Comunicarea Didactica

“Comunicarea înseamnă putere. Cei care îi stapînesc modul de utilizare pot schimba modul în care percep lumea și modul în care sunt ei însuși percepuți de lume.”

(Anthoni Robbins)

Despre comunicare

Comunnicarea a fost definită de-a lungul vremii de mai mulți autori iar ca și posibile definiții ale comunicării avem:

Carl I. Hovland, Irving I. Janis si Harold H. Kelley: „Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul).”

Charles Morris: „punerea în comun, împărtășirea, transmiterea unor proprietăți unui număr de lucruri”; „orice mediu care servește acestui proces de punere în comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul.”

Collin Cherry: „Comunicarea este ceea ce leagă organismele între ele.”

Waren Weaver: comunicarea reprezintă „totalitatea proceselor prin care o minte poate să o afecteze pe alta.”

Louis Forsdale: „Comunicarea e procesul prin care un sistem este stabilit, menținut si modificat prin intermediul unor semnale comune (împărtășite) care acționează potrivit unor reguli.”

Jose Aranguren: „Comunicarea este o transmitere de informație la care se așteaptă răspuns.”

Putem spune astfel că, comunicarea este o componentă esențială a vieții, reprezintă schimbul unei particule dintr-o parte a spațiului în altă parte a spațiului, particula reprezentând subiectul comunicat. subiect care poate fi un obiect, un mesaj scris, un cuvânt rostit sau o idee, aa cum particula se poate observa în figura nr.1

Fig. 1 Particula –subiectul comunicat

Formula comunicării cuprinde: cauză, distanță, efect, combinate cu intenție, atenție și reproducere/duplicare/copiere, toate combinate cu înțelegere.

Teoria matematică a comunicării (The Mathematical Theory of Communication)

Shannon propune o schemă a „sistemului general de comunicare”, problema comunicării fiind de „a reproduce într-un punct dat, în mod exact sau aproximativ, un mesaj selecționat într-alt punct”.

Shannon propune o schemă liniară în care definește o origine și semnalează un sfârsit, comunicarea se bazează pe lanțul următorilor constituienți:

• sursa de informație care produce un mesaj;

• encoder-ul sau emițătorul care transformă mesajul în semnale în scopul de a-l face transmisibil;

• canalul care este mijlocul utilizat pentru transportarea semnalelor;

• decoder-ul sau receptorul ce reconstruiește mesajul pornind de la semnale;

• destinația, persoana sau lucrul căruia i se transmite mesajul.

Comunicarea este un proces care, din perspectiva științei comunicării, dispune de patru componente fundamentale:

1. un emițător,

2. un canal,

3. o informație,

4. un receptor(vezi fig 3)

Fig. 3 Elementele comunicării

Modele ale procesului comunicarii

1. Modelul elementar al comunicării schema lui Laswell

Într-o formă extrem de simplă, procesul de comunicare sau comunicarea poate fi redat (sau redată) astfel:

informație informație

Emițător ––––- canal ––––– receptor

Din această schemă se poate înțelege că procesul comunicării presupune mai mult decât un participant; anume, pe lângă emițător (sau emitent), unul sau mai mulți receptori potențiali. Esența procesului stă în deplasarea, transferul sau transmiterea informației de la un participant la celălalt.

2. Modelul fundamental al comunicării Modelul lui Norbert Wiener

Dacă se merge mai departe, se poate prelucra și îmbogăți modelul elementar al comunicării cu încă trei elemente fundamentale: codarea, decodarea și „zgomotul de fond”:

Fig. 4 Modelul lui Norbert Wiener

3. Modelul de programare neuro-lingvistică

Model axat pe cele 5 simțuri (care preiau 2 milioane biți de informație într-un singur minut)

Mintea noastră conștientă poate prelua doar 7 biți de informație

Vom filtra informația pe care simțurile o percep

– ștergere

– distorsionare

– generalizare

Fig. 5 Importanța senzorială

Efectele comunicării

Efectele comunicarii sunt procese, activitati, componente determinate de procesul comunicarii si care depind de continutul si calitatea acestuia.

Efectele pot fi:

–  de natura cognitiva (informatia dobândita, analiza si sinteza acesteia, etc.);

–  de natura afectiva (emotii, sentimente, atitudini, etc.);

–  comportamentale.

2. Tipuri de comunicare

După nivelul interacțiunii:

intraindividuală

interpersonală

de grup

de masă

publică sau mediatică.

După tipul de cod utilizat

verbală (orală și scrisă)

paraverbală

nonverbală.

După canalul utilizat

directă (nemijlocită)

mediată (când se folosesc canale intermediare cum ar fi carțile, televiziunea, radioul, telefonul, internetul, aparatele foto, camerele de filmat etc. ).

Comunicare nonverbală; se realizează prin intermediul mijloacelor nonverbale (corpul uman, spațiul sau teritoriul, imaginea).

Comunicarea verbală (limbajul). Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel mai frecvent folosit în comunicarea interumană. Limbajul, constituie expresia și realizarea conduitelor verbale.

În cadrul comunicării verbale distingem:

– comunicarea orală

– comunicarea scrisă

Expresivitatea comunicării didactice este influențată de ținuta fizică, expresivitatea feței, gesturi, strălucirea privirii, contactul vizual. Elementele limbajului nonverbal prelungesc semnificația cuvintelor. De exemplu, un profesor care intra în clasa și se asează la catedra sau se lipește de tablă și rămâne acolo toată ora, își diminuează mult din forța discursului. Limbajul nonverbal are semnificații la fel de profunde ca și cel verbal.

Scopul comunicării didactice este acela de a forma convingeri prin organizarea activității didactice și alegerea acelor procedee favorabile formării convingerilor privind toate domeniile cogniției și practicii umane. Atunci când formarea de convingeri nu este posibilă, se apelează la persuadare, prin care întelegem influențarea persoanei mai mult decât prin formare de convingeri, prin argumentare, dar și prin vizarea afectivității, de exemplu atunci când apelăm la flatare pentru a convinge mai ușor. Persuasiunea însoțește convingerea atingând atât rațiunea cât și sentimentele.

Particularități

Comunicarea didactică are mai multe caracteristici, care o deosebesc de alte forme ale comunicării interumane:

• se desfășoară între doi sau mai mulți agenți: profesor și elevi, având ca scop comun instruirea acestora, folosind comunicarea verbală, scrisă, non-verbalk, paraverbală și vizuală, dar mai ales forma combinată;

• mesajul didactic este conceput, selecționat, organizat și structurat logic de către profesor, pe baza unor obiective didactice precise, prevăzute în programele școlare;

• stilul didactic al comunicării este determinat de concepția didactică a profesorului și de structura lui psihică;

• mesajul didactic (repertoriul) are o dimensiune explicativ- demonstrativă și este transmis elevilor folosind strategii didactice adecvate dezvoltării intelectuale a acestora și nivelului de cunoștințe pentni a fi înțeles de elevi;

– comunicarea se reglează și autoreglează cu ajutorul unor retroacțiuni (feed-back și feed-farward), înlocuind blocajele care pot apare pe parcurs.

În cadrul interactiunii profesor-elev, comunicarea psihopedagogica îndeplineste mai multe Funcții:

• funcția informativă, de transmitere a mesajului didactic și educativ;

• funcția formativă, de stimulare a gândirii și a imaginației la elevi;

• funcția educativă, de transmitere a influențelor educaționale, de coeziune și afirmare a grupurilor școlare;

• funcția de evaluare și reglare a procesului de predare – învățare;

• funcția de rezolvare a problemelor educaționale și a conflictelor școlare.

Regulile comunicării didactice eficiente sunt:

– să asculți, adică să ții cont de părerea și interesele celorlalți;

– să observi adică să te intereseze ceea ce se întâmplă în cadrul situației de comunicare și să întelegi starea receptorilor;

– să analizezi și sî cunoști situația receptorilor;

– să te exprimi adică să-ți expui punctele de vedere și sentimentele vis-a-vis de obiectul comunicării;

– să controlezi adică să urmărești calitatea și eficiența comunicării.

Competența comunicațională pentru profesor presupune achiziții de cunoștinte și abilități din mai multe domenii:

– cunoașterea influenței contextului comunicațional asupra conținutului și formei comunicării, precum și adaptarea comportamentului de comunicare la acesta;

– cunoașterea regulilor comunicaționale și a impactului comunicării paraverbale și nonverbale în cadrul comunicării didactice;

– cunoașterea psihologiei umane și scolare, abilitate de relaționare cu elevii;

– cunoașterea culturii interlocutorilor, deoarece limbajul nonverbal diferă de la o cultură la alta, iar ceea ce este considerat eficient în comunicare pentru o cultura poate fi ineficient pentru o alta.

Pentru a fi eficace, comunicării didactice i se cer anumite caracteristici:

1. Ale profesorului:

– claritatea mesajelor

– precizia acestora

– utilizarea unui limbaj adecvat și accesibil elevilor

– utilizarea unui limbaj adecvat ( corect d.p.d.v științific)

– structurarea logică a mesajelor transmise;

– prezentarea interesantă a conținutului instruirii;

– asigurarea unui climat adecvat comunicării

2. Ale elevilor:

– să aibă capacitate de concentrare (pentru a putea recepta și ințelege mesajul profesorului);

– să posede cunoștințele anterioare necesare învățării ce urmează;

– să fie motivați pentru a învăța ( in general și la un anumit obiect

studiu, în particular);

– să cunoască limbajele utilizate (de profesor sau de calculator, cazul instruirii asistate de acesta

În comunicarea didactică profesorul trebuie să-i facă pe elevi să simtă că are o vocație în această direcție, că este un partener de încredere, care dorește un dialog autentic. Competența de comunicare se va manifesta și prin capacitatea de ascultare a elevilor. Cei mai apreciați profesori sunt cei care permit libertatea de exprimare a elevilor, care nu-i fac nici să se simtă judecați, nici manipulați, nici sfătuiți, ci cei care le oferă sentimentul de siguranță și libertatea comunicării.

Bariere în comunicarea didactică

Comunicarea poate fi obstrucționată sau doar perturbată de o serie de factori care se interpun între semnificația intenționată și cea percepută putând fi legați de oricare dintre componentele comunicării (emițător, mesaj, canal, receptor), sau de interacțiunea lor.

Dintre aceștia cei mai importanți sunt :

1. Efectele de statut – uneori statutul prea înalt al emițătorului în raport cu receptorul pot cauza răstălmăciri ale mesajului de catre acesta din urmă.

2. Probleme semantice – specialiștii au tendința să folosească un jargon profesional, crezând că și ceilalți îl pot întelege; persoanele cu statut mai ridicat au tendința de a se exprima într-un mod mai sofisticat, greu de înțeles pentru persoane cu un nivel de școlarizare scăzut.

3. Distorsiuni perceptive – când receptorul are o imagine despre sine nerealistă și este lipsit de deschidere în comunicare, neputându-i înțelege pe ceilalți în mod adecvat.

4. Diferențe culturale – persoane provenite din medii culturale, cu valori, obiceiuri și simboluri diferite.

5. Alegerea gresită a canalelor sau a momentelor – trebuie alese canalele corecte pentru fiecare informație și de asemenea și momentul trebuie să fie bine ales – o situație urgentă nu are sorți să fie îndeplinită dacă este cerută la sfârșitul orelor de program sau la sfârșitul săptămânii.

6. Lungimea excesivă a canalelor – o rețea organizațională complicată duce la o comunicare lentă.

Factori fizici perturbatori – iluminatul necorespunzător, zgomote parazite, temperaturi excesiv de coborâte/ridicate, ticuri, elemente ce distrag atenția – telefon, cafea, ceai etc.

Bariere umane în cadrul unei comunicări eficiente sunt :

– fizice: deficiențe verbale, acustice, amplasament, lumina, temperatura, ora din zi, durata întâlnirii, etc.

– semantice: vocabular, gramatica, sintaxa, conotații emoționale ale unor cuvinte.

– determinate de factori interni: implicare pozitivă (ex: Îmi place Ion, deci il ascult); implicare negativă (ex: Mirela m-a bîrfit acum 1 an, deci interpretez tot ce spune ca fiind împotriva mea).

– frica

– diferențele de percepție

– concluzii grăbite

– lipsa de cunoaștere

– lipsa de interes (una din cele mai mari bariere ce trebuiesc depășite este lipsa de interes a interlocutorului față de mesajul emițătorului).

– emoții (emoția puternică este răspunzatoare de blocarea aproape completă a comunicării).

– blocajul psihic

– tracul

Blocajele de comunicare, sau distorsiunea informației se pot produce atunci când:

• emițătorul (profesorul) nu stăpânește conținutul mesajului didactic transmis;

• acesta nu este expus clar, inteligibil și sistematizat;

• emițătorul vorbește prea încet, prea tare sau prea repede;

• nu prezintă la început scopul mesajului și nu creează motivații pentru a trezi interesul pentru comunicare;

• emițătorul nu sincronizează diferitele tipuri de comunicare (verbală, paraverbală, nonverbală, vizuală etc.);

• mesajul transmis nu corespunde cu interesele elevilor sau cu problemele ce le au de rezolvat;

• mesajul didactic este prea cunoscut sau prea abstract și nu trezește interes, producând plictiseală;

• comunicarea este numai unidirecțională, producând pasivitate;

• elevii nu sunt angajați în comunicare prin dialog sau prin întrebări retorice;

• eficiența comunicării este blocată si de fondul stresant creat de emițător (plictiseală, oboseală, nerăbdare, teama de a nu greși în expunere etc.);

• elevii nu au cunoștințele necesare pentru a ințelege mesajul didactic sau acestea nu au fost fixate temeinic și ca urmare se produc interferențe.

Între obstacolele ce apar mai frecvent în comunicarea didactică, menționăm:

– supraîncărcarea (determinată de criza de timp, dar și de dorința unor profesori de a nu omite lucruri importante);

– utilizarea unui limbaj încifrat, inaccesibil (sau greu accesibil) elevilor; – dozarea neuniformă, în timp, a materialului de predat;

– starea de oboseală a elevilor /studenților sau indispoziția profesorului; – climatul tensionat sau zgomotos.

Pentru perfecționarea comunicării didactice, este necesară cunoașterea respectarea unor reguli de către profesori, între care menționăm:

– vorbirea corectă, deschisă și directă (care previne sau reduce distorsiunea mesajelor);

– încurajarea feedback-ului din partea elevilor (pentru a cunoaște în ce măsură mesajele transmise au fost corect recepționate și înțelese);

– ascultarea atentă, răbdătoare și încurajatoare a mesajelor primite din partea elevilor, concomitent cu efortul de a înțelege exact sensul acestor mesaje;

– folosirea mai multor forme de comunicare didactică pentru același tip de mesaje (de regulă, orală și vizuală, concomitent);

– repetarea mesajelor mai complexe

Feedback-ul

Actul de comunicare nu este deplin, nu se realizează dacă nu se produce feedback-ul. Această componentă presupune „răspunsul”, reacția la mesajul transmis/ receptat.

Feedback-ul a fost definit  ca fiind „toate mesajele verbale și nonverbale pe care o persoană le transmite în mod conștient sau inconștientă ca  răspuns la comunicarea altei persoane”.

Există o clasificare a feedback-lui: feedback-ul evaluativ și feedback-ul nonevaluativ.

Feedback-ul evaluativ –presupune formularea unei opinii despre o problemă- poate fi pozitiv, negativ sau formativ. Feedback-ul pozitiv  încearcă comunicarea în direcția în care se petrece, cel negativ are o funcție corectivă, ajutând la „ameliorarea” demersului comunicațional. Cel formativ are un caracter aparte, fiind tot un tip de feedback negativ : el nu sancționează imediat aspectul neconform („Nu e corect”), ci amână formularea unei opinii până în momentul când se poate remedia „Eu văd situația…” sau „ Poate ar fi bine”,  decât „Este așa”. 
Din alt punct de vedere, feedback-ul nonevaluativ este 

a) de sondare- solicitarea de informații suplimentare, de detalii care fac mai ușor de receptat mesajul inițial sau să ducă la înțelegerea unei manifestări, atitudini. De exemplu un elev este nemulțumit de nota obținută „Toti colegii mei au luat mai mult decât mine”. Profesorul poate greși, afirmând „9 Este o notă excelentă” sau „ Nu e cazul să te superi pe un lucru atât de neimportant”. Nota este un lucru foarte important pentru un elev! Poate că elevul a promis mamei pe care tocmai a supărat-o că va lua zece la următoarea lucrare. Corect este „ Și de ce te supără acest lucru?” Astel se obțin informații, se clarifică faptul necunoscut și, mai ales, se evită gafa (posibilă).

b) Feedback-ul de înțelegere  ajută să asigurăm prin parafrază că înțelegem ce spune interlocutorul, ce simte, că suntem alături de el. Când elevul relatează o întâmplare care l-a oprit / împiedicat să rezolve tema, de exemplu, se poate spune „ Înțeleg ce spui”, „ Trebuie să-ți fi fost foarte dificil…” etc.

c) Feedback-ul  „mesajul-eu”- transferă accentul comunicării de pe „tu” (interlocutorul) pe cel care comunică. Dacă un elev insistă cu intrebări tot timpul, având o nevoie de atenție particulară, profesorul este tentat să spună „Mă deranjezi cu insistența ta”. În cazul în care apelează la feedback-ul eu, profesorul va spune „ Nu am mereu timpul necesar să răspund la toate întrebările”. Este important de asumat/ conștientizat de către educatori faptul că:

a) fedback-ul nu este un sfat,
b) feedback-ul nu este critică (după cum nu este nici laudă); 
c) feedback-ul nu este verbiaj gratuit (ex. “Se putea mai bine” ), colocvial.

Este intervenția verbală, nonverbală, paraverbală care va asigura “punerea în comun” a energiilor pentru învățarea conținuturilor, a noțiunilor noi, pentru afirmarea și dezvoltarea  personalității pentru asigurarea succesului personal.

Teoria mesajelor – eu a fost introdusă de Thomas Gordon  care a pornit de la premisa că părintele trebuie să fie el însuși în relația cu copilul săi, după cum copilul trebuie să fie el însuși. Dacă mesajele-tu încurajează aprecierile devalorizante, moralizatoare și ineficiente, pe termen lung,   mesajele –eu  determină o reevaluare a propriei atitudini și generează o dezvoltare a personalității, corectarea eventualelor derapaje. În fața faptului că elevii nu și-au făcut tema conform cerințelor, profesorul poate afirma: „Așa faceți voi de fiecare dată” sau „Nu vreți niciodată să faceți cum vi se spune”. Acestea sunt mesaje de tip „tu”: accentul se deplasează pe „celălalt” și va induce ideea în mințile elevilor „profesorul ne crede incapabili” etc, etc. În locul acestor mesaje, se pot formula mesaje de tip „eu”: „Mă deranjează că nu respectați ceea ce vă spun”, sau chiar „sunt dezamăgit”; se poate remarca faptul că accentul este deplasat pe „cel care vorbește” și va induce ideea „l-am supărat pe profesor” etc și nu „și-așa nu ne crede în stare de nimic”. Mesajele care setransmit sunt : de judecată, de conformare, de îndrumare, de interogare, de apreciere.

După cum se poate remarca, feedback-ul este o reacție conștientă, deliberată al cărei efect este aproape anticipat. El nu mai este o reacție spontană, ci un răspuns care urmărește ceva: dezvoltarea personală a elevilor sub aspect emoțional, stimularea unei atitudini pozitive față de școală,educație,educator. 
În constituirea imaginii de sine se pot enumera componente: convingerea, care poate fi întemeiată sau neîntemeiată (componenta cognitivă); atitudinea emoțională la aceasta convingere (componenta emoțional-apreciativă);  exprimarea celor enumerate mai sus în comportament (componenta comportamentală).

Feedback-ul  care se produce în cadrul și prin interacțiunea didactică are consecințe asupra  tuturor celor trei componente: elevul va căpăta încredere în sine dacă știe că   “are o lucrare bună”, că “se pricepe la compuneri”, că “se vede că se străduiește”.      Componenta cognitivă a imaginii de sine este susținută, așadar, de aprecierile verbale care dau valoare, încurajează, confirmă interesul, efortul. Sub aspect emoțional, influența este cea mai mare, datorită impactului pe care îl are asupra “sinelui” elevului. Acesta din urmă, elevul, are nevoie sub aspect emoțional de: încredere, valorizare, evaluare  care să-i confirme în pemanență cum este văzut, privit, apreciat de către alții.

Adesea se uită un aspect foarte important, care derivă chiar din definiția termenului. Preluat din electricitate și electronică, termenul feedback   retroacțiunea care se manifestă la nivelul a diferite sisteme (biologice, tehnice etc.) în scopul menținerii stabilității și echilibrului lor față de influențe exterioare; retroacțiune inversă, conexiune inversă, cauzalitate inelară, lanț cauzal închis.

Prin urmare, se urmărește echilibrul, armonia, autoreglarea relației interpersonale, a activității de învățare, și nu emiterea de mesaje, oricare ar fi acestea. În fața unei întrebări de tipul “Ce credeți despre exercitiul pe care l-am facut?”, profesorul va răspunde “ Nu ai folosit chiar tactica indicată” sau “ Ar trebui sa fii mai atent in faza de finalizare a exercițiului”. (Desigur, posibilitățile de răspuns sunt nenumărate, dar am luat spre exemplificare doar două). Ce greșește profesorul?  În primul caz, își exprimă  părerea nu despre exercițiul elevului, așa cum i s-a cerut, ci  formulează o critică. În al doilea caz, profesorul dă un sfat, dar care conține o nuanță devalorizantă : nu mai contează valoarea exercițiului, în ce măsură impresionează pe profesor,ci faptul că elevul a folosit greșit elementele tehnice.

Se pot remarca niște condiții ale feedback-ului:

a) să se bazeze pe  încredere  (elevul crede în opinia profesorului care este obiectiv, nepărtinitor);

b) să se limiteze la conținutul lecției,

c) să răspundă strict la întrebările / cerințele elevilor,

d) să încurajeze ( să stimuleze reușita personală.

Comunicarea face ca profesorul și elev să devină parteneri, să colaboreze pentru același obiectiv, să trudească și să se bucureîmpreună, pentru că au “pus în comun” competențele, efortul, energia, cunoștințele.

Concluzii

Comunicarea este cea mai importantă parte a procesului didactic, astfel modul în care predarea se face trebuie atent urmărită din perspectivă unei comunicări eficiente și a unei predări centrate pe student, așadar, comunicarea didactică nu este numai (relație) transmitere, ci și unealtă de lucru, fiind un scop și o consecință a actului educativ.

Comunicarea didactică dezvoltă, stimulează intercomunicarea, profesorul fiind cel care dezvoltă comunicarea, îi învață pe elevi să comunice între ei, organizează și evaluează comunicarea ca act psihosocial și ca instrument didactic, important fiind ca studenții să ajungă să conștientizeze că numai prin participarea la comunicare își stimulează propriile resurse, capacitățile intelectuale.

Bibliografie

1. Mihai Dinu, Comunicare, Ed. Științifică, 1997, p.15.

2. T. K. Gamble, M. Gamble, apud, Comunicarea eficientă, Ion-Ovidiu Pânișoară,  Polirom, Iași, 2

3. Comunicarea didactică, (2013, decembrie), Preluat de pe: http://pshihopedagogie.blogspot.ro/2007/08/9-comunicarea-didactica.html

4. Comunicarea didactică, (2013, decembrie), Preluat de pe: forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type…‎

5. Comunicare și feedback, (2013, decembrie), Preluat de pe: http://www.didactic.ro/revista-electronica/revista-electronica-didactic-ro-issn-aa844-4679-martie-2-aaaa/comunicare-si-feedback-prof-pompilia-postenicu-sc-cu-cls-i-viii-spiru-haret-bacau