Comunicarea cu Resursa Umana In Sistemul de Invatamant Preuniversitar

LUCRARE DE DISERTAȚIE

COMUNICAREA CU RESURSA UMANĂ ÎN SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT PREUNIVERSITAR

Cuprins

Rezumat

Introducere

Indiferent de orice definiție ar putea fi dată comunicării de către dicționarele explicative sau de literatura de specialitate, este de necontestat faptul că pentru viața personală și socială a individului comunicarea este indispensabilă și este considerată ca un element fundamental al existenței umane.

Existența umană într-o colectivitate fără comunicare este imposibilă deoarece stă în firea umană ca atunci când se întâlnesc oamenii să schimbe impresii, să comunice. Interesul lor față de activitățile comune ar putea fi pierdut fără comunicare. Într-o definire mai simplă comunicarea ar putea fi catalogată drept un proces de viață esențial prin care oamenii generează, obțin, transformă și folosesc informația pentru a-și duce la bun sfârșit activitățile și viața.

Lucrarea de față se dorește a fi una dintre multitudinea de soluții date unei ecuații care va rămâne permanent deschisă – problema comunicării la nivelul sistemului de învățământ – și ale cărei necunoscute pot apărea pe neprevăzute în orice moment și din orice pricină. Deși toată lumea conștientizează importanța comunicării în viață, în general și mai ales pentru sistemul educațional în particular, majoritatea tratează cu superficialitate această problematică, dat fiind faptul că la prima vedere actul de comunicare se pare a fi la îndemâna oricui. Abordările pe care le le-am ales pentru studiul anumitor laturi pe care le presupune comunicarea la nivelul sistemului de învățământ pot să demonstreze faptul că tematica în discuție poate reprezenta oricând un domeniu de cercetare și permanent instrument de inovare pentru orice domeniu. Conform experților, un procent cuprins între 70 și 80% din timpul petrecut la muncă este manifestat într-o formă sau alta de comunicare.

Comunicarea începe de la primul contact cu lumea, ca „expresie a vieții” (Rousseau, 1973), în momentul în care își anunță sosirea și continuă la fel într-un permanent proces de comunicare după opinia lui Françoise Dolto care spunea că „totul este comunicare pentru că ea se va afla în inima vieții umane, sociale”

Specialiștii vorbesc despre actul de comunicare ca o nevoie de manifestare din dorința celui ce comunică de a se face observat și observabil. (Șoitu, 2001) Iar din acest punct de vedere al behaviorismului, nevoia de comunicare poate lua forme diferite: nevoi fizice/biologice (trebuințe fundamentale, de sănătate corporală și mentală, relațiile interpersonale intime), nevoia de identitate (dorința de supraviețuire și afirmare), nevoi sociale (nevoia de ceilalți, de autoritate, de afecțiune).

Am structurat această lucrare în trei capitole după cum urmează:

Introducere

Cap. I. Comunicare și resurse umane – idei generale

Cap. II. Niveluri ale comunicării în învățământ

II.1 Comunicarea la nivel managerial

II.2 Comunicarea cu și între cadrele didactice

Cap. III. Importanța comunicării cu resursa umană pentru sistemul de învățământ

Concluzii

Prin aceste trei capitole am încercat să dau o formă rotundă, unitară și echilibrată lucrării de față în sensul că începe la modul general prezentând în introducere importanța problematicii în societate și necesitatea abordării ei din perspectiva învățământului ca sistem organizațional. În primul capitol m-am rezumat la a prezenta câteva noțiuni și idei generale despre comunicare, perspectivele din care aceasta poate fi abordată precum și prezentarea câtorva modalități de săvârșire a actului comunicării, inclusiv diferențele dintre acestea.

Pentru cel de-al doilea capitol am optat să precizez nivelurile la care desfășoară comunicarea în cadrul sistemului de învățământ și să enumer caracteristicile fiecărei modalități de comunicare corespunzătoare nivelului la care se aplică, respective subcapitolelor enumerate. În continuare, un capitol separat am acordat comunicării între instituția de învățământ și societate di perspectiva relațiilor stabilite cu familia și autoritățile locale, iar al treilea subcapitol se referă la modul în care școala influențează sau coordonează relațiile comunicaționale dintre colectivele de părinți.

Capitolul IV se referă doar la comunicarea dintre părinți și elevi deoarece am dorit să evidențiez importanța acesteia atât pentru fiecare din cele două părți implicate cât și pentru sistemul de învățământ. Totodată, acest capitol oferă și câteva soluții la problemele și blocajele ce pot interveni.

Capitolele II, III și IV sunt particularizate cu exemple și studii realizate cu resursele umane de la instituția la care lucrez, Școala Gimnazială „Dimitrie Onciul” Straja, fapt ce conferă originalitate și veridicitate lucrării. De asemenea, tot prin aceste studii și exemple se evidențiază munca mea de cercetare și partea practică a lucrării.

Pentru a încheia în același mod cum am început și pentru a conferi echilibru lucrării, ultimul capitol este o prezentare generală a elementelor nonverbale și paraverbale ca parte integrantă a comunicării. Din acest capitol se poate observa complexitatea actului de comunicare și diferitele modalități de exercitare și interpretare a acesteia cu aplicare pe sistemul educațional.

Cu partea de concluzii lucrarea își închide cercul, numai pentru modul în care eu am realizat-o, dar lasă ramuri deschise pentru fiecare idee centrală care poate fi cercetată din nou și reconstituită sub alte forme și din alte perspective, sau poate fi îmbogățită și reînnoită în orice moment.

Cap. I. Comunicare și resurse umane – idei generale

Etimologia termenului de comunicare se găsește în latinescul „comunis” care înseamnă „stăpânit în comun, a face ca un lucru să fie în comun”. Într-o definire dată de John B. Carol într-una din lucrările de specialitate, este evidențiat faptul că putem pleda despre existența comunicării numai atunci când „o formă de energie se transformă dintr-un loc intr-altul” (Carol, 1979), cu această valoare fiind utilizat termenul în multe domenii ale cunoașterii.

Ce înseamnă însă a comunica? Acest termen constă în „transmiterea unor informații de către o sursă ( emițător ) unuia sau mai multor destinatari (receptori), prin intermediul unor canale și mijloace de comunicare sub forma mesajelor simbolice ( codificate ) și retransmiterea unui mesaj ( răspuns ) de la receptor către emițător” ( definiție preluată din manualul Conducerea resurselor umane – Radu Emilian ).

Din perspectivă psiho-socială unii cercetători în „științele comunicării” printre care și Septimiu Chelcea au definit comunicarea drept „mod fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizat prin intermediul simbolurilor și al semnificațiilor social-generalizate ale realității în vederea obținerii stabilității ori a unor modificări de comportament individual sau la nivel de grup”. (Chelcea, 1981).

Ca răspuns la nevoia umană de a absorbi informație – fapt ce poarta spre declararea ființei umane drept informavoră – mijloacele și mediile de comunicare s-au înmulțit și diversificat într-o maniera accelerată. Acest fapt se datorează de asemenea și cerințelor diversificate și în permanentă schimbare de pe piața muncii. Cu toate acestea, în societatea actuală este remarcată absența preocupărilor pentru o „civilizație a comunicării”. Din punctul de vedere al școlii, găsim o mare legătură între aceasta și starea comunicării deoarece școala este privită, în concepția specialiștilor, ca o instituție unde „se comunică prin toate mijloacele, se învață și se realizează comunicarea pe toate nivelurile și pentru orice context social ori tematic. Scopul comunicării în școală nu se rezumă la reușita școlară, ci urmărește reușita umană , în toate condițiile și în toate momentele vieții”.

Conform lui Abric Jean-Claude (Abric, 2002) procesele de comunicare se întemeiată pe fenomene de interacțiune socială, care presupun nu doar existența unui emițător și a unui receptor (ca în cazul abordării tehniciste a comunicării după modelul lui Shannon, a cărui schemă – destul de simplă, dar cu un mare succes – prezintă comunicarea ca pe o relație dintre un emițător care dorește să transmită o informație pe care trebuie să o traducă într-un limbaj accesibil destinatarului – codarea – compatibil cu mijloacele de comunicare utilizate și cu suportul material – canalul de comunicare – care va conduce mesajul către receptorul ce îl va înțelege prin activitatea de decodare ), ci doi interlocutori aflați în interacțiune, emiterea și receptarea fiind simultane. În acest caz, rolurile celor implicați în comunicare sunt flexibile și interacționează, nu doar transmit, astfel ca orice comunicare să fie bilaterală. Ceea ce poate fi decisiv pentru asigurarea calității comunicări dintre indivizi este exact tipul de relație ce există între ei.

Putem ține cont în situațiile comunicaționale de faptul că posedă un trecut, un prezent și un viitor. Aceasta rezultă din faptul că aproape orice proces comunicațional face apel la anumite cauze determinante care fac parte din trecut. La fel și viitorul poate afecta comunicarea în cazul în care dorim ca aceasta să continue vom face precizările necesare pentru acest fapt în prezent. Trebuie de precizat și faptul că în același timp, comunicarea este un „proces irepetabil și ireversibil”

Profesorul universitar doctor Ioan Cerghit afirma despre școală, referitor la acțiune de comunicare că: „….instituția de învățământ constituie locul unde se învață comunicarea; unde se deprinde și se perfecționează comunicarea; unde se elaborează (creează) comunicare; unde se educă (cultivă) comunicarea. Aici, comunicarea are semnificația unei valori umane și sociale, motiv pentru care educarea comunicării constituie un scop în sine, un obiectiv major al învățământului, la care toate disciplinele trebuie să-și aducă propria contribuție.”

Comunicarea organizațională este o formă specifică a comunicării interpersonale în cadrul unor structuri organizatorice. „Comunicarea organizațională este un proces, de regulă intenționat, de schimb de mesaje între persoane, grupuri și niveluri organizatorice din cadrul organizației cu scopul înfăptuirii atât a obiectivelor individuale cât și a celor colective”. Buna funcționare a tuturor segmentelor organizației întocmai de calitatea acestei comunicări depinde. Putem vorbi despre o creștere direct proporțională între rolul comunicării, rolul muncii în echipă și schimbarea tipului de leadership pentru organizațiile post-industriale.

Rolul cel mai important în cadrul comunicării organizaționale, este deținut de către comunicarea managerială. La fel se întâmplă și la nivelul sistemului de învățământ, fapt care va fi prezentat în capitolul separat dedicat acestui nivel de comunicare. Funcția managerială poate fi îndeplinită cu succes numai cu ajutorul unei comunicări eficiente care presupune: planificarea și programarea activităților, coordonarea și controlul, evaluarea și autoevaluarea resurselor umane, motivarea, consultarea și participarea membrilor organizației la realizarea scopurilor organizației. Din cauza importanței și nuanțării date comunicării pentru viața profesională, angajații instituțiilor sunt asaltați de un exces de informații care nu poate fi administrat decât printr-o comunicare eficientă, care, de obicei, este insuficientă sau lipsește.

Comunicarea instituțională este obligatorie, în orice caz, indiferent de natura sau felul instituției la care ne referim. Publicul-țintă va percepe în mod corect fluxul informațional numai în cazul existenței unei comunicări instituționale eficiente și astfel, imaginea organizației se va îmbunătăți considerabil nu doar în sfera ei de activitate, ci și în ochii cetățeanului de rând.

Din cele precizate până acum se putem spune despre comunicare că ar reprezenta o activitate primordială care răspunde unor nevoi. Această nevoie de comunicare sau nevoie de a vorbi (denumită de Skinner mands) reprezintă un comportament personal. Acest tip de comportament personal este transformat, prin vorbirea adresată altora sau doar prin comportament nonverbal, în comportament public. Atunci când prin acest comportament este transmisă o informație de la o persoană la alta, el se transformă în comunicare. Nevoile al căror răspuns poate fi reprezentat de comunicare pot fi de natură practic-fizică, biologică, spirituală, culturală și socială.

În concluziile trase de Laurențiu Șoitu (Șoitu, 2001) în lucrarea sa din domeniu, este precizat faptul că știința și arta comunicării nu se moștenesc ci sunt dobândite prin învățare, parcurgându-se etape multiple. Un rol important în dobândirea acestor competențe îl deține învățământul la toate nivelurile sale. Și dacă sistemul de învățământ este cel care oferă platforma necesară dobândirii unor asemenea abilități, trebuie mai întâi de precizat dacă și cum anume se desfășoară activitatea de comunicare cu tot ceea ce presupune ea în sistemul de învățământ privit ca o organizație în care resursele umane sunt într-o permanență interacțiune.

Cap. II. Niveluri ale comunicării în învățământ

II.1 Comunicarea la nivel managerial

În orice grup, cum sunt și organizațiile sau instituțiile, apare și un lider care are menirea să îndrume întregul grup. Rolul acestui unic individ, aflat în fruntea grupului, asupra activității de comunicare este unul dintre cele mai semnificative, dar nu doar atât, ci și ofertante în același timp.

Odată cu organizarea în conformitate cu necesitățile, exigențele și mijloacele moderne a instituțiilor și organizațiilor au crescut și responsabilitățile personalului angajat în sfera gradului de intervenție, inițiativă și creativitate ce intră în atribuțiile fiecăruia. În acest sens s-a accentuat interacțiunea reciprocă bazată pe feedback, fapt ce a potențat introducerea unor noi mijloace de comunicare prin intermediul cărora managerii de la toate nivelurile să aibă posibilitatea să verifice modul în care au fost receptate mesajele transmise cu ajutorul feedback-ului primit având ca țintă flexibilizarea și adaptarea deciziilor. Comunicarea managerială, prin această caracteristică, reprezintă un instrument important în realizarea schimbării în organizație și pe lângă faptul acesta, prin impactul său, este indispensabilă pentru desfășurarea activității organizației.

Managerul trebuie să-și însușească anumite deprinderi de comunicare specifică ce trebuie să includă și aspecte complexe de management al schimbării atât în comunicarea internă, cu angajații (în cazul nostru cu personalul didactic, didactic auxiliar și nedidactic al instituțiilor de învățământ), cât și în comunicarea externă care se realizează în cazul școlilor nu doar cu familiile elevilor, cu instituțiile locale, presa, biserica sau alți sponsori, dar vizează la nivel general toată comunitatea locală căreia îi aparține și nu numai. În special pentru comunicarea externă sunt necesare dezvoltarea deprinderilor de comunicare managerială între culturi organizaționale și naționale diferite care pot fi adesea presărate de efectele unor schimbări cum ar fi: nevoia de transparență a deciziilor, nevoia de a comunica totul și imediat, nevoia parteneriatelor cu sindicatele, etc..

În lucrarea Rodicăi și a lui Dan Cândea (Cândea Rodica, 1996) sunt precizate următoarele funcții ale comunicării manageriale:

funcțiunea de informare –de monitorizare a informațiilor interne și externe obținute prin toate mijloacele posibile;

funcțiunea de comandă și instruire – de asigurare a unității și continuității acțiunilor colectivului în direcția obiectivelor stabilite;

funcțiunea de influențare și convingere, îndrumare și sfătuire – de control asupra informației și comportamentului angajaților;

funcțiunea de integrare și menținere a informațiilor – asigură eficiența activității organizației.

Astăzi, comunicarea a devenit din ce în ce mai importantă și mai nuanțată. În viața profesională, angajații se confruntă cu un exces de informații, dar și cu insuficiența și chiar absența comunicării. Informarea și comunicarea sunt două noțiuni diferite, însă interdependente. Informarea pune persoanele în relații cu anumite informații, iar comunicarea pune persoanele în relații cu alte persoane.

Misiunea care îi este atribuită comunicării în organizații este aceea de a-i oferi o poziție stabilă, de a-i conferi o personalitate recunoscută și o identitate distinctă față de concurență. Sistemul de colaborarea reciprocă este susținut numai de și printr-o bună comunicare, un asemenea sistem favorizând dezvoltarea organizației pe calea realizării obiectivelor propuse, ajungând să se creeze o ambianță umană generatoare de eficiență și satisfacții. În cadrul politicii de comunicare a întreprinderii se impune cu prioritate comunicarea internă. Aceasta este cea care se dezvoltă în cadrul relațiilor dintre resursele umane ale organizației. Dacă personalul unei organizații este insuficient informat, ascultat, dacă nu există acel sistem de colaborare reciprocă, imaginea creată asupra ei pe piață sau în fața partenerilor nu va fi favorabilă sau va fi chiar inexistentă.

„Comunicarea este, astfel, o necesitate în cadrul organizației, la locul de muncă, îmbogățind conținutul propriei personalități și integrând informațiile primite și transmițând noi informații. Ea este mijlocul prin care se conferă unitate întregii activități dintr-o întreprindere.”

Oamenii dintr-o organizație alcătuiesc un colectiv – colectivul organizației respective – prin intermediul căruia este difuzată imaginea organizației, îi este difuzat succesul și îi sunt vândute meritele. Din experiența în domeniul resurselor umane și al organizațiilor se poate vedea faptul că o organizație bine văzută și bine situată din toate punctele de vedere se bazează pe un personal bine motivat, informat corespunzător, și care să fie capabil să răspundă la critici sau să explice dificultățile

(Minzberg, 1975) identifică trei roluri ale comunicării manageriale :

roluri interpersonale, ce se exprimă în relațiile cu angajații. Aceste roluri pot fi cel de lider, persoană de legătură sau figură de reprezentare;

roluri informaționale, ce se concretizează în acțiunile de creare și dezvoltare a rețelei informaționale. În acest sens, managerul poate fi monitor, diseminator de informații sau purtător de cuvânt;

roluri decizionale, ce se manifestă în alegerea variantei optime de acțiune. Managerul va fi cel ce va iniția acțiuni, va rezolva disfuncționalități, va aloca resurse și va negocia conflictele.

Un alt rol important al comunicării este prezent și în evaluarea personalului. Dacă un manager nu comunică apropiat și regulat cu angajații, el nu va fi capabil să le înțeleagă nevoile și să le evalueze performanțele corect. Majoritatea studiilor arată faptul că angajații preferă să primească informațiile în mod direct de la superior, eventual în cadrul ședințelor sau întrunirilor unde au posibilitatea de a pune întrebări în mod direct. Pe lângă toate acestea, o severitate excesivă și critica a managerilor este o posibilă generatoare de un climat stresant în interiorul organizației și, în acest caz, angajații vor începe să respingă comunicarea de frică sau ca o măsură de prevedere. În cazul transmiterii pe cale ierarhică a unei informații, aceasta este posibil să ajungă distorsionată la destinatar din cauza peregrinării ei dintr-o parte în alta a rețelei. În caz contrar, însă, prin stabilirea unei forme organizate de comunicare cu angajații, mesajul poate fi controlat și este consecvent și consistent, de asemenea. Referitor la ceea ce spuneam despre abilitățile de comunicare ale managerului putem afirma că lipsa de comunicare dintre management și angajați poate conduce la scăderea performanței și chiar la conflicte cu sindicatele. Interviul de evaluare este situația în care comunicarea este esențială deoarece implică discuții scurte informale între manager și angajat pentru crearea unui climat pozitiv, pregătirea celor doi pentru interviu prin abordarea unei atitudini deschise la sugestii de ambele părți și discutarea propriu-zisă a performanței angajatului pornind de la aspectele pozitive, explicând motivele pentru remarcile negative și ascultarea punctului de vedere al celuilalt.

Orice plan de comunicare trebuie urmărească realizarea unor obiective prin asigurarea coerenței acțiunilor de comunicare din firmă. În acest fel, el va putea oferi o schiță globală în care comunicarea își stabilește locul și rolul indispensabile din schemă. La nivelul unei sistemului de învățământ, acest plan se poate realiza prin subsumarea acțiunilor coerente de comunicare internă și externă, care se desfășoară implicit datorită naturii de obligativitate a unor niveluri de învățământ, sau prin realizarea a două planuri separate și eventual a unei strategii comune.

Planul de comunicare internă integrează funcția de comunicare internă în strategia companiei și o ridică la același rang cu celelalte funcții. El trebuie să fie articulat pe organizarea și strategia firmei și să se adapteze la nevoile și obiectivele momentului, adică să fie realist, precis și pragmatic. Strategia de comunicare reprezintă un element fundamental al strategiei generale de comunicare organizațională în companiile de mari dimensiuni. Cu toate acestea, nu toate companiile aleg să redacteze un astfel de document, ci introduc obiectivele și acțiunile de comunicare internă în cadrul celorlalte planuri și strategii organizaționale. Considerăm că este necesară separarea strategiei de comunicare internă atât în teorie cât și în practică și definirea ei clară în cadrul unui document separat, care este vital pentru organizațiile mari și mai ales pentru cele care au suferit anumite schimbări.

O comunicare eficientă cu personalul nu se realizează la întâmplare și oricum, urmărind numai dorința de a răspunde la amenințări sau de a susține angajații pe timp de criză. Pentru îmbunătățirea programului de comunicare eficientă cu angajații și adaptarea mijloacelor utilizate precum și a componentelor în funcție de specificul auditoriului se poate recurge la sondaje de atitudine în rândul angajaților. În cazul aplicării unor astfel de sondaje se pot obține informații despre percepțiile oamenilor cu privire la organizație, se pot afla nemulțumirile, sau expectanțele lor, precum și diferențele de atitudine sau de așteptări dintre diferite compartimente sau niveluri ale organizației. Conducerea organizației trebuie să identifice diferențele de percepție a mesajelor de către diferitele compartimente ale organizației și, în același timp, să orienteze programul de comunicare către întreaga masă a personalului.

Pentru a putea realiza acestea este necesară realizarea unei strategii, a unui plan de comunicare menit să conducă la realizarea unui obiectiv bine stabilit. În cadrul acestei planificări trebuie introduse și răspunsurile la câteva întrebări indispensabile: „Cine este auditoriul?, Ce mesaj trebuie transmis?, Ce mijloace trebuie folosite?, Cum se face acest lucru? A funcționat comunicarea?”

Pe lângă organizarea și planificarea comunicării în cadrul firmei este necesară și o evaluare periodică a modului în care funcționează comunicarea în interiorul organizației. Această evaluare se realizează prin auditul de comunicare internă. Auditul comunicațional este văzut ca parte a unui pachet pentru evaluarea eficacității organizaționale, identificarea bunelor practici în interiorul și în afara organizației și crearea unui climat în care aceste practici să fie aplicate cât mai mult și cât mai bine.

Activitatea managerială însăși este un proces complex și continuu de comunicare. O cerință specială față de manager este aceea de a fi un bun comunicator, căci problema reală a comunicării organizaționale nu este aceea a implicării sau nu a managerului, ci dacă el comunică bine sau nu. De el depinde în mare măsură succesul organizației, de modul în care acesta transmite informațiile și de felul în care îi ascultă pe cei din jurul său ; pentru că deosebit de important pentru orice proces de comunicare este ascultarea. Specialiștii propun și tehnici de succes în ceea ce privește ascultarea.

Angajații unei organizații trebuie să înțeleagă încotro se îndreaptă aceasta, ei au nevoie să le fie recunoscute competențele, au nevoie să fie ascultați. O bună comunicare are un efect pozitiv asupra climatului intern și, implicit, asupra imaginii globale a organizației. Comunicarea internă contribuie la construirea imaginii organizației alături de comunicarea externă ( relațiile organizației cu piața și cu partenerii de afaceri ).

Dintre competențele comunicative pe care trebuie să le dețină un lider, un manager, pot fi amintite:

comunicarea activă – pune în evidență faptul că, de obicei, liderii sunt cei care vorbesc mai clar mai fluent și mai concis decât ceilalți membri ai grupului, lucru foarte important pentru aceștia în momentul în care primesc de rezolvat sarcini complexe și roluri ambigue;

buna stăpânire a sarcinii de grup – prin care liderul dovedește cunoștințe extinse despre sarcină și posedă abilitățile și procedurile care facilitează realizarea sarcinii;

abilități de mediere a informațiilor – liderul structurează informațiile dezorganizate și le distribuie membrilor pentru a se putea focaliza pe activitățile importante pentru grup;

exprimarea propriilor opinii în mod provizoriu – fapt ce arată deschiderea liderilor la idei ulterioare și mai mult de atât dezvoltă comportamente de comunicare ce încurajează exprimarea oricărei idei;

preocupare centrată pe grup – implicarea personală a liderului pentru atingerea obiectivelor de grup;

respectarea exprimării celorlalți;

abilități de comunicare care exprimă o apreciere a efortului membrilor grupului.

Comunicarea este, astfel, o necesitate în cadrul organizației, la locul de muncă, îmbogățind conținutul propriei personalități și integrând informațiile primite și transmițând noi informații. Ea este mijlocul prin care se conferă unitate întregii activități dintr-o întreprindere. Comunicarea ajută întregul personal din organizație să se descopere, să converseze, să se contrazică și să cadă de acord, să ia decizii împreună etc. Totodată, o comunicare eficientă îi va ajuta pe oameni să știe ce urmărește organizația, ce se așteaptă de la ei, care le sunt sarcinile de îndeplinit.

Imaginea organizației depinde de imaginea difuzată de oamenii ce o alcătuiesc. Experiența a arătat că cele mai bine văzute organizații sunt cele în care personalul este motivat, informat, poate să răspundă la critici și să explice dificultățile, să difuzeze succesul și să-și vândă meritele.

Particularizând pentru sistemul de învățământ, ca organizație, putem vorbi, la nivel managerial despre comunicarea între directorul/directorii de școală și cadrele didactice, personalul didactic auxiliar și personalul nedidactic angajat în instituția respectivă. Din punctul de vedere al comunicării interne putem vorbi despre o comunicare internă scrisă și o comunicare internă orală. Comunicarea internă scrisă are la bază diferite documente școlare care sunt realizate și menite pentru a asigura buna desfășurare a activității în școală. Printre aceste documente putem enumera: fișe de evaluare a activității cadrelor didactice din timpul inspecțiilor curente realizate la clasă, fișe tipizate de evaluare/autoevaluare a activității cadrelor didactice, registre cu procesele verbale încheiate cu diferite ocazii, condici de prezență, cataloage, registre matricole, dosare ale comisiilor metodice sau alte comisii, planificări ale cadrelor didactice, comunicări legate de evenimente, regulamentul școlar, codurile deontologice și alte tipuri de documente care trec prin mâna directorului și a altor cadre didactice. Multe din cele amintită reflectă chiar importanța comunicării pentru instituția de învățământ.

Referitor la comunicarea de tip oral care se desfășoară în școală putem afirma că se realizează relativ ușor și nu necesită cu stringență telefonul sau e-mail-ul pentru a se desfășura în bune condiții, chiar dacă uneori sunt folosite și aceste două căi în vederea eficientizării și câștigului de timp. Ședința reprezintă un tip de comunicare orală care se folosește cu precădere în mediul școlar și care le oferă directorilor de școli posibilitatea de a aduce la cunoștința salariaților diferite aspecte ale muncii din unitatea respectivă, condiții în care, tuturor angajaților li se oferă posibilitatea să intervină, să se implice și să participe activ la luarea deciziilor comune. Aceste ședințe sunt periodice și au scopul de a prezenta pentru toată lumea obiectivele școlii pentru o perioadă următoare apropiată, precum și analizarea și evaluarea activității și performanțelor realizate la nivelul întregii organizații de la ultima prezentare până la aceasta. La aceste ședințe au obligația de a participa toți cei ce fac parte din colectivul cadrelor didactice angajate la instituția respectivă și au posibilitatea de a participa în mod activ la luarea deciziilor pentru îmbunătățirea activității din organizație pe viitor.

Pe lângă acest tip de ședințe mai generale există și alte tipuri cum ar fi ședințele sau întâlnirile pe nivel (la care participă cadrele didactice care predau la același nivel), ședințe ale comisiilor metodice sau chiar întâlniri pe discipline care au rolul de a planifica împreună activitatea didactică în conformitate cu programele școlare și cu cerințele conducerii.

După cum aminteam mai sus despre comunicarea managerială, și în relația director-cadre didactice, un aspect foarte important al comunicării este deținut de feed-back. Dacă feedback-ul este oferit clar și la momentul potrivit din ambele părți nu vor exista dificultăți sau probleme de comunicare la niciun nivel. Spre exemplu, în urma unei inspecții realizate la clasă directorul trebuie să îi ofere profesorului un feedback clar prin intermediul căruia să justifice calificativul oferit pe fișa de evaluare completată în timpul inspecției, să facă aprecieri și să ofere recomandări pentru îmbunătățirea prestației profesorului pe viitor la clasă.

Agenția Canadiană de Dezvoltare Internațională a identificat trei tipuri de feedback:

evaluativ

descriptiv

experențial

Pentru fiecare din aceste trei tipuri de feedback se pot oferi exemple din activitatea directorilor și a cadrelor didactice. Pentru feedback-ul evaluativ se poate lua ca exemplu o exprimare directă a șefului față de comportamentul cadrului didactic. (exemplu: Nu îți respecți îndatoririle de serviciu pe hol și nu ești acolo când ar trebui să fii!) În cazul celui descriptiv se poate lua ca exemplu situația: „După o lună, cinci părinți au subliniat competența cu care îți desfășori activitatea la catedră”. Feedback-ul experențial se referă la situația în care opinia este deja cunoscută de către cadrul didactic din alte surse decât în mod direct de la șeful instituției (exemplu: „Domnule director, mi s-a părut foarte neplăcut să aflu de la un coleg, în loc să fiu informat în mod direct de către dumneavoastră, că cererea mea pentru concediul de studii a fost respinsă”).

Dacă dorim ca feedback-ul să aibă eficiență pentru organizație în general și pentru director în special, el trebuie să aibă anumite caracteristici:

să fie constructiv (exemplu: „Am observat că întârziați la program foarte des”);

să fie echilibrat („Lecția prezentată la inspecție a fost foarte reușită: ați utilizat material didactic divers și potrivit, răspunsurile elevilor au fost corecte și prompte datorită participării lor active la lecție, strategia didactică utilizată a combinat metode și procedee moderne în conformitate cu cerințele actuale și cu nivelul clasei de elevi. Țin totuși să critic proiectul de lecție care trebuie îmbunătățit deoarece îi lipsesc câteva indicații metodologice esențiale”);

să fie ponderat ( ex. „Aș prefera să mă lași să-mi termin eu ideile de expus pentru că în acest mod le voi putea enumera mai coerent, tu vei putea să le înțelegi mai bine și sunt convins că am putea colabora mai eficient. Ce părere ai?”);

să fie specific, adică să nu conțină generalizări și să se refere strict la o situație concretă. În cazul unei inspecții la clasă, profesorului trebuie să i se spună clar și direct ceea ce nu a fost în regulă pentru ca acesta sa poată lua, pe viitor, măsurile necesare îmbunătățirii performanței individuale;

să fie oferit cu multă curtoazie în sensul că feedback-ul nu reprezintă pentru nimeni o reglare de conturi și trebuie să se aibă în vedere și sensibilitatea receptorului. Este de preferat ca acestuia să îi fie respectate libertatea și posibilitatea de a păstra aparențele deoarece scopul feedback-ului nu este de a pedepsi angajatul ci, dimpotrivă, de a-l ajuta să-și modifice comportamentul, atitudinea sau randamentul în direcția îmbunătățirii activității sale.

să fie oferit într-un moment propice – este de preferat să fie cât mai aproape de eveniment pentru că ulterior acesta este posibil sa-și piardă din valoare și din eficiență;

să se verifice dacă a fost înțeles – caracteristică ce poate fi realizată cu ajutorul informațiilor suplimentare de genul: „La ce te gândești?”, „Cum vezi lucrurile pe care tocmai ți le-am spus?”

să înceapă cu aspectele pozitive, deoarece astfel vor pute fi mai ușor ascultate și însușite criticile;

să ofere alternative;

să fie asumat de emițător;

să nu fie exagerat.

Un alt tip de clasificare a comunicării o împarte în comunicare pe verticală și comunicare pe orizontală. Comunicarea pe verticală poate fi și ea ascendentă și descendentă.

Comunicarea verticală ascendentă poate fi sub formă de rapoarte, informări, discuții oficiale din cadrul ședințelor sau pur și simplu discuții libere prin intermediul cărora personalul didactic al școlii informează sau atenționează conducerea cu privire la unele probleme existente ce pot avea efect asupra climatului organizațional. Când acest tip de comunicare se desfășoară în cel mai eficient mod într-o școală, poate oferi soluții pentru rezolvarea problemelor într-un mod cât mai profesionist. Dacă aceste soluții sunt luate în calcul și aplicate, concomitent cu aprecierile față de cei care le-au propus, coeziunea grupului crește și în același timp se manifestă conștiința apartenenței la grup. În acest mod, fiecare angajat va avea sentimentul că este important și indispensabil în și pentru organizația școlară.

Rolul comunicării ascendente este destul de mare pentru eficiențe comunicării organizaționale dat fiind faptul că aceasta se poate constitui în feedback-ul informațiilor primite pe cale descendentă. Managerii școlari pot fi capabili cu ajutorul acestui tip de comunicare să-și formeze o viziune asupra moralului personalului, asupra problemelor ce pot afecta comunicarea sau asupra motivației personalului. Ruxandra Rășcanu (Rășcanu, 1995) exprima faptul că precizia comunicării ascendente reflectă încrederea subalternilor în superiori, dar și aspirațiile de promovare ale subalternilor. „Când nu îi cunosc suficient, sau când au experiența unor răspunsuri negative, ori când țin foarte mult să-i impresioneze favorabil, subordonații nu vor risca să-și dezamăgească superiorii, distorsionând din aceste cauze informația”

Comunicarea verticală descendentă se desfășoară în mod invers celei ascendente, adică informațiile sunt transmise pe linie verticală de la forurile superioare, de la conducerea școlii către ceilalți membri ai unității școlare. Tipurile de informații care pot fi transmise sunt cele legate de politica, scopurile și strategia aleasă de organizația școlară. În general, directorii școlilor transmit aceste informații în mod direct, pe cale orală, dat fiind faptul că la nivelul unității școlare ierarhia este alcătuită din conducere și restul cadrelor didactice, didactice auxiliare și nedidactice, asta însemnând că informațiile pot fi transmise într-un mod ușor doar prin simpla întâlnire din whole-stuff meeting. În cazul în care intervin situații ce nu suportă amânare, directorul anunță doar o parte din cadrele didactice urmând ca acestea să propage informația mai departe, la restul personalului. Problema principală ce poate interveni în acest tip de comunicare este constituită de probabilitatea destul de ridicată ca informația ce se transmite să fie filtrată în timp ce este vehiculată de la un nivel la altul. Acest lucru se întâmplă deoarece fiecare nivel la care ajunge mesajul îl interpretează în funcție de propriile necesități sau obiective.

Comunicarea de sus în jos, cum mai este numită comunicarea descendentă, se realizează între persoane care ocupă diferite poziții în ierarhia organizațională, având drept scop declarat determinarea unui comportament catalogat de către organizație ca fiind dezirabil. Prin această modalitate sunt transmise de către factorii de decizie spre restul personalului obiectivele organizației și, în același timp, se încearcă inducerea de atitudini corespunzătoare scopurilor organizaționale sau pur și simplu motivarea personalului.

Comunicare pe orizontală din instituțiile școlare este stabilită între cadrele didactice care predau la aceeași școală, între profesorii care au ore la aceeași clasă sau care fac parte din aceeași comisie metodică. De asemenea acest tip de comunicare poate avea loc și între fostul învățător/diriginte al clasei de elevi și actualii profesori care predau acum la clasă în cazul existenței unor probleme care necesită conlucrare cu aceștia în rezolvarea lor. Acestui tip de comunicare îi voi acorda mai multă atenție în capitolul următor care se referă tocmai la diferitele modalități de comunicare între cadrele didactice. Calitatea și eficiența comunicării pe orizontală diferă în funcție de structura organizației.

Tot în cadrul comunicării la nivel managerial poate fi introdusă și forma de comunicare în diagonală. Aceasta se referă la situația în care, spre exemplu, un cadru didactic discută în mod direct o problemă cu directorul general al școlii, trecând peste directorul de studii care ar fi putut rezolva problema.

În unitățile școlare, există și o altă categorie de clasificare a tipurilor de comunicare după gradul de oficializare. Putem vorbi astfel pe de o parte de comunicarea formală, iar de cealaltă parte de elemente ale comunicării informale. Dacă ne referim la cea formală, putem conchide faptul că din această categorie fac parte toate informațiile oficiale ce sunt necesare organizației pentru îndeplinirea obiectivelor sale. Canalele oficiale pe care circulă comunicarea formală în instituțiile de învățământ sunt cele cunoscute: școală – cadre didactice – elevi – părinți și se poate realiza în formă scrisă sau verbală. În multe cazuri, în cadrul întâlnirilor formale pot apărea și elemente ale comunicării informale între grupurile de cadre didactice care sunt mai apropiate și se cunosc foarte bine și înafara programului. Spre exemplu, la școala unde lucrez eu (Școala Gimnazială „Dimitrie Onciul” Straja) se poate întâlni într-un procent foarte mare comunicarea informală atât la nivel managerial cât și la nivelul cadrelor didactice , deoarece personalul unității de învățământ este 100 % autohton și fiind mediu rural oamenii se cunosc foarte bine între ei. În cazul comunicării informale regulile sunt mai puțin stricte, canalele sunt altele decât cele formale și uneori pot bloca circulația informației în rețeaua formală sau o pot distorsiona în concordanță cu interesele și relațiile celor implicați. Pe de altă parte, însă prin intermediul acesteia poate fi îmbunătățită și flexibilizată comunicarea formală. Se întâmplă în unele cazuri ca deciziile ce se iau pe plan intern să fie influențate de către relațiile informale exercitate uneori asupra conducerii școlii.

După modul de transmitere, comunicarea poate fi scrisă, verbală și nonverbală.

Comunicarea scrisă la nivel managerial este utilizată frecvent în cadrul instituțiilor școlare și are ca obiective principale solicitarea sau transmiterea de note interne, rapoarte, decizii, planuri, scrisori adresate unor persoane aflate în interiorul sau înafara organizației. Ca și celelalte forme, comunicarea scrisă poate avea atât avantaje, cât și dezavantaje. Printre avantaje putem enumera:

oferă un timp mai mare de argumentare și de gândire;

este lipsită de implicare emoțională;

asigură o diversitate sporită ideilor, concizie și claritate;

realizarea ei nu poate fi întreruptă de perturbări din cauza celorlalți participanți la comunicare;

nu este indispensabilă prezența participanților în același timp la comunicare;

constituie un mod prestigios de stabilirea a relațiilor dintre diferite persoane comportând un anumit descendent al emițătorului față de receptor.

Dezavantajele comunicării scrise pot fi:

eliminarea relației directe dintre participanți fapt care duce la depersonalizarea comunicării;

consum mare de timp cu implicații asupra multiplicării posturilor din structura organizatorică;

costuri ridicate ce implică atât cheltuieli directe: salarii, hârtie, mijloace de prelucrare, tipărire și transmitere, cât și cheltuieli indirecte legate mai ales de stocarea, păstrarea și conservarea acestora în dosare și spații special amenajate.

Comunicarea verbală are cea mai mare frecvență de utilizare în cadrul organizațiilor sau al instituțiilor. Se desfășoară prin intermediu limbajului verbal care este de regulă influențat de părerile personale, valorile, reperele la care se raportează indivizii atunci când transmit și receptează mesaje. La fel ca și cea scrisă, comunicarea verbală are, la rândul ei, atât avantaje cât și dezavantaje, care sunt complementare într-o oarecare măsură cu cele ale comunicării scrise.

Avantaje:

stabilește relații directe, personalizate între manageri și executanți, oferindu-le angajaților sentimentul de participare la viața organizației și sentimentul de considerație;

permite flexibilitatea comunicării oferind posibilitatea adaptării mesajului la gradul de recepție prin urmărirea reacțiilor participanților la discuție;

feedback-ul este oferit imediat, iar comunicarea poate fi canalizată spre cee ce se dorește din timpul realizării ei;

are o viteză mare de emisie și de recepție;

informarea poate fi nuanțată și persuasivă,

permite valorificarea rapidă a unor situații și acțiunea imediată în cazul unor urgențe;

costurile sunt mult mai reduse față de cele ale comunicării scrise.

Dezavantaje ce pot apărea:

necesită prezența simultană a interlocutorilor, multiplicând timpul consumat;

transmiterea succesivă prin diferite trepte ierarhice (profesor – director, director – inspector, părinte – director) se face dificil și cu mari pierderi de substanță informațională.

II.2 Comunicarea cu și între cadrele didactice

John Dewey afirma referitor la comunicarea organizațională: „Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun, iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să dețină în comun aceste lucruri. Comunicarea este un mod de a exista al comunității.” Sintetizând ceea ce tocmai s-a afirmat putem spune că suntem ființe sociale, ne construim în interacțiune cu ceilalți, iar interacțiunea atrage concomitent comunicare. Lipsa acestei activități, care, cu cât este practicată mai mult cu atât sporesc șansele de a se crea personalități puternice, atrage o îndepărtare inevitabilă față de grup, comunitate, societate. Însuși termenul de grup se definește prin reguli, reputație, muncă în echipă și implicit prin interacțiune, deci comunicare.

Și cum am afirmat că fiecare aparține unui grup, iar grupul înseamnă interacțiune, deci comunicare, putem susține afirmația că „nu este posibil să nu comunici”. Simpla apartenență la colectiv implică manifestarea unui comportament, or într-o interacțiune, comportamentul are valoare de mesaj, fie că vrea cineva sau nu vrea. Orice atitudine luată, fie că este de activitate sau inactivitate, tăcere sau vorbă, toate informează interlocutorii despre starea partenerului și în același timp influențează comunicarea.

Rolurile comunicării în grup pot fi:

de a conserva identitatea și coeziunea grupului;

de exercitare a funcției vitale de integrare socială;

de menținere și consolidare a unui humus psihologic comun;

Omul se comportă ca un actor pe scena relațiilor sociale,iar dezvoltarea sa individuală rezultă din combinația sinelui cu interacțiunile pe care le realizează la nivel de grup. Percepția de sine și a altora își pune întotdeauna amprenta asupra interrelaționării prin comunicare, dar putem spune că și percepția altora asupra noastră are același efect. Astfel, putem afirma faptul că autocunoașterea devine punctul de primire și reîntoarcere în actul de comunicare, drumul spre ceilalți fiind influențat de imaginea de sine.

Școala reprezintă instituția, organizația în care procesul de comunicare se manifestă sub toate formele și la toate nivelurile și mai mult de atât, pe lângă faptul că în școală procesul comunicării este indispensabil, această organizație reprezintă și un mediu în care se formează marea parte a abilităților de comunicare.

„Motorul acțiunii noastre este dorința fundamentală pe care o resimțim și cel mai bun sfat pentru cei ce pretind să convingă în afaceri, acasă, la școală sau în politică, este: mai întâi de toate, stârniți în ceilalți o dorință vie. Cine e în stare de asta, are lumea la picioare, cine nu, este condamnat la singurătate”( Harry A. Overstreet – Arta de a influența conduita umană)

Orice colectiv cu oameni care lucrează în echipă își construiește un stil de lucru propriu, după modul specific de autoorganizare a muncii, în funcție de natura relațiilor, și de oglinda rezultatelor anterioare. Printre regulile și principiile care determină ca echipa să fie eficientă și să reprezinte un factor important în conducerea unității, se pot enumera:

posibilitatea compensării competențelor pentru teme;

particularizarea rolurilor individuale, dar apoi asigurarea comunicării;

comunicare continuă, deschisă;

relații interpersonale bazate pe încredere, sprijin;

comunicarea organizată variat, oferind posibilitatea cunoașterii de către membrii echipei a aspectelor pozitive și a celor negative;

descoperirea cauzelor, evaluarea reciprocă, întărirea comportamentelor pozitive și a climatului de muncă, prevenirea conflictelor.

Grupul educațional poate fi caracterizat prin: scopuri, norme, roluri și coeziunea de grup.

Scopurile definite în cadrul colectivului de cadre didactice pot fi de tip prescriptiv (în cadrul acestui tip de scopuri intră cele stabilite anterior de către persoane care nu aparțin grupului) și scopuri individuale ( cele care sunt stabilite în cadrul grupului) Pentru echilibrarea structurii organizatorice a colectivelor de cadre didactice, cele două tipuri de finalități trebuie să se integreze și să se armonizeze reciproc.

Rolurile se referă la sarcinile ce trebuie realizate de către membrii grupului. Ele reprezintă poziții în cadrul grupului cărora le corespunde un set de comportamente așteptate. De aceea, membrilor grupului li se poate cere să acționeze diferit unul față altul. În cadrul organizațiilor putem identifica două categorii de roluri. O primă categorie cuprinde rolurile desemnate sau alocate și indică „ce face cineva” și „cine poate spune altora ce să facă”. Cealaltă categorie s o reprezintă rolurile emergente ce provin din nevoile socio-emoționale ale membrilor grupului sau pentru realizarea unor sarcini de lucru formale. De asemenea, aceste roluri pot fi asumate de către liderii informali sau de către „țapii ispășitori”, care pot deveni ținta ostilității grupului. Poate apărea în diferite cazuri și ambiguitatea rolurilor, mai ales atunci când scopurile rolului sau metodele de aplicat sunt lipsite de claritate. Cu rădăcini în ambiguitatea rolurilor pot apărea și conflictele de rol în cazul în care un membru al grupului este pus în fața unei așteptări incompatibile cu rolul. Poate apărea și conflictul între roluri, dacă mai multe roluri ale aceluiași ocupant implică așteptări incompatibile. Există și o a treia formă de conflict – persoană-rol – care apare în cazul în care pretențiile rolului solicită un comportament care este incompatibil cu personalitatea sau aptitudinile celui care îl ocupă.

Normele sunt directive de conduită acceptate și recunoscute de toți membrii grupului educațional și prescriu modele de comportament. Rolul lor în cadrul grupului este de reglare și evaluare.

Normativitatea apare pentru că asigură comportamentelor regularitate și predictibilitate.

Coeziunea grupului face referire atât la gradul de unitate și integrare a colectivului, cât și la rezistența acestuia la destructurare.

Făcând parte dintr-un grup, fiecare individ este supus unor norme și constrângeri care trebuie acceptate ca atare. Odată ce au fost diminuate, raporturile dintre membrii grupului se modifică și nu mai sunt stabile, ci devin nesigure, evazive, supuse oscilațiilor emoționale. Se produc lacune în organizare și în stabilirea cu exactitate a poziției fiecărui individ precum și a raporturilor cu ceilalți, care se manifestă prin apariția greutăților în alegerea atitudinilor și a expunerii ideilor personale. Incertitudinea fiecărui individ crește și conduce spre relații de respingere, dezacord și sentimente de insecuritate sau angoasă.

Vocabularul comun întărește identitatea grupului, promovează valori proprii și originalitatea marcată de limbajul specific care răspunde unei nevoi de detașare față de alte grupuri.

Contextul comunicării este de regulă evident și impune, în funcție de situație, fie restricționarea comunicării, fie stimularea ei.

Contextului comunicațional îi sunt atribuite trei dimensiuni:

fizică

socio-psihică

temporală

Contextul fizic reprezintă mediul propriu-zis în care se desfășoară comunicarea și poate avea efecte asupra conținutului și formei mesajului ( dispunerea locutorilor, așezarea mobilierului, tipul de spațiu: deschis și circular sau închis și ierarhizat).

Dimensiunea social-psihică are în vedere relațiile dintre participanți și rolurile pe care aceștia le joacă, normele organizației instituționale, caracterul formal sau informal, rece sau cald al situației de comunicare.

Dimensiunea temporală se poate referi la momentul zilei în care se desfășoară comunicarea, dacă este favorabil sau nu situației, la timpul istoric sau la succesiune replicilor.

Toate cele trei dimensiuni interacționează influențându-se reciproc, schimbarea este continuă, niciodată statică, iar variabilele specifice se întrepătrund permanent.

Între cadrele didactice din aceeași școală, tipul de comunicare ce se stabilește cu preponderență este comunicarea pe orizontală. Aceasta se poate realiza și între profesorii care au ore la aceeași clasă sau care fac parte din aceeași comisie metodică. De asemenea acest tip de comunicare poate avea loc și între fostul învățător/diriginte al clasei de elevi și actualii profesori care predau acum la clasă în cazul existenței unor probleme care necesită conlucrare cu aceștia în rezolvarea lor. Calitatea și eficiența comunicării pe orizontală diferă în funcție de structura organizației. Acest tip de comunicare duce la găsirea de soluții optime pentru rezolvarea unor posibile probleme și, în același timp, cadrelor didactice le este oferită posibilitatea de a participa la diferite activități specifice și comune.

Comunicarea orizontală poate fi privită din perspectiva a două aspecte: comunicarea laterală și comunicarea în serie. Comunicarea laterală se referă la mesajele transmise de la egal la egal în organizație, în cazul de față de la cadru didactic la cadru didactic. Utilizarea acestui tip de comunicare în rândul angajaților instituțiilor educaționale mijlocește înțelegerea unor fenomene sau a unor probleme ce pot fi împărtășite cu ceilalți și în același timp oferă angajaților satisfacția în legătură cu locul de muncă.

Mai există un avantaj al comunicării laterale și anume, acela ce se referă la faptul că membrii sunt motivați să-și împărtășească ideile și informația într-un mod natural și puternic (cu excepția situație în care, într-adevăr comunicarea laterală poate fi limitată din cauza viziunii competitive asupra activității, unii membri fiind mai capabili în anumite momente sau situații decât alții, iar în acest caz nu se împărtășește chiar totul)

Comunicarea serială se realizează prin transmiterea mesajelor de-a lungul unor șiruri de oameni care transmit mai departe ceea ce au auzit sub formă de zvon și nu ceea ce li s-a spus în mod direct. În cazul acestui tip de comunicare pot apărea probleme care să modifice conținutul mesajului. Reducerea numărului detaliilor sau renunțarea la o parte din ele, în timp ce altele sunt intensificate pentru a deveni mai puternice, în funcție de percepția asupra lor a fiecărui transmițător în parte, și nu în ultimul rând, tendința de a reconstrui mesajul pe care-l primim în perspectiva propriilor atitudini, prejudecăți, necesități și valori. În condițiile actuale, când încărcarea informațională este mai mare decât oricând în istorie, fluxului comunicațional în organizație nu îi este alocat suficient timp ca informația să fie asimilată, interiorizată și să i se găsească un loc și un rol util.

După gradul de oficializare a comunicării ce se poate realiza în colectivele de cadre didactice ale unei școli putem vorbi despre existența unei comunicări formale, categorie din care fac parte toate informațiile oficiale ce sunt necesare organizației pentru îndeplinirea obiectivelor sale. Canalele oficiale pe care circulă comunicarea formală în instituțiile de învățământ sunt cele cunoscute: școală – cadre didactice – elevi – părinți și se poate realiza în formă scrisă sau verbală.

Între cadrele didactice există această oficializare în situațiile în care sunt nevoite să lucreze împreună la anumite proiecte și nu se cunosc foarte bine sau de foarte mult timp.

În multe cazuri, în cadrul întâlnirilor formale pot apărea și elemente ale comunicării informale între grupurile de cadre didactice care sunt mai apropiate și se cunosc foarte bine și înafara programului. Spre exemplu, la școala unde lucrez eu (Școala Gimnazială „Dimitrie Onciul” Straja) se poate întâlni într-un procent foarte mare comunicarea informală atât la nivel managerial cât și la nivelul cadrelor didactice, deoarece personalul unității de învățământ este 100 % autohton și fiind mediu rural oamenii se cunosc foarte bine între ei.

În cazul comunicării informale regulile sunt mai puțin stricte, canalele sunt altele decât cele formale și uneori pot bloca circulația informației în rețeaua formală sau o pot distorsiona în concordanță cu interesele și relațiile celor implicați. Pe de altă parte, însă prin intermediul acesteia poate fi îmbunătățită și flexibilizată comunicarea formală. Se întâmplă în unele cazuri ca deciziile ce se iau pe plan intern să fie influențate de către relațiile informale exercitate uneori asupra conducerii școlii.

La fel ca și în cazul comunicării manageriale, comunicarea la nivelul cadrelor didactice din școală poate fi de mai multe feluri: directă sau indirectă, scrisă, verbală sau nonverbală.

Comunicarea directă este cea mai des întâlnită formă,se realizează față în față, și poate fi unilaterală sau bilaterală. Interacțiunea dintre cadrele didactice care fac parte din același colectiv este permanentă datorită comunicării directe și are consecințe majore în plan educațional. Canalele de comunicare directă de tip orizontal ce se stabilesc între cadrele didactice din școală determină buna desfășurare a activității.

Pentru a direcționa procesele de comunicare concrete și pentru a le orienta în sens optimizator

Pentru a direcționa procesele de comunicare concrete și pentru a le orienta în sens optimizator este nevoie de competență comunicațională. Meseria de cadru didactic este întocmai una dintre cele care solicită posesorului competență, dăruire și umanism tocmai pentru că obiectul de lucru este un material prețios, sensibil și complicat căruia trebuie să-i pregătească lada de zestre pentru viitor, să-i fixeze bine ancorele pentru prezent și să țină cont de posibilele dimensiuni ale personalității sale. Una din trăsăturile cruciale pe care trebuie să le aibă un dascăl este tocmai competența comunicativă. Și cum anume va putea demonstra discipolilor „cât de important este să înveți să comunici”, dacă nu tocmai prin oferirea propriului exemplu. Și acest fapt se observă cu precădere în relațiile cadrului didactic cu ceilalți: șefii, colegii de serviciu, colegii de breaslă, autorități, parteneri, prieteni, părinți ai copiilor, comunitatea, în general.

Pentru a demonstra că această competență comunicațională este importantă pentru săvârșirea unei educații de calitate, am evaluat aptitudinile de comunicare ale cadrelor didactice de la Școala Gimnazială „Dimitrie Onciul” Straja prin aplicarea și interpretarea chestionarului următor:

Table 1. Chestionar aplicat cadrelor didactice de la Școala Gimnazială „Dimitrie Onciul” Straja

La chestionar au răspuns 40 cadre didactice dintre care 38 fiind titulare ale școlii, iar 2 fiind suplinitori calificați. Trebuie să precizez faptul că toate 100 % din personalul Școlii Straja este din localitate, nu sunt navetiști și acest fapt influențează comunicarea dintre persoane, ele cunoscându-se foarte bine. Cei care au răspuns la chestionar au vârstele cuprinse între 20 și 60 de ani și vechimea în învățământ cuprinsă între 1 și 38 de ani.

Pentru evaluare am stabilit o grilă după cum urmează: se acordă câte 2 puncte pentru:

răspunsurile cu „DA” la întrebările: 2, 6, 9, 12, 15, 16, 18, 19, 21, 22, 23, 26, 27, 29, 32, 35, 36, 37, 38, 39

răspunsurile cu „NU” la întrebările: 1, 3, 4, 5, 7, 8, 10, 11, 13, 14, 17, 20, 24, 25, 28, 30, 31, 33, 34, 40.

Rezultatele obținute sunt centralizate în graficul nr. 1

grafic 1 Rezultatele aplicării chestionarului

Din interpretarea chestionarului și din cele ce am prezentat putem până acum putem observa că în Școala Gimnazială „Dimitrie Onciul” Straja există o activitate comunicațională eficientă atât între conducerea unității și angajați cât și între colegii de serviciu, respectiv între cadrele didactice.

Pentru îmbunătățirea pe viitor a procesului de comunicare acolo unde există lacune se pot urmări:

înlăturarea barierelor de comunicare și evitarea transmiterii mesajelor confuze și neclare;

comunicarea informațiilor în cât mai multe forme;

prudență în transmiterea informațiilor atunci când există conflicte interpersonale;

evitarea surplusului de informații;

ascultarea activă sau ascultarea empatică;

feed-back-ul constructiv;

organizarea spațiului necesar comunicării;

utilizarea tehnologiilor cât mai performante în domeniul comunicațiilor;

Astfel, se poate ajunge la o comunicare de calitate care să aducă o eficiență sporită a educației din Școala Gimnazială „Dimitrie Onciul” Straja.

Cap. III. Importanța comunicării cu resursa umană pentru sistemul de învățământ

Adoptarea de către manageri a unui stil în care tendința este orientată către comunicarea colectivă este de preferat unuia management în care comunicarea individuală cu angajații o eclipsează pe cea colectivă. În caz contrar, eficiența organizației poate fi afectată de nelămuriri, conflicte, îndoieli, lipsa încrederii, dar mai ales deficiențe în munca în echipă.

Pentru a putea vedea cum anume se poate îmbunătăți eficiența unei organizații prin adoptarea unui management bazat pe comunicare, și în special pe comunicarea colectivă, trebuie înainte de toate să vedem punctele negative ale stilului bazat pe comunicare individuală. Dintre aceste consecințe, care pot afecta managementul unei organizații putem enumera:

crearea unei stări de suspiciune în rândul angajaților, fapt ce poate determina apariția unor comportamente clientelare;

inducerea involuntară la angajați a convingerii că fiecare în parte are o relație particulară cu șeful, crezându-se fiecare superior față de colegii săi;

lipsa unui spiritului de echipă, ce poate duce la ineficiența activității și la urmărirea propriilor interese;

imposibilitatea de a deține toate informațiile în același timp în cazul unor situații problematice ( datorită comunicării colective s-ar putea realiza acest lucru) și lipsa cunoașterii diverselor puncte de vedere ale angajaților, necesare în luarea deciziilor;

posibilitatea ca managerul să fie influențat de unele persoane de la care solicită informații în mod constant și permanent;

insuficienta stimulare a creativității și inițiativei angajaților care ar putea oferi soluții la problemele cu care se confruntă organizația.

Dacă sunt luate în calcul aceste consecințe menționate mai sus, trebuie gândit faptul că există și anumite soluții care să replieze această situație. Printre acestea enumerăm:

stabilirea de unor întâlniri periodice cu toți angajații în care se pot discuta în plen problemele apărute;

stabilirea de întâlniri săptămânale la nivelul fiecărui compartiment, la care să participe, prin rotație, și managerul;

verificarea informației primite de la angajați;

descurajarea comportamentelor clientelare și evitarea dependenței de anumite persoane;

solicitarea anuală a asistenței unui specialist care se ocupă cu problemele de personal,care să fie din exteriorul instituției, pentru a putea identifica eventualele probleme de comunicare apărute;

în cazul în care există probleme de comunicare, să fie rezolvate fără amânare, deoarece există posibilitatea ca acestea să aibă consecințe majore pe termen sau pot genera conflicte de muncă.

Necesitatea comunicării provine din transmiterea și receptarea informațiilor în mod cât mai corect, da și de înțelegerea problemelor apărute prin dezbaterea lor.

Pentru un manager, și în cazul nostru pentru directorul școlii, comunicarea reprezintă elementul esențial ce se manifestă atât în interiorul organizației cu personalul angajat, cât și cu exteriorul: autorități, sponsori, părinți etc..

Acuratețe deciziilor luate la nivel managerial depinde în cea mai mare măsură de eficiența comunicării.

Desigur că pot apărea și probleme în comunicare, ce pot avea drept sursă diferite cauze:

ascultarea neeficientă;

lipsa feedback-ului;

barierele culturale;

percepția selectivă;

limbajul;

atitudinea nepotrivită.

În cadrul procesului de comunicare, un element aparte este reprezentat de comunicarea scrisă. În cazul acestui tip de comunicare trebuie avută în vedere concordanța dintre situația în care se manifestă comunicarea și limbajul folosit pentru a o exprima, abordarea unui tip formal sau informal de limbaj, exprimare clară, concisă, completă și corectă.

Necesitatea comunicării fiind den ce în ce mai mare, trebuie găsite toate căile posibile ca aceasta să fie în primul rând corectă, apoi să fie potrivită situațiilor în care se desfășoară.

Timpul petrecut de către manageri într-o instituție/organizație este caracterizat de faptul că aproape în totalitate se află angajați direct în procesul de comunicare. Chiar dacă vizibil din exterior este faptul că directorul școlii lucrează individual, ceea ce realizează el este să răspundă într-un anume mod încercărilor oamenilor de a comunica cu el (de exemplu, în cazul studierii unor rapoarte) sau se poate pregăti să comunice cu alții în diferite forme. Însă, acuratețea deciziilor luate de către un director într-o școală depinde în mod vizibil de comunicarea propriu-zisă. Dacă nu există un sistem și un proces de comunicare care să aibă eficiență, atunci întregul proces de manageriere este afectat.

Marea majoritate a oamenilor devin mult prea optimiști când vine vorba de comunicare, și nu doar că sunt optimiști, dar devin dintr-o dată și experți în domeniu.. Acest fapt este certificat experimente și cercetări, dar și de observația personală. Chiar dacă oamenii identifică bariere și greșelile în comunicare, poate să fie ori prea târziu pentru ca acesta să fie eficientă, ori greșelile inițiale care duc la erori nu mai pot fi identificate.

Comunicarea efectivă a informațiilor poate părea de cele mai multe ori destul de simplă, însă de cele mai multe ori trebuie să comunicăm pe lângă informații atitudini și sentimente, iar acest lucru se dovedește a fi mult mai complicat decât își închipuie oamenii.

Ceea ce am prezentat până acum despre procesul de comunicare organizațională evidențiază faptul că acest proces poate fi abordat din perspectivă ambivalentă: comunicarea interpersonală, care se învârte în jurul relațiilor dintre membrii organizației și comunicarea strict organizațională, care este concentrată asupra conexiunilor dintre diferitele structuri ale organizației. Cele două forme de comunicare se află în relație de interdependență astfel încât:

funcțiile manageriale nu pot să fie operaționale în lipsa comunicării, ea fiind o responsabilitate primară a managerului;

relațiile dintre angajați sunt stabilite și menținute prin comunicare, obținând astfel informațiile necesare evaluării propriei munci în raport cu a colegilor sau cu cerințele organizației;

prin oferirea de feedback, procesul de comunicare poate conduce spre posibilitățile de îmbunătățire a performanțelor atât individuale cât și generale ale instituției;

fiind poziționată la temelia procesului de motivare, prin comunicare se identifică, se cunoaște și pot utiliza corect diferitele categorii de nevoi și stimulente necesare pentru îndreptarea comportamentului angajaților către performanță și satisfacții;

relațiile eficiente și cinstite, de acceptare și înțelegere reciprocă între subalterni și conducători, între colegi sau între cei din interiorul și exteriorul unității de învățământ, se instituie prin existența unui sistem de comunicare bine pus la punct.

Ceea ce contează într-o instituție de învățământ cu privire la comunicarea organizațională nu este problema dacă managerul se angajează sau nu în procesul de comunicare, ci dacă el comunică eficient, bine sau chiar insuficient. După cum am prezentat și până acum putem afirma că nu este posibilă munca unui manager, în nicio formă pe care o practică, astfel încât să nu implice comunicarea.

Pentru membrii unei organizații comunicarea contribuie atât la dezvoltarea sentimentului de apartenență la organizație, cât și la apropierea dintre membrii ei. Bridges afirma referitor la acest lucru faptul că: „In absența unui canal de comunicare, care este necesar în momente de stres și așteptare, zvonurile se înmulțesc și oamenii pendulează între anxietate și apatie” (Bridges, 2004, p. 73)

Concluzii

Prin prezenta lucrare de disertație am încercat să dezvolt noțiunea de comunicare organizațională în sistemul de învățământ. Ca în orice instituție sau organizație, și în sistemul de învățământ comunicarea este indispensabilă, în special la nivel managerial, în vederea obținerii performanțelor la nivelul instituției.

Am încercat o abordare a acestei tematici din două perspective și anume: din perspectivă managerială și de la nivelul angajaților instituției, adică din perspectiva cadrelor didactice. Datorită faptului că și meseria mea este cea de cadru didactic am avut ocazia să valorific informațiile pe care le dețineam deja și, de asemenea să aprofundez studiul în ceea ce privește domeniul în care îmi desfășor activitatea.

Primul capitol al lucrării l-am dedicat înțelegerii noțiunii de comunicare din punct de vedere organizațional și am încercat o orientare a celor analizate spre domeniul educațional. După clarificarea problematicii comunicării în direcția organizațională am enumerat și descris câteva elemente ale comunicării ce sunt importante pentru tema aleasă. Făcând legătura între tematica aleasă și domeniul educațional am precizat faptul că în școală nu doar se comunică la toate nivelurile și prin toate mijloacele, ci școala este un loc în care comunicarea se învață pentru reușita umană. De aceea, când vorbim de comunicare vorbim de un proces bazat pe interacțiune socială.