv a modului în care se grupează opiniile populației în opinie majoritară și opinie minoritară.” (Marinescu,2002,119) În aceeași lucrare se susține că oamenii încearcă sa se alinieze opiniei majorității, atunci când își exprimă opinia, iar acest lucru se datorează fricii de a nu fi izolați social considerabil, iar opiniile jurnaliștilor reprezintă tendințele dominante ale opiniei publice. Considerată o teorie ce întărește teza efectelor directe și puternice ale mass-media,“spirala tăcerii” poate deveni un mijloc de difuzare a opiniilor legitime și poate limita simțul critic al indivizilor.
Mass-media încurajează , așadar, în general, chiar supunerea față de ordinea stabilită, în loc să incite la spirit combativ și angajament. Deși se aseamănă cu modelul”dependenței”, în cadrul “spiralei tăcerii”, informațiile oferite de mass-media nu îi ajută pe oameni să înțeleagă realitatea și să ia decizii în consecință, ci,dimpotrivă, declanșează în aceștia sentimentul incertitudinii, a obsesiei de a nu fi de acord cu opinia dominantă și a fricii de a fi condamnați pentru felul lor de a gândi sau de a interpreta lucrurile.
Legat de mass-media și de efectele acesteia conceptul de “manipulare” este, probabil cel mai des invocat în opinia publică .El a devenit cap de acuzare la adresa comunicării de masă dar mai ales împotriva canalului cu impactul cel mai puternic și cu posibilitățile cele mai largi în acest domeniu – televiziunea. Manipularea reprezintă varianta malefică a persuasiunii , ea se caracterizează prin ascunderea, trunchierea sau deformarea cu buna știința a faptelor obiective si ea poate transforma mesajul într-o minciună totală sau parțială. Realitatea reflectată prin mesaj manipulator este cel puțin distorsionată dacă nu trucată complet. Formele sub care se întâlnește ,de regulă sunt:manipularea punctuală – printr- un mesaj anume; manipularea semi-punctuală –printr-un ciclu-serie de emisiuni pe o temă, într-o campanie anume și manipularea de durată – prin repertorii sau orientarea constant-manipulatoare a postului sau a anumitor emisiuni.Dintre procedeele prin care se poate realiza un mesaj manipulator amintim:înregistrarea tendențioasă a imaginii, folosirea tendențioasă a unghiulației, folosirea posibilităților montajului, folosirea unor elemente incongruente sau incompatibile în alcătuirea mesajului, manipularea prin text, prin paginație și prin omisiune. Manipularea dincolo de existența malefică a intenției negative, folosește actiuni persuasive dar si un instrumentar profesional caracterizat prin finete și subtilitate. Manipulatorul procedează astfel încât ”falsul” să nu poată fi depistat iar iluzia de corectitudine să fie perfectă.
O altă formă de abatere de la informarea exactă, strict obiectivă, în domeniul televiziunii o constituie persuasiunea.
Persuasiunea este acțiunea prin care autorul de mesaj pledează implicit sau explicit-pentru o idee sau teză, încercând să acrediteze o opinie. Operațiunea nu are nimic reprobabil în sine; ca dovadă , chiar actul justiției recunoaște și include în structura sa pledoaria (a apărării sau a acuzării), în esență, încercarea de a pune în lumină, prin argumentație, faptele ce susțin un punct de vedere. Campania electorală este un alt exemplu de acțiune persuasivă prin care un candidat ajutat de o echipă se străduiește să convingă opinia publică asupra avantajelor programului și persoanei sale ; la fel, campania publicitară pentru produse, firme sau servicii și, în general, toate operațiunile desfășurate pentru crearea de imagine. Acțiunea persuasivă a mass-media nu este deranjantă într-o măsura foarte mare căci ea nu conține intenționalitate negativă. Și totuși televiziunea vehiculează cel mai persuasiv tip de mesaj datorită structurii sale complexe, a posibilităților extraordinare pe care le are limbajul dar și a arsenalului persuasiv pe care îl deține programatorul de mesaj . Îmbinarea tuturor acestor elemente, schimbarea continuă a setului de factori combinați pentru perfecta adaptare a mesajului la natura comunicării și la intențiile realizatorului fac din micul ecran un factor persuasiv prin excelență!
Astfel, din tot ceea ce am expus și susținut anterior putem desprinde concluzia că studiul efectelor mediatice nu poate face abstracție de rolurile diferite ale imitatorului, ale mesajului și ale receptorului, efectul mass-media asupra indivizilor și societății fiind însă întru-totul unul de netăgăduit.
VI. AUDIOVIZUALUL ȘI PRODUCȚIA DE TELEVIZIUNE
Într-o instituție atât de complexă din punct de vedere organizațional, atât de influențabilă din punct de vedere social și nu în ultimul rând, atât de profitabilă financiar, a spune ca managementul este cel mai important factor al eficienței instituționale este aproape un pleonasm. Având în vedere complexitatea activităților și diversitatea obiectivelor acestora în interiorul televiziunii ca organizație economică, managementul si credibilitatea sunt cuvintele-cheie ale succesului unei organizații,succes care presupune , la modul global , o sumă de strategii și de tehnici a căror aplicare poate face ca scopul final să devina o realitate convenabilă : programe și producții care să aibă audiențe cât mai mari, în funcție de care companiile vor investi bani în închirierea de spații de publicitate pentru promovarea produselor și a serviciilor, bani care ar putea fi folosiți la crearea altor programe și emisiuni cu cote mari de audiență s.a.m.d.
TELEVIZIUNEA : SISTEM DE PRODUCȚIE COMPLEX
Cea mai importantă dimensiune a “fenomenului televiziune” este procesul de producție, care se realizează prin intermediul unei rețele foarte sofisticate de instrumente electronice și de comunicare. Acestea sunt manevrate de personal specializat pentru a da viață ideilor, persoanelor și evenimentelor, care sunt apoi distribuite prin sistemele de înregistrare/transmisie directă în casele oamenilor.
Sistemele de producție și distribuție permit transportul imaginilor în orice spațiu de pe Terra , crearea de imagini originale și stocarea cu ajutorul echipamentelor specializate a unor baze de date imense. Datorită acestor capacități și posibilități tehnice și creative înalt performante , televiziunea este cel mai puternic mediu de comunicare “obișnuit”, un mediu ce reclamă însă o conduită profesională aparte, specializare și disciplină de lucru indiferent de poziția sau de responsabilitatea ocupată în lanțul de producție.
Cele mai importante caracteristici ale sistemului de producție sunt următoarele ; (Fielding,1999,p.6-18):
– orice element tehnic din rețeaua de producție este creat pentru una din următoarele funcții: a capta, a prelucra, a stoca, a distribui imagini și sunete către un mare număr de privitori. În mod convențional, elementele care se referă la tehnicile și procedurile privind imaginea sunt conținute în termenul ”video”, în timp ce tehnicile și procedurile la sunet sunt asimilate termenului generic ”audio”;
– prin intermediul unor dispozitive speciale, imaginile și sunetele sunt convertite în semnale electrice,care sunt procesate în cadrul sistemului, apoi distribuite către aparatele TV, care transformă semnalele primite prin sistemele de distribuție în imagini pe care ochiul uman le poate recunoaște și mintea umană le poate defini și le poate pune într-un sistem de semnificații. Persistența imaginilor în minte este o trăsătură naturală a omului, pe care se bazează de fapt și procesul de creare a imaginilor;
– sistemele TV pot produce 24 de cadre la fiecare secundă. Când o serie de imagini se desfășoară într-o succesiune rapidă, retina reține suficient de mult timp o imagine astfel încât să o suprapună peste următoarea: creierul uman nu percepe schimbări majore în succesiunea imaginilor ci suprapunerea celor 24 de fragmente de imagine dintr-o secundă ca pe o mișcare continuă;
– sistemul TV poate reproduce aproape fidel culorile imaginilor, similar cu ochiul uman;
– sistemul TV poate reproduce majoritatea sunetelor pe care le poate percepe urechea umană. Distorsiuni și degradări ale calității sunetelor se produc atunci când echipamentele sunt incorect folosite (uneori intenționat, cu efect stilistic sau protector);
– imaginile pot fi uneori lipsite de rafinament și echilibru compozițional, elemente de ordin estetic care se pierd din diferite motive în procesul de producție în scopul informării;
– procesul de producție este un proces complex care antrenează echipe de specialiști cu competențe specifice (tehnică, editorială și administrativă).
Munca de televiziune este o activitate de echipă iar interdependențele sunt foarte pronunțate. Nu există nici un tip de producție de televiziune în care deciziile să fie luate de un singur om.
– procesul de producție presupune mai multe etape:
a) pre-producția (pregătirea);
b) producția (înregistrarea și uneori difuzarea);
c) post-producția (etapa în care elementele vizuale se combină cu cele sonore și cu cele tipărite în formate specifice);
– obiectele producției (echipamentele) sunt sofisticate, performante, profesionale, cu scopul producției. Cei care sunt specializați cunosc, de regulă, “plaja” de opțiuni și funcții ale fiecărui dispozitiv în parte.
– stocarea informațiilor (imagini,sunete)se face pe benzi magnetice sau pe computere;
– potențialul TV este unul imens,atât la nivel creator cât și la nivelul impactului social – de aceea ,nu trebuie scăpat din vedere scopul principal pentru care “mastodontul” se pune în mișcare: programe care să îndeplinească funcțiile de informare, de divertisment, de educare a publicului, fără a încălca principiul adevărului, al dreptului la imagine, al libertății de exprimare etc.
PRINCIPII ȘI TEHNICI FUNDAMENTALE ÎN PRODUCȚIA DE TELEVIZIUNE
1.ÎNREGISTRAREA este o practică fundamentală în televiziune. Spectacole, emisiuni sau simple reportaje pot fi înregistrate pe bandă sau în computer iar redarea lor nu este altceva decât repetarea evenimentelor după momentul în care acestea s-au produs. În general se preferă acest procedeu deoarece riscul surprizelor neplăcute se reduce aproape la zero. Problemele cele mai mari se pot ivi însă în timpul transmisiilor în direct atunci când sunetele și imaginile sunt transmise simultan cu desfășurarea evenimentului. Având în vedere costurile ridicate și gradul mare de risc al acestui tip de emisiune, majoritatea producțiilor în televiziune sunt înregistrate așa încât banda magnetică devine elementul indispensabil atât în procesul de producție efectivă cât și pentru programare și distribuție.
2.EFECTE SPECIALE. În această categorie intră tehnicile care permit concretizarea ideii creatoare din mintea jurnalistului sub forme vizuale diferite, purtătoare de semnificație ; deși aceste elemente vizuale pot fi centrale sau secundare, complementare sau redundante, simultane sau succesive, conținute sau aplicate pe imagine, rezultatul combinării trebuind să fie o imagine coerentă care să fie percepută ca un tot unitar.
Cele două mari categorii de efecte care pot fi create în televiziune sunt : efectele electronice (standard și digitale) și efectele non – electronice (optice și mecanice).
3.GRAFICA și DESIGN-ul însumează ansamblul de elemente , principii și tehnici care ajută la realizarea funcției informative și emoționale a programului. În general, elementele de decor sau de design completează formatul emisiunii sau atrag atenția ,creează atmosfera și starea de spirit a emisiunii sau aruncă o aură misterioasă asupra unui eveniment.
Acestea însă trebuie să îndeplinească o serie de condiții privind anumiți parametri estetici și tehnici ca de exemplu : unitate, armonie, culoare, ritm etc. Toate acestea depind însă de o mulțime de factori (Burrows și Wood,1986,p.201-230):echilibrul și dimensiunea, liniile și unghiurile, culoarea și tonul.
Stilul decorului trebuie și el adaptat tipului de program cele trei stiluri fiind:neutru, decorativ și realist.
Graficele (elementele vizuale având o sursă diferită de cea a imaginii care le conține ) și “cartoanele “ (imagini “înghețate “,statice,create electronic ) sunt frecvent utilizate,fiind o parte integrantă a imaginii.
Graficele generate pe computer sunt un aspect major al producției TV,deși aspectul lor,uneori jucăuș,poate crea impresia de joacă de copii.În realitate,aceste elemente au un rol informativ pronunțat,venind în completarea celorlalte elemente care se văd pe micul ecran.Dimensiunile reduse ale ecranului limitează de regulă utilizarea lor ,iar forma ecranului reduce,de asemenea,spatiul de desfașurare al acestor elemente.
Construcția graficelor trebuie să țina cont de proporțiile ecranului (din cauza interventiilor electronice si a reglajelor intervenite în transmiterea semnalului ,se pierde o parte din imagine ).De aceea,elementele vizuale trebuie plasate în zona ecranului care nu se pierde în timpul transmisiei (essential area,safe area),care este conținută într-o zonă mai mare,de scanare.Deci imaginile trebuie să evite marginile ecranului.O altă calitate a elementelor vizuale trebuie să fie lizibilitatea (privitorul trebuie să poată citi fără dificultate ceea ce se vede pe ecran ; de aceea trebuie alese litere cât mai groase,cât mai bine definite ca stil ).Un alt parametru important în realizarea graficelor este culoarea : în general,culoarea de fundal trebuie să aibă o energie scăzută (culorile pastelate au un grad mai mic de saturație),iar culorile de prim-plan trebuie să aibă o energie mare (cum sunt culorile înalt saturate ca roșu,albastru,galben ). Trebuie menținută o coerență internă între combinația de culori,titluri,formate si celelalte elemente ale decorului,prin crearea de compatibilități cromatice și estetice.
Elementele de grafică pot fi parte integrantă a decorului fizic alături de obiecte și prezentator sau se pot suprapune peste imaginea care conține decorul cu tot cu prezentator, fiind generate de echipamente specializate : generatorul de caractere, generatorul de grafice și sistemul de stocare.
3.FILMAREA
Lumina este cea care joacă un rol deosebit de important în timpul filmărilor. Deși funcția principală luminii este să facă un decor vizibil , dacă este utilizată în condiții optime, aplicarea ei se poate transforma într-o adevărată artă a exprimării emoțiilor și a stărilor de spirit căci lumina este formă, atmosferă și sens.
Orice tip de filtru reduce într-o anumită măsură cantitatea de lumină,iar dimensiunile acestei pierderi sunt date de factorii de filtrare.O proastă redare a culorilor naturale poate rezulta din amestecarea surselor de lumina.În interior,trebuie evitat amestecul de lumină fluorescentă cu lumina solară sau cu lumina tungsten (nuanțe roșiatice).Orice sursă de lumină folosită separat este acceptabilă dar nu trebuie niciodată amestecate decât cu ajutorul filtrelor speciale.
Tipurile de lumini se împart în două categorii :
lumină dominantă – produsă de soare și lumina artificială care ambele produc raze directe și au ca efecte umbre și lumini puternice;
lumină secundară – blândă și difuză;nu produce umbre puternice deoarece se răspândește omogen în jur,deci se reflectă și asupra altor obiecte din mediul înconjurător.
Lumina naturală creează iluzia dimensiunilor naturale,în timp ce lumina artificială dă iluzia profunzimii câmpului și are ca efect stilistic producerea umbrelor si a contrastelor.
Lumina-cheie (key-light) este lumina care produce zonele luminoase și umbrele.De regulă,este plasată deasupra obiectului ,în partea laterală a camerei,la un unghi de 30-45 de grade față de axul camerei.Este plasată corect atunci când apare un triunghi luminos pe fața subiectului care se află în umbră.
Sunetul este și el o componentă fundamentală în relatarea unui subiect. Nu numai ca el trebuie să aibă o calitate impecabilă dar trebuie să aibă și un sens complementar imaginilor. Pentru cel care răspunde de calitatea sunetului, ”agresivitatea” este o calitate. Sunetistul trebuie să fie perseverent în a identifica toate sursele de zgomot de la locul filmării.
Un alt element de care depinde reușita unei filmări îl reprezintă respectarea regulilor de compoziție a imaginilor. Principiul fundamental pentru a încadra corect un obiect este ca imaginile să fie cât mai clare și să aibă un conținut a cărui semnificație să degajă energie, seducție informație etc. Cadrele trebuie să conțină esența evenimentului iar subiectul trebuie să fie încadrat astfel încât să fie ușor de identificat netrecând cu vederea peste faptul că fiecare tip de încadrare are o funcție menită să pună în evidență detalii diferite.
4.EDITAREA IMAGINILOR (MONTAJUL) reprezintă suma operațiunilor de prelucrare a imaginilor după ce acestea au fost înregistrate. Este vorba despre faza de post-producție ce trebuie să respecte desigur anumite reguli tehnice și principii estetice pentru a fi considerată și ea un succes. . Editarea este un proces complex care înseamnă mai mult decât simpla copiere și combinare a unor imagini de pe o casetă pe alta. Nu putem vorbi însă despre un mod de lucru unic deoarece potențialul tehnic depinde de vârsta echipamentelor care trebuie corelat cu obiectivul editorial urmărit. Dar cu toate acestea putem vorbi despre funcțiile editării imaginilor , funcții care sunt standard: selectarea, combinarea, corectarea și construcția unor produse noi.
METODE DE MĂSURARE A AUDIENȚEI
Pe o piață concurențională studierea reacțiilor publicului este la fel de indispensabilă ca marketingul pentru o întreprindere producătoare de bunuri sau servicii.
Natura mesajului audiovizual face mai dificil feed-back-ul. El se stabilește într-un răstimp mai îndelungat prin cercetare întreprinsă în mod special, pe criterii cât mai riguroase, cercetare cu atât mai necesară cu cât supraabundentă ofertei de mesaj TV este în permanenta creștere și posibilitățile de ocupare a timpului liber se înmulțesc. De aici iată necesitatea vitală de a ști în fiecare clipă “cum stai”, care este audiența programului tău în raport cu “concurența”, care îți sunt “punctele forte” și zonele descoperite sau în pierdere de nivel.
Cercetările de măsurare a audienței își propun să urmărească “frecvența contactelor cu media, durata de expunere la media, structura socio-demografică a publicului receptorilor, locul expunerii la mass-media, comportamentul de receptare și valoarea de atenție(…),distribuția intențiilor și motivațiilor expunerii la mass-media,clasificarea tipologică a audientelor.”(Drăgan,1996,p.127)
Măsurarea audienței se poate face atât cantitativ cât și calitativ. Dacă analiza cantitativă urmărește evaluarea timpului total de vizionare a unui program, analiza calitativă este îndreptată spre identificarea structurii publicului media pe diferite categorii socio-demografice.
Cele mai utilizate metode de măsurare a audienței prin sondaj, potrivit Valentinei Marinescu(2002,p.34) sunt : ancheta prin interviu, panelul cu carnet de înregistrare și panelul de audimetre.
În ceea ce privește ancheta prin interviu ,ea este deja clasică. Sunt folosite chestionarele standardizate sau cele trimise prin postă iar ca avantaje principale ale utilizării acestei metode sunt: reprezentativitatea eșantionului, rapiditatea și economicitatea. Marele dezavantaj a acestei metode îl reprezintă însă erorile datorate uitării.
Asemănătoare metodei deja prezentate, carnetele de înregistrare sunt formulare pe care diferiți membri ai familiei le completează în funcție de emisiunile pe care le urmăresc si, cel mai frecvent, le trimit înapoi instituțiilor emitente. Și în acest caz dezavantajul major îl reprezintă distorsiunile legate de uitare iar principalul avantaj îl constituie faptul că, prin această metodă,aplicată pe un panel, poate fi urmărită evoluția în timp a audienței.
Audiometrele sunt aparate electronice conectate la televizor și care înregistrează orele, duratele exacte de funcționare a aparatului receptor și canalele alese. Aparatele pot fi conectate direct la biroul de studiu și pot astfel să furnizeze scoruri de audiență instantanee. Acest aparat înregistrează atât durata de funcționare a tele-receptorului (ce canal este vizionat, cât timp etc.) cât și numărul de persoane care urmăresc un program. Ca avantaje ale acestei metode pot fi enumerate: măsurarea cu precizie,acumularea de date pe perioade lungi de timp sau cunoașterea rapidă a situației audienței. Principalul dezavantaj îl constituie costul ridicat dar și faptul că această metodă nu vizează comportamentul telespectatorului.
În România și în lume, la ora actuală, indicatorii de audiență cei mai folosiți de către televiziuni și agențiile de publicitate sunt împărțiți în măsurători globale și cumulative. Principalii indicatori “globali” utilizați sunt “Rating”- rata brută de audiență, ”Share”- cota de piață, ”P.U.T”(People Using Television) sau “7” (House Hold Television). (cf.Marinescu,2002,p.37)
“Rating” este considerat indicatorul “cel mai relevant” și reprezintă numărul indivizilor care vizionează un anumit program sau canal într-un interval de timp precizat, raportat la numărul total de indivizi care au televizor.
“Share”, al doilea indicator ca importanță, cunoscut și sub numele de “cotă de piață”, reprezintă raportul dintre numărul indivizilor care vizionează un anumit program sau canal într-un interval de timp precizat și numărul indivizilor care au televizorul deschis în intervalul respectiv.
Indicatorul ”P.U.T.”, cel de-al treilea , se evidențiază prin numărul persoanelor care au televizorul deschis intr-un anumit interval de timp și este utilizat în special de Departamentul Programe al unei instituții media cu scopul de a stabili locul unui program în grila televiziunii.
Relația matematica intre cei trei indicatori este: Rating=P.U.T.x Share
La acestea ar fi de adăugat faptul că în România , conform datelor oferite de Valentin Marinescu (2002,p.40) , în 2002 existau două companii de măsurare a audienței TV : CSOP Taylor Nelson Sofres și AGB Data Research. Prima companie măsura audiența prin metoda People Meter , pe baza unui eșantion reprezentativ la nivel național,in timp ce AGB Data Research avea “instalate” aceleași dispozitive numai în orașele cu populație de peste 200.000 de locuitori, în restul țării folosindu-se metoda panelului cu jurnale de înregistrare.
Privind audiența ca ”ansamblu de potențiali consumatori”, cunoașterea acesteia este importantă pentru companiile care își fac campanii de publicitate pentru a ști pe ce canale și în ce emisiuni ar trebui difuzată reclama: ”a potrivi canalul și emisiunea care trebuie cu audiența care trebuie, la momentul cel mai potrivit.”(Marinescu,2002,p.36)
Televiziunea este mijlocul de informare și de divertisment preferat al românilor și, în același timp, suportul de publicitate preferat de companii. ”Sumele investite în reclamele de televiziune au crescut de la an la an: 132.173.102 USD în 1998, 192.752.896 USD în 2000, 476.880.781 USD în 2001 și 720.000.000 USD în 2002. Analiștii susțin insă că fondurile reale care intră în visteriile televiziunilor sunt mult mai reduse decât sumele de investiție.” (Coman,2003,p.114)
Divertismentul este cel mai vizionat gen de emisiune și, prin urmare, și cel mai scump. De exemplu, conform revistei BIZ,17.01.2003 pentru jumătate de minut de publicitate în cadrul emisiunii “Iartă-mă” România 1 cere 5.000 $.
Privind cifre de genul celor de mai sus nu putem spune decât că devine din ce în ce mai evident faptul că existența departamentelor de cercetare, atât în cadrul televiziunilor cât și în cadrul agențiilor de publicitate, este imperios necesară.
Multe televiziuni au perceput necesitatea departamentelor de cercetare și au fost dispuse să investească o mulțime de bani pentru a avea informații cât mai veridice despre audiență. Altele însă, din păcate, funcționează încă “după ureche”, având astfel de pierdut foarte mult.
Totodată studiile de audiență au impus concluzia că nu există o corelație foarte strânsă între “cantitate”si “calitate” (Leggatt 1991), ceea ce, în parte, este rezultatul selectivității reduse din partea audienței dar și al faptului că telespectatorii fac distincția între ceea ce le place și ceea ce aleg în mod efectiv.”Nu există nici cel mai mic consens în ceea ce privește metodele de măsurare a aspectelor calitative și nu este întotdeauna foarte clar cum pot fi interpretate datele obținute. Cu toate acestea, cercetarea evaluărilor din partea audientei (independent de cotele de audiență) îi pot ajuta pe cei care lucrează în media să ia decizii și să construiască grilele de programe”. (Dennis McQuail & Sven Windahl – “Modele ale comunicării”)
TELEVIZIUNEA, TEHNOLOGIA ȘI VIAȚA COTIDIANĂ
“Exista o anumită incertitudine atunci când definim conceptul de “viață cotidiană”. Unde o întâlnim? În muncă sau în distracție? În viata de familie și în momentele “trăite” în afara spațiului cultural? La prima vedere, răspunsul pare clar. Viața de zi cu zi implică toate cele trei elemente, toate cele trei aspecte. În unitatea și în ansamblul lor, ele definesc individul în sine. Totuși, acest răspuns nu este pe deplin satisfăcător. Unde acționează contactul viu dintre individ și alte ființe umane? În diviziunea muncii? În viața de familie? În petrecerea timpului liber? Unde se manifestă el în modul cel mai bine definit? Există mai multe tipuri de contact? Pot fi ele exprimate sub forma unor modele reprezentative? Sau trebuie reduse la tipare fixe de comportament? Sunt ele contradictorii sau complementare? Care este legătura dintre ele? Care este aspectul esențial decisiv? Unde trebuie să încadram sărăcia și bunăstarea vieții de zi cu zi, pe care le trăim foarte intens (potențial,cel puțin), cât și cu o intensitate minimă, abia simțită,îndepărtată; pe care știm că trebuie să le conștientizăm și să le transformăm astfel încât bogătia lor să fie actualizată și dezvoltată într-o nouă cultură?” (Lefevre,1991(19581,31)
Henri Lefevre analizează astfel în profunzime “problematica” vieții cotidiene: atacă tendința spre neoromantism și stimulează acel tip de investigare a relației dintre televiziune și viața de zi cu zi despre care s-a vorbit în citatul de mai sus.
În cadrul vieții de familie televizorul este atât obiect cât și mijloc de comunicare. Alegerea noastră pentru tehnologie și încorporarea ei în practicile și cadrul spațio-temporal privat al căminelor noastre se desfășoară paralel cu același tip de alegere pe care o facem în legătură cu programele și cu influența acestora. Astfel televiziunea trebuie privită ca făcând parte din multiplele dimensiuni ale vieții de zi cu zi ea cerându-se înțeleasă în contextul tuturor acelor lucruri și aspecte prin care se formează existența noastră cotidiană. Televiziunea trebuie privită ca o formă de existență psihologică, socială, culturală, economică , politică, un mijloc de comunicare ce este mai mult decât o simpla sursă de influență, nici benefică, nici malefică.
“Televizorul și alte mijloace de comunicare aparțin căminului – idealizării și realității sale. Acea dimensiune a căminului care implică sentimente pozitive de siguranță și apartenență este stimulată și întărita de un mijloc de comunicare care aduce lumea exterioară în interior.” (Roger Silverstone -“Televiziunea în viața cotidiană”). Televizorul oferă imagini despre cămin, administrarea casei și viața de familie, care la rândul lor pot fi considerate că oferă resurse și date pentru formarea unei identitați proprii și familiale în cadrul căminului. ”Televizorul astăzi este o componentă indispensabilă a gospodăriei unei familii – aproape un alt membru al familiei.”(Hunter și Svennevig,1987,4)
VII. STUDIU DE CAZ
EMISIUNEA „ ÎN VIZITĂ LA NOI ACASĂ “
TEMATICA : prezentarea tuturor ariilor protejate și a rezervațiilor naturale ale României ;
GENUL : emisiune tip documentar;
FRECVENȚA : săptămânală;
PUBLIC ȚINTĂ : eterogen, toate categoriile sociale cuprinse între 10 si 60 de ani,de la cel de tip low-education până la cel solid instruit dar cu accent pe tânăra generație;
INTENȚIA : Serialul documentarelor artistice își propune să prezinte într-un mod cât mai complet și mai plăcut totodată, ariile protejate, rezervațiile naturale, flora și fauna României. De asemenea realizatoarea emisiunii și-a propus să sensibilizeze telespectatorii asupra realității ecologice românești ceea ce se dorește a provoca conștientizarea,înțelegerea și concentrarea atenției nu doar focalizând asupra animalelor si plantelor ci , mai ales asupra relațiilor durabile ce trebuie să existe între om și natură, motivarea acestora pornind din necesitatea de a conserva și proteja natura împreună cu speciile de animale existente .
Pe parcursul emisiunii se urmăresc și se înregistrează imagini referitoare la fondul forestier, speciile florale endemice, modul de viață,de hrană,de perpetuare a speciei,de apărare,de atac și de dezvoltare al principalelor tipuri de animale ce viețuiesc în incinta rezervațiilor vizitate.
Emisiunea are un stil direct și dinamic , specific reportajelor și documentarelor despre enigmele și aspectele mai puțin cunoscute ale faunei și florei.Astfel, se împărtășesc din când în când privitorilor curiozități,lucruri neștiute dar și intențiile pe care realizatorii le au atunci când pornesc la drum și se decid asupra unui anumit traseu.
De asemenea se încearcă în permanență să se explice și să se sugereze prin diverse activități ce influențe nefaste poate să aibă asupra florei și faunei lipsa preocuparilor de protejare și de conservare cât și faptul ca turistul de ocazie ,chiar și la maturitate,a ajuns să considere natura un obiect primit pe gratis , nu prea pretențios, față de care se comportă cum îi vine la îndemână,cu sentimentul că nimeni nu-l vede ce face și nu e obligat nimănui să dea socoteală.
VIII.CONCLUZII
În zilele noastre, medierea prin televiziune permite oamenilor să comunice expresia gândirii lor, dând câștig de cauză opiniei publice dar și celeilalte parți, mijloacelor comunicării de masă, pentru care producția de mesaje reprezintă o adevărată industrie, cu riscuri,costuri și beneficii. Deci, orice am alege sa realizăm în domeniul televiziunii nu trebuie să uităm de această realitate duală a ei: de misiune și de comerț.
Despre misiunile mass-media , despre rolul și funcțiile acesteia, despre ce ar trebui să se realizeze și ce nu, am vorbit în prima parte a lucrării încercând sa ofer o imagine cât mai completă atâta mijloacelor specifice audiovizualului cât și a celorlalte mijloace și forme de comunicare în masă.
Am abordat comunicarea în audiovizual și rolul pe care televiziunea îl are în societatea contemporană pentru a accentua în mod evident impactul pe care televizorul îl are asupra privitorilor și consumatorilor , impact ce poate determina în timp comportamente, atitudini și în final – un anume mod de viață.
Partea finală a lucrării mele am destinat-o unui studiu de caz – emisiunea “În vizită la noi acasă” pe care am încercat sa o analizez din cât mai multe puncte de vedere și pe o perioada de timp mai îndelungată pentru a reliefa într-un mod corect și complet valențele și “atributele” pe care un asemenea format de emisiune îl poate avea. Nu am încercat să teoretizez ci am încercat să ofer niște puncte de pornire pentru începători sau de sprijin, pentru cunoscători.
Unul dintre scopurile mele a fost însă și acela de a demonstra că munca într-o televiziune este una colectivă, de echipă și că, în fapt, cu toate greutățile și stângăciile câteodată inerente acestei munci cu un specific deosebit, lumea televiziunii este o lume aparte, o lume căreia fiecare am vrea să-i aparținem într-o măsură mai mică sau mai mare.
Vedete sau “muritori de rând” – nu putem nega – cu toții suntem atinși de lumea mirifică a televiziunii!
BIBLIOGRAFIE:
Bălășescu, Mădălina (2003) Manual de producție de televiziune, București: Editura Polirom.
Bertrand, Claude-Jean (coord.) (2001) O introducere în presa scrisă și vorbită: Editura Polirom, (Medias.Introduction a la prese,la radio et la television,ed.a II-a,revăzuta și adăugita, Ellipses Edition Marketing,1999).
Bucheru, Ion(1997)Fenomenul Televiziune: limbajul imaginii, publicistică, producție, programare tv. București: Editura Fundației România de Mâine
Coman, Mihai (1996). Din culisele celei de-a patra puteri. București: Editura Polirom.
Coman, Mihai (1999) Introducere în sistemul mass-media.Iași : Editura Polirom.
Coman, Mihai (2003) Mass-media în România post-comunistă. Iași : Editura Polirom.
Cuilenburg, J.J. (coord.) (2000). Știința comunicării. București: Editura Humanitas.
Dobrescu, Paul (2001) Mass-media și societatea. București, curs nepublicat.
Drăgan, Ioan (1996) Paradigme ale comunicării de masă. București: Editura Șansa.
Friske, John și Harley (2002) Semnele televiziunii. Iași: Institutul European
Georgiu, Grigore (2000) Filosofia culturii. București, curs nepublicat.
Marinescu, Valentina(coord.) (2002) Efectele comunicării – O perspectivă culturologică. București: Editura Tritonic.
McQuail Dennis și Sven Windahl (2001). Modele ale comunicării. București: Editura SNSPA.
Stavre, Ion (2003). Comunicare audio-video. București, curs nepublicat.
Tran, Vasile (1999). Comunicare. București, curs nepublicat.
Tran, Vasile (2003). Patologii și terapii comunicaționale. București, curs nepublicat.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Comunicarea In Audio Vizual (ID: 105709)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.