Comunicarea Educationala

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

DEPARTAMENTUL DE SPECIALITATE CU PROFIL PSIHOPEDAGOGIC

COMUNICARE EDUCAȚIONALĂ

Comunicarea: tipuri, bariere, stiluri

Conf.univ.dr. M. P. Craiovan

Student: Ioanela Diaconescu (Simeonov)

BUCUREȘTI

2015-2016

CUPRINS

Noțiuni generale despre comunicare

Tipuri de comunicare

Bariere în comunicare

Stiluri de comunicare

Bibliografie

COMUNICAREA: tipuri, stiluri, bariere

„Oamenii se urăsc pentru că se tem,

se tem pentru că nu se cunosc

și nu se cunosc pentru că

nu comunică.“

Martin Luther King

I. Noțiuni generale

Hybels Weaver spunea că procesul prin care „oamenii împărtășesc informații, idei, sentimente” poartă numele de comunicare, iar R. Baron definește actul comunicării ca “un proces prin care emițătorul transmite un mesaj receptorului”.

Comunicarea a devenit în a doua jumătate a secolului XX acțiunea umană cea mai vizibilă, cea mai importantă, valorizată și studiată. Însăși societatea de astăzi este o societate a comunicării definită prin multiplele canale și mijloace din ce în ce mai rafinate și numeroase, caracterizând astfel intrarea intr-o eră a comunicării tehnologice.

„Comunicarea” înseamnă „a face cunoscut”, „a transmite ceva cuiva”, „a informa”, „a împărtăși ceva cuiva” , „a spune ceva” (conform dexonline.ro). „A comunica” înseamnă deci, ,,a fi împreună’’, a împărtăși și a te împărtăși, a realiza o comunicare de gânduri, sentimente, acțiuni”. Așadar, putem defini comunicarea ca fiind un proces dinamic și interactiv de transmitere și recepționare a mesajelor în care sunt implicate deopotrivă un emițător, un canal de comunicare, un mesaj, un receptor și un răspuns.

O altă definiție a comunicării spune că este „ modalitatea fundamentală de interacțiune psihosocială a persoanelor, interacțiune ce presupune realizarea unor schimburi informaționale prin intermediul unor simboluri și semnificații social generalizate în vederea conservării stabilității sau, după caz, a obținerii unor modificări atitudinal-comportamentale la nivelul unui individ sau a unui grup”,(Dicționarul Explicativ al Limbii Române).

Din perspectivă educațională, comunicarea este calea cu ajutorul căreia are loc procesul educațional, iar comunicarea didactică reprezintă forma prin care se transmit informații specifice procesului de învățare. Comunicarea didactică este direct implicată în procesul de învățare sistematic și este bazată pe dobândire de cunoștințe sau deprinderi, motivații, abilități, competențe în cadru instituționalizat sau în afara acestuia.

Revenind la sensul larg al definiției comunicării, remarcăm că este un proces informațional prin care se transmite mesajul de la emitător la receptor prin intermediul unui canal de comunicare.

Procesul educațional este unul complex care implică structuri plurivalente și o întreagă serie de acțiuni specifice actului de predare. Caracterul didactic al comunicării este dat de respectarea regulilor unui act organizat de învățare și de „personajul-resursă” care trebuie să depășească rolul de informator. Prin actul comunicării, profesorul îsi propune să transmită informații, să atingă anumite obiective care să producă modificări ale personalității elevilor la nivel cognitiv, atitudinal, afectiv si comportamental. Astfel, după alegerea temei informaționale, profesorul se concentrează asupra actului comunicării, a ceea ce va prezenta și a modului specific în care o va face pentru atingerea obiectivelor propuse.

Comunicarea didactică are mai multe caracteristici ce o deosebesc de alte forme ale comunicării interumane, dintre care amintim:

are loc între doi sau mai mulți actori, profesor-elev sau profesor-elevi ce au ca obiectiv instruirea elevilor folosind și combinând tipuri de comunicare verbală, non-verbală, scrisă, paraverbală;

mesajul didactic este selecționat, conceput, organizat și structurat logic după obiective regăsite în programele școlare;

stilul didactic al comunicării informațiilor este dat de structura psihică a profesorului și de concepția didactică a acestuia;

mesajul didactic este creat în dimensiunea explicativ-demonstrativă potrivit nivelului de cunoștințe și întelegere a elevilor.

Comunicarea psihopedagogică în interacțiunea profesor-elev implică mai multe funcții:

funcția formativă care stimulează gândirea și imaginația elevilor;

funcția informativă prin care se transmite mesajul didactic și educativ elevilor;

funcția educativă prin care se transmit influențele educaționale;

funcția de evaluare și predare a procesului de învățare;

funcția de rezolvare a problemelor educaționale și conflictelor școlare.

Schema oricărei comunicări cuprinde:

factorii comunicării, distanța dintre aceștia și dispoziția așezării lor, ambele importante pentru particularitățile canalului de transmitere a mesajului (emițător și receptor);

cadrul și contextul instituționalizat, canalul de comunicare;

tipul de cod, situația enunțiativă, repertoriile active sau latente ale emițătorului-receptor, retroacțiunile practicate, elementele de bruiaj.

Canal de comunicare

––––––––––-

Feed-back

Sunt importante pentru actul comunicării:

relația dintre indivizi sau dintre grupuri;

schimbul, transmiterea și receptarea de semnificații;

modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajați în actul comunicării.

A comunica eficient înseamnă să poti convinge, să poti informa inteligibil și corect semnificația mesajului, să remarci și să conștientizezi reacțiile și modificările atitudinale ale auditoriului și, nu în ultimul rând, să dezvolți personalitatea, gândirea și afectivitatea celor care primesc mesajul.

Comunicarea didactică face parte din social, profesorul are rol de emițător, transmite informația elevilor printr-o schemă de date și indicatori ce vor modifica starea internă a acestora, în rolul lor de receptori, provocând un răspuns specific fiecăruia și tinând cont de mediul contextual în care se realizează comunicarea.

II. Tipuri de comunicare

Datorită complexității situațiilor sociale în care principalul factor funcțional este comunicarea, se deosebesc o multitudine de forme ale acesteia care coexistă și se activează reciproc.

1. După modul în care interlocutorii se implică în actul comunicării, deosebim:

comunicare unilaterală sau univocă care îmbracă forma unui monolog în care există un singur locutor activ, ceilalți având rol de receptori pasivi;

comunicare bilaterală sau biunivocă caracterizată de un dialog în care ambii colocutori sunt părți active și în care fiecare dintre aceștia îsi aduc contribuția în progresul cognitiv;

comunicarea poli-interactivă sau multivocă ce se desfășoară în cazul dezbaterilor de grup unde mai multe persoane sunt active, preiau, transmit, integrează si interpretează informațiile comunicate, iar la final, îsi pot exprima propriile opinii.

2. După mijloacele folosite de codificare și transmitere a mesajelor, deosebim:

a) Comunicarea verbală

Ușurința în exprimare depinde de trăsăturile de personalitate ale fiecaruia, de calitățile vocale și aici amintim enunțarea și pronunțarea cuvintelor, și de trăsăturile de personalitate ale interlocutorului.

Trăsăturile comunicării verbale:

Claritatea reprezintă capacitatea de exprimare clară a ideilor, în mod simplu, iar materialul de prezentat este organizat astfel încât să poată fi ușor de urmărit. Nu se folosesc cuvinte lungi sau complicate, dar se poate folosi un vocabular specializat sau argou, cu condiția să se explice fiecare termen folosit pentru o bună înțelegere a materialului;

Acuratețea  prin care ne asigurăm că expresiile si cuvintele pe care le folosim exprimă exact ceea ce dorim să comunicăm;

Empatia prin care încercăm să aflăm ce simte persoana interlocutoare. În acest mod putem rămâne amabili și prietenoși, uneori fără a fi de acord cu opiniile sau ideile sale. Expresia feței și tonul vocii sunt și ele foarte importante în actul comunicării;

Sinceritatea care este exprimată, în realitate prin a fi natural. Există întotdeauna un pericol ca atunci când discutăm cu persoane necunoscute sau cu un statut social mai înalt, să devenim rigizi și stângaci sau să incercăm să simulăm, acest comportament provenind din lipsa de încredere în sine. Desigur, nu vorbim cu șeful nostru exact în același mod în care am vorbi cu un prieten sau un coleg, de aceea scopul este să fim cât mai autentici.

Relaxarea,  este cea mai bună metodă de a ne elibera de dificultățile de vorbire. Când trecem printr-o perioadă de stres, mușchii devin încordați, apar mișcări bruște și nu mai putem fi naturali. Acest fapt îl putem contracara prin anumite exerciții de respirație profundă pentru a relaxa mușchii având efect numai în favoarea noastră.

b) Comunicarea non-verbală

Pentru a comunica, noi oamenii, nu folosim numai cuvintele, astfel că non-verbalul constă în totalitatea mijloacelor ce nu conțin cuvinte sau simboluri ale acestora. Comunicarea nonverbală reprezintă un cumul de mesaje care nu sunt exprimate prin cuvinte și care pot fi decodificate, creând înțelesuri. Aceste semnale se pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. Importanța comunicării nonverbale a fost demonstrată în 1967 de către Albert Mehrabian care în urma unui studiu, a ajuns la concluzia că numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbală, 38% este transmis pe cale vocală, iar 55% prin limbajul corpului.

Ori de câte ori comunicăm, noi trimitem în exterior mesaje și prin intermediul altor mijloace. Chiar și atunci când nu scriem sau vorbim, noi totuși comunicăm ceva, uneori neintenționat. Acest lucru se întâmplă în mod inconștient atunci când interacționăm cu alte persoane, iar totalitatea acestor semnale pot fi împărțite în opt tipuri: paralimbaj, contact vizual, expresii faciale, postura, gesturile, atingere, proximitate și îmbrăcăminte.

Contactul vizual, asemenea limbajului trupului are o foarte mare importanță în actul comunicării. Apar ca factori importanți în comunicare direcția privirii și mobilitatea ei. De exemplu, un locutor care nu-și îndreaptă privirea spre receptor, spre cel care îl ascultă, poate transmite mesaje de tipul: „Nu mă interesezi”, „Nu îmi placi”, „Nu sunt prea sigur”, „Nu sunt sigur pe ce spun” sau chiar „Să nu crezi ce-ți spun”. De aceea, este indicat să stabilim un contact vizual cu interlocutorul nostru. În cazul unui act de comunicare în grup mai mare este de preferat să-l cuprindem cu privirea astfel încât fiecare persoană să se simtă observată și să reflecte importanța auditoriului.

Postura sau poziția corpului este, de asemenea importantă în actul de comunicare. De exemplu, persoana care se sprijină de perete sau stă aplecată înainte pe scaun în timp ce transmite un mesaj verbal unei alte persoane, poate surprinde neplăcut și poate demonstra o atitudine de oboseală, plictiseală sau neglijență, auditoriul nefiind impresionat plăcut. De aceea, este foarte important să acordăm atenție posturii în timpul comunicării, ea putând ridica și mai mult calitatea discursului susținut.

Înfățișarea reflectă propria imagine, modul în care ne privim noi înșine. Felul în care suntem priviți arată cât de bine ne înțeleg ceilalți. Auditoriul poate înregistra înfățișarea noastră și va primi, prin metacomunicare, o imagine a modului în care ne purtăm, ne îngrijim, chiar și ce vestimentație preferăm.

Comunicarea non-verbală a devenit subiect de cercetare pentru mai mulți specialiști care au concluzionat ca acest tip de comunicare îndeplinește mai multe funcții. În acest sens, vom aminti câteva clasificări ale celor mai importanți cercetători.

Paul Ekman a identificat cinci funcții ale comunicării non-verbale:

Repetarea, de exemplu: atunci când spunem “da” și dăm din cap de sus în jos, și de jos în sus; spunem cuiva că adresa căutată este pe o stradă la dreapta și în același timp arătăm cu mâna încotro să se îndrepte;

Substituirea sau înlocuirea mesajelor verbale: de exemplu, o față tristă ne spune că persoana în cauză nu se simte bine;

Completarea vine să adauge o mai bună decodificare a mesajelor verbale;

Accentuarea și moderarea pun în evidență mesajele verbale, amplifică sau dimpotrivă diminuă cele spuse, de exemplu: când scandăm sloganuri, ridicăm brațul și arătăm pumnul;

Contrazicerea reprezintă transmiterea de semnale în opoziție cu mesajele verbale, de exemplu: spunem că suntem bucuroși că întâlnim o anumită persoană cunoscută, dar privirea este îndreptată în altă parte atunci când îi intindem mâna pentru salut.

Michael Argyle descrie patru funcții:

exprimarea emoțiilor;

transmiterea atitudinilor interpersonale;

reprezentarea personalității;

acompanierea vorbirii.

Maurice Patterson, în cercetarea sa, identifică mai multe funcții pentru comunicare non-verbală:

transmite informații;

gestionează interacțiunile;

reflectă gradul de apropiere;

exercită influență;

controlează sentimentele;

facilitează satisfacerea unor obiective sau interese.

Judee K. Burgoon, David B. Buller si W. Gill Woodall au în vedere următoarele funcții, dincolo de rolul ei în producerea și procesarea comunicării verbale:

structurarea interacțiunii înaintea începerii comunicării propriu-zise, ceea ce servește drept ghid implicit pentru desfășurarea acesteia, indicând cum se va desfășura comunicarea și ce roluri vor juca persoanele implicate în actul comunicării;

identificarea sau proiectarea identității sinelui, funcție ce se referă la modul de codificare și decodificare a mesajului;

formarea impresiei prin modul în care sunt percepute persoanele după comportamentul lor non-verbal și formarea primei impresii;

exprimarea și managementul emoțiilor;

managementul relației de comunicare;

managementul de conversație;

managementul impresiei;

influența socială cu rolul său în procesele de persuasiune;

înșelarea și suspiciunea de înșelare.

c) Comunicare paraverbală

Este realizabilă prin intermediul unor elemente prozodice și vocale de tipul: tonalitate, intensitate, intonație, debit, pauze, particularități de pronunție în raport cu unele secvențe ale mesajului. Componentele paraverbale vin în susținerea argumentării conținutului informațional al mesajelor verbale, având însă cea mai mare relevanță în planul expresiv-estetic al relațiilor interpersonale.

Puterea limbajului paraverbal este dependentă de calitățile vocale și de stăpânirea mecanismelor vorbirii. Stimulii paraverbali cei mai intâlniți și utilizați în actul comunicării sunt: calitățile vocale, înălțimea vocii, volumul vocii, dicția, accentul, pauzele, intonația, ritmul vorbirii. Cu ajutorul limbajului paraverbal și utilizat cu abilitate, se mărește eficiența de influență și control a celor din jurul nostru și a partenerilor de comunicare. În fapt, tot ceea ce transpare dincolo de cuvinte, în subtext și în toate manifestările vocale, posturale și gestuale legate de pronunțarea sau scrierea cuvintelor, reprezintă limbajul paraverbal.

Tot acest ansamblu alcătuit din elemente paraverbale si nonverbale implicat în actul de comunicare este denumit metacomunicare (cuvântul provine din limba greacă „meta”= „dincolo”). În acest sens, metacomunicarea se identifică în nivelul sugerat de către emițător și în efectul asupra receptorului, în sensul distingerii, înțelegerii și motivației mesajului recepționat. Astfel, orice comportament de comunicare, fie el verbal sau nonverbal este metacomunicațional.

3. După felul cum comunicăm în circuitul ierarhic, distingem două tipuri de comunicare:

pe orizontală-ascendentă;

pe verticală-descendentă.

Comunicarea verticală impune transmiterea informațiilor între șef și subaltern, sensul transmiterii fiind ascendent sau descendent, iar comunicarea descendentă pornește de la nivelul superior spre baza piramidei ierarhice. Acest tip de comunicare este cel mai important în management pentru că implică stilul directiv prin care se transmit așteptările executivului referitoare la performanțele subordonaților. Prin acest tip de comunicare se activează funcția de previziune, organizare, coordonare și training.

Cu ajutorul comunicării ascendente se transmit informațiile referitoare la performanță și informații despre situații concrete de activitate constituind un feed-back care informează managerul în legătură cu rezultatele efectiv obținute. Acest tip de comunicare este legat în principal de funcția de control și reglare a managementului, dar mai este utilizat și pentru culegerea de informații necesare în previziune, coordonare și training.

Comunicarea pe orizontală se realizează prin transmiterea de mesaje între colegii aflați pe aceleași niveluri ierarhice fiind de mare importanță pentru bunul mers al activității în departament, dar și pentru relaționarea și integrarea personalului în organizație. Comunicarea poate implica atât canale formale sau informale, cât și comunicare scrisă, orală sau nonverbală. Indiferent de canalul utilizat, comunicarea va fi influențată de atitudinile și valorile participanților.

III.Bariere în comunicare

Principalele bariere perturbatoare ce intervin în actul comunicării sunt: blocajul, bruiajul, filtrarea și distorsiunea.

Blocajul se definește prin întreruperea totală a fluxului informațional, fie din cauza lipsei canalului de comunicare dintre emițător și receptor, fie din cauze de ordin obiectiv sau subiectiv.

Bruiajul se definește prin întreruperea sau perturbarea parțială și tranzitorie a actului de comunicare, din cauze obiective de tipul unui zgomot pe canalul de comunicare sau din cauze subiective de tipul unor acțiuni voluntare sau involuntare a unor persoane de a activa instrumente de bruiaj.

Filtrarea informațiilor constă în transmiterea și recepționarea doar a unei cantități informaționale în care atât emițătorul cât și receptorul au rol de filtre care triază informația. Receptorul va filtra din totalitatea informațională transmisă numai pe acelea care corespund cu starea lui intelectuală și afectivă. Cercetările au demostrat că filtrarea informațiilor este întotdeauna voluntară, având cauze diferite:

cauze de natură psihoindividuală: interese, scopuri, capacități cognitive;

cauze de natură interrelațională, de exemplu, când nu se cunoaște statutul interlocutorului;

cauze de ordin organizațional.

Faptul ca filtrarea este întotdeauna voluntară are și efecte diferite, precum:

nu se transmite și nu se recepționează exact ceea ce trebuie sau ceea ce este esențial;

se amplifică sau se diminuează semnificația unor informații, de exemplu: în plan organizațional se accentuează de obicei semnificația reușitelor și se diminuează semnificația eșecurilor;

se produc perturbări în plan relațional-afectiv și al productivității și se pun sun semnul întrebării regulamentele organizației.

Distorsiunea informațiilor reprezintă degradarea treptată a informațiilor în timpul transmiterii lor. Și acest tip de bariera comunicațională este întotdeauna voluntară și se produce atunci când informația trebuie să circule prin mai multe verigi. În fapt, distorsiunea informațiilor presupune transmiterea tuturor informațiilor, dar în altă ordine, astfel că mesajul este aproape de nerecunoscut.

IV. Stiluri de comunicare

Stilul de comunicare se definește printr-un set de comportamente specifice utilizate cu ocazia unei situații date. Aceste tipuri sunt variabile, ele fiind activate în funcție de interesele persoanei, situației date, starea de pregătire sau starea de sănătate a persoanei. În acest sens, putem spune că, nu există stil de comunicare bun sau greșit, ci îl putem denumi ca adecvat sau nu situației în care ne aflăm, acest lucru venind din evaluarea și îmbunătățirea comportamentelor comunicaționale și prin raportarea acestora la efectele din diferite situații.

În organizații întalnim șase stiluri de comunicare: directiv, egalitarist, structurativ, dinamic, de abandon și de evitare.

În actul de comunicare se folosesc mai multe stiluri, în genere două, ele alternând în timpul conversației, de regulă se începe într-un stil și se termină într-altul. Cele șase stiluri descrise se împart în agresive și pasive, se atrag unele pe altele, și se aprofundează în cadrul cursurilor de perfecționare.

Stilul directiv este caracterizat prin trăsătura unidirecțională folosită în care locutorul insistă ca ideea lui să aibă prioritate, convingându-i pe ceilalți să acționeze așa cum dorește el. Acesta folosește puterea și autoritatea cu care a fost investit pentru a se face ascultat și de asemenea folosește manipularea interlocutorului în actul de comunicare. În organizație, stilul directiv este util cu noii angajați care, neavând experiență, sunt gata să accepte instrucțiunile liderului sau cu persoanele cărora le lipsește motivația preferând să aibe un rol pasiv în comunicare obținând de la superiorul lor siguranță și stimulare. În situațiile de criză în care este dezirabilă o acțiune rapidă, hotărâtă și responsabilă, stilul directiv este cel mai util pentru asumarea deciziei de către o persoană recunoscută social. Se mai folosește stilul directiv în comunicarea cu grupurile mai mari de 20 persoane pentru prezentarea de informații sau pentru convingerea acestora.

Stilul egalitarist stimulează generarea de idei de către ceilalți, este bidirecțională, deschisă și fluidă, iar comunicarea este caldă, prietenoasă și bazată pe înțelegere reciprocă. Este util atunci când managerul are ca obiectiv construirea echipei prin întelegerea și apropierea dintre membri echipei, când se comunică în grupuri mici sau în procesul de depășire a adaptării la schimbările organizaționale.

Stilul structurativ este cel orientat spre structurarea problemelor, sistematizarea mediului influențându-i pe ceilalți prin citirea regulilor și procedurilor. Acest stil ajută la sistematizarea situațiilor complexe, fiind utilizat și la clarificarea, interpretarea și transmiterea acestor structuri specifice mediilor complexe. Acest stil nu este recomandat a fi utilizat în mediile simple pentru că ar bloca creativitatea.

Stilul dinamic este caracteristic comunicatorilor sinceri și direcți care se exprimă scurt și la obiect și a căror conținut este pragmatic și orientat spre acțiune. Este utilizat atunci când managerul este înconjurat de persoane foarte competente, iar conversația este scurtă între interlocutori. Acest stil stimulează subordonații dacă au competențe precise și îi inhibă pe cei ce nu au competențe specifice.

Stilul de abandon caracterizează comunicatorii care se supun dorințelor și își exprimă acordul cu opiniile interlocutorilor, aceștia fiind cei care cedează responsabilitatea celorlalți, rolul lor rămânând doar de suport. Prin acest stil, liderul dezvoltă încrederea și competența în rândul subordonaților. Este recomandat acest tip de comunicare atunci când liderul posedă informații, experiență și o bună cunoaștere a situației.

Stilul de evitare caracterizează comunicatorii care evită actul comunicării, nu doresc nici exercitarea vreunei influențe, dar preferă să ia decizii fără a consulta grupul sau pot fi cei care evită subiectul în conversație vorbind despre altceva sau își atacă verbal interlocutorul.

Nu se numără printre stilurile de comunicare eficace datorită blocării interacțiunilor și întârzierilor apărute în rezolvarea problemelor, excepție făcând situațiile cu potențial violent în care acest stil ar fi o soluție.

Concluzionând, putem remarca faptul că nu există niciun stil de comunicare ideal, ci fiecare dintre ele sunt utile și utilizabile în situațiile adecvate. Alegerea lor propice situațiilor de mediu necesită inteligență, încredere în sine, abilităti antrenate ale liderului și o bună cunoaștere a subordonaților.

V. Bibliografie

1. Abric, J.,  Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iasi,2002;

2. Popescu- Neveanu, P., Dicționar de psihologie, București, Editura Albatros, 1978.

3. Pânișoară, Ion –Ovidiu, Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iași, 2004.

4. Craiovan, M.,P.- Curs Comunicare Educațională, Modul Compact, DSPP, Universitatea Titu Maiorescu