Comunicarea, Element Esential al Omenirii

I.1: Cum definim comunicarea și care sunt componentele ei

Comunicarea este activitatea ce are că scop schimbul de informație și sens într-un timp și spațiu utilizând cai naturale sau tehnice, după preferințe sau disponibilitate. Acest proces reprezintă caracteristică fundamentală a naturii umane exprimând universalul, spre deosebire de comunicație, care este un termen dat pentru a defini tehnicile, instrumentele și tehnologiile ce sunt folosite în comunicare și care pot amplifică acesasta activitate.
Comunicarea este esențială pentru funcționarea oricărui sistem social, indiferent de domeniul în care are loc această și înainte de toate, reprezintă dorința de a construe un cod comun care să permită exprimarea unui mesaj. Chiar și etimologia cuvântului ne sugerează această idee, latinul “ comunicare” însemnând în primul rând punerea în comun a unor lucruri de indiferent ce natură. Astfel, asemănarea cu termenul “comunitate” nu este o coincidență, deoarece acesta reprezintă, prin definite, un grup de oameni cu interese, credințe sau norme de viață comune.
În anul 1934, Karl Buhler, psiholog și lingvist de origine germană, propunea în lucrarea să “Die Sprachtheorie” o formă simplă de definire a comunicării care a fost mai apoi completată de lingvistul rus-american Roman Jakobson.
Prima formă, numită și Triada E.M.R. a lui Karl Buhler, este alcătuită din trei component esențiale pentru că procesul de comunicare să poată avea loc: emițătorul, mesajul și receptorul.
Prin emițător ne referim la cel care emite un mesaj sau inițiază comunicarea printr-un anumit sistem de codificare către cel care primește mesajul, numit astfel receptor. Mesajul va avea întotdeauna un scop bine definit, și anume, cel care îl va transmite o va face pentru a oferi informația, în timp ce receptorul va avea că scop acceptarea ei.
Procesul de comunicare mai are la baza trei elemente esențiale pentru a putea fii îndeplinit: canalul, codul și contextul.
Canalul reprezintă suportul fizic de transmitere al mesajului, de exemplu, în cazul comunicării verbale, acesta îl constituie aerul prin care se propagă undele sonore, în timp ce comunicarea scrisă se va face pe suport de hârtie ( ex: scrisoare, ziar, reviste, etc) sau în spațiul virtual ( ex: pe Internet prin email, la televizor sub forma de stiri sau reclame).
Codul este sistemul de comunicare pe baza căruia se construiesc mesajele , de exemplu, alfabetul unei limbi natural, codul Morse sau limbajul surdo-muților. Evident, pentru că procesul de comunicare să fie dus la bun sfârșit sis a fie efectiv, acest cod trebuie să fie familiar atât emițătorului cât și receptorului.
În ceea ce privește contextul, acesta este defint prin circumstanțele în care are loc comunicarea, circumstanțe privind timpul, locul emiterii, respective receptării, identitatea, statutul social și relațiile dintre cei ce comunica.

Cercetător american în domeniul științelor politice, Lasswell, prezintă, într-un articol din 1948 una dintre cele mai cunoscute formule din domeniul comunicării. El susține că un act de comunicare poate fi corect descris dacă se răspunde la următoarele întrebări:

Cine?

Ce spune?

Cum?

Cui?

Cu ce efect?

Modelul lui Lasswell a fost criticat pentru că nu ia în considerare feed-back-ul, factorul contextual și alte forme de comunicare, în afară de comunicarea cu ajutorul mass-media. Cu toate acestea modelul lui Lasswell oferă un punct de plecare în studiul comunicării și a relațiilor publice.

Modelul lui Shannon și Weaver

Claude Elwood Shannon a lucrat într-unul dintre laboratoarele firmei Bell Telephone, iar teoriile și modelele sale se referă, în primul rând, la mijloacele de comunicare specifice acestei companii.

În modelul propus de Shannon și colegul sau, Warren Weaver comunicarea este caracterizată că fiind un proces liniar și unidirecțional. Acest model stabilește cinci funcții care trebuie îndeplinite și identifica un factor disfuncțional, bruiajul.
Primul element al acestui proces este reprezentat de sursă de informații, cea care produce un mesaj. Spre exemplu o persoană care vorbește la telefon. În acest caz, telefonul are valoare de emițător. Următorul pas este transformarea de către emițător a mesajului în impulsuri electrice și transmiterea acestora printr-un fir electric cu valoare de canal de transmitere, până la alt dispozitiv telefonic cu valoare de receptor. Acesta va decodifica semnalele primite, astfel încât o altă persoană, cu valoare de destinatar să poată auzi vocea persoanei care a transmis mesajul. În această convorbire pot apărea distorsiuni create de sursă de zgomot. Odată cu acest model apar și concepte noi în studiul comunicării, cum ar fi: codare, decodare, sursă de zgomot. Însă, un minus important în cazul modelului lui Shannon și Weaver este acela că nu analizează semnificația mesajului și nici feed-back-ul venit din partea receptorului.

I.2. Functiile comuncarii

Exista șase funcții ale limbajului, în care sunt angajați factorii comunicării (elementele situatiei de comunicare), fiecaruia fiindu-i atribuita cate o functie :

·        emitator – funcția emotivă

·        receptor – funcția conativă

·        mesaj – funcția poetică

·        cod – funcția metalingvistică

·        context (sau referent)– funcția referențială

·        canal de transmitere – funcția fatică

I.2.1. Functia corespunzătoare centrării mesajului pe emițător este funcția EMOTIVA, care trădează starea afectivă, sentimentele, valorile morale, capacitățile cognitive și cultura emițătorului. Funcția emotivă a comunicării constă în evidențierea stării interne a emițătorului. Aceasta se referă, cum bine se știe, la capacitatea pe care o avem, ca emițători, să marcăm poziția noastră față de informația pe care o conține enunțul nostru.

Ea se se realizează la nivelul emotiv al limbajului prin interjecții,  exclamații, prin lungirea emfatica a sunetelor. Este semnificativ că intonația are un rol deosebit de important în exprimarea poziției Emițătorului. Alte procedee: folosirea diminutivelor și augmentativelor, preferința pentru un anumit termen din seria de sinonime aflată la dispoziția vorbitorului.

I.2.2. Funcția orientată spre receptorul mesajului este cea CONATIVĂ, ce servește la incitarea acestuia la acțiune/respectiv la încetarea acțiunii prin ordine, îndemnuri, rugăminți, interdicții, etc. Prin acesta functie se urmareste un anumit raspuns de la receptor. Funcția conativă se concentreaza pe strategia lingvistică a contactării receptorului, bazată pe mărci ale vocativului (la substantive, pronume, numerale și adjective) și imperativului (mod verbal personal), de propoziții imperative, exclamative, afirmative și negative. Constructia mesajului este la modul imperativ prin excelență.

I.2.3. Funcția aferentă mesajului este cea POETICĂ, prin care  limbajul se  orientează spre sine, spre propria organizare. Limbajul poetic pune accentul pe modul cum se spune, cum se vorbește, spre deosebire de limbajul științific, care pune accentul pe ce se spune. Anumite reclame fac apel la acest tip de mesaj, în special reclamele pentru serviciile turistice. Funcția poetică presupune modul în care este concentrat mesajul poetic de la emițător spre receptor și constituie funcția esențială a artei verbale. Ea nu apare singura: în poezia epica, unde se întrebuințeaza formulări la persoana a treia, apare și funcția referențiala; în poezia lirica, în care enunțurile sunt la persoana întâi, apare și funcția emotivă, iar în poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulate la persoana a doua (oda, epistola, satira), apare și functia conativa. În opera dramatica, se exploatează din plin resursele oferite de funcțiile limbajului, mai ales factorii de perturbare a comunicării, care creează atmosfera specifică.

I.2.4. Funcția corespunzătoare codului este cea METALINGVISTICĂ, ce are în vedere înțelegerea corectă și completă a mesajului. Ea presupune intervenții prin care se verifică folosirea și înțelegerea cuvintelor, a sensului lor, a implicațiilor colaterale ale semnelor din cod. Este necesar să se atragă atenția asupra codului utilizat, fie prin gesturi, fie în perifraze explicative (explicații de genul glumesc, desigur). Funcția metalingvistică are în vedere codul in care se exprima interlocutorii, modul în care funcționarea nivelurilor limbii (morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează și facilitează comunicarea. Comicul de situatii se bazeaza din plin pe functia metalingvistică a comunicarii

I.2.5. Funcția limbajului corespunzătoare contextului este cea REFERENȚIALĂ. Aceasta ilustrează modul de folosire a limbajului pentru a exprima o realitate, o interpretare personală, o imagine, o părere sau o idée, așa cum o percepe emițătorul. Funcția referențială transmite informatii despre lumea reală sau imaginară, trimite la context și stabilește referentul. Ea poate fi denotativă sau cognitivă, având în vedere informarea, contextul lingvistic și extralingvistic (social, cultural,) al comunicării.

I.2.6. Funcția limbajului corespunzătoare canalului este cea FATICĂ, interacțională. Ea servește la stabilirea relației de comunicare și la cultivarea interesului pentru aceasta până la încheierea mesajului, prin verificarea funcționării optime a circuitului. La nivelul contactului social funcția fatică asigură comunicarea de succes prin amprenta lingvistică degajată.

Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe functii, dar hotărâtor pentru includerea într-un stil sau altul, este funcția dominantă. De exemplu:

·       functia emotiva este frecventa în memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice ;

·      functia conative se foloseste  în ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici, reclame ;

·       functia poetică apare în operele literare, dar și în unele mesaje publicitare ;

·       functia metalingvistică este reprezentativa pentru analize gramaticale, dicționare, texte cu caracter didactic ;

·      functia  referențială este dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, cronici ;

·       functia fatică apare în saluturi și formule de conveniență, texte de receptare a mesajului telefonic.

I.3. Tipuri de comunicare

I.3.1. Comunicarea verbală

Comunicarea reprezintă un sistem de transmitere a unor mesaje care pot fi procese mentare (confuzii, gânduri, decizii, interioare) sau expresii fizice (sunete și gesturi). Ea constituie o necesitate și o activitate socială. Cauza care a dus la apariția comunicării a fost necesitatea de a comunica între oameni că persoane sau grupuri sociale, când se aflau la depărtare unii de alții. Cauza care a determinat apoi dezvoltarea comunicării a fost necesitatea de a comunica între oameni și organizațiile lor, în condițiile dezvoltării relațiilor sociale. Formele de comunicare apar și se dezvoltă odată cu mijlocul principal de comunicare între oameni, care este limba sau limbajul, în care două forme de întrebuințare: orală și scrisă.

Comunicarea verbală are un rol primordial atât din punctul de vedere al secmentului de negociere pe care îl ocupă cât și din punct de vedere al conținutului. Comunicarea verbală permite un joc logic al întrebărilor și al răspunsurilor într-o derulare flexibilă, spontană, lucru care nu este posibil atunci când negocierile au loc scris sau prin alte tehnici. Prin comunicarea verbală au fost realizate o serie de activități: obținerea și transmiterea de informații, elaborarea unor propuneri, exprimarea unor opinii.
Limbajul în tratative sau negocierea presupune în primul rând o bună comunicare între partenerii de tranziție. Artă de a vorbi se dobândește prin acumularea de cunoștințe și o continuitate care elimina nesiguranță, vorbirea dezordonată, lipsa de expresivitate, echilibrul în vorbire. Cunoașterea și folosirea justă a mijloacelor de exprimare a ideilor pe care dorim să le comunicăm constituie o condiție primordială în comunicare. Aceste mijloace sunt: limbajul și stilul.
Limbajul poate fi determinat că fiind un sistem de comunicare prin semnale, în cadrul unei limbi sau în afară ei. Filozoful Karl Popper a identificat trei categorii de limbaje, după criteriul funcției:
1. Limbaje inferioare (folosite și în lumea animală), având funcția de semnalizare, de autoexpresie ;
2. Limbaje superioare, exclusiv umane, capabile de descriere și argumentare.
3. Limbaje mixte.
Ca activitate social, comunicarea verbală în relațiile comerciale are un limbaj de specialitate corespunzător proceselor, operațiilor și relațiilor pe care le exprimă. Terminologia acesteia, în general, este comună tuturor domeniilor de activitate. Acest limbaj general se completează în fiecare domeniu de activitate prin includerea termenilor tehnici care exprimă procesele de muncă specifice acesteia, luând astfel ființă limbajul specific activității comerciale.
Elementele limbajului comunicării în domeniul comerțului diferă de cel al limbajului general sau obișnuit datorită specificului activității. Aceste elemente ale limbajului comunicării în domeniul comerțului, de exemplu, sunt:

1. Vocabularul:

– Totalitatea termenilor existenți într-o limba
– Totalitatea termenilor folosiți de un autor sau de o persoană oarecare.

2. Repertoriul de termeni folosiți într-un anumit domeniu :
– Expresiile și formele de exprimare
– Formă și structura gramaticală

Stilul poate fi determinat ca:
1. La nivel individual: modul de exprimare într-o comunicare, specific definitor pentru emițător (stilul unui jurnalist, stilul unui scriitor, stilul unui orator, stilul unui muzician sau interpret)
2. La nivel colectiv: modul de exprimare într-un domeniu (stil publicitar, stil literar, stil științific, stil artistic).

Acesta, adică stilul, cel folosit în comunicarea verbală care are loc în activitatea comercială, se deosebește în mod simțitor de stilul literar, științific, juridic sau familiar.
Comunicarea în negociere trebuie să folosească un stil sobru și concis potrivit cu obiectul și rolul ei. În fiecare act de comunicare se tratează o singură problema concretă. Pentru că această să-și atingă scopul trebuie să se utilizeze acele mijloace și procedee de exprimare care să asigure o calitate superioară a actului de comunicare, rezolvând în felul acesta scopul pentru care a fost inițiat.

Principiile stilului comunicării verbale sunt:
1. Claritatea – cuvintele trebuie să fie bine alese, exacte și potrivite cu ideile pe care le exprimă, să fie logic înlănțuite pentru a putea fii înțelese încă odată, de asemenea se va avea grijă să fie evitate cuvintele sau expresiile cu mai multe înțelesuri, neologismele, regionalismele, claritatea stilului este asigurată când se folosesc propoziții și fraze scurte.
2. Simplitatea și naturalețea – acest principiu constă într-o exprimare directă, firească și lipsită de exagerări.
3. Corectitudinea – o exprimare corectă constă în respectarea regulilor gramaticale.
4. Politețea și demnitatea – stilul comunicării trebuie să aibă în vedere un ton și mod deosebit de exprimare, cuviincios, respectuos și demn, iar în cazul unor nemulțumiri apărute în discuție trebuie să predomine politețea, bună cuviință și demnitatea.
Pentru exprimarea corectă a ideilor, alături de vocabular, structura gramaticală este al doilea element de baza al limbii române. Ea constă în aplicarea strictă a regulilor gramaticale în așezarea și îmbinarea indicioasa a cuvântului în propoziții și fraze, prin: construirea propoziției în ordinea directă, folosirea părților de propoziție și a expresiilor.

I.3.2. Comunicarea non-verbală

Limbajul non-verbal se unește cu limbajul verbal pentru comunicarea unui mesaj corect. Studiul acestui limbaj non-verbal vine să dea forță, să ne împrospăteze cunoștințele intuitive pe care le avem despre un individ sau un grup.
Expresiile psihice următoare reflectă stările de spirit cel mai frecvent exprimate în limbajul non-verbal:
– surâsul – indică o persoană amicală deschisă discuției;
– brațele încrucișate – da notă o atitudine negative
– mânile pe masă – indică faptul că o persoană este gata de acțiune a fi așezat pe scaun, mâinile încrucișate la ceafă, tot corpul înclinat pe spate – reprezintă atitudinea tipică patronului în biroul sau care este tentat să-și delimiteze teritoriul; persoanele care-și freacă dosul mâinilor din când în când are adesea ceva de ascuns persoanele care-și freacă palmele mâinilor sunt pe cale de a realiza o bună acțiune.
Deși în relațiile interumane comunicarea verbală ocupă locul cel mai important, în comportamentul speciei sunt folosite, că substituit sau în mod complementar față de comunicarea verbală, și diferite alte moduri de comunicare, care nu folosesc limba vorbită, scrisă.
a. Comunicarea tactilă
Posibilă numai în cadrul comunicării inter-personale, această formă de a transmite un mesaj, semnal este comună și lumii animale. Ea se păstrează încă și în societățile cele mai evoluate și are un caracter preponderent instinctual, deși de la un anumit nivel intervine conștiința. Cercetătorii au stanilit cinci clase de atingeri, dintre care numai patru privesc convorbirea:
1. Atingeri care transmit emoții pozitive, mângâierea, atingerea că semnificație consolatoare, atingerea de încurajare (strângerea tăcută de mâna, bătăi pe umăr), atingerea liniștitoare, comunica afecțiunea, participarea și aprecierea au un efect pozitiv asupra stării de spirit a receptorului.
2. Atingeri ludice și acestea pot fi autonome sau în legătură cu comunicarea verbală (simularea unei mângâieri sau lovituri, într-un anumit context ludic), asemenea atingeri au un caracter abuziv și presupun un referențial comun precum și o relație de apropiere.
3. Atingeri "de control", în această categorie sunt incluse acele semnale tactile care au rolul de a orienta comportamentul sau atitudinea, o asemenea atingere poate atenționa cu discreție, poate sugera un îndemn sau din potriva, o reținere, în respect cu comunicarea verbală sau cu altă acțiune.

4. Atingerea "rituală" din această categorie fac parte atât atingeri cu semnificație magică, în spațiul religios, cât și atingeri specifice spațiului profund, care și-au pierdut vechile sugestii, transmiterea harului prin atingeri de la preot la preot sau de la preot la credincios, atingerea cu un obiect sacru, atingerea cu rol taumaturgic, păstrează caracterul ritual; strângerea mâinii în semn de salut, lovirea palmei drepte a două persone în semn de urare de succes sau de felicitare sunt atingeri care transmit implicarea deși uneori se golesc de sens și devin pur formale; în această categorie sunt incluse și atingerile cu semnificație sexuală.

b. Comunicarea gestuală-kinezica

La fel că și comunicarea tactilă, comunicarea prin gesturi poate să se substituie, pe unele secvențe multeori reprezintă o completare, accentuare, contrazicere sau reglare a acesteia. Aducând un spor de expresivitate, gestul este folosit cu precădere în comunicarea artistică. În raport cu destinatarul mesajului, gestul poate fi prezentat în comunicarea interpersonală, de grup și de masă.
Gesturile cu valoare comunicațională pot fi grupate în mai multe categorii:
a. Emblemele – acestea sunt mișcări care se substituie comunicării verbale și formează un limbaj constituit dintr-un număr mare de gesturi, care semnifică sunete ori cuvinte și compensează imposibilitatea de exprimare verbală în anumite situații, exemplele curente se referă la codurile surdo-muților, la o populație australiană (Aranda) și în domeniul artistic la practicanții pantomimei.
b. Ilustratorii – sunt gesturi de însoțire și montare a comunicării verbale uneori spontane, universale și au fost inventariate în cadrul mai multor categorii: "bastoanele", pictografele, kinetografele, ideografele, mișcările dictice, mișcările spațiale, mișcările ritmice, ilustratorii emblematici.
c. Gesturile de reglaj – mișcările capului, ale fetei, mai rar ale mâinilor – pentru a sugera solicitarea de a se vorbi mai tare, mai încet, mai rar, mai repede, mai puțin.
d. Mișcările afective – sunt expresii ale stării de spirit, sunt folosite pentru a comunica trăiri, scutruiente, reacții.
e. Adaptorii – gesturi de toaletă, de corectare a ținutei, de control al comportamentului în societate.

c. Comunicarea prin intermediul obiectelor

Este o formă de transmitere a unui mesaj non-verbal, care folosește, înafara de resursele corporale, recursul la obiecte. Asocierea gest-obiect poate interveni în comunicare în unele situații. Gesturile care folosesc batiste, eșarfe, pălării pentru semn de salut sau despărțire ori pentru semnalizarea unei prezente.

d. Comunicarea prin situare

Un alt gest de comunicare non-verbală neanalizată în literatură cu acest profil din românia. O persoană care nu dorește să fie abordată se plasează într-o zona retrasă, extremă sau marginală arătând că nu este disponibilă, o persoană interesată să fie remarcată se plasează și se mișcă în centrul acțiunii comunicandu-și disponibilitatea.

I.3.3. Comunicarea scrisă

Scrisul a îmbrăcat la început formă pictografică. Cu timpul s-a perfecționat și transformat ulterior în scrieri cu litere de alfabet. Scrisul și comunicarea formează unul și același proces istoric-dialectic, determinat de schimbarea și dezvoltarea condițiilor vieții materiale și sociale.

Limbajul scris constituie una dintre cele mai importante și mai revoluționare cuceriri dobândite de oameni,în procesul muncii și în condițiile conviețuirii în societate. El joacă un rol deosebit în păstrarea și răspândirea științei și a culturii în precizarea și realizarea diferitelor raporturi sociale. Comunicarea nu a rămas la stadiul unei simple comunicări de știri sau vești între oameni. S-a dezvoltat continuu pe măsură dezvoltării relațiilor dintre oameni și pe măsură dezvoltării societăților, lumii și a vieții de zi cu zi.
Prin comunicare scrisă se înțelege: scrisoare, conținutul unei scrisori, schimb de scrisori între două sau mai multe persoane, raport sau legătură între fapte, lucrări, fenomene și situații. Este procedeul de comunicare între oameni prin scrisori, înștiințări sau comunicări scrise. Prin comunicare scrisă se mai înțelege totalitatea comunicărilor scrise care intervin în activitatea unei persoane juridice cu privire la relațiile și interesele ei.
Comunicarea făcută în scris de către o persoană fizică sau juridică reprezintă un act de corespondență; actele de corespondență au caracterul și poartă denumirea de scrisori.

În cazurile concrete, însă, actele de corespondență au denumiri diferite: oferta, adresa, întâmpinare, cerere, telegramă, reclamație, proces-verbal, afiș comercial. Comunicarea scrisă este folosită atunci când nu este posibilă comunicarea orală, când nu există alt mijloc de comunicare, când comunicarea scrisă este mai avantajoasă în comparație cu celelalte mijloace de comunicare și, îndeosebi, întotdeauna este necesară existența unei forme scrise.
Obiectul comunicării îl formează: păstrarea relațiilor existente și convenabile dintre oameni, dintre organizațiile lor, dintre ei și acestea, inițierea, stabilirea și desfășurarea unor relații noi, modificarea și stingerea relațiilor vechi, schimbul de știri, gânduri, informații, păreri și idei care prezintă interes pentru relațiile lor, precizarea anumitor situații și poziții privind interesele reciproce, clarificarea și aplanarea eventualelor neînțelegeri care se pot ivi în cadrul relațiilor și intereselor comune, rezolvarea diferitelor probleme pe care le ridică desfășurarea practică a raporturilor sociale care ii leagă.
Pentru persoanele fizice, comunicarea scrisă constituie o activitate ocazională. Pentru organele de stat, instituții, întreprinderi și celelalte organizații, comunicarea constituie o activitate continuă, o metodă de lucru, o modalitate de rezolvare a multor probleme.
Odată cu trecerea timpului și cu evoluția constanța a omului, se observă importantă contextului în care are loc comunicarea și efectele pe care acesta îl are asupra codului și, implicit, asupra mesajului. Comunicarea scrisă, are loc din ce în ce mai frecvent în spațiul virtual, unde, au luat naștere diferite coduri asupra cărora evoluția accelerată a tehnologiei și-a pus amprenta.