Comunicarea în Administratia Publică Locală

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE ȘI AFACERI

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

Comunicarea în administrația publică locală

COORDONATOR ȘTIIȚIFIC, ABSOLVENT,

Conf.univ.dr. Rădulescu Corina Trandafir Gino Marcel

București

2015

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………………..…….…3

Capitolul I – Comunicarea publică: definiție, funcții, principii și tipuri………………….………..4

Subcapitolul 1 – Comunicarea publică – diferență specifică…………………………….……5

Subcapitolul 2 – Funcțiile comunicării publice…………………………………………..…..8

Subcapitolul 3 – Tipuri de comunicare publică…………………………………………..…13

Subcapitolul 4 – Punerea la dispoziție a datelor publice………………………………….…21

Capitolul II – Studiul empiric – Transcrierea și înregistrarea unei nașteri………………….……28

Capitolul III – Exemple concrete de înregistrare și transcriere a unei nașteri ………………….…38

Capitolul IV – Concluzii……………………………………………………………………….….50

Bibliografie……………………………………………………………………………….………54

Introducere

“Comunicarea este un proces, de regulă, intenționat de transfer de informație și înțelesuri

între indivizi, grupuri, niveluri sau subcomponente organizaționale și organizații în întregul lor”.

Șerban Iosifescu

Tema aleasă penru această lucare este „ Comunicarea în administrația publică locală”. Am ales această temă deoarece comunicarea este o disciplină relativ nouă, utilă si interesantă pentru fiecare, pentru că ființele umane și comunicarea sunt interdependente.

Subiectul este unul de foarte mare actualitate dar și de interes pentru întreaga societate în care trăim.

Tema propusă acoperă o varietate de probleme reprezentative ale cetățeanului în legătura sa directă cu instituția publică, instituție aflată în slujba acestuia.

Obiectivul lucrării este îmbunătățirea comunicării dintre cetățean si instituția publică locală pentru rezolvarea cât mai rapidă a problemelor cetățeanului. Comunicarea poate fi definită ca un proces în care premisele decizionale sunt transmise de la un individ la altul în cadrul instituției.

Comunicarea însoțește activitatea instituțiilor publice contribuind la realizarea în bune condiții a acesteia.

Ca o scurta descriere a lucrării de față, am considerat a fi necesară o definire a comunicării, respectiv a comunicării publice.

În primul capitol „ Comunicare publică: definiții, funcții, principii și tipuri” este definită comunicarea publică, sunt enumerate și descrise funcțiile, principiile și tipurile de comunicare publică.

În cel de-al doilea capitol am realizat studiul empiric, respectiv înregistrarea unei nasteri la serviciul de stare civilă. Sunt enumerate documentele care trebuie prezentate pentru eliberarea certificatului de nastere.

În cel de-al treilea capitol este analizat în detaliu studiul empiric.

La finalul lucrării sunt prezentate concluziile și importanța comunicării publice.

CAPITOLUL I

Comunicarea publică: definiții, funcții, principii și tipuri

Termenul de comunicare este de origine latină, primele preocupări pentru comunicare au apărut la greci.

Pentru greci arta cuvântului, măiestria de a-și construi discursul era o condiție importanta a statutului de cetățean.

Legile Greciei Antice dădeau dreptul cetățenilor de a se reprezenta pe ei însași în instanțele de judecată.

Un exemplu în acest sens ar putea fi textul lui Platon „ Apararea lui Socrate”.

Primele elemente de teorie a comunicării apar în lucrarea lui Corax Din Siracuza „ Arta retoricii” în secolul VI Î.H.

Platon și Aristotel continuă aceste preocupări ale predecesorilor lor, comunicarea devenind disciplină de studiu alături de materii cum ar fi matematica sau filosofia.

În anul 100 Î.H. apare și în țara noastră primul model al sistemului de comunicare. Un rol important în extinderea comunicării l-a avut și dezvoltarea drumurilor comerciale.

Comunicarea poate fi definită ca: „ procesul prin care o persoană ( sau un grup ) transmite un conținut conceptual ( o atitudine, o stare emoțională, o dorință ) unei alte persoane sau unui alt grup"

Paul Watzlawick consideră comunicarea ca fiind: „condiția sine qua non a vieții omenești și a ordinii sociale”

Potrivit lui I. A. Richards, „comunicarea este un aspect discret al activității umane. Ea are loc atunci când o conștiință acționează asupra mediului înconjurător astfel încât este influențată o altă conștiință și în această a doua conștiință se produce o experiență asemănătoare cu cea din prima și a cărei cauză se găsește parțial în cea dintâi”

Subcapitolul 1

Comunicarea publică: diferență specifică

„ Comunicarea publică este comunicarea formală care tinde către schimburi și împărtășirea de informații de utilitate publică și spre menținerea liantului social, a căror responsabilitate revine instituțiilor publice”

„ Comunicarea publică este cea care însoțește orice aplicare a regulii, desfășurarea oricărei proceduri, luarea oricărei hotărâri publice.”

Autoritățile publice prin întreaga lor activitate au drept scop satisfacerea interesului general al comunității pe care o reprezintă. Acestea trebuie să creeze și să mențină un contact permanent cu comunitatea respectivă.

Administrația publică trebuie să fie deschisă dialogului, să ia în considerare opiniile cetățeanului și să-l respecte pe acesta.

Instituțiile publice în cadrul acțiunilor pe care le întreprind sau al relațiilor pe care acestea le stabilesc, recurg la comunicare pentru ducerea la bun sfârșit a acțiunilor respevtive.

Comunicare publică reprezintă forma de comunicare care însoțește activitatea tuturor instituțiilor publice în vederea satisfacerii interesului general. Comunicarea publică trebuie să aducă la cunostință cetățenilor modul de funcționare al organizațiilor din sectorul public și atribuțiile acestora, legalitatea deciziilor adoptate.

Prin comunicarea publică se urmărește cunoașterea dorințelor populației, nevoilor acestora pentru ca instituția publică prin rolul pe care îl are să vină în întampinarea dorințelor cetățenilor și în schimbarea modului de viață al acestora, realizând astfel interesul general.

Comunicării publice îi revine rolul ca prin acțiunile pe care le întreprinde, prin deciziile pe care le adoptă se urmărește un interes general obținând adeziunea cetățenilor.

Cetățeanul trebuie să fie informat în legătură cu acțiunile întreprinse de autoritățile publice, de existența și modul de funcționare a serviciilor publice din subordine, cetățeanul trebuie ascultat când iși exprimă nemulțumirea, trebuind să-i fie luate în considerare nevoile și dorințele.

Cetățeanul vine în contact cu instituța publică și el are nevoie să știe cum să se adreseze și cui să se adreseze pentru satisfacerea unui interes al acestuia, ce documente trebuie să întocmească si ce proceduri trebuie să urmeze pentru a-și atinge obiectivele.

Instituțiile publice trebuie să pună la dispoziția cetățenilor informații cu privire la regulile ce trebuie respectate, iar în demersurile lor să le asigure acestora accesul la serviciile publice locale.

O relație de parteneriat între instituția publică și cetățean face mai ușoară transmiterea de informații între cei doi parteneri.

Inițiativa pentru crearea unei relații de parteneriat revine instituției publice care are obligația de a căuta metodele cele mai eficiente pentru realizarea acestui parteneriat și pentru cunoașterea resurselor locale.

O funcționare bună a comunicațiilor are un efect puternic asupra comportamentului funcționarilor publici, a eficienței în interacțiunile cu diverse categorii de cetățeni.

Prin comunicațiile interne personale este informat de tot ceea ce se întâmplă în cadrul instituției publice.

Emmanuel Pedler când se referă la comunicarea publică, pleacă de la comunicarea de masă care este definită prin caracterul ei public si o vede ca pe “ un proces în cadrul căruia emițătorul nu exclude pe nimeni de la decodifecarea mesajului”

Comunicarea publică are un rol foarte important în ceea ce privește instruirea și motivarea personalului contribuind la o mai bună satisfacere a nevoilor cetățenilor și totodată la creșterea calității prestațiilor.

Instituțiile publice pot folosi o gamă variată de mijloace de comunicare cum ar fi: publicații, afișaj, canale de presă, de televiziune.

Relația dintre cetățean și funcționarul public are un rol foarte important în înfăptuirea actului de administrație publică.

Cele două persoane care comunică, respectiv funcționarul în calitate de emițător și cetățeanul în calitate de receptor, au scopuri clare: emițătorul de a transmite informația de așa natură încât să convingă, să îndrume, să fie eficient iar receptorul să fie cât mai atent, să înțeleagă ceea ce îi transmite emițătorul și să rețină ceea ce acesta îi transmite.

Comunicarea cu cetățeni se realizează prin diverse moduri: dezbateri, sesiuni de comunicări, aviziere, publicații proprii.

Reprezentanții administrației publice acordă o atenție deosebită creerii unui sistem propice de comunicare dintre funcționarii publici și cetățeni prin:

verificarea informațiilor

rezolvarea conflictelor

transmiterea rezultatelor evaluării informațiilor

diagnosticarea problemelor

Pentru rezolvarea acestor probleme pot fi folosite una din următoarele căi de rezolvare:

ascultarea activă

controlul tonului

toleranță și înțelegere

detensionarea situației

autoanalizarea problemelor

Circulația informației în ambele sensuri, cetățean- funcționar și funcționare- cetățean,

creează un parteneriat între cei doi, relația dintre cei doi trebuie să conțină o doză de informație.

Fără comunicare nu poate să existe organizare pentru că atunci nu are exista posibilitatea ca grupul să influențeze comportamentul individului.

Folosirea anumitor tehnici de comunicare determină în mare parte modul în care sunt luate deciziile și cum vor fi distribuite în instituție.

Instituțiilor publice le revine sarcina informării cetățenilor, a primirii acestora în audiență și a consultării cetățenilor în problemele comunității care îi privesc.

Prin natura ei, administrația publică depinde într-o mare măsură de comunicare

Subcapitolul 2

Funcțiile comunicării publice

Prima definire a funcțiilor comunicării o face filozoful grec Aristotel, potrivit căruia comunicarea publică poate îndeplinii una din funcțiile următoare: „ funcția politică- sau deliberativă, atunci când discursul stabilește oportunitatea sau, dimpotrivă inoportunitatea unei acțiuni cu caracter public, funcția forensică- juridică, ce constă în dovedirea justetii sau a imoralității unor fapte deja petrecute, pe care le aprobă sau le incriminează, funcția epideictică sau demonstrativă, axată pe elogierea sau blamarea unor personalității, pe exprimarea satisfacției față de un eveniment favorabil, ori deplangerea urmărilor unei calamități”

Pe de altă parte, Karl Buhler a evidențiat trei funcții ale comunicării pe care le-a denumit: „ prezentativă sau expresivă, ce constituie o expresie a locatorului, apelativă- ce desemna apelul către auditor si reprezentativă- ce făcea trimitere la starea de lucruri. Cu alte cuvinte, Buhler constată că vorbirea poate fi concepută ca expresie în raport cu emițătorul, ca reprezentare în raport cu mesajul si ca apel în raport cu destinatarul”

Roman Jakobson clasifică altfel funcțiile comunicării, realizând o diferență între forma și conținutul mesajului. Clasificarea cuprinde următoarele funcții:

funcția emotivă

funcția conativă sau persuasivă sau retorică

funcția poetică

funcția referențială

funcția metalingvistică

funcția fatică

Funcția emotivă evidențiază o stare internă e emițătorului. Exprimă foarte bine emoțiile în contact cu realitatea de pe teren. Prin acestă funcție se exprimă subiectivitatea locutorului: stările, sentimentele sau valorile sale. Funcția emotivă este determinată de relația dintre conținutul mesajului si destinator. Se poate spune că funcția expresivă este prezentă în aproape toate mesajele deoarece alegerea pentru mesaje a unei formule de construcție din cele mai simple este un semn al atitudinii vorbitorului față de conținutul mesajului. Anumite particularități de debit verbal si de ritm, în modul de emisie al mesajului, anumite gesturi care însoțesc anumite secvențe diferențiate de intonație arată ca deși limba este asemănatoare cu un cod, ea presupune mai multe coduri.

Funcția conativă cuprinde acele elemente ale mesajului care sunt trimise direct la destinatar. Construcția mesajului este la modul imperativ. Oferă publicului informații sigure și stricte asupra unor situații de interes general. Prin funcția conativă se arată o încercare de a influența, de a incita la acțiune pe interlocutor printr-un ordin. Această funcție se află în relații de reciprocitate cu funcția emotivă pentru că amândouă ilustrează de fapt o stare, o trăire, apelează la afect.

Funcția poetică se referă la mesaje. Limbajul poetic pune accent pe modul cum se vorbește, spre deosebire de limbajul științific care pune accentul pe ce se spune. Prin această funcție se pune accent pe mesajul ca atare, pe forma în care este structurat acesta, atrăgându-se atenția asupra modului în care este formulat. Funcția poetică presupune modul în care este concentrat mesajul de la emițător spre receptor si constituie funcția esențială a artei verbale. Această funcție evidențiază mai mult forma și mai puțin conținutul comunicării.

Funcția referențială vizează contrextul în care are loc trabsmiterea unui mesaj, limbajul trimite la o realitate exterioara. Mesajele transmise conțin informații în sensul cel mai larg. Această funcție este dominantă în limbajul științific și are o pondere importantă în orice tip de comunicare.

Funcția metalingvistică „ se manifestă ori de câte ori în cadrul comunicării apare necesitatea de a se atrage atentia asupra codului utilizat. Perifrazele explicative care precizează accepțiunea în care trebuie înteles un termen, gesturile sau tonul ce indică receptorului cheia în care trebuie decodificat mesajul aparțin sferei metalingvisticului”

Această funcție este centrată pe cod. Ea verifică termenii comunicării și garantează că acele cuvinte folosite au forma și sensul corecte, astfel încât receptarea mesajului să fie cât mai clară.

Funcția fatică denumită și de contact urmărește caracteristicile canalelor de comunicare și o bună funcționare a acestora. Gesturile sau formulele de salut au o astfel de funcție. Ele ne ajută să stabilim contactul cu persoana respectivă, la fel și jocul privirilor, confirmările verbale sau mișcări ale capului. Din aceste gesturi putem stabilii ce vrea să ne transmită interlocutorul nostru.

2.2 Principiile comunicării publice

Finalități ale comunicării și mijloace de comunicare

Pentru ca mesajul să ajungă la cetățean trebuie să existe o concordanță între funcțiile comunicării și mijloacele de comunicare.

Ținând cont de eficacitatea promoțională a eficacității și de impactul mesajelor televizate și al imaginilor „ practicienii comunicării publice se întreabă asupra adecvării acestor mijloace la scopurile urmărite în numele utilității publice. A fortiorit practicile comunicării publice nu se pot circumscrie definiției pe care o dau profesioniștii modalităților celor mai spectaculoare ale comunicării.” Acestea nu răspund întotdeauna nevoilor interesului colectiv, de explicare a mesajelor și de adaptare a acestora la preocupările cetățenilor și instituțiilor.

Se înșeală cei care cred că pot substitui relației directe publicitatea și imaginea oferită de micul ecran.

„ Absența influenței imediate a receptorului asupra mesajului limitează modalitățile de comunicare la tratarea, utilă dar reducționistă, a informației de masă”

Excesul de zel atribuit formelor mediatice și publicitare a comunicării fac să se dea o importață mai mică funcțiilor comunicării, care sunt informative și didactice.

În democtrația grecească mesajul și media erau intim impletite.

Esențială pentru legitimitatea publică estre alegerea mass-media și alegerea căilor și suporturilor comunicării publice.

Clarificarea registrelor de comunicare

Acest principiu se aplică la trei tipuri de comunicare:

De informare și de explicare – este vorba de informații legate de funcționarea practică a instituției, de informații pe care serviciile publice sunt obligate să le furnizeze cetățenilor.

De promovare sau de valorizare – este vorba de promovarea serviciilor pe care instituția respectivă le oferă publicului și totodată promovarea unor teme care cu ajutorul cetățenilor pot deveni mari cauze sociale.

De discutare sau de propunere – sunt supuse spre dezbatere proiecte de schimbare instituțională, de alegere, de oferte politice. Este foarte riscant să amestecăm comunicarea publică cu comunicarea politică. Având în vedere că politicul guvernează serviciul public, însă cucerirea puterii nu trebuie să se suprapună peste conduita instituțională a serviciului public alea cărei reguli sau stabilitate și sunt deja fixate.

„ Dreptul public distinge decizia de natură politică ( voința legislatorului sau a guvernului, deliberarea de către un consiliu regional, hotărârea unui primar, etc) de cea cu caracter de aplicare în cadrul legal și reglementar cu respectarea procdedurilor.”

Comunicarea politică are un loc aparte în comunicarea publică.

Comunicarea publicã nu trebuie sã se limiteze doar la campaniile ministeriale, iar interesul “de a nu o transforma într-un apendice al comunicãrii politice” este evident.

În practica de zi cu zi vom vedea că responsabilitatea comunicării instituționale, a serviciului public pe de o parte și cea a responsabililor politici și ale aleșilor pe de altă parte sunt identificate pe ministere, pe colectivități teritoriale care sunt exercitate de cabinetele parlamentare.

Ca parametri se disting cel al termenului lung sau cel al termenului scurt.

Tratarea situațiilor de criză revine oamenilor politici deoarece este nevoie de anunțare reformelor sau soluțiilor și aparțin termenului scurt chiar daca punerea lor in practică ia timp. În schimb relația cu publicul cere organizare pentru consolitarea acestei relații si un timp lung.

Condițiile comunicării publice

Comunicarea publică este o comunicare practicată în ambele sensuri iar pe de altă parte este autentică. Consolidarea acestor două condiții se bazează pe existența unei bune relații între cetățeni și instituția publică.

Acești interlocutori își asumă împreună calitatea relației.

Factorilor de decizie din administrația publică le revine inițiativa informării cetățenilor cu privire la procesul decizional. Stabilirea relației depinde de luarea în seamă a problemelor cetățenilor, de a purta discuții cu aceștia, de primire a lor și de ascultare a problemelor lor.

„ Odată stabilite condițiile comunicării între agentul serviciului public sau emițătorul instituțional și cetățean, limbajul sau codul mesajului ca și conținutul, pot fi adoptate, procedurile pot fi simplificate, promovarea poate fi limitată la cazul tratat, iar drept la cuvânt să aibă și specialiștii și actorii care dețin puterea de decizie.”

Datele publice trebuie puse la dispoziția cetățeanului iar cetățenii trebuie consultații asupra tuturor proiectelor.

Comunicarea internă din instituțiile publice este de fapt o comunicare publică și are drept scop creearea unei legături între instituție și cetățean în scopul soluționării problemelor acestuia.

Subcapitolul 3

Tipuri de comunicare publică

În opinia lui Pierre Zemor tipurile de comunicare publică sunt:

Punerea la dispoziție a datelor publice

Relația serviciilor publice cu utilizatorii

Promovarea serviciilor oferite publicului

Campaniile de informare de interes general

Valorificarea instituțiilor publice

Punerea la dispoziție a datelor publice

Încă din cele mai vechi timpuri, puterea publică civilizată a acumulat date pe măsura construcției identității și a dezvoltării sale: cartografii, cadastru, tratate, conventii, recensăminte.

Serviciul public are obligația de a face cunoscute toate aceste informații, de a furniza permanent regulile jocului social.

Punerea la dispoziție a datelor publice cuprinde:

Obligația de a comunica și difuzarea informației – lăsând la o parte funcția pe care o are polițistul dar și primarul comunei de a “aduce la cunoștință populației”, afișarea a contribuit la cunoașterea regulilor stabilite de către puterile publice.

Accesul la informație – înainte de toate, accesul la informația publică este un drept

Comercializarea datelor publice – obligația de a pune la dispoziția cetățeanului și instituțiilor date adunate și analizate de către instituțiile publice nu este lipsită de consecințe.

Relația serviciilor publice cu utilizatorii

Punerea la dispoziție a informațiilor sau accesul la informeție nu este suficient pentru

situațiile atât de dificile în care se află cetățenii. Trebuie stabilite anumite relații între serviciul public și utilizator.

Relația serviciilor publice cu utilizatorii cuprinde:

Primirea – pentru a putea vorbi despre o relație între un serviciu public și un utilizator, trebuie urmărit felul în care este primit și orientat utilizatorul respectiv. Comunicarea publică folosește o parte din energie și buget pentru a face mai accesibil serviciul public și pentru a ușura contactele cu cetățeanul. Se pot modifica orarele de functionare ținând cont de particularitățile locale, se pot reamenaja localurile pentru a evita cozile sau a le face mai suportabile, se pun la dispoziție fotocopiatoare, se deschid birouri sau puncte, centre de primire, care orientează cererile sau le rezolvă imediat. În administrația publică românească, primirea este legată de locul în care își desfășoară activitatea funcționarului public, acesta fiind un ghișeu sau un birou la care cetățeanul ajunge după ce și-a pierdut răbdarea stând la coadă.

Ascultarea – ascultarea individuală de către un agent care își face cunoscut numele si funcția, permite particularizarea răspunsului, luarea în seamă a petiționarului și a conținutului întrebării pe care acesta o pune. Ascultarea este colectivă atunci când se pune problema de a cunoaște nevoile unei categorii socioprofesionale sau unei categorii de vârstă. Sunt numeroase mijloace de consultare a cetățenilor și de studiere a opiniilor lor, deși uneori acestea nu sunt respectate. Practica sondajelor s-a răspândit mult și de cele mai multe ori acestea se fac la scară națională. Comunicarea publică implică importante funcții realabile. Prin dialog se poate vedea dacă informația este bine primită sau dacă limbajul agentului public este pe înțelesul interlocutorului. Ascultarea și dialogul determină instituțiile publice să înțeleagă că au posibilitatea să-și formuleze diferit ofertele de servicii.

Dialogul – „Dialogul pe care îl instaurează serviciului public dezvăluie mai bine atitudinea sa decât rezultă ea din dispozițiile regulamentare.”

O cale esențială de evaluare a serviciilor publice este diaogul cu beneficiarii. O bună deservire a celor care folosesc serviciul public al unei primării, prefecturi, este evaluată permanent cu ocazia unor evenimente gen „ușile deschise” sau a examinării „cutiilor de sugestie”. Dialogul permite coproducerea serviciului personalizat pe care cetățeanul îl așteaptă de la serviciul public. Atunci când “cazul său particular” este ascultat, cetățeanul are calitatea de contractant social cu putere publică. În altă ordine de idei, dialogul, permite punerea în valoare a unor puncte de vedere care de cele mai multe ori nu sunt luate în calcul datorită preocupărilor prea globale.

Întrebarea pe care Pierre Zemore și-o pune în lucrarea sa „Comunicarea publică”, dacă dialogul cu publicul poate fi instituționalizat își găsește răspunsul în costituirea de asociații ale beneficiarilor pentru diferitele domenii.

Comunicarea relației – Comunicarea publică face obiectul unui paradox. Orice cetățean are dreptul la informație. Prin mass-media, mesajul poate să aibă un impact mult mai mare.

Pierre Zemor, consideră că relația stă la originea unei forme eficiente de comunicare atunci când serviciul public răspunde la patru cerințe:

De a informa din datorie, cel mai adesea în absența dorinței de a primii informația

De a asigura pedagogia indispensabilă transmiterii mesajului complex

De a include comunicarea în procesul de identificare a serviciului

De a contribui la restituirea sensului vieții colective

Promovarea serviciilor oferite publicului

Promovarea este un exercițiu stăpânit cel mai bine de profesioniști, în special de către cei care lucrează în publicitate. Serviciile oferite publicului, ca orice alt produs sau serviciu, tind la o imagine de bună calitate.

Promovarea serviciilor oferite publicului cuprinde:

Publicitatea serviciilor oferite – Pentru a pune în evidență, a face cunoscută o ofertă publică se pot folosi metode de informare ale publicității, cu câteva excepții, în privința limbajului, a exprimării publicitare sau în privința suporturilor si a mijloacelor. Cea mai frecventă finalitatea a publicității este de a face să se știe. Pentru a pune la dispoziție datele publice, primul lucru pe care trebuie să-l facă instituțiile publice este să informeze cetățenii despre existența lor. Publicitatea poate da un plus de explicații atunci când se încearcă justificarea taxei pentru lucrările efectuate pe un drum public, când se aduce la cunoștința publicului modificarea traseelor unor mijloace de transport în comun. Dificultățile pe care le întâlnește acest tip de publicitate, apar atunci când e vorba de caracterul permanent al misiunilor ce fac obiectul anunțului. Publicitatea se face, din păcate, în cazul disfuncționalității unui serviciu public, atunci când este vorba de sănătate, siguranță, justiție. Publicitatea joacă un rol foarte important atunci când dincolo de serviciile publice pe care trebuie să le facă cetățenilor, colectivitățile teritoriale rivalizează pentru a atrage investitori, creatori de locuri de muncă. Comunicatorii publici trebuie să recunoască responsabilitatea lor atunci când fac apel la publicitate, trebuie să acorde o atenție mult mai mare sarcinilor agenților de publicitate, să facă în așa fel încât să fie cât mai bine avute în vedere identitatea și finalitățile serviciului public.

Consumator sau cetățean? Servicii concurențiale sau serviciu universal? – Formulele publicitare pot avea, bineînțeles, succes în situația concurenței produselor de consum. În sectorul public produsele sunt în concurență cu produsele altor întreprinderi străine. Nu trebuie să uitatăm rivalitatea dintre serviciile publice, de exemplu, încălzirea electrică sau recursul la gaze.

„Dacă în calitate de consumator putem să alegem între mai multe întreprinderi care se oferă să expedieze corespondența cu rapiditate, care oferă facilități, servicii de calitate diferită și la tarife diferite, în calitate de cetățean trebuie să admitem arbitrajul efectuat pentru a menține un “ serviciu universal”

Poșta chiar dacă nu se află în situația de a se bate cu concurența, trebuie să-și facă publicitate.

Campanii de informare de interes general

Comunicarea publică pune la dispoziție datele publice, iar campaniile ce vehiculează mesaje cu interes civic sunt purtate în interesul colectivității.

Comunicarea civică – Informarea civică este foarte puternic marcată de istoria sa. Am putea spune că nu există comunicare dacă receptorul nu este activ. Absența dezbaterilor, a discuțiilor serioase îl fac pe cetățean să devină pasiv față de oferta publică. Se crede că domeniul public o să atragă din ce în ce mai puțin dacă devine din ce în ce mai mult o afacere însușită de către specialiștii unei lumi politico-administrative. Opinia publică este structurată pe grupuri sociale mai mult sau mai puțin organizate iar dificultățile comunicării civice țin de acest lucru. Comunicarea civică poate favoriza comunicarea în rețea.

Marile cauze sociale – Campaniile de informare asupra cauzelor sociale întâmpină cele mai puține dificultăți din parte opiniei care le receptează deși au aceleași fundamente instituționale. Temele cele mai de întâlnite în campaniile de sensibilizare a opiniei publice sunt prevenirea SIDA, lupta contra cancerului, excesului de alcool, siguranța pe drumurile publice.

„Campaniile duse pentru marile cauze sociale, pe lângă coordonarea lor, pun întrebări delicate în privința stilului de comunicare adoptat și în privința evaluării impactului, nu numai a celui imediat ci, mai ales, a celui pe termen mediu și lung.”

Consens sau dezbatere: educație civică sau propagandă? – Comunicarea publică include o dimensiune etică bazată pe respectarea, de către fiecare emițător public, a gradului de consens social înglobat în mesaj.” Informația civică, care este bazată pe o înțelegere cu cetățeanul, trebuie diferențiată de comunicarea publică, dar în mod special trebuie diferențiată de propagandă. Comunicarea publică are o etică bazată pe respectarea gradului de consens social. Informația civică este bazată pe un contract încheiat cu cetățeanul și trebuie diferențiată de comunicarea politică. Conflictul interior are loc în ipostaza de cetățean dar și de consumator al aceluiași individ.

Valorizarea instituțiilor publice

A cincea formă de comunicare a serviciului public este comunicarea instituțională.

Comunicarea instituțională este de fapt o comunicare globală care poate fi ținută cu greu în frâu.

Comunicarea politicii instituționale – Pentru o bună comunicare, emițătorul trebuie să fie lămurit în privința sa și să-și facă rolul foarte bine cunoscut. Importanța comunicării instituționale constă în faptul că ea este prealabilă. Ea are ca sarcină de a pune în evidență, de a valoriza, de a pune în valoare politica instituției.

Comunicarea contribuie la:

Analiza stării domeniului

Alocării resurselor financiare

Repartizării sarcinilor

Evaluarea politicii publice urmărite

Serviciul public trebuie să fie neapărat transparent. Comunicarea instituțională este cea mai bună atunci când își onorează sarcinile. Cămpul de intervenție al comunicării instituționale este înfățișat de Pierre Zemor prin cercuri concentrice.

Identitatea, imaginea și legitimitatea serviciilor publice – Identitatea este cea care permite unui organism să aibă sentimentul că este o entitate specifică și coerentă.

Imaginarul organizațional este proiectat pe trei imagini interne:

Cea a instituției pentru care lucrează în ea

Cea a calității ideale

Cea a grupurilor influente interne sau externe

Identitatea se află în centrul comunicării unui emițător instituțional. Ea se manifestă în discursurile oficiale, în desfășurările reuniunilor.

Comunicarea internă – Pentru realizarea politicii serviciului public este importantă comunicare internă care are ca pivot identitatea. Ascultarea poate fi numită comunicare internă. Anchetele făcute agenților de serviciu sunt: sondajele, reuniunile, dezbaterile însoțite de rapoarte. Această tehnică folosită în serviciile administrative scoate în evideță fascinația pe care o exercită televiziunea. Experințele care sunt mai îndrăznețe decât tradiționala cutie de sugestii vor să completeze canalele clasice de comunicare și de dialog în relațiile de muncă. Comunicarea internă trebuie să se ocupe în măsură cât mai mare ca membrii istituției să fie primii informați, să nu afle din exterior de deciziile care îi afectează. Serviciul public, si aici vorbim în primul rând de primării, au experiența neplăcută a efectelor negative care pot să apară în urma unor acțiuni de comunicare întreprinse fără știrea personalului.

Subcapitolul 4

Punerea la dispoziție a datelor publice

Încă din antichitate, puterea publică civilizată acumulează date pe măsura construcției identității și a dezvoltării sale: cadastru, stare civilă, cartografii, recensământ, coduri, tratate, convenții, decizii publice.

Serviciul public are obligația de a face cunoscute toate aceste informații.

4.1 Obligatia de a comunica și difuzarea informației

Lăsând la o parte funcția pe care o are polițistul și primarul comunei de a
“aduce la cunoștință populației”, afișarea a contribuit la cunoașterea regulilor stabilite de către puterile publice. Actele emise de guvern sunt aduse la cunoașterea opiniei publice prin publicarea acestora în Monitorul Oficial. Acesta aduce la cunoștința publicului date oficiale, legi, decrete, hotărări anulate, dezbateri parlamentare. La nivelul administrației publice locale aducerea la cunoștința populației a hotărârilor consiliului local se face prin afișarea acestora, afișare ce contribuie la cunoașterea hotărârilor stabilite de către puterile politice.

Contribuie o obligație a administrației publice punerea pe site a informațiilor cuprinse în Monitorul Oficial la care se adaugă buletinele oficiale ale Ministerelor. De asemenea vor fi publicate pe site-ul fiecărei prefecturi actele administrative emise de către aceasta. Publicarea acestor informații au fost reglememtate prin legea nr. 52/2003 privind transparența decizională din administrația publică și legea nr. 544 privind liberul acces la informațiile de interes public. Aceste date sunt publicate pentru a permite fiecărui cetățean cunoașterea și aplicarea lor (cele ale instanțelor europene sau internaționale).

Procedurile și formalitățile administrative ușurează exercitarea drepturilor și îndatoririlor de către persoanele fizice și juridice, cum ar fi informații despre cum poate un cetățean să declare o naștere, să completeze o declarație de impozit, să obțină un ajutor social, un ajutor de șomaj, să beneficieze de tarife reduse pe transportul in comun, să facă o plângere când este victima unui furt sau să depună o reclamație în legătură cu poluare mediului înconjurător, cum să creeze o societate comercială, cum să declare salariile și contribuțiile sociale, să cunoască pragurile de de activitate ale căror depășiri modifică obligațiile fiscale, cum să participle la o vânzare-cumpărare, cum să facă o donație. Toate acestea îl ajută pe cetățean în rezolvarea problemelor cotidiene.

Pierre Zemore menționa că în Franța a luat ființă în 1959 Centre interministeriale de informații administrative (CIRA) care au misiunea de a informa publicul. Oamenii formează un singur număr de telefon indiferent de natura informației cerute în sensul comasării ofertei de date publice si al facilitării accesului la ele. Și în România s-au înființat astfel de structuri interministeriale care contribuie la informarea corectă a cetățenilor ( în cadrul Ministerului Administrației și Internelor a fost creată o structură care se ocupă cu elaborarea propunerilor de reformă în administrația publică).

Mijloacele de comunicare folosite pentru punerea la dispoziție a datelor publice cetățenilor:

Relația cu presa

Numărul de persoane la care ajunge un mesaj transmis de mass-media este mult mai mare decât numărul maxim de receptori la care poate ajunge o organizație prin eforturi proprii. Având în vedere că prima trăsatură a comunicării publice este de a servi interesul colectiv, alegerea mijloacelor de comunicare adecvate este unul dintre principiile de bază. Presa este foarte importantă pentru orice instituție publică pentru că știrile difuzate de către presă sunt percepute de cetățeni ca mult mai obiective dect informațiile transmise de către o organizație.

Câștigarea sprijinului unor jurnaliști pentru o cauză duce la influențarea a sute și mii de oameni. Pentru a crea o relație bună cu jurnaliștii se pot folosi următoarele instrumente:

Baza de date

Monitorizarea presie

Comunicatul de presă

Conferința de presă

Briefingul

Baza de date este un catalog ce conține informații despre televiziuni, ziare, radiouri locale și naționale și nume de producători, editori și reporteri interesați de instituția dumneavoastră și de activitățile acesteia.

Sursele pentru baza de date sunt: cataloage, casetele redacționale ale ziarelor, convorbirile telefonice, întâlnirile, relațiile personale.

Informațiile care trebuie neapărat incluse în baza de date sunt: numele organizației mass-media, al directorului sau redactorului șef, numele reporterilor specializați în domeniul de activitate al instituției, numere de telefon, fax, pagina de web, adresa de mail.

Oamenii cu care se poate lua legătura

Monitorizarea presei face referire la identificarea articolului, a publicației și a autorului. Este indicat să aveți la îndemână un set standard de materiale care pot fi trimise reporterilor. Aceste materiale sunt numite “mapa de presă”.

Mapa de presă trebuie să conțină:

Informații esențiale despre instituția dunmeavoastră și despre misiunea ei

Lista de persoane care pot fi citate; numele și funcția persoanei de contact, adresa, numerele de telefon și fax unde poate fi găsită

Copii după articolele pozitive apărute deja în presă

Rapoarte și cercetări relevante și recente

Pliante, broșuri, buletine informative, fotografii

Comunicatele de presă ale respectivei organizații

Comunicatul de presă „este un text scris care conține informații de interes public, transmis oficial de către o instituție sau o persoană către mass-media în scopul publicării sau difuzării”. Un comunicat de presă poate fi o operațiune frecventă pentru angajații redacțiilor de știri.

Conferința de presă „este un instrument de comunicare directă cu presa a unei organizații sau persoane”. Conferința de presă pare foarte avantajoasă și ușor de organizat, ea oferă ocazia unui dialog cu reprezentanții presei și a transmiterii informației în forma pe care o dorește emițătorul. Informația conferinței de presă trebuie să fie cea mai nouă și cea mai importantă la momentul respectiv. Pentru a hotărî dacă este cazul sau nu să se organizeze o conferință de presă trebuie să se țină cont de:

Importanța activităților instituției

Evenimentul despre care se vorbește

Dacă instituția și subiectul prezintă interes pentru presă

Conferința de presă trebuie plasată în timpul zilei între orele 10:00 – 14:00, în zilele de marți, miercuri și joi. Spațiul adecvat unei conferințe de presă poate fi sediul organizației sau orice altă locație special amenajată. Ea are nevoie de un spațiu luminos, aerisit, răcoros, accesibil indiferent de mijloacele de transport alese de participanți pentru a se deplasa, cunoscut, care permite accesul pentru un număr de invitați cu 10-15% mai mare decât participanții aflați pe lista de invitați.

Etapele desfășurării unei conferințe de presă sunt:

Primirea jurnaliștilor;

Discursul reprezentantului instituției;

Jurnaliștii adresează întrebări și primesc răspunsuri;

Închiderea conferinței;

Briefingul sau întâlnirea cu presa este o formă mai puțin elaborată a conferinței de presă și implică un nivel mai scăzut al costurilor

Etapele pregătirii briefingului sunt următoarele:

Alegera locului și momentul desfășurării lui

Redactarea și trimiterea invitațiilor

Stabilirea reprezentanțiior organizației care vor fi prezenți și ce vor conține intervențiile lor

Verificarea telefonic a confirmărilor primite din partea presei

Briefingul se derulează ca o dezbatere între presă și organizatori. Alte instrumente de comunicare cu presa sunt:

Convorbirile telefonice cu jurnaliștii

Evenimente cu participarea mass-media

Participarea la emisiuni la radio sau TV

Întâlnirile cu editorii

Publicațiile

Comunicarea electronica

Comunicarea electronică este un instrument util pentru punerea la dispoziție a datelor publice. Modalitățile de comunicare electonică sunt: internetul, e-mail, web, modem

Internetul este considerat cea mai importantă cale de a se face cunoscuți, de a-și oferi serviciile. Avantajele comunicării electronice sunt:

Rapiditatea

Costurile relativ mici

Posibilitatea actualizării permanente

Networkingul

Interactivitatea

Rapiditatea

Tehnologia este cea care permite transmiterea fără probleme și cu mare viteză a mesajelor. Rapiditatea transmisiilor de date electronice motivează foarte mult organizațiile care doresc să-și facă cunoscute proiectele și acțiunile lor.

Costurile relativ mici

Un buget de comunicare mic duce la dorința de reorientare a comunicării de la suporturile tradiționale la pagini web și comunicarea prin e-mail. Pe lângă tipărirea raportului anual se mai poate încerca același raport pe un site al instituției iar prețurile sunt mult mai mici.

Posibilitatea actualizării permanente

Atunci când o instituție vrea să-și facă cunoscute proiectele și acțiunile poate alege varianta tipărită sau poate să facă o economie punând informațiile pe pagina de web. Punând informațiile pe pagina web prezintă avantaje cum ar fi posibilitatea permanentă de actualizare de datelor.

Networkingul

Este o activitate de construire a unei rețele de relații, de obicei în plan profesional. Ea se bazează mult pe participarea la activități profesionale de tip social, cunoaștere de oameni noi, construirea și menținerea relațiilor cu aceștia.

Interactivitatea

Există mai multe posibilități de a implica utilizatorii în procesul de comunicare. Unul dintre acestea este ca o instituție să ofere posibilitatea să fie contactată prin e-mail, să creeze formulare de înregistrare pentru accesul la baza de date, la buletinele informative, includerea unei facilități de căutări.

Accesul la informație

Accesul la informația publică este înainte de orice un drept. România a adoptat două acte normative, fiind vorba de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public și Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică.

În cadrul Codului European al Bunei Conduite Administrative, articolul 25 al acelui cod, prevede că instituția este obligată să ia măsuri pentru informarea publicul cu privire la drepturile pe care le are și să asigure publicitatea acestui document, prin publicarea acestuia pe internet sau prin orice alte mijloace care să fie accesibile cetățenilor.

Legislatorul consideră că transparența serviciului public trebuie menținută.

Dreptul oricărei persoane la informație are trei dimensiuni:

Dreptul de a fi informat, din oficiu, de către instituțiile sau autoritățile publice cu privire la aspectele importante ale funcționării acestora

Dreptul de a cere informatii

Dreptul de a fi informat de către mass-media

Toate aceste aspecte sunt menționate în Constituția României.

Principiile care stau la baza reglementării accesului la informații sunt:

Accesul maxim la informație;

Obligația publicării informației;

Promovarea transparenței administrative;

Definirea limitativă a excepțiilor;

Introducerea unor proceduri de facilitări a accesului la informație;

Nivelul rezonabil al costurilor accesului la informație;

Caracterul public al ședințelor instituțiilor publice;

Prioritatea accesului la informație;

Protecția avertizorilor de integritate;

Comercializarea datelor publice

Obligația de a comunica și de a pune la dispoziția cetățeanului și instituțiilor date adunate și analizate de către instituțiile publice nu este lipsită de consecințe.

Informația publică este gratuită, adică are costuri de constituire și distribuire suportate de către finanțele publice, dar că poate deveni plătibilă atunci când se face apel la un serviciu telefonic, de exemplu. Concurența dintre întreprinderi și agenții de presă devine inevitabilă.

Informația publică este esențială majoritatea agenților economici și poate să fie de bază pentru activitatea numeroaselor întreprinderi private.

CAPITOLUL II

STUDIUL EMPIRIC – TRANSCRIEREA ȘI ÎNREGISTRAREA UNEI NAȘTERI

Înregistrarea nașterii se face de către Seviciul Public Comunitar De Evidență a persoanelor ori în cazul în care această structură nu există de către ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ teritorială în a cărei rază teritorială s-a produs nașterea.

În cadrul Primăriei orașului Corabia nașterea se înregistrează de Serviciul Public Comunitar de Evidență a persoanelor conform organigramei Primăriei oraș Corabia aprobată prin Hotărârea Consiliului Local numărul 138/28.11.2014

Actul Normativ care stă la baza înregistrării nașterii este Hotărârea de Guvern numărul 64/02.03.2011

În registrul de nașteri se înregistrează atât copilul născut viu cât si copilul născut mort

Înregistrarea gemeniilor se face prin întocmirea de acte de naștere separate, același lucru fiind valabil și pentru gemenii siamezi.

Persoana care se prezintă la unitatea administrativ teritorială la Serviciul Public Comunitar Local de Evidență a persoanelor din cadrul Primăriei orașului Corabia este informată despre termenele de declarare și înregistrare a nasterii copilului care este de:

15 zile de la data nașterii pentru copilul născut viu

3 zile de la data nașterii pentru copilul născut mort

24 de ore de la data decesului în cazul copilului născut viu care a decedat înainte de termenul de 15 zile

30 zile pentru copilul cu vârsta de până la un an părăsit sau găsit de mamă în maternitate

În termenele de mai sus sunt cuprinse ziua nașterii și ziua în care se face declarația. În situația în care nașterea a fost declarată după expirarea termenelor menționate în actele normative dar mai devreme de un an, înregistrarea nașterii se va face cu aprobarea primarului sau a șefului misiunii diplomatice printr-o declarație scrisă. În această declarație va fi menționat și motivul pentru care nașterea nu a fost declarată în termenul stabilit de legiuitor.

În situația în care declararea nașterii a fost făcută după un an de la data nașterii urmează ca actul de naștere să fie întocmit în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile privind înregistrarea tardivă.

Instanțele judecătorești care soluționează înregistrarea tardivă a nașterii vor solicita Serviciului Public Comunitar Local de Evidență a persoanelor următoarele verificări:

Se va verifica în evidența medicului de familie dacă nașterea s-a înregistrat acasă sau în evidența unității sanitare unde s-a produs nașterea

Se vor verifica registrele de stare civilă din localitatea în care s-a născut persoana

Se vor face de asemenea verificării în Registrul Național de Evidență a persoanelor și in evidența Direcției Generale a Persoanelor.

Dacă persoanele care solicită înregistrarea tardivă a nașterii au depășit 14 ani urmează a se efectua verificări la localitatea de domiciliu a acestora.Verificarea se va face prin unitățiile de poliție,aceste persoane vor completa o declarație respectiv anexa 20 si vor depune două fotografii ¾

Părinții sau reprezentanții legali ai acestor persoane vor da o declarație respectiv anexa 21 declarație ce va fi dată în fața ofițerului de stare civil

Acesta are obligația de a verifica corectitudinea datelor înscrise în cele două declarații și stabilește dacă fotografiile anexate corespund cu fizionomia persoanei respective.Cele două fotografii se vor aplica pe cele două declarații date în fața ofițerului de stare civilă respectiv declarația persoanei care a împlinit vârsta de 14 ani si declarația părinților sau a reprezentanților legali.

Rezultatele tuturor verificărilor vor fi comunicate instanțelor judecătorești pentru emiterea hotărâri judecătorești definitive si irevocabile.

În mod asemănător se procedează și la nașterea unui cetațean român în străinătate, naștere care nu a fost înregistrată și se solicita înregistrarea nașterii in țară.

Actul de naștere se va face la Serviciul Public Comunitar Local de Evidență a Persoanleor la Primăria în raza careia unul dintre părinți își are domiciliul în baza unei hotărâri judecătorești definitive si irevocabile pentru a se stabili dacă nașterea a fost înregistrată in străinătate, în baza documentelor depuse și a declaraților date in formă autentică la Direcția de Evidență a Persoanelor și administarea bazelor de date.

Dacă certificatul de naștere a fost eliberat de Ministerul Afacerilor Externe iar în urma verificăriilor s-a constatat că nașterea a fost înregistrată corect in străinătate urmând a se face transcriere acestor documente de stare civilă procesate din străinătate.

Persoanele care se prezintă la Serviciul Public de Evidență a Persoanelor Corabia pentru a declara nașterea primește informații despre documentele pe care trebuie să le prezinte, respectiv:

Certificatul medical constatator al nașterii întocmitpe formular tip care trebuie să poarte număr de înregistrare, dată, sigiliul sau ștampila unității sanitare, semnătura și parafa medicului

Actul de identitate al mamei sau al celui care declară nașterea dacă aceasta nu este declarată de mamă

Certificatul de căsătorie al părinților, dacă aceștia sunt căsătoriți, în original și fotocopie, iar dacă aceștia au nume diferite de familie o declarație scrisă cu numele pe care îl va purta copilul ( anexa 41)

O declarație de recunoaștere a copilului născut dacă părinții nu sunt căsătoriți, declarație dată în fața ofițerului de stare civilă sau în fața unui notar public, declarație din care să rezulte numele de familie pe care îl dobândește copilul

În cazul în care tatăl este minor, acesta este asistat de reprezentantul legal.

În cazul în care un părinte sau ambii părinți sunt cetățeni străini pe lângă documentele scrise mai sus este nevoie și de alte documente:

pașaportul părintelui cetățean străin, respectiv actul de identitate pentru cetățenii membri ai Uniunii Europene, în original și copie și în traducere legalizată a foii ce conține datele de identificare

certificatul de căsătorie și traducerea legalizată a acestuia dacă părinții sunt casătoriți

originalul certificatului de naștere și traducerea acestuia care trebuie să fie apostilate sau după caz să fie supralegalizate

Când ambii părinți au vârsta sub 14 ani trebuie să mai prezinte și certificatul de naștere al mamei și actul de identitate al celui care declară nașterea.

Actele de identitate ale părinților, ale reprezentaților acestora sau după caz al declarantului se verifică și se restituie după confirmarea datelor din fotocopii cu cele originale, păstrându-se fotocopii ale actelor de căsătorie și de identitate.

Dacă căsătoria părinților a fost făcută în străinătate și nu a fost înscrisă în registrele de stare civilă române se va proceda la transcrierea acestora din registrele de stare civilă străine în registrele de stare civilă române.

Nașterea copilului se va înregistra după transcrierea căsătoriei părinților. Codul numeric personal se atribuie doar copiilor cetățeni români.

Pentru exemplificare adăugăm un model de certificat medical constatator și documentele de stare civilă ale părinților, respectiv:

actul de identitate al mamei sau al declarantului, dacă nașterea nu este declarată de mamă

certificatul de căsătorie al părinților copilului în original și fotocopie dacă sunt căsătoriți iar dacă aceștia poartă nume de familie diferite, o declarație cu numele de familie pe care îl va purta copilul ( anexa 41-pag 18).

În cazul certificatului constatator al născutului viu nr.27 părinții copilului nu sunt căsătoriți iar documentele prezentate sunt certificatele de naștere și cartea de identitate și de asemenea se va completa anexa 41 prin care recunoaște nou născutul respectiv.

În cazul în care copilul are un singur părinte ( mama) aceasta va declara nașterea în baza certificatului medical constatator.

În cazul în care se solicită transcrierea unui certificat de naștere întocmit de autoritățile străine în registrele de stare civilă romane.

Documentele întocmite sunt mai complexe, se vor depune următoarele documente:

Primul document care se întocmește este cererea, aceasta se adresează primarului unității administrativ teritoriale unde părinții iși au domiciliul.

Certificatul, extrasul de naștere eliberat de autoritățile străine. Acestea vor fi depuse in original, fotocopie și traducere legalizată.

Se vor prezenta actele de identitate în original și fotocopie – carte de identitate, buletin de identitate,carte de identitate provizorie pentru cetățenii români, iar pentru cetățenii străini titlul de călătorie, pașaportul.

Certificatul de naștere/ căsătorie ale părinților în original și fotocopie

Completarea unei declarații în care părintele solicită transcrierea privind domiciliul minorului

-Declarație din partea titularului sau al reprezentantului legal al acestuia căci nu mai există un alt act transcris

-De asemenea va fi depusă procura specială autentificată în original cu specificarea PT transcrierea certificatului sau extrasului de naștere și eliberarea certificatului romanesc

-De asemenea vor fi depuse înscrisuri autentice sau alte documente justificative in funcție de cazul respectiv

În cazul pierderii certificatului de naștere acesta se poate obține de la Primăria care are în păstrare registrul în care au fost înregistrate actele sau primăria locului de domiciliu sau reședința solicitantului.

Actele necesare pentru obținerea actelor sunt: cerere tip și act de identitate în original și copie xerox sau persoana împuternicită.

În cazul în care titularul nu se poate prezenta la Primăria localitații de domiciliu pentru a ridica certificatul de naștere, obținerea certificatului de naștere se poate face prin Procură specială autentificată de către un notar public în care se va menționa expres pentru obținerea certificatului de naștere de la starea civilă

Pentru cetațenii aflați în străinătate duplicatul poate fi obținut de o altă persoană împuternicită prin procură specială notarială conform Convenției de la Haga în cazul țărilor semnatare ale acestei convenții sau procură specială consulară eliberată de Ambasadă sau Consulatul României din țara respectivă în care se va menționa expres pentru obținerea certificatului de naștere de la starea civilă.

CAPITOLUL III

EXEMPLE CONCRETE DE ÎNREGISTRARE ȘI TREANSCRIERE A UNEI NAȘTERI

Eliberarea certificatului de naștere este o sarcină exclusivă a Serviciului Public Comunitar Local de Evidență a Populației, serviciu aflat în structurile unităților administrativ tertoriale.

Persoanele care solicită eliberarea acestui document se vor prezenta la sediul unității administrativ teritoriale pe raza căreia a avut loc nașterea.

Ofițerul de stare civilă de la Serviciul Public Comunitar Local de Evidență a Persoanelor le va pune la dispoziție toate documentele și le va da toate informațiile de care acestia au nevoie pentru eliberarea certificatului de naștere, documente care vor fi meționate în această analiză.

În cazul Certificatului Medical Constatator al născutului viu nr. 25 (certificatul medical

constatator nr.25 – studiul empiric transcrierea și înregistrarea unei nașteri) actele necesare pentru această naștere sunt cele specifice unei nașteri în care părinții sunt căsătoriți

Aceștia prezintă ofițerului de stare civilă actele de identitate ale celor doi părinți, deoarece nașterea este declarată de tatăl copilului.

Dacă nașterea era declarată de mamă se anexa doar actul de identitate al tatălui.

De asemenea este prezentat și certificatul de căsătorie al celor doi în original și fotocopie. Actele vor fi verificate din punct de vedere al valabilității și al confruntării copiei cu exemplarul original

În cazul în care părinții nu sunt căsatoriți, respectiv Certificatul Medical Constatator al născutului viu nr. 27, declarantul se va prezenta la ofițerul stării civile pentru a declara nou-născutul cu următoarele documente:

– actele de identitate ale celor doi părinți

-certificatele de naștere ale celor doi părinți

De asemenea tatăl copilului va da o declarație de recunoaștere a copilului născut în afara căsătoriei. Această declarație este dată de către tată în fața ofițerului de stare civilă care înregistrează nașterea sau la un notar public din care să rezulte și numele de familie pe care îl dobăndește copilul, în această declarație este anexat și consințămăntul mamei.

În cazul în care tatăl ar fi fost minor acesta trebuie asistat de reprezentantul legal.

În situația în care ambii părinți au vărsta sub 14 ani aceștia ar trebui să prezinte și actul de identitate al declaratorului

În cazul în care declarația nu este făcută de mamă trebuie anexat și actul de identitate al reprezentantului legal al unuia dintre părinți.

Actele de identitate ale părinților sau după caz ale declarantului se restituie imediat după ce a fost făcută confruntarea datelor păstrandu-se fotocopii ale datelor de identitate ale părințiilor.

În cazul în care părinții poartă nume de familie diferite ori nu există o concordanță între prenumele copilului menționat în certificatul medical constatator al nașterii și cel declarat la ofițerul de stare civilă, înregistrarea nașterii se va face în baza declarației scrise și semnate de ambii părinți din care trebuie să rezulte numele și prenumele acestuia.

În cazul în care părinții nu se înțeleg în legătură cu numele de familie și prenumele copilului, primarul unității administrativ teritoriale poate stabili prenumele și numele copilului prin emiterea unei dispoziții.

Dacă părinții au nume de familie diferite iar unul dintre părinți nu poate să-și manifeste voința în legătură cu stabilirea numelui de familie al copilului, înregistrarea nașterii se va face în baza declarației celuilalt părinte.

În situația în care părinții au domicilii diferite, părintele care declară nașterea va da o declarație cu privire la domiciliul copilului.

În cazul copilului cu un singur părinte acesta va prezenta la serviciul de stare civilă certificatul medical constatator, cartea de identitate și certificatul de naștere al mamei.

În cazul în care mama declară că nu este căsătorită, dupa verificarea declarației acesteia copilul va fi înregistrat cu numele mamei iar rubriciile referitoare la tată nu se completează. La fel se procedeaza și în cazul în care declarația este făcută de o altă persoană.

În cazul unui copil născut într-o altă țară cu părinți de naționalitate romană care solicită eliberarea unui certificat de naștere, documentele premergătoare întocmirii acestuia sunt puțin mai complicate decat pentru o naștere in țara noastră.

Primul document solicitat este cererea prin care se solicită transcrierea, primarului unitătii administrativ teritoriale unde își are părintele domiciliul.

Această cerere este completată de unul dintre părinți și depusă la sediul unității administrativ teritoriale unde părinții își au domiciliul. Cererea ar mai putea fi completată de către un împuternicit cu o procură specială autentificată sau în nume propriu. Acesta este un caz de cetățeni români care au domiciliul în Romania

Dacă cetățenii români ar fi avut domiciliul în străinătate întocmesc această cerere și o depun la ultimul domici;iu avut în țară, iar dacă părinții ar fi avut domicilii diferite cererea se va depune la Primăria de la ultimul domiciliu al unuia dintre părinți.

Pentru cetățenii români care nu au avut niciodata domiciliul în Romania, cererea se va depune la Primăria Sector 1 București.

Minorii care au vârsta de peste 14 ani vor solicita transcrierea certificatelor de naștere în nume propriu asistați de părinți sau de tutore ori prin împuternicit cu procură specială. Primăria competentă pentru transcrierea certificatului de naștere poate fi oricare din primăriile pe raza cărora își au domiciliul părinții minorului.

Pentru persoanele care nu au împlinit vârsta de 18 ani ai căror părinți au domiciliul în străinătate cererea de transcriere a certificatelor de naștere se depune la:

Primăria unde au avut părinții ultimul domiciliul, iar în cazul în care aceștia au avut domicilii diferite la sediul uneia dintre ele.

Direcția de Stare Civilă a Sectorului 1 a municipiului București pentru copii ai căror părinți nu au avut niciodată domiciliul în România.

Pentru cetățenii români care au vârsta de peste 18 ani cu domiciliul în străinătate cererea de transcriere a certificatelor de naștere se va adresa:

Primarului unității administrativ teritoriale de la ultimul domiciliu avut în țară.

Primarului Sectorului 1 al municipiului București dacă aceștia nu au avut niciodată domiciliul în Romania.

Persoanele care fac dovada cetățeniei române cu certificatul de cetățenie eliberat de Autoritatea Națională pentru Cetățenie sau misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României depun cererea de transcriere a certificatelor sau extraselor de stare civilă procurate din străinătate la Direcția de Stare Civilă a Sectorului 1 București.

Persoanele care dobândesc cetățenia română și fac dovada domiciliului în Romania cu permis de ședere pe termen lung eliberat de Inspectoratul General pentru Imigrări vor aduce cererea primarului unității administrativ teritoriale a locului de domiciliu potrivit datelor din permisul de ședere.

Persoanele care redobândesc cetățenia română și fac această dovadă cu certficatul de cetățenie eliberat de Autoritatea Națională pentru Cetățenie sau misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale Romăniei depun cererea de transcriere a certificatelor procurate în străinătate la Serviciul Public Comunitar Local de Evidență a Persoanelor sau sediul Primăriei de la ultimul loc de domiciliu avut în țară înainte de a renunța la cetățenia română.

Cel de al doilea document solicitat de ofițerul de stare civilă de la nivelul unității administrativ teritoriale este certificatul/ extrasul de naștere eliberat de autoritățile străine.

Acesta trebuie prezentat în original, în fotocopie și traducere legalizată.

Pentru cetățenii români cu domiciliul în țară cum este cazul nostru, actul de identitate este cartea de identitate dar poate fi și buletinul sau cartea de identitate provizorie.

Pentru cetățenii români cu domiciliul în străinătate aceste documente sunt titlul de datorie, pașaportul C.R.D.S în original și fotocopie și o adeverință eliberată de Serviciul Public Comunitar local de Evidență a Persoanelor de la ultimul domiciliul declarat în România de la cel care solicită transcrierea aceasta pentru a stabili dacă S.P.C.L E.P sau Primăria unității administrativ teritorială unde a fost depusă cererea are competența de a aproba transcrierea.

De asemenea vor fi depuse certificatele de căsătorie,certificatele de naștere ale părinților după caz în original și fotocopii

Se va depune o declarație din partea părintelui privind domiciliul minorului,această declarație va fi dată în fața ofițerului de stare civilă

Această declarație va fi dată de către un părinte, același care cere transcriere actului de naștere, declarație care poate fi dată și la un notar public din țară ori din străinătate sau la oficiul consular.

Părintele care solicită transcrierea certificatului de naștere va da o declarație în fața ofițerului de stare civilă că nu mai există un alt act inscris, transcris sau neconstituit

Procura specială certificată în orginal cu specificarea pentru transcrierea certificatului sau extrasului de naștere și eliberarea certificatului românesc și traducerea în limba română autentificată de un notar public din țară sau din străinătate sau de la oficiul consular român.

Se vor depune orice alte documente sau înscrisuri autentice necesare pentru completarea unor rubrici după caz. În situația în care se stabilește că certificatul sau extrasul eliberat de autoritățile străine au fost înscrise date care nu sunt în concordanță cu cele înscrise în registrele de stare civilă romană R.N.E.P, transcrierea se va face numai după ce au fost înregistrate erorile de către autoritățile străine care le-au emis.

Mai exista și situația în care la depunerea cererilor de transcriere a certificatelor sau extraselor procurate în străinătate se observă că au intervenit modificări la prenumele sau numele persoanei respective se vor solicita pe lângă toate documentele necesare transcrierii și alte documente necesare clarificării acestor necorcondanțe privind numele sau prenumele persoanei respective.

Dacă actul respectiv provine dintr-un stat membru Convenției de la Haga va trebui obligatoriu apostilat.

Dacă actul provine dintr-un stat în care România a încheiat tratate și convenții bilaterale acesta va fi scutit de supralegalizare, apostilare sau orice altă formalitate.

În situația în care actele solicitate nu se regăsesc întruna din cele două situații, adică țările respective nu sunt membre ale Convenției de la Haga și țări cu care România nu are încheiate convenții și tratate bilaterale se supralegalizează în conformitate cu prevederile art.162/ Legea 105/ 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat cu modificările și completările ulterioare.

În situația în care trebuie întocmit un act de naștere pentru un copil părăsit de mamă în maternitate aceasta se face la 30 de zile de la data întocmirii de constatare a părăsirii copilului înregistrat la registrul de stare civilă ale unității administrativ teritoriale pe raza căreia a fost părăsit sau a fost găsit copilul.

Întocmirea certificatului de naștere pentru copilul părăsit de mamă în maternitate au la bază următoarele documente:

– proces verbal întocmit și semnat de reprezentantul unității de poliție completat și semnat de medicul și de un reprezentant al Serviciului Public de Asistență Socială al unității administrativ teritoriale de pe raza căruia a fost părăsit copilul și unde se va elibera certificatul de naștere.

– în cazul în care nu se cunosc numele de familie si prenumele copilului, primarul unității administrativ teritoriale va emite o dispoziție pentru stabilirea numelui șî prenumelui copilului abandonat de mamă în maternitate

expertiză medico-legală cu privire la vârsta copilului și sexul copilului. Din procesul verbal întocmit trebuie să identificăm următoarele elemente: luna, ziua și anul în care a fost găsit copilul, locul unde a fost găsit, sexul copilului, numele, prenumele și domiciliul persoanei care l-a găsit și adresa instituției cu numele persoanei căruia i-a fost încredințat copilul, vârsta copilului stabilită de medic și totodată rezultatul cercetărilor făcute de organele competente pentru identificarea mamei.

Actul de naștere privind copilul gasit, părăsit de mamă în maternitate se completează numai la rubricile referitoare la copil iar la rubricile referitoare la părinți nu se completează.

Dacă după ce s-a întocmit actul de naștere al copilui găsit, părăsit de mamă în maternitate sunt identificati părinții copilului și copilul este recunoscut de mamă, S.P.C.L.E.P unde a fost întocmit actul de naștere va solicita în instanță anularea actului de naștere.

După anulare actului se face o nouă înregistrare la S.P.C.L.E.P, în situația în care mama declară că nașterea a fost înregistrată și dovedește acest fapt nu se mai întocmește un nou act de naștere.

În cazul în care în care copilul născut viu a decedat și nașterea nu a fost înregistrată se înregistrează prima dată nașterea copilului apoi decesul acestuia.

În cazul în care copilul s-a născut mort se întocmește actul de naștere, se completează rubricile privind numele, prenumele, cetățenia și codul numeric personal iar în rubrica „ din care rezultă că s-a născut un copil…..” .se scrie cuvântul mort.

La cerere se poate elibera certificat de naștere cu mențiunea copil născut mort precum și adeverință de înhumare sau incinerare.

Ofițerul de stare civilă care primește documentele care stau la baza întocmirii actelor de stare civilă are obligația de a verifica valabilitatea acestora și confruntarea copiei cu originalul. După confruntarea actelor originale vor fi restituie persoanelor respective.

În cazul în care părinții nu se înțeleg în legătură cu numele de familie și prenumele copilului, primarul unității administrativ teritoriale poate stabili prenumele si numele copilului prin emiterea unei dispoziții.

Dacă parinții au nume de familie diferite iar unul dintre părinți nu poate să-și manifeste voința în legătură cu stabilirea numelui de familie al copilului înregistrarea nașterii se va face în baza declarației celuilalt părinte.

În situația în care părinții au domicilii diferite părintele care declară nașterea va da o declarație cu privire la domiciliul copilului.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII

Obiectivul acestei lucrări a fost cunoașterea comunicării, o disciplină nouă și interesantă, a comunicării publice, a tipurilor de comunicare publică.

Ținând cont de multiplele probleme cu care se confruntă cetățenii, punerea la dispoziție a informațiilor este insuficientă pentru rezolvarea acestora. Se impune adesea stabilirea unei relații între serviciul public și utilizator.

Înregistrarea unei nașteri este procesul complex care duce la întocmirea certificatului de naștere, proces care se desfășoară astfel: pe de o parte persoana care dorește înregistrarea unei nașteri iar pe de altă parte, funcționarul din cadrul instituției publice care urmează să facă acest lucru.

În funcție de particularitățile specifice fiecărei nașteri în registrul de nașteri se înregistrează copilul născut viu și copilul născut mort, de asemenea pentru gemeni se întocmesc acte de naștere separate.

Relația care se stabilește între cel care depune documentele și cel care le primește este o relatie de comunicare.

Comunicarea ocupă un câmp polisematic foarte vast. Comunicarea este parte a acțiunii dar și a reflecției îndeplinind funcția de liant social. Comunicarea publică nu ocupă tot câmpul comunicării. Ea are funcția de a asculta, de a informa, contribuie la asigurarea relaționarii sociale, insoțește schimbăriile comportamentale. Ea facilitează căutarea interesului general.

Informațiile de utilitate publică sunt foarte complexe pentru că interesul general rezultă dintr-un compromis al intereselor grupurilor societații și interesul indiviziilor din negociere, din dezbatere compromisul dintre aceștia fiind stabilit prin legi.

Informațiile de utilitate publică consimțesc drepturi și obligații ale instituțiilor publice și ale cetățeniilor cărora le revin sarcinii în domeniul educației, protecția mediului, amenajarea teritoriului, investiții pe termen lung, infrastructură și altele.

De la Aristotel parcurgând istoria, latura umană nu poate fi disociată de latura comunicaționala.

Comunicarea constă într-un proces de transmitere a informațiilor, opiniile de la un individ la altul sau de la un grup la altul.

Cel care depune documentele este înștiințat de cel care le primește și eliberează actul de naștere, despre termenele de declarare și înregistrare a nașterii copilului, termen și condiții stabilite de HG 64 din 02.03.2011, în funcție de condițiile în care a avut loc nașterea, când a fost făcută declarația, dacă nașterea a fost în țară sau străinătate, daca părinții sunt sau nu căsătoriți, dacă părinții sunt minori.

În funcție de aceste situații, ofițerul de stare civilă informează cetățeanul de la ghișeu de toate aceste documente care trebuie depuse și de modul de completare a documentelor.

Totodată funcționarul are obligația verificării tuturor documentelor, a ștampilelor pe care acestea trebuie să le conțină, a numerelor de înregistrare, parafa medicului pe constatatorul de naștere.

Toate documentele depuse de persoara care înregistrează nașterea sunt verificate de funcționarii de stare civilă, copiile sunt verificate cu exemplarele originale, cele originale sunt restituite cetățeanului respectiv iar ofițerul de stare civilă folosește copiile acestora la dosarul de înregistrare a nașterii. De asemenea ofițerul de stare civilă are obligația verificării valabilității documentelor pe care le primește.

Atingerea acestui obiectiv, respectiv înregistrarea unei nașteri, este posibil printr-o comunicare între cetățean și funcționarul din spatele ghișeului, relație care a evoluat în timp prin stabilirea unor noi forme de comunicare între cele două persoane. În scopul realizării obiectivului propus cetățeanul va obține certificatul de naștere iar funcționarul va face tot posibilul ca cel din fața ghiseului să plece mulțumit și totodată să înțeleagă ceea ce are de făcut, documentele pe care trebuie să le întocmească și să le depună.

Modul de comunicare dintre cei doi are un rol important atât pentru instituție cât și pentru cetățean pentru că scopul instituției este acela de a veni în slujba cetățeanului.

Organizarea și funcționarea societății ar fi de neconceput în absența proceselor de comunicare.

Toate activitățiile organizate de oameni își au izvorul în comunicare.

Orice acțiune întreprinsă în cadrul societății de orice natură se constituie și se menține prin intermediul numeroaselor forme de comunicare.

Situațiile de comunicare sunt foarte diverse încât motivarea de comunicare este polisematică.

Comunicarea este acel fenomen care permite crearea de legături între oameni, între instituții, între instituții și oameni creând între aceștia adevărate punți de natură informațional

Comunicarea poate fi definită ca orice proces prin care premisele decizionale sunt transmise de la un membru al unei instituției la altul.

Comunicarea însoțește activitatea instituțiilor publice și contribuie totodată la realizarea în bune condiții a acesteia.

Comunicarea publică se referă atât la împărtășirea și schimbul de informații de utilitate publică cât și la menținerea liantului social.

Comunicarea instituțională este o comunicare extraorganizațională prin care instituția publică urmărește să-și întărească imaginea și să creeze în jurul ei un climat de încredere și simpatie din partea cetățeniilor.

Prin însăși natura ei administrația publică depinde de comunicare:

-comunicarea în mediul social

-comunicarea pe același nivel

-comunicarea între diferite niveluri ale administrației publice

Cea mai eficientă formă de promovare a instituției publice o fac funcționarii acesteia prin comunicarea publică, prin contactul direct al acestora cu mediul extern.

Autoritatea publică urmărește prin comunicare o relație cu cetățeanul, intrând în dialog cu acesta apropiindu-se de acesta și astfel îi cunoaște cerințele și doleanțele.

Autoritățile publice trebuie să urmărească satisfacerea interesului general al populației, iar instituțiile administrației publice trebuie sa aibă obligația să se apropie de membrii colectivităților locale și să mențină un contact permanent cu aceștia. În acest sens, administrația publică trebuie să comunice, să fie deschisă dialogului, să respecte și să ia în considerare cetățeanul.

Totodată, prin comunicarea publică se urmărește cunoașterea nevoilor și dorințelor populației pentru ca instituțiile publice, prin rolul și atribuțiile pe care le dețin, să vină în întâmpinarea acestora, realizând astfel un interes general.

Cetățeanul trebuie să fie foarte bine informat cu privire la existența și modul de funcționare a serviciilor publice, trebuie ascultat când își exprimă nemulțumirea, trebuie să-i fie luate în considerare dorințele dar și nevoile.

Cetățenii vin în contact cu instituțiile publice locale și au nevoie să știe cum se adresează pentru satisfacerea unui interes legitim, ce documente trebuie să completeze, ce proceduri trebuie să urmeze.

Instituțiilor publice locale le revine obligația de a pune la dispoziția publicului informații cu caracter practic, să facă cunoscute cetățenilor reguli pe care trebuie să le respecte în demersurile lor, să le înlesnească accesul acestora în raport cu serviciile publice locale.

Comunicarea pentru omul modern capătă în actuala conjunctură atât economică cât și socială noi semnificații.

Cercetările teoretice dar și cele practice actuale consideră comunicarea ca fiind factorul cel mai important, cheie necesar pentru asigurarea unei vieți fericite și plină de succes.

Comunicarea nu reprezintă doar arta de a înțelege informațiile și de a le transmite ci și arta de a direcționa schimburile de informații pentru a-i face pe interlocutori să ajungă la puncte de vedere comune.

Într-o instituție această concepție există dar fiecare responsabil în funcție de postul ocupat din organigramă are o viziune proprie asupra lucrurilor și a acțiunilor din instituție.

Trebuie să înțelegem că lumea de astăzi, fie ea chiar și limitată la domeniul public, nu mai poate trăi fără cunoaștere, inovație, informație, cultură și știință, toate puse în slujba administrației, fără o știință a administrației special creată pentru realitatea în care cu toții trăim.

BIBLIOGRAFIE

DRĂGAN, Ioan, Comunicarea, paradigme și teorii, Editura RAO, București, 2007

DINU, Mihai, Comunicarea, repere fundamentale, Editura Orizonturi, Bucuresti, 2007

GHEORGHIȚĂ, Mădălina, NEGULESCU, Raluca, Ghid de comunicare publică, Editura Humanitas Educațional, București, 2001

HAINEȘ, Ioan, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundației România de măine, București, 1998

HAINEȘ, Rosemarie, Tipuri și tehnici de comunicare în organizații, Editura Universitară, Iași, 2009

JAKOBSON, Roman, Lingvistică și poetică, Editura Științifică, București, 1964

KUNEZIK, Michael, ZIPFEL, Astrid, Introducere în știința publicisticii și a comunicării, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj, 1998

MCQUAIL, Denis, Comunicarea , Editura Institutul European, Iași, 1999

MIEGE, Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2000

PEDLER, Emmanuel, Sociologia comunicării, Editura Cartea Românească, București, 2001

POPA, Mariana, Comunicarea – aspecte generale și particulare, Editura Paideea, București, 2006

POPESCU, Luminița Gabriela, Comunicarea în administrația publică, Editura Tribuna Economică, București, 2003

RĂDULESCU, Corina, Comunicare și protocol, Editura Universității din București, București, 2009

RICHARDS, I.A., Principii ale criticii literale, Editura Univers, București, 1974

VOICU, Monica, RUSU, Costache, ABC-ul comunicării manageriale, Editura Danubius, Brăila, 1998

ZEMOR, Pierre, Comunicarea publică, Editura Institutul European, Iași, 2003