Comunicarea Eficienta In Relatia Parinti Copii
COMUNICAREA EFICIENTĂ ÎN RELAȚIA PĂRINȚI- COPII
CUPRINS
INTRODUCERE
Societatea este universul uman în care trǎim. Ea este scena pe care evoluǎm de la naștere pânǎ la moarte. Este un univers al diversitǎții prin excelențǎ, de vreme ce fiecare din noi este unicat în timp și spațiu, diversitate prin care Cel veșnic ne uimește cu necuprinsul Lui. El ne-a “plantat” prin naștere într-un anumit mediu social cu identitate etnicǎ distinctǎ, cu valori morale și intelectuale, cu obiceiuri și practici tradiționale pǎstrate cu grijǎ și transmise din generație în generație. Tot ce asimilǎm de la mediul în care trǎim se cristalizeazǎ în noi, ne îmbibǎ ființa și va deveni încetul cu încetul personalitatea noastrǎ. Primim o mulțime de lucruri de la societate și-i dǎm, la rândul nostru, ceva din noi; fondul ei se manifestǎ, se exprimǎ pe sine, se reflectǎ în persoana noastrǎ, îi aparținem. Ea ne modeleazǎ în mare mǎsurǎ profilul moral, ne dǎ avânt sǎ îndrăznim în visurile noastre sau ne strunește, ne impune limite, ne înghesoaie în tiparele noastre înguste.
Contextul nostru social îi modeleazǎ pe copiii nostri și pe noi. Acest context diferǎ de cel din jurul anilor ’50. Natura umanǎ de bazǎ, precum și natura cunoașterii și a cunostințelor nu se schimbǎ. Dar schmbarea mediului social ne determinǎ sǎ regândim. Când mă gândesc la curentele sociale din ultimii 50 de ani, nu mă gandesc în primul rând la revolutia informătionala cu toata importantǎ ei. Aparențele apărate de copiat “xerox”, faxurile și computerele ne ingroapa zilnic sub o avalanșă de informății. Nu mă gandesc, în al doilea rând, nici la discrepanța tot mai ?mare dintre bogatii și saracii din America de Nord. Chiar mulți absolvenți de colegiu de astazi sunt angajați în ?industrie, în slujbe prost plătite, indiferent cât de calificati ar fi.
Mai aproape de esenta schimbǎrii este faptul cǎ valorile crestine, care încă mai uneau societatea nord-americana în anii ’50, au fost inlocuite pe de-o parte de relativismul etic individual și pe de-o parte de ceea ce se considera în mod curent a fi “corect din punct de vedere politic”. Mai pot deasemenea numi schimbǎrile din structura și integritatea familiei, rolul religiei, relațiile dintre sexe și violența tot mai accentuata. Aceste schimbǎrii au contribuit la un aspect care, cred eu, caracterizeazǎ în mod dureros societatea de astazi.
Ceea ce marcheaza fiecare aspect al culturii de astazi este lip sǎ de încredere. Noi nu mai avem încredere în politicieni. Prea des si-au incalcat promisiunile cu privire la locurile de muncǎ sau la scaderea taxelor și a impozitelor. Noi nu mai avem încredere în mass-media. Aceasta apare adeseori a avea rolul de slujnica celor ce fac reclama. Noi nu mai avem încredere în marile trusturi și corporatii și nici în liderii de sindicate. Prea des propiile lor interese, care urmaresc profitul și puterea, umbresc efectele pozitive pe care actiunile lor le pot avea asupra societǎții în general. Noi nu avem încredere în cei ce se ocupǎcu mediul inconjurator. Ei se dovedesc mult mai interesati sǎ-și faca publicitate decat sǎ lupte pentru cauza pe care o proclama. Noi nu avem încredere în vecinii nostri. Instalam sisteme de alarma și nu mai ieșim singuri la plimbare dupǎ ce se intuneca. Noi nu mai avem încredere în Dumnezeu. Mai mult de 80% din populatia care crede în existenta Lui nu-i da absolut nici o importantǎ în viațǎ de zi cu zi.
Acest climat contribuie la individualismul egoist, centrat pe sine al epocii nostre. El duce la lip sǎ de compasiune pentru ce cu care trǎim. El distruge integritatea etică prin incurajarea hedonismului miop, personal și comun. Noi deplangem violența și pornografia și totuși ne uitam la filme și casete video care le inspira pe amandoua. Noi spunem cǎ ne preocupă mediul nostru inconjurator și totuși trǎim în case mari, cu nenumarate ornamente de efect. Economia noastrǎ poate funcționa numai Dacǎ cei care au slujbe mai bine platite cumpără mai multe produse decat au nevoie. Șovăim sǎ facem promisiuni de durată, ne despărțim usor dintr-o casnicie fǎrǎ sǎ incercam în mod serios sǎ restabilim relațiile. Graba în stilul de viațǎ de azi duce la o culturǎ numita “societate de consum”. Lucrurie care ar trebui sǎ fie durabile și pline de sens sunt sacrificate pe altarul lucrurilor de moment și superficiale. Copiii sunt impinsi inlaturi în loc sǎ fie hraniti ; folositi și abuzati în loc sǎ fie iubiți și cultivati. Nu este o intamplare faptul cǎ individualismul egoist a devenit stilul dominant de viațǎ în aceste zile din urma. Oamenii se simt din ce în ce mai instrainati de cei din jur și au un simt al responsabilitatii foarte scazut pentru binele tarii lor, al societǎții și chiar al propiei familii. Statisticile despre rata crescânda a divorturilor arată cǎ sotii și sotiile au un simt scazut al responsabilitatii fǎrǎ de casniciile lor ; pǎrinții nu-și asuma responsabilitatea corespunzǎtoare pentru copii lor și indivizii, lipsiti de orice urma de demnitate umanǎ, nu-și asuma responsabilitatea pentru ei insisi.
America și multe alte tari din lume au vazut astfel de fenomene incepand cu miscarea de tineret a anilor ’60. Tineri idealisti au respins materialismul din jurul lor pentru a cauta iubirea și pacea, dar în acelas timp au abandonat moralitatea și responsabilitatea. Nefiind în stare sǎ dobandeasca iubirea adevarată pe care o cautau, mulți tineri dezamagiti au recurs la sinucidere, abuzul de droguri și libertinaj sexual. Societatea a fost caracterizata intotdeauna de tendința de anarhie și rebeliune. Ar fi naiv în sǎ sǎ spunem cǎ atitudinea societǎții noastre fațǎde autoritate este aceiasi cǎ și acum o suta de ani. Prin anii ’20 a făcut valvă apariția minijupelor și a barurilor clandestine. Societatea a răspuns atunci impunand drastica lege a prohibitiei.
Prin constrast cu ceea ce a urmat insa, anii ’20 par o simpla joaca de copil. Anii ’60 au napustit cǎ un puhoi și nici o formă de autoritate stabilita prin conventii sociale nu a scapat necontestatǎ. Pretutindeni pe unde te uitai nu vedeai decat : arta decadenta, masacrarea muzicii, parul purtat valvoi și imbracaminte rusinoasa. Curentul de anticulturǎ i-a scândalizat pânǎ și pe cei care nu aderau neaparat la normele crestine. încetul cu încetul valul a trecut și multe din formele socante atunci sunt conventii acceptate și incurajate astazi în societate. în cadrul acestui proces, societatea nu numai cǎ a ajuns sǎ accepte, dar a și apreciat că pozitive mentalitǎti care sustin idei cum ar fi “lasǎ-mǎ sǎ fac
ce-mi place”. Egalitate, eliberare, drepturi și libertate au devenit expresiile zilei. Este ironic sǎ vezi cǎ cei care zambesc la “moralǎ rigida” a bunicilor, au ajuns astazi sǎ culeaga roadele indulgentei lor vinovate : mai multe delicte, mai multe familii dezmembrate, mai mulți copii plecati de aca sǎ și mai multe suflete pierdute în mrejele vanzatorilor de droguri. Rezultatul este cǎ am cazut prada libertinajului și decadentei.
În trecut mamele vărsau lacrimi când placa primul copil la școalǎ. Astazi, mamele respira usurate când își pot abandona copiii în instituții de ingrijire numite “crese”si “camine”. Ele uita cǎ pruncii abandonati prea usor la crese vor ajunge mâine sǎ le plateasca pǎrințiilor cu aceasi moneda : depunandu-i vinovat și prematur la “azilele de batrani”. Casele de Copii din Romania sunt supraaglomerate – copii abandonati, orfani sau neglijati – și cu toata stradǎnia personalului, acestor copii nu li se poate asigura o educație și ingrijire asemenea celei din familii.
În structura actuală a societǎții, familia este “celula socială de bazǎ”. Aceasta “celula”, altadata mai intin sǎ și mai puternicǎ, s-a restrans puțin câte puțin, reducându-se la cuplu și copiii lui. Astfel, cuplul a devenit pentru copil primul model social. în contactele cotidiene cu pǎrinții, copilul cauta în mod inconstient o conceptie asupra raporturilor de ?autoritate, solidatitate, dragoste, fort,, ajutor reciproc, de viclenie sau de ipocrizie. Aceste conceptii vor influenta de-a lungul intregii sale vieti, în mod pozitiv sau negative, modul sau de a se compara cu ceilalti, il vor ?ajută sǎ-și făurească un loc în societate și vor contribui chiar la formărea ideilor sale.
CAPITOLUL I
FAMILIA ȘI CURAJUL EDUCĂRII COPILULUI
IN CONTEXTUL SOCIO-ECONOMIC ACTUAL
1.1. Familia: definiție, clasificări și funcții
Familia este cea mai veche și cea mai importantǎ institutie din lume. dupǎ cum este familia noastrǎ tot Așa va fi și societatea noastrǎ.
Orientarea cateodata prozaic și chiar crud exprimatǎ, a secolului nostru catre interpretarea stiintifica se simte astazi în toate secolele de gandire și activitate umanǎ.
De febra activității exploratoare sistematice, familia nu putea ramane, fireste, straina. Antropologi și sociologi, economisti și juristi, biologi și medici phsihologi și pedagogi au investigat și investigheaza în continuare celula familiala, daramand vechiile mituri și prejudecati, ridiculizand și pulverizand interpretarile naïve, ordonand și organizand datele pentru a construi din ele imaginea adevarată a grupului social de bazǎ, a functiilor pe care el le îndeplinește în cuprinsul comunitatii umane, functii dintre care, fǎrǎ indoiala cǎ este cea mai importantǎ, o constituie creșterea și educărea copiilor.
Dupǎ cum menționa și doamna M. Voinea : familia este o formă complexa de relații biologice, sociale, materiale și spirituale între oameni legati prin căsătorie, sange sau adoptiune.
Evolutia familiei a avut loc în conditiile unei complexe impletiri a factorilor biologici cu cei sociali.
Indiferent de definiția adoptată, este important să se țină seama de două sensuri majore ale termenului ,,familie”:
-Familia de origine: familia biologică (de sânge) în care persoana s-a născut. în această familie sunt incluși nu numai membrii familiei nucleare sau extinse, ci toate acele persoane în rudite biologic sau prin adopție, atât vertical (mai multe generații), cât și orizontal (rudele), fie că sunt vii sau decedați, că locuiesc aproape sau departe, că se cunosc în tre ei sau nu.
-Familia prezentă: familia în care cineva a ales să trăiască în prezent. Ea poate consta în două sau mai mult persoane care au decis să locuiască împreună, au dezvoltat legături emoționale puternice și împărtășesc o varietate de roluri și funcțiuni familiale. (Alexandru Neagoe, Asistența socială a familiei, Ed. Univ de Vest, Timișoara, 2007, p.14)
Familia a indeplinit și îndeplinește o serie de functi, și anume : de reproducere, economica, de socializare, de asteptare, familiala.
Dupǎ R.Hill sunt cinci functii ce sunt așteptate cǎ familia sǎ le indeplineasca pentru membrii ei și pentru societate, subzistenta fizicǎ a membrilor familiei prin producerea de hrana, adapost și imbracaminte :
marirea numarului de membrii ai familiei prin reproducere
socializarea copiilor prin rolurile de adulti în familie și alte grupuri sociale
mentinerea ordinei între membri familiei și straini
mentinerea moralului și motivatiei pentru a indeplini sarcini în familie și în alte grupuri sociale
producerea și distribuirea de bunuri și servicii necesare pentru mentinerea unitatii familiale
Din perspectiva sociologilor, funcțiile de bază ale familiei sunt:
a) funcția de reproducere sau de perpetuare a speciei: reprezintă o funcție esențială, deoarece fără aceasta perpetuarea speciei umane ar fi imposibilă;
b) funcția economică: efortul de a asigura condiții optime de viață și în grijire pentru toți membrii familiei;
c) funcția educativă: se referă la totalitatea informățiilor, deprinderilor, valorilor, tradițiilor, normelor și responsabilităților pe care părinții sunt datori să le transmită copiilor lor. (Alexandru ?Neagoe, Asistența socială a familiei, Ed. Univ de Vest, Timișoara, 2007, p.18) ?
Familia este o comunitate umanǎ întemeiatǎ prin tǎ prin căsătorie care uneste pe soti și pe sotii și pe descendentii acestora prin relații stranse de ordin biologic, economic, psihologic, spiritual și juridic.
Conform Dictionarului Explicativ al Limbii Romane, familia este : “formă socială de bazǎ întemeiatǎ prin căsătorie și care consta în sot, sotie și descendentii acestora.”
Familia, în profida extremei varietati structurale de origine istorica sau culturǎla, nota propie a familiei cǎ institutie socială având la bazǎ alegerea reciprocǎ a partenerilor maritari, este de a asigura reproducerea speciei, în conditii socioculturǎle determinǎte. Astfel, conform definitiei lui C. Levi Strauss, familia este : “un grup care își are originea în căsătorie, fiind alcatuita din sot, sotie, copii nascuti prin unirea lor (grup caruia i se pot adauga rudele), pe care îi unesc drepturi și obligatii morale, juridice, economice, religioase și sociale. cǎ grup social intemeiat alegerea reciprocǎ a partenerilor maritari cu roluri și statute precise asociate membrilor lui, apoi având aptitudini, teluri și aspiratii comune și asigurând creșterea copiilor.
Familia nu se intemeiaza pe comoditate. Nu are cǎ scop doar tovarasia. Nu este de ajuns sǎ locuiesti în aceiasi casa, sǎ mânănci la aceiasi mă sǎ și sǎ dormi sub acelas acoperis. Telul familiei este implinirea reciprocǎ, creșterea și devenirea. O familie înseamnǎ unitate în idealuri, interese și în filozofia de viațǎ. O familie se bucura de bucuriile celuilalt și este alături în necaz.
Constituind unitatea grupala fundamentala a societǎții, familia a reprezentat și reprezintǎ o tema predilecta de reflexive și analiza a spiritualitatii umane, a politicii sociale, dar și a mai multor discipline stiintifice, fiecare propunandu-și sǎ surprinda, dîntr-o perspective specifica și specializata, dimensiunile, dinamica și functiile grupului familial.
Complexitatea acestei forme de comunitate umanǎ, determinǎta de mulțitudinea și varietatea de relații care se stabilesc între cei care o compun, precum și între familie cǎ entitate distinctǎ și societate, la care se adauga evolutia în timp a trasaturilor sale caracteristice, face dificila incercare de a defini familia într-o formă atotcuprinzatoare. Familia, s-a spus, este o realitate bilogica, prin unitatea ce se realizeaza între barbat și femeie și prin procreare ; este o realitate socială, fiindca prin ea se realizeaza o comunitate de viațǎ între cei ce o compun ; este o realitate juridica, fiindca societarea reglementeaza prin norme juridice cele mai importante relații din cadul ei.
1.2.Aspecte majore în evaluarea sistemului familial
1.2.1. Dimensiunea afectivă a familiei
Stransǎ dependențǎ care existǎ între membrii aceleasi familii, întemeiatǎ mai ales pe un joc de interrelații afective foarte intense, face cǎ mediul familial sǎ fie apt pentru a reactiona la trebuintele initiale ale copilului și de a favoriza prima eleborare a personalității propii și a imaginii sale despre lume care opereaza la copil, “supa” modalitǎții esential afective.
Iubirea poate fi inteleasǎ cǎ o lumina conducatoare în educărea copilului ; iar aceasta iubire trebuie sǎ fie neconditionata. Adica a iubi copilul chiar și atunci când nu suntem de acord cu comportamentul lui și trebuie sǎ-l disciplinam. Nu are importantǎ cum arată copilul, cât de bun este, cât de indatoritor este sau ce handicap dificil are. Nu are important ce asteptam noi de la el, cât de dificil este sau nu ceea ce face. Copii sunt extrem de sensibili emotional. Chiar Dacǎ resursele lor de cunostinte sunt desigur limitate, calea lor de comunicare cu lumea din jur este la nivelul simtămintelor. Prima legatura a copilului cu lumea se realizeaza pe cale afectivǎ. Latura emotionala a copilului determinǎ modul în care vede lumea din jur : pǎrinții, familia și chiar pe el insusi.
Aceasta creaza bazǎ și temelia pentru orice altceva. De exemplu, Dacǎ un copil vede lumea din jur cǎ lepadandu-l, neiubitoare, ostila, neingrijindu-se de el, atunci unul și cei mai mari dusmani ai copilului – anxietatea – va influenta vorbirea, comportamentul și abilitatea de a învață.
Motivul este cǎ el este nu numai sensibil din punct de vedere emotional, dar
este și vulnerabil.
Lucrarile recente au aratăt cǎ privatia afectivǎ este tot la fel de periculoa sǎ pentru copil cǎ și privatia alimentara.
Familia cǎ mediu afectiv mai presus de orice este într-o mǎsurǎ oarecare predestinata sǎ raspunda cel mai bine tinerei fiinte, deocamdata esential afective, este cea mai adecvata implinirii trebuințelor acestei fiinte ; numai o astfel de lume a sentimentelor il poate intelege și intuit cel mai adanc pe copil, îi poate accepta cel mai bine starea sǎ de copilarie. Locul unde copilul învață sǎ fie iubit și sǎ iubeasca, cu mult inainte cǎ el sǎ fie în stare sǎ faca o asemenea distinctie, este deci cadrul familial. Acesta este cadrul în care copilul își va putea investi toate resursele emotionale și va învață sǎ le controleze, facând încetul cu încetul experiența intregii game a sentimentelor. Fiindca este un mediu mai ales afectiv, familia este o adevarată școalǎ a ?sentimentelor. în acest ?mod familia modeleazǎ personalitatea în dimensiunile ei fundamentale.
1.2.2. Dimensiunea socială a familiei
Aceasta formăre și informăre sentimetala se elaboreaza dupǎ caracterul relațiilor traite de copil și al interactiunilor la care asista că spectator mai mult sau mai puțin implicat. Ori, aceste relati și interactiuni sunt mai numeroase decat ar aparea la prima vedere. ; adulti și vastnici, puternici și slabi, tineri și batrani, pǎrinții și copii, fiinte masculine și feminine, toate unite prin legaturile vieții duse în comun și prin afectiune. Copilul se gaseste astfel introdus de la inceput intr-un esantion reprezentativ al societǎții cu diversitatea ei de persoane, incrusisarea sǎ de generatii, cu prezenta la un loc a trecutului, a viitorului și cu profunda solidaritate care leaga între ei pe toti membrii familiei, prezentul.
Carttel a subliniat bogatia afectivo-socială a mediului familial enumerând,
in sanul familei “complete” 14 situatii interpersonale sau relații diferite :
– relații de la tatǎ la mamǎ
– relații de la mamǎ la tatǎ
– relații de la tatǎ la fiu
– relații de la fiu la tatǎ
– relații de la mamǎ la fiica
– relații de la fiica la mamǎ
– relații de la mamǎ la fiu
– relații de la fiu la mamǎ
– relații de la tatǎl la fiicǎ
– relații de la fiica la tatǎ
– relații de la frate la sorǎ
– relații de la sorǎ la frate
– relații de la frate la frate
– relații de la sorǎ la sorǎ
In fața acestei bogatii și a acestei varietati, pe care obisnuit alte medii nu le oferă individului, nu putem sǎ nu-i recunostem familiei functia ei profund socializatoare.
Prin familie, copilul participǎ deci la o viațǎ socială inten sǎ și variata, inainte chiar de a fi constient de participǎre. Prin diferentele pe care le inmanunchiaza, familia da copilului cele mai mari sanse de a se defini pe sine, punandu-și în acelas timp și modelele la care se poate referi individualitatea sǎ nascânda. Tocmai de aceea datorita apropierii dintre fiinte care o compun, familia este favorabila mai mult decat oricare alt mediu. Jocul identificarilor, al cǎutǎrii conformitatii cu altul și aceluia al diferentierii și al deosebirii de altul, familia este mediul din care va ieși la iveala în cele din urma personalitatea adolescentului, afirmandu-se în unicitatea ei.
Grupul familial joaca deci un rol important în achizitionarea de catre individ a coerentei personale ; în acest timp, datorita vieții de colectiv, copilul descopera în acest grup comportamentele de bazǎ, cǎ de exemplu, apararea propriilor drepturi și respectul fațǎde drepturile altuia. în sanul familiei se desfășoară un joc continuu și variat de actiuni și reactii reciproce care asigura asimultan socializarea și individualizarea copilului.
1.2.3. Dimensiunea culturǎlǎ a familiei
Chiar de la naștere copilul este luat în intretinere de niște fiinte omenesti care il ingrijesc, la conduita caroara el reactioneaza și se adapteaza. Or, aceste fapturi, a sǎ cum noteazǎ Almy, au dobandit unele moduri personale de a simti, de a gandi, de a-l hrani, de a-l imbaia, de a-l proteja, de a-i vorbi sau a vorbi despre el, de a-i da satisfacție sau de a-i impune anumite privatiuni, il învață în felul cel mai elementar sǎ devinǎ o faptura umanǎ cǎ și ei.
Traind în fața ochilor lor și asociindu-l la viațǎ lor, cei care inconjuara copilul, îi arată efectiv cum se traieste : îi dezvaluie comportamentul uman. Nu în sǎ comportamentul uman în general, ci comportamentul lor, adica a acelor persoane care apartin unui grup social bine determinǎt, traind într-o epoca determinǎta. Aceasta comportare este natural impregnate în influente culturǎle mulțiple, de opini, de prejudecati, de credinte, presupuneri, obiceiuri. Ea este incadrata cu o experiența seculara implicita și supu sǎ presiunii preocupărilor și ideilor de moment. De aceea se poate spune cǎ un copil se naste intru cândru prefabricat, determinǎt de o culturǎ data a carei expresie este familia și modurile ei de a proceda, mai cu seamǎ educătive,cadrul la care participǎ nu numai fapturile umane, ci și obiectele, conditiile materiale. ?
“Familiile sunt necesare în primul rând pentru cǎ personalitatea umanǎ nu este nascuta, ci fiindca ea trebuie construita prin procesul socializarii, scrie Parson. Familiile sunt “fabricile” care produc personalitati umane. Punand copilul intr-un anumit cadru culturǎl, familia îi ?propune și îi impune caile de realizare a naturii sale umane ; el va deveni uman potrivit cu formele de culturǎ pe care i le prezinta mediul familial.
Familia îi oferă copilului cadrul de referinta afectiv, social, material, cadru impregnat de o culturǎ dupǎ care el își va organiza aceste schimburi. Familia îi propune, pe deasupra, modele umane pe care el le va imita și de care se va diferentia, devenind astfel, treptat, nu numai uman, dar și personalitate autonoma caracteristica.
Doroty Nolton scria :
“Dacǎ un copil traieste intr-un mediu de critici, el învață sǎ condamne.
Dacǎ un copil traieste intr-un mediu ostil, el învață sǎ lupte.
Dacǎ un copil traieste intr-un mediu de ridiculizare, el învață sǎ fie timid.
Dacǎ un copil traieste intr-un mediu de rusine, el învață sǎ se simtă vinovat.
Dacǎ un copil traieste intr-un mediu de ingaduinta, el învață sǎ fie rabdator.
Dacǎ un copil traieste intr-un mediu de laude, el învață sǎ aprecieze.
Dacǎ un copil traieste intr-un mediu de corectitudine, el învață dreptatea.
Dacǎ un copil traieste intr-un mediu de siguranțǎ, el învață sǎ aibǎ credință.
Dacǎ un copil traieste intr-un mediu de acceptare și prietenie, el învață sǎ găsească dragostea în lume.”
In concluzie, dimensiunea culturǎlă a familiei se concretizează în normele și valorile culturǎle pe care familia le împărtășește. De multe ori, părinții moștenesc valori culturǎle și ,,tipare” de viață/de părinți diferite (mai ales când fac parte din țări diferite, grupuri dezavântajate, religii diferite). Practic, normele și valorile culturǎle ale familiei se reflectă în definirea rolurilor, în tiparele de creștere și de educare a copiilor, în stilul de viață și de comunicare.
PARADIGMELE DE BAZĂ
ÎN CERCETAREA CUPLULUI ȘI A FAMILIEI
1. Teoria dezvoltării (ciclurilor vieții)
2. Teoria structurală (dinamica rolurilor și a puterii)
3. Teoria funcțională (procesuală)
4. Teoria sistemică (holistă)
5. Teoria istoristă (intergenerațională)
Fiind o realitate socială așa de complexă și, totdată, așa de dinamică, familia a devenit subiect și obiect predilect al cercetărilor inter și mulți-disciplinare, între acestea un loc aparte avându-l cele de psihologie socială, psihopatologie și psihoterapie. Corespunzător acestor preocupări au început să se impună diverse teorii cu valoare de paradigme care încearcă să explice funcționalitatea familiei, fiecare din acestea elaborându-și concepte, poziții și metode de investigare proprii. Cum era de așteptat, autorii care stau în spatele fiecărei paradigme au pretenția că explică cel mai bine ce este familia și cum funcționează aceasta.
TEORIA DEZVOLTĂRII (CICLURILOR VIEȚII)
Abordarea familiei din perspectiva acestei teorii, focalizează cunoașterea pe înțelegerea dezvoltării și creșterii membrilor familiei în perspectivă evolutivă (diacronică). Altfel spus, teoreticienii dezvoltării gândesc ciclurile vieții individuale și familiale în termeni de stadii specifice.
Sintetic vorbind, stadiile urmează o ordine secvențială, asemănătoare pentru oricine, dar în cadrul fiecărui stadiu reacțiile psihologice ale oamenilor variază foarte mult.
R. Hill, unul din teoreticienii acestui model teoretic, elabora în 1970 o schemă a ciclurilor vieții familiale, precizând și intervalele de timp în care se produc schimbări în dezvoltarea familiei:
– stadiul inițial al relațiilor familiale ale cuplului fără copii;
– stadiul vieții cuplului cu copii preșcolari;
– stadiul familiei cu copii de vârstă școlară;
– stadiul familiei părăsite de copii deveniți adulți;
– stadiul “familiei” omului singur (văduvia);
Plecând de la aceste stadii, U. Șchiopu și E. Verza analizează și exemplifică problemele posibile cu care se confruntă familia în cele cinci stadii.
stadiul 1:
familia este dominată de expansiunea dorinței de întreținere a confortului afectiv;
partenerii își descoperă trptat însușirile de profunzime și încearcă să se ?adapteze;
rolurile în familie se diferențiază și se consolidează, instituindu-se grade de dependență și de autonomie a fiecăruia din cei doi parteneri.
stadiul 2:
se (re)stabilesc regulile de bază ale familiei, sensul circulației afecțiuii,
zonele de toleranță și intoleranță în creșterea copiilor – care sunt încă mici;
stadiul 3:
rolul parental se încarcă, dat fiind intrarea copiilor la școală; ?
rolurile profesionale devin tot mai absorbante erodare a vieții
rolurile parentale sunt mai complicate sexuale
perioade în care pot interveni crize în căsnicie divorț (uneori);
stadiul 4: – rolul parental devine și mai complex și situativ nou prin plecarea copiilor din c Așa părintească și prin intrarea în criza identității profesionale, datorită dezagregării rolului profesional;
este perioada fie de tensiune (ca urmare a menopauzei mamei, ce poate induce nervozitate și anxietate), fie de liniște sufletească, reinstalându-se la un nivel mai înalt iubirea și tandrețea, pentru a înfrânge singurătatea și bătrânețea).
stadiul 5:
apar probleme noi legate de pierderea partenerului/partenerei de viață;
apariția nepoților reface cercul vieții, al relațiilor, al dorințelor – la un nivel nou – restabilind încă odată proiecția în viitor a omului.
Concluzii:
– diferite sarcini sunt diferite în anumite stadii, ceea ce face că neîndeplinirea sarcinilor într-un stadiu să afecteze negativ comportamentul în stadiul următor;
– cuplul adult trebuie să continuie să se dezvolte individual și împreună, pentru a putea face față noilor situații care apar în stadiile următoare;
– teoria/paradigma dezvoltării, spre deosebire de altele, include o analiză sistematică a schimbărilor la care membrii familiei se pot aștepta pe parcursul existenței lor.
TEORIA STRUCTURALĂ (DINAMICA ROLURILOR ȘI A PUTERII)
Definitoriu pentru această teorie este faptul că pleacă de la structura familiei și aduce în discuție problema schimbărilor care au loc în interiorul acesteia, schimbări ce exprimă dinamica și prefacerile ei, uneori dramatice. Așadar, în consens cu această teorie, se poate surprinde tranziția familiei de la structura de tip instituțional-tradițional la cea de tip democratic-modern, care reconstruiește constelația statusurilor și rolurilor conjugale, din perspectiva dezvoltării lor
Conceptul cheie al acestei teorii este cel de “rol”
În acord cu J. Stoetzel, rolul social – reprezintă ansamblul comportamentelor pe care le așteaptă ceilalți de la individul care ocupă o poziție socială determinată, un statut social.
Așadar, societatea în care ne naștem și trăim prescrie roluri pentru membrii săi în scopul facilitării interacțiunilor interpersonale. Așa sunt prescrise atribute ale sex-rolului care să faciliteze bună funcționare a relațiilor intime, la fel cele referitoare le rolurile în familie etc.
Referitor la diviziunea rolurilor în familie, specialiștii evidențiază tendința unei tot mai slabe diviziuni a acestora în familia contemporană, datorită – în primul rând – integrării femeii în producție și în alte activități în care soții activează, relațiile dintre parteneri fiind influiențate de specificul cultural și național.
Mai mult, structurarea rolurilor conjugale este condiționată nu doar de situația generală din societate, ci și de nivelul instrucțional și cultural al partenerilor, de categoria socio-profesională căreia îi aparțin, precum și de rețeaua relațiilor exterioare ale nucleului conjugal cu familia extinsă, prietenii, vecinătatea.
A. În 1955, Parsons și R.Bales evidenția structura familiei în funcție de 2 axe: axa puterii (inferioară/superioară) și axa rolurilor (instrumental/expresiv).
Tabelul .1 Structura familiei în funcție de axa puterii și axa roluilor (I. Mitrofan și C. Ciupercă)
Tabelul sugerează că tatăl-soț guvernează diviziunea economică a familiei, în timp ce mama-soție guvernează latura afectiv-emoțională
Acestui model i s-au adus în timp multe critici, care vizau faptul că noua diviziune a rolurilor (indusă de emanciparea femeii și celelalte…) reduce puterea bărbatului în cadrul familiei.
Corespunzător acestei stări de lucruri, diverși autori au început să avanseze noi modele privind structura de autoritate în familie.
B. Una din acestea este cea propusă în 1965 de H.Touzard. Pornind de la două variabile ? (acțiune/decozie), autorul a obținut 9 tipuri de interacțiuni posibile, ce definesc conduitele de rol din cadrul cuplului:
Autonomia soțuțui (bărbatul acționează și decide);
Autonomia soției (femeia acționează și decide);
Autocrația soțului (bărbatul decide, femeia acționează);
Autocrația soției (femeia decide, bărbatul acționează); ?
Conducerea soțului (bărbatul decide, acționează împreună);
Conducerea soției (femeia decide, acționează împreună);
Diviziunea sincretică a rolurilor (bărbatul acționează, decid împreună);
Diviziunea sincretică a rolurilor (femeia acționează, decid împreună);
Cooperarea sincretică (acționează împreună, decid împreună)
Calasificarea sugerează ideea că familia modernă evoluează către relații de tip sincretic și că asistăm la elaborarea unui nou model cultural al structurii familiale.
C. Un alt model structural este oderit în 1979 deOlson, Sprenkle și Russel, în care se pleacă de la două dimensiuni ale vieții de familie: coeziunea și adaptabilitatea. Prin coeziune, autorii respectivi, înțeleg legătura emoțională dintre membrii familiei, legătură ce poate fi privită că un continuum, de la ruptură totală la implicăre totală. Prin adaptabilitate ei înțeleg capacitatea familiei de a-și schimba rolurile, schimbare ce poate fi văzută că un continuum, de la strucrură haotică la structură rigidă:
IMPLICARE
TOTALĂ
a
x
a
c
o
STRUCTURĂ e STRUCTURĂ
HAOTICĂ axa adaptabilității z RIGIDĂ
i
u
nii
RUPTURĂ
TOTALĂ
Tab. 2 Modelul coeziune – adaptabilitate (Olson, Sprenkle și Russel)
D. S. Minuchin în 1974 va elabora un alt model care consideră familia că un sistem ce opune rezistență față de schimbări și menține patternurile atâta timp cât este posibil, fiind însă capabil să se transforme pentru a face față noilor condiții, fără să-și piardă continuitatea. Acest pattern este susținut de 2 tipuri de structuri organizaționale: ideosincretică (specifică fiecărei familii) și generală (comună tuturor famiilor).
În viziunea teoriei structurale, rolul conjugal și/sau parental se formează inițial prin imitație (preluarea) sau negarea (conștientă și/sau inconștientă) modelelor de rol corespondente, cunoscute în familia de origine (de apartenență) din timpul copilăriei. Deși individul se raportează la acest model de rol cunoscut (acceptat sau negat), rolul conjugal și/sau parental se construiește prin exersarea în propriul nucleu familial, căpătând o proprie și originală morfologie și funcționalitate.
Totuși, tributul modelelor de rol din copilărie este foarte mare. De exemplu, în varianta în care rolurile familiale din familia de origine sunt acceptate și interiorizate, ele devin repere de model prin imitație. Aceste modele de rol sunt investite de obicei de consorți cu valoare de criteriu de referință și evaluare pentru propriul rol conjugal. Tocmai de aceea, abaterea partenerului de la rolul conjugal expectat conduce la accentuarea unui sentiment de frustrare și anxietate. Și aceasta pentru că soții se raportează unul la altulm conform normelor relaționale și funcționale ale comportamentului marital al părinților. că atare, comparațiile, analogiile și de puține ori disonanțele și frustrațiile sunt frecvent exprimate: “tatăl meu n-ar fispus niciodată asta mamei”, “la mine în familie nevasta trebuie să facă asta”, mama mea nu face așa acest lucru”.
Prin urmare, adultul care caută continuu să identifice modelul matern sau patern în conduita partenerului său marital se expune la eșecul relațional, frustrându-și partenerul și autofrustrându-se pe sine.
Pe de altă parte, în varianta în care relațiile familiale din familiile de origine sunt negate și respinse, rolul conjugal și/sau parental se poate construi în două moduri:
Poate fi raportat la un alt model de rol cunoscut și acceptat, și, în acest caz, pot apărea riscurile amintite anterior;
Individul poate experimenta un model propriu de rol conjugal și/sau parental, însă și aici problemele sunt foarte complexe și dificile; ele apar fie din neacceptarea acestui model de partenerul de viață, fie din erorile inevitabile generate de însăși noutatea lui. ?
TEORIA FUNCȚIONALĂ (PROCESUALĂ)
Această paradigmă pune accentul pe identificarea elementelor structurale și pe specificitatea semnificațiilor funcționale ale sistemului familial.
În esență, paradigma funcțională pleacă de la premiza că familia, că orice altă instituție socială, ?trebuie să realizeze anumite funcții. În raport de realizarea sau nerealizarea funcțiilor familiile sunt clasificate în funcționale și disfuncționale. Numai că aici intră în discuție gradul de funcționalitate sau de disfuncționalitate.
O clasificare la fel de inerpretabilă este și cea propusă de V.Satir, care consideră că familia funcțională este un sistem deschis, în vreme ce familia disfuncțională ar fi un sistem închis. Niciodată o familie nu poate fi considerată un sistem închis întrucât chiar și cele mai disfuncționale familii interacționează interacționează cu mediul înconjurător și au un anumit grad de organizare.
De aceea, I.Mitrofan și C.Ciupercă, vor considera familia un sistem socio-cultural și interpersonal deschis, ce se poate clasifica în trei tipuri:
– Familia homeostatică (stagnantă), caracterizată numai prin feedback negativ (își menține structura și funcțiile indiferent de schimbarea condițiilor externe);
– Familia evolutivă (de echilibru relativ), caracterizată prin feedback atât pozitiv cât și negativ; în aceste familii perioadele de evoluții alternează cu cele de stagnare;
– Familia homeodinamică (aleatorie), caracterizată numai prin feedback pozitiv
Mențiune: familiile din fiecare tip pot fi funcționale sau disfuncționale, aceasta depinzând de calitatea procesului interacțional.
MODELE DE ABORDARE ÎN CADRUL ACESTEI PARADIGME:
A. Abordarea comunicațională. Conform acesteia se pot dezvălui tipurile, cantitatea și calitatea intercomunicărilor maritale
Tpurile de intercomunicare sunt legate de tipurile de interacțiuni specifice cuplului: senzual-senzitive și erotico-afective, socioeducaționale, decizionale, practic-menajere, de petrecere a timpului liber și de planificare a bugetului.
Cantitatea intercomunicării se referă la frecvența mesajelor emise și receptate pe diverse canale corespunzător trebuințelor individuale de relaționale. Așa, de pilsă, într-un cuplu pot predomina cantitativ mesajele de ordin afectiv-senzitiv verbal, în vreme ce în alt cuplu dominante sunt mesajele nonverbale de tip empatic.
Ceea ce ste definitoriu pentru stilul educațional și eficiența să într-un cuplu este calitatea intercomunicărilor. Modelul comunicațional îmbracă mai multe variante:
Modelul de două persoane (Sluki și Beavin, 1972) descrie interacțiunea maritală. Această interacțiune poate genera o comunicare funcțională de tip egalitar (partenerii decid și acționează împreună) sau o comunicare (dis)funcțională de tip inegalitar (în care deciziile și acțiunile sunt luate separat, neexistând un echilibru al cantității și calității intercomunicărilor;
Modelul din trei “jucători” (W.N.Ackerman, 1967), gen tema “țapului ispășitor”. Cele trei roluri îndeplinite într-un astfel de model sunt:”persecutorul”, “victima” și “vindecătorul”;
Modelul formăt din patru jucători (V.Satir, 1972), cu următoarele roluri: “acuzătorul”, “pacifistul”, “evaluatorul”, zăpăcitorul” (cel care induce confuzie).
Aceste roluri nu sunt absolute și pot apărea în orice combinație în intercomunicările familiale, ele fiind manifestarea reală a unei combinări incronguente.
Concluzionând, putem spune că învățarea deprinderii de a comunica reprezintă cea mai importantă problemă pentru majoritatea familiilor contemporane. De modul în care rezolvă fiecare acestă problemă depinde funcționalitatea familiei că instituție socială.
B. Abordarea interacționist simbolică a fost dezvoltată de W.Thomas, R.Park și G. Mead, la Universitatea din Chicago, la începutul secolului al XX-lea.
Ideea centrală a acestei paradigme ar fi aceea că familia oferă posibilitatea comunicării sinelui cu el însuși și cu ceilalți prin vehicularea de simboluri. Simbolurile mediază înțelegerea și comunicarea în cadrul interacțiuilor reciproce. Ele pot fi verbale sau neverbale. A-I da întâlnire cuiva poate fi un exemplu de comunicare verbală, contactul vizual poate fi un exemplu de comunicare nonverbală.
Pe de altă parte, interacțiunea nu este decât o situație la care fiecare membru al familiei răspunde într-un anumit mod. Fiecare definește situația printr-un proces de alegere a unei variante dintr-un evantai de posibilități disponibile. Prin urmare, “o situație socială este reală prin consecințele definirii ei că fiind reală”. Acest enunț este cunoscut în sociologie că “teorema lui Thomas”, după numele celui care a elaborat-o.
Dar, definirea situației nu este așa de simplă, și aceasta nu se referă doar la faptul că individul alege o variantă din multe altele posibile. Problemele sunt mai complexe. De exemplu, să considerăm situația tatălui care este fixat pe slujba sa. Un interacționist este interesat de imaginea ?de sine a tatălui și de statutul său de susținător al familiei. Însă, dacă mama lucrează și ea în afara familiei, aceasta produce o creștere a statutului său în familie? Produce o scădere a statutului bărbatului? Dar a imaginii acestuia? În fapt, căci aceasta este problema, se schimbă situația sau imaginile?
Dintr-o altă perspectivă, nici problema simbolurilor nu este foarte clară, în sensul că n-ar ridica probleme. De exemplu, un cuplu ce provine din două etnii separate sau din două religii diferite descoperă că simbolurile lor pot fi, nu doar diferite, ci structural opuse. Aceste simboluri pot ridica, deci, mari dificultăți în relația lor. ?
Nu trebuie să se înțeleagă că modelul interacționist ar avea numai limite. Dimpotrivă, el încearcă să evidențieze aspecte fundamentale ale relației intrafamiliale:
Individul este considerat că fiind creatorul contextului său social-simbolic, el având mai mult un rol activ decât pasiv;
Familia este o entitate caracterizată prin creștere și schimbare, în care oamenii își modelează continuu relațiile, ea având mai degrabă un caracter dinamic decât static;
Studiul familiei din perspectivă interacționistă înseamnă și studiul interacțiunilor comportamentelor de rol ale membrilor sistemului familial. Din această perspectivă, rolurile se definesc (construiesc) în două moduri:
Prin expectațiile normative ale grupului de referință;
Prin propria semnificație acordată rolului de către cel ce-l joacă, care implică construcția activă a propriului rol.
Concluzionând, putem spune că “interacțiunea”, “simbolul”, “semnificația”, “situația” sunt conceptele fundamentale ale acestei paradigme.
C. Abordarea din perspectiva conflictului
Aceastp paradigmă concepe familia că un sistem de reglementări conflictuale permanente. Starea constantă de conflictualitate este generată de competiția nevoii partenerilor maritali și dezacordurile privind scopurile și valorile (vezi ceea ce spunea actorul Bleonț că în căsnicie, fiecare din cei doi vine cu “lumea lui” care este diferită de a partenerului, lume sexuală, lume economică, lume spirituală etc). Însă, conflictul nu trebuie văzut neaparat că destructiv. Dimpotrivă, teoreticienii conflictului îl consideră că fiind benefic, că un catalizator, cu rol de promovare a creșterii personale și familiale. Pe de altă parte , atunci când intensitatea conținutului, formă de manifestare și frecvența conflictelor cresc semnificativ, acestea capătă valențe dezorganizatoare în microgrupul familial, alterând progresiv relațiile conjugale și/sau parentale.
Având în vedere aceste aspecte și plecând de la delimitarea între normal-dinamogen versus patogen-dezorganizator, se poate constitui o tipologie a conflictualității. Această tipologie indică opt tipuri de conflict care nu sunt altceva decât posibilități combinatorii între trei parametri:
Gradul de tensiuniie generat de natura conflictului (ridicat/moderat/scăzut);
formă de manifestare predominantă a conflictului (manifestă/latentă);
Durata conflictualității (continuă/intermitentă)
Corespunzător combinațiilor posibile pot exista:
– cupluri cu conflictualitate majoră de aspect manifest contimuu, cu tensiune crescută (mare potențial dizolvant și psihopatogen); 95% din subuiecții divorțați (mai ales femei) și 31,2% dintre subiecții căsătoriți cu reacții și dezvoltări nevrotice reactive psihotraumelor conjugale provin din cupluri caracterizate prin acest tip de conflictualitate;
– cupluri cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune crescută (prezintă potențial dizolvant semnificativ, care nu totdeauna se finalizează cu separarea soților, dar facilitează dezvoltarea dizarmonică a relațiilor conjugale, cu efecte psihopatologice individuale și de grup familial (50% dintre subiecții căsătoriți care prezintă tulburări psihice apărute în timpul unei existențe conjugale psihotraumatizante, proveneau din cupluri cu astfel de conflictualitate; abandonul, alcoolismul, sustragerile de la îndatoririle materiale, infidelitatea, conflictele cu socrii sunt frecvent cauze și efecte ale acestui tip de conflictualitate;
– cupluri cu conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune moderată – au o evoluție instabilă cu tendință la deteriorarea esnței relației conjugale, dar cu menținerea structurii de cuplu într-o formulă de pseudoconjugalitate, în care condițiile de evadăre și substituție (ca adulterul, alcoolismul compensator sau supraviețuirea profesională) coexistă cu menținerea parțială a exercitării rolului conjugal – 18,8% – podereacea mai mare fiind de reacții psihopatologice depresive, cu sau fără toxicofilie, și cele histeroide);
– cupluri cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune moderată care poate facilita cunoașterea interpersonală, având o funcție de corecție reciprocă a conduitelor de rol (pot rămâne cupluri normale, cu efecte pozitive ulterioare în acomodarea intradiadică;
– cupluri cu conflictualitate submanfestă, continuă, cu tensiune moderată – sunt frecvente printre normali, că și printre cei cu structuri de personalitate accentuate de un ?tip sau latul (vezi K.Leonhard), cu posibilități de adaptare interpersonală mai scăzute;
– cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune scăzută – frecvente printre normali, acest tip de conflictualitate favorizând efortul de acomodare reciprocă, producând corecții permanente ale conduitelor interacționale pe linia sincronizării lor;
– cupluri cu conflictualitate submanifestă, interminentă, cu tensiune moderată – au o evoluție armonioasă în cadrul căreia acest tip de conflictualitate facilitează acomodarea interpersonală, prezentând forme de manifestare “benigne” cu caracter de stimulare ?reciprocă, cum ar fi: ironia, persiflarea, comportamentul pseudoludic verbal că supapă de descărcare a unor tendințe de nuanță progresivă;
– cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune scăzută – sunt cupluri ce evoluează rapid și stabil către asimilare interpersonală. În cazul lor, dezacordurile și confruntările nu au un caracter frustrant, ci, din contra, gratificant și de facilitare, partenerii preluând și asimilând reciproc puncte de vedere inițial diferite.
Dincolo de acestă tipologie dar nu independent de ea, se poate evidenția faptul că o serie de factori de micro și macro-grup generează conflictualitatea interpersonală.
Printre cei mai semnificativi factori microsociali, generatori de conflicte intrafamiliale, se pot enumera:
relații tensionate ale cuplului (prin unul sau ambii parteneri) cu familia de orientare (apartenență), cele mai întâlnite conflicte fiind acelea între noră și soacră și ginere și socru;
relații deficitare cu grupul de prieteni, colegi, vecini (ale unuia sau ambilor soți), ce favorizează disfuncțiile conjugale, crescând riscul pentru conflict;
dezechilibre în bugetul de venituri și cheltuieli, care pot stimula și susține unele disfuncții cojugal-familiale, dar în directă corelație cu nivelul de funcționalitate interpersonală. Așa se explică de ce în aceleași condiții economice și materiale (fie ele de nivel scăzut sau crescut), întâlnim atât familii coezive, cât și conflictuale;
factorul accidental-situațional, ce poate actualiza unele disfuncții latente. O caracteristică specială a acestuia este faptul că el nu poate fi, în general, controlat, acționându-se mai greu asupra lui comparativ cu ceilalți factori..
Concluzionând, putem spune că abordarea din perspectiva conflictuală este esnțială pentru înțelegerea problemelor care apar în sistemul familial.
D. Abordarea socială a schimbului
Paradigma socială a schimbului se bazează pe ideea că relația interpersonală se formează în scopul întâlnirii nevoilor individuale ale fiecăruia cu ale celuilat. Altfel spus, fiecare persoană dorește ceva de la celălat în cadrul unei relații de parteneriat, iar schimbul care rezultă este guvernat de principii economice. Astfel, relația intimă este redusă la o situație tranzacțională în care costurile sunt contrabalansate de beneficii.
Principiile de bază ale paradigmei schimbului sunt:
– persoanele intră într-o relație în scopul creșterii nivelului utilității deasupra celui pentru cazul când ar rămâne singure și rămân în această relație atâta timp cât percep că raportul costuri/beneficii este satisfăcător;
– ca raportul amintit să fie satisfăcător, el poate funcționa după legea reciprocității (“cât mi-ai dat tu, atât îți dau și eu”) sau după legea echității (care ignoră egalitatea simplă și face apel la egalitatea raportului “cât dau, cât primesc/cât dai, cât primești”);
– cele două legi corelează foarte strâns cu resursele aduse de fiecare în relația analizată. Aceste resurse sunt foarte diverse, mergând de la situația materială sau atractivitate fizică până la trăiri emoționale sau prestigiul social.
La prima vedere, această teorie utilitaristă repugnă oricărui om formăt în spiritul înaltelor idealuri umane: altruism, dezinteres, devotament etc. Sentimentele omului nu se vând și nu se cumpără. Totuși, eliminând viziunea comercial-aconomică, dacă ne controlăm emoțiile și examinăm lucid realitatea, constatăm că sunt rare cazurile de relații interpersonale absolut dezinteresate. Între parteneri, se stabilește, cel puțin inconștient, o tranzacție: îți ofer prestigiu social dar aștept de la tine informății sociale, îți dau dragoste, îmi dai statut social sau bunăstare materială.
Că numim costuri ceea ce oferim și beneficii ceea ce obținem are mai puțină importanță. Important este să înlăturăm prejudecata că în relațiile interumane partenerii nu urmăresc nici-un scop.
TEORIA SISTEMICĂ (HOLISTĂ)
Paradigma sistemică este o abordare comprehensivă a comprtamentului sistemelor vii, de la indivizi și diade maritale la organizații și națiuni.
Dacă prin sistem, în general, se înțelege “o mulțime de obiecte care acționează între ele atâ t de intens încât stările lor sunt interdependente, modificările uneia ducând la modificări în toate celelalte”(C.Zamfir), atunci familia poate fi considerată un sistem alcătuit din mai multe personalități ce interacționează, ale căror comportamente și atitudini sunt interdependente și intercorelate.
Ca orice sistem social, familia are o structură, o funcționalitate și o serie de proprietăți și caracteristici.
Din perspectiva structurii, paradigma sistemică se concentrează asupra caracteristicilor comportamentale ale fiecărui partener în asumarea sex-rolului, scopului și intereselor comune, modalităților de comunicare și relaționare dintre membrii sistemului familial.
Din perspectiva funcționalității, paradigma sistemică are în vedere efectele comunicării și metodele de soluționare a problemelor, competența marital/parentală a fiecăruia și a cuplului, calitatea și stabilitatea relației maritale, succesele și deficitele în punerea de acord a scopurilor și ?intereselor.
În fine, din perspectiva câmpului de proprietăți și caracteristici, paradigma sistemică se concentrează asupra efectelor mediului extern asupra relației maritale, capacității de a face față stresului psihosocial conjuctural, impactului normelor și constrângerilor sociale, politice, ideologice etc. asupra dezvolzării cuplului și rezolvării problemelor familiale.
Așadar, paradigma sistemică abordează familia dintr-o perspectivă holistă.
După cum se știe, familia se poate caracteriza printr-o stare de echilibru sau dezechilibru intern. Abordarea sistemică consideră că stările de echilibru intern pot fi statice sau dinamice.
Echilibrul static semnifică o mare stabilitate a familiei, datorată rarelor schimbări care o pot afecta.
Echilibrul dinamic reprezintă un proces continuu de echilibrare și reechilibrare, datorită faptului că schimbările sunt continue și dese.
De exemplu, stadiile de dezvoltare elaborate de R.Hill reprezintă tot atâtea schimbări, tot atâtea procese de acomodare și prefacere interpersonală.
Pe de altă parte, abordarea sistemică analizează și stările de dezechilibru intern (căsătoriile defectuoase, familiile patologice). Prin analiza acestor forme ea oferă un foarte mare ajutor psihoterapeuților, psihologilor sau altor specialiști care încearcă să soluționeze sau să dea un răspuns acestor configurații disfuncționale.
Ca sistem, familia interacționează cu mediul extern, deci și cu alte sisteme sociale. Această interacțiune a fost cel mai bine pusă în evidență de Kantor și Lehr (1975), care s-a referit în special la granițele ce separă subsisteme le familiale de sistemele sociale exterioare acestora.
D A
B
E
C
F
Fig. 3 Interacțiunea sistemului cu mediul extern
Legenda:
A = granița ce separă sistemul familial de cel exterior
B = intraspațiu social
C = granița interpersonală
D = subsistem interpersonal
E = graniță individuală
F = subsistem individual
Interpretarea modelului:
Membrilor exteriori familiei (aparținând altor sisteme sociale) le este permis a intra în sistemul familial doar în spațiul intersocial, adică undeva unde relaționarea este destul de formălă, neafectivă, rece și neimplicătă (B în figură);
Prietenilor și rudelor li se permite pătrunderea în subsistemul interpersonal ( D ), unde relaționarea devine mai afectivă și mai implicătă: În subsistemul personal au acces foarte puține persoane, doar prietenii intimi și rudele cele mai apropiate, ajungând să cunoască secretele, frământările, trăirile personale ale individului aflat în sistemul familial.
După cum se observă, pătrunderea în sistemul familial este filtrată iar relaționarea dintre acest sistem și cele exterioare lui este foarte dificilă dacă nu se găsesc punți de comunicare eficiente și credibile.
Cu aceiași problemă se confruntă sistemul însuși sistemul familial cu subsistemele lui. Dacă membrii unei familii nu au ajuns la o compatibilitate funcțională și la un nivel ridicat de încredere și iubire, subsistemele individuale nu pot interpenetra, iar granițele individuale și interpersonale pot deveni adevărate obstacole în calea realizării unei coeziuni și solidarități familiale.
În concluzie, se poate spune că abordarea sistemică oferă perspective largi de investigare empirico-teoretică a familiei, privită atât că sumă de subsisteme, cât și că element al subsistemului social global.
TEORIA ISTORISTĂ (INTERGENERAȚIONALĂ)
Această paradigmă privește familia în diferite stadii ale ei, explicând prezentul din perspectiva generațiilor anterioare sau, dimpotrivă, oferind sensuri noi sistemelor familiale “trecute” prin optica evoluțiilor lor către modernitate. ?
Abrdarea istoristă permite conceptualizarea atât a schimbării cât și a stabilității unei familii. Din acest punct de vedere, se pot observa atât regularitățile structurii familiale, cât și procesul dinamic al adaptării și dezvoltării, proces ce generează schimbări ale structurii familiale, în timp.
Această orientare teoretică oferă ai mult o viziune exterior-formălă asupra familiei, pierzând din vedere maniera în care interacționează indivizii, modul în care se iau deciziile, opiniile și sentimentelor în cadrul grupului familial.
Specific paradigmei istoriste este utilizarea metodei longitudinale, metodă ce se concentrează asupra micro-istoriei și genealogiei familiale. Arborele genealogic este instrumentul ?cu ajutorul căruia putem realiza interferențe, putem elabora ipoteze privind comportamentele și atitudinile generațiilor mai tinere prin raportare la ascendenții lor. Și aceasta pentru că modelul inergenerațional consideră patternurile interacționale prezente la un moment dat că un rezultat al istoriei generaționale a familiei..
Generația, în accepțiunea lui C. Schifirneț (1985), reprezintă totalitatea indivizilor umani plasați în același interval de timp. Generația familială este o generație de filiație, constituită din persoane înrudite biologic. Părinții reprezintă o generație, copiii o alta, iar nepoții o a trei a generație.
Aceste trei generqții,dar nu numai ele, simbolizează punctele de interferență între diferite modele culturale, între diferite moduri de a vedea și înțelege realitatea socială. Aceste viziuni diferite implică o serie de dimensiuni, tensiuni și conflicte, fie ele manifeste sau latente, fie ele constructive sau distructive.
J.Framo (1970), B.Nagy (1973) și M.Bowen (1976) au dezvoltat o serie de modele ce analizează tocmai aceste raporturi inter și itra-generaționale, vis-à-vis de conflictualitate și/sau disfuncționalitate.
Ele pornesc de la premisa că familia este un “sistem emoțional”, în cadrul căreia partenerii – în funcție de nivelul lor de maturitate – vor prezenta diferite grade de fiziune emoțională. Numai că, odată cu apariția tensiunilor și punctelor de vedre divergente, fuziunea emoțională cunoaște diferite trepte de erodare.
Mai întâi unul dintre soți poate deveni disfuncțional datorită unei “reciprocități sub sau supraadecvate, fapt care-l determină pe partener să devină, la rândul lui, simptomatic psihologic. În al doilea moment relația conjugală poate deveni discordantă, fiziunea emoțională slăbind decisiv. În al treilea moment, disfuncțiile emoționale se extind de la relația conjugală la cea parentală. Acest proces prin care imaturitatea parentală este transmisă copiilor, este numit de Bowen “procesul de proiecție familială”
În mod general se transmit patternurile între generații (oricât de multe ar fi acestea), prin procesul de proiecție intergenerațională. Dacă analizăm raporturile între generații din perspectiva modelelor culturale caracteristice acestora am putea ajunge la figura următoare:
Copii c Părinți
Bunici
Fig.4 Raporturile între generații din perspectiva modelelor culturale
Legenda: a = zona de convergență între cele trei modele culturale
b = zona de convergență între cele două modele culturale
c = zona de manifestare a propriului model cultural
Rezultă din desen că raporturile intergeneraționale sunt marcate atât de valori comuna cât și de elemente autohtone, traduse în atituduni, comportamente și stiluri de viață adoptate.
Dacă adoptăm acest model, putem deduce că, cu cât zonele de convergență sunt mai mari, cu atât autonomia manifestată este mai mică, și invers, cu cât zonele de convergență sunt mai mici, cu atât autonomia manifestată este mai mare. În primul caz se profilează sistemul închis, în al doilea sistemul deschis. Ambele sunt disfuncționale până la un anumit punct deoarece sistemul închis rupe familia de eexterior iar sistemul deschis rupe unitatea din interior. că atare, considerăm că sistemul familial pentru a funcțional, din perspectiva raporturilor intergeneraționale, trebuie să-și construiască și să-și consolideze o stare de echilibru între modelele culturale ale generațiilor componente.
În concluzie, se poate spune că analiza din perspectiva paradigmei istoriste este nu numai utilă ci și necesară în analiza raporturilor intergeneraționale, în analiza schimbării sau stabilității sistemelor familiale.
DISFUNCȚIA CONJUGALĂ ÎN CADRUL PROCESULUI DISFUNCȚIONAL FAMILIAL
În sistemul familial, interacțiunile diadice conjugale polarizează și determină preponderent sensul evoluției și finalitățile bio-psiho-socio-educațiomale ale nucleului familial. Diada conjugală deține o poziție prioritară generativă în interiorul microgrupului familial, ea reprezentând subsistemul a cărui semnificație funcțională influențează major funcționalitatea tuturor celorlalte subsisteme nucleare familiale:
relațiile parental-filiale de tip:
mamă-fiu;
mamă fiică;
tată-fiu;
tată-fiică; ?
relațiile de fratrie.
Din acest motiv, stilul și climatul interacțional conjugal sunt „sursele principale” în explicitarea succeselor și eșecurilor familiale în general, a satisfacțiilor și insatisfacțiilor resimțite, a stării de echilibru și dezechilibru funcțional, interpersonal și individual.
În perspectivă sistemic interpersonală, tensiunile și disfuncțiile ce se produc într-unul din subsistemele familiale se repercutează și, de cele mai multe ori se potențează în cadrul celorlalte subsisteme, implicând în procesul disfuncțional întreaga structură de roluri familiale și, prin aceasta, afectând în grade și maniere diferite, pozițiile și dezvoltarea armonioasă a personalității membrilor sistemului familial.
Pe acest traseu vom analiza caracteristicile și tipurile de disfuncții conjugale care survin în coevoluția diadică maritală, că principal subsistem (primar, generativ) al întregului sistem familial.
Definirea, delimitarea și eventualaa disfuncțiilor didactice poate fundamental operaționalizare pe de o parte, un sistem coerent, teoretic-explicativ privind alterările și dezorganizările ce survin în unele cupluri familiale;pe de altă parte, o metodologie de intervenție profilactică și recuperatorie a acestora.
Disfuncție funcțională este un incident critic interacțional diadic, care perturbă și distorsionează patternurile comportamentale maritale homeostatice (conduitele de rol), dezorganizând sau stagnând procesele evolutive ( de interacomodare și interasimilare diadică, incidentul critic interacțional afectând consecutiv finalitățile funcționale ale cuplului:
sexual procreative;
educaționale;
socio-afective;
administrativ-organizatorice;
productiv-economice;
recreative.
Starea de „criză conjugală” care se instituie de obicei că stare de conflict manifest sau submanifest între soți, propagă în întregul sistem familial tensiuni și stressuri de intra-adaptare-integrare, ceea ce întreține recurent și agravează, de cele mai multe ori, incidentul critic marital.
Sistemul disfuncțional conjugal comportă 2 niveluri de analiză:
nivel de profunzime (primar), care constă în:
dezorganizări ale funcționalității mecanismelor interpersonale care contribuie la intercrearea „personalităților maritale” și care generează disfuncții:
de intermotivare, disfuncții care cumulate împietează asupra
de intercunoaștere, funcției de interdezvoltare bio-psiho-socială
de intercomunicare, a soților, generând progresiv incompatibili-
de interacțiune, zarea acestora și periclitând stabilitatea
nucleului familial.
nivel de suprafață (secundar), care constă în distorsionări ale modelelor de rol marital mutual expectate, relevate în dezorganizări ale patternurilor și habitusurilor consensuale și funcțiilor intrafamiliale și extrafamiliale, cu alterări consecutive ale rolurilor și funcțiilor:
sexual procreative;
afective;
parental-educaționale;
organizatoric-administrative;
recreative;
integrative socio-profesionale.
Având în vedere că modificările survenite în conduita de rol și în finalitățile sale funcționale sociale sunt primele care se impun atenției, semnalând starea de disfuncție familială, le vom numi pe acestea simpotamatice, analiza lor putând conduce la formularea unui ?psihodiagnostic familial simptomatologic (constatativ), care subliniază tipurile de disfuncții evidențiate.
Acest gen de psihodiagnostic nu este suficient pentru: aprecierea prognostică a evoluției unui cuplu și, mai ales, pentru intervenția:
curativă;
psihoterapeutică;
educațională,
și de aceea el trebuie completat cu un psihodiagnostic psihosocial etiologic și funcțional, care să permită analiza sistemică, intercorelată a mecanismelor disfuncționale care au generat starea de ?criză conjugală și familială.
Exemplu: Un copil-problemă este un simptom al unui „eșec parental”, care, la rândul său, este consecința nefastă a unei disfuncții profunde interpersonale diadice maritale, ceea ce necesită aprecierea gradului și șanselor de compatibilizare a partenerilor, a stadiului și dificultăților lor de interacomodare.
CONFLICTUL CONJUGAL – SIMPOM AL „SINDROMULUI
DISFUNCȚIONAL” FAMILIAL
Conflictul conjugal:
– este iminent în evoluția interacțională conjugală , având o valoare dinamogenă și cathartică în procesul evolutiv al sistemului familial;
– peste o anumită limită (în situațiile în care intensitatea, conținutul, formă de manifestare și frecvența cresc) alterează progresiv relațiile dintre soți, dintre părinți și copii.
Concluzii:
– trebuie să diferențiem mai multe feluri și niveluri de conflict conjugal: conflict conjugal constructiv; conflict conjugal patogen;
– nu orice formă de conflict conjugal, ci un anumit tip de conflict cojugal poate deveni un simptom al unei patologii interacționale, potențând recurent sistemul disfuncțional instituit.
Conflictul conjugal patogen se caracteriazează prin:
– capacitate de penetrație distructivă la nivelul personalității consorților, dezorganizând reacțiile, patternurile și habitusurile adaptative, mutilându-le afectiv și uneori moral;
– împiedicarea realizării funcțiilor firești ale familiei.
Cercetarea pe axa conflictului conjugal, de la normal-dinamogen la patogen-dezorganizatoric, a evidențiat o posibilă tipologie a conflictualității conjugale cu 8 trepte I. Mitrofan, C.Ciupercă, 1998, p. 289):
Cele 8 tipuri/grade de conflict conjugal sunt posibilități combinatorii între 3 parametri considerați că fiind importanți în analiza conflictului:
gradul de tensiune generat de conținutul (natura) conflictului marital:
ridicat;
moderat;
scăzut;
formă de manifestare predominantă a conflictului în cuplu:
manifestă;
latentă/submanifestă;
frecvența/durata conflictualității în dinamică:
continuă;
intermitentă.
Conflict conjugal patogen-dezorganizatoric
1.Cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune scăzută:
sunt cupluri ce evoluează rapid și stabil către asimilare interpersonală;
în cadrul lor, dezacordurile și confruntările nu au un caracter frustrant, ci din contra, gratificant și de facilitare, partenerii preluând și asimilând reciproc puncte de vedere inițial
Cupluri cu conflictualitate submanifestă, intermitentă:
– au o evoluție armonioasă, acest gen de conflictualitate facilitând acomodarea interpersonală;
– prezintă forme de manifestare „benigne”, cu caracter de stimulare reciprocă, cum ar fi ironia, persiflarea, comportamentul pseudoludic verbal, cu supapă de descărcare a unor tendințe de nuanță agresivă.
Cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune scăzută: ?
frecvente printre normali, acest tip de conflictualitate favorizează efortul de acomodare reciprocă, producând corecții permanente ale conduitelor interacționale pe linia sincronizării lor.
Cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune moderată:
– sunt frecvente printre normali, că și printre cei cu structuri de personalitate accentuate de un tip sau altul (vezi K. Leonhard), cu disponibilități de adaptare interpersonală mai scăzută;
– la aceste cupluri, conflictualitatea planează asupra relației că o continuă virtualitate, cauză și efect simultan al unui grad de frustrare reciproc întreținut.
Cupluri cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune moderată:
– nu au fost relevante în cazul subiecților cu tulburări psihice, ele fiind însă o alternativă destul de frecventă printre cuplurile cu parteneri normali din punct de vedere psihic, înspecial în perioada de preacomodare și acomodare interpersonală;
– acest tip de conflictualitate poate facilita cunoașterea interpersonală, având o funcție de ?corecție reciprocă a conduitelor de rol ( au fost observate longitudinal numeroase cupluri de normali care au prezentat simptomatic acest tip de conflictualitate, cu efecte pozitive ulterioare în acomodarea intradidadică.
Cupluri cu conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune moderată:
au o evoluție instabilă, cu tendință la deterioarea esenței relației conjugale dar cu menținerea structurii de cuplu într-o formulă de pseudoconjugalitate, în care conduitele de „ evadăre” și „substituție” (ca adulterul, alcoolismul compensator sau supraviețuirea profesională) coexistă cu menținerea parțială a exercitării rolului conjugal;
în lotul cercetat de I. Mitrofan, 18,8% din cazuri provin din astfel de cupluri, reacțiile psihopatologice depresive, cu sau fără toxicofilie și cele histeroide deținând ponderea.
Cupluri cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune crescută:
prezintă potențial dizolvant semnificativ, care nu totdeauna se finalizează cu separarea soților, dar facilitează dezvoltarea dizarmonică a relațiilor conjugale, cu efecte psihopatologice individuale și de grup familial;
în cercetarea lui I. Mitrofan 50% dintre subiecții căsătoriți, prezentând tulburări psihice apărute în timpul unei existențe conjugale psihotraumatizante, proveneau din cupluri cu astfel de conflictualitate;
abandonul, alcoolismul, sustragerea de la îndatoririle materiale, infidelitatea, conflictele cu socrii sunt frecvent cauze și efecte ale acestui tip de conflictualitate.
Cupluri cu conflictualitate majoră de aspect manifest, continuu, cu tensiune crescută:
prezintă mare potențial dizolvant și psihopatogen pentru unul sau ambii parteneri;
în datele cercetării I. Mitrofan 95% din subiecții divorțați (mai ales femei) și 31,2% din subiecții căsătoriți cu reacții și dezvoltări nevrotice reactive psihotraumelor conjugale, provin din cupluri caracterizate prin acest tip de conflictualitate.
CONFLICTUL INDIVIDUAL ȘI FACTORUL INDIVIDUAL
Conflictul conjugal și criteriul normalității/anormalității psihice
Constatările empirice asupra unei cazuistici extinse de cupluri cu conflict conjugal:
cu ambii parteneri normali din punct de vedere psihic;
cu un partener anormal din punct de vedere psihic (nevrotic, psihopat sau psihotic);
cu ambii parteneri anormali din punct de vedere psihic și
observațiile asupra unor cupluri cu un partener bolnav somatic sau somatopsihic au condus la următoarele aspecte considerate relevante:
– conflictul conjugal patogen este semnificativ frecvent în cuplurile asimetrice din punct devedere al normalității psihice, respectiv în cuplurile cu un partener nevrotic, psihopat sau psihotic;
– în cuplurile conjugale simetrice, cu ambii parteneri normali din punct de vedere psihic, conflictul conjugal continuă să se manifeste, afectând relațiile interpersonale și, înspecial, realizarea optimă a funcțiilor familiale;
– în cuplurile cu ambii parteneri nevrotici se constată o tendință de perpetuarea unui model interacțional nevrotic, care menține în mod paradoxal uniunea conjugală, modalitățile de interacțiune nevrotică mutuală aflându-se într-o relativă simbioză psihopatololică;
– în cuplurile cu ambii parteneri psihopați, gradul de instabilitate și manifestările conflictuale sunt mult mai pregnant reprezentate, deși și în acest caz, existența unor cupluri sudate, menținute pe parcursul unei durate mari de viață, nu ne permite o conclizie clară în acest sens;
– cuplurile patologice mixte ( un partener nevrotic – un partener psihopat sau psihotic) prezintă, de asemenea, o bogată simptomatologie conflictuală familială, angrenând disfuncții de profunzime în nucleul psihosocial familial; ?
Comparând formele de manifestare în toate aceste cazuri, le putem ordona pe o scală:
relații conjugale normale;
relații conjugale nevrotice;
relații conjugale dizarmonice (sau dezvoltate psihopatic);
relații conjugale alienate (distorsionate)
1.3.Influentele lumii interne și externe asupra formării familiei
1.3.1. Traditia și tiparele de crestere ale copiilor
Copilul nu traieste singur langa pǎrinții într-o lume pustie. impreunǎ ei fac parte dîntr-o lume mai vasta, care se intinde în mod progresiv pânǎ la medii tot mai noi. Fiecare experiența noua, fiecare persoana nou intalnita participǎ mai mult sau mai puțin, direct sau indirect la educătia copilului, adica la formărea personalității lui.
Noi trǎim în prezent și ne confruntam. Dar acest prezent și situatiile de astazi au ?legaturi cu trecutul, cu nenumarate alte situatii care au condus la ceea ce avem astazi. în cadrul Familial, ne referim la acest trecut cǎ la “mostenirea de traditie a familei”. Din nenumarate puncte de vedere fiecare familie este produsul mostenirii tradiționale. Ea este fructul unor oameni și evenimente care apartin trecutului. Deciziile și caracterul tatǎlui, ale bunicului și ale strabunicului, impreunǎ cu optiunile și influentele mamei, ale bunicii și ale strabunicii, toate la un loc au formăt familia de astazi.
Orice, incepand cu trasaturile fizice și mergand pânǎ la trasaturi reprezentative de caracter, pot formă mostenirea de traditie a familiei. Din fericire, traditia nu este singurul factor de influent ace contribuie la formărea familiei. Prezentul intotdeauna își aduce contruibutia sǎ la modelarea familiei. Mostenirea familiei nu este numai ceea ce au fost sau au facut bunicii și pǎrinții, ci și ceea ce suntem și facem noi insine. Optiunile noastre și viațǎ pe care o trǎim își aduc partea lor de contributie. Vom purta aprenta trecutului totdeauna, dar niciodată nu vom fi dominati complet de el.
1.3.2. Explozia cunostintelor
Multe din schimbǎrile care au intervenit în cadrul conceptelor de bazǎ ale familiei se datoreaza modificarilor rapide care au loc în societatea noastrǎ tehnologica. Noile inventii, care au cǎ urmare o abordare noua a problemelor, ne afecteaza în mod continuu. Nu ajungem sǎ ne minunam indeajuns de o inventie, cǎ apare o alta și mai extraordinara. Pǎrinții, mai ales aceia care nu au sǎ-și continue studiile în liceu, țin adesea pasul mai greu cu ceea ce se intampla și apar repede cǎ “demodati” și “ramasi în urma”. Baiatul lor din cla sǎ a V-a vine aca sǎ de la școalǎ și solicita ajutor la tema de acasa, iar pǎrinții nu pot decat sǎ ridice nepuținciosi din umeri.
Traim într-o societate inundata de fel de fel de informății. Practic, poti aflǎ zeci de mii de lucruri din orice domeniu care te-ar putea interesa. Ne sta la dispoziție un rezervor de informății mult mai bogat decat au avut stramosii nostri cu un deceniu în urma. Descoperirile din ultimii ani din toate domeniile vieții iti iau rasuflarea. Computerul își oferă acces imediat la fel de fel de date de actualitate. Traim într-o societate inundata de informății, dar plina de aroganta.
Civilizatia “industriala” este extraordinara, dar Dacǎ aceasta atitudine de modernizare s-ar rezuma doar la secolul tehnologiei ar fi bine. Realitatea este cǎ principiul a sarit de mult parleazul, “traditional” sau “obisnuit” a devenit sinonim cu lip sǎ de valoare și în cadrul familiei. Pǎrinții au ajuns sǎ fie desconsiderati, au ajuns sǎ fie considerati incompetenti sǎ-și calauzeasca copiii, aceștia fiind incurajati sǎ caute sfatul “expertiilor”.
1.3.3. Materialismul
Datorita avântajului tenhologic care caracterizeazǎ societatea zilelor noastre, familia are la dispoziție cantitati imense de bunuri pe care le poate cumpără. Atentia cumpărătorului este atra sǎ de jucari, aprate de uz casnic, instalatii electronice, toate frumos colorate și aranjate în cele mai sofisticate forme. Desigur, pentru a le cumpără este nevoie de mulți bani. Pentru aceasta tatǎl își neglijeaza familia având chiar și trei slujbe în acelas timp, ajungand aca sǎ în mod accidental. Mama, deasemeea, fiind ocupăta cu slujba. Se poate spune cǎ viațǎ familiei moderne se desfășoară în jurul agonisirii și a acumularii acestor bunuri.
Zi dupǎ zi suntem invitati sǎ cumpărăm, sǎ agonisim, sǎ acumulam ; atunci ni se spune cǎ viațǎ trebuie sǎ fie plina de distractie, de amuzament, de activitate continua de bucurie. Ni se spune cǎ toate costa neașteptat de puțin, dar am ajuns sǎ scoatem limba de un cot muncind pe branci pentru o fericire din ce în ce mai indepartate și mai iluzorie. Presiunea exercitatǎ asupra noastrǎ de societatea de consum este de nedescris ! Aceasta presiune bombardeaza familia, determinǎndu-l pe “cel mic” sǎ ceara o noua bicicleta, facând-o pe surioara cea mica sǎ planga ?dupǎ o papu sǎ care sǎ “vorbeasca cu adevarat”, pe mamǎ sǎ tanjeasca dupǎ cel mai recent aparat de bucatarie, iar pe tatǎl sǎ faca calcule în vederea achizitionarii unei noi masini. E atat de usor cǎ familia sǎ fie ademenitǎ și sǎ considere valorile materiale mai importante decat valorile umane.
1.3.4. Grupul de prieteni
Pentru pǎrinții, prietenul este un necunoscut care aduce teama sau ce puțin neliniștea. El poate fi un aliat în educație, dar și un dusman pe care aprintii responsabili cauta sǎ-l indeparteze, dar pe care, ei mai ales, de cele mai multe ori nici nu-l cunosc.S-au dus timpurile când copiii traiau în lumea inchi sǎ a unui sat sau a unui cartier, jucându-se între ei și lumea larga. Acum, la școalǎ, la liceu se produce un amestec din ce în ce mai pronuntat al diferitelor clase sociale. Excursiile din timpul vacantelor aduna copii proveniti din diferite medii sociale.
Acesti prieteni, atat de diferiti de el, îi aduc fiecarui copil un univers de informății și idei noi : alte moduri de a se purta, de a se imbraca, de a manca, alte proportii acordate evenimentelor, ?alte experiente.
Copilul poate fi fascinat de atatǎ noutate și este. Colegul are parte, în preajma adolescenței, de o importanțǎ imensă. Vesmintele lui, opiniile politice, parerile despre muzica, atitudinile lui sunt copiate. Abordarea lui primeaza asupra celei data de familie la vârstă în care adolescentul tocmai are tendința sǎ o respinga. Astfel, colegul vine sǎ strice planurile educătive cele mai minutios elaborate : el pune sub semnul intrebarii nu numai modul de viațǎ al familiei, dar și valorile pentru care ea pledeaza. și doar pur și simplu pentru cǎ pǎrinții lui i-au oferit alte valori. Este prea repede acuzăt de o proasta influenta, dar este adevarat cǎ aducând o atmosfera noua el incurajeaza sau provoaca contestatia. Nici un copil nu s-ar indoi de modul de viațǎ al pǎrințiilor.
Dacǎ n-ar fi vazut un altul în alta parte. Nici unul n-ar contesta familia insasi Dacǎ n-ar sti cǎ în alte partii existǎ alte sisteme. în fațǎacestui pericol care-l ameninta, pǎrinții reactioneaza încercând, impotriva oricaror furtuni, sǎ-l fereasca pe copil de influente negative, adica sǎ determine, sǎ modifice, sǎ selecteze mediul pe care-l va frecventa.
1.4. Perspectiva teologicǎ asupra familiei
Iata ce spune dr. Ed. Wheat : “ Eu am gasit cǎ Biblia, Cuvantul lui Dumnezeu, este veșnic, adevarat și în intregime demn de încredere. Culturile se schimbǎ, stilurile de viațǎ oscileazǎ, modurile de gandire vin și se duc odata cu trecerea timpului. Dar principiile lui Dumnezeu nu se schimbǎ și comportarea umanǎ în realitate nu se schimbǎ nici ea. Sub exteriorul sofisticat al barbatului și al femeii moderne, aceleasi tipare de comportare pacatoase, nelucrabile opereaza cu forta distructiva la fel cǎ în zilele lui Adam și Eva sau Avraam și Sara. Popoarele vechi aceau aceleasi tendinte spre pacat și aceleasi dorinte și nevoi launtrice pe care tu și cu mine le avem astazi. Deoarece, nici Dumnezeu, nici omul nu s-au schimbǎt în mod esential de la inceputul vremurilor. Pana acum principiile de viațǎ pronuntate în Biblie sunt în intregime revelante și azi pentru casnicie.”
Cred cǎ familia este cea mai mareata, cea mai veche și cea mai sacra institutie de pe fațǎpamantului. Familia ocupǎcel mai important loc în mintea lui Dumnezeu, și din aceasta cauza trebuie sǎ ocupe un loc la fel de important și în mintea oamenilor.
Biblia numeste casatoria “o taina”, un mister. Sigur cǎ terminologia Bibliei nu are nimic în comun cu secretele și enigmele detectivilor. Prin “taina” Biblia intelege o cunostinta pe care nu o putem dobandi decat prin intermediu revelatiei. existǎ anumite lucruri legate de căsătorie pe care le cunoastem fiindca Dumnezeu ni le-a revelat.
Conform revelatiei lui Dumnezeu, casatoria este unirea a doi oameni prin legaturi invizibile ale inimii. Intentia lui Dumnezeu este cǎ acest principiu sǎ fie recunoscut și pastrat printr-un angajament pe viațǎ în cadrul căsătoriei.
“Dumnezeu l-a facut pe om dupǎ chipul Sau, l-a facut dupǎ chipul lui Dumnezeu ; parte barbateasca și parte femeiasca i-a facut. Dumnezeu l-a binecuvantat, și Dumnezeule-a zis : <<cresteti, inmulțiti-va, umpleti pamantul și supuneti-l ; stapaniti peste pestii mari, peste pasarile cerului, și peste orice care se misca pe pamant >>.”
“Domnul Dumnezeu a zis : <<Nu este bine cǎ omul sǎ fie singur ; am sǎ-i fac un ajutor potrivit pentru el.>>”
“Si omul a pus nume tuturor vietuitoarelor, pasarilor cerului și tuturor fiarelor campului ; dar pentru om nu s-a gasit nici un ajutor, care sǎ i se potriveasca. Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adanc peste om, și omul a adormit ; Domnul a luat una din coastele lui și a inchis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a facut o femeie și a adus-o la om. și omul a zis : <<Iata în sfarsit aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea ! Ea se va numi “femeie” pentru cǎ a fost luata din om>> De aceea va la sǎ omul pe tatǎl sau și pe mamǎ sǎ și se va lipi de nevasta sa, și se vor face un singur trup.” ?
Un studiu atent al acestor pasaje descopera urmatoarele aspecte ale căsătoriei :
– Dumnezeu este cel ce a instituit casatoria
– Familia este monogama
– Casatoria este între un barbat și o femeie
– Casatoria este una singura, pânǎ la moarte caci “ce a unit Dumnezeu, omul sǎ nu desparta.”
– Dumnezeu a stabilit o ordine în familie : barbatul, femeia și copiii
De ce a instituit Dumnezeu familia ?
Potrivit pasajelor de mai sus, Dumnezeu a instituit familia :
Pentru a oferi omului o stare mai bună – “nu este bine…”
Pentru a inlatura singuratatea – “ca omul sǎ (nu) fie singur…”
Ca sotia sǎ fie un “ajutor potrivit” pentru sot, ceea ce indica faptul cǎ femeia și barbatul trebuie sǎ fie tovarasi unul altuia. Femeia trebuie sǎ-și ajute sotul, iar acesta trebuie sǎ aibǎ grijǎ de sotia lui. și impreunǎ trebuie sǎ ingrijeasca de nevoile copiilor lor, a dragostei lor A perpetua viața – “cresteti, inmulțiti-va,…” ?
A realiza o noua unitate – “se vor face un singur trup” – o unitate în toate aspectele vieții “Nevestelor, fiti supuse barbatilor vostri cǎ Domnului ; caci barbatul este capul nevestei, dupǎ cum și Hristos este capul Bisericii, El Mantuitorul trupului. și dupǎ cum biserica este supu sǎ lui Hristos, tot Așa și nevestele sǎ fie supuse barbatilor lor în toate lucrurile. Barbatilor, iubiți-va nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea.”
Sfanta Scriptura cheama sotiile la supunere fațǎde soti, iar pe soti îi cheama la iubire fațǎde sotii. A iubi este ideea lui Dumnezeu și implica acea dragoste care se daruie celuilalt și vrea sǎ-l faca fericit.
“Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunătare, dragostea nu pizmuieste ; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poartǎ necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul. Dragostea nu va pieri niciodată.”
CAPITOLUL II
PARINTII INTRE IDEAL SI REALITATE
2.1. Responsabilitatea și angajarea pǎrinților în educatție ?
Universul copilului se limiteaza la inceput, la familie. în primul rând mamǎ și tatǎl : de la cea dintai el aștepta satisfacerea nevoile sale fundamentale – securitate, afectiune – de la cel de-al doilea el aștepta, deasemenea, afectiune, protectie, initiere în viațǎ, un model. Dar mai mult decat atat, tatǎl și mamǎ formeaza un cuplu care se repercuteaza cǎ atare asupra copilului. Ce atitudine au ? Sunt prea uniți, nu se inteleg, sunt neglijenți, posesivi în orice caz copilul va ramane marcat de aceasta comportare. Familia reprezintǎ pentru el, la scara rdusa, o imagine a societǎții în care va trebui cândva sǎ se integreze. Ea va la sǎ amprentǎ adanca asupra personalității copilului și va da, în parte, orientarea vieții lui.
Pǎrinții au datoria moralǎ de a-și educă copiii. Contrar parerii generale ce predomina astazi în societate, pǎrinții pot culege roadele muncii lor în familie, pot avea copii plǎcuți și bine crescuti. Conditia este sǎ-și ia în serios responsabilitatea de printi de a-și creste și educă copiii.
Legea, deasemenea, pune în sarcina pǎrințiilor indatorire de a se ingriji de creșterea și dezvoltărea copiilor.
“Ambii pǎrinți au acelasi drepturi și indatoriri fațǎde copiii lor minori, fǎrǎ a deosebi dupǎ cum aceștia sunt din căsătorie, din afǎrǎ căsătoriei ori infiati. Ei exercita drepturile lor pǎrintesti numai în interesul copiilor.”
“Pǎrinții sunt datori sǎ ingrijeasca de copil. Ei sunt obligate sǎ creascǎ b#%l copilul, ingrijind de sanatatea și dezvoltărea lui fizicǎ, de educărea, învațătura și pregatirea profesionala a acestuia, potrivit cu insusirile lui, în conformitate cu telurile statului ; spre a-l face folositor colectivitatii.”
“Pǎrinților și oricarei alte persone care au în ingrijire un copil le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura în limita posibilitatilor și mijloacelor lor financiare, conditiile de viațǎ necesare dezvoltǎrii copilului.“ “educătia copilului trebuie sǎ urmareasca urmatoarele :
a ) dezvoltărea personalității copilului, a aptitudinilor, a capacitatiilor sale mentale și fizice, la nivelul potentialului maxim dezvoltărea respectului pentru drepturile omului și a libertatilor fundamentale, precum și pentru principiile consecrate în Cartea Natiunilor Unite dezvoltătea respectului fațǎde pǎrinții, fațǎde identitatea și valorile sale, precum și fațǎde valorile nationale ala tarii în care traieste, ale tarii din care poate fi original și ale civilizatiilor diferite de a sa pregatirea copilului pentru a-și asuma responsabilitatea vieții într-o societate libera, în spiritual intelegerii, pacii, tolerantei, egalitatii între sexe și prieteniei dintre popoarele și grupurile entice, nationale și religioase și personale de origine autohtona dezvoltărea respectului fațǎde mediul natural. “
Pǎrinții din lumea intreaga se chinuie sǎ gaseasca cele mai bune modalitǎți de a-și educă copiii. Pǎrinții spera și își viseazǎ copiii devenind puternici, capabili, iubitori, oameni adevarati. Spera și își viseazǎ copiii tari în fațǎproblemelor, durerii emotionale și pierderilor. Intrebarea care se pune cum pot fi create copii și adulti sǎnǎtoși, fericiți, rezistenti emotional ? Cum sǎ-și educe pǎrinții copiii în cel mai bun mod cu puținta, astfel incat aceștia sǎ ajunga capabili de a infrunta și rezolva greutatile și complexitatea vieții ?
Din cauza faptului cǎ societatea de astazi este confruntatǎ cu cele mai mari tranzitii și crize sociale, pǎrinții au tendința, sau sunt obligate de situatii obiective, sǎ-și incredinteze autoritatea și responsanbilitatea educării în exclusivitate instituțiilor specializate. Pǎrinții muncesc din greu pentru bunăstarea copiilor, având credință cǎ toate cunoștințele primate de fii și fiicele lor îi vor ajuta pe acești incepatori în ale vieții sǎ devinǎ piloni adevarati, echilibrati și puternici pentru familia și societatea din care fac parte.
Dacǎ acești copii nu sunt pregatiti sǎ infrunte realitatea, rata sinuciderilor, a consumului de droguri și a alcoolismului va creste.educărea copiilor înseamnǎ în aceas timp un mare privilegiu și o mare responsabilitate : un privilegiu de a învață pe cineva, dar totodata o mare răspundere de a modela un destin.
Exemplu pǎrințiilor este fundamental unei instruiri eficace, puterea propiului exemplu. Acesta este deosebit de important în educătia copilului din doua motive. Unul : oricine nu traieste învațăturile pe care le “predica”, va constatǎ cǎ articularea verbala a acestora nu va avea o prea mare eficacitate. Dimpotriva, un astfel de pǎrinte va degenera în mod treptat ajungand sǎ abandoneze educărea. Doi : Dacǎ existǎ o contrazicere de termini între teorie și practica, copilul va ignora învațătura și va alege sǎ o discrediteze, urmand mai degraba un exemplu negativ.viațǎ pǎrintelului se ridica la un nivel mai inalt decat învațăturile lui și striga cu atatǎ putere incat copilul poate deveni surd la ceea ce pǎrintele spune.
Existǎ o idee profunda în aceste cuvinte ale doamnei de Stael : cǎ numai acela care ?știe sǎ se joace cu un copil va fi în stare sǎ-l învețe ceva.
A deveni tu insuti un copil este prima conditie pentru a creste un copil. Aceasta implica o copilarie simulate, o varbarie binevoitoare, pe care copilul o ghiceste imediat și o detesta profound. Inseamǎn a te la sǎ atras de viațǎ tot atat de complet și de naiv cât este atras el insusi ; inseamǎn a-l trata cu adevarat cǎ pe unul din semenii tai, adica a-i arată aceiasi delicatete, aceasi încredere cǎ unei personae mature. înseamnǎ a nu actiona asupra copilului cerându-i sǎ fie ceea ce am vrea noi cǎ el sǎ fie, ci influentandu-l prin felul nostru de a fi. înseamnǎ a nu sta de vorba cu copilul folosind siretenie și forta, ci a te prezenta în fațǎlui patruns de propria ta seriozitate și cinste.
“A creste” un copil înseamnǎ a-i lua sufletul în maini și a merge pe o carare ingusta.
Familiile care formeaza tinerii și tinerele cei mai puternici din punct de vedere moral și cei mai muncitori saunt aceia în care copiii și pǎrinții sunt camarazi de muncǎ, de joaca ; în care pǎrinții îi sustin fǎrǎ greutate în creșterea și evolutia lor, respectand mereu în ei ființa umanǎ. într-o astfel de familie, copiii nu sunt considerati apartinand unei specii, în timp ce pǎrinții apartin alteia. Acestia cuceresc consideratia copiilor, prin faptul cǎ sunt naturali și sinceri ; traiesc în Așa fel incat copiii sǎ poata asista la realizǎrile, la stradǎniile lor și chiar, pe cât este posibil, la bucuriile, durerile și greșelile lor. Astfel de pǎrinții pot, de asemenea, fǎrǎ superioritate artificiala sǎ admita nevoia de expansiune a copiilor și sǎ-i educe fǎrǎ cǎ aceștia sǎ-și dea seamǎ, printr-un schimb natural de idei și feluri de a vedea lucrurile.
Copiii nu trebuie sǎ primeascǎ orice lucru cǎ și cum ar fi vorba de un dar, ci, dupǎ ?posibilitatiile lor, sǎ participle la muncǎ din că sǎ ; vor incata sǎ se poarte atent cu pǎrinții și unii fațǎde alții ; au datori și drepturi tot atat de nestramutate cǎ acelea ale persoanelor mai în vârstă, iar aceștia se vor purta cuconsideratie fațǎde copii, dupǎ cum și ei vor învață sǎ aibǎ consideratie fațǎde ceilalti. Vor fi pusi zilnic în fațǎcu realizǎrile vieții, vor putea sǎ devinǎ cu adevarat folositori, nu numai sǎ se prefaca a fi. într-o astfel de familie nu se da niciodată un ordin decat adaugandu-se motivele din moment ce acestea pot fi intelese. Astfel, sentimentul de responsabilitate este transmis copiilor insusi chiar de la vârstă cea mai fragedǎ.
Iata cele 13 porunci pe care Lewin ni le oferă :
– sǎ dai copilului sentimentul de siguranțǎ
– sǎ dai copilului sentimentul cǎ este iubit și dorit
– sǎ eviti amenintarea, frica și pedeapsa
– sǎ-l inveti pe copil independențǎ și sǎ-l faci sǎ-și asume responsabilitatea
– sǎ ramai calm și sǎ nu te sochezi de manifestările instinctului de copil
– sǎ fi cât poti de tolerant că sǎ eviti conflictele
– sǎ eviti sǎ-l faci pe copil sǎ se simtă inferior, a nu-l impinge pe copil dincolo de ceea ce este natural pentru el
– sǎ respecti sentimentele și datoriile copilului chiar Dacǎ nu corespund propriilor tale norme
– sǎ raspunzi cu franchete la intrebarile pe care copiii pot sǎ le puna, dar direct oferindu-le răspunsuri adecvate vârstei lor
– sǎ te interesezi de ceea ce face copilul chiar Dacǎ nu consideri cǎ este ceva direct util
– sǎ tratezi dificultățile copilului fǎrǎ sǎ-l consideri anormal
– sǎ favorizezi creșterea, progresul, mai curând decat perfecțiunea.
2.2. Relativitatea rolurilor parentale
Rolul matern
Mama il poartǎ pe copil în sanul sau, il aduce pe lume, il hraneste și il ingrijeste, cel puțin în primele saptamani de viațǎ. Astfel se constituie o legatura deosebita, un tip de relație cu totul unica. Din punct de vedere al copilului ar fi poate mai exact sǎ vorbim de o contopire decat de o relație ; intr-adevar sugarul nu face încă distinctie între sine și lumea exterioară și nu face deosebire între persoanele pe care le are în prajma. De aceea se poate spune cǎ el formeaza o singura ființa cu mamǎ și cǎ se instaleaza în existenta prin intemediul mamei. Mama constituie pentru copil acea parte a existentei în el gaseste satisfacerea trebuințelor și relaxarea tensiunilor, simularile placute, ocazile de “a se recunoaste pe sine prin ele” și de a descoperi sensuldiferitelor situatii în care el este implicat. Mama este garantia sigurantei lui, a unei existente placute, este centrul sau de referinta, singurul punct inteligibil, Dacǎ se spune astfel, într-o lume care nu are deocamdata formă și stabilitate.
Inainte cu mult de a fi capatat pentru copil consistenta ființa umanǎ diferentiata și delimitate, mamǎ este pentru el pridvorul existentei și imitatoarea pentru viațǎ. Nu este deloc exagerat a spune cǎ un copil mic traieste în funcție de mamǎ : în consecinta, de mamǎ depinde calitatea “instalarii” lui în existenta. Mama, ființa lui proprie, lumea exterioară, viațǎ, Așa cum sunt deocamdata contopite și nedisociate, își trag din toate aceste existente tonalitatea lor ?primordiala ; universul lui va fi resimtit cǎ bun sau rau, cǎ satisfacator sau frustrant, dupǎ calitatea acestor prime experiente. Ele, fǎrǎ nici o indoiala, considera încrederea fundamentala drept principala achizitie a stadiului initial în care copilul descopera cǎ trebuintele sale sunt satisfăcute și cǎ acesta satisfacție este placuta și binefacatoare. Acestea sunt temeliile de nesters și indispensabile ale personalității ; ele depend direct de dragostea mamei, despre care se poate spune cǎ este tot atat de trebuitoare copilului cǎ și hrana.
Mama este prima persoana pe care o va iubi copilul. Ea este prima lui dragoste absolutǎ și totalǎ. Atitudinea copilului fațǎde alte persoane este esential determinǎte de relatia sǎ cu acea prima persoana care este mamǎ. Semnificatia pe care o vor avea pentru el mai tarziu oamenii, și perspective în care el va considera raporturile cu lumea, depend de mamǎ. Mama este pentru el un prototip și un model. . Acest rol primordial al mamei, de agent securizant, de initiator, de ghid și de model are o deosebita stralucire în primii ani de viațǎ ai copilului. Copilul are nevoie de mamǎ, ea îi este indispensabila.
Mama il învață pe copil ce este o femeie, ea îi oferă imaginea fundamentala feminitatii, fapt tot Așa de important pentru fațǎcat și pentru baiat, deoarece ea apare cǎ model și cǎ prototip pentru cea dintai, cǎ imagina inverse și fond de constras pentru cel de-al doilea. Prin feminitatea sa, mamǎ il ajuta pe copil sǎ ia cunostinta de sexul sau.
Bowyl a intreprins o cercetare ce atesta cǎ lipsa ingrijirilor materne provoaca în copil trauma de natura fizicǎ, de natura intelectuala, de natura afectivǎ, dar și de natura socială. ?Experimentele au dovedit existenta unui raport direct între scaderea coeficientului de sociabilitate și durata despartirii de mamǎ. Ingrijirile de natura maternal efectuate de o inlocuitoare a mamei, în instituțiile de ocrotire, pot atenua, da nu remedia integral consecintele nocive ale despartirii de mamǎ, în vreme ce readucerea copilului în ingrijirea mamei inlatura rapid aceste consecinte. Bowyl citeaza cazul a zece copii care au fost examinati la cinci ani dupǎ o perioada de institutionalizare și care “ramasesera într-o stare de infantilism, erau nefericiți, fǎrǎ afecte, incapabili de adaptare în contact cu alti copii, la școalǎ sau în alte colective.” . Bowyl spunea cǎ : “rolul mamei nu poate fi calculate în ore de prezenta : singura mǎsurǎ dreapta este bucuria pe cre mamǎ și copilul o simt de a fi impreunǎ.”
2.2.2. Rolul patern
Imaginea tatǎlui și a rolului sau nu deriva în inchipuirea copilului numai din raporturile ce se stabilesc inte ei și viațǎ cotidiana, ci și din ceea ce aștepta de la tatǎl insasi familia și intreaga societate. Nici un alt rol nu este impovarat de greutatea traditiilor milenare cǎ cel al tatǎlui.
Tatǎl este în general dornic sǎ-și asume în conditiile cele mai bune rolul care i se incredinteaza și care are trei aspecte :
afectiunea – simbilizatǎ prin prezenta lui în familie
protecția – prin intermediul sprijinului material pe care il datoreaza familiei (bani, hrana, un camin stabil) și a hotararilor salvatoare care se aștepta din partea lui în caz de dificultate
initierea în viațǎ, în general, dar mai cu seamǎ în viațǎ socială – din partea lui se aștepta sǎ fie un model pentru imitare și pentru identificare, sǎ-și exercite controlul prin autoritatea sa, sǎ-i dǎruiascǎ copilului cunoștințele și experiența sa.
În primele luni de viațǎ ale sugarului, chipul aplecat asupra leaganului nu este diferentiat. Din momentul în care copilul recunoste chipul mamei, tatǎl îi apare cǎ o ființa diferita, devine un personaj central, foarte interesant și atrǎgǎtor, care procupă copilul, Așa cum scrie Burlingram și Freud “un ingredient necesar fortelor complexe care contribuie la formărea caracterului și personalității sale.”
Pentru copil, tatǎl înseamnǎ o a doua mamǎ, mai puțin prezenta desigur, dar din a carui parte se aștepta la aceleasi schimburi afective prin intermediul mecilor jocuri, în plus, tatǎl reprezintǎ dragostea și securitatea pentru mamǎ și prin interdiul ei pentru copil.
Unul din elementele increderii și admiratiei fațǎ de rolul traditional de protector pe care il are tatǎl. El pleacǎ la muncǎ pentru a procura ce dorește, de a satisface nevoile tuturor alor sai, ceea ce-l inzestreaza cu un privilegiu care este cu atat mai mare cu cât el are o situatie mai sigura. Un studiu de M. Komarovschi arată cǎ privilegiul patern scade în mod considerabil în ochii adolescentului Dacǎ tatǎl nu castiga suficient pentru a-și intretine familia.
Tot tatǎl este acela care, în mod tacit, este considerat cǎ determinǎ prin profesiunea sǎ nivelul social al familiei și mediul în care aceasta evolueazǎ. El este cel care îi da numele, el este cel care serveste că punct de reper permanent. în plus, fie cǎ mamǎ are o meserie, fie cǎ nu, ea se ocupǎmai mult de că sǎ și de familie, pe când tatǎl apare cǎ o legaura inte familie și ?societate. Incepand cu vârstă cea mai fragedǎ, copilul vede în tatǎ, prin intermediul mamei, “legea” ; el este cel care în ultima instanta decide ce e rau și ce e bine și care, intorcându-se seara acasa, este “judecatorul suprem” așteptat și de temut al evenimentelor zilei. Pentru cǎ regulile impuse de tatǎl sǎ fie intr-adevar respectate, ele trebuie sǎ fie ferme, tatǎl știind sǎ le impuna prin autoritatea sa, darǎa avea o atitudine tiranica fațǎde copil. Tatǎl ideal are constiinta exacta a valorilor, știe sǎ impuna ferm o lege, dar în acelasi timp știe
să-și pastraze afectiunea copiilor.
2.3. Realitatea numita “pǎrinții” – Tipologie
Am vazut pânǎ acum ce insemna a fi pǎrinte, cum trebuie sǎ fie și ce trebuie sǎ faca un pǎrinte, pǎrinții adevarati, pǎrinții ideali ; pǎrinții pe care orice copil și-i dorește. Dar realitatea este alta. Pǎrinții, de multe ori, nu sunt chiar ce se aștepta sǎ fie. ț
Tipuri de disfuncționalități familiale
După ani de asistență a familiilor aflǎte în dificultate, Virginia Satir sugerează existența a patru elemente care diferențiază familiile disfuncționale de cele funcționale:
– nivelul de stimă de sine scăzut al membrilor familiei;
– comunicarea neclară, indirectă și neonestă în tre aceștia;
– reguli familiale rigide și nenegociabile; ?
– relaționare ezitantă față de persoane și instituții din exteriorul familiei.
Într-un studiu similar, Alice L. Voiland și Bradley Buell prezintă patru tipuri de familii disfuncționale:
Familia perfecționistă: se caracterizează prin tendința unui membru al familiei sau adesea a ambilor de a aștepta un comportament social impecabil de la ei în șiși, cât și de la copii.
Familia inadecvată: se caracterizează prin tendința partenerilor de a depinde în mod exagerat de în curajarea, sprijinul și ajutorul altora în rezolvarea problemelor.
Familia egocentrică: se remarcă prin succese deosebite, rezultate în să din interese ce vizează statutul social și prestigiul personal al membrilor familiei. Oamenii sunt importanți nu că persoane, ci că obiecte de satisfacere a trebuințelor sociale sau personale proprii.
Familia nesociabilă: se remarcă prin absența raporturilor sociale dintre membrii familiei și alte persoane din mediul social al acestora. (Alexandru Neagoe, Asistența socială a familiei, Ed. Univ de Vest, Timișoara, 2007, pp.103-104)
Pornind de la aceste studii, se poate observa faptul că accentul cade în mod evident pe ceea ce se în tâmplă din punct de vedere relațional în interiorul familiei.
2.3.1. Pǎrinți autoritari – tiranici
Autoritatea este expresia unei personalitati puternice, exigente, care stie sǎ se afirme și sǎ reuseasca și care se bucura de un prestigiu destul de mare.
Constient de valoarea sa, el nu poate accepta sǎ fie contrazis sau nesocotit, în familie vrea sǎ fie ascultat, respectat, venerat. Ceilalti sunt în ochii lui fiinte slabe care au nevoie sǎ fie protejate, conduse ; el stie ceea ce este mai bine pentru?intreaga familie, și că atare ei nu trebuie sǎ discute actiunile sale.
Copiii acestui tata sunt adesea fricosi, timizi și inhibati ; supunerea lor este atat de mare incat așteaptă fǎrǎ incetare directive din partea tatǎlui,devin incapabili sǎ ia singuri decizii privind persoana lor și se maturizeaza greu. Se intampla că unii dintre ei sǎ cada regulat la examene sau sǎ sufere esecuri în viațǎ profesionala și sentimentala, că și cum ar fi trebuit intotdeauna sǎ ramână, cu orice pret, mai prejos decat tatǎl lor.
Uneori insa copilul se revolta impotriva tatǎlui prea rigid și care nu accepta nici un fel de compromise. El este instabil emotional, cu explozii agresive, bruste și necontrolate. Ciocniri violente între doua personalitati puternice sfarsesc adesea prîntr-o ruptura brutală a raporturilor tata – fiu printr-o plecare premature a adolescentului de acasa.
Copiii unor pǎrinți prea autoritari, tiranici, își critica familia puțin, dar disciplina de fier care le este impusa are consecinte traumatizante și cotropitoare.
2.3.2. Pǎrinți suraprotectori
Presiunile externe pot fi amortizate sau chiar, am spune, suprimate. Copilul “cocolosit”, ?aparat în toate felurile impotriva oricarui contact cu realitatea se adapteaza în acest caz unui climat caldut menit sǎ-i ofere satisfacții și ocrotire, univers în care pentru el nu existǎ obligatii și cu atat mai puțin amenintari. Dar acest univers artificial implica interventia permanenta a adultului și din aceasta cauza dependențǎ naturala a copilului devine considerabil sporita. Razgaiat și protejat din cauza slabiciunii și nepuțintei lui, copilul va ramane slab și nepuțincios fiindca e razgaiat și apart excesiv ; este prins intr-un cerc vicios care nu face altceva decat sǎ-l incetineasca și sǎ-i deformeze dezvoltărea. când, pe deasupra, anturajul prea prevenitor și prea atent fațǎ de capriciile lui se straduie sǎ amplifice și sǎ valorifice exagerat mijloacele de care dispune copilul, acesta ajunge sǎ se bucure de o atotputernicie artificiala : el devine un fel de tiran foarte aptruns de valoarea lui, o ființa fǎrǎ simtul masurii și ale carui pretentii satisfăcute cu punctualitate în scurta vreme nu vor avea limite. Dacǎ aceasta situatie valorizeaza în aparenta pe copil, ea nu-l inarmeaza cu nici un sentiment de siguranță ; când e silit sǎ se descurce prin puterile proprii se pierde cu totul : dependențǎ lui fiind totala.
Fritz Simons a definit-o “supraprotectarea”, fiind caracterizata de o indulgențǎ excesiva manifestata de pǎrinți prin tendința de a nu se desparti nicioadata de copil, de a-l scoate în evidenta, de a-l favoriza, de a-l rasfațǎ, de a-i acorda tot felul de privilegii, de a da o importantǎ deosebita trebuințelor sale fizice și de a-l feri impotriva oricarui risc.
Hattwick a definit-o “supraprotecția familiala”, care se caracterizeazǎ prin tendința de a da totdeauna dreptate copilului, de a-l substitui în nenumarate actiuni pe care le-ar putea indeplini foarte bine și singur, de a arată o preocupăre exagerata fațǎ de tot ce se leaga de persoana lui, de a organiza toata viațǎ familiala în funcție de copil.
Rahier schiteaza urmatorul tablou al “mentalitǎții” copilului supraprotejat : “Copilul ?supraprotejat se interesează mai ales de propria-i pesoana : se analizeazǎ, viseazǎ mai degraba la trecut decat la viitor ; el prefera activitățiile care il indeparteaza de orice contact cu realitatea ; mediul în care evolueaza este lumea jucariilor, domeniul feriei și al visului. Toate acestea fac sǎ se intample dificultăți sociale. Obisnuit sǎ nu aibe nici o initiative, el este esențial pasiv. Aceasta lipsa de activitate personalǎ pare sǎ determine aparitia unui sentiment de inferioritate : el se considera incapabil de a reusi fǎrǎ ajutorul mamei și astfel va depinde multa vreme de ea. Orice tentative de a se arată independent provoaca în copilul cupraprotejat un sentiment de culpabilitate și o anxietate difuza ; că urmare el va cauta pozitiile sigure și se va stradui sǎ aibǎ raporturi bune cu adultii.”
Acești copii sunt considerati handicapati în adaptarea lor psihologica.
Alterarile funcției de reglare pe care o îndeplinește familia au consecinte foarte evidente, care pot fi considerate grave pentru dezvoltărea copilului.
2.3.3. Pǎrinți infantili
Cazul este foarte frecvent și poate lua formele cele mai diverse, dupǎ cum unul s-au altul dintre pǎrinți, sau amandoi, sunt lipsiti de maturitate și refuza sǎ-și asume răspunderea unei familii.
“Femeia – copil”, trecând de bună voie de sub autoritatea tatǎlui sub cea a sotului, ea se adaposteste permanent în spatele lui pentru a nu lua nici o răspundere ; se descrie ea insasi că fiind ignoranta, nepasatoare, cu capul în nori. Nu cauta sǎ aibǎ autoritate asupra copiilor, amânănd toate pedepsele și toate hotararile pana la venirea tatǎlui.
Într-o astfel de familie imaginea mamei este slaba.
“Barbatul – copil” se aflǎ în pericol de a-și pierde orice autoritatesi orice prestigiu în ochii copiilor. își iubeste fǎrǎ indoila copii, dar nu vrea sǎ fie de problemele și dificultățile lor, și nici macar sǎ fie tulburat de hotarari că trebuie luate, el resimte odata pentru totdeauna intreaga “educație a copiilor” în mână sotiei. El se resinte pe sine insusi în mainiile sotiei pentru că ea sǎ joace rolul pe care în frageda copilarie il deținea mama.
Într-o astfel de familie, copilul avea în mod sigur dificiultati în echilibrarea propriei lui personalitati. Lipsit de un model satisfacator de identificare, va avea tendința spre nehotarare, spre o anumitǎ moliciune.
2.3.4. Pǎrinți prea uniți
Înțelegerea dintre pǎrinți este necesara pentru formărea și dezvoltărea personalitǎții copilului. Dar trebuie adaugata o conditie indispensabila : dragostea dintre pǎrinți sǎ integreze prezenta copiilor și sǎ nu o excluda. Acest din urma caz este mult mai frecvent decat se crede, mai ales în cazul copilului venit pe lume prea timpuriu la pǎrinți prea tineri. Atunci, în loc sǎ se continue legatura suplimentara între pǎrinți, în loc sǎ se sublinieze culminarea dorita a sentimentelor, copilul este perceput că un element care jeneaza. și iata că pǎrinții care continua sǎ traiasca în “luna de miere” separa familia în doua mari “clanuri” : cel al pǎrinților și cel al ?copiilor. pǎrinții impartasind o serie de secrete, de moduri de a vorbi, de preocupări, de la care copiii sunt exclusi, ceea ce îi va face pe aceștia sǎ se simtă puternic frustrati.
2.3.5. Pǎrinți agresivi
Aceasta categorie de pǎrinți, e drept, sunt puțini la numar, trebuie depistati și demascati, iar copiii – victimele agresiunilor lor – trebuie ocrotiti în instituții de protectie a minorului.
Copilul maltratat este victima agresivitatii nebanuite și disimulate a pǎrinților agresivi. Se defineste drept copil maltratat orice copil, de obicei cu vârstă mai mica de zece ani, care sufera agresiuni fizice repetate din partea pǎrinților și a fratilor.
Acești pǎrinți nu duc imediat copilul la doctor, ei prezinta urmele de violența că pe niște leziuni accidentale, iar din relatari, imprejurimile desrise de ei și circumstantele în care s-a produs traumatismul, nu par plauzibile. Copiii, de obicei, au vârstă mica, victima maltratarii fiind astfel usor de imobilizat și inapta de replica ; copilul, victima agresivitatii familiei, este în special diferit de ceilalti, purtatorul unor malformătii, deficiențe motorii, retard mental, care prezinta tulburari de comportament.
2.4. Tipuri de disfuncționalități familiale: importanța specială a relațiilor din interiorul sistemului familial
Separarea copiilor de unul sau de ambii părinți prin plecarea la muncă în străinătate pe o perioadă variabilă de timp generează trăirea sentimentului de abandon, cu repercusiuni asupra ?personalității copiilor. în funcție de durata absenței, se pot în registra o serie de probleme legate de asigurarea nevoilor specifice ale copilului, precum și riscul apariției unor deficite intelectuale și/sau a unor tulburări emoționale și comportamentale (Luca și Gulei (coord.), 2007). Din punct de vedere psihologic, devianța apare drept o abatere variabilă, mai mult sau mai puțin evidentă, a comportamentului, gândirii și identității indivizilor de la normalitatea psihică și valorico-normativă, adesea etichetată și sancționată (Turliuc, 2007). Comportamentul deviant acoperă o mare varietate de tipuri, mergând de la un anume comportament „excentric”, ce poate fi caracterizat prin gesturi , vestimentație diferită și dezordine comportamentală, până la comportamente disfuncționale sau aberante, în scrise în aria delincvenței, a subculturilor deviante sau marginale.
Fenomenul delincvenței juvenile este larg dezbătut, antrenând cercetători din diverse domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagogic, criminalistic, juridic etc., conferindu-i acestui fenomen o investigație interdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburări de comportament (termen medical); tineri inadaptați (termen sociologic); „copii – problemă” (termen psiho-pedagogic); minori delincvenți (termen juridic) etc.
Toți acești termeni se referă la minori care, într-un fel sau altul, au ajuns în conflict cu normele morale și juridice, valabile pentru comunitatea în care trăiesc. Conduita normală este reprezentată de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modele culturale ale societății din care face parte minorul.
Studiile au arătat că principalele cauze răspunzătoare de tulburările în plan afectiv, mai ales în cazul copiilor, sunt regăsite, cel mai adesea, în familie, acolo unde copilul își petrece cea mai mare parte a timpului său (mai ales până la 3 ani), acolo unde au loc primele experiențe și relații cu terțe persoane și unde este educat și formăt ca om și personalitate.
Cele mai acute probleme educative, culminând cu eșecul școlar provin din absența sau ignorarea atenției părinților față de dezvoltărea și supravegherea copilului, dar mai ales datorită „eroziunii” afective în tâlnite în familiile dezorganizate (Spitz, 1968 apud Marcelli, 2003). Trebuințele afective ale copilului sunt la fel de importante ca și celelalte trebuințe vitale, iar nesatisfacerea lor poate avea consecințe grave în dezvoltărea personalității copilului.
Aproape toate nevoile copilului sunt satisfăcute în cadrul familiei, de aceea relațiile și climatul din familie sunt esențiale în evoluția fizică, psihică și spirituală a copilului, aceasta trebuind să asigure dragoste, aprobare, atenție, respect în tre membrii săi.
Carența afectivă, determinată de lipsa sau insuficiența afecțiunii determină frustrare și rigiditate afectiv-comportamentală; rigiditatea la vârste mici se transformă cu timpul în trăsături de caracter: duritate, severitate, intransigență, în căpățânare. Rygaard ne invită să ne imaginăm un copil care are o mamă ce își iubește sau nu copilul, dar care nu poate să-l atingă frecvent, așa cum ar fi de dorit, să aibă cu acesta un contact fizic regulat și să-l în grijească. Dacă o face, nu poate interpreta semnalele copilului și îl suprastimulează sau îl privează de stimuli.
Deseori, copilul va fi lăsat în grija altor persoane, de pildă vecini sau alte persoane pe care copilul nu le cunoaște. Va fi acest copil capabil să se simtă atașat de cineva sau să dezvolte relații semnificative mai târziu în viață? (Rygaard, 2011). Unele cercetări aduc în discuție o serie de modele recurente de organizare a relațiilor dintre părinți și copiii lor, care pot fi responsabile pentru dezvoltărea unor probleme de conduită (Nardone, Giannotti, Rocchi, 2003). ?Comportamentul copilului se realizează totdeauna prin identificare și interiorizare cu sine și cu ceilalți. Astfel, eul uman se formează într-o constelație triunghiulară de factori: dragoste, autoritate și securitate familială. Orice carență afectivă, ca orice tip de carență sau abuz de autoritate, vor determina tulburări de comportament, datorită „demisiei” părinților de la sarcinile lor.
Problemele lor comportamentale interferează nu numai cu propriul progres, ci și cu procesul de în vățare al colegilor de clasă, atunci când manifestă furie, teamă sau îi rănesc pe alții, în context școlar. Alți copii, care răspund prin retragere, izolare, rămân deseori neidentificați.
Absența părinților sau doar a unuia dintre ei poate conduce și la probleme școlare, copilul nu se mai concentrează, se în chide în el sau devine neliniștit, abandonează școala uneori, nu are nimeni puterea să-l controleze. Copilul suferă de disciplină, de lipsa de limitare.
În viața copiilor pot apărea uneori evenimente cu rezultate dureroase care au nevoie să fie în țelese și depășite. Fiecare copil a suferit un anumit tip de pierdere în copilăria sa, în unele cazuri chiar pierderi mulțiple (divorțul părinților, decesul bunicilor, schimbarea școlii). Datorită pierderii mediului familial stabil, copiii au nevoie de suport și de în grijire din partea adulților în validarea sentimentelor și în corporarea pierderilor în rândul experiențelor de viață (Mitrofan și colab., 2003).
Copiii cu unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate au sentimentul pierderii stabilității mediului familial, temându-se de pierderea atașamentului și dragostei părintești. Acești copii pot nega realitățile circumstanțiale care au determinat „abandonul” și refuză să creadă că părintele nu mai este disponibil pentru ei. Se hrănesc din amintirile pe care le au cu părintele sau părinții plecați, se bucură să privească poze și să citească scrisori sau e-mail-uri pe care le primesc de la aceștia. Sunt capabili de orice compromis pentru a vorbi cu părintele la telefon sau a-l vedea. Unii se vor simți copleșiți de tristețe sau anxietate, în timp ce alții, de teamă și culpabilizare.
În cercetările lor, specialiștii Asociației Alternative Sociale (2007) au identificat o serie de manifestări psihocomportamentale la copiii care au unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate, printre care enumerăm: deteriorarea conduitei școlare (scăderea performănțelor școlare, absenteism, risc de abandon școlar, conflicte cu profesorii și colegii); sentimente de abandon, de nesiguranță, tristețe, anxietate, stări depresive; atitudine de indiferență, în căpățânare care poate merge uneori până la comportament agresiv ca rezultat al frustrării și al nevoii de atenție; tulburări de atenție (scăderea capacității de concentrare pentru realizarea sarcinilor și „evadărea din realitate”); tulburări ale stimei de sine: supraapreciere și subapreciere; dificultăți de adaptare; comportamente (pre)delincvente (aderarea acestora la grupuri delincvente, comportament agresiv, abuz de substanțe, implicarea în comiterea de infracțiuni, frecventarea de localuri, săli de jocuri etc.); conduite sinucigașe (Luca și Gulei (coord.), 2007).. Principalele efecte pozitive ale „abandonului” temporar sunt legate de bunăstarea copiilor ai căror părinți sunt plecați în străinătate.
În cele mai multe dintre cazuri migrația părinților determină o creștere a nivelului de trai al copilului rămas acasă. Așa cum au arătat și alte studii, veniturile din străinătate sunt folosite în mare parte la îmbunătățirea condițiilor de locuire și la în zestrarea cu bunuri de folosință în delungată. Se remarcă de exemplu faptul că în cazul copiilor cu părinți plecați în prezent, procentul celor care au telefon mobil este mai mare decât în cazul copiilor fără părinți plecați (telefonul mobil pare să se fi transformăt într-un bun de strictă necesitate pentru copii – la nivel național 75% dintre elevii de gimnaziu au propriul lor telefon mobil).
Computerele și consolele de jocuri video sunt mai frecvente în gospodăriile de migranți decât în celelalte. Și alte bunuri personale pe care le-am putea considera specifice vârstei (bicicletă, mp3 player sau Ipod, role etc.) sunt deținute într-o pondere mai mare de copiii de migranți în comparație cu ceilalți. Dincolo de bunăstarea materială, copiii de migranți, în special cei cu ambii părinți plecați, tind într-o pondere mai mare să aibă experiența unor călătorii în străinătate comparativ cu ceilalți copii. 34% dintre copiii cu ambii părinți migranți au călătorit în străinătate, spre deosebire de doar 14% dintre copiii de nonmigranți. 20% dintre copiii cu ambii părinți plecați și-au petrecut vacanța de vară din 2006 în străinătate la părinții lor (proiect derulat de Asociația Alternative Sociale în 2006). în tre efectele negative este interesant de remarcat faptul că plecarea unuia dintre părinți determină în unele cazuri o deteriorare a relației copilului cu părintele rămas acasă.
Astfel, în cazul celor cu tatăl plecat în străinătate, ponderea copiilor care nu au o relație foarte bună cu mama lor este mai mare, decât în celelalte cazuri. Același lucru se poate observa și mai pregnant în cazul relației dintre copil și tată, în condițiile în care mama este plecată din țară. Familia reprezintă principala sursă de sprijin pentru copii atunci când se confruntă cu o problemă, în special dacă respectiva problemă este legată de școală.
În cazul copiilor cu părinți migranți ponderea celor care afirmă că nu apelează la nimeni pentru a-i ajută în probleme legate de școală este semnificativ mai mare decât în cazul copiilor fără părinți migranți.
Alte efecte negative se în tâlnesc la nivel psihologic. Datele de anchetă confirmă existența unei asocieri semnificative în tre absența ambilor părinți sau doar a mamei și frecvența simptomelor de deprimare la copii. Este îmbucurător faptul că nu apare o corelație în tre lipsa părinților și în răutățirea stării de sănătate a copiilor (proiect derulat de Asociația Alternative ?Sociale în 2006).
Dat fiind potențialul cunoscut al acelora care își etalează de mici exteriorizarea problemelor, este bine să se ia în considerare factorii asociați cu dezvoltărea problemelor inițiale în comportamente ulterioare de risc. Deoarece exteriorizarea problemelor apare adesea împreună cu alte psihopatologii, acestea din urmă trebuie considerate ca fiind factori ce ajută la dezvoltărea problemelor inițiale în comportamente de risc.
În particular, mulți copii care manifestă exteriorizarea problemelor arată, de asemenea, și un nivel ridicat de anxietate/depresie (Angold și colab. 1999; Burke și colab. 2005; Elliot și colab. 1989; Loeber și colab. 1998; Ruchkin și colab. 2006). Un studiu efectuat de Fundația Soros (2007) cu privire la efectele migrației și care vizează situația copiilor rămași acasă, afirmă că plecarea părinților reprezintă totuși un factor de risc.
Controlul insuficient asupra copiilor din partea celorlalți adulți din familie, alături de problemele de natură emoțională produse de lipsa afectivității parentale și, în plus, creșterea accesului la diverse oportunități pe măsură ce veniturile din străinătate determină o creștere a bunăstării materiale, sunt în măsură să dezvolte la copii și adolescenți anumite tendințe deviante (Toth, 2007).
CAPITOLUL III.
METODOLOGIA CERCETĂRII
3.1. Formularea obiectivelor cercetării
Literatura de specialitate este foarte bogată în ceea ce privește oferirea de informații despre dezvoltarea psihică umană, educația familială și vârsta elevilor de gimnaziu. Acestea au fost abordate într-o manieră sintetică, în prima parte a lucrării, cele trei aspecte avute în vedere decurgând unul din celălalt. Astfel, educația familială constituie o formă specifică a educației, ca factor fundamental al dezvoltării psihice, al sociabilitatii copilului , se exercită în mediul familial, mediul însuși reprezentând, de asemenea, un alt factor fundamental al devenirii psihice. Vârsta elevilor de gimnaziu este o perioadă în care primele influențe educative sunt cele familiale, urmând ca acestea să fie dublate de cele ale mediului scolii.
Obiectivele cercetării au fost formulate în acord cu datele literaturii de specialitate, precum și pe baza experienței dobândite în urma activității cu elevii și a comunicării cu părinții acestora, a interesului personal legat de elevi si de dezvoltarea sociala a acestora.
Au fost vizate următoarele:
– studiul relației dintre educatia parentala și sociabilitatea elevului;
– studiul efectelor în planul socializării, cauzate de absența influenței stilului parental în educația copilului.
– conceperea unor activități care sa presupună, pe de o parte participarea părinților, iar pe de altă parte, interacțiunea acestora cu propriii lor elevi, în vederea eficientizării relației dintre aceștia;
– structurarea unor modalități de informare a părinților cu privire la stilurile educative parentale și, mai ales, cu privire la efectele practicării acestora în planul socializării a elevilor.
– cunoasterea nivelului social al elevilor din lotul de cercetare;
– identificarea aspectelor de integrare a copilului in functie de frecventarea scolii;
– evidentierea gradului de socializare in contextul relatiilor cu colegii.
3.2. Formularea ipotezelor cercetării
Având in vedere obiectivele lucrării, au fost stabilite următoarele ipoteze:
Ipoteza generală:
Se presupune că stilul parental influențează dezvoltarea social-afectivă a elevului .
Astfel:
I. Nivelul social evaluat de profesor, coreleaza semnificativ pozitiv cu nivelul social evaluat la parinti;
II. Nivelul educatiei evaluate de profesor, coreleaza semnificativ pozitiv cu gradul de sociabilitate la copii;
III. Nivelul educatiei evaluate de profesor, coreleaza semnificativ pozitiv cu gradul de sociabilitate evaluat de parintii lor
Ipoteze specifice:
I1: Se presupune că există diferențe semnificative la nivelul comportamentului social-afectiv între elevii ai căror părinți adoptă stilul educativ autoritar/permisiv și elevii ai căror părinți adoptă stilul educativ democratic.
I2: Cu cât există diferențe semnificative la nivelul social-afectiv între elevii ai căror părinți adoptă același stil educativ cu atât cei ai căror părinți adoptă stiluri educative diferite prezintă aproximativ același nivel socio- afectiv.
3.3. Metode, tehnici, procedee și instrumente utilizate
3.3.1. Variabilele de lucru
Urmând modelul teoretic al autoarelor Angela Chițu și Irina Chiriac, variabila dependentă este definită prin două mari domenii comportamentale: cognitiv și social-afectiv.
În vederea îndeplinirii obiectivelor au fost stabilite variabilele de lucru implicate în cercetarea prezentă, după cum urmează:
variabila: sociabilitatea elevului, definită ca adaptarea la mediul social, la lumea înconjurătoare, grup, colectiv, cultura și modele etnice;
Indicatorii vizați pentru comportamentul social-afectiv al elevului sunt:
• autonomia și inițiativa în relațiile cu covârstnicii, în cadrul unor activități (instructiv-educative și recreative);
• relaționarea cu profesorul și cu alți adulți din mediul apropiat;
• manifestarea adecvată de către copil a conduitelor emoțional-expresive în funcție de specificul activităților în care este implicat (vizionare spectacole teatru/circ, jocuri-dramatizări, recitări, povestiri, interpretare de cântece);
• simțul ordinii în aranjarea lucrurilor personale.
variabila: educația parentală, definită ca prima formă de educație pe care o primește un copil.
Indicatorii vizați pentru educația parentală a elevului sunt:
– Armonia familială;
– Grija părintească;
– Iubire necondiționată;
– Permisivitate-restrictivitate;
– Căldură-indiferență;
– Consensul parental în orientarea educațională.
Variabilă dependentă este măsurată pe scală interval-raport, fiind luate în considerare scorurile brute ale copiilor în urma evaluării.
Variabila independentă: stilul parental, acesta constituind modalitatea specifică de raportare a părintelui la propriul copil în educația pe care o exercită asupra acestuia.
Variabilă independentă este măsurată pe scală nominală, constituind și variabilă de grupare.
Pentru cercetarea prezentă au fost luate în considerare trei stiluri parentale: permisiv, democratic și autoritar.
Descrierea metodelor de investigație
Comportamentul social-afectiv (S):
– manifestări de independență;
– relația cu adulții și copiii;
– observarea copiilor în cadrul jocului;
– documentarea în legătură cu familia;
– gradul de frecventare a scolii;
– chestionar adresat profesori;
– chestionar adresat părinților.
Educația parentală:
observarea directă a copiilor;
interviul;
interacțiunea profesor-părinți;
interviu selectiv cu părinții sau adulții din familie.
Evaluarea educației
Aprecierea nivelului educațional s-a realizat în baza aprecierilor făcute de profesor la adresa părinților elevilor în chestionar (vezi Anexa 1).
Dimensiunile vizate ale educației parentale:
-armonia familială;
-grija părintească;
-iubire necondiționată;
-permisivitate-restrictivitate;
-căldură-indiferență;
-consensul parental în orientarea educațională.
Întrucât aprecierea nivelului de dezvoltare al comportamentului socio-afectiv a reprezentat un aspect deosebit de important pentru cercetarea prezentă, s-a construit în acest sens o altă scară de evaluare. Aceasta pe baza modelului oferit de Scalele românești.
Pentru stabilirea itemilor au fost luate în considerare componentele comportamentului socio-afectiv ale Scalelor românești, precum și activitatea observativă desfășurată în mediul scolii.
Dimensiunile vizate ale comportamentului socio-afectiv sunt:
• autonomia și inițiativa în relațiile cu covârstnicii, în cadrul jocului și a altor activități (instructiv-educative și recreative);
• relaționarea cu profesorul și cu alți adulți din mediul apropiat;
• manifestarea adecvată de către copil a conduitelor emoțional-expresive în funcție de specificul activităților în care este implicat ;
Stabilirea stilurilor parentale
Pentru identificarea stilului educativ adoptat de fiecare părinte s-a construit chestionarul „Stilul educativ parental”.
Stilul parental se referă la natura și caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educativ. Ca definiție de lucru s-a propus următoarea: stilul parental reprezintă modalitatea specifică de raportare a părinților la copil în acțiunea educativă pe care o exercită asupra acestuia.
Potrivit modelului teoretic de bază, pentru stabilirea stilului parental se iau în considerare două axe:
→ axa Dragoste, cu cele două extreme: respingere-atașament;
→ axa Control, cu cele două extreme: permisivitate-restrictivitate;
În funcție de scorurile obținute la acestea, se stabilesc patru stiluri educative parentale:
• stilul permisiv (scoruri peste medie la Dragoste și scoruri sub medie la Control);
• stilul democratic (scoruri peste medie la ambele dimensiuni);
• stilul autoritar (scoruri peste medie la Control și scoruri sub medie la Dragoste);
• stilul de neglijare/respingere (scoruri sub medie la ambele dimensiuni).
Indicatorii definitorii pentru dimensiunea Dragoste sunt:
• angajarea părinților în activitățile copiilor;
• sprijinul acordat copiilor;
• receptivitatea la problemele „tinerei generații”;
• raportarea stărilor emoționale la nevoile copilului;
• timpul alocat pentru educația copilului.
Indicatorii definitorii pentru dimensiunea Control sunt:
• impunerea constrângerilor în activitățile copiilor;
• atribuirea responsabilităților;
• modalități de exercitare a controlului parental;
• rigurozitatea aplicării controlului parental;
• controlul respectării regulilor impuse;
Având în vedere acești indicatori au fost formulați itemii pentru fiecare dimensiune.
S-a ținut cont de asemenea de activitatea desfășurată cu elevii și de comunicarea cu părinții.
3.3.3. Descrierea procedurilor de recoltare a datelor
Aplicarea instrumentelor de investigație a dobândit un caracter specific datorită nivelului de vârstă al participanților implicați în cercetare.
Scalele folosite pentru aprecierea comportamentului cognitiv și social-afectiv s-au aplicat individual elevilor, instructajul probelor fiind același pentru toți participanții. Aplicarea propriu-zisă s-a desfășurat într-un loc familiar copilului – sala de clasa -, fiind scoase din câmpul său vizual acele obiecte care i-ar fi putut distrage atenția. Copii au fost testați după construirea grupurilor de părinți.
Materialul tehnic a fost pregătit înainte ca fiecare copil să intre în sala de clasa; examinatorul a stat față în față cu acesta. Durata medie a testării fiecărui elev a fost de 30 de minute.
Caracterul specific al procedurii de aplicare se referă și la ceea ce se numește „perioada de încălzire” („warming up”) în care se stabilește un fel de alianță între examinator și copil. Aceasta cu scopul de a destinde copilul, de a face cunoștință cu examinatorul, de a-l familiariza cu prezența acestuia.
Durata testării a variat în funcție de particularitățile individuale ale copiilor, pentru unii fiind necesară o perioadă mai lungă de acomodare cu examinatorul și specificul activității.
Punctajul obținut s-a notat în fișa individuală a copilului, iar pe verso au fost notate observațiile cu privire la conduita socială și comunicare nonverbală ale acestuia.
Chestionarele „Stilul educativ parental” au fost împărțite părinților în plicuri. Instructajul a fost precizat pe fiecare chestionar, explicându-se totodată scopul completării acestuia. De asemenea, s-a asigurat confidențialitatea informațiilor obținute, părinții având dreptul și posibilitatea de a sigila plicurile în momentul predării lor.
Ca observația generală, părinții s-au dovedit a fi receptivi la acest tip de solicitare, promptitudinea și sinceritatea completării chestionarelor fiind un indicator al dorinței fie de a schimba în bine, fie de a păstra relația cu propriul copil.
3.4. Informații referitoare la lotul de subiecți investigate
La cercetare au participat:
– Elevi (N=50) cu vârsta cuprinsă între 10 ani și 14 ani Elevii au fost grupați în loturi, în funcție de stilurile parentale adoptate de propriii lor părinți.
– Părinții elevilor evaluați, au fost chestionați 50 de părinți
Grupurile de părinți au fost constituite luându-se în considerare două criterii: stilul parental practicat, precum și consensul/dezacordul existent între stilurile parentale adoptate de părinți.
18 PARINTI – STIL DEMOCRATIC (12 SUNT PARINTI DE BAIETI)
4 PARINTI – STIL DEMOCRATIC SI INDULGENT – PATINTII A 2 BAIETI
16 PARINTI – STILUL INDULGENT – PARINTI A 4 BAIETI
6 PARINTI – STILUL PERFECTIONIST – 1 PARINTE DE BAIAT
5 PARINTI – STILUL HIPERPROTECTOR – 5 PARINTI DE BAIETI
1 PARINTE – STILUL DICTATOR- 1 PARINTE DE BAIAT
3.5. Prelucrarea datelor, prezentarea și interpretarea rezultatelor obținute
În urma culegerii datelor și obținerii rezultatelor prin prelucrare statistică, se confirmă ipotezele cercetării. Încă de la începutul descrierii demersului metodologic al cercetării, a fost lansată ipotezele cercetării:
I.I. Nivelul social evaluat de profesor, corelează semnificativ pozitiv cu nivelul social evaluat de părinți;
I.II. Nivelul educației evaluate de profesor, corelează semnificativ pozitiv cu gradul de sociabilitate la elevi;
I.III. Nivelul educației evaluate de profesor, corelează semnificativ pozitiv cu gradul de sociabilitate evaluat de părinții elevilor.
După cum s-a precizat, toți elevii implicați în cercetare frecventau scoala. Prin rezultatele obținute este valorificată influența benefică a mediului scolii, cadrele didactice valorificând prin activitățile desfășurate cu copiii, potențialul cognitiv al acestora, dezvoltând capacități și formând deprinderi specifice vârstei. S-a demonstrat chiar că frecventarea colectivității de copii influențează pozitiv sociabilitatea, în sensul că aceasta este mai bună și mai armonioasă.
Dincolo de factorii fundamentali sunt și alți factori a căror cunoaștere permite o înțelegere adecvată a sociabilității individuale. Este vorba despre nivelul cultural-general și sanitar al familiei și frecventarea scolii. Frecventarea scolii a constituit pentru cercetarea prezentă, factorul principal în relația dintre sociabilitatea elevului și educația parentală, aceasta cu atât mai mult cu cât se respectă condiția consensului educativ scoala-familie.
Influența educației exercitată în mediul scolii poate fi una pozitivă, atât timp cât între acestea și mediul familial există unitate din punct de vedere al cerințelor ce sunt puse în fața copilului. Odată cu intrarea în scoala, este depășit cadrul familial restrâns, noul mediu punând în fața copilului noi solicitări, diferite de cele familiale, cărora cel mic este bine să le răspundă.
Se observă o tendință de valorificare a rolului cadrului didactic din scoala, care poate fi îmbucurătoare sau poate ridica semne de întrebare. În primul rând, se constată că, activitatea profesori nu se reduce doar la activitatea cu copiii și colaborarea cu părinții acestora. Acestea sunt doar unele dintre dezideratele urmărite, însă, în prezent, profesorul îndeplinește un rol din ce în ce mai complex. Este nevoie ca ea să explice părinților cu care comunică, rolul pe care îl îndeplinește în instituția elevă și să îi convingă că împreună au un țel comun: binele copilului. De aici, necesitatea ca relațiile cu mediul familial să nu fie inegale ca durată și constanță, diferite de cele ale mediului scolii.
Copilul petrece mai puțin timp în scoala decât în familie, care reprezintă un mediu mai stabil. Întrebarea este totuși, cât de stabil? Faptul că elevul stă mai mult acasă decât la scoala, poate constitui uneori un dezavantaj pentru acesta, în sensul pierderii câștigurilor dobândite în scoala. Climatul familial, educația dată de părinți, por reprezenta factori cu rol perturbator, al căror efect constă în derutarea copilului.
La vârsta scolara, se apreciază că educația dobândită la scoala crește în intensitate, până ce devine dominantă. Conversațiile cu profesorle de la grupa din care făceau parte copiii evaluați, au susținut și întărit în același timp rezultatele care confirmă a doua ipoteză a cercetării. Pe de o parte, este vorba, într-adevăr, de conștientizarea de către părinți a importanței frecventării scolii pentru dezvoltarea psihică și socioafectivă a copilului; pe de altă parte, este vorba de încrederea totală a adulților în acest mediu, în activitatea profesorlor, în special, din cauza suprasolicitării profesionale pe care o parcurg ei, ca adulți. Părinții nu mai au timp suficient pe care să-l dedice propriului copil, acceptă și urmează sfaturile profesori, acționând adesea așa cum este orientat. Este vorba de părinții care au copiii în scoala de cel puțin doi ani
Având în vedere datele obținute, se poate spune că educația parentală determină diferențieri la nivelul comportamentului social-afectiv al elevilor. Cu alte cuvinte, maniera în care părintele se raportează la propriul copil în educația pe care i-o oferă acestuia, își pune amprenta asupra modului în care copilul se integrează în colectivul de covârstnici, relaționează cu aceștia, respectă regulile, are inițiativă, spirit organizatoric, este activ în comunicarea cu colegii și profesorul, manifestă spirit organizatoric. Mai mult, își manifestă adecvat trăirile afective în funcție de situațiile la care ia parte. Un copil care se uită la emisiuni recreative și nu râde, sau se bucură de neplăcerea altuia, care se plictisește , ridică anumite semne de întrebare din punct de vedere al comportamentului său social-afectiv.
În acest sens s-a realizat tabelul în care au fost trecute rezultatele obținute la scorarea răspunsurilor din chestionarele părinților, din care reiese legătura profundă dintre educația parentală așa cum este evaluată de părinți și gradul de sociabilitate al elevilor.
Având în vedere confirmarea ipotezei, se poate spune că stilul parental influențează comportamentul social-afectiv al elevilor. Stilul democratic are o influență pozitivă concretizată prin obținerea de către copii a unor scoruri semnificativ mai mari decât cei ai căror părinți au adoptat stilul autoritar/permisiv, acestea din urmă având o influență negativă asupra comportamentului social-afectiv al copilului.
Testarea acestei ipoteze a cercetării a relevat rezultate care au permis acceptarea acesteia, confirmându-se presupunerea lansată. Având în vedere datele obținute, se poate spune că stilul educativ parental determină diferențieri la nivelul comportamentului social-afectiv al elevilor. Cu alte cuvinte, maniera în care părintele se raportează la propriul copil în educația pe care i-o oferă acestuia, își pune amprenta asupra modului în care copilul se integrează în colectivul de covârstnici, relaționează cu aceștia, respectă regulile jocurilor la care participă, are inițiativă, spirit organizatoric, este activ în comunicarea cu colegii și profesorul, manifestă spirit organizatoric. Mai mult, își manifestă adecvat trăirile afective în funcție de situațiile la care ia parte. Un copil care se uită la emisiuni recreative și nu râde, sau se bucură de neplăcerea altuia, care se plictisește în cadrul activităților de modelaj, mozaic, al activităților gospodărești, considerându-le o povară și lipsite de interes, ridică anumite semne de întrebare din punct de vedere al comportamentului său social-afectiv.
Se presupune că vârsta copilăriei este una luminoasă, veselă, „de aur”. Copiii trăiesc intens fiecare moment și se bucură de acesta. Părinții au un rol fundamental în a-i învăța pe copii cum să se bucure de clipele copilăriei, care vor constitui amintiri bogate la vârsta adultă.
Stilurile parentale permisiv și autoritar au determinat obținerea de către copii a unor rezultate mai scăzute, în urma aprecierii comportamentului social-afectiv, comparativ cu copiii ai căror părinți au adoptat stilul democratic. Acest lucru se poate observa și în graficele de mai jos unde sunt reprezentate grafic rezultatele obținute de copii, grupurile fiind alcătuie în funcție de stilurile educative parentale. Sunt luate în vedere situațiile de adoptare a aceleiași strategii educative de către mama și tatăl fiecărui copil.
Comportamentul social-afectiv depinde într-o foarte mare măsură de stabilirea unor relații juste între membrii familiei. Modul în care fiecare părinte se raporteză la propriul copil în educația pe care i-o oferă, este influențat de educația primită la rândul lui ca adult, de nivelul educațional, valorile, atitudinile și concepția despre lume și viață ale acestuia. Așa cum se arăta în prima parte, părinții încep să își pună întrebarea în legătură cu eficiența metodelor educative adoptate atunci când întâmpină probleme cu copiii.
Modelul relațional oferit de familie poate constitui un factor inhibitor pentru dezvoltarea comportamentului social-afectiv al copilului, atunci când acesta este unul autoritar. Efectele stilului autoritar nu întârzie să apară, copilul devenind fie introvertit, timid, cu stimă de sine scăzută, fie agresiv, comportându-se așa cum a văzut. Copiii ai căror părinți au adoptat un stil autoritar se deosebesc clar de celelalte grupuri, fie ele cele ale căror părinți sunt permisivi.
Acceptarea acestei ipoteze specifice constituie un argument în plus în vederea reflectării asupra impactului pe care stilul parental îl are asupra comportamentului social-afectiv al copilului. Startul unei dezvoltări armonioase este dat de părinți, dezvoltarea ulterioară a elevului fiind influențată de bazele puse în familie. De aici și necesitatea ca fundamentele să fie puse cu dragoste și control, părintele străduindu-se să îndeplinească un scop important pentru viața copilului său: echilibrarea celor două dimensiuni implicate – Dragoste și Control.
Existența unor diferențe semnificative între mediile scorurilor obținute de copii, în urma evaluării acestui tip de comportament, după cum se poate observa în tabelul de mai jos:
COMPARAȚII MULTIPLE- BONFERRONI
* Diferența dintre medii este semnificativă la 0,05
După cum se poate constata, diferențe semnificative s-au obținut între copiii ai căror părinți au adoptat același stil și copiii ai căror părinți au adoptat stiluri opuse. În cazul diadelor democratic-democratic, scorurile copiilor s-au diferențiat semnificativ de cele ale celorlalte grupuri. Indiferent dacă părinții acestora au adoptat stiluri opuse sau complementare.
Rezultatele obținute în urma testării al ipotezei, pot fi observate mai jos unde sunt sunt reprezentate grafic prin două modalități, mediile scorurilor fiecărui grup de elevi obținute la Scala Social-afectivă, grupuri alcătuite în funcție de stilurile educative parentale.
Analiza de varianță unifactorială ANOVA- Bonferroni
– Comportament social-afectiv-
Primul grafic reprezintă mediile scorurilor grupurilor de copii, modul în care se situează una în raport cu cealaltă. Cel de-al doilea grafic este, de asemenea, o reprezentare prin box-plot a scorurilor obținute de fiecare grup de copii în parte.
S-a confirmat astfel aspectul vizat de a doua ipoteză specifică, consensul educativ determinând diferențe la nivelul comportamentului social-afectiv, în sensul influențării pozitive al acestuia.
În familie, copilul crește și se dezvoltă sub acțiunea modelatoare a mediului familial. În cadrul acestuia, copilul face cunoștință cu primele modele de relaționare care vor constitui tiparul relațiilor de mai târziu. El relaționează cu adultul, adultul relaționează cu el. Este o interacțiune ale cărei sensuri pozitive sau negative sunt date și de educația parentală.
Este necesar a se sublinia că, în ceea ce privește diferențele existente între băieți și fete, acestea sunt stabilite pe baza unui criteriu pur calitativ. Acesta constă în observațiile profesori. Nu s-a efectuat nici un demers statistic în acest sens. Luarea în considerare a diferențelor existente între copii, grupați în funcție de gen, poate constitui desigur, una din direcțiile viitoare ale cercetării acestei teme.
Comportamentul social-afectiv depinde într-o foarte mare măsură de stabilirea unor relații juste între membrii familiei. Modul în care fiecare părinte se raportează la propriul copil în educația pe care i-o oferă, este influențat de educația primită la rândul lui ca adult, de nivelul educațional, valorile, atitudinile și concepția despre lume și viață ale acestuia. Așa cum se arăta în prima parte, părinții încep să își pună întrebarea în legătură cu eficiența metodelor educative adoptate atunci când întâmpină probleme cu copiii.
Ar fi absurd ca iubirea părintească să fie negată. Fiecare părinte se străduiește să facă multe pentru copil, să îi arate dragostea pe care i-o poartă. Se întâmplă uneori ca unii părinți să manifeste o dragoste excesivă, sufocantă, scutindu-l pe copil de orice efort. Îi sunt satisfăcute toate capriciile, nu i se impun reguli, primește totul după cum vrea, fără să i se ceară nimic în schimb. Experiența arată că acolo unde copiii sunt scutiți de orice fel de responsabilități și eforturi, specifice nivelului lor de vârstă, aceștia devin egoiști, ajungând chiar să nu ofere ajutor propriilor părinți. În plus, nefiind deprinși cu respectarea anumitor reguli, nu s-ar putea integra în grupuri, având pretenția că totul să se desfășoare după cum doresc ei. Întrucât realitatea este alta, dacă nu sunt dispuși să se schimbe, cu greu s-ar putea integra în grupurile sociale, întâmpinând dificultăți de adaptare. În acord cu tema prezentă, neintegrându-se în grupul de copii, adaptarea la mediul școlar ar fi îngreunată, copilul fiind obligat să depună eforturi suplimentare pentru a face față cerințelor școlii.
Unul din aspectele care ar trebui să caracterizeze relațiile dintre părinți și copii se referă la consecvența și unitatea cerințelor pe care le formulează părinții față de copii. Presupunerea făcută în legătură cu consensul educativ s-a dovedit a fi adevărată parțial. Pentru dezvoltarea psihică au fost luate, așa cum s-a precizat, domeniile comportamentale definitorii: cognitiv și social-afectiv.
Pentru primul domeniu comportamental, s-a demonstrat că, într-adevăr, adoptarea aceluiași stil educativ parental aduce un plus în dezvoltarea acestuia la elevii, comparativ cu cei ai căror părinți adoptă stiluri parentale diferite. Cu alte cuvinte, atunci când părinții au același gen de solicitări față de copii, aceștia din urmă obțin rezultate mult mai bune decât ceilalți copii ai căror părinți adoptă stiluri educative diferite.
Literatura de specialitate pune în evidență faptul că nonsensul educativ se poate manifesta în două forme: prima se referă la faptul că părinții adoptă stiluri educative complementare (permisiv-democratic; autoritar-democratic), iar a doua, se referă la faptul că părinții adoptă stiluri educative opuse (autoritar-permisiv).
Rezultatele obținute au relevat influența pozitivă a consensului educativ asupra nivelului de dezvoltare psihică a copilului, spre deosebire de influența negativă a opoziției dintre stiluri sau a complementarității acestora.
Copiii ai căror părinți au adoptat stilurile autoritar și permisiv au obținut rezultate mai slabe decât copiii ai căror părinți au adoptat același stil parental, la Scala Cognitivă. Este ideal ca ceea ce pretinde tatăl de la copil să fie susținut de mamă și invers. Diferențele existente pun în lumină faptul că nimic nu poate fi mai dăunător pentru dezvoltarea psihică a unui copil, decât divergențele dintre cerințele pe care părinții le pun în fața copilului. Lipsa consensului educativ îl derutează pe copil care nu știe ce să mai creadă din toate cele care i se comunică; acesta încearcă să-și mulțumească ambii părinți, încearcă să respecte acele aspecte care îi convin sau să răspundă cerințelor părintelui mai impunător.
Fiind vorba de diada permisiv-autoritar, nu este dificil a se înțelege care dintre părinți se impune într-o asemenea familie. Pe de altă parte, părintele permisiv nu impune reguli copilului, îi oferă acestuia libertatea de a alege ceea ce dorește să facă. Or, între libertatea totală oferită de un părinte și controlul riguros sunt diferențe enorme care își pun amprenta asupra dezvoltării cognitive și social-afective a copilului, derutându-l datorită lipsei de repere pe care un părinte ar trebui să le ofere. Copilul are nevoie să fie orientat, îndrumat, stimulat, cu atât mai mult cu cât primele impresii despre lume și viață, despre mediul înconjurător sunt primite în familie.
Opoziția dintre stilurile parentale împiedică realizarea unei comunicări eficiente între membrii familiei. Tocmai aceasta stă la baza însușirii limbajului care constituie un puternic instrument al dezvoltării psihice a copilului. Întrebările formulate de copii și adresate părinților reprezintă un indicator al dezvoltării cognitive, al curiozității copilului cu privire la tot ceea ce îl înconjoară. Aceste aspecte trebuie încurajate pentru valorificarea întregului potențial al copilului în vederea unei dezvoltări cognitive plenare.
Iată așadar cum se explică rezultatele slabe la Scala cognitivă obținute de elevii mari. Întrucât părintele cu stil permisiv și cel cu stil autoritar pun accentul, fie pe dragoste excesivă, fie pe control riguros, primul lasă copilul să se bucure din plin de copilărie, fără să fie nevoit să depună vreun efort, chiar și de natură intelectuală; al doilea este mult prea preocupat de respectarea de către copil a rigorilor impuse și dedică prea puțin timp activităților desfășurate cu acestea. Se creează astfel un dezechilibru între cele două stiluri, la mijlocul influențelor educative situându-se copilul.
Absența unității educative din familie, împiedică realizarea unor activități ca stimularea limbajului copilului, explicarea pe înțelesul acestuia a unor relații cauzale, povestirile care permit însușirea cunoștințelor, formarea reprezentărilor, dezvoltarea limbajului și astfel, dezvoltarea cognitivă a copilului.
Din punct de vedere al comportamentului social-afectiv, rezultatele au relevat deosebiri mai multe și mai importante între grupurile de copii.
Astfel, copiii ai căror părinți au adoptat ambii stilul democratic, au obținut rezultate foarte bune la scala Social-afectivă, în comparație cu celelalte grupuri de elevi, ai căror părinți au adoptat fie stiluri complementare, fie stiluri opuse.
Modelul părinților este observat și imitat de copil, care recunoaște părinților democratici atât autoritatea, cât și manifestările de afecțiune și tandrețe pe care le exprimă față de el. Echilibrul cerințelor educative își pun amprenta asupra dezvoltării socio-afective a elevului, acesta făcând față solicitărilor mediului scolii, respectând regulile jocurilor în care este implicat, știind să piardă, să aibă inițiativă. El are încredere în sine, participă activ la acțiunile educative, își manifestă trăirile afective în concordanță cu specificul situațiilor în care este implicat, este expresiv și empatic.
Influența stilurilor permisiv-permisiv și autoritar-autoritar a determinat obținerea unor rezultate semnificativ mai bune ale copiilor în comparație cu cei ai căror părinți au adoptat stiluri opuse. Cu alte cuvinte, așa cum se aștepta, contradicția permisiv-autoritar influențează negativ și comportamentul social-afectiv al copilului. Această influență este vizibilă mai ales în relaționarea copilului cu covârstnicii, în sensul nerespectării regulilor de joc, al dorinței de a fi în permanență câștigător și lider în grupul de copii. Manifestă reacții de opoziție, este egoist, pârâcios și insensibil la neplăcerile trăite de alți colegi de clasa. Lipsa punctelor de sprijin cu rol de ghidare a comportamentului social-afectiv, al unui model parental unitar, se răsfrânge asupra dezvoltării acestuia care cu mare dificultate sau deloc face față cerințelor de adaptare la mediul scolii, cu tot ceea ce implică acesta. Toate cele de mai sus pot fi observate pe graficul care ilustrează deosebirile înregistrate la nivelul comportamentului social-afectiv de către copii, în funcție de prezența sau absența consensului educative.
Prezentarea explicațiilor ce vizează interpretarea rezultatelor obținute în urma testării celei acestei ipoteze a cercetării constituie un argument în vederea susținerii necesității unității educative a părinților.
La intrebarile chestionarului pentru elevi au raspuns 50 de elevi, baieti si fete.
1. Înțelegi întotdeauna ceea ce doresc părinții tăi să-ți spună?
2. Îți face plăcere să-ți inviți acasa prietenii cu ocazia unor sărbători, aniversări?
3. Îți face placere să mergi împreună cu părinții la cinema?
4. Crezi că numai prietenii de vârsta ta sunt demni de încredere și adulții nu?
5. Crezi că părinții tăi sunt prea posesivi?
6. Ți se pare că ești controlat(ă), supravegheat(ă) mai mult decât alți băieți(fete)?
7. Ai încredere în sfaturile părinților tăi?
8. Dacă ai necazuri, apelezi la ajutorul lor?
9. Crezi că ești în stare să hotărăști singur (a) în problemele care te privesc?
10. Îți ajuți părinții în gospodărie?
11. Găsești că părinții tăi sunt simpatici?
12. Ți-e teamă de discuțiile cu ei?
13. Ți-ai prezentat prietenii părinților?
14. Prietenii părinților tăi sunt simpatici?
15. Apreciezi că părinții tăi îți acordă destulă libertate?
16. Te simți în largul tău acasă?
Cotarea:
Acordați câte un punct pentru fiecare răspuns identic cu cel prezentat în grila de mai jos. Faceți suma punctelor obținute la toate cele 16 de întrebări.
Interpretarea rezultatelor:
* Doi baieti simt o strânsoare de fier pe care o acuza si se datorează în principal lor. O dată ce a constatat diferențele de vederi și intenții dintre sine și părinți, poate cauta acele elemente de comunicare/înțelegere care obligatoriu există, Ar putea obține mai multă considerație și independență.
*Sase elevi- doua fete si patru baieti considera ca raporturile lor cu familia sunt destul de bune; desigur , nu întotdeauna gândesc la fel și au destule confruntări cu părinții. Dar prin atitudinea lor reală și matură –chiar dacă puțin ostentativă- au câștigat încrederea lor.
*42 elevi, dintre care 19 baieti si 23 fete sunt aproape întotdeauna de acord cu părinții, îi aprecieaza și îi stimeaza, nu se simt sufocati în familie. Și pentru această situație meritul nu este exclusiv al părinților lor.
În lipsa afecțiunii, dezvoltarea psihică a copilului, în general, domeniile comportamentale, în special, sunt prejudiciate din start, așa cum s-a demonstrat prin acceptarea celei de-a patra ipoteze specifice a cercetării.
La întrebarile chestionarului aplicat părinților privind comunicarea cu fiii și fiicele lor, toti părinții au stau de vorbă zilnic cu copilul dumnealor.
În ceea ce privește timpul alocat discutiilor,
– aproximativ o ora ( 4 parinti de baieti)
– aproximativ doua ore ( 6 parinti de fete si 4 parinti de baieti)
– nu exista termen limita, comunicam ori de câte ori este nevoie/ necesar (10 parinti de fete si 8 parinti de baieti)
– nu aloc mult timp discutiilor deoarece familia este numeroasa, si nu avem foarte mult timp (parinti a doua fete)
– suficient cât sa pot intelege ce se petrece cu copiliul (8 parinti de baieti si 7 parinti de fete)
– depinde de discutie (1 parinte de baiat)
Parinții poarta discuții cu copiii dumnealor despre
– despre probleme de zi cu zi, familie (2 baieti si doua fete)
– despre toate problemele interesante si neinteresante (4 fete)
– orice problema (15 fete si 12 baieti)
– despre scoala si activitati casnice (6 baieti)
– despre educatie (5 baieti si 4 fete)
Proble;ele pe care părinții considera că le reduc din timpul pe care l-ar putea petrece cu copiii sunt
– problemele zilnice (4 baieti si 4 fete)
– treburi gospodaresti, cresterea copiilor mai mici (cu disabilitati), serviciul (4 fete si 4 baieti)
– doar serviciul (2 baieti si 4 fete)
– problemele de sanatate (2 fete si 5 baieti )
– gatitul/ activitati gospodaresti (o fata si un baiat)
– nu este cazul (9 baieti si 10 fete)
Părinții cred că uneori copilul refuză să comunice pentru ca
– nu este cazul (18 baieti si 12 fete)
– de teama sa nu ma supere (5 fete)
– sunt exigent(a) uneori (3 baieti si 5 fete)
– datorita faptului ca l-am mai pedepsit (4 baieti si 3 fete)
– nu stiu (2 baieti)
Atunci când copilul greșește, parintii reacționeaza astfel
Discutam si dupa caz aplicam pedeapsa – in functie de gravitatea faptei – 6 baieti si 4 fete
Il cert – 5 fete si 4 baieti
Vorbesc cu el/ ea, incerc sa ii explic ce/ unde a gresit si cautam o rezolvare – 8fete – 3 baieti
Incerc sa il fac sa inteleaga unde a gresit – 8 baieti
Il/ o invat sa-si repare greseala si sa nu o mai repete – 2 fete – 4 baieti
Ii ascult versiunea, dupa care consult si pe altii pentru a vedea/ a afla daca mi-a spus adevarul – sinceritatea
Conteaza cel mai mult -3 fete
Orice problema are o rezolvare – 3 fete
Toți părinții consideră că sunt un exemplu pentru copiii lor .
Părinții încearca să se apropie de copiii dumnealor
Discutand orice problema – 4 baieti, 5 fete
Iubire si respect din ambele parti – 4 fete
Prietenie – 8 fete
Comunicare – 2 fete, 12 baieti
Oferind sfaturi – 2 fete
Intelegere – 5 baieti
Fiindu-i aproape tot timpul – 2 fete, 4 baieti
o alint, este foarte alintata – 2 fete
Ce simțiți când comunicarea cu copilul dumneavoastră este foarte bună?
sunt mandra – 4 baieti
o bucurie mare – 2 baieti, 6 fete
sunt fericita, implinita – 5 baieti, 8 fete
sunt foarte multumita – 6 baieti
o stare de bine – 2 fete
simt ca sunt un parinte bun – 5 fete
satisfactie – 4 baieti
ca suntem cei mai buni prieteni – 4 baieti
m-am simtit utila fata de copilul meu 2 fete
ma simt respectat – 2 fete
Dar când nu este bună ce credeți că nu ați făcut?
nu am comunicat suficient – 8 baieti si 10 fete
nu cred ca am abordat problemele asa cum ar fi trebuit – 1 baiat si 4 fete
nu m-am facut inteles/ inteleasa, nu l-am ascultat suficient – 8 baieti si 8 fete
probabil ca nu i-am acordat timp suficient – 8 baieti si 3 fete
Ați apelat la cineva din familie sau din afara ei pentru a rezolva o problemă de comportament? Dacă da, la cine?
la sot (la tatal copilului) – 6 baieti si 6 fete
nu am apelat la nimeni – 14 baieti si 14 fete
la fratele ei mai mare – 2 fete
incerc sa ma descurc singur/a, sunt divortat/a – 5 baieti si 3 fete
Îl ajutați pe copilul dumneavoastră la efectuarea temelor? Dacă da, cât și cum procedați?
foarte rar, nu prea cere ajutorul, se descurca singur – 5 baieti si 4 fete
nu – 6 baieti si 8 fete
da, atunci cand nu stie, nu se descurca – 6 baieti si 8 fete
da, prin explicatii detaliate – 9 baieti si 5 fete
Verificați zilnic temele copilului?
da – 18 baieti si 20 fete
nu – 7 baieti si 5 fete
CONCLUZII
Tema abordată constituie un subiect de actualitate indiferent de perioada în care este pusă în discuție. Întotdeauna vor exista copii, părinți și întotdeauna vor exista adulți preocupați de realizarea unei educații eficiente a copiilor lor.
Obiectivele lucrării în funcție de experiența dobândită în desfășurarea activității cu copiii și stabilite pe baza studierii literaturii de specialitate, s-au subsumat scopului de a demonstra că între educația parentală și sociabilitatea elevului, există o relație profundă precum și că stilul educativ parental exercită o influență pozitivă sau negativă asupra dezvoltării asupra dezvoltării psihice a elevului, în funcție de specificul său. În urma prelucrărilor statistice efectuate după aplicarea instrumentelor de investigare, s-au obținut rezultate relevante, considerând, în final, că obiectivele lucrării au fost îndeplinite.
Ipotezele au fost formulate astfel încât să fie surprinse și alte aspecte de finețe, respectiv efectele consensului educativ și al absenței influenței stilului parental în educația copilului, în planul dezvoltării psihice a acestuia.
În urma prelucrărilor statistice efectuate după aplicarea instrumentelor de investigare, s-au obținut rezultate relevante, considerând, în final, că obiectivele lucrării au fost îndeplinite. Infirmarea primei ipoteze nu este considerată o limită, ci, dimpotrivă, un argument în favoarea influenței benefice a mediului scolii pentru dezvoltarea psihică a copilului.
Se atrage astfel atenția asupra necesității unei strânse colaborări familie-scoala, ambele medii având influențe decisive asupra sociabilității și dezvoltării psihice a copilului elev. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că scoala este prima treaptă a sistemului de învățământ. Cele mai multe dintre coordonatele activității didactice, pot fi influențate de un start bun în relațiile de la acest nivel.
În cele ce urmează se vor pune în discuție aspecte legate de parteneriatul scoala-familie, de necesitatea unității cerințelor educative a celor două medii, pentru ca în final să fie exemplificate tipuri de activități în care pot fi implicați părinți cu scopul eficientizării interacțiunii acestora cu copiii, vizat fiind stilul educativ adoptat de adulți în educarea celor mici.
Unul dintre obiectivele propuse era și conceperea de activități și sugestii pentru eficientizarea relației dintre scoala și părinți. Implicarea părinților în problemele scolii se referă la construirea unor relații pozitive între familie și scoala și la o unificare a sistemului de valori și cerințe relativ la copil. Aceasta poate avea un efect pozitiv asupra copiilor atunci când aceștia văd profesorle colaborând și sfătuindu-se cu părinții și poate implica dezamorsarea unor probleme înainte ca acestea să devină necontrolabile (Vrășmaș, 1999).
La baza unei colaborări și cooperări eficiente între scoala și familie stă comunicarea dintre cei doi agenți educaționali. Părinții trebuie implicați permanent în activitățile scolii, nu doar atunci când se ivesc probleme.
Comunicarea profesor-părinte se poate desfășura în cadrul întâlnirilor zilnice, fie în cadrul întâlnirilor planificate periodic sau permanent. La acestea se poate adăuga sistemul de voluntariat care poate implica părinții sau bunicii în sprijinirea directă a activității din scoala. De asemenea, prin intermediul acestor întâlniri, profesorul cunoaște mai multe despre copil și specificul interacțiunii părintelui cu acesta, care de multe ori, comunică profesori, modul în care se raportează la propriul în educația pe care i-o oferă.
Astfel, adesea profesorul poate identifica pe baza convorbirilor purtate cu părinții, a comunicării acestora cu copiii în prezența ei, a observațiilor efectuate asupra celor mici, o anumită practică educativă parentală. Efectele negative sau benefice nu întârzie să apară, motiv pentru care profesorul poate interveni cu explicații, argumente în conversațiile purtate cu părinții. Desigur, aceasta într-o manieră elegantă, cu tact și grijă, astfel încât unii părinți să nu se simtă ofensați. De asemenea, prin tot ceea ce va întreprinde profesorul va avea în vedere dezvoltarea armonioasă a copilului, ținând cont de particularitățile de vârstă și individuale ale copilului. Acestea din urmă sunt impuse nu numai de zestrea ereditară a copilului, ci și de influența acțiunilor educative exercitate de părinți asupra acestuia și, mai ales, de modul în care adulții își educă copiii.
În vederea informării părinților cu privire la efectele unei abordări mai puțin adecvate educării propriului copil și a eficientizării interacțiunii acestora cu copiii, E. Vrășmaș (2000) propune mai multe tipuri de activități necesare cu părinții, categoriile cele mai importante fiind:
→ activități de spart gheața – acestea sunt primele întâlniri cu părinții pentru a realiza o comunicare eficientă și de durată;
→ informarea părinților despre: activitățile programului educativ desfășurat în scoala și în clasa; copilul lor; alte teme (alimentația copilului, educație, sănătate);
→ consilierea psihopedagogică în rezolvarea unor situații-problemă cu copiii lor, dar și activități preventive și de înlăturare eventuală a situațiilor de risc.
→ orientarea părinților spre servicii de sprijin periodice sau permanente;
→ discuții și schimburi de idei și experiență între părinți.
Desigur activitățile de mai sus presupun relația profesor-părinți, însă cu mult mai în acord cu tema lucrării prezente, se pot pune în discuție activități care să presupună atât implicarea părinților cât și a copiilor acestora, profesorul având rolul de coordonator și mediator. Acestea cu scopul eficientizării relației părinte-copil.
Se întâmplă adesea ca părinții, din cauza timpului extrem de ocupat, să nu cunoască ceea ce știe și ceea ce nu știe propriul copil. Există posibilitatea ca imaginea părintelui despre copil să nu corespundă cu cea reală, fie în sensul subaprecierii, fie în sensul supraaprecierii lui. Pentru a evita un asemenea fenomen care ar determina adoptarea unui stil educativ nepotrivit, profesorul poate organiza activități la care să participe atât părinții cât și copiii.
Spre exemplificare se dau:
→ asistarea părinților la activități instructiv-educative desfășurate zilnic în scoala;
→ desfășurarea unor activități cu copiii și părinții, aceștia din urmă fiind organizați pe grupuri care să presupună atât competiția, cât și cooperarea părinte-copil;
→ participarea părinților împreună cu copiii la activități extrașcolare.
Un program complex bazat pe relațiile de parteneriat cu familia este constituit de CRP- Centrele de Resurse pentru Părinți, definite ca structuri construite în cadrul scolii ce constau în activități de implicare, informare, educare, consiliere, orientare și voluntariat a părinților. CRP reprezintă, de fapt, expresia sintetică a activităților prezentate mai sus.
CRP presupun un spațiu pregătit în mod special pentru a asigura un mediu propice comunicării optime și pozitive dintre profesor și părinți. În cadrul activităților cu caracter informativ se pot pune în discuție diferite teme, precum „Educația familială”, „Efectele stilului parental asupra dezvoltării copilului”. Informarea timpurie a părinților poate determina adoptarea unui stil educativ adecvat particularităților copilului, evitându-se greșelile în educația ce ar putea avea consecințe greu de reparat în dezvoltarea personalității copilului.
De aici și necesitatea acordului între părinți în ceea ce privește strategiile educative practicate, unitatea cerințelor educative formulate de familie și scoala, orice dezechilibru la nivel educativ, fie în mediul familial sau la nivelul colaborării familie-scoala, având repercusiuni în planul dezvoltării psihice a copilului.
Bowlby arăta, referindu-se la instituțiile în care figurile materne se succed, că dacă acest tip de asistență maternă oferă o interacțiune suficientă între adult și copil, sensibilitatea socială a acestuia din urmă se poate dezvolta.
Desigur că lucrarea de fata prezintă și anumite limite. Unele dintre acestea ar fi:
Limita – subiectivitatea aprecierii profesori;
Îmbunătățire-aplicarea de chestionare sau jocuri simple copiilor;
Limita – folosirea observației la testarea copiilor;
Îmbunătățire – utilizarea cercetării de actualitate cu privire la operaționalizarea observației.
În concluzie, educația parentală influențează sociabilitatea copilului în sens pozitiv sau negativ, în funcție de specificul său. Ea constituie unul din factorii determinanți ai dezvoltării personalității copilului, impunând un anumit nivel de dezvoltare social-afectiv ale acestuia.
Lucrarea de față poate constitui atât o continuare a studiilor care au vizat practicile educative parentale, dar și un început, în sensul fundamentării unor direcții viitoare de cercetare. Se pot studia influența stilurilor parentale strict asupra trăsăturilor de personalitate, în formare, ale elevilor, precum și diferențele existente între fete și băieți impuse de stilurile parentale, la nivelul anumitor componente ale personalității acestora. Dată fiind complexitatea naturii umane, importanța familiei în modelarea comportamentului copilului, pot fi identificate variate ramificații de investigație pornind de la tema prezentei lucrări. Aceasta cu atât mai mult cu cât, finalizarea oricărei cercetări reprezintă, nu un final, ci un început clar pentru derularea altor studii.
Având în vedere cele prezentate în paginile anterioare, se poate constata faptul că informații și soluții privind optimizarea relației părinte-copil, există. Este nevoie însă de receptivitate și bunăvoință din partea părinților, conștientizarea faptului că modelul oferit și educația exercitată influențează enorm dezvoltarea ulterioară a copilului, contribuind la succesul său în viață, ca OM.
ANEXE
Chestionar pentru elevi
1. Înțelegi întotdeauna ceea ce doresc părinții tăi să-ți spună?
2. Îți face plăcere să-ți inviți acasa prietenii cu ocazia unor sărbători, aniversări?
3. Îți face placere să mergi împreună cu părinții la cinema?
4. Crezi că numai prietenii de vârsta ta sunt demni de încredere și adulții nu?
5. Crezi că părinții tăi sunt prea posesivi?
6. Ți se pare că ești controlat(ă), supravegheat(ă) mai mult decât alți băieți(fete)?
7. Ai încredere în sfaturile părinților tăi?
8. Dacă ai necazuri, apelezi la ajutorul lor?
9. Crezi că ești în stare să hotărăști singur (a) în problemele care te privesc?
10. Îți ajuți părinții în gospodărie?
11. Găsești că părinții tăi sunt simpatici?
12. Ți-e teamă de discuțiile cu ei?
13. Ți-ai prezentat prietenii părinților?
14. Prietenii părinților tăi sunt simpatici?
15. Apreciezi că părinții tăi îți acordă destulă libertate?
16. Te simți în largul tău acasă?
Cotarea:
Acordați câte un punct pentru fiecare răspuns identic cu cel prezentat în grila de mai jos. Faceți suma punctelor obținute la toate cele 16 de întrebări.
Interpretarea rezultatelor:
* Între 0 și 5 puncte. Această strânsoare de fier pe care o acuzi ți se datorează în principal ție. O dată ce ai constatat diferențele de vederi și intenții dintre tine și părinți, de ce nu cauți acele elemente de comunicare/înțelegere care obligatoriu există? Ai putea obține mai multă considerație și independență.
*Între 5 și 10 de puncte. Raporturile tale cu familia sunt destul de bune; desigur , nu întotdeauna gândiți la fel și ai destule confruntări cu părinții. Dar prin atitudinea ta leală și matură –chiar dacă puțin ostentativă- ai câștigat încrederea lor. Un sfat totuși: încearcă să înțelegi mereu punctul de vedere al părinților tăi.
*Între 10 și 16 de puncte. Mulți dintre prietenii tăi te invidiază. Ești aproape întotdeauna de acord cu părinții, îi apreciezi și îi stimezi, nu te simți sufocat în familie. Și pentru această situație meritul nu este exclusiv al părinților tăi.
CHESTIONAR PENTRU PĂRINȚI – IDENTIFICAREA STILULUI PARENTAL
Stilul parental se referă la modalitatea, comportamentul, atitudinea pe care o manifestați față de copil în scopul educării și disciplinării acestuia.
În urma aplicării chestionarului veți putea identifica posibilele efecte sau repercursiuni ale stilului dumneavoastră parental asupra dezvoltării copilului.
Instrucțiuni. Citiți cu atenție afirmațiile de mai jos și bifați în dreptul celor care vi se potrivesc, apoi adunați câte afirmații ați marcat și completați scorul total la fiecare stil.
SUNTEȚI UN PĂRINTE CARE:
1. STIL __________________________
o vrea neapărat ca în familie să fie respectat în tocmai iar acțiunile și deciziile lui să nu fie comentate; o îi cere copilului să respecte cu strictețe, fără comentarii, regulile impuse;
o la cea mai mică greșeală, aplică o pedeapsă;
o formulează cerințele în genul: “trebuie să faci asta pentru că așa spun eu”, fără să explice prea mult de ce cere acel lucru;
o în general nu ține prea mult cont de plângerile, comentariile copilului iar acesta nu are drept la replică și nu prea are de ales;
o gândește și hotărește în locul copilului;
recurge uneori la pedepse fizice (bătaie).
Scor total: ____
2. STIL ______________________________
vrea să obțină un copil perfect: ascultător, cuminte, curajos, vorbăreț, politicos, bun la toate materiile, să nu se certe cu nimeni, să nu greșească față de nimeni;
o nu acceptă să audă nimic rău de copilul lui, ci numai laude; o critică mereu, mai mult decât laudă;
o îi oferă mereu pe alții ca exemple și-i cere să fie ca ei;
nu este atent prea mult la ce-i place copilului, ce simte sau preferă acesta, ci contează să facă ceea “ce trebuie”, “cum trebuie” și să fie cel mai bun;
o chiar dacă copilul are o performanță bună în ceea ce face, îi spune că “se poate și mai bine”;
îi cere copilului să facă ce nici măcar el nu reușește.
Scor total: ____
3. STIL ________________________________
o este atent la nevoile copilului și se dedică educației lui;
manifestă contact excesiv (fizic și social) cu copilul, ce constă în prelungirea îngrijirii și serviciilor prestate de către părinte, la vârsta la care copilul ar trebui să înceapă să se îngrijească singur (părintele face totul în locul lui); o îi sugerează copilului cu cine să se împrietenească și cu cine nu, îl urmărește și supraveghează peste tot, să nu pățească ceva, rezolvă problemele în locul copilului;
o își încurajează copilul să-i ceară ajutor în orice situație;
o intervine violent, făcând personal dreptate copilului aflat în dificultate; o nu-i va spune când face o greșeală ca să îl protejeze și să nu-l supere;
când copilul are vreo supărare, vina o au ceilalți.
Scor total: ____
STIL ______________________________
o neglijează frecvent copilul;
o nu manifestă afecțiunea suficientă față de copil;
o nu implică copilul în activitățile zilnice, nu-i cere ajutorul; o nu-i aplică pedepse aspre, dar nici recompense;
o nu impune interdicții;
o nu își exprimă așteptările pe care le are față de copil;
o este foarte mulțumit când copilul este cuminte și să nu-i face probleme.
Scor total: ____
STIL ____________________________________________
o este de fapt un “părinte-copil” care trece direct de sub autoritatea tatălui sub cea a soțului/soției (de ex. amână orice pedeapsă sau cea mai mica decizie legată de copil, până ce vine soțul/soția acasă);
o suferă mai mult decât copilul, la cea mai mica dramă, dezamăgire, nereușită a lui; o manifestă o sensibilitate și o vulnerabilitate pe care o percepe și copilul;
o se comportă cu copilul ca și cu un bebeluș, deși a crescut;
nu-și supune copilul în situații dificile și complexe, de frică să nu greșească, să nu pățească ceva, sau să nu sufere copilul;
desfășoară împreună cu copilul activități în care ar trebui să-l lase singur (culcă copilul în pat cu părinții și când acesta a crescut, îl spală pe dinți, îi face baie, etc.);
nu suportă să fie separat mai multe zile de copil, însă copilul nu are probleme legate de separare.
Scor total: ____
STIL ____________________________________________
o respecta în tocmai drepturile copilului; o se consultă cu copilul când ia o decizie; o este interesat de activitățile copilului;
o este afectuos, își alintă mereu copilul și îi satisface orice dorință deoarece cedează în fața copilului și nu prea poate să-i spună NU, iar datorită acestu lucru, părintele este șantajat și manipulat ușor;
o foarte rar își pedepsește copilul;
o nu suportă să-și vadă copilul plângând sau supărat și face orice doar să nu mai fie așa;
o în cazul unei boacăne, tinde să acorde dreptate copilului și să creadă că ceilalți au fost de vină, apărându-și copilul, chiar dacă este vinovat.
Scor total: ____
STIL ____________________________________________
o respectă drepturile copilului și stabilește reguli ce trebuie respectate de toți membrii familiei;
o când impune o regulă, precizează scopul și utilitatea acesteia și stabilește o penalizare în cazul nerespectării, cât și o răsplată în cazul îndeplinirii regulilor;
o este consecvent în aplicarea recompenselor și pedepselor, se tine de cuvânt; o recompensele și pedepsele le negociază cu copilul;
o este flexibil, indulgent, deschis spre nou, spre colaborare;
este suficient de autoritar pentru a-l face pe copil să-l asculte, dar fără să primească resentimente din partea copilului (copilul face ce i se cere pt. că înțelege că așa e bine, nu doar pentru că așa a zis părintele);
acordă copilului dreptul de a spune ce nu-i convine, ce-l deranjează, cu ce nu este de acord, ce-și dorește.
CHESTIONAR COMUNICAREA PARINTILOR CU FIII, FIICELE LOR
1. Stați de vorbă zilnic cu copilul dumneavoastră?
2. Cât timp alocați discuțiilor?
3. Despre ce discutați?
4. Care probleme credeți că vă reduc din timpul pe care ați vrea să-l petreceți cu copilul dumneavoastră?
5. De ce credeți că uneori copilul refuză să comunice cu dumneavoastră? (dacă e cazul)
6. Ce faceți atunci când copilul greșește?
7. Considerați că sunteți un exemplu pentru copilul dumneavoastră?
8. Cum încercați să vă apropiați de copilul dumneavoastră?
9. Ce simțiți când comunicarea cu copilul dumneavoastră este foarte bună?
10. Dar când nu este bună ce credeți că nu ați făcut?
11. Ați apelat la cineva din familie sau din afara ei pentru a rezolva o problemă de comportament? Dacă da, la cine?
12. Îl ajutați pe copilul dumneavoastră la efectuarea temelor? Dacă da, cât și cum procedați?
13. Verificați zilnic temele copilului?
BIBLIOGRAFIE
1. Birkenbihl, V.F., Antrenamentul comunicării sau Arta de a ne înțelege. Stabilirea unor relații eficiente, Ed. Gemma Pres, București, 1998;
2. Cornelius H., Shoshana F., Știința rezolvării conflictelor, Ed. Știință și tehnică, București, 1996;
3. Heyman, R., Cum să vorbești cu adolescenții, Ed. Lucman, București, 2005
4. Albu, Gabriel, Repere pentru o concepție umanistă asupra educației, Editura Paralela 45, Pitești, 2005;
5. Albu, Gabriel, Comunicarea interpersonală, Editura Institutul European, Iași, 2007;
6. Chiru, Irina, Comunicare interpersonală, Editura Tritonic, București, 2003;
7. Goffman, Erving, Viața cotidiană că spectacol, Editura Comunicare.ro, București (The Presentation of Self in Everyday Life, Anchor Books, New York, Trad. rom. S. Drăgan și L. Albulescu), 1959/2003;
8. Ivan, Loredana, Cele mai importante 20 de secunde. Competența în comunicarea nonverbală, Editura Tritonic, București, 2009;
9. Andrei, Petre – „Stiluri și metode de comunicare”, Editura Aramis, București, 2004
10. Banciu, Dan; Rădulescu, M., Sorin; Voicu, M. – „Adolescenții și familia”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987
11. Băban, Adriana – „Consiliere educațională”, Imprimeria „Ardealul”, Cluj Napoca, 2001
12. „Manual de educație pentru viața de familie”, Fundația Tineri pentru Tineri, 2001
13. Rudică, Tiberiu – „Familia în fața conduitelor greșite ale copiilor”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981
14. Stan, Emil – „Managementul clasei”, Editura Aramis, București, 2003
15. Stan, E., Despre pedepse și recompense în educație, Ed. Institutul European, Iași, 2004;
=== ВΙВLΙOGRΑFΙΕ ===
BIBLIOGRAFIE
1. Birkenbihl, V.F., Antrenamentul comunicării sau Arta de a ne înțelege. Stabilirea unor relații eficiente, Ed. Gemma Pres, București, 1998;
2. Cornelius H., Shoshana F., Știința rezolvării conflictelor, Ed. Știință și tehnică, București, 1996;
3. Heyman, R., Cum să vorbești cu adolescenții, Ed. Lucman, București, 2005
4. Albu, Gabriel, Repere pentru o concepție umanistă asupra educației, Editura Paralela 45, Pitești, 2005;
5. Albu, Gabriel, Comunicarea interpersonală, Editura Institutul European, Iași, 2007;
6. Chiru, Irina, Comunicare interpersonală, Editura Tritonic, București, 2003;
7. Goffman, Erving, Viața cotidiană că spectacol, Editura Comunicare.ro, București (The Presentation of Self in Everyday Life, Anchor Books, New York, Trad. rom. S. Drăgan și L. Albulescu), 1959/2003;
8. Ivan, Loredana, Cele mai importante 20 de secunde. Competența în comunicarea nonverbală, Editura Tritonic, București, 2009;
9. Andrei, Petre – „Stiluri și metode de comunicare”, Editura Aramis, București, 2004
10. Banciu, Dan; Rădulescu, M., Sorin; Voicu, M. – „Adolescenții și familia”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987
11. Băban, Adriana – „Consiliere educațională”, Imprimeria „Ardealul”, Cluj Napoca, 2001
12. „Manual de educație pentru viața de familie”, Fundația Tineri pentru Tineri, 2001
13. Rudică, Tiberiu – „Familia în fața conduitelor greșite ale copiilor”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981
14. Stan, Emil – „Managementul clasei”, Editura Aramis, București, 2003
15. Stan, E., Despre pedepse și recompense în educație, Ed. Institutul European, Iași, 2004;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunicarea Eficienta In Relatia Parinti Copii (ID: 106279)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.