Comunicarea Electorala Intre Ideologie Si Imagine
Introducere
Analiza pe care o propun în această lucrare reprezintă o încercare de a determina, nu o „rețetă” pentru proiectarea comunicării electorale, ci o analiză prin intermediul căreia voi încerca să subliniez transformările survenite în comunicarea electorală. Comunicarea electorală presupune două componente majore, una de imagine și alta ideologică, granița dintre cele două fiind greu de precizat. Componenta de imagine se referă la la reprezentările pe care le au oamenii despre o anumită personalitate sau o anumită formațiune, iar cea ideologică ia forma unei anumite concepții cu valoare ideologică pe care fiecare actor politic o propune în campania electorală. Prin urmare în această lucrare am încercat să răspund problemei unui anume primat al ideologiei sau al imaginii în comunicarea electorală, prin referire la un caz concret, și anume campania electorală pentru alegerile prezidențiale din anul 2000. Răspunsul la acestă problemă nu se poate impune ca un răspuns universal valabil, deoarece preponderența uneia dintre cele două concepte este strâns dependentă de contextele particulare.
În încercarea de a stabili ordinea celor două componente ale comunicării electorale din perspectiva importanței pe care un actor politic le-o acordă, am avut în vedere evoluțiile înregistrate în domeniul comunicării electorale, evoluții care iau forma „americanizării”. În linii mari, acest fenomen se referă la o serie de practici de comunicare și care vizează: spectacularizarea comunicării electorale, profesionalizarea comunicării și acțiunii politice, diminuarea loialității politice, autonomia crescândă a mediilor de informare, comercializarea politicului care de altfel este în stransă legătură cu faptul că mass media cunosc ele însele un proces de comercializare.
Prin urmare, voi prezenta elementele pe care le implică acest fenomen, urmărind să identific dacă acestea se pot regăsi și în comunicarea electorală din România și modul în care aceste elemente determină o preferință sporită pentru una din componentele de imagine sau de ideologie.
Structura acestei lucrări a fost gandită plecând de la modelul de analiză a comunicării de masă propus de Harold D. Lasswell care afirma că, pentru a înțelege procesul comunicării de masă, este necesară studierea nivelelor ce corespund următoarelor întrebări: Cine spune?, Ce spune? Prin ce canal?, Cui?, Cu ce efecte?. Adaptând acest model general de analiză a comunicării de masă la comunicarea electorală, partea intâi a lucrării va dezbate fiecare din cele cinci dimensiuni: emițătorul de mesaj electoral, mesajul, mijloacele prin care sunt transmise mesajele și receptorii. Această parte a lucrării a delimitat cadrul teoretic în care îmi voi desfășura analiza și a definit principalele concepte cu care voi lucra.
Partea a doua a lucrări propune o analiză la nivelul comunicării electorale. Campania electorală din 2000 pentru alegerile prezidențiale a avut un element de surpriză, și anume, ascensiunea electorală a candidatului Corneliu Vadim Tudor. Având în vedere faptul că, in cazul acestor alegeri, electorii lui Corneliu Vadim Tudor care și-au format o opțiune de vot pe perioada desfășurării campaniei electorale au fost în proporție de 35%, putem afirma că, în cazul acestui candidat, campania sa electorală a avut un efect semnificativ. O campanie electorală este eficientă în primul rând prin componenta sa de comunicare. Măsura în care un candidat reușește sau nu să atragă cât mai mulți electori de partea sa depinde într-o foarte mare măsură de modul în care acesta își comunică mesajele. Analiza pe care o propun reprezintă astfel o încercare de a determina elementele definitorii ale comunicării electorale în cazul candidatului Corneliu Vadim Tudor și măsura în care acesta, prin anumite tehnici discursive, promovează o identitate ideologică sau o „imagine” printr-o comunicare personalizată.
În final se regăsesc concluziile generale ale lucrării, precum și câteva idei care au rezultat pe parcursul întregii analize.
I.1. Comunicare, comunicare politică,
comunicare electorală
I.1.1. Procesul comunicării
La baza tuturor proceselor, interacțiunilor și relațiilor interumane stă comunicarea iar societatea există practic datorită procesului de comunicare, pentru că, fără acesta, structurile sociale la nivel de micro și macroclimat nu s-ar putea forma și nici nu s-ar putea menține. În acest sens, Paul Watzlawick considera comunicarea ca pe o „conditio sine qua non a vieții omenești și a ordinii sociale”.
Procesul comunicării are o dispersie foarte largă în toate domeniile de activitate. Probabil că nimeni nu va putea vreodată să definească toate domeniile de aplicabilitate ale comunicării, atât datorită palierului larg al dispersiei sale, cât și datorită caracterului dinamic al acestui proces.
Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenței umane încă din antichitate. În fapt, însăși etimologia termenului sugerează acest lucru; cuvântul „comunicare” provine din limba latină; „communis” înseamnă „a pune de acord”, „a fi în legatură cu” sau „a fi în relație”, deși termenul circula în vocabularul anticilor cu sensul de „a transmite și celorlalți”, „a împărtăși ceva celorlați”. În prezent, a fi informați, a comunica, reprezintă principala dimensiune a existenței fiecăruia dintre noi, devenind atât de prezentă, încât nici măcar nu mai este percepută ca activitate distinctă.
Conceptul de comunicare se află într-o spectaculoasă creștere de popularitate, atât în limbajul uzual, cât și în terminologia unor tot mai diverse domenii; acesta derutează prin multitudinea ipostazelor sale și tinde să se constituie într-o permanentă sursă de confuzii și controverse. Personalități nenumărate, aparținând diverselor domenii de activitate, au încercat să definească cât mai complet acest concept, astfel încât, elementele care îl constituie să conțină referiri la cât mai multe domenii de activitate și astfel, definiția în sine să fie un punct de referință unanim.
Incă de la inceputul secolului XX, Charles Cooley deja înțelegea prin comunicare „mecanismul prin intermediul căruia relațiile umane există și se dezvoltă” (Social Organisation). Gânditori precum J. Habermas și N. Luhmann au considerat comunicarea drept conceptul cheie al teoriei lor; unul a cercetat condițiile de existență a consensului rațional elaborând o teorie asupra activității comunicaționale, celălalt a prezis că „raportul dintre comunicare și societate va fi reprezentat nu numai de subiectul unui studiu specific al comunicării, ci și de tema centrală a oricărei teorii asupra societății”. De asemenea, Anthony Giddens scria: „consider că ideile mele implică punctul central al studiilor asupra comunicării în știința socială în ansamblu” . Putem astfel afirma că studiul comunicării este, cu desăvârșire, unul central, în ceea ce privește teoria socială și știința socială.
Însă, pentru a ne apropia mai bine de domeniul pe care îl voi prezenta în această lucrare – comunicarea politică – voi lua ca exemplu și definiția comunicării ce aparține autorilor Carl I. Hovland, Irving I. Janis și Harold H. Kelley: “Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)”.
Altfel spus, fiecare proces de comunicare are o structură specifică reprezentată de un anume tip de relație dezvoltată de trinomul emițător-mesaj-receptor. Aceasta este o relație de interdependență care face ca orice proces de comunicare să se desfășoare astfel: există cineva care inițiază comunicarea, emițătorul, și altcineva căruia îi este destinat mesajul, destinatarul. Acest mesaj este o componentă complexă a procesului de comunicare, datorită faptului că presupune etape precum codificarea și decodificarea, presupune existența unor canale de transmitere, este influențat de dependența modului de recepționare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale emițătorului și destinatarului, de contextul fizic și psihosocial în care are loc comunicarea.
I.1.2. Comunicarea politică
A defini „comunicare politică” este de asemenea o întreprindere dificilă, din cauza multiplelor perspective de studiu, sau a diferitelor obiecte de cercetare la care se face trimitere, dar și datorită faptului că se sprijină pe concepte deja supraîncărcate de sens, ale căror relații nu pot fi decât problematice și ale căror manifestări sunt multidimensionale.
După cum am afirmat anterior, comunicarea este considerată un proces social fundamental de la care pornește orice alt fapt social. În aceste condiții nici politica nu se poate sustrage acestei reguli. Însă ce înțelegem prin politică? Activitatea politică privește emergența problemelor colective, elaborarea unor proiecte de soluții, relația dintre aceste proiecte și modalitățile lor de realizare. În fiecare dintre aceste procese, este implicată comunicarea, iar contribuția sa în activitatea politică este omniprezentă Comunicarea pătrunde în orice activitate politică, în măsura în care comportamentele de acest gen implică un recurs la o formă oarecare de comunicare. De altfel, ar fi imposibilă politica în absența comunicării, pentru că însăși societatea nu poate fi concepută în absența comunicării.
O primă definiție a comunicării politice ar fi cea pe care ne-o oferă Andre Gosselin: „un câmp în care se intersectează diverse modalități de persuadare a electoratului”. În aceeași manieră A.Belanger consideră că prin comunicarea politică se realizează „o influențare în primul rând voită, apoi transformată în actiune, sau dimpotrivă, o acțiune omisă. Întotdeauna este vorba de o intervenție intențională referitoare la un eventual comportament al receptorului”. Aceste definiții evidențiază un scop anume al comunicării politice, și anume acela de a influența opinia publică. Nu putem însă reduce comunicarea politică strict la intenționalitatea sa.
Alți autori asociază comunicarea politică cu mediul și spațiul de dispersie al acesteia. Ideea de spațiu politic apare și în accepțiunea lui Domonique Wolton pentru care comunicarea politică este „spațiul în care se relaționează discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitate de a se exprima în mod public asupra politicii: oameni politici, jurnaliști și opinia publica, prin intermediul sondajelor de opinie”.
Un alt unghi sub care este analizată comunicarea politică este cel al mijloacelor prin intermediul cărora această formă de comunicare ajunge la nivelul receptorilor. Roland Cayrol consideră că procesul comunicării poltice este rezultatul final al conlucrării convergente sau divergente al unei „sfinte treimi”: „televiziunea, sondajele și publicitatea”. De asemenea, Pippa Norris propune un model interactiv, într-o oarecare măsură linear, căci consideră comunicarea politică „un proces interactiv referitor la transmiterea de informație între oamenii politici, noile media și public. Procesul operează de sus în jos, de la instituțiile guvernului către cetațeni, orizontal, între oamenii politici, și de jos în sus, de la opinia publică spre autorități”.
Definițiile expuse anterior se înscriu în cele doua abordări ale comunicării politice, una centrată pe aspectul instrumental, cealaltă pe cel instituțional. Dimensiunea instrumentală a comunicării politice se axează pe elementele de influențare și intenționalitate, acest proces fiind văzut ca o relație de persuasiune între interlocutori. A doua tendință în definirea comunicării politice accentuează dimensiunea instituțională și/sau structurala care face trimitere la termeni precum „câmp”, „spațiu”, „sistem”, „proces”; aici comunicarea politică este înțeleasă ca un sistem alcătuit din resurse tehnologice, condiții etice, profesionale, reglementări normative și convenționale destinate publicității politice.
O abordare integrată a comunicării politice, adică înțeleasă atât ca o relație pragmatică, cât și ca o structură instituțională ne este oferită de autorun absența comunicării.
O primă definiție a comunicării politice ar fi cea pe care ne-o oferă Andre Gosselin: „un câmp în care se intersectează diverse modalități de persuadare a electoratului”. În aceeași manieră A.Belanger consideră că prin comunicarea politică se realizează „o influențare în primul rând voită, apoi transformată în actiune, sau dimpotrivă, o acțiune omisă. Întotdeauna este vorba de o intervenție intențională referitoare la un eventual comportament al receptorului”. Aceste definiții evidențiază un scop anume al comunicării politice, și anume acela de a influența opinia publică. Nu putem însă reduce comunicarea politică strict la intenționalitatea sa.
Alți autori asociază comunicarea politică cu mediul și spațiul de dispersie al acesteia. Ideea de spațiu politic apare și în accepțiunea lui Domonique Wolton pentru care comunicarea politică este „spațiul în care se relaționează discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitate de a se exprima în mod public asupra politicii: oameni politici, jurnaliști și opinia publica, prin intermediul sondajelor de opinie”.
Un alt unghi sub care este analizată comunicarea politică este cel al mijloacelor prin intermediul cărora această formă de comunicare ajunge la nivelul receptorilor. Roland Cayrol consideră că procesul comunicării poltice este rezultatul final al conlucrării convergente sau divergente al unei „sfinte treimi”: „televiziunea, sondajele și publicitatea”. De asemenea, Pippa Norris propune un model interactiv, într-o oarecare măsură linear, căci consideră comunicarea politică „un proces interactiv referitor la transmiterea de informație între oamenii politici, noile media și public. Procesul operează de sus în jos, de la instituțiile guvernului către cetațeni, orizontal, între oamenii politici, și de jos în sus, de la opinia publică spre autorități”.
Definițiile expuse anterior se înscriu în cele doua abordări ale comunicării politice, una centrată pe aspectul instrumental, cealaltă pe cel instituțional. Dimensiunea instrumentală a comunicării politice se axează pe elementele de influențare și intenționalitate, acest proces fiind văzut ca o relație de persuasiune între interlocutori. A doua tendință în definirea comunicării politice accentuează dimensiunea instituțională și/sau structurala care face trimitere la termeni precum „câmp”, „spațiu”, „sistem”, „proces”; aici comunicarea politică este înțeleasă ca un sistem alcătuit din resurse tehnologice, condiții etice, profesionale, reglementări normative și convenționale destinate publicității politice.
O abordare integrată a comunicării politice, adică înțeleasă atât ca o relație pragmatică, cât și ca o structură instituțională ne este oferită de autorul francez Gilles Achache (Le marketing politique, 1989) care distinge între mai multe modele de comunicare politică: dialogic, propagandistic, marketing politic. Cele trei modele pot fi rezumate astfel:
– Modelul dialogic: este un model care accentuează funcția ideologică, ține de domeniul ideilor și al ideologiilor. Spațiul de comunicare se caracterizează prin omogenitate și continuitate, imagine a unui spațiu public definit de interesul comun, și loc de întâlnire al argumentelor. În ceea ce privește forma mesajului și canalele de comunicare, se preferă mesajele verbale și media discursive.
– Modelul propagandistic: aici se accentueaza funcția teologică, fiind un model care provine din domeniul marilor mituri politice și care se bazează pe discursuri infalsifiabile. Spațiul comunicațional este de asemenea continuu și omogen dar se caracterizează printr-o fuziune a actorilor într-o comunitate de credință. În ceea ce privește forma și conținutul discursului, notăm predominanța imaginii.
– Modelul marketing: unde notăm predominanța funcției persuasive, este domeniul actorilor politici, al limbajului politic. Spațiul comunicațional este discontinuu și concurențial. În acest caz domină argumentația strategică-periferică; se utilizează toate tipurile de media, dar se pune accent pe publicitate. Actorii sunt clar delimitați pe categorii, un loc important avându-l receptorii mesajului politic, electoratul, în timp ce emițătorii sunt nevoiți să construiască un mesaj cât mai seducător și să prezinte o imagine cât mai atrăgătoare și pozitivă.
Tipologia expusă de Achache nu propune modele exclusive, ci ele pot coexista în situațiile de comunicare politică. Cu toate acestea, modelul marketing se bucură în ultimul timp de o poziție dominantă. Marketingul politic este un domeniu care se ocupă cu „vânzarea” produsului politic către un public considerat „consumator de informații”. Aplicabilitatea marketingului în politică este, în principal, reprezentată prin marketingul electoral, care constituie forma sa cea mai avansată. Astfel, strategiile de marketing electoral încearcă să optimizeze capacitatea de atracție exercitată asupra electoratului de personalități ale sferei publice, partide sau mișcări politice, prin compatibilizarea cu nivelul cerințelor și dorințelor a temelor majore ale dezbaterii electorale, a alegerii mijloacelor de comunicare în masă, a modului de afișaj și de folosire a mijloacelor publicitare, a pregătirii discursurilor și a liderilor.
Ca orice proces de comunicare, comunicarea politică, pentru a putea funcționa, necesită existența unor condiții de baza (normative, tematice, comerciale, tehnologice, ș.a.). În primul rând avem nevoie de proiecte și intenții. Oamenii politici, mass media, opinia publică, actorii individuali sau colectivi ai scenei politice reprezintă anumite instituții sau grupuri profesionale; de regulă, acești participanți la comunicarea politică au o legitimitate formală și, deci, interese specifice. În plus avem nevoie de o tematică de interes public căci oamenii politici, mass media, opinia publică și experții concură la definirea agendei publice. Acestora li se adauga condițiile normative (standarde și reglementări juridice ce delimitează marja de acțiune a oamenilor politici în spațiul public), condiții concurențiale (piața mediatică crează un cadru de negociere a agendei publice, respectiv a temelor prioritare pentru mass media, politicieni și public), condiții expresive (comunicarea presupune diferite practici de punere în scenă a politicului selectate pe bază de consultanța și tehnici de tip marketing) și nu în ultimul rând de condiții tehnologice (mass media și noile tehnologii de comunicare).
Dacă în rândurile de mai sus am expus condițiile care generează procesul de comunicare politică, în cele ce urmeaza mă voi referi la elementele distinctive ale acestui tip de comunicare:
a) rețea de interacțiuni
Comunicarea politică implica o rețea de interacțiuni, o configurație de proiecte de comunicare aparținând unor actori sociali cu identități diferite; este greșit să o vedem doar ca o releție verticală între doi interlocutori, respectiv două proiecte de comunicare (actorul politic și electoratul, actorul politic și adversarul său politic, actorul politic și jurnaliștii, jurnaliștii și experții). Nu este vorba numai de acte de comunicare inițiate de oameni politici, ci și de intervenții publice provenind de la actori sociali care nu au neapărat o identitate politică. Comunicarea politică înglobează „contracte de comunicare” diferite, de unde și finalitatea sa aparent contradictorie: persuasiune și, în același timp, informare; strategie și, în același timp, practică democratică.
b) dimensiunea reprezentativă
Comunicarea politică reprezintă un „teritoriu” simbolic în care actorii politici negociază construcția agendei publice, conferind vizibilitate unor proiecte care vizează comunitățile, grupurile sociale și societatea în ansamblu. Temele comunicării politice sunt tratate ca teme reprezentative pentru interesul public; la fel se prezintă și argumentele care se întemeiază pe reprezentări, simboluri, valori și practici care alcătuiesc gândirea convențională sau spațiul „normalității” colective existent la un moment dat.
c) ritualizarea La producerea comunicării politice contribuie interacțiunea dintre actori sociali care reprezintă tipuri distincte de instituții. De aici rezultă tipologia atât de diversă a intercțiunilor care generează comunicarea politică. Din acest punct de vedere, comunicarea politică este mult mai convențională și mai ritualizată decât alte procese de comunicare.
d) rolul mass media
Mass media deține rolul decisiv în procesul comunicării politice prin faptul că constituie principala sursă pentru vizibilitatea publică a informației politice, dar și pentru dezbaterea publică a acesteia. Mediatizarea este o condiție intrinsecă a comunicării politice, și numai prin intermediul ei, prin modurile în care informația politică este pusă în scenă putem intui diversitatea condițiiolor care concură la producerea comunicării politice.
e) o practică democratică
Comunicarea politică nu este doar o activitate strategică, ci și un mijloc prin care publicitatea în politică, înțeleasă ca vizibilitate publică a politicului, poate deveni o practică socială. În funcție de practicile de comunicare politică dintr-o societate putem evalua gradul de democratizare al respectivei societăți.
I.1.3. Comunicare electorală
În literatura de specialitate există tendința de a reduce studiul comunicării politice la cea de tip electoral. Într-adevăr, campania electorală pare a fi contextul cel mai relevant pentru cercetarea mecanismelor și practicilor de comunicare politică. Însă se uită că democratizarea presupune, printre altele, existența unor mecanisme de vizibilitate a politicului în contexte diverse – în context electoral, ceremonial, internațional sau ca rutină politică, etc. Viața politică reflectă o dinamică a contextelor, și, implicit a spațiilor de comunicare politică. Comunicarea politică este implicată atât în lupta pentru obținerea puterii (comunicarea electorală), cât și în exercitarea ei la diferite nivele (comunicare prezidențială, comunicare guvernamentală, comunicare de partid, comunicare politică locală, comunicare politică internațională).
Prin urmare, comunicarea electorală este o forma a comunicării politice care cuprinde toate elementele componente ale acesteia, dar care se diferențiază de aceasta prin faptul că ea este posibilă doar într-un mediu concurențial, pe parcursul campaniilor electorale locale și generale, respectiv parlamentare și prezidențiale.
Comunicarea electorală este o practică politică puternic reglementată de o întreagă serie de coduri socio-politice care o legitimează ca:
metodă de selecție a liderilor politici, deoarece impune norma participării la selecție (pluralism politic, participare nediscriminatorie) și norma majorității drept criteriu de validare a selecției;
pocedură de desfășurare a selecției, deoarece presupune un cadru legal și tehnic de selecție a liderilor; instituțiile și actorii politici care participă la campania electorală au obligații și drepturi specifice; cadrul juridic trebuie raportat la tipul de sistem electoral, sistemul de partide și sistemul media din țara respectivă.
ritual, deoarece se desfășoară după coduri socio-politice care reglementează interacțiunea între participanți;
practică națională, deoarece este expresia unei anumite tradiții politice, unui anumit sistem politic și a unui anumit grad de dezvoltare socio-economică, instituțională și democratică;
regim concurențial, deoarece campaniile electorale sunt evenimente atipice întrucât competiția politică se desfășoară într-un interval de timp considerabil care variază de la o țară la alta.
Studiul comunicării electorale a constituit de multă vreme un sector predilect al cercetării în domeniul comunicării politice. Interesul pentru studiul mecanismelor de campanie s-a consolidat mai ales și prin evoluția actuală a vieții politice, care tinde să se transforme într-o campanie permanentă, în care personalul angajat în politică încearcă să-și legitimeze acțiunile sprijinindu-se pe strategiile comunicării. Însă, pentru a înțelege modul în care se desfășoară azi comunicarea electorală, trebuie cunoscut modul în care au evoluat campaniile de comunicare electorală și, implicit, resursele electorale.
În studiul intitulat „Campaign Communications” (2001), autorul britanic Pippa Norris prezină evoluția „campaniilor de comunicare” și, folosind criteriul „modernității”, el descrie cele trei etape majore de dezvoltare.
Campaniile de comunicare pre-moderne le regăsim în perioada dezvoltării societății industriale, începând cu secolul XIX până în anii ’50 ai secolului XX. În această perioadă a fost caracteristică o comunicare interpersonală între candidați și electorat, conform unor proiecte pe termen scurt stabilite de conducerea partidului, iar contactul direct cu electoratul se realiza prin adunările publice, meeting-urile de partid, dar mai ales prin contactarea directă a alegătorului. Presa scrisă, mai ales cea de partid juca un rol important, însă, din 1920 radioul și filmele încep să confere evenimentului electoral o dimensiune națională. Un rol activ important în organizarea și proiectarea campaniei electorale îl aveau atât partidele, prin membrii de partid care se implicau în toate operațiunile de pregătire și derulare a evenimentului electoral, cât și rețelele de voluntari. Loialitatea politică puternică a electoratului față de partide se întemeia pe criterii de clasă, religie, regiune; în aceste condiții, identificarea partizană constituia comportamentul electoral predominant. Elementele campaniilor pre-moderne mai pot fi astăzi regăsite în cazul partidelor mici care nu dispun de resurse financiare importante.
Campaniile de comunicare moderne. Modernitatea în materie de comunicare politică începe în 1950 și continuă până în anii ’80 (un exemplu elocvent este momentul septembrie 1960, și anume dezbaterea televizată dintre Nixon și Kennedy). Comunicarea electorală devine o practică națională, acțiunea partidelor la nivel local fiind din ce în ce mai puțin autonomă. Acum se impun ca resurse de comunicare strategice consultanța și marketingul politic, fapt care a marcat trecerea de la voluntariat la specializarea și profesionalizarea politicii. Comunicarea politică din perioada non-electorală devine la fel de importantă ca și comunicarea electorală propriu-zisă.
Rolul predominant al presei scrise de până atunci este preluat treptat de către televiziunea națională, în timp ce mediatizarea pozitivă a candidatului devine strategia electorală de bază. Mai mult, presa scrisă renunță la partizanat și se dedică logicii comerciale. În condițiile ascensiunii televiziunii comunicarea electorală se centrează mai mult asupra candidaților, ceea ce va determina și o „personalizarea a politicii”.
În ceea ce privește electoratul, el nu mai este dependent de loialități politice, ci devine mai pragmatic și mai puțin implicat în procesul electoral. Campaniile de comunicare postmoderne. Începând cu deceniul noua al secolului XX se manifestă o fragmentare a televiziunii și, ca urmare, pe lângă televiziunile naționale apar noi surse de comunicare precum televiziunea prin satelit și cablu (Robert Denton denumește acest fenomen drept „era teledemocrației”). Comercializarea comunicării electorale prin recurgerea la tehnicile de marketing și publicitate devine o condiție obligatorie; mesajul electoral este proiectat pentru a răspunde așteptărilor electoratului. Are loc și o „permanentizare” a campaniei de comunicare, căci partidele și candidații apelează în mod constant la sondaje de opinie, focus-group-uri, sau întâlniri cu electoratul, atât în perioada electorală, cât și în perioada dintre campaniile electorale.
Tehnologia digitală a contribuit la apariția unor practici de comunicare care, în opinia lui Norris, ar aminti, pe de o parte, de activismul local din perioada campaniilor pre-moderne (interacțiunea directă cu electoratul și implicarea militanților locali) și, pe de altă parte, ar exprim condiția pasivă a spectatorului de televiziune, o condiție tipică pentru etapa modernă (autorul are în vedere practici precum dezvoltarea rețelelor de conversație prin intermediul Internetului, pagini web interactive create de unele agenții guvernamentale, comunicarea electronică la nivel de partid, etc).
Transformările survenite în comunicarea politică din ultimele decenii au fost evaluate de unii autori ca luând forma fenomenului de ”americanizare”, tendință care se referă la o serie de practici dezvoltate în SUA și apoi „exportate” în țările post-industriale, schimbând radical poziția omului politic. Autorul britanic Norris Pippa a evitat acest argument atunci când a evaluat comunicarea electoarală din perioada actuală; faptul că unele practici de comunicare electorală consacrate în SUA au penetrat alte spații naționale, nu înseamnă că asistăm la uniformizarea comunicării politice și/sau electorale. Procesul „americanizării” vizează evoluții precum spectacularizarea comunicării politice, profesionalizarea comunicării și acțiunii politice, diminuarea loialității politice, autonomia crescândă a mediilor de informare interesate mai degrabă să servească propria politică decât să medieze construcția agendei politice, comercializarea politicului care de altfel este în stransă legătură cu faptul că mass media cunosc ele însele un proces de comercializare.
Fenomenul „americanizării” nu trebuie înțeles ca o uniformizare a comunicării electorale. În diferite țări în care modelul american s-a impus, există de asemenea și practici de comunicare electorală specifice spațiilor naționale. Mai mult, dezvoltarea acestui model nu a însemnat renunțarea unor practici consacrate în perioada pre-modernă a campaniilor de comunicare electorală, precum contactul direct al candidaților cu alegătorii, practici care continuă să fie cultivate în multe țări, inclusiv în SUA.
Astfel, fenomenul de „americanizare” poate fi un fenomen care să democratizeze, dar care poate avea și efecte perverse care să atace acțiunea politică. Este foarte important să se țină cont de cei care utilizează acest model, de tipul de democrație care se practică în societatea respectivă, precum și de gradul de democratizare.
Luând ca referință tipologia propusă de Achace, voi plasa modelul marketing ca fiind dominant în comunicarea politică/electorală actuală din România și, pe parcursul acestei lucrări voi încerca să identific dacă în spațiul comunicării politice din România putem regăsi elementele care să indice tendințe de „americanizare”.
I.1.4. Comunicare politică – proces de influență socială
Elementul comun al diferitelor definiții ale comunicării politice este „intenționalitatea”: comunicarea politică este înțeleasă ca fiind o acțiune teleologică – o acțiune orientată, programată, proiectată pentru influențare.
Influența socială este o acțiune exercitată de o entitate socială (persoană, grup etc.) orientată spre modificarea atitudinilor, credințelorși comportamentelor altor persoane sau grupuri sociale. Ea este asociată cu domeniul relațiilor de putere și control social, de care se deosebește întrucât nu apelează la constrângere. Influența socială poate fi considerată ca o formă specifică a puterii, a cărei resursă principală este persuasiunea. Efectele influenței sociale sunt profund dependente de context, întrucât acesta stimulează sau blochează receptivitatea și creează condiții de acceptare, întărire și manifestare a schimbărilor eventual produse.
Analizând comunicarea ca proces de influență într-un cadru teoretic bazat pe conceptul de putere, Denis McQuail afirma: „utilizarea termenului de influență implică utilizarea puterii pentru a obține conformarea celuilalt, în situații în care comunicarea este principalul instrument, canal sau mijloc de exercitare a resurselor puterii”. Autorul distinge cinci baze ale puterii, adică proprietăți care îi dau comunicatorului posibilitatea să își exercite influența: puterea recompensatoare, coercitivă, legitimă, referențială, cea a expertului. În situațiile de influență prin comunicare (și este cazul întregului proces de comunicare realizat în spațiul public) influența, chiar și în forma persuasiunii nu poate fi eficientă decât dacă este acceptată de receptor. Ori, acești cinci termeni care descriu tipurile de putere socială ca atribute ale agentului influenței, implică și un tip special de coorientare a receptorului. „Astfel, recompensa sau coerciția sunt eficiente în cazul unei orientări calculative a receptorului, influența legitimă se bazează pe supunerea reglementată normativ, puterea referențială depinde de identificarea cu comunicatorul, iar puterea expertului pe încrederea și convingerea receptorului”.
În strânsă legătură cu conceptul de influențare se află și noțiuni precum: persuasiune, manipulare, propagandă.
Conceptul de persuadare a fost conceput inițial pentru a se face o distincție clară între mijloacele politice de modificare a atitudinilor și concepțiilor prin manipulare și cele care fac apel la convingere și acționează pe baza liberului consimțământ, a acțiunii benevole și a libertății de alegere. Dacă propaganda are ca rezultat impunerea voinței propagandistului, persuadarea se desfășoară într-un cadru tranzacțional.
Persuasiunea se realizează în condițiile în care se ține cont de caracteristicile de receptivitate și reactivitate ale persoanelor influențate. Ea este o activitate de convingere opusă impunerii sau forțării unei opțiuni organizată astfel încât să ducă la adoptarea personală a schimbării așteptate. Efectele persuasiunii sunt dependente atât de factorii personali (persuabilitatea sau tendință individuală de a fi receptiv la influențe și de a accepta schimbări în atitudini și comportamente), cât și de cei referitori la modul de organizare al influențelor (relații dintre sursă, mesaj, canal de transmitere, receptare și context social).
Manipularea este acea acțiune de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și decizie. Spre deosebire de influența de tipul convingerii raționale, prin manipulare nu se urmărește înțelegerea mai corectă și mai profundă a situației, ci inculcarea unei înțelegeri convenabile, recurgîndu-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât și apelul la palierele emoționale non-raționale. Intențiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia. Din punct de vedere politic, manipularea reprezintă o formă de impunere a intereselor unei clase, grup, colectivități, nu prin mijloacele coerciției, puterii, ci prin cele ideologice, prin inducere în eroare. Din acest motiv, recurgerea la manipulare în situațiile de divergență de interese devine tot mai frecventă în societatea actuală, manipularea reprezentând un instrument mai puternic decât utilizarea forței.
Propaganda politică presupune un demers prin care un actor politic încearcă să influențeze atitudinal și comportamental un anumit public-țintă prin intermediul unor acțiuni politice și prin comunicare. Pe lângă dimesiunea comunicațională, propaganda presupune și acțiuni sociale extrem de diverse, generate de actorii politici, prin care aceștia își pot realiza obiectivele. Din această cauză, propaganda nu trebuie identificată cu comunicarea politică, căci înseamnă mult mai mult, presupunând cu necesitate și acțiuni de promovare a unei idei, a unui candidat sau a unei instituții, acțiuni care nu pot fi reductibile la procese de comunicare.
Acest termen a căpătat însă o conotație negativă, fiind adeseori asociat cu minciuna instituționalizată, manipularea, războiul psihologic sau dominarea ideologică. Aceasta se datorează și experienței național-socialiste din Germania interbelică, J. Goebbels fiind unul dintre cele mai reprezentative momente în istoria propagandei politice. Propaganda deschisă, asumată politic și social va determina întotdeauna atitudini negative; ideea în sine că cineva vrea să ne convingă de ceva, nu doar să ne informeze, ci să ne determine și să facem ceva, nu este una acceptabilă fără rezerve. Totuși, pentru a avea eficiență, ea trebuie să țină cont de două cerințe: să fie cât mai puțin vizibilă, manifestă sau declarativă și să nu fie continuă pentru a nu determina obișnuință, plictiseală sau oboseală.
Studiile asupra propagandei au jucat un rol fundamental în începuturile cercetării comunicării politice. În 1927, Lasswell publică o lucrare despre tehnicile de propagandă din timpul primului război mondial („Propaganda Technique in the World War”), definindu-le ca managementul atitudinilor colective prin manipularea simbolurilor. În opinia autorului, propaganda nu este bună sau rea, ci ea depinde de punctele de vedere, de mesajele pe care le promovează, de caracterul adevărat sau fals al acestora.
Odată cu dezvoltarea metodelor de studiu al opiniei publice, ca și cu extinderea cercetărilor de psihologie socială în acea perioadă, studiul propagandei cunoaște o extindere remarcabilă. În 1937 a fost fondat Institutul de Analiză a Propagandei (Institut for Propaganda Analysis), avându-l pe profesorul Clyde Miller de la Universitatea Columbia drept director executiv. Aici s-a dezvoltat o teorie foarte detaliată a analizei propagandei („ABC’s of Propaganda Analysis”), publicată în volumul The Fine Art of Propaganda din 1937. Cele șapte tehnici de propagandă sunt:
etichetarea (name calling): a da unei idei o etichetă defavorabilă, și de aceea a o respinge sau condamna fără examinarea vreunei dovezi;
generalizarea sclipitoare (glittering generality): asocierea a ceva cu un atribut care desemnează o virtute și crearea astfel de acceptare sau aprobare fără o examinare prealabilă;
transferul (transfer): deplasarea respectului sau autorității a ceva respectat la ceea ce vrei să faci respectat; funcționează și invers prin asocierea a ceva respingător la ceea ce vrei să faci să apară drept respingător;
mărturia (testimonial): a avea o persoană respectată sau detestată care să afirme o idee sau un program dat sunt bune sau rele;
oameni de bine (plain folks): metodă prin care vorbitorul încearcă să convingă audiența că el sau ideile lui sunt bune, deoarece sunt ale oamenilor cinstiți, „de bine”;
măsluirea cărților (card-stacking): implică selecția și folosirea de falsuri, ilustrații sau diversiuni, în ansambluri logice sau ilogice, pentru a da cea mai bună sau mai proastă imagine, după caz, unei idei, program, persoane sau produs;
platforma vagonului (band-wagon): a spune publicului că toți ceilalți membrii ai comunității au aderat deja și că mai bine aderă în ultimul moment decât să fie lăsați în urmă.
Studiile despre propagandă vor cunoaște un declin vizibil dupa cel de al doilea război mondial, locul lor fiind luat de cercetarea efectelor mass-media. Una din cauzele acestui declin a fost și faptul că analiza propagandei nu a beneficiat de o teorie coerentă, situație explicabilă într-o anumită măsură prin diversitatea disciplinelor sociale (sociologie, psihologie, științe politice) din care se inspira. Sfârșitul ultimei conflagrații mondiale a însemnat detașarea de excesele sale, inclusiv de cele din domeniul propagandei. Astfel termenul de „comunicare de masă” și „cercetarea comunicării” apar la mijlocul anilor ’40, înlocuindu-i pe cei de propagandă și analiza propagandei. Este la mijloc și o problemă de o restructurare a limbajului, dar și una care ține de consolidarea unei realități sociale, realitatea mediatică, pentru care era nevoie de termeni noi și de demersuri de cercetare diferite.
Acest capitol a avut drept scop stabilirea distincției dintre comunicare, comunicare politică și comunicare electorală și identificarea elementelor caracteristice ale acestor tipuri de comunicare.
În cele ce urmează mă voi referi strict la comunicarea electorală și voi prezenta pe rând componentele sale: emițătorul, mesajul, canalul, receptorul și efectul. Structura acestei lucrări a avut drept punct de pornire modelul de analiză a comunicării de masă propus de Harold D. Lasswell. Pentru a înțelege procesul comunicării de masă, autorul propune studierea nivelelor ce corespund următoarelor întrebări: Cine spune?, Ce spune? Prin ce canal?, Cui?, Cu ce efecte?.
Am folosit acest model general de analiză a comunicării de masă, prin adaptare la comunicarea electorală și în continuare voi dezbate fiecare din cele cinci dimensiuni, începând cu capitolul următor care prezintă rolul emițătorului în cadrul comunicării electorale.
I.2. Emițătorul mesajului electoral
I.2.1. Condiția actorului politic
După cum am amintit și în capitolul precedent, transformările survenite în comunicarea politică din ultimele decenii plasează marketingul electoral pe un loc central în organizarea și desfășurarea unei campanii electorale. Se observă prezența tot mai accentuată a experților în publicitate, marketing, PR, stiliști, psihologi care sunt adevărați strategi care își orientează acțiunile către succesul campaniei de mobilizare a electorilor. Strategia lor constă în a determina o „ofertă” și a o comunica cât mai bine, generând fluxul de comunicare și manipulând resursele simbolice. Gestionarea acestor resurse este permanent perturbată de provocările strategiilor adverse, într-o situație prin definiție polemică. În această competiție polemică fiecare candidat încearcă să se singularizeze prin marca sa și să se distingă demarcându-se de ceilalți. Construirea imaginii și identității actorului politic sunt elemente cheie ale marketingului electoral.
În prezent comunicarea politică este din ce în ce mai standardizată la nivelul formelor, regulilor și strategiilor, precum și din punctul de vedere al situațiilor de interacțiune politică. Această standardizare a comunicării politice a avut loc în condițiile globalizării spațiului public contemporan dar este strâns legată și de fenomenul „americanizării comunicării politice”, fenomen amintit în capitolul anterior. Evoluțiile din domeniul comunicării politice au transformat condiția politicianului, el devenind un „profesionist” al cărui „savoir faire” nu se mai poate limita doar la experiență și instinct politic.
Americanizarea comunicării politice presupune adaptarea la acțiunea politică a unor strategii de comunicare specifice „pieței” (publicitare, economice și a show-business-ului). Aceste strategii permit ca politicianul să devină un „personaj” care face parte din memoria colectivă – o prezență în imaginarul social.
Dintre aceste strategii, primele ar fi cele de proiectare care au fost importate din marketing și care structurează proiectul actorului politic ca „ofertă” (politică) construită în conformitate cu „profilul pieței”. Practicile bazate pe marketing politic transformă evenimentele și oamenii politici în „produse de vânzare”, iar electoratul este consumatorul de produse. „Oferta” actorului politic este destinată „grupurilor sociale-țintă” ale căror așteptări, percepții și nevoi sunt „diagnosticate” în prealabil pe baza unor tehnici de sondare a pieței. „Oferta” este, așadar, proiectată după o „hartă” electorală care indică „segmentele” sociale disponibile să accepte „oferta”.
Strategiile de mediatizare conferă „personajului” politic vizibilitate în spațiul public. În condițiile în care televiziunea a devenit principala resursă de mediatizare, politicianul trebuie să-și proiecteze în așa fel „oferta” încât ea să poată suporta constrângerile (situațiile) specifice arenei televiziuale. Canalele de televiziune, precum și realizatorii, ca „voci” publice, apelează la diferite formule de mediatizare care fixează anumite unghiuri de vizibilitate a „ofertei”. Astfel, mediatizarea poate să distrugă, să deturneze sau să completeze personajul proiectat de actorul politic. Din această cauză actorul politic trebuie să fie pregătit să reziste dispozitivului televizual care stabilește unghiurile de vizibilitate a „ofertei”
Startegiile discursive (importate mai ales din publicitate și show-business) sunt utilizate pentru a comunica mesajele politice, respectiv pentru ca actorul politic să poată oferi electoratului „versiunea accentuată” a ofertei sale. O astfel de strategie poate focaliza atenția publică asupra informațiilor și semnificațiilor pe care actorul politic le consideră a fi cele importante la nivelul ofertei sale și la care electoratul trebuie să reflecteze în mod expres. Aceste strategii implică utilizarea limbajului verbal și nonverbal astfel încât să se poată genera efecte de credibilitate. Actorul politic acționează discursiv în sensul că el orientează electoratul spre o anumită interpretare a ofertei politice, valorizând-o. În acest fel ei își construiesc personajul de care au nevoie sau, altfel spus, își etalează credibilitatea.
S-a reproșat adesea acestor strategii că dezvoltă comercializarea politicului, că, pe baza unui sistem de seducție sofisticat, publicul este „indoctrinat” nu cu ideologii, ci cu „imagini” și „pseudorealități”; cu alte cuvinte, prea multa „comunicare” elaborată scenic și prea puțină substanță politică.
Vina nu trebuie aruncată în întregime asupra modelului american de comunicare politică. Într-adevar, el poate fi un fenomen cu efecte contradictorii, care poate să democratizeze, dar și să confiște acțiunea politică. Însă totul depinde de cei care utilizează acest model, de tipul de democrație care se practică în societatea respectivă, precum și de gradul de democratizare
I.2.2. Caracteristicile emițătorului
Fie că dorește o schimbare a direcției sau a intensității acțiunii receptorilor, comunicatorul, actorul politic angrenat în campania electorală, trebuie să țină cont de cele două caracteristici esențiale care pot influența într-un sens sau altul eficacitatea mesajului său. Acestea sunt: credibilitatea și atractivitatea.
Despre credibilitatea comunicatorului ca element important în schimbarea atitudinii vorbesc experimentele lui C.I. Hovland, I.L. Janis și H.H. Kelley (în Communication and Persuasion, 1953). Autorii consideră credibilitatea ca fiind un amestec între prestigiul individual, statutul acestuia și aparența fizică; dacă este o persoană puternică, mesajul său conține credibilitate pentru că trezește atenție asupra sa, dacă are o poziție de prestigiu în societate, aceasta sugerează că a câștigat deja anumite influențe asupra celorlalți, element care va crește credibilitatea.
J.W. McGuire considereă că se obține credibilitate prin competență și încredere acordate acestuia de către alegători. Astfel, emițătorul este perceput ca deținând informații pertinente, adevărate, și fiind doritor să le transmită. Impactul persuasiv al sursei, considerată credibilă, este cu atât mai eficace cu cât nivelul de educație, inteligența, statutul social și competența profesională atribuite candidatului vor crește. De asemenea, credibilitatea acestuia va crește cu cât este mai implicat în mesaj. Ca urmare a aprecierii pozitive/negative a comunicatorului, informațiile mesajului acestuia vor fi considerate pertinente, adevărate sau nu, chiar și fără a se ține seama de argumentația discursului.
Putem explica credibilitatea și prin teoria atribuirii care susține că se atribuie comportamentului oratorului, fie factori individuali (interni), fie factori situaționali (externi). În funcție de informațiile pe care le deține despre candidat, înainte de a asculta mesajul (trăsături de caracter ale oratorului, opiniile acestuia exprimate anterior, competența), asociate cu situația din momentul discursului (lipsa de sinceritate ori obiectivitatea din momentul discursului), alegătorul își va construi o reprezentare a candidatului de la care va aștepta un anume comportament politic. Eficacitatea mesajului depinde de confirmarea sau nu a acestor așteptări.
Tot după J.W. McGuire, atunci când candidatul este atractiv (aspect fizic, personalitate, mod de comportare), schimbarea atitudinală a alegătorului este determinată de procese de identificare cu sursa, pe baza sentimentelor admirative pe care le încearcă față de aceasta. Dacă schimbarea atitudinală, obținută prin procesul de identificare cu sursa atractivă, nu este integrată în sistemul de credințe și valori ale alegătorului, fiind dependentă de durata legăturii afective stabilite între candidat și alegător, atunci aceasta va putea fi oricând revocată.
Atunci când se vrea amplificarea componentei de atractivitate, trebuie să se țină cont de următoarele elemente:
contactele repetate, directe sau prin intermediul mass-media, fac să crească atractivitatea și durabilitatea relației;
stereotipul atractivității fizice este foarte puternic și determină creșterea încrederii în persoanele respective; oamenii se lasă influențați de cei asemănători lor, având atitudini, comportamente și preferințe asemănătoare acestora, considerându-i atractivi;
există posibilitatea de a considera atractivă persoana cu trăsături și comportamente diferite de ale noastre, în măsura în care acestea sunt cele care ne lipsesc și pe care ni le-am dorit, și, astfel, complementaritatea generează atractivitate;
ceea ce convinge alegătorul de bunele intenții ale candidatului este chiar imaginea pe care acesta o proiectează din prezența fizică (emană energie, vitalitate), îmbrăcăminte (corectă, elegantă și de culoare închisă), gestică, coerență și viteza discursului (pentru un bun orator, aproximativ 300 de cuvinte / minut) la care se adaugă corectura prin unghiul camerelor de luat vederi, atunci când acestea se folosesc.cu cât este mai dinamic, cu atât este mai convingător. Prin aspectul său propriu-zis cât și prin stilul și viteza optimă a discursului, comunică energie, entuziasm, autoritate. Competența și dinamismul ce străbat discursul determină ascultătorul să-l accepte ca fiind credibil;
sunt foarte eficiente strategiile persuasive dacă, în urma analizării reacțiilor auditoriului, oratorul stabilește ce îl poate pune în valoare, ce-i poate crește încrederea, prestigiul, autoritatea. Prin imaginea substitutivă pe care și-o confecționează astfel, oratorul poate anticipa mental preferințele publicului pe care trebuie să-l convingă.
I.2.3. Gestionarea capitalului electoral
Campaniile electorale conferă candidaților anumite roluri înainte chiar ca aceștia să se lanseze în competiție. Astfel, fiecare candidat acționează simultan în calitate de:
„candidat” – reprezentant al puterii politice vs. „candidat” al opoziției
„contra – candidat”
„politician” care dispune deja de o imagine publică alimentată de un trecut politic și de o memorie colectivă
Problema pe care o voi dezbate în continuare este cea a capitalului electoral cu care fiecare actor politic intră în ecuația comunicării politice. Oricărui actor politic (formațiune politică sau lider al acesteia) îi sunt asociate la nivel de cunoaștere comună și de reprezentări sociale anumite etichete ideologice și caracterizări valorice.
Actanții politici generează acțiuni, gesturi, discursuri, luări de poziție care, prin acumulare, contribuie la construirea identității lor politice. Notorietatea lor, precum și popularitatea, credibilitatea, trăsăturile imaginii personale, localizarea în spațiul politic se desemnează sau se precizează în mod progresiv. Comunicarea politică se hranește din amintiri, iar decizia electorală se construiește în timp. Anumite acte săvârșite pe scena politică lasă o urmă mai adâncă asupra opiniei. Ele se caracterizează prin aspectul lor evocator, clasificator sau diferențiator, iar durabilitatea lor ține de concurența și de rezonanța altor acte înfăptuite de același actant. În acest sens, Jacques Gerstlé afirma că o competiție între actanți este mai întâi „o competiție între o multitudine de amintiri de acte pline de semnificație”.
Mai mult, imaginea unui actor politic nu este evaluată în termeni de bun sau rău în sine, necorelat cu un anume tip de electorat. Electoratul este întotdeauna puternic structurat, organizat pe diferite nivele. În aceste condiții respectivul capital electoral trebuie valorificat în campanie în corelație cu caracteristicile diferitelor tipuri de electori. Imaginea este prin definiție subiectivă, așa cum sunt și părerile oamenilor despre semenii lor sau despre starea societății.
Prin imagine se înțeleg acele calificative de identificare acordate de public unui anumit actor sau ansamblul reprezentărilor sociale care există la nivelul unei populații, în legătură cu un anumit obiect al atenției publice. O imagine poate fi analizată prin prisma unor calificative valorice care sunt asociate de catre anumite segmente ale populației, eventual de întreaga populație, cu un anume actor politic. Astfel, acesta poate avea imaginea unui om cinstit, corect, rigid, populist, simpatic, extremist, puternic, viril sau ambițios etc. Imaginea există și poate fi analizată doar prin prisma unor asemenea atribute. Atributele au integrate conotații de tip evaluativ, pozitive sau negative. Atât atributele, cât și conotațiile atașate sunt întotdeauna relative la un anumit tip de electorat, el fiind cel care le alocă.
Alături de componenta de imagine care există pe piața electorală, de diferențierile care se produc la nivelul diferitelor categorii de electori, există anumite atribute definitorii care pot reprezenta un gen de imagine prototip a unui actor politic. Există, deci, atribute care sunt extrem de importante, fie pozitive, fiind absolut necesare (de exemplu: curajul, cinstea), fie negative, care ar fi bine să nu fie prezentate (un handicap fizic, o problemă mintală, etc.). În acest mod se poate considera că imaginea reprezintă o etichetă – o reprezentare – pe care populația o acordă unui actor politic, și care este, în fond, un feed-back la acțiunile și mesajele lansate de către acesta și evident, un răspuns acordat de către ceilalți actori ai scenei sociale, în primul rând de presă și de ceilalți competitori politici.
Un candidat care aspiră la o funcție în stat sau care dorește să și-o mențină pe cea câștigată, trebuie să aibă în vedere faptul că electoratul trebuie să aibă o imagine foarte bună despre el, imagine ce trebuie susținută prin diferite acțiuni, de ordin electoral sau nu. Această imagine urmărește în primul rând promovarea omului și în al doilea rând promovarea candidatului împreună cu partidul din care provine. Din păcate mulți politicieni nu utilizează această procedură sau o utilizează într-o măsură insuficientă și, un lucru foarte important, nu este promovată de către mass-media. În acest caz, practica a arătat că, pentru a se obține un nou mandat, nu este nevoie doar de o campanie electorală bună și eficientă înaintea alegerilor ci, de un capital de încredere substanțial de mare al electoratului față de candidatul propus. Astfel spus, electortul nu se lasă ușor convins decât dacă acel candidat a demonstrat că are o bună imagine care s-a câștigat în timp. Evident, că există și cazuri când un candidat care avea o imagine favorabilă, însă nu foarte bună, a reușit să câștige alegerile datorită mesajelor eficient folosite în campania sa electorală precum și datorită altor acțiuni cu caracter electoral reușite (mă refer la campania electorală din anul 2000 când a câștigat Traian Băsescu deși s-a înscris în cursă foarte târziu. Aceasta a desfășurat o campanie ce a utilizat, printre altele, nenumărate afișe cu mesaje “glumețe”, dar în același timp imperative care au condus la convingerea electoratului și implicit la câștigarea alegerilor).
După un început timid, campaniile electorale din România au început să crească în spectaculozitate, semănând tot mai mult cu cele din țările occidentale. De la mesaje simple de genul “Votați candidatul X pentru că este cel mai bun….” s-a ajuns la mesaje ce trebuiesc interpretate și asociate cu imagini, cu coloristica întregului ansamblu, dar și cu dispunerea elementelor ce completează un afiș sau o reclamă electorală într-un ziar. Televiziunea a oferit candidaților posibilitatea de a exprima mesaje cât mai complexe, prin tehnici elaborate, astfel încât candidații au oportunități nenumărate de a se face cunoscuți și de a-și face cunoscute ideile și aspirațiile.
Publicul, electoratul, la rândul său a evoluat în timp și a început să aibă așteptări mai mari, care nu mai sunt satisfăcute de mesajele simple de convingere sau dezbaterile TV. Ideea de a se crea un mit, un idol dintr-un candidat a funcționat și funcționează astfel încât întâlnirile directe aduc, de cele mai multe ori, satisfacții mari de partea ambelor tabere.
Din ce în ce mai mult, echipele de campanie inventează sau îmbunătățesc tot mai multe tehnici de comunicare în timpul campaniei. Privite din afară, aceste acțiuni seamănă tot mai mult cu un adevărat spectacol în care evoluează actorii politici. Ei au în spate o întreagă echipă care “netezește calea” prin diferite procedee pentru ca actorul politic, candidatul să poată convinge cât mai mulți electori să îi acorde votul lor.
Datorită complexității campaniilor electorale de astăzi, mai ales sub influența tehnicilor de marketing, candidatul nu mai este un propagandist al unor idei sau doctrine, ci un “produs politic” fabricat de profesioniști ai publicității politice și “vândut pieței electorale”. Termenii de genul electorat încep să fie înlocuiți, așa cum am arătat deja, cu “public țintă”, adaptând limbajul politic la cel publicitar. Astfel “liderii politici” sunt denumiți “emițători de mesaje politice”, presa devine “suport media”, iar creatorii de mesaje- “copywriteri”.
Marketingul politic “vinde” produsul politic către un public considerat “consumator de informații”. Șarmul candidatului este prelucrat mai mult decât o idee din programul politic al partidului său. Discursul -din ce în ce mai diluat- este “ambalat” în zâmbete curtenitoare, fiind prezent în medii artistice, cu unicul scop de a seduce alegătorul. Tehnicile persuasive ale “publicității care vinde produsele” sunt adaptate din viața comercială în cea politică, iar imaginea omului politic este prezentată într-o formă vandabilă. Omul politic este înconjurat de familie și de prieteni, artiști de marcă îl însoțesc peste tot, se organizează mari spectacole, în care sobrietatea și prestanța sunt înlocuite facil cu zâmbetul și dezinvoltura.
Se spune pe bună dreptate că în timpul campaniilor electorale de azi, candidatul își lasă identitatea proprie în “garderoba de acasă”, aceasta fiind prelucrată de activitatea profesioniștilor din publicitate.
Omul politic încearcă din ce în ce mai mult să-și impună o imagine proprie care să capteze și să fixeze atenția publicului. Această imagine este o reproducere, mai mult sau mai puțin fidelă a sa. Este ansamblul de trăsături alese pentru a fi prezentat în fața opiniei publice. Imaginea face o persoană cunoscută sau recunoscută. Ea crează sau consolidează notorietatea; imaginea îndeajuns de individualizată și de creionată captează interesul publicului. Astfel, omul politic trebuie să accepte să joace permanent personajul pe care și l-a ales; trebuie să consimtă la imaginea care sprijină propaganda electorală. Niccolo Machiaveli avertiza în Principele: „lumea vede bine ceea ce ești pe dinafară și puțini văd ceea ce ești pe dinăuntru; iar cei puțini nu îndrăznesc să contrazică opinia mulțimii care are de partea ei măreția statului care îi susține…pentru că poporul nu judecă decât ceea ce vede” Hannah Arendt, observând numai „partea blestemată” a fenomenului, denunță practicile acestora: „politica e făcută, pe de o parte, prin fabricarea unei anumite imagini, și, pe de altă parte, prin arta de a face această imagine să fie credibilă”. Schwartzenberg, în Statul spectacol acuză și el violent această practică, în numele căreia politica înseamnă persoane sau, mai degrabă, personaje; fiecare conducător pare că își alege o funcție și își ia un rol, ca într-un spectacol; politica devine regie. Fiecare conducător își etalează calitățile și pozează în vedetă. Astfel se produce personalizarea puterii politice iar aceasta, la rândul ei, se raportează la psihologia colectivă. Un personaj simbolizează națiunea, statul sau partidul. De aceea, trebuie să facă apel la diverse trăsături și influențe pe care autorul le clasifică în câteva roluri stereotipe ce își au propriile lor etichete: Eroul – distant, rece, omul de excepție, șef providențial, adesea idol; Omul obișnuit – extras dintr-o politică de mâna a doua; Liderul șarmant – încearcă mai mult să seducă, decât să convingă; Părintele națiunii – figura tutelară a autorității. Mergând până la identificare cu analogia politică/spectacol, Schwartzenberg consideră că omul politic are șansa de a fi autentic, dar preferă să se deghizeze, fabricând un personaj care captează atenția și frapează imaginația, ambiția lui fiind aceea de a juca rolul principal. Autorul eludează însă faptul că nici un om politic nu ar avea șanse în competiția electorală dacă nu ar apela la asemenea procedee menite să inflameze periodic imaginarul politic al oamenilor.
Aceste evoluții le-a semnalat și Robert Denton („Dangers of ‚Teledemocracy’: How the Medium of Television Undermines American Democracy”, 2000) care a avertizat asupra faptului că retorica electorala este tot mai ‚familiară’, personalizată, ‚intimă’, ‚charismatică’, și mai puțin programatică și analitică: „Politicienii sunt mai puțin dispuși să-și argumenteze opiniile; în schimb, ei încearcă să spună ceva prin care noi, audiența, să ne identificăm, să proiecteze o imagine în legătură cu cele afirmate și să comunice audienței ceva despre personalitatea lor”.
Pe baza celor afirmate anterior putem afirma că gestiunea imaginii în marketingul electoral este deci extrem de importantă. O strategie bine pusă la punct, bazată pe evaluarea așteptărilor populației, poate fi spulberată dacă omul politic care o promovează nu dispune de o imagine favorabilă. Inainte de formarea imaginii dorite, trebuie să se țină cont de faptul că orice program, partid, om sau idee politcă poate avea o imagine formată anterior. Greșelile cele mai frecvente intervin atunci când se ignoră acest lucru și se crede că formarea unei imagini politice poate începe de la zero, fără să se țină cont de contextul social, de trecutul sau de acțiunea adversarilor.
I.3. Mesajul electoral
În cadrul activității politice se rostesc sau se scriu, se aud sau se citesc anumite cuvinte. Vorbitorii pot fi mulți sau puțini; sala și auditoriul pot fi mari sau mici. Cele spuse pot alcătui un discurs, sau pot fi doar o contribuție la dezbatere sau la o convorbire; pot fi concepute pentru a servi scopuri diferite, pot fi potrivite unor auditorii diferite și pot avea diverse structuri. Acestea iau forma mesajului politic. Mesajul politic implică discursuri, declarații, interviuri, sloganuri, evocări, angajamente, promisiuni sau atacuri la adresa adversarilor politici. Mă voi limita în cele ce urmează doar la discursul politic.
În general procesul comunicării constă într-un schimb de informații. Convertit în propaganda electorală, acest proces suferă de o dublă distorsiune: funcția lui de informare cedează funcției de influențare a unui comportament determinat, iar mecanismul desfășurării lui nu mai este reciprocitatea, inerția schimbului, ci sensul unic. Mesajul propagandei electorale aparține astfel unei retorici eminamete teleologice: scopul său este transparent și exclusiv: influențarea deciziei de vot a recptorilor în sensul dorit de emițător.
Comunicarea politică, ca de altfel orice alt proces de vorbire, presupune folosirea limbii. În acest sens, Jessica Evans („The Language of Election Campaigning”) afirma că limba este un instrument esențial al politicii. Este un instrument folosit spre a obține efectul și impactul dorit asupra audienței. Situația politică în care importanța limbii este maximă este campania electorală. Aici, actorii politici luptă pentru a câștiga puterea. Autoarea apreciază această luptă ca fiind de fapt „un război al cuvintelor”.
Politica este un univers de forțe, dar și un univers de semne cu eficacitate socială. Discursul (utilizarea limbajului) permite găsirea acordului, a compromisului, având deci o virtute pacificatoare în relațiile sociale. Însă discursul servește și conflictului, strategiei, manipulării, dominației. Semnele sunt și arme, resurse în lupta politică, nu numai posibilități pe care o oferă prin agresarea directă a adversarului, dar și pentru că au în sine reprezentări ale lumii, percepții ale realității sociale și fizice. Politica este deci un univers al comunicării, al discursurilor.
I.3.1. Discurs politic – discurs electoral
Discursul este un mod de utilizare a limbii și limbajelor (limbaje nonverbale, limbaje specializate) pe baza căruia un actor social prezintă interlocutorilor săi o interpretare a unor fapte. Altfel spus, discursul este o modalitate de organizarea a conținutului comunicării printr-un ansamblu de operații enunțiative, logistice, tematice, care permite comunicarea unui conținut suplimentar privind modul în care locutorul evaluează într-un anumit moment ceea ce se comunică, poziția sa, poziția interlocutorului.
Pentru a înțelege mai bine ceea ce discursul politic este, trebuie să clarifică mai întâi relația dintre cele două concepte cheie. În acest sens ne este de folos argumentația facută de Teun Van Dijk care arată că discursurile, respectiv caracteristicile formale ale acestora (genul discursului, limbajul, retorica, argumentele, relevanța informației, etc.) constituie pentru actorii sociali și politici niște scheme de interpretare ale diferitelor evenimente și interacțiuni politice. Discursul și politica pot fi astfel asociate în două moduri: a) din perspectivă socio-politică, procesele și structurile politice sunt constituite din evenimente, interacțiuni și discursuri politice situate în contexte politice; b) din perspectivă socio-cognitivă, reprezentările politice sunt alimentate de reprezentările individuale ale acestor discursuri, interacțiuni și contexte. Așadar discursul mediază între „instituții, domeniul public și experiențele individuale”. De aceea, orice discurs este în același timp: o structură socială (un ansamblu de reguli, convenții și practici sociale), o structură individuală (o schemă de interpretare pe care fiecare dintre noi a acumulat-o în timp, de-a lungul propriei bibliografii sociale) și un eveniment (o schemă de interpretare care exprimă o anumită viziune despre interlocutor, și, în general, despre întreaga situație de comunicare).
Termenul „discurs politic” acoperă diferite moduri în care limbajul și datele politice pot fi folosite, de la conversațiile obișnuite la prezentări formale ale șefilor de stat și de guverne, de la articole jurnalistice la acte și legi ale Parlamentului, de la simple statistici în jurnale la analize complexe ale agențiilor guvernamentale.
Discursul electoral este un gen al discursului politic, fiind așadar o practică politică specializată, generat de un eveniment convențional (campania electorală) și construit pe baza unor convenții de interacțiune (dezbaterea electorală) și comunicare specifice (practici specifice de comunicare electorală).
I.3.2. Construcția discursului electoral
Comunicarea electorală este un schimb activ de idei între diferiți actori politici care participă la campanie. Acest schimb se realizează într-un spațiu al discursului public, în care se dezbat programe, atitudini, opinii. Pentru că este profund ritualizat și provoacă evenimente, este denumit generic: “discurs electoral”. Discursul electoral este o tehnică de campanie care asigură cadrul propice pentru creșterea notorietății candidatului, pentru promovarea programului și a ofertei politice, fiind în același timp și o metodă activă de devalorizare a adversarilor.
În timpul campaniei electorale, oamenii politici încearcă să convingă publicul prin tehnici discursive să voteze cu partidul sau formațiunea respectivă. Măsura în care un actor politic reușește sau nu să atraga cât mai mulți electori de partea sa depinde într-o foarte mare măsură de modul în care acesta își organizează și își prezintă discursul electoral.
Un prim pas pentru convingerea auditoriului este să te faci înțeles; reușita persuasiunii depinde astfel în mare măsură de inteligibilitatea mesajului. Iar un mesaj este cu atât mai inteligibil cu cât este mai simplu – este cu totul contrar științei persuasiunii să se transmită o imagine sau o realitate complexă.
O importanță la fel de mare o prezintă și ordinea în care sunt prezentate argumentele. În acest sens, studiul întreprins de Hovland, Lumsdaine și Sheffield este edificator. Acești autori au ajus la concluzia că mesajele bilaterale (argumente pro și contra) sunt mai eficiente la oamenii cu o educație superioară, în vreme ce mesajele unilaterale (doar argumente pro) sunt mai convingătoare pentru cei cu nivele de educație scăzută. Când persoanele cu educație superioară recepționează mesajele de tip unilateral, se poate trezi suspiciunea că în mod deliberat cealaltă față a adevărului le este ascunsă, ceea ce duce la dezvoltarea de rezistență în fața persuasiunii și scăderea eficacității acesteia; persoanele cu o educație mai scăzută pun mai puțin la îndoială ceea ce aud.
Strategiile persuasive sunt cu atât mai persuasive dacă apelurilor raționale li se alătură emoțiile pozitive. Însă este posibil ca mesajul să fie eficient și dacă se asociază cu emoții negative, prin inducerea fricii. Frica este eficace ca agent persuasiv dar ea poate produce și un efect de tip bumerang. În mesajul care face apel la frică este esențială prezența mijloacelor de a o înlătura, de a o reduce. Cel mai eficient mesaj este cel în care schimbarea de atitudine ar duce la scăderea fricii, altfel, dacă nici o cale eficientă de a o înlătura nu e prevăzută în mesaj, subiecții pot dezvolta o evitare defensivă și rezistența să devină mai puternică pe măsură ce frica este sporită.
O abordare complementară a eficacității comunicării ne propune și studiul lui Wilbur Schramm „The Process and Effects of Mass Communications”, studiu ce are valoarea unui adevărat cod al comunicării eficiente. Autorul se concentrează pe studiul condițiilor de eficiență ale comunicării pentru că își dă seama că acest proces are loc în contexte diferite, că este influențat de o multitudine de factori, cea mai riscantă atitudine fiind aceea de a postula o relație automată între mesaj și efect. Autorul american relevă că efectul comunicării este rezultatul a patru factori: mesajul, situația în care comunicarea este receptată și în care ar trebui să aibă loc răspunsul, trăsăturile de personalitate ale receptorului, normele și coeziunea grupului din care face parte receptorul. Dintre acestea, Schramm insistă asupra mesajului, întrucât acesta este singurul pe care comunicatorul îl controlează cu adevărat. El definește astfel patru condiții sau reguli ale reușitei comunicării:
1. „mesajul trebuie să fie astfel conceput și transmis, încât să câștige atenția receptorului avut în vedere”. Pentru aceasta, mesajul trebuie să ajungă la receptor și să se distingă printr-o caracteristică anume, pentru a putea fi selectat. Selecția depinde de calitatea mesajului, dar mai ales de corespondența dintre acesta și nevoile/interesele receptorului. „Nu există comunicare dacă nu vorbim destul de tare încât să fim auziți, dacă scrisoarea noastră nu ajunge la destinație sau dacă îi zâmbim persoanei potrivite în timp ce privește în altă parte”; (p 13)
2. „mesajul trebuie să folosească semne care se referă la experiența comună, atât a sursei cât și a receptorului”(p.14). Oamenii codifică experiențele pe care le trăiesc și prin acest fel ei conferă lucrurilor o valoare simbolică. Atunci când comunicăm este nevoie să conferim același înțeles sau un înțeles similar lucrurilor sau experiențelor avute în vedere. În caz contrar se vorbesc limbi diferite. Este extrem de important ca nimic din ceea ce se spune să nu contrazică frontal modul în care receptorul vede și clasifică lumea. „În comunicare, ca și în zborul cu avionul, regula este ca, atunci când bate un vânt puternic, să nu aterizezi împotriva vântului decât dacă ești obligat să o faci” (p.14)
3. „mesajul trebuie să stimuleze nevoile resimțite de peronalitatea receptorului și să sugereze o modalitate de a satisface aceste nevoi”. Din această perspectivă, mesajul urmează să creeze o nevoie sau o tensiune care poate fi satisfăcută. Apoi, mesajul va controla evoluția lucrurilor, sugerând ce tip de acțiune să fie aleasă.
4. „mesajul trebuie să sugereze o modalitate de a satisface acele nevoi în concordanță cu situația grupului în care se află receptorul în momentul comunicării respective”. Grupul exercită o presiune normativă și receptorul va elege dintre răspunsurile ce se prefigurează pe cel care se exprimă sau se apropie cel mai mult de standardele și valorile grupului respectiv.
În ansamblul lor, cele patru reguli fundează un învățământ capital pentru orice comunicator avizat: „cunoașteți-vă audiența!”, adică așteptările și nevoile destinatarului, felul de limbaj accesibil acestuia, atitudinile și valorile recunoscute și acceptate și la care trebuie făcut apel, normele de grup prezente în contextul în care efectul intenționat urmează să aibă loc. Acestea sunt de fapt patru reguli cheie pentru ca mesajul să provoace răspunsul intenționat și anticipat.
I.3.3. Particularități ale discursului electoral
Într-un sistem democratic acțiunile celor care vor să acceadă la putere ori să o păstreze sunt, cele mai multe, acțiuni, procedee și angajamente de ordinul discursivității, deoarece discursul este calea cea mai eficientă de a intra în legătură cu cei care pot acorda legitimitatea. Însă, a realiza legitimarea discursivă a puterii presupune, nu de puține ori, recursul la o serie de practici care particularizează discursul electoral. Astfel, discursul electoral se individualizează prin aceea că el poate fi ambiguu, că are un caracter disimulat și că este, prin excelență, imperativ și polemic. În cele ce urmează le voi discuta pe larg pe fiecare:
ambiguitatea intenționată. Prin exprimare ambiguă apar mai multe sensuri dintre care nu se știe care este cel preferat. Un discurs ambiguu oferă auditoriului o amplitudine opțională mult mai diversificată decât un discurs precis pentru care opțiunile auditoriului sunt fie pentru, fie contra. Aria de cuprindere a unui discurs bazat pe o retorică a ambiguității se amplifică în mod considerabil și sporește șansele ca tot mai mulți dintre receptori să adere la ideile expuse și să acționeze în consecință. Mai mult, un discurs fondat pe o retorică a ambiguității lasă receptorului impresia că îl consideră co-participant la instaurarea de sensuri.
Spre deosebire de discursul exact care poate fi contracarat mai ușor (argumentele contra pot fi mai lesne formulate tocmai pentru că raportarea la sens este clară), un discurs care-și plasează auditoriul în ambiguitate este mai dificil de supus respingerii pentru că întotdeauna el se poate refugia strategic în unul sau altul dintre sensurile care sunt vizate prin atac. Exprimarea ambiguă face apel la argumente diverse, sentimente, insinuări, interogații retorice, afirmații cu tentă contradictorie care pun în încurcătură semantica auditoriului, astfel încât, fiecare dintre cei prezenți vor găsi un element de identificare și vor fi influențați de ceva.
disimularea. Caracterul disimulat al discursului electoral invită receptorii la a vedea și altceva, dincolo de ceea ce se spune în mod direct. Un discurs electoral trebuie să țină în cel mai înalt grad seama de auditoriul căruia îi este adresat. De cele mai multe ori, actorul politic trebuie să pună la dispoziția auditoriului ceea ce acesta din urmă ar vrea să audă în legătură cu anumite aspecte ale domeniului politic. Însă între ceea ce se dorește a fi și ceea ce este el în realitate, există de foarte multe ori o discrepanță flagrantă. Astfel apare dismularea. A da prin discursul electoral auditoriului ceea ce el vrea să audă este, în acest context, o chestiune de pragmatism politic (niciodata, un pretendent al puterii nu va spune ca nivelul de trai ar putea să scadă chiar dacă el va prelua puterea, și asta pentru că electoratul nu vrea să audă așa ceva).
Caracterul disimulat al discursului electoral este reclamat de foarte multe ori și de ceea ce numim „obsesia imaginii”. Grupurile de putere, în lupta lor pentru ascensiunea la putere sunt preocupate excesiv de imaginea pe care o au în ochii electoratului. Discursul propus trebuie să țină cont de acest efect de imagine și, în virtutea lui, el trebuie să propună ceea ce face bine imaginii pe care grupul de putere urmărește s-o aibă în fața electoratului. Datorită obsesiei imaginii favorabile, anumite realități sunt distorsionate, anumite priorități amânate (dacă dăunează imaginii), anumite asperități atenuate.
Spargerea echilibrului dintre ceea ce spune și adevăratele intenții poate avea însă un efect de bumerang asupra atingerii scopurilor discursului electoral. Disimularea excesivă poate duce la pierderea credibilității sursei.
caracterul imperativ. Având ca rațiune de a fi influențarea comportamentului receptorilor în sensul dorit de emițător, discursul electoral trebuie să treacă de la „a spune” la „a face”. Eșecul în acțiune este un eșec în discurs.
Imperativitatea discursului electoral poate fi de multe ori brutală, lipsită de orice precauții și dominată numai de ambiția atingerii scopului. Dacă acest lucru este vizibil pentru auditoriul în fața căruia se produce discursul, atunci șansele de reușită se diminuează în mod simțitor. Aceasta determină nerecunoașterea mecanismelor discursive ale convingerii și persuasiunii, a relației dintre orator și auditoriul său sau chiar inabilitatea discursivă a oratorului.
Caracterul imperativ al discursului nu trebuie să fie unul de natură declarativă, ci unul raționalizat, fundamentat, căci altfel șansele de transpunere în fapt a prescripțiilor sunt minime și stau, mai totdeauna, sub semnul provizoratului.
caracterul polemic. Un discurs electoral susține în fața auditoriului doctrina și interesele proprii ale unui grup de putere, dar în același timp critică oferta grupurilor de putere opuse. Acest caracter polemic îi dă posibilitatea actorului politic să-și fundamenteze opțiunile proprii prin intermediul confruntării cu opiniile contrare (superioritatea propunerilor proprii nu poate ieși în evidență decât prin confruntare cu opiniile contrare, mai ales prin critica acestora). Caracterul critic și polemic este un mijloc prin care se pun față în față diferite opțiuni în vederea unui act decizional bazat pe cunoașterea și evaluarea alternativelor.
Pentru receptor, caracterul polemic este un semn al luptei pentru putere. El de asemenea ia la cunoștință alternativele posibile, fie în sensul confirmării unei așteptări (în acest caz discursul electoral câștigă semnificativ din punct de vedere al capacității de legitimare a puterii politice), fie în sensul neîmplinirii idealurilor sale (în această situație discursul are puține șanse pe linia legitimării grupului de putere pe care îl reprezintă).
I.3.4. Limbajul în discursul electoral
Am afirmat adeseori că elementul central al strategiei unui discurs este acela de a-l adapta la așteptările și nevoile publicului țintă. Aceasta implică la nivelul discursului folosirea limbii pe care publicul o vorbește curent, fără neologisme, fără artificii lingvistice și cuvinte pretențioase. Mesajul discursului se exprimă clar pentru a avea un canal deschis de comunicare cu publicul și pentru a menține interesul auditoriului. Deși în politică se întâlnesc adeseori subiecte greu de înțeles, un candidat de succes este cel care reușește să folosească limba pe care omul mediu o înțelege. Mai exact, trebuie folosită limba română “de acasă”. Folosirea terminologiei de specialitate, străină publicului obișnuit, dar cunoscută de profesioniști, are rolul de a crea imaginea unui tehnocrat dar, dacă de multe ori această metodă poate da roade electorale, ea poate fi în același timp și o capcană.
Arta emițătorului de mesaje constă deci, în primul rând în selecția acelor cuvinte ce întrunesc un anumit grad de familiaritate din punct de vedere al receptorilor vizați, în sensul că aceștia din urmă le cunosc corespondența materială din experiența personală. Receptorul poate extrage din cuvinte acele semnificații – la care de fapt emițătorul dorește să ajungă – deoarece are capacitatea de a reține singur concluziile printr-un act individual de reflexie. El va avea deci convingerea de a fi înțeles corect situația desemnată și va adopta comportamentul pe care îl va estima drept cel mai adecvat. O serie de cercetări experimentale, printre care se numără și cele ale lui Richard D. Anderson, au arătat că „limbajul comun” și în același timp „familiar” reduce numărul inferențelor la care interlocutorul apelează pentru a construi mesajul unui discurs (spre deosebire de limbajul elaborat care sporește numărul acestora). Mai mult autorul a evidențiat că exprimarea mesajelor politice într-un limbaj comun încurajează participarea democratică, permițând cetățenilor să perceapă diferențele dintre candidați, diferențe care altminteri sunt estompate de limbajul distanțării. Cetățenii sunt stimulați să împărtășească aceeași identitate cu cea a candidatului, fapt care îi motivează să participe la vot. Apelul la un limbaj comun și deci apropierea față de auditoriu determină două premise cognitive pentru participare:
în primul rând participarea politică este opțiune; deși participarea politică este concepută ca „a lua parte la procesul politic”, a vota, a fi activ într-o campanie, sunt forme ale „a lua poziție”. Un limbaj comun încurajează să iei o anumită poziție, mărind diferențele dintre politicieni.
în al doilea rând, participarea politică presupune costuri. Nu doar a vota, a intra in campanie sau contribuțiile presupun costuri, ci și simplul fapt de a te informa, a deosebi între candidați/partide. Expunerea la un limbaj comun crește disponibilitatea cetățenilor de a suporta costurile informării, al perceperii pozițiilor pe care candidații favoriți sau nu le au.
Acest studiu, având la bază analiza retoricii sovietice, arată că, dacă elitele nondemocratice se adresează publicului utilizând un limbaj al distanței sociale, în spațiul public democratic, comunicarea politică s-ar desfășura într-un registru cât mai familiar pentru electorat. Limbajul comun determină efectul de „apropiere” socială, de unde rezultă și utilitatea strategică pentru actorul politic.
Nu de multe ori s-au criticat discursurile politice ale oamenilor politici ai zilelor noastre că ignoră regulile oratoriei, acordându-se o importanță majoră doar tehnicii de comunicare și nu modului în a se comunica. Dispariția oratoriei – privită, în mod tradițional, ca o condiție sine qua non a discursului politic – se datorează în special faptului că politicienii de azi sunt mai puțin angajați ideologic. În acest sens se poate observa problema distincției stânga – dreapta care este din ce în ce mai puțin operațională. Partidele au o identitate slabă a programelor politice; programele politice au o mult mai mică importanță comparativ cu imaginea liderilor și partidelor care are o substanță mai curând simbolică decât politică, chiar dacă se bazează într-un anumit grad pe programele politice.Efectul discursului politic asupra receptorului depinde astfel în mai mare măsură de eficacitatea discursivă decât de predominarea conceptelor și a ideologiei exprimate. Studii și teste de evaluare a parametrilor de receptare a unor mesaje cuprinse în discursurile politice diverse au relevat în special o atenție sporită acordată expresivității discursurilor.
I.3.5. Tendințe actuale de construcție a discursului electoral
Am amintit în primul capitol despre transformările survenite în comunicarea politică din ultimele decenii, transformări cunoscute sub denumirea de „americanizare”. Discursul politic și în special cel electoral este poate exemplul cel mai relevant cu privire la aceste noi practici politice. Sub influența „americanizării”, retorica politică este din ce în ce mai familiara, personalizată, conversațională, intimă, charismatică, și mai puțin programatică și analitică. Politicienii sunt mai puțin dispuși să-și argumenteze opiniile; în schimb ei încearcă să spună ceva prin care auditoriul să se identifice, să proiecteze o imagine în legătură cu cele afirmate și să comunice audienței ceva despre personalitatea lor. Mai mult, discursul electoral este calificat drept accesibil, simplist, dar mai ales divertisment. Expresia artistică nu mai este considerată o caracteristică secundară a discursului electoral, exclusiv decorativă și manipulatorie, ci un element constitutiv al acestuia.
Actualele evoluții ale strategiilor de comunicare la nivelul discursului electoral, destinate mai mult să producă „spectacolul politic”, pot fi rezumate astfel:
discursul electoral este conceput într-o formă simplistă, fiind centrat nu atât pe teme, cât pe slogane atractive, mici fraze politicianiste (‚soundbites”) și atacarea adversarului;
distincția dintre orientările politice tradiționale (stânga/dreapta) este din ce în ce mai puțin operațională, discursul actual fiind evaziv, implicit, cu foarte puține luări de poziție explicite;
personlizarea discursului electoral care se manifestă prin concentrarea asupra dimensiunii psihologice a discursului, prin punerea în evidență a unui anumit tip de personalitate, un anumit „personaj” sau „caracter”;
depolitizarea discursului și transformarea acestuia într-o „conversație populistă și demagogică” ca urmare a faptului că acesta se adresează unui public extrem de diversificat.
Aceste noi resurse de comunicare politică modelate după logica marketingului și a mediatizării au suscitat reacții predominant negative în literatura de specialitate, astfel încât unii autori, printre care se numără si Barrie Axford, vorbesc despre „sfârșitul politicii realiste”.
I.4. Mijloace de comunicare ale mesajului electoral
I.4.1. Mediatizarea vieții politice
Mass media au un rol tot mai important în viața politică, atât internă cât și internațională. Nu doar profesioniștii care activează în politică acordă o atenție susținută pregătirii strategiilor mediatice, dar și populația, ea obținând informații esențiale grație mijloacelor de comunicare de masă (mai ales cele oferite de audio-vizual care sunt considerate mai credibile).
Dar ce se înțelege prin media? În teoria generală a comunicării, termenul desemnează orice mijloc de comunicare, natural sau tehnic, care permite transmiterea unui mesaj. În limbajul curent, sensul termenului este mai restrictiv, trimițând la o situație caracterizată de dominația mijloacelor de difuzare colectivă și care permit răspândirea informației în rândurile unui public mai numeros, eterogen și anonim. Mijloacele de informare sunt în principal: televiziunea, radioul, presa scrisă, chiar dacă noi tipuri mediatice și-au făcut apariția o dată cu inovațiile tehnologice, precum telematica, rețelele prin cablu, sateliții care însumează teledifuziunea și telecomunicația.
Însă, dintre toate mijloacele de comunicare de masă, televiziunea deține locul central în dinamica și configurația spațiului public. Prin faptul că televiziunea are o adresabilitate generală (spre deosebire de presa scrisă), se generează o dinamică a reacțiilor și efectelor care va constitui un nou tip de opinie publica. După cum afirmă Dominique Wolton, efectul public este acela că „guvernanții sunt constrânși să se explice mereu în fața publicului, fiind astfel supuși unei legitimări mediatice repetate. Jocul politic își schimbă astfel natura. Cel care vorbea nu mai este astfel stăpânul jocului. Și astăzi nici un responsabil politic nu mai poate guverna fără să se explice cu regularitate la televiziune”. Televiziunea (audiovizualul în genere) devine o „cheie” a spațiului public iar comunicarea audiovizuală o dimensiune esențială a oricărei politici. Reușita acestei comunicări este primordială pentru succesul politic. Prin comunicarea audiovizuală, credibilitatea oamenilor politici, în primul rând a guvernanților, este sistematic expusă judecății marelui public. Omul politic nu mai dispune de un capital de credibilitate constant. Televiziunea îl obligă să își pună mereu în joc credibilitatea, să fie într-o permanentă confruntare cu judecata publică. Se crează o nouă relație în care omul politic care controlează „emițătorul” (puterea), nu mai controlează și reacțiile receptorilor, adică efectele.
În virtutea faptului că televiziunea îi obligă pe oamenii politici la un dialog permanent cu publicul și expunându-i judecăților critice ale acestora, este discutabil să se susțină ca televiziunea constituie inevitabil „instrumentul puterii” (se infirmă astfel ipoteza dominării opiniei publice prin televiziune). Ca mediator al dialogului public, televiziunea are o logică a influențării care îi este proprie, devenind o instituție mai influentă decât puterea (influență care derivă din suscitarea judecății publice). Ea chiar îi constrânge pe oamenii politici să-i schimbe discursul.
D. Wolton și J.L.Missika („La Folle du logis. La télévision dans les sociétés démocratiques”, Fayard, 1983) vorbesc despre principalele schimbări induse în spațiul public sub influența televiziunii, care pot fi sintetizate în următoarele repere:
1. lărgirea câmpului dezbaterii publice și antrenarea publicului larg în exercițiul judecării deciziilor și actorilor politici prin programele de dezbateri ale tv și prin sondaje generează un efect mai puțin așteptat: creșterea rolului alegerilor și al electoratului, creșterea importanței principiului alegerii și votului;
2. dimensiunile publicului tv și adresabilitatea tv către toți au ca efect pozitiv democratizarea dezbaterii publice;
3. mediatizarea mai puternică a câmpului politic a favorizat emergența unui public mijlociu și a obligat publicul cultivat să se adapteze unei situații mai puțin elitiste. Aceasta înseamnă: creșterea numărului participanților în sfera vieții publice, multiplicarea circuitelor de participare și exprimare, depășirea restrângerii spațiului public la un număr limitat de actori și argumente, și atenuarea clivajului opiniei în opinie cultivată și opinie populară.
4. descreșterea relativă a rolului „cadrelor intermediare ale politicii” (partide, formațiuni politice, lideri de opinie) au dus la o „criză a actorului politic” și a reprezentativității politice. În noul spațiu public actorul politic trebui să-și conceapă acțiunea politică și identitatea politică apreciind realist situația exprimată prin relațiile dintre mass media, opinia publică și instituțiile politice. Reprezentativitatea politică a actorilor politici începe să fie depășită de reprezentativitatea lor comunicațională. În aceste condiții are loc o redefinire a identității actorului politic;
5. formarea „societății mediatice” are drept consecință și apariția unui nou gen de vedete politice. Actorii politici și acțiunea politică apar drept construcții mediatice – actorul politic oferă „reprezentații”, discursul său ia o alură publicitară, actorul politic tradițional cedează locul unor personalități mediatice când nu intră el însuși în acest rol (intelectualul mediatic, starurile care se afirmă pe scena politică, etc.);
6. dezvoltarea televiziunii și a celorlalte media conferă spațiului public un plus de autonomie față de decizia politică; opiniei publice i se conferă un rol de actor cu pondere întreagă în jocul politic. Decizia politică devine dependentă, grație jocului comunicațional lărgit și diversificat, nu numai de influența directă a autorității ci și de cea a opiniei legitime suscitate și prezente în spațiul public prin acțiunea comunicării de masă.
I.4.2.Televiziunea și persoanlizarea politicului
Puterea tot mai mare pe care o deține televiziunea are ca efect și vizualizarea politicii. Publicul obține prin televiziune o cunoaștere fizică a actorilor politici, se familiarizează cu ei, ceea ce aduce schimbări considerabile în percepția scenei politice. Politica fiind receptată direct, se ajunge la noi relații între actorii politici și cetățeni. Oamenii au posibilitatea de a vdea și judeca direct acțiune și calitatea fiecărui actor politic, de a compara direct ideile programele, dar mai ales competențele și performantele discursive ale politicienilor. Neîndoielnic că această situație specifică de comunicare politică, accentuat personalizată, îi favorizează pe cei ce dețin un mai mare capital de competențe comunicaționale, o forță de adresabilitate superioară și, mai ales, o imagine carismatică. Politica este adusă în casele tuturor, devenind dintr-o lume neobișnuită și depărtată de omul de rând, ceva familiar fiecăruia.
Mass media, îndeosebi televiziunea, construiesc actualitatea politică și campaniile electorale mai mult ca peilejuri de competiții între lideri și persoane, decât între programe. Politica devine spectacol care pune „în scenă” pe înșiși actorii principali ai acesteia: candidații.
Personalizarea politicii prin intermediul televiziunii determină o serie de efecte. În primul rând, televiziunea funcționează ca instrument de legitimare socială în ierarhia vieții publice (actorul politic dobândește un statut public, el se legitimează în funcție de instituția pe care o reprezintă și în funcție de numărul în numele cărora se prezintă și vorbește). O altă funcție este aceea că televiziune contribuie la democratizarea vieții politice (contribuie la deliberarea informației publice, semnalează abuzurile puterii -„watchdog”- stimulează participarea politică a publicului -„mobilizing agent”-)
Impunerea televiziunii în ansamblul sistemelor mediatice este un factor ce a obligat la reconsiderarea puterii de influență a media. Aceasta atinge și atrage audiențe de dimensiuni fără precedent; puterea de atracție și de seducție a televiziunii este incomparabilă cu cea a altor media. Ca urmare a invaziei televiziunii în spațiul mediatic, dogma efectului minimal începe să se destrame. Impactul media asupra publicului crește în intensitate și ca urmare a tendințelor care domină azi comunicarea politică, dar mai ales cea electorală: personalizarea politicului, liderul politic ca imgine publicitară și politicul ca spectacol. Astfel, atunci când se cercetează puterea de influență a media, trebuie să se aibă în vedere și aceste aspecte.
I.4.3. Efecte ale mass media
Știința comunicării acordă un loc esențial efectelor pe care le produc procesele de comunicare. Indiferent de nivel, instanța care emite mesaje intenționează să obțină un efect asupra receptorului. Prin aceasta se recunoaște implicit că efectul se referă la urmările voite pe care le are receptarea mesajului. Înțelegem prin efect al comunicării ansamblul de procese și de consecințe pe care le presupune receptarea mesajelor , procese și consecințe care nu pot fi atribuite decât actului de comunicare.
De-a lungul timpului, mass media au fost acuzate de a fi îndemnat oamenii înspre o largă gamă de activități și comportamente, pe care altfel nu le-ar fi luat în considerare, și înspre acceptarea unor credințe, valori și idei, pe care nu le-ar fi susținut altfel. Nu există prea mari îndoieli referitoare la faptul că introducerea, dezvoltarea și prezența diferitelor mass media au avut anumite tipuri de "efecte" și "influențe" asupra societății ca întreg și, în consecință, asupra grupurilor sociale și asupra indivizilor.
Dezbaterea asupra influenței mass media și efectelor lor asupra publicului a cunoscut mutații semnificative de-a lungul timpului, cercetătorii efectelor comunicării de masă distingând mai multe modele care înglobează cele mai importante perspective teoretice asupra acestui fenomen. Cercetările privind importanța și puterea de a influența a media, capacitatea lor de a produce anumite efecte s-au articulat fie sub ideea „efectelor atotputernice”, fie în ideea „efectelor minime”. Aceste interpretări sunt în strânsă relație cu modul în care a fost perceput receptorul: un receptor pasiv, supus unei influențe directe a mesajelor, fie un utilizator activ și selectiv al mediilor și conținuturilor.
În general se vorbește despre trei mari modele ale efectelor comunicării de masă: modelul propagandei media, modelul efectelor minime si modelul consumatorului.
Dezvoltarea modelul propagandei media („propaganda model”), popular între cele două războaie mondiale a fost posibilă datorită eficacității propagandei realizate în diferite contexte în timpul războiului (prezentarea filmelor cu mare impact la public privind atrocitățile războiului, propaganda nazistă, etc.). Cu toate acestea, teoriile care sunt înglobate în acest model sunt lipsite de suportul practic al cercetărilor care să le confirme. Din acest motiv, specialiștii au contestat ulterior acest model, argumentând fundamentarea sa pe speculații și nu pe evidențe empirice.
Acest model are la bază o perspectivă „mecanicista” comunicator-receptor în care mass media au o influență directă, nemijlocită asupra publicului receptor. Astfel, principalele componente ale acestui model sunt: membrii audienței sunt indivizii pasivi și receptivi la orice mesaj mediatic; au loc schimbări pe termen scurt, imediate și masurabile în gândirea, atitudinile și comportamentele oamenilor; influența media asupra audienței este una directă.
Odată cu cercetările conduse de Lazarsfeld și Katz din 1940, ipotezele modelului propagandei-media au fost infirmate, rezultatele evidențiind o altă realitate care avea să devină noul model al efectelor mesajelor media, modelul efectelor minime („the minimal effects model”). S-a demonstrat astfel că foarte puțini cetățeni și-au schimbat intenția de vot pe parcursul campaniei electorale prezidențiale americane, și mai mult, chiar aceia care și-au modificat-o în acest timp, au fost influențați mai mult de prieteni, vecini sau alți parteneri de discuții, decât de media. Atitudinile și opiniile politice se cristalizează de-a lungul campaniei electorale, dar opțiunea finală reprezintă mai mult poziția socială decât expunerea la mass media. Spre deosebire de modelul anterior, modelul efectelor minime a demonstrat că informația (mesajul) media nu ajunge la individ direct, ci prin medierea unor lideri de opinie ai grupului din care acesta face parte. Acest model insistă și asupra importanței expunerii selective la mass media: aflându-se în fața unei multitudini de surse de informare, cetățenii nu sunt doar niște receptori pasivi ai mesajelor media, ci sunt capabili să discearnă între mesajele difuzate prin media, să filtreze aceste mesaje, respingându-le pe cele neinteresante și acordându-le atenție celor interesante pentru ei.
Ideea expunerii selective la media a fost mai târziu dezvoltată într-un nou model al influenței media: modelul consumatorului („consumer model”), model pe care unii autori îl suprapun, total sau parțial, modelului utilizării și satisfacției („uses and gratifications model”). Acest model consideră cititorul, ascultătorul, telespectatorul, ca fiind un participant activ în procesul de comunicare și arată că nu este suficient să aflăm dacă cetățenii s-au expus la un anumit mesaj politic transmis prin media, ci este necesar să aflăm de ce s-au expus la acel mesaj și ce anume așteptau să câștige din această experiență. Mai mult, efectele media sunt condiționate de diferențele dintre indivizi, căci același mesaj mediatic poate avea influențe diferite asupra diferiților indivizi. Media prin ele însele nu sunt percepute ca și cauze suficiente pentru efecte asupra audienței, ci numai una dintre sursele de influență, alături de altele care se exercită în mediul social și psihologic al individului
Modelul consumatorului este o perspectivă psihologică a comunicării care insistă aupra utilizării și alegerii individuale. Efectele media sunt explicate, în acest fel, în termenii scopurilor, funcțiilor și utilizărilor controlate de pattern-urile de selecție ale receptorilor.
Alte studii contemporane sau ulterioare focalizate asupra efectelor comunicării de masă au condus la noi dezvoltări ale modelului consumatorului.
Una dintre acestea este teoria ‚agenda setting’ (McComb și Shaw) conform căreia în decursul campaniilor electorale programul (agenda) dezbaterilor publice este fixat de media. „Presa nu spune oamenilor cum să gândească, în schimb, ea indică oamenilor la ce anume să se gândească”.
În anul 1984 Elisabeth Noelle-Newmann elaborează modelul ‚spiralei tăcerii’ potrivit căruia oamenii, pentru a evita izolarea când este vorba despre problemele publice importante, caută în mediul în care trăiesc indicii privitori la opinia dominantă, opinii aflate în ascensiune sau în declin. Dacă o persoană crede că propria opinie coincide cu opiniile aflate în declin, ea este mai puțin înclinată să o exprime public. Drept rezultat, opiniile percepute drept dominante devin și mai puternice, în timp ce declinul celorlalte se accentuează.
În concluzie, putem afirma că mass media au un rol decisiv, constituind principala resursă pentru vizibilitatea publică a informației politice și, implicit, pentru dezbaterea publică a acesteia; mass media sunt cele care pot media interacțiunea dintre participanții la comunicarea politică și care furnizează imagini ale acestei interacțiuni. Numai prin intermediul mass media, prin modurile în care informația politică este pusă în scenă, putem intui diversitatea condițiilor care concură la producerea comunicării politice. Așadar, mediatizarea este o condiție intrinsecă oricărui act de comunicare politică.
I.5. Receptorii mesajului electoral
I.5.1. Electoratul ca public – țintă
Scopul principal al oricărui actor politic pretendent al puterii este de a câștiga de partea sa cât mai mulți electori. Prin urmare, comunicarea mesajelor, a programelor politice se realizează în scopul de a produce un efect la nivelul segmentului țintă care poate fi măsurabil prin prisma cantității și calității informației (respectiv cu cât este mai puțin distorsionată) recepționate de țintă și prin prisma modificării atitudinii în sensul dorit de sursa emițătoare de mesaj.
Am amintit în rândurile de mai sus noțiunea de public țintă. Ea exprimă segmentarea pieței electorale, sau, cu alte cuvinte, grupe de alegători omogeni din diferite puncte de vedere. Este limpede că nici o idee politică nu poate fi pe placul întregii populații și nici un candidat nu se bucură de popularitate unanimă. Sau, fiecare partid are suporterii care îl apreciază și eventual votează pentru el și, mai mult, atașamentul pentru un partid este extrem de diferit chiar între suporterii în cauză. Astfel, în funcție de anumite criterii (mediul și zona de rezidență, vârsta, sexul, nivel de instruire, ocupația) putem segmenta electoratul în diferite grupuri, diferite tipuri de omogenizare demografică și socială cărora li se asociază diferite tipuri de comportamente, inclusiv cele electorale.
Prin urmare, cunoașterea caracteristicilor populației careia i se adresează mesajele oamenilor politici este un element cheie în planificarea comunicării electorale. Comunicarea permite oamenilor politici să transmită informații, idei, concluzii, puncte de vedere, atitudini, programe politice, oferte venite în sprijinul unor necesități. Pentru aceasta, specialiștii în comunicare politică trebuie să adapteze foarte bine mesajul la necesitățile segmentelor țintă în concordanță cu ideologia partidului. Deci, un mesaj bun, eficient trebuie să țină cont de nevoile, interesele, preocupările segmentelor țintă. Din acest punct de vedere este foarte importantă pregătirea campaniei electorale pe următoarele coordonate:
Care sunt cerințele populației, structurate pe categorii „problematice”?
Sunt mesajele compatibile cu segmentele-țintă stabilite, mai precis cu necesitățile acestora?
Există incompatibilități ale punctelor de vedere: om politic – segment-țintă?
Cât de numeroase sunt segmentele-țintă ce nu împărtășesc punctele de vedere ale partidului?
Cât de numeroși sunt indecișii și în ce segmente țintă se regăsesc?
În ce măsură oferta politică îi poate interesa pe indeciși?
Există grupuri-țintă aderente mesajului unui partid care să stabilească relații cu grupurile indecise, dar care sunt interesante din punct de vedere al partidului respectiv?
O cale eficientă pentru ca mesajul cel mai potrivit să ajungă la persoanele cele mai potrivite și în modul cel mai adecvat are în vedere urmatoarea schemă:
.
I.5.2. O tipologie a electoratului
Se impune în acest moment distincția între electori deciși și cei indeciși, stabili, conjuncturali. Prin aceasta se înțelege că unii oameni votează la toate alegerile pentru aceleași formațiuni, alții, de la un scrutin la altul, se reorientează; unii se decid cu foarte mult timp înainte cu cine vor vota, alții se decin cu puțin timp înainte de ziua votării.
De ce este importantă această tipologie? În cursa electorală, actorul politic nu iși fixează drept public țintă electoratul care are deja preferințe politice, care „merge” cu alte partide. Alegătorii țintă vor fi, în primul rând electorii fideli, stabili ai respectivului candidat/partid, dar, mai cu seamă, cetățenii care nu s-au hotarât, cei care au un interes scăzut pentru politică, cei care nu și-au format încă o opinie, cei care oscilează sau au slabe simpatii pentru un partid sau altul.
Există o mare varietate de diferențieri între electori, însă o tipologie care să ne vină în sprijinul nostru este modelul cercurilor concentrice. Potrivit acestui model, există mai multe zone de susținători (cercuri) în funcție de gradul „apropierii” de un anumit partid.
Fig.1. Modelul cercurilor concentrice
primul cerc este cel al susținătorilor, numiți și activiștii partidului. Aceștia se implică activ în activitățile formațiunii respective și manifestă un nivel maxim al încrederii față de acestea. La nivel local ei dețin un rol foarte important, fiind instrumentele esențiale ale persuasiunii politice la nivel comunitar. Calitatea de membu oficial al unei formațiuni nu implică în mod obligatoriu un activism accentuat din partea acestora, la fel cum există și mulți simpatizanți care să nu fie memrii ai formațiunii.
al doilea cerc al electorilor este cel al votanților de încredere. Deși nu au o implicare reală în viața partidelor sau în activitățile politice desfășurate de acestea, ei manifestă o încredere deplină față de acestea și votează necondiționat partidul. Datorită faptului că încrederea lor se bazează în primul rând pe un atașament cu substrat valoric și mai puțin pe elemente exterioare (imaginea, conjunctura), aceștia sunt considerați și votanți „ideologici”. Manifestă o stabilitate mare în comparație cu alte categorii, ei votând constant cu formațiunea în cauză, fără a se raporta la mediul politic, factorii conjuncturali sau la campania electorală. Acest electorat, exprimat procentual, reprezintă limita minimă „garantată” a stabilității politice a unei formațiuni.
a treia zonă este cea a votanților de campanie. Acești electori sunt atașați partidului dar nu sunt niște votanți necondiționați. Aprecierea față de formațiune este condiționată de un factor exterior – o personalitate politică sau culturală, o acțiune șocantă la nivel local – iar dispariția acestui factor exterior poate pune în pericol aprecierile pozitive față de partidul în cauză. Deși manifestă o stabilitate mică în opțiuni, numărul acestora este foarte mare, fiind, de fapt cea mai importantră categorie de electori din punct de vedere numeric ai unui partid.
al patrulea cerc îl reprezintă votanții conjuncturali. Acești electori își formează o opțiune doar pe parcursul campaniei electorale, de regulă, în finalul acestora. Ei se raportează strict reactiv la viața politică și sunt puternic influențați de propaganda din campanii, în primul rând de disputele directe din finalul acestora.
Astfel, comunicarea politică se adresează pe de o parte electorilor stabili, în scopul de a-i menține, dar mai ales îi are în vedere pe potențialii electori, în special, cei conjuncturali.
Însă modelul cercurilor concentrice nu mai funcționează în al doilea tur de scrutin decât pentru o parte din partide. În cazul electorilor care nu au votat în primul tur cu unul din cele două partide care au rămas în cursa electorală vor acționa spațiile de convergență / divergență. Acestea reprezintă compatibilitățile și incompatibilitățile pe care electorii le percep în relațiile lor cu partidele sau, cu alte cuvinte, modul în care se pot deplasa electorii pe axa electorală în timpul campaniei, între cele două tururi de scrutin. În realitate, aproape orice elector are mai multe preferințe politice care sunt de regulă graduale. Electorii votează pentru o anumită formațiune politică dar pot simpatiza și altele pentru care ei pot să fie considerați votanți ascunși sau de rezervă. Trebuie să li se acorde de asemenea o atenție sporită acestor votanți de rezervă căci ei pot fi, în anumite condiții, un important rezervor de susținători pentru un partid.
Prin urmare, intensitatea votului, profilul electoratului, spațiile de convergență/ divergență sunt elemente cheie prin care analizăm electoratul, condiție a unei comunicări eficiente.
I.5.3. Comportamentul electoral și mediatizarea politicului
Studiile asupra electoratului au urmărit cercetarea modului în care oamenii au tendința să voteze la alegeri și motivele pentru care votează astfel, influența pe care o au asupra votului factori precum afilierea la un partid, legăturile cu familia și cu prietenii, vârsta, religia, ocupația, locul de reședință, nivelul de ocupație, convingerile ideologice, nivelul venitului, statutul social, etc.
Până în prima jumătate a secolului al XX-lea, identitatea tradițională a partidelor se întemeia pe loialități politice puternice: alegătorii partizani aparțineau anumitor clase, aveau o anumită religie precum și o apartenență regională. Cercetările asupra comportamentului electoral inițiate de Lazarsfeld demonstrau că o campanie electorală nu face decât să consolideze opțiunea partizană a alegătorilor. Evoluțiile socio-economice precum mobilitatea socială și teritorială, creșterea nivelului de educație, proliferarea noilor tehnologii de comunicare au generat însă un proces de dezangajare politică a electoratului. Campaniile nu mai au un rol strict formal în formarea opțiunilor de vot, mulți alegători stabilindu-și opțiunea de vot pe parcursul evenimentului electoral.
Norris Pippa pune desprinderea electoratului de anumite loialități politice pe seama nu numai a dezvoltării societății de masă, creșterii nivelului de educație, mobilității sociale sau faptului că deosebirile de rasă și gen au fost depășite, ci și pe seama partidelor care tind să recurgă la așa-numitele strategii de comunicare de tip „catch all”, strategii concepute pentru a atrage alegătorii de la alte partide, deci, alegători cu alte opțiuni și loialități politice.
În opinia lui Jacques Gerstlé noile modele de explicare a comportamentului electoral lasă astăzi mai mult loc factorilor de comunicare. Acest fapt se explică mai întâi prin transformarea campaniilor și prin modernizarea spațiului politic, care slăbesc ponderea pe termen îndelungat a unor variabile precum tradițiile istorice, caracteristicile sociale, economice și culturale ale individului. Autorul vede în declinul relativ al identificării partizane și în sporirea instabilității electorale o cauză a reconsiderării rolului factorilor de scurtă durată în determinarea opțiunilor electorale.
Deci, alegătorii nu mai recurg la criterii stabile de evaluare a actorilor politici. Aceste cercetări confirmă evaluările sociologilor și politologilor cu privire la „individualizarea comportamentului electoral” – votul este impregnat de subiectivitatea alegătorului, fiind vorba de o decizie din ce în ce mai puțin bazată pe afiliere și loialitate – și la „socializarea politică permanentă” a electoratului (Mayer, Perrineau, 1992). Prin urmare, variabilele structurale (afilierea la un partid, vârsta, religia, ocupația, locul de reședință, nivelul de ocupație, convingerile ideologice, nivelul venitului, statutul social) nu mai sunt suficiente pentru explicarea votului și trebuie conjugate cu variabilele de campanie (contextul electoral, discursurile electorale, practicile de mediatizare a politicului).
Alegătorul utilitar care calculează costurile și beneficiile personale rezultate dintr-o anumită opțiune electorală este înlocuit de alegătorul sensibil la conjunctura politică, respectiv la mediatizarea acesteia. (S. Iyengar, D. Kinder, News that Matter). Mediatizarea plasează alegătorul în situații de evaluare a actorilor politici. Acest model situațional pleacă de la o serie de ipoteze privind factorii și mecanismele de influențare a comportamentului electoral:
alegătorul suportă înfluența unor factori care favorizează construcția individuală a votului: oferta candidatului, personalitatea sa, dezbaterea publică a mizei electorale și a mizelor acesteia, evenimentele din timpul campaniei electorale care pot conferi o anumită semnificație acțiunii electorale
factorii de mai sus influențează memoria pe termen scurt a a alegătorului cu privire la candidat, dar și criteriile cu care electorul evaluează situația personală și climatul politic al momentului. Cercetările au relevat că, la momentul votului sau după vot, alegătorii nu rețin informațiile la care au avut acces în timpul campaniei (nu pot oferii detalii asupra ofertei candidatului); în schimb ei pot formula o serie de impresii referitoare la candidat. Deci mediatizarea întreține memoria atitudinală a electoratului: publicul reține despre un candidat nu atât fapte, argumente, cât impresii și atitudini produse la momente diferite.
practici de mediatizare electorală precum cadrajul (framing) și focalizarea informaței politice (priming) pot acționa ca mecanisme de influențare a votului
aceste două practici de mediatizare mențin publicul conectat la un flux informațional cu ajutorul căruia publicul își ajustează constant impresiile despre candidat în funcție de noile criterii de evaluare pe care le furnizează mass media;
Acest model arată că practicile de mediatizare nu modifică opțiunea inițială, ci permit alegătorului să-și justifice preferința, să o plaseze într-un cadru mai complex din punct de vedere al criteriilor de evaluare. Așadar, alegătorul este mai puțin rigid și mai dispus să evalueze politicianul‚ în situație și nu neapărat prin prisma loialității față de un personaj sau o familie politică. În același timp, actorul politic este judecat în interacțiune; tot ceea ce el va afirma pe parcursul unei campanii electorale sau ceea ce alții vor afirma despre el poate deveni pentru electorat un criteriu de evaluare a votului.
Astfel se explică atât creșterea importanței personalității (imaginii) unui candidat – căci se votează mai mult pentru o persoană decât pentru un partid sau un program – precum și a impactului actualității politice asupra percepției politice a alegătorilor.
Comunicarea electorală în campania pentru
alegerile prezidențiale – 2000
În literatura de specialitate, transformările survenite în comunicarea electorală din ultimele decenii au îmbrăcat forma așa-zisei “americanizări”. După cum am prezentat acest fenomen în prima parte a lucrării, “americanizarea” vizează aspecte precum: spectacularizarea comunicării electorale, profesionalizarea comunicării și acțiunii politice, diminuarea loialității politice, autonomia crescândă a mediilor de informare interesate mai degrabă să servească propria politică decât să medieze construcția agendei politice, comercializarea politicului care de altfel este în stransă legătură cu faptul că mass media cunosc ele însele un proces de comercializare. Retorica politică sub influența “americanizării” este din ce în ce mai familiară, mai personalizată, mai charismatică. Această evoluție este în strânsă legătură cu tendința tot mai accentuată de a proiecta un “personaj”, “o imagine”, și mai puțin o “identitate ideologică”.
Analiza pe care o propun în această lucrare reprezintă o încercare de a identifica relația dintre ascensiunea semnificativă de care s-a bucurat candidatul Partidului România Mare, Corneliu Vadim Tudor, la alegerile prezidențiale din campania electorală 2000 și modul în care acesta a utilizat resursele de comunicare în sensul promovării fie a unei identități ideologice, fie a unei imagini distincte. Aceste elemente comunicaționale nu pot fi înțelese însă înafara unui contextul în care au acționat.
Premise și ipoteze de cercetare
Cercetările experimentale în materie de comportament electoral au pus în evidență faptul că alegătorii nu mai recurg la criterii stabile de evaluare a candidaților. Aceste cercetări au confirmat o “individualizare a comportamentului electoral”. Comportamentul electoral poate fi analizat pe de o parte, cu ajutorul varibilelelor structurale (afilierea la un partid, vârsta, religia, ocupația, locul de reședință, nivelul de ocupație, convingerile ideologice, nivelul venitului, statutul social) și, pe de altă parte cu ajutorul variabilelelor de campanie (contextul electoral, discursurile electorale, practicile de mediatizare a politicului). Individualizarea comportamentului electoral este rezultatul declinului influenței variabilelor structurale, concomitent cu creșterea importanței variabilelor de campanie.
Prin urmare, având în vedere câteva elemente care au caracterizat campania electorală din 2000, și anume instabilitatea ridicată a intențiilor de vot pe parcursul anului electoral și în preajma campaniei electorale, ponderea considerabilă a votanților care s-au decis asupra opțiunii lor de vot în timpul campaniei electorale și în ziua votului (37% conform sondajului exit-poll realizat de Metro Media Transilvania, 26 noiembrie), identitățile electorale confuze ale candidaților, atașamentul politic redus al electoratului, discursurile electorale care nu se mai bazează atât pe argumente ce țin de zona ideologică din care provin, cât pe tehnici discursive, mediatizarea televizuală, se poate observa că, într-adevăr, un rol tot mai important în decizia de vot l-au avut variabilele de campanie. Toate acestea evidențiază un electorat sensibil la campania electorală.
Un caz concret în acest sens este campania candidatului C.V.Tudor: în primul rând pentru că acest politician a fost singurul care a reușit să își dubleze scorul electoral în perioada campaniei electorale, în al doilea rând, în cazul său, 34,7% din cei care l-au votat s-au hotărât să voteze după dezbaterile televizate și, nu în ultimul rând, deoarece candidatul PRM a fost unul dintre puținii candidați care a transformat dispozitivul emisiunilor electorale într-o resursă de vizibilitate eficientă.
Pornind de la aceste elemente, ipotezele mele de cercetare au fost următoarele:
candidatul Corneliu Vadim Tudor a acumulat un capital de imagine semnificativ pe parcursul campaniei, apelând la diferite resurse, în primul rând retorice și mediatice, resurse care au putut fi pe deplin exploatate într-o conjunctură electorală specifică (ipoteza principală);
această evoluție a fost posibilă în condițiile în care comunicarea electorală din România tinde să se “americanizeze” (ipoteza secundară)
Voi testa ipotezele printr-o analiză de discurs. Această analiză va identifica elementele de retorică electorală a textului și organizarea argumentativă a acestuia care au capacitatea de a promova o imagine a emițătorului, care pun în evidență un anumit tip de personalitate, un anumit „personaj” (retorica electorală personalizată). Analiza discursului electoral nu poate fi desprinsă de o anumită conjunctură în care acționează și din această cauză voi prezenta și elementele care alcătuiesc contextul electoral în care a acționat actorul politic.
Am ales ca unitate de analiză “tema” cu ajutorul căreia am încercat să pun în evidență o anumită structură a discursului electoral și modul de argumentare prin identificarea elementelor de retorică electorală. Materialul de analiză l-a constituit discursul susținut de candidatul Corneliu Vadim Tudor la televiziunea publică în data de 7 decembrie 2000, discurs intitulat “Mesajul către Națiune al președintelui moral al României”.
Contextul electoral
Fiecare campanie electorală are particularitățile ei ce îi conferă un relief aparte. Deși, în general, normele care reglementează o campanie electorală sunt aceleași, mereu apar contexte diferite, probleme specifice, confruntări particulare. Diferă de multe ori nu numai actorii, nu numai partidele și coalițiile de partide, ci chiar dominantele momentului, ceea ce face ca și mesajele, sloganurile, programele, discursurile să fie specifice. Campania electorală din 2000 nu a adus o confruntare în care competitorii să aibă cât de cât șanse apropiate de câștig. Actorii principali, PDSR și reprezentantul său în cursa prezidențială, Ion Iliescu, nu au fost confruntați cu riscul de a pierde competiția.
Ca imagine de ansamblu, până foarte aproape de final, campania electorală a părut a nu avea o miză reală. Pentru alegerile parlamentare câștigătorul era aproape sigur cu mult înaintea campaniei. PDSR a apărut în toate sondajele de opinie de dinaintea campaniei ca fiind câștigătorul detașat (de exemplu, la sfârșitul lunii august, conform unui sondaj realizat de Metro Media Timișoara, PDSR era creditat cu 52 de procente ). Problema votului pentru Președinție nu a fost mult diferită, cel puțin în prima parte a campaniei. Ion Iliescu era sigur calificat în turul al doilea. Dacă a existat un moment de suspans în timpul acestei campanii, acela a fost reprezentat de alegerea celui de-al doilea candidat Ultimele două săptămâni de campanie, în urma ascensiunii oarecum neașteptate a lui Corneliu Vadim Tudor au dinamizat competiția.
Pentru a înțelege campania electorală din 2000 trebuie să avem în vedere și o serie de evenimente precedente acesteia. După alegerile din 1996, majoritatea electoratului privea cu încredere schimbarea guvernării. Această încredere a luat forma “perioadei de grație” pe care populația a acordat-o guvernului după alegeri (de altfel, una dintre cele mai lungi perioade de grație de care s-a bucurat un guvern). Când se proiectează atâta încredere, atunci și dezamăgirea care urmează este foarte mare. În perioada 1999 – 2000 s-a consemnat o degradare a nivelului de viață (conform Barometrelor de Opinie Publică – CURS). Acest decalaj între ceea ce s-a promis și ceea ce s-a realizat a avut ca efect și anularea posibilității forțelor ce au alcătuit coaliția de a reprezenta o alternativă. Mai mult, forțele care au alcătuit miezul coaliției s-au despărțit în perioada preelectorală, au avut candidați proprii în cursa electorală, ceea ce a accentuat fărâmițarea.
Acest fundal de dezamăgire a fost și cauza unui fenomen care de altfel a fost întâlnit și în campania precedentă: votul negativ. În 2000, cetățeanul a votat nu pentru cei care au venit la putere, ci mai ales în contra celor care guvernaseră până atunci. Votul negativ este expresia unui protest, a unei sancțiuni. Care au fost, în aceste condiții, alternativele?
Potrivit unui sondaj de opinie realizat de CURS, la 22 noiembrie, lupta pentru locul doi în cursa prezidențială se dădea între C.V.Tudor (21%), Th. Stolojan (15%) și M. Isărescu (11%). Succesul lui C.V.Tudor poate fi corelat și cu faptul că acest candidat, fără îndoială un bun orator, o personalitate cu o experiență considerabilă în dezbaterea publică, a avut drept competitori specialiști de mare valoare, dar debatteuri mult mai modești.
Campania electorală din 2000 a marcat, înacelași timp și sfârșitul unei politici excesiv ideologice, al unei politici care a făcut din ideologie principalul criteriu de referință. Această campanie a redimensionat și a acordat un loc cu totul special abordărilor pragmatice, aplicate, mult mai detașate de repere ideologice și mai apropiate de contexte particulare, de împrejurări specifice. Această tendință poat fi și un răspuns la faptul că marea majoritate a electoratului, atunci când își formează o opțiune politică, nu este interesată dacă un candidat este de dreapta sau de stânga. Potrivit unui sondaj realizat de SAR și CURS (sondaj de opinie în două valuri, la începutul și sfîrșitul campaniei; 5-7 octombrie 2000; 21-22 noiembrie 2000) 70% din eșantion declara că nu iau în considerație identitatea ideologică a unui candidat atunci când votează.
Mass media în campania electorală din 2000
Pe ansamblu, campania electorală pentru alegerile generale din anul 2000 se remarcă, din perspectivă mediatică, printr-un rol secundar pe care media l-a jucat în desfâșurarea sa. Comparativ cu anii trecuți când mass media și-a asumat rolul de formator de opinii politice pe perioada campaniei, în 2000, aceasta a avut doar rol de a accentua tendința.
Raportul de monitorizare a presei realizat de Agenția de Monitorizare a Presei – Academia Cațavencu a relevat faptul că atitudinea generală a presei scrise și a audio-vizualului a fost predominant neutră față de actorii angajați în cursa electorală; dacă unele dintre cotidiene au manifestat tendințe moderate de favorizare sau defavorizare a unor candidați, principalele posturi TV (ProTV, Antena1, TVR1) au manifestat în programele de știri o neutralitate aproape de 100%.
Aceasta se datorează și faptului că în 2000 campania electorală a fost caracterizată de stricte reglementări al Consiliului Național al Audiovizualului (CNA) prin Decizia 240 din 9 octombrie 2000. Această decizie interzicea difuzarea spoturilor electorale în cadrul altor emisiuni cu excepția celor dedicate în întregime campaniei electorale (Articolul 21, paragraful 1) și restrângea discutarea chestiunilor legate de campanie la aceste emisiuni (Articolul 8, paragraful 1), interzicând în mod special buletinelor de știri includerea știrilor referitoare la campanie (Articolul 16, paragraful 2). Prezența candidaților în buletinele de știri era permisă doar în măsura în care știrile nu erau legate de campanie și aleasă doar în funcție de valoarea informativă. Alte paragrafe ale aceluiași articol 8 interziceau candidaților să se atace reciproc, iar gazdele emisiunilor erau făcute răspunzătoare pentru desfășurarea în condiții civilizate a dezbaterilor (Articolul 13). Acest cadru suprareglementat a fost justificat de campaniile negative trecute, însă a impus reguli greoaie, dar mai ales prohibitive pentru o desfășurare normală a campaniei electorale.
În perioada dintre cele două tururi de scrutin au avut însă loc o serie de evenimente care au generat discuții controversate pe tema comportamentului mass media care ar fi încălcat regulile cominicării electorale democratice. Aceste evenimente s-au produs pe fundalul ascensiunii puternice a lui C.V.Tudor și clasificării sale în turul al doilea. În fața eventualității ca alegerile să fie câștigate de liderul PRM, presa a demarat o campanie de negativizare a acestui lider politic. Pe parcursul câtorva zile numai, numărul articolelor negative privitoare la acest lider politic s-a triplat față de perioada anterioară primului tur de scrutin. Atacurilor la adresa candidatului PRM, considerat a reprezenta o mișcare antidemocratică, li s-au alăturat și mesajele de susținere a candidatului Ion Iliescu, emise atât de mass media cât și de unii reprezentanți ai societății civile.
Campania electorală ca joc televizat
Televiziunea publică și canalele private au plasat candidații într-un regim de mediatizare extrem de restrictiv. Principalele constrângeri au fost reprezentate de timpul extrem de redus alocat pentru fiecare intervenție a candidatului (între treizeci de secunde și trei minute), precum și cadrul propriu-zis în care s-a petrecut intervenția candidatului care semăna mai mult cu desfășurarea unui concurs televizat. Această situația a fost cauzată pe de o parte, de reglementările CNA, pe de altă parte, de tendința de comercializare a dispozitivelor televizuale, sau, cu alte cuvinte, datorită faptului că televiziunile au exploatat evenimentul electoral pentru a atrage atenția publicului mai mult asupra produsului mediatic atractiv decât asupra participării candidaților. Dacă în campnia din 1996 candidații erau cei care utilizau emisiunile electorale pentru a exploata o platformă electorală concepută după criterii comerciale, în 2000, candidații au devenit ei înșiși resurse pentru comercializarea emisiunilor electorale ale posturilor de televiziune. Exploatarea emisiunilor electorale ca spații de divertisment politic a generat și un regres considerabil în ceea ce privește mediatizarea programelor politice ale candidaților. Mai mult, candidații nu au putut interacționa unii cu alții, deoarece “comunicarea orizontală” între ei a fost strict mediată de moderatori/jurnaliști (de altfel, rolul acestora a fost mai mult decorativ, constând în administrarea timpilor de antenă și în distribuirea luărilor de cuvânt).
În ceea ce privește turul al doilea de scrutin al campaniei prezidențiale, candidatul Ion Iliescu a refuzat să participe la emisiunile electorale programate alături de C.V.Tudor. În consecință, fiecare candidat a participat la o emisiune electorală difuzată de televiziunea publică.
Discursul electoral- element al contextului electoral
Discursul dinaintea celui de-al doilea tur al candidatului C.V.Tudor difuzat la televiziunea publică a fost enunțat sub forma unui monolog. Acest discurs însă a fost cu totul diferit de imaginea pe care presa i-a construit-o lui Vadim, și anume cea a unui personaj vulcanic, agresiv. Înaintea alegerilor din toamna anului 2000, opinia publică și clasa politică se așteptau să vadă în campanie un personaj mai apropiat de imaginea pe care și-a susținut-o ani de zile: un partid care atacă vehement, care acuză și calomniază, un partid ‘zgomotos’. C.V.Tudor a venit însă cu un mesaj moderat. În afara mizanscenei (sfeșnic cu lumânări tricolore, biblia, bustul lui Eminescu, colierul-medalie purtat de candidat) tonul lui C.V.Tudor a fost fad, ritmul – monoton, mimica și mișcările – sărace. C.V.Tudor a mizat în schimb pe inundarea spațiului cu cuvinte.
Prima observație care se impune din analiza structurii argumentative a discursului electoral al lui Corneliu Vadim Tudor este aceea că fiecare treaptă argumentativă se circumscrie, în mare parte, discursului și valorilor de tip populist-autoritarist, în timp ce ideile, conceptele și obiectivele naționaliste sunt în mare parte absente. Invocarea argumentului naționalist se realizează în calitate de idee-suport, de justificare suplimentară pentru un alt concept. El a lipsit însă din scheletul esențial de idei care a structurat discursul. Centrul de greutate al discursului candidatului a fost reprezentat de mesajul din sfera de semnificații și simboluri populist-autoritariste.
Din acest discurs electoral pot fi decupate patru teme principale :
a)”revoluția demnității naționale”, votul din 26 noiembrie este asociat cu trezirea conștiinței poporului român ;
b) “prigoana barbară” împotriva persoanei sale ; C.V.Tudor îi atacă pe cei care au inițiat campania de negativizare a sa, campanie pusă pe seama unor jocuri de putere; critica se îndreaptă în special impotriva lui I.Iliescu și a PRO TV-ului ca actori de baza in acest joc de culise ;
c) critica adusă PDSR-ului și liderului acestuia, Ion Iliescu;
d) prezentarea programului electoral și implicit chemarea la vot a populației.
Debutul discursului este expresia legitimității sale electorale ce reflectă în întregime starea politică si economică în care se află societatea românească. Justificarea și/sau atribuirea venirii sale la conducerea țării își au originea în trezirea la realitate a poporului român-votul acordat PRM-ului și liderului acestuia pe 26 noiembrie 2000, vot ce echivalează, in viziunea sa, cu o adevarată “revoluție a demnității naționale, a transpunerii în viață a imnului Deșteaptă-te române”.
Tema revoluției demnității naționale este dezvoltată demonstrativ, printr-o serie de explicații ce subliniază starea de criză a societății la momentul electoral. Analiza narativă abordează acțiunea individuală ca “istorie” localizabilă în timp și spațiu și explică această acțiune ca pe o cauzalitate emergentă. Această temă este argumentată și prin elemente de retorică populistă, și anume flatarea electoratului : “ei bine, la 26 noiembrie, …s-a dovedit că românii sunt un Popor mare“, “să fie învățătură de minte pentru orice tâlhar, sau șarlatan, sau aventurier care crede că își poate bate joc de un popor eroic fără a-și primi binemeritata pedeapsă“.
Evoluția în competiția electorală permite candidatului arogarea unor pretenții de veridicitate referitoare la competența sa politică, la gradul de informare asupra mersului societății în ansamblu, asupra cunoașterii celor mai bune metode de contracarare a degradării accelerate în care s-a înscris societatea românească (pretenție de performanță).
În întreaga sa argumentație electorală, Corneliu Vadim Tudor se auto-identifică în postura de "mână de fier", de care România are nevoie, apelând deci la ideea de autoritate. Pentru a-si justifica opțiunea, el apelează în discursul sau la un "preambul" în care înfățișează un peisaj puternic negativ al Romaniei "paralizate de structuri mafiote". În acest fel, se construieste o viziune aproape apocaliptică, a haosului care așteaptă o forță a ordinii. De altfel, haos-ordine este axa pe care se construiește întregul său discurs în cadrul acestei emisiuni. Urmând această logică, opțiunea sa pentru personajul Președintelui autoritar, care vine să instaureze reguli într-o lume destabilizată devine legitimă si justificată. Legitimitatea candidatului a fost construită și prin exploatarea intensă a faptului că nici el, și nici partidul pe care-l coduce nu au făcut parte din structurile puterii, fapt care îl diferenția considerabil de ceilalți candidați.
Enunțarea mesajelor care fac referire la, corupție, anarhie, haos, constituie pivotul discursurilor sale. Efectele politice ale acestor mesaje sunt multiple. În primul rând, partidul se prezintă ca un partid al ordinii, ceea ce l-a ajutat să câștige voturile celor care, de-a lungul anilor tranziției, s-au dovedit reticenți în fața vremurilor tulburi, preferând liniștea regimurilor autoritare. În al doilea rând, prin astfel de declarații, realitatea capătă nuanțe apocaliptice. Aceasta însemnă pe de o parte că majoritatea românilor nu își pot da seama de gravitatea situației, de adevărata realitate a tranziției, pe de altă parte că Vadim Tudor este un vizionar, că el are capacitatea de a vedea dincolo de pragul percepției normale. El se consideră printre puținii care disting și înțeleg adevărata realitate.
Trecerea de la construirea unei imagini simbol a degradării iremediabile a societății la conturarea uneia reale se face prin diverse tehnici și strategii de persuasiune cu impact profund asupra auditoriului.”Spiritul malefic, al inconștienței și egoismului “, “solidaritatea hoților “, ”luxul orbitor, recepțiile, balurile și paradele de veșminte scumpe și bijuterii”, ”jafurile care ar face invidioasă și Mafia siciliană “, “pădurile de vile“, “lăcomia bolnavă “ își găsesc expresia în ruina țării. Critica este acum îndreptată nu numai împotriva guvernării anterioare, ci se adresează tuturor celor care de 11 ani au fost la conducerea țării. Astfel se prezintă o imagine a clasei politice segmentată în două tabere :„noi” cei buni, care am meritat să câștigăm și „ceilalți”, cei răi care inevitabil trebuie înlăturați. Este evidentă opoziția ei / noi, opoziție care drenează nemulțumiri și frustrări difuze spre o logică simplă generatoare, la rândul ei, de atitudini tranșante.
Odată cu această campanie se poate observa o trecere de la tematica „națională” la cea „socială”. Acest discurs, ca de altfel și celelalte din această campanie au pus un tot mai mare accent pe imaginea lui C.V.Tudor de justițiar. Votul pentru C.V.Tudor a fost rezultatul jocului de imagine pe mitul Eroului Justițiar, iar nu un simplu “vot al sărăciei” după cum au avut tendința mulți să afirme. Dacă “votul sărăciei” ar fi fost factor central pentru explicarea succesului liderului PRM, atunci bazinul său electoral ar fi trebuit să fie altul decât cel din zona Banat-Ardeal. Într-adevăr, el utilizează ca temă de campanie ”sărăcia”, însă marșează pe această direcție, pentru a vorbi despre ”dezastru” și ”marea hoție” (cuvinte asupra cărora exercită un adevărat monopol). Deși aceste afirmații au fost întărite de prezența cifrelor, (“în 11 ani s-au furat și s-au scos din România, în bănci străine, 11 miliarde de dolari, anul și miliardul. In 11 ani au răsărit păduri de vile, de ordinul câtorva zeci de mii…”,”există unii care nu se mulțumesc cu o singură vilă,ci au câte 3, 4 și chiar 5 vile, nu numai în țară, ci și în străinătate”) impactul mesajului nu a fost maxim și a generat o lipsă de credibilitate deoarece au lipsit argumentele concrete, nume de politicieni, acuzații cu dovezi, cazuri relevante de îmbogățiri și corupți. Atacul la clasa politică în general și, în particular la directori de ziare și posturi de televiziune, după cum vom vedea mai târziu, nu a reușit să fie foarte convingător.
Un element omniprezent în discursurile lui C.V.Tudor este apelul la spațiul simbolic comun populat de opinii colective, narațiuni, mitologii și simboluri politice împărtășite de electorat la un moment dat. Aceste enunțuri au avantajul de a diminua considerabil distanța socio-cognitivă dintre candidat și electorat. In realitate, abia dacă se mai poate vorbi despre un mesaj politic în afara miturilor politice fundamentale : ‘Eroul Salvator’, ‘Unitatea’, ‘Conspirația’, ‘Vârsta de aur’. Miturile sunt stereotipuri care constituie nodul central al reprezentării sociale pe care un popor o are despre el însuși. Acestea sensibilizează, stimulează reprezentarea comună a indivizilor, întrucât accesează cele mai profunde sentimente ale acestora, adică cele referitoare la trecutul istoric al comunității, transformate prin decantare în stereotipuri de gândire și limbaj.
In strânsă legătură cu recurgerea la mitul salvatorului (”Eu sunt singurul care poate lua taurul Mafiei de coarne, dacă nu se va înțelege asta va fi rău și pentru Țară, și pentru tihna din multe cămine europene”, ”eu am fost acela care am izbit nucleul dur al Mafiei din România, eu i-am tăiat caracatiței brațele…”) se află și asocierea liderului cu o serie de acțiuni miraculoase, măsurile revoluționare care induc restabilirea echilibrului în societate (”voi fi reformatorul țării mele”, ”tot ce voi face va fi lichidarea Mafiei, cu Legea în mână și confiscarea marilor averi realizate prin fraudă…numai așa vom putea începe o viață nouă”).
Invocarea unor simboluri sacre ale poporului român din literatură, istorie, religie (”Prea v-ați arătat arama, sfâșiind această țară, /Prea facurăți neamul nostru de rușine și ocară.”–M.Eminescu, exemplul vindicativ al ciobanului din Miorița, ”balaurii care ne înghit de vii “-T.Vladimirescu), proverbe și zicători (”Spune-mi cu cine te împrietenești ca să-ți spun ce fel de om ești"), imnul national, conferă un caracter puternic, incontestabil discursului, il face ușor receptibil și astfel reduce distanța cu electoratul.
În contextul în care, după succesul înregistrat în primul tur de scrutin, s-a demarat o campanie de negativizare a liderului PRM, o mare parte din acest discurs este dedicată atacului împotriva celor care au inițiat această “prigoană barbară“. Dacă inițial aceștia nu au nume, sunt fictivi, pe parcurs însă se vor concretiza în special în persoana lui I. Iliescu și nu în ultimul rând a PDSR-ului în general (tema “prigoanei barbare“).
Orice discurs politic este menit să convingă, iar aceasta devine posibilă prin demonstrații (de altfel, aceasta este o strategie frecvent folosită și cu efecte pe masură). Necesitatea demonstrației implică faptul că ideile sunt mai ușor acceptate dacă ele pot fi demonstrate sau dacă există dovezi care sa le susțină. Ca urmare, în menținerea imaginii de victimă (procedeu care de cele mai multe ori determină o reacție bumerang, obținându-se o solidarizare cu cel aflat în pericol), C.V.Tudor recurge la o serie de exemple și dovezi care să-i susțină pledoaria. Termenii folosiți au rolul de a accentua și de apela la afecțiunea și empatia publicului: “v-ați năpustit în haită“, “prigoana barbară împotriva mea, a familiei mele, a părinților mei morți (în credințele poporului și în viziunea despre viață și moarte, morții ocupă o poziție intangibilă, inatacabilă, sacră, iar faptul că ‘prigoana’ i-a atins și părinții săi morți pune la zidul infamiei pe cei care îndrăznesc să sfideze valorile sacre ale ortodoxiei), “bombardament fără precedent în istoria politicii și a presei românești “, “campanie de demonizare“, “sinistru arsenal al terorii“, “hăituire primitivă“, “campanie de exterminare“,etc. Tema denigrării și a persecuției persoanei sale este realizată pe un fundament puternic negativ, construit prin utilizarea pronumelor și adverbelor negative și a conjuncțiilor cu o astfel de nuanță: “nici“, “niciodată“, “nimeni“.
Atacurile împotriva celor care au demarat campania sa de denigrare se îndreaptă și către ProTv, incriminat de complicitate cu PDSR (această incriminare este argumentată de o posibilă recompensă din partea PDSR-ului – anularea datoriilor la stat, lucru însă care nu este probat cu dovezi clare).
C.V.Tudor a exploatat această situație și pentru a dezminți așa-zisul său extremism: acțiune reparatorie de anulare a acestei “etichete“ se realizează prin argumentarea sofistică (“numai că nimeni nu poate produce nici cea mai mică dovadă concretă a acestui așa-zis extremism- este limpede că, dacă eu aș fi fost așa, până acum ar fi avut de suferit în vreun fel toți acei pirați de presă care mi-au bălăcărit familia, dar uite că nimeni nu i-a atins nici măcar cu o floare“). Această dezmințire este construită și prin tehnica ‘mărturiei’ – A.Iorgovan -parintele constitutiei- care a pledat pentru a demonstra injustețea etichetarii lui C.V.Tudor ca extremist. Antisemitismul său este de asemenea respins prin tehnica “oamenilor de bine“ (“președintele Comunității Evreilor din Oradea, ing.Felix Kopelman, mi-a trimis prin fax un mesaj în care mă felicita de ziua mea de naștere, dar și pentru rezultatele obținute în alegeri“) și cea a “generalizărilor sclipitoare“ – liderul PRM aseamănă campania sa de negativizare cu “Noaptea cuțitelor lungi“.
O parte semnificativă a discursului este centrată pe critica la adresa contracandidatului său, I.Iliescu, împotriva căruia construiește un set întreg de acuzații, în alcătuirea cărora pornește piramidal: determină capital de imagine negativ mai întâi la adresa membrilor PDSR, anturajului liderului PDSR, I.Iliescu, pentru ca în final să-l critice virulent și pe Iliescu. În articularea ideilor sale, C.V.Tudor se bazează pe un substrat preexistent cu privire la imaginea de partid corupt a PDSR-ului și aderă la un complex de mituri, prejudecăți, credințe adânc înfipte în subconștientul individului.
În competiția electorală, publicul trebuie să aibă posibilitatea alegerii și, prin urmare, fiecare candidat încearcă să folosească cu eficiență mijloacele de care dispune, să-și creeze un avantaj, printr-o serie de strategii. Se remarcă la nivelul discursurilor lui C.V.Tudor o constanțâ în a utiliza argumentația periferică. Dacă, pe de o parte, C.V.Tudor are capacitatea oratorică de a crea imagini pozitive persuasive, el poate totodată să și negativizeze; își concentrează atenția asupra punctelor slabe ale adversarului, atacându-le cu multa siguranta. Negativizarea imaginii lui I Iliescu în fața publicului se desfașoară prin sofisme: dacă membrii PDSR sunt corupți, iar Iliescu nu a obtinut rezultate in contraatacarea coruptiei inseamna ca este si el corupt .
Negativizarea contracandidatului său se realizează și prin apelul la frică: Iliescu este perceput ca un exponent al spațiului sovietic.Prin venirea lui I.Iliescu la conducerea țării se induce o amenințare a populației țării, căci aceasta ar fi echivalentă cu întoarcerea la vechiul regim, fraternizarea cu rușii, abandonarea valorilor. Se poate vorbi de o strategie de poziționare reciprocă: poziția lui C.V.Tudor în raport de dominație poate căpăta o serie de aspecte; plasarea ca stăpân incontestabil care știe tot și care este superior prin poziția sa instituționalizată, punerea în dificultate a adversarului,care devine inferior. Aceastăn poziție inferioară este sugerată atât prin atacul competențelor intelectuale și fizice ale lui I.Iliescu Mai mult, ‚pactizarea‘ cu dușmanul în trecut atrage după sine răspunderea prezentă în fața istoriei: trecerea de la apărarea valorilor sovietice la a celor occidentale este o dovadă a ‘cameleonismului’ politic al lui Iliescu .
Ultima parte a discursului, de altfel și cel mai restrâns ca întindere, prezintă programul electoral. Mesajul lui C.V.Tudor a beneficiat de un argument major: lipsa mesajelor economice. Majoritatea partidelor au venit, în campanie, cu explicații economice riguroase, dar și rigide în același timp. Soluțiile la problemele economice nu difereau și conțineau, în majoritatea lor, elemente nepopulare. Prin urmare, opțiunea liderului PRM de a evita un astfel de mesaj a fost benefică. Un paragraf foarte restrâns se referă la 6 măsuri care vor fi adoptate: asigurarea salariului minim pe economie, facilități de angajare pentru absolvenții de facultăți pentru promoția din 2001, modernizarea agriculturii și complexelor zootehnice, despăgubirea investitorilor FNI. C.V.Tudor nu demonstrează însă care sunt metodele și condițiile de implementare ale acestora, instrumentele și mijloacele practice prin care le asigură finalitatea. C.V.Tudor dispune de o analiză atentă a electoratului, cunoaște problemele cu care se confruntă acesta, și își construiește această succintă dimensiune economică a discursului său în consecință. Mesajul trebuie să determine motivarea electoratului, să satisfacă una sau mai multe nevoi ale receptorului, să facă apel la interesul personal.
Arogarea unei pozitii de superoiritate, precum si mitul eroului salvator, formulate explicit- “daca mă va ajuta bunul D-zeu să salvez țara de la pieire”- sunt evidente și în această parte a discursului sau. La baza acțiunii reparatorii stă competența sa politică, individualizată prin expresii ca : ’voi face’, ’voi depune’, ’eu sunt singurul care…’ cu rol în mărirea credibilității.
De remarcat este și modul în care candidatul PRM își încheie discursul. Dacă marea majoritate a discursului său s-a bazat pe o critică aspră, cu un înalt grad de tendențiozitate, în final sunt invocate formule sacre (“există totuși cineva care te vede, judecă și cântărește totul, din slava Cerului ”, “dacă mă va ajuta bunul Dumnezeu”, “Doamne, ocrotește-i pe români!”), face apel la înțelegere și iertare. Modul în care este construit finalul crează condițiile unor mecanisme psihologice în rândul celor celor care au receptat acest discurs: afirmații pozitive, favorabile din final determină o impresie generală asupra discursului de aceeași factură, și tinde în general să le anuleze pe cele negative, tendențioase.
Concluzii
Ceea ce am urmărit pe parcursul acestei lucrări a fost să determin dacă proiectarea comunicării electorale tinde să acorde o importanță sporită componentei de imagine și mai puțin celei ideologice.
Campania electorală din 2000 a scos în evidență o amplificare a tehnicilor de tip marketing. Aceasta presupune adaptarea la acțiunea politică a unor strategii specifice „pieței” care transformă proiectul actorului politic într-o „ofertă”, construită în conformitate cu „profilul pieței”. Aceste tendințe comerciale s-au manifestat mai ales în rândul mass media, a televiziunii în principal, care de altfel este și cea mai importantă resursă de vizibilitate a candidaților. Emisiunile electorale au fost exploatate ca spații de divertisment politic și mai puțin ca mediatizare a platformelor electorale.
Comercializarea dispozitivelor televizuale a însemnat o exploatare a evenimentului electoral pentru a atrage atenția publicului mai mult asupra produsului mediatic atractiv, decât asupra participării candidaților. Candidații au devenit ei înșiși resurse pentru comercializarea emisiunilor electorale ale posturilor de televiziune, lucru care a determinat o adaptare a strategiilor de comunicare ale candidaților în această direcție. Campania electorală a pus în fața electorilor mai mult o competiție între lideri și persoane, și mai puțin între programe politice. Politica a devenit astfel un „spectacol” care a pus „în scenă” actorii săi principali: candidații.
La nivelul retoricii electorale se remarcă o tendință de personalizare, în sensul că se urmărește să se pună în evidență cu ajutorul tehnicilor discursive un anumit tip de personalitate, un „personaj” distinct, și mai puțin să fie expresia unor valori ideologice. Limbajul utilizat este unul familiar, comun, care are capacitatea de a reduce distanța socială dintre candidați și public, lucru care are capacitatea de a spori identificarea electorilor cu politicienii, pe care îi simt ca fiind „de-ai lor”. Această distanță socio-cognitivă dintre candidat și electori este diminuată considerabil și prin apelul la un spațiu simbolic comunpopulat de opinii colective, narațiuni, mitologii și simboluri politice. Discursurile politice sunt folosite în special ca prilej de a face referiri la experiențele personale ale emițătorului de „bun creștin”, „mare iubitor de țară”, „justițiar”, „luptător împotriva mafiei”. Discursul politic devine astfel mai accesibil și mai stimulativ pentru alegători.
Astfel, aceste resurse de comunicare (tehnologice, expresive, simbolice) amplifică vizibilitatea publică a omului politic situat într-un context predominant comercial, în care politicul se întrepătrunde cu publicitatea și divertismentul.
Potrivit acestor evoluții, se poate afirma că în prezent comunicarea electorală tinde să devină personalizată, punând în special accentul pe componenta sa de imagine. Aceste evoluții sunt însă în strânsă legătură cu fenomene precum: extinderea politicii-show, comercializarea mass media și a politicii, diminuarea loialităților politice, elemente care ne indică un anumit grad de „americanizare” a comunicării electorale în România.
ANEXA nr. 1
Mesajul către Națiune al Președintelui moral al României
(mesaj citit în direct de către CorneliuVadim Tudor
la TVR, 6 decembrie 2000)
Stimați compatrioți, prin voința Poporului Suveran au fost trimiși în Parlamentul României nu mai puțin de 121 de senatori și deputați ai acestui partid, care poartă numele sfînt al Țării, așa cum s-a întemeiat ea la 1 Decembrie 1918. Poate că cea mai mare izbîndă a noastră este cîștigarea mandatului de senator al României pentru martirul Ilie Ilașcu. în ziua de 26 noiembrie s-a produs ultima revoluție din România secolului XX. A fost revoluția demnității naționale, a transpunerii în viață a Imnului „Deșteaptă-te, române!" Iar românii s-au deșteptat și au optat pentru cel mai național și mai justițiar partid, care a făcut dovada că pătimește, efectiv, pentru cauza națională. Aflați încă sub stare de șoc, unii încearcă să afle explicațiile acestui fenomen. Dacă ar ști puțină Istorie, s-ar uita înapoi, în timp, la acele „momente astrale” ale Neamului Românesc, cind, după ani și ani de umilinta, de răbdar eîngerească, de lacrimi și sînge – românii au dat un iureș năvalnic și și-au răsturnat opresorii. La 26 noiembrie 2000, mămăliga a făcut explozie pentru ultima oară în acest mileniu și praful și pulberea s-au ales din șandramaua unui regim putred, ticălos pînă în măduva oaselor, care de 11 ani și-a tot bătut joc de ei și atîta a întins coarda, pînă ce aceasta a pleznit. Aici, în această incapacitate de a-și explica triumful forțelor naționale, se vede cel mai bine ce prăpastie s-a căscat între clasa politică și presă, pe de o parte – și Poporul Român, pe de altă parte. Acei politicieni și ziariști care le țin isonul într-un mod foarte suspect au trăit de pomană 11 ani. Ei nu au cunoscut drama milioanelor de români, nu s-au dus la ușa văduvei sau a săracului, n-au auzit geamătul stins al bătrînului, s-au ținut departe de mizeria satelor, a tîrgurilor și a orașelor, ca nu care cumva să se mînjească ori să-și strice cheful de viață. Niciodată nu s-a trăit mai rău în România, dar, parcă în dușmănie, niciodată nu s-a afișat un lux mai orbitor, nu s-au organizat mai multe recepții, baluri și parade ale veșmintelor scumpe și ale bijuteriilor. Un spirit malefic, al inconștienței și al egoismului, i-a făcut pe ciocoii vechi să-și dea mîna cu ciocoii noi, într-o impresionantă solidaritate a hoților. Ei chefuiesc împreună, vînează împreună, își trimit odraslele la studii în străinătate și fură vîrtos, perfecționînd, zi de zi, un sistem al jafului care ar face invidioasă și Mafia siciliana, în 11 ani, s-au furat și s-au scos din România, în bănci străine, 11 miliarde de dolari – anul și miliardul, în 11 ani, au răsărit păduri de vile pretutindeni, de ordinul cîtorva zeci de mii, fapt care nu e deloc condamnabil, în sine, fiindcă toată lumea aspiră către prosperitate – însă nu știu cum se face, dar vilele acestea, unele cît niște transatlantice, cu piscine și pază militarizată, nu sînt ale muncitorilor, nu sînt ale soldaților, nu sînt ale pensionarilor, nu sînt ale veteranilor de război, nu sînt ale oamenilor de rînd, ci ale unor miniștri, și parlamentari, și magistrați, și capi ai Poliției, și vameși, și tartori ai Regiilor petrolului și gazelor naturale. Există unii care nu se mulțumesc cu o singură vilă, ci au cîte 3, 4 și chiar 5 vile, nu numai în Țară, ci și în străinătate. Avem de-a face cu o lăcomie bolnavă, pe care n-o pot numi nici măcar animalică, fiindcă un cîine, de pildă, mănîncă și el cît poate, își mai îngroapă un os, după care își vede de treaba lui – pe cînd „tagma jefuitorilor" adună cu o furie bezmetică, pentru cîteva generații de acum încolo. Am crezut, o vreme, că „spuma murdară a revoluției", de care vorbea romancierul german Heinrich Mann, se va duce la fund, sau va fi azvîrlită pe mal și măturată de vîntul stîrnit de trecerea timpului. N-a fost așa, ea a crescut și s-a îngroșat, sufocînd totul în preajmă.
In cei 11 ani care au trecut de la Revoluția din Decembrie 1989, transformată în lovitură de Stat de către o echipă de conspiratori antrenată, din timp, de KGB, România a devenit un stat de tip mafiot. O spun cu durere în suflet, dar aceasta e realitatea pe care o trăiți zi și noapte. Tot ce am spus eu s-a adeverit. Rețelele Mafiei și ale crimei organizate se întrepătrund cu structurile Statului, căruia îi paralizează funcțiile vitale. Practic, nu există nici un domeniu al afacerilor de tip mafiot, de la exportul de copii pentru băncile de organe și traficul de carne vie, pînă la contrabanda de arme, țigări, cafea, alcool și droguri, în care să nu se întîlnească și nume de demnitari ai Statului, de miniștri (mai vechi și mai noi), de generali de Poliție, de șefi ai Justiției, de capi ai Serviciilor Secrete, de fruntași ai unor partide politice. Și nimeni nu ia nici o măsură! Și România se surpă pe noi, și cade tavanul școlilor pe capul copiilor, și mamele astupă ferestrele cu ziare sau cîrpe, ca să nu vadă pruncii că s-a făcut ziuă afară și să nu ceară de mîncare, și ghilotina unei „reforme" criminale lichidează totul, pînă la pămîntul negru, iar Țara se vinde, bucată cu bucată, la străini – și nimeni nu vrea să priceapă că și răbdarea de înger a românului are o limită, fiindcă s-a ajuns la situația de „care pe care" . Ei, bine, la 26 noiembrie tot putregaiul acestui „lagăr de exterminare" a sărit în aer. Nu cu furci și topoare, nu cu incendierea conacelor boierești, ca la 1907 – ci așa cum ne-a învățat chiar Europa civilizată: prin exercitarea dreptului democratic la vot! încă o dată în Istorie, s-a dovedit că românii sînt un Popor mare. încă o dată în Istorie, românii și-au potrivit gîndurile și pașii după orologiul lui Dumnezeu și, atunci cînd au simțit că a venit ziua crucială, au lovit năpraznic „balaurii care ne înghit de vii" , cum zicea Tudor Vladimirescu. Să fie învățare de minte pentru orice tîlhar, sau șarlatan, sau aventurier care crede că își poate bate joc de un Popor eroic fără a-și primi binemeritata pedeapsă. „Prea v-ați arătat arama, sfîșiind această Țară/Prea făcurăți Neamul nostru de rușine și ocară" – scria Mihai Eminescu, acum aproape 120 de ani, și se cuvine să ne amintim de el, fiindcă acesta e nu numai Anul Jubileului Nașterii lui Isus Christos, ci și anul Jubileului Nașterii acelui sfînt care este Poetul Național al românilor. Și uite-așa se face că într-o duminică din zodia de foc a Săgetătorului, ciobanul din „Miorița" a înviat din morți și i-a pălit cu baltagul pe vînzătorii care i-au prăpădit turma. „Votul e mai puternic decît sabia!" -spunea președintele american Abraham Lincoln. Ce nu vă convine, domnilor cîrcotași de profesie, care trăiți numai din ură și nu scrieți cu cerneală, ci cu otravă? Cum vă permiteți să insultați milioane de români și să-i faceți în fel și chip, ba proști, ba nevrotici, ba schizofrenici, ba analfabeți ? în ce Țară din lume v-ați putea permite voi să jigniți un Popor întreg, călcînd în picioare, cu brutalitate, Legile Țării și toate principiile democratice pe care vă prefaceți că le apărați? împotriva cui apărați aceste principii democratice? împotriva Poporului, v-o spun eu. Fiindcă o panică teribilă a pus stăpînire pe voi atunci cînd ați văzut că și ei, oamenii cei mulți, și anonimi, și flămînzi ai acestei Țări, au descoperit fructele dulci ale democrației. Deodată, ați rămas goi-pușcă, în lumina reflectoarelor. Nu v-a mai crezut nimeni. Lumea rîdea de voi ca de niște caricaturi. „Echipa de zgomote" cu care ați ținut sub teroare o Țară întreagă, timp de 11 ani, șantajînd-o cu represaliile străinătății, nu mai făcea nici două parale. Și se băgaseră atîtea milioane de dolari în voi, și tăiaserăți atîta frunză la cîini pe la burse internaționale, și simpozioane, și instructaje tipice spionajului! Atunci, în loc să dispăreți, pur și simplu, să vă pulverizați în neantul din care ați apărut, v-ați năpustit împotriva mea, în haită. Nici nu se terminaseră bine alegerile și, pe toate posturile de Televiziune centrale, s-a declanșat o prigoană barbară împotriva mea, a familiei mele, a părinților mei morți, a partidului pe care îl conduc. S-a pornit un bombardament fără precedent în istoria politicii și a presei românești. Ziaristul Ion Cristoiu numea această prigoană „linșaj" și „proces de demascare de tip Stalinist". Niciodată, în România, n-a fost vînat un om, un singur om, mai rău ca un animal al pădurii. În această campanie de demonizare a mea ați folosit armele celui mai sinistru arsenal al terorii, pe care încă nu știu unde să-l încadrez. E nazism? E Stalinism? E Ku-Klux-KIan? Probabil că este cîte puțin din toate, încă nu e prea tîrziu să-mi popularizați adresa pe micile ecrane și în ziarele voastre, care trăiesc din șantaj și „taxă de protecție", pentru a asmuți lumea să mă omoare. Ce atîta pierdere de vreme, doar voi înșivă ați spus că pentru apărarea democrației poate fi folosit și pistolul și orice metodă e bună. Dar cine deține etalonul democrației și cine stabilește de partea cui e dreptatea? Ați mers pînă acolo, încît ați instigat cîțiva studenți, învrăjbiți de niște agitatori de profesie, să organizeze joi, 7 decembrie, un fel de procesiune cu zvastici naziste, pelerine și cizme, ca-n „Noaptea cuțitelor lungi", marș care să treacă, obligatoriu, și prin fața casei mele – nu v-ați gîndit o clipă că am copii mici de crescut, că îi puteți înspăimînta cu acest spectacol grotesc, născocit de cîteva minți bolnave ? Dacă eu aș fi fost extremist, cum pretindeți voi, aș fi organizat un contra-miting, nu cu cîteva zeci de rătăciți, cărora li s-au dat bani, ci cu 25 000 de oameni, pentru a-mi apăra familia, și nu știu pe unde ați fi scos cămașa. Numai că eu n-o fac, eu respect regulile democrației și mă rog la Dumnezeu să vă trezească la realitate, să opriți inchiziția! Lumea vede și judecă și habar n-aveți ce bumerang reprezintă asemenea hăituire primitivă. Ați mers pînă acolo, încît m-ați pus la zidul de execuție nu numai pe mine, dar l-ați stigmatizat și pe tînărul și curajosul ziarist Dan Diaconescu, care „îndrăznise" să mă invite la TELE 7 abc, miercuri, 29 noiembrie. Cu numai o jumătate de oră înainte de emisiune, aceasta a fost anulată, iar Dan Diaconescu a fost, pur și simplu, concediat de către noua conducere străină a postului. Cum e posibil așa ceva ? în ce Țară trăim? în ce secol? Aspirăm să ne integrăm în Europa, sau în jungla Africii Negre ? O altă grozăvie, săvîrșită de aceiași propagandiști de teapa lui Goebbels: așa cum se știe, președintele Comunității Evreilor din Oradea, ing. Felix Kopelman, mi-a trimis, prin Fax, un Mesaj în care mă felicita de ziua mea de naștere, dar și pentru rezultatele obținute în alegeri, exprimîndu-și convingerea că eu pot face multe pentru o adevărată reconciliere națională. Imediat, s-a dezlănțuit și împotriva lui o hărțuire inimaginabilă, omul fiind, literalmente, terorizat de tot felul de „ziariști" români și străini, pentru a dezminți sau a retracta acel salut. La fel s-a încercat instigarea împotriva mea a altor doi intelectuali evrei de valoare: acad. Nicolae Cajal și scriitorul Dorel Dorian. Spre cinstea lor, cei trei au respins aceste presiuni și au declarat că nu există nici un fel de pericol la adresa evreilor. Nu numai că eu îi prețuiesc pe evrei, care sînt Poporul Bibliei, dar unora dintre ei le dăruiesc hrană și medicamente, în cadrul Programului Umanitar „Cina Creștină", iar la rugămintea șefului lor, acad. Nicolae Cajal, eu și ceilalți 27 de senatori și deputați ai PRM am votat, nu demult, pentru retrocedarea bunurilor comunitare ale evreilor: în mod concret, e vorba de Sinagoga și Templul Coral din București, de mai multe băi rituale, de Teatrul Evreiesc de Stat și de Spitalul Caritas. lată, aici, globul din argint, în palma lui Dumnezeu, pe care l-am primit în dar de la o organizație din Ierusalim, prin omul admirabil care este Sandu David. Și atunci, ce mai rămîne din așa-zisul meu antisemitism ? Și unde oare, decît în „România Mare", au apărut cele mai multe studii și articole împotriva fascismului, care a făcut posibil odiosul Diktat de la Viena și ne-a îndoliat Țara, ba chiar, datorită Pactului dintre Hitler și Stalin, încă există consecințe grave și acum, prin despărțirea de Patria-Mamă a Basarabiei și a Bucovinei de Nord ?
Această campanie de exterminare nu s-a limitat numai la mine, ci a avut în vedere și memoria părinților mei. în repetate rînduri, eu am afirmat, și la Antena 1, și la TELE 7 abc, și în cărțile mele, că iubiții și regretații mei părinți au fost creștini după Evanghelie, dar eu am fost botezat ortodox, m-am cununat ortodox, la Biserica Amzei, și mi-am botezat fetițele tot în ritul ortodox. Nașul meu de cununie a fost preotul Gelu Bogdan, de la Biserica Sf. Vineri, iar la slujbă a asistat și cel care avea să devină Arhiepiscopul și Vicarul Bucureștilor, Teodosie Snagoveanu. Nu știu ce ar trebui să fac mai mult pentru a dovedi că sînt creștin ortodox – poate cumva să mă călugăresc, să mă îmbrac cu o rasă monahală legată cu sfoară și să mănînc, precum sfinții în pustie, lăcuste și faguri de miere și să beau apă de ploaie din căușul copitelor de cai ? Și față de cine să fac eu dovezile astea? Nu cumva față de niște atei nefericiți, și homosexuali rămași șomeri după falimentul postului „Europa liberă" ? Dar e o curată nebunie! Nu credeam că acum, în România sfîrșitului de Mileniu, cu cîteva zile înainte de Jubileul a 2 000 de ani de la Nașterea lui Isus Christos, să se mai practice prigonirea creștinilor, mai rău ca pe vremea turcilor, care ne-au respectat credința, sau ca pe vremea cînd Armata Roșie transforma bisericile în grajduri. Nimeni, în România, n-a făcut mai multe donații la bisericile și la mînăstirile ortodoxe, așa cum am dat eu aproape toată agoniseala mea, la peste 60 de lăcașuri, începînd cu Mînăstirea Sîmbăta de Sus, a lui Constantin Brâncoveanu, la care iconostasul e realizat din dania și obolul meu, și asta se poate citi pe placa de marmură de la intrare, unde, printre noii ctitori, figurează și Fundația „România Mare". Chiar astăzi, de Moș Nicolae, am făcut daruri la cei 150 de copii orfani ai Revoluției din București, de care eu am grijă din 1990 și pînă acum – dar posturile de Televiziune nu popularizează asemenea acțiuni filantropice. Tot eu, și nu altcineva, i-am redescoperit, i-am repus în drepturi și i-am publicat pe marii poeți ortodocși Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Vasile Militam. Niciodată eu nu mă voi dezice de părinții mei, care au fost niște sfinți. Dar, în această veritabilă criză de „delirium tremens", postul de Televiziune PRO TV i-a jignit grav și pe creștinii după Evanghelie, numindu-i „sectă" – ori ei reprezintă un „cult", diferență de la cer la pămînt. în timp ce cultele sînt recunoscute și ocrotite de Lege, sectele sînt interzise. A fost insultat și Poporul American, unde trăiesc peste 100 de milioane de baptiști. A fost tocată, mărunt, și telegrama de felicitare pe care eu i-am adresat-o președintelui ales al Americii, dl. George W. Bush, în finalul căreia îl rugam pe acest creștin practicant, care umblă cu Biblia la piept și se roagă pe genunchi, să citească Psalmii 23 și 91 ai Regelui David, în ideea că asta îi va da tărie în lupta cu forțele răului. Unde nu dă Dumnezeu să existe în România mai mulți politicieni care să aibă relații excelente cu puternica și influenta comunitate baptistă din SUA? Tot acest „cor al broaștelor" face caz de o orientare pro-americană, pe care ar avea-o, dar îl vînează pe un cetățean american, care e predicator din Texas, căsătorit cu nepoata mea și stabilit în România. Și ne mai mirăm că America ne privește așa cum ne privește ! Sînt singurul politician român care are în familie un pastor american, dar, în loc să-l rugăm să-și folosească toate relațiile de peste Ocean pentru apărarea intereselor României, iată că el este pus la stîlpul infamiei, în vreme ce se folosesc milioane de dolari pentru un pretins lobby pe la diverse firme străine! Pentru a vă face o idee despre stadiul înalt la care a ajuns „democrația" la PRO TV, vă voi spune că postul cu pricina a primit nu mai puțin de 3 proteste, de la Cultul Creștin Baptist, Cultul Creștin după Evanghelie și Alianța Evanghelică din România, care își exprimă revolta față de această discriminare religioasă foarte gravă, cu consecințe internaționale neplăcute – dar nici unul dintre proteste n-a fost difuzat pe post, toate au fost aruncate la coș, le am eu, în copie, și le țin la dispoziția tuturor acelora care vor să vadă cine practică asuprirea și demascarea creștinilor de parcă ar fi niște răufăcători. Mai repede decît se așteptau unii, am aflat și ce se ascunde în spatele campaniei furibunde de denigrare a mea: cele peste 20 de firme-căpușă ale lui Adrian Sârbu, de la PRO TV, au de plătit la Bugetul Statului nu mai puțin de 800 de miliarde de lei, iar liderii PDSR-ului i-au promis că îi vor anula datoriile dacă mă lichidează pe mine. Cu o asemenea sumă fenomenală, s-ar putea asigura mîncarea în TOATE spitalele din România, pînă la Paște. Nicăieri în lumea civilizată nu sînt iertați cei care se fac vinovați de evaziune fiscală – aduceți-vă aminte de marea actriță italiană Sophia Loren, care a stat la închisoare din cauza fiscului, sau de tatăl celebrei sportive germane Steffi Graf, ori de impresarul lui Michael Jackson, Marcel Avram. Numai la noi, un personaj corupt și abuziv, ca șeful PRO W, încalcă toate legile, practică șantajul cu demascarea pe micul ecran, îi cheamă la ordine pe generalii de Poliție, ca pe niște copii de mingi, și, în vreme ce azvîrle în aer cu ceva confetti și baloane colorate, ca un fel de spoială peste mizeria cronică a populației, el îi buzunărește pe români. Unealta lui cea mai logoreică e un actor ratat, un fel de „poznă a firii", cum zicea cronicarul. Acesta face pe lupul moralist, dar a venit timpul ca lumea să știe cu ce afaceri de tip mafiot se îndeletnicește: de 1 an de zile, el percepe „taxă de protecție", de 2 miliarde de lei pe lună, de la un mare producător de alcool, care e și patronul unei echipe de fotbal (iată de ce actorul cu pricina se preface a fi un fân al acestei echipe); în acest an, infractorul a cumpărat, cu numai 5 000 de dolari, un autentic bacșiș, Sanatoriul pentru copii rahitici de la Eforie Sud, în urma unei licitații trucate; același personaj de o rapacitate ieșită din comun a pus mîna, tot ca urmare a unei licitații trucate, pe Institutul de Optică Militară din București, care are o clădire de 9 etaje, cu sute de laboratoare și birouri și cu o aparatură de mai multe zeci de milioane de dolari – prețul plătit Mafiei de la FPS de către actorul-afacerist este de 30 de ori mai mic decît cel real, nu mai vorbim de pagubele aduse cercetării și tehnicii militare. Și, ca dovadă că sînt bine informat: chiar numărul de mîine al „Evenimentului zilei" mă acuză de cele mai aberante fapte. Așa se explică violenta cîrdășie dintre Mafia politică și Mafia din presă – eu am fost acela care a izbit „nucleul dur" al Mafiei din România, eu i-am tăiat „caracatiței" brațele și acum, într-o agonie dezgustătoare, mă împroașcă și mă spurcă pe toate canalele. Aceeași explicație e valabilă și pentru acele ziare centrale care trăiesc, efectiv, tot din furat, din șantaj, din „taxă de protecție" și care știu bine că, dacă voi veni la Putere, li se vor închide robinetele jafului, ale reclamelor de la FPS, ale sponsorizărilor de la tot felul de afaceriști băștinași și străini, în realitate, neavînd ce să spună concret despre mine, fiindcă eu nu am făcutabsolut nimic de care să-mi fie rușine, dușmanii mei și ai Țării au umflat, artificial, gogoașa unui pretins extremism. Numai că nimeni nu poate produce nici cea mai mică dovadă concretă a acestui așa-zis extremism – este limpede că, dacă eu aș fi fost așa, pînă acum ar fi avut de suferit în vreun fel toți acei pirați de presă care mi-au bălăcărit familia, dar uite că nimeni nu i-a atins nici măcar cu o floare, însuși avocatul Antonie Iorgovan, părintele Constituției, actualmente senator PDSR de Prahova, a pledat, strălucit, la un proces artificial, pentru a demonstra ceea ce știe toată lumea – că noi nu sîntem extremiști. Și atunci, în disperare de cauză, ei se leagă de cuvinte, în mod concret, același PRO TV a extras dintr-un discurs polemic și metaforic de-al meu, vechi de aproape 3 ani, cîteva cuvinte, în care vorbeam de salvarea Țării cu mitraliera – dar, prin cele mai diabolice mijloace ale cenzurii de tip Stalinist, au fost tăiate și începutul, și sfîrșitul frazei, în care eu afirmam că nutresc speranța că nu se va ajunge aici și dezastrul cumplit al Țării se va rezolva pe cale pașnică. Dar, în definitiv, cine îmi reproșează mie un cuvînt, un simplu cuvînt? Nu cumva chiar aceia care n-au mînuit cuvintele polemice, ci chiar mitraliere, în decembrie 1989, în martie 1990, în iunie 1990, în septembrie 1991, în februarie 1999?Atunci au murit oameni, uciși în numele aceleiași democrații de tip Idi Amin sau Pol Pot, care mă incriminează pe mine acum. Timp de 11 ani muncitorii, pensionarii, studenții, păgubiții de la FNI, chiriașii, ba chiar și savanții fizicieni de la Măgurele au fost bătuți la sînge, de gorilele cu „cagule negre", numai pentru că și-au cerut drepturile. Acesta e adevăratul și singurul extremism, domnilor: ținerea sub teroare a populației, „poliția politică" a ambelor regimuri defuncte, înfometarea unei Țări întregi, lichidarea industriei, agriculturii, zootehniei, armatei, sănătății, învățămîntului, justiției, băncilor, turismului. Nu credeam că se împinge josnicia pînă acolo încît să se mintă că eu aș face execuții publice pe stadioane, după modelul chinez, sau că voi închide discotecile pentru tineri, ori că ziariștii vor fi băgați la Canal sau în alte lagăre de muncă, așa cum a mințit un nefericit de le lași, corespondent al Agenției France Presse, din Mahalaua Țicăului. Aștept, cu nerăbdare, ziua în care PDSR și noii săi aliați mă vor acuza că voi otrăvi apele și ffntînile, așa cum au speriat lumea, efectiv, în decembrie 1989, aceiași profesioniști ai intoxicării.
In canonada jenantă pusă la cale împotriva mea se minte, din zori și pînă noaptea, că vezi, Doamne, comunitatea internațională ar fi extrem de îngrijorată din pricina ascensiunii mele și că România s-ar putea scufunda în Mare, ca Atlantida, ori că mai are puțin și va cădea de pe Glob. Hai să fim serioși! Tratamentul dur la care e supusă Țara noastră nu mi se datorează mie, care mi-am afirmat, în repetate rînduri, atașamentul categoric la valorile civilizației occidentale și la idealul de integrare euro-atlantică. Voi sînteți cei care au terfelit imaginea Țării, voi sînteți cei care au transformat România într-o placă turnantă a criminalității și într-un exportator de violență. Eu nu fac altceva decît să mă lupt pentru stoparea degradării umilitoare, iar ultimul Raport al Comisiei Europene, care arată că România e una dintre cele mai corupte Țări, confirmă justețea luptei mele. Toată avalanșa asta de citate din presa străină nu păcălește pe nimeni, fiindcă textele sînt comandate, scrise și plătite de aici, de la București. Occidentul nu va trata cu hoții, care au jefuit fondurile comunitare, ci cu oamenii integri, ca mine, care cînd spun o vorbă, apăi așa va fi! Așa după cum s-a văzut, nici o Țară și nici o oficialitate occidentală n-au formulat nici cea mai mică obiecție la adresa triumfului PRM, totul nu e decît o diversiune și o ploaie de fumigene, pentru înspăimîntarea populației. Vrăjmașii Țării mă răstignesc, dar ei uită un lucru: oamenii simpatizează cu victima! Astăzi, a fost dat publicității un sondaj IMAS, care mă creditează pe mine cu 56%, iar pe contracandidatul meu cu 44%, iar diferența va crește. Eu nu numai că nu sînt izolat pe plan extern, dar îmi face plăcere să vă anunț că ieri, 5 decembrie, am primit, printr-un emisar special, una dintre cele mai importante distincții internaționale: Medalia de Aur și Diploma „Omul Anului 2000", decernate de Institutul Biografic American din New York. Port la gît această medalie cu eșarfă de mătase mov, iar diploma o am aici, alături. Dacă aș fi fost așa cum încearcă să mă picteze unii, n-aș fi primit, doar în acest an, două prestigioase distincții: Medalia de Aur „Omul Anului 2000" și Medalia de Aur a Academiei Mondiale de Medicină „Albert Schweitzer", pentru acțiuni umanitare.
Doamnelor și domnilor, acesta este ultimul meu mesaj către Poporul Român în actuala campanie electorală. Așa după cum vedeți, unul dintre scopurile diversiunii a fost atins: în loc să mă ocup de prezentarea programului meu prezidențial și de prioritățile social-economice ale PRM, a trebuit să demontez, punct cu punct, acuzațiile aberante care mi s-au adus. Acelora care se întreabă de ce nu a avut loc nici o dezbatere publică între mine și contracandidatul meu, așa cum se întîmplă în toată lumea civilizată, le voi răspunde că acesta evită, mai pe românește fuge de un asemenea dialog, procedeu care nu îi face cinste. Este regretabil că dl. Ion Iliescu nu acceptă un dialog, în direct, absolut necesar pentru ca populația să poată compara cele două oferte electorale – dar el a intervenit, brutal, și în dreptul meu legal de a-mi împărți spațiul de antenă acordat de Legea Electorală pe postul public de Televiziune: inițial, eu am intenționat să vorbesc astăzi 30 de minute și mîine 30 de minute, pentru a fi sigur că mă vor recepționa mai multe categorii de cetățeni, lată că n-a fost posibil și PDSR-ul a dictat și a bătut cu pumnul în masă. De altfel, știu că s-a instaurat o stare de nemulțumire și nervozitate față de aroganța la care au revenit liderii acestui partid. Nu mai departe decît acum 4 ani, PDSR-ul a pierdut alegerile într-o manieră catastrofală, iar ieșirea din scenă a d-lui Ion Iliescu părea a fi definitivă, îi reamintesc acestuia că populația era atît de scîrbită și revoltată, încît ar fi fost în stare să voteze cu oricine, și cu Petrache Lupu, numai să scape de el. Ion Iliescu a avut Țara pe mînă timp de 7 ani, dar a condus-o din ce în ce mai rău, pînă a făcut posibilă explozia socială din noiembrie 1996. încă ne sînt proaspete în memorie declarațiile unor lideri, care susțineau că „Dumnezeu e PDSR-ist" și că ei vor conduce Țară pînă în anul 2050. Să mai vorbim de miliardele de dolari prăduite în primii 2 ani postdecembriști? Să mai vorbim de ruinarea economiei naționale? Să mai vorbim de rețelele de tip mafiot patronate de Regimul Iliescu ? Am zeci de documente, dintre care aleg unul singur, din lipsă de timp: traficul de armament și țigări efectuat de aeronava IL-18 pe Aeroportul Otopeni, în anii 1995 și 1996, avion înmatriculat E.R. 75929. în perioada iunie-decembrie 1995 au fost 16 transporturi, iar în perioada ianuarie-noiembrie 1996 au fost 22 de transporturi. Rețineți, e vorba de un singur avion, cel implicat, mai tîrziu, și în Afacerea Țigareta II. în realitate, așa după cum îmi mărturisea căpitanul Valentin Vasilescu, comandantul adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, în timpul Regimului Iliescu au fost desfășurate mai multe sute de asemenea „operațiuni speciale". Noi nu sîntem împotriva comerțului, fie el și cu arme, dar în ce buzunare sau conturi au intrat sutele de milioane de dolari cîștigate și de ce nu s-au plătit taxele vamale ? La fel de scandaloasă a fost contrabanda cu petrol și benzină, de care a scris și presa internațională. La fel de revoltătoare au fost activitățile de tip mafiot ale directorului SPP de atunci, Dumitru Iliescu, cu mașini, cu arme și muniție, cu alte bunuri și valori, toate în afara Legii. Atunci cînd am ridicat acest caz infracțional în fața Senatului României, urmarea a fost că dl. Ion Iliescu, în loc să se debaraseze de infractor, mi-a ridicat mie imunitatea parlamentară. Un caz similar s-a petrecut în privința generalului Victor Marcu, prim-adjunct al directorului SRI: acesta l-a informat pe șeful Statului despre ilegalitățile lui Virgil Măgureanu, dar, ce paradox inimaginabil, a doua zi a fost dat afară chiar generalul care îndrăznise să sesizeze abuzurile și actele ilegale ! De fapt, una dintre problemele d-lui Ion Iliescu este aceasta: n-a avut „mînă bună" la oameni, s-a înconjurat, aproape sistematic, de indivizi dubioși și puși pe căpătuială, ca Gelu Voican Voiculescu, Silviu Brucan, Mihai Bujor Sion, Dumitru Iliescu și alții ca ei. „Spune-mi cu cine te-nsoțești, ca să-ți spun cine ești!" – sună o zicală românească. Ne amintim, cu toții, scena ridicolă în care un comando de 40 de parlamentari PDSR l-a însoțit pe deputatul Gabriel Bivolaru la Parchetul General, ca un fel de „trupă de șoc" și de intimidare a Justiției. Am aflat și ce se ascundea în spatele acestei demonstrații fără precedent, fiindcă nicăieri actul de justiție nu se exercită sub presiunea străzii: acest Gabriel Bivolaru își cumpărase, în 1996, locul de deputat, ducînd cîte o valiză cu cîte 1 miliard de lei acasă la doi dintre fruntașii PDSR-ului. Exemplele sînt mai numeroase și toate arată că PDSR-ul a pierdut atunci alegerile fiindcă era perceput de populație drept cel mai corupt partid, în vara anului 1997, PDSR-ul s-a spart în două, așa după cum se știe, pe fondul Afacerii Costea – personaj care a pompat milioane de dolari și într-o parte, și în alta. Dar, nu-mi propun să fac un proces PDSR-ului, deși lumea se întreabă de unde a avut acest partid acum, în campania electorală, atîtea zeci de milioane de dolari, în timp ce noi n-avem bani de afișe sau de bannere. Și lumea se mai întreabă cum au reușit să ia trenul corupției, din mers, și cei nou-veniți la pupitrul de comandă: de pildă, un primar PDSR de sector a cîștigat, în numai 6 luni, din iunie 2000 pînă acum, 6 miliarde de lei, iar un viceprimar a cîștigat 2 miliarde de lei, ambii din atribuirea unor lucrări de construcții către propriile lor firme, evident, fără licitație. Aroganța de care vorbeam s-a propagat cu viteza fulgerului. Am să vă dau un singur exemplu: vineri, 1 Decembrie, un alai PDSR-ist s-a prezentat la Teatrul Național din Cluj-Napoca și a încercat să intre, cu forța, în Loja Centrală, pentru a urmări spectacolul dat de Primărie în cinstea Zilei Naționale. Un funcționar obștesc, pe nume lonuț Țene, le-a spus năvălitorilor că Loja cu pricina e rezervată primarului Gh. Funar și oaspeților de la București și Chișinău. „Și ce dacă? Noi am cîștigat alegerile!" – a răspuns vicepreședintele Filialei Județene PDSR, un anume Apahideanu, după care, nici una, nici două, i-a tras bietului om, o persoană delicată, poet cu mai multe cărți publicate, trei palme răsunătoare. Chiar așa, domnilor? Ați ajuns să bateți lumea numai pentru că nu face sluj în fața voastră? Iar vă purtați de parcă ați avut nu 37%, ci 87% ? Se vede treaba că din operele complete ale șefului vostru n-ați reținut decît mîna vîrîtă în beregata unui ziarist și faimoasa întrebare: „De ce urli, mă, animalule?" La ce oare trebuie să se mai aștepte cetățenii României de la niște oameni care sînt puși pe răfuială și reglări de conturi, pe inocularea unei psihoze că vine tăvălugul și PDSR-izează Țara?
Domnule Iliescu, am să vă pun acum, în lipsă, cîteva dintre întrebările pe care vi le-aș fi adresat dacă ați fi avut bărbăția să vă confruntați cu mine. Motivul invocat de dvs., cum că eu aș fi agresiv și v-aș jigni, nu rezistă, fiindcă am mai participat împreună, în turneul electoral preliminar, la mai multe emisiuni de Televiziune, și la TVR, și la TVR Internațional, și la ANTENA 1, unde nu numai că nu v-am deranjat cu nimic, dar chiar v-am luat apărarea în fața violenței unor contracandidați. Acum, ați adoptat o poziție de tip apartheid. Dvs. ați prins din zbor acest clișeu, al așa-zisului meu extremism, care nu se poate proba prin nimic concret, și faceți caz că Occidentul vă apreciază echilibrul și echidistanța. Să admitem că ar fi așa. Atunci cum vă explicați, totuși, eșecurile numeroase pe care le-ați avut și pe plan extern, timp de 7 ani? în afară de invocarea obsesivă a Pactului de la Montcloa, din Spania, și de cîteva șabloane despre strategii și parteneriate, ce mai știți dvs. în materie de politică? Și, în general, ce termen de funcționare poate avea „limba de lemn" pe care o utilizați, de 50 de ani încoace? lată începutul unui articol din cunoscuta publicație britanică „The Independent", nr. din 27 noiembrie a.c., care n-a fost popularizat de presa de la București, citez: „Vechiul aliat al fostului dictator comunist al României, Nicolae Ceaușescu, părea că va recîștiga puterea seara trecută, mișcare care ar putea îngropa candidatura României la Uniunea Europeană și NATO. (…) Dl. Iliescu, 70 de ani, activează în politică din perioada stalinistă a anilor '50". Chiar astăzi, 7 decembrie, la Postul de Radio „Vocea Americii" , politologul Vladimir Tismăneanu a avertizat că aceia care îl vor vota acum pe Ion Iliescu, peste 1 an de zile vor regreta. Apropo, cînd ați devenit dvs., din admirator al stalinismului biruitor, un așa de înfocat adept al capitalismului și Occidentului? Am aici o fotocopie a articolului scris de dvs. la Moscova și publicat în ziarul „Scînteia", la 28 august 1951, citez: „Pentru orice student român este o cinste și o fericire să studieze în Uniunea Sovietică, în țara științei, tehnicii și culturii celei mai avansate din lume (…) Noi avem foarte multe de învățat și din faptul că ne aflăm într-o asemenea țară ca Uniunea Sovietică, în mijlocul unor asemenea oameni ca oamenii sovietici. (…) Avem de învățat nespus de mult din felul de a trăi și a gîndi al omului sovietic, al acestui om de o mare înălțime morală, cult, modest". Și acum, paragraful de senzație: „Cu toții simțim prietenia, îndrumarea și ajutorul tovarășilor noștri sovietici, ne bucurăm împreună de succesele construcției noastre pașnice și simțim aceeași revoltă contra canibalilor americani care săvîrșesc bestialități de nedescris împotriva eroicului popor coreean și care pregătesc un nou război mondial. De la oamenii sovietici avem de învățat ce înseamnă adevăratul patriotism" – am încheiat citatul. Semnează, Ion Iliescu, [anonimizat] III la Institutul Energetic Molotov, Moscova. Așadar, în tinerețea dvs. stalinistă îi înfierați pe americani ca fiind niște canibali și niște bestii, pe cînd omul sovietic, ehei, era un model de patriotism, de omenie, de o mare înălțime morală.În vremea aceea, ce se întîmpla în România, din pricina oamenilor sovietici care erau idolii dvs.? Păi, ce să se întîmple: 300 000 de oameni, floarea culturii, științei, religiei și oștirii române erau exterminați la Canal și în Lagăre de către trupele de ocupație sovietice, în același timp, zeci de mii de militari români și sute de mii de civili din Basarabia și Bucovina înghețau sub viscolele năpraznice ale Siberiei, de le-au putrezit oasele la capătul lumii, tot din pricina „marii înălțimi morale a omului sovietic". La tragedia lor de a muri de frig, de foame și de bătăi în Uniunea Sovietică, dvs. răspundeați cu „Fericirea de a studia în URSS", fericire, totuși, întunecată de norii negri ai canibalilor americani, care erau gata-gata să provoace atunci, după 1951, cel de-al Ill-lea război mondial. Nobile și înălțătoare pagini ați mai scris la vîrsta de 21 de ani, d-le Ion Iliescu ! Așa că nu-i de mirare că în iulie 1956, așa după cum arată presa vremii, ați fost cooptat în Biroul Politic al CC al UTM și cariera dvs. a început ! Nu vreau să vă scriu eu biografia și nici nu vă reproșez păcatele tinereților, deși cine a pactizat atunci cu dușmanul Țării sale e poate mai vinovat decît acesta în fața Istoriei. Totuși, cum v-ați dat biografia la întors, cum ați devenit, din dușman al americanilor mîncători de oameni, nu-i așa, pro-american ?! O asemenea metamorfoză ciudată nu s-a mai văzut decît la gîndacul lui Kafka! în realitate, d-le Iliescu, dvs. n-ați făcut altceva decît să vă aranjați ploile și viața de așa manieră, încît să conduceți tot timpul, indiferent de regimul politic. Născut să fiți șef, acum nu concepeți o altă ipostază decît aceea de a reveni în fruntea Statului Român, deși nu mai sînteți la vîrsta la care puteți desfășura o activitate energică pentru Țară, de vreme ce nici acum 10 ani n-ați făcut mare lucru. Printre întrebările pe care aș fi vrut să vi le pun, d-le Iliescu, este și una referitoare la asasinarea fostului dvs. șef și tovarăș de drum, Nicolae Ceaușescu. Ani de zile ați negat că ați fi avut vreun amestec, dar așa ceva e ridicol, fiindcă nu mișca nimic în structurile noii puteri fără știrea și acordul dvs. Am aici o copie după actul prin care, la 24 decembrie 1989, în calitate de președinte al CFSN, dvs. ați instituit Tribunalul Militar Excepțional, a cărui sentință de condamnare la moarte, după cum a mărturisit și Silviu Brucan, era deja stabilită. Unde intervine ilegalitatea? La 24 decembrie nu funcționa nici un CFSN, ședința de constituire avînd loc abia la 28 decembrie 1989, și nici măcar atunci nu ați fost ales președinte. Așadar, aceea a fost o crimă calificată, pe baza unui grosolan fals în acte publice, a încălcării Legilor Țării și a funcționării unui Tribunal ilegal. Dar, dincolo de toate acestea, rămîne asasinatul oribil, a doi oameni bătrîni, efectiv nituiți cu 600 de gloanțe el și cu 700 de gloanțe ea, căreia i-a zburat și o parte a craniului, încît martorii povestesc că un cîine al Regimentului de la Tîrgoviște, Rex, i-a mîncat creierul și i-a băut sîngele. Cum a fost posibil să se întîmple o asemenea atrocitate la un Popor născut creștin? Și de ce ați „livrat" marfa în sfînta zi de Crăciun, cînd românii nu taie nici măcar porcul, de-aia și este Ignatul cu cîteva zile înainte? Citez dintr-un document secret: „De altfel, Gorbaciov stăruia, încă din 22 decembrie 1989, pentru asasinarea lui Ceaușescu. Scenariul asasinării urma să fie declanșat de parola «Recursul la metodă» sub conducerea directă a lui Ion Iliescu". Eu n-am să vă întreb, d-le Ion Iliescu, așa cum v-a întrebat dl. Emil Constantinescu, în 1996, dacă dvs. credeți în Dumnezeu. Ați mărturisit-o singur, sînteți liber cugetător, adică ateu. Eu am să vă întreb dacă l-ați visat vreodată pe Nicolae Ceaușescu, dacă ați avut vreodată imaginea acelui bătrîn ciuruit de gloanțe înainte de a fi ucis de lipsa insulinei. Dar pe tinerii omorîți DUPĂ asasinarea lui Ceaușescu i-ați visat ? Pe ei cine i-a împușcat, d-le Iliescu? Să nu-mi răspundeți că teroriștii, fiindcă povestea asta n-o mai cred nici copiii dintre blocuri, care frecventează lucrări mai elevate, ca textele formației BUG Mafia și ale altor trupe de succes. Vă spun eu ce s-a întîmplat: acel război româno-român s-a declanșat pentru a justifica uciderea soților Ceaușescu și a instaura panica și teroarea în populație, așa încît legitimitatea puciștilor să apară drept necesară și salvatoare. Poeta Leonida Lari, pe atunci deputat în Parlamentul de la Moscova, I-a auzit pe Mihail Gorbaciov spunînd, la microfon, că acum a vorbit cu tovarășul Ion Iliescu, care a cerut ajutorul trupelor sovietice. Exact același dialog I-ați reprodus și dvs., la București, de față cu numeroși martori. Noroc cu bravul general Ștefan Gușe, care s-a opus intervenției rusești. Din păcate, curajul i-a fost fatal: nu peste mult timp, muntele acela de om, prieten bun al meu, avea să moară de cancer, la numai 53 de ani, medicii militari din jurul meu, senatorul loan Cârciumaru și deputatul Ion Marinescu, comentînd că generalul a fost iradiat. La fel a fost suprimat și șeful trupelor USLA, colonelul Gh. Ardeleanu. în aceeași manieră brutală, cu o salvă de rachete, a fost pulverizat, din ordinul generalului KGB-ist Nicolae Militam, elicopterul cu care erau aduși la București generalii Nuță și Mihalea, care știau prea multe despre amestecul străin. Apoi, i-ați băgat la închisoare pe colegii și tovarășii dvs., dintre care doi au și murit destul de repede: fostul președinte al MAN Nicolae Giosan s-a prăpădit în temniță, iar fostul ministru de Externe loan Totu s-a spînzurat. N-aveți, oare, nici o remușcare, d-le Ion Iliescu? Nici față de tinerii stîlciți în bătaie în iunie 1990, sau față de cei uciși de forțele de represiune în septembrie 1991? Pe cîți munți de cadavre sînteți capabil să mai călcați pentru a vă eterniza la Putere? Și cîți ani vreți să mai domniți, poate cumva pînă la vîrsta de 900 de ani a lui Matusalem? Nici o problemă, se poate aranja și asta, vorbim cu specialiștii în inginerie genetică și vă clonăm, dvs. să fiți fericit!
In privința candidaturii dvs. iarăși s-a comis o fărădelege: dvs. pretindeți că n-ați avut decît un singur mandat prezidențial, 1992-1996. Eroare gravă! Dar între 1990 și 1992 cine a fost președintele României ? Hai să admitem că numărătoarea începe din decembrie 1991, de cînd a fost votată Constituția – și tot rămîne aproape 1 an, pînă în septembrie 1992, timp în care ați semnat documente oficiale și tratate internaționale în calitate de președinte al Țării. Există un precedent: așa după cum se știe, imediat după asasinarea lui John Kennedy, vicepreședintele Lyndon Johnson a depus Jurămîntul, în avion, și a devenit noul președinte al Americii, pentru a se evita vidul de putere. Acel prim mandat al lui a durat doar 1 an, pînă la alegerile din 1964, pe care le-a cîștigat, și a mai beneficiat de încă un mandat, pînă în 1968. Acolo, cariera lui prezidențială s-a încheiat, întrucît Constituția SUA prevede numai 2 mandate. Este exact cazul dvs. Acum, vă luptați, din răsputeri, pentru cel de-al 3-lea mandat. Cine ne asigură pe noi că, dacă îl veți obține, nu veți schimba Constituția pentru a mai cîștiga și alte mandate, eventual o domnie pe viață ? Unde scrie că numai dvs. puteți conduce Țara asta? O societate se guvernează după legi și reguli, iar dacă ele sînt încălcate se deschide calea către multe samavolnicii. D-le Iliescu, ce ați vrea să faceți dvs. nou pentru Poporul Român, în comparație cu cei 7 ani în care I-ați condus, așa cum I-ați condus ? Cine v-a împiedicat să vă transpuneți în viață programele atunci? Astăzi, pretindeți că ați căpătat mai multă experiență, ceea ce e comic. Pentru numele lui Dumnezeu, aveți aproape 71 de ani, iar la sfîrșitul unui eventual nou mandat veți avea 75 de ani, să vă dea Dumnezeu sănătate ! V-ați născut în timpul marii crize mondiale, în martie 1930. România intră în Secolul XXI și în Mileniul III, nu credeți că și noile generații au dreptul la un președinte născut după cel de-al ll-lea război mondial, care să le vorbească pe limba lor, să le înțeleagă, să nu fie mereu nevoit să le explice de ce i-a făcut canibali pe americani și să folosească și alt limbaj decît „sinergia faptelor" și „meandrele concretului" ? D-le Iliescu, dați o șansă celor peste 10 milioane de copii, de adolescenți și de tineri, care au respect față de bătrîni, dar nu pot fi obligați să se întoarcă în trecut ori să aștepte ca, din 4 în 4 ani, să vă maturizați dvs. și să căpătați experiență. Ați avut, duminica trecută, una dintre explicațiile votului masiv pe care tinerii mi l-au dat mie, iar nu dvs. Eu sînt cu 20 de ani mai tînăr decît dvs. Nu contest că am făcut și eu destule greșeli în viață, însă în nici un caz mizeriile de care mă acuză unii acum. Prin încăpățînarea dvs. de a deveni, pentru a treia oară, președintele României, și de a refuza orice dialog cu cel de-al doilea partid din Țară, riscați să aruncați în haos și să-i ridicați pe 3 000 000 de români împotriva altor milioane de frați ai lor. La urma urmei, ce v-am cerut noi? Nu v-am cerut nimic ! Nici funcții guvernamentale, pe care, oricum, nu știu cu ce drept le tot împarte PDSR-ul acum la clientela sa lacomă, nu v-am cerut nici alianțe. Ba chiar Prințul Paul de România m-a vizitat, și-a oferit serviciile de mediator, însă nici nu l-ați băgat în seamă. Au stat ei, la masa dialogului, israelienii și palestinienii, sud-coreenii și nord-coreenii, negrii și albii în Africa de Sud – și n-ar fi putut avea niște tratative civilizate două partide românești? Păi electoratul de-asta a și votat, masiv, pentru schimbarea defunctului regim, ca să cooperăm și să scoatem Țara din prăpastia crizei! Imaginați-vă ce atmosferă bună ar fi fost în Țară și ce climat de siguranță și muncă s-ar fi instaurat dacă, măcar în plan parlamentar, s-ar fi realizat o colaborare a PDSR cu PRM care, prin redistribuire, au acum 72% dintre mandatele de senatori și deputați, iar guvernul, fie și al dvs., ar fi putut funcționa. Dar dvs. v-ați opus cu o vehemență ilogică și, în orice caz, improprie politicienilor de anvergură, în aceeași zi de marți, 28 noiembrie, care era chiar ziua mea de naștere, în loc să primesc și eu un telefon de felicitare, așa cum e omenește, m-am pomenit atacat, brusc, din direcții similare: ziarele „Izvestia" și „Nezavisimaia Gazeta", care apar la Moscova, Piotr Lucinscki și, cu voia dvs., ultimul pe listă, Ion Iliescu. Această strategie avea să capete o explicație a doua zi, cînd un general al Serviciilor Secrete al Țării mi-a comunicat că ordinul venise de la KGB. Acum era clar. Haideți să ne uităm pe hartă: Rusia știe că a pierdut, irevocabil, Iugoslavia, care se integrează rapid în Europa Occidentală, și atunci se încearcă să se creeze un cap de pod, prin România, spre Balcani. Garanția funcționării acestui plan o reprezintă realegerea dvs. în funcția de președinte. Orice explicație ați da, cu suficiența care vă caracterizează, nu rezistă în fața faptelor concrete. Pentru că ura cu care dvs. ați exclus, încă din start, orice dialog, chiar la nivel de „Bună ziua", cu PRM, numai printr-un ordin extern se explică. De altfel, mai mulți ofițeri ne-au mărturisit că Dosarul KGB al dvs. a fost sustras din arhiva SRI, la începutul lui 1990, de viitorul general Vasile Lupu, care, evident, și-a făcut mai multe copii. Și acum, întreb cancelariile occidentale și ambasadele acreditate la București: vrea cineva ca România să recadă în spațiul de influență al acelor tendințe revanșarde ale imperiului ex-sovietic ? Așa ne îndreptăm spre NATO, cu un om care îi sataniza pe americani și a avut, toată viața, legături indestructibile cu Moscova ?!
Doamnelor și domnilor, departe de mine gîndul de a-l descalifica pe dl. Ion Iliescu în fața dvs. Lumea vede și judecă: în timp ce domnia-sa a condus Țara timp de 7 ani, eu n-am condus nimic și aș putea face pentru Poporul Român și idealurile sale mai mult decît un om șovăielnic, care a fost, în ultimii 11 ani, prizonierul unor cercuri de interese de tip mafiot. Nu știu cum se face, dar de venirea mea la Putere nu se tem nici muncitorii, nici gospodinele, nici șomerii, nici minerii înfometați, nici militarii, nici dascălii, ci se tem exact aceia care, pînă acum cîtva timp, îl terfeleau pe dl. Ion Iliescu în fel și chip. Am aici ziarul „Ziua" din 29 octombrie 1996, puteți vedea și dvs.: „Caracatița Mafiei politico-financiare a președintelui României a trecut Atlanticul. Ion Iliescu a topit în SUA peste 4 milioane de dolari sustras! de la popor". Alte titluri, tot în „Ziua": „A fost o lovitură de Stat. lată dovada nr. 8. Ion Iliescu a stat legat la firul scurt cu Gorbaciov". Alt titlu: „Parola «Opriți măcelul!» a declanșat teroarea". Alte publicații, care acum îl apără, îl acuzau că, pe vremea cînd era prim-secretar la lași, au fost arestate și chiar au murit destule femei care își făceau chiuretaj. Timp de 7 ani, d-na Doina Cornea a răgușit strigînd „Nu mai vrem, nici un pic, președinte bolșevic!" La vremea aceea, eu i-am luat apărarea lui Ion Iliescu. Răsplata ? O vedeți și dvs., stimați locuitori ai României: dl. Ion Iliescu a fost îmbrățișat, cu o căldură suspectă, ca un fel de salvator al democrației și părinte al Patriei, exact de către aceia care îl făceau Antichrist. Niciodată n-a existat, în Istoria României, o asemenea scenă de cameleonism colectiv. Aceasta e, cu adevărat, „marea năpîrlire". Mai mult decît atît, în disprețul propriului electorat, care l-a votat tocmai ca să scape de partidele care au ruinat Țara în ultimii 4 ani, PDSR-ul a defilat, la braț, cu liderii UDMR, PD și PNL, pe care, cu numai cîteva săptămîni înainte, îi amenința cu celulele pușcăriilor! Deruta a fost totală printre membrii și simpatizanții PDSR-ului, oameni cinstiți și cu frica lui Dumnezeu. Ulterior, simțind pulsul populației, negocierile au fost înghețate, dar asta e valabil pînă duminică, încercînd să dreagă busuiocul, conducerea PDSR-ului a făcut o gafă și mai mare. Dar, fiecare doarme așa cum își așterne. Insă e păcat de Țara asta, că intră în iarnă nu numai cu cămările goale, ci și cu sufletul gol și cu un sentiment de trădare care produce traume adînci.
In fine, să ne ocupăm puțin de programul meu prezidențial. Din numeroasele măsuri pe care le preconizez, voi începe cu cîteva, mai stringente: în primul rînd, dacă mă va ajuta bunul Dumnezeu să devin președinte și să-mi salvez Țara de la pieire, voi asigura cancelariile lumii, inclusiv reprezentanțele diplomatice acreditate la București, că voi respecta cu fermitate angajamentul nostru de integrare a României în structurile euro-atlantice, precum și toate tratatele și acordurile internaționale la care Țara noastră este parte. Nu de mine trebuie sa se teamă Occidentul, fiindcă eu sînt un om al păcii și dialogului, hotărît să modernizez România – Occidentul trebuie să se teamă de ultima mare migrație din Istorie, aceea a gangsterilor, a traficanților de droguri și arme, a ucigașilor, a prostituatelor, a violatorilor de copii, care se tot revarsă, ca lava unui vulcan, prin România către inima Europei. Așa cum românii au apărat, sute de ani, valorile civilizației creștine a Occidentului împotriva expansiunii otomane – acum le vor apăra contra crimei organizate, a imigrației ilegale și a altor primejdii. Eu sînt singurul care poate lua taurul Mafiei de coarne, dacă nu se va înțelege asta va fi rău și pentru Țară, și pentru tihna din multe cămine europene. Apoi, voi depune cele mai cinstite și statornice demersuri pentru o adevărată reconciliere națională. N,u voi băga la pușcărie politicieni și ziariști, nu voi face nici o execuție publică, dimpotrivă, am să-i apăr de furia populației pe cei vinovați de jaf și abuzuri. Tot ceea ce voi face va fi lichidarea Mafiei, cu Legea în mînă, și confiscarea marilor averi realizate prin fraudă. Acest drept nu mi-l poate lua nimeni, fiindcă numai așa vom putea începe o viață nouă. în paralel, voi lua toate măsurile care se impun pentru asigurarea securității alimentare a populației, cu orice preț, pînă vom ieși la primăvară și va da firul ierbii. Nu este normal ca România să sufere de foame. Un studiu efectuat de un organism al ONU – e vorba de FAO – a stabilit că România, cu pămîntul ei bogat și cu regimul hidrografic excepțional, inclusiv cu cei aproape 200 de km de Litoral al Mării Negre, cu o faună excepțională, poate hrăni nu 22 de milioane, ci 80 de milioane de locuitori. Ca stil de muncă, voi vizita fiecare județ al Țării, în primele 3 zile ale fiecărei săptămîni, însoțit de specialiști în multiple domenii, dar și de investitori români și străini, pentru a inventaria problemele grave cu care se confruntă populația și a le găsi o rezolvare rapidă, în privința investitorilor străini, îi voi invita să vină înapoi pe cei de la marile firme și concerne General Motors, General Electric, Siemens, Bayer, A.E.G., Deutsche Telecom, British Telecom, Marlboro și pe toți ceilalți alungați de Mafia pestriță care a controlat și a dijmuit totul. Voi ordona anchete prezidențiale pentru stabilirea modului în care s-au efectuat privatizările, iar acele privatizări frauduloase vor fi anulate. Voi instaura austeritatea de sus și pînă jos, începînd cu mine și cu familia mea. Voi solicita Parlamentului și Guvernului să adopte actele normative și să acționeze pentru ca:
1) In maximum 6 luni, să fie asigurat salariul minim pe economie de 2 milioane de lei, iar pensia minimă de 1,5 milioane de lei.
2) Pana la Anul Nou li se va face dreptate tuturor pagubitilor de la FNI, din fondurile institutiei vinovate, CEC-ul, si , eventual, si cu ajutorul AVAB-ului.
3) Vor fi asigurate facilități de angajare pentru absolvenții de facultăți din promoția anului 2001.
Intreaga suprafață agricolă a României, de cea 9 milioane de hectare, să fie cultivată și să se reînceapă munca la amenajările funciare și la refacerea sistemelor de irigații.
5) Toate complexele zootehnice care s-au dovedit rentabile vor fi redeschise.
6) Renegocierea acordurilor cu FMI și Banca Mondială în funcție de apărarea Interesului Național.
Evident, avem mult mai multe proiecte și măsuri, dar acestea apar mai importante în prima fază. Totul pe fundamentul reinstaurării rolului Statului în viața social-economică.
Dragi compatrioți, se apropie Sărbătorile de Iarnă. Din nefericire, ele sînt mai triste astăzi decît oricînd, prețurile la alimente și la carburanți iar au luat-o razna și voi nu aveți nici o instanță morală și legală la care să vă mai plîngeți. Apar astăzi în fața voastră cu smerenia care se cuvine atunci cînd te știi privit de poporul lui Ștefan cel Mare, al lui Mihai Viteazul, al lui Avram lancu, al lui Eminescu, al lui lorga, al lui Brâncuși, al lui Enescu. Ce popor mesianic ! Păcat de conducătorii cei slabi pe care i-a avut în diverse perioade istorice. „Bună Țară, rea tocmeală" -zicea cronicarul. Aceasta e luna iertării, ca să intrăm curați la suflet în Noul Mileniu. Vă iert și pe voi, prigonitorii mei, care nu puteți pricepe că un om e altfel decît voi, că e o oaie albă într-o turmă de oi negre, că nu merge la furat cu hoții, că nu se destrăbălează cu destrăbălații, că nu numai că nu ia de la săraci, ca toți bogătașii de azi, ci, dimpotrivă, își dă și haina de pe el și nici un om sărman n-a plecat de la ușa lui fără vreun ajutor, oricît de mic. îi rog, totodată, pe cei pe care i-am mîhnit în vreun fel, sau i-am nedreptățit, fără voia mea – să mă ierte. Este înfiorător de greu, într-o lume care se abrutizează, să-ți păstrezi cumpătul, să rămîi un om adevărat, să nu te atingi de aurul care te ispitește, să nu gîndești și să nu făptuiești urîciuni, chiar și atunci cînd nu te vede nimeni – există, totuși, cineva care te vede, judecă și cîntărește totul, din slava Cerului. Acelora care se întreabă care e secretul succesului meu le voi răspunde cu simplitate, dovedind că nu m-a orbit această izbîndă și că trebuie să fug de păcatul trufiei: eu nu sînt decît un om, un simplu om, ridicat din mijlocul Poporului meu, iar inima mea este cutia aceea de rezonanță care vibrează la nedreptăți, la plînsul și la durerile oamenilor. Nici eu nu-mi explic de ce mă doare atîta suferința celor din jur, oameni și animale, dar o iubire năvalnică îmi inundă pieptul și atunci sar în ajutorul lor. Parcă se petrece ceva magic cu mine și trec peste orice primejdie pentru a micșora suferința care domnește în această „Vale a Plîngerii". Nu știu ce oieri, ce plugari, ce preoți, ce soldați, ce femei milostive mi-au trimis, pe fluviul de sînge al generațiilor, această patimă clocotitoare, de a face dreptate celor năpăstuiți. Ca mîine, vor răsuna colindele de Crăciun și un crîmpei de lumînare, într-o ramură de brad, ne va face să ne aducem aminte de copilărie și de părinți. Mesajul meu e de pace și de bună învoire. Nu sînt așa de bun cum mă cred cei 220 000 de membri ai PRM, dar nici pe departe nu sînt așa de rău cum mă zugrăvesc cei care nu mă cunosc. Am să fiu reformatorul Țării mele.
Duminică, România va juca ultima șansă a ei. îi rog pe magistrații, pe președinții secțiilor de votare, pe cei care numără și transportă voturile, dar și pe observatorii străini – să fie corecți, să nu-și facă păcatul grav de a năpăstui un om care nu vrea altceva decît binele Poporului Român. Primesc informații că duminică voi fi furat „la sînge", ceea ce ar putea provoca reacții populare imprevizibile, îi invit pe membrii minorității maghiare, ai minorității țiganilor, ai altor etnii, să nu voteze cu mafia care i-a adus și pe ei în sapă de lemn, să-și asculte vocea inimii și să aleagă un om care le va fi prieten și apărător, îi rog pe cetățeni să vină, duminică, la vot. Jos Mafia ! Sus Patria ! Doamne, ocrotește-i pe români ! La Mulți Ani, Popor Român, și Sărbători Fericite !
– BIBLIOGRAFIE –
Alexandra BARDAN Marketing politic în România înainte și după 1989, Ed.Tritonic, București, 2001
Camelia BECIU Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, Ed Polirom, Iași, 2000
Camelia BECIU Comunicare politică, comunicare.ro, București, 2002
Alfred BULAI Mecanisme electorale ale societății românești, Ed. Paideia, București, 1999
S.CHELCEA, I.CAUC, Cercetarea sociologică, Ed. Destin, Deva, 1998
I.MĂRGINEAN
Mihai DINU Comunicarea, Ed. Științifică, București, 1997
Teun A. Van DIJK Discourse as Structure and Process, Sage Publications, London, 1997
Paul DOBRESCU, Puterea fără contraputere, Ed. All, București, 2002
Alina BÂRGĂOANU
Ioan DRĂGAN Construcția simbolică a câmpului electoral, Institutul European, Iași, 1998
Ioan DRĂGAN Paradigme ale comunicării de masă, Editura Șansa, București, 1996
Jacques GERSTLÈ Comunicarea politică, Institutul European, Iasi, 2002
Denis McQUAIL Comunicarea, Institutul European Iași, 1999
Alina MUNGIU Românii după ’89. Istoria unei neînțelegeri, Ed. Humanitas, București, 1995
Alina MUNGIU-PIPPIDI Politica după comunism, Ed. Humanitas, București, 2002
Michael OAKESHOTT Raționalismul în politică, Ed. All, București, 1995
Doru POP Mass media și politica, Institutul European, Iași, 2000
Cristina PRIPP Marketingul politic, Ed. Nemira, București, 2002
Traian ROTARIU Sociologie, Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996
Petru ILUȚ
Constantin SĂVULESCU Discursul puterii, Institutul European, Iași, 1999
W. SCHRAMM Process and Effects of Mass Comunication, University of Illinois Press, Urbana, 1965
R.G. SCHWARTZENBERG Statul spectacol, Ed Scripta, București, 1995
Andrei STOICIU Comunicare politică, Ed. Humanitas, București, 2002
Gabriel THOVERON Comunicarea politică azi, Ed. Antet, București, 1996
Lazăr VLĂSCEANU, Democrația ca proces. Alegerile din 2000, Ed. Trei Adrian MIROIU București, 2001
Astrid ZIPFEL Introducere în știința publicisticii și a comunicării, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998
ARTICOLE:
Revista română de comunicare și relații publice, nr 4-5, 2001, comunicare.ro
Richard D Anderson Encouraging Democratic Participation in Russia : Pragmatic Ambiguity and Identification with Political Speakers, în Internqational Society for Political Psychology, Vancouver, 1996
Barrie Axford The Transformation of Politics or Anti-Politics?, în New Media and Politics, Sage, London, 2001
Ellis Conklins Oratory? Today’s politicians have lost the fine art, în Los Angeles Herald Examiner, 24 sept 1988
Norris Pippa A Virtuous Circle: Political Communications in Post-Industrial Societies, New York, Cambridge University Press, 2000
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunicarea Electorala Intre Ideologie Si Imagine (ID: 105726)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.