Comunicarea Aspecte Generale

CAPITOLUL 1

COMUNICAREA. ASPECTE GENERALE

1.1. Accepțiuni ale conceptului de comunicare

Comunicarea este unul dintre cele mai vechi procese ale cărui origini se regăsesc în preistoria umană, odată cu apariția lui homo sapiens. Parcursul evolutiv al ființei umane, din punct de vedere al comunicării, înglobează o serie de „epoci asociate cu dezvoltarea comunicării prin semne, vorbirii, scrisului, tipăritului și a comunicării prin mass-media.”

Modificările suferite de procesul comunicării au avut efecte semnificative asupra evoluției omenirii. Datorită dezvoltării capacităților de comunicare, ființa umană a dobândit abilități cognitive și psihosociale.

Atât relațiile umane, cât și cele din lumea animală sunt caracterizate de interacțiuni de ordin comunicațional care nu ar fi posibile fără transmiterea și receptarea unor mesaje. Inclusiv modul de organizare și funcționare al societății se fundamentează pe procesele de comunicare: transmiterea și receptarea semnalelor, codificarea și decodificarea mesajelor, existența feedback-ului la mesajele receptate.

1.1.1. Etimologia termenului comunicare

Termenul comunicare provine din limba latină; “communis însemna a pune de acord, a fi în legătură cu, deși termenul circula în vocabularul anticilor cu sensul de a transmite și celorlalți, a împărtăși ceva celorlalți.”

Forma latină a cuvântului comunicare adaugă funcției de legătură și pe aceea de a face comun ceva, a uni, a amesteca. Acestea sunt sensurile pe care Constantin Noica le descoperă la cuminecare. “Cuvântul acesta cuminecare, purtător de atâtea afirmări, nu este numai al limbii noastre. Vine din latinescul communicare și prin latina ecleziastică a căpătat în toate limbile romanice același sens, de a se împărtăși de la, a se împărtăși întru ceva.”

Mihai Dinu notează faptul că românii au reținut doar înțelesul bisericesc al latinescului communicare, preluat sub forma cuminecare. Totodată, autorul precizează că “preluarea și a sensului laic al cuvântului, reprezentat de neologismul comunicare, a condus la apariția unui dublet etimologic”. Astfel, cei doi termeni accentuează dimensiunea comunitară și sacră a procesului de comunicare.

Ca urmare a dezvoltării sistemului de transport și a tehnologiilor de comunicații, termenului de comunicare i s-a asociat sensul de a transmite. Acest înțeles a fost evidențiat o dată cu evoluția televiziunii, radioului și cinematografului.

1.1.2. Definiții ale comunicării

De-a lungul timpului, noțiunea de comunicare a primit numeroase definiții din partea specialiștilor. Numărul semnificativ al definițiilor se datorează opiniilor celor care explică și analizează acest concept.

Comunicarea este elementul fundamental care stă la baza legăturilor interumane. Autorii literaturii de specialitate consideră comunicarea o condiție necesară a vieții omenești. Comunicarea este modul de interacțiune psihosocială prin intermediul căreia oamenii își pot cultiva propriile valori. Interacțiunile dintre persoane sau grupuri, din cadrul procesului de comunicare, sunt privite ca relații interpersonale intermediate de cuvinte, gesturi sau simboluri.

Potrivit profesorului german Michael Kunczik, comunicarea „este un comportament care, din punctul de vedere al celui care comunică, are ca țel transmiterea de mesaje, cu ajutorul unor simboluri, către una sau mai multe persoane.” Definiția exprimată de Kunczik evidențiază faptul că cel puțin un individ trebuie să transmită un mesaj în încercarea lui de a comunica cu un alt individ. O trăsătură adusă în discuție de această definiție este receptarea exactă a mesajului. Conform emițătorului, comunicarea este posibilă chiar și în absența receptării mesajului. Însă în ansamblu, în procesul comunicării este necesar și feed-back-ul, adică receptarea clară a mesajului emis.

În concepția lui Denis McQuail, unele definiții includ intenționalitatea ca fiind o caracteristică a actelor de comunicare. Autorul afirmă că „există grade diferite de intenționalitate atât în transmitere, cât și în receptare, iar afirmarea prezenței intenției ca o condiție necesară exclude activități și situații aparent relevante.”

Psihanalistul Didier Anzieu împreună cu psihosociologul Jacques-Yves Martin înțeleg comunicarea drept “ansamblul proceselor fizice și psihologice prin care se efectuează operația punerii în relație cu una sau mai multe persoane în vederea obținerii unor anumite obiective.”

Unele definiții caracterizează comunicarea drept un transfer de informație, idei, gânduri sau cunoștințe, in timp ce altele subliniază ideea de influență sau de efect.

Sintetizând definițiile expuse, se poate afirma că procesul comunicării reprezintă transmiterea informațiilor de către un emițător, prin intermediul unui canal, unui receptor care la rândul lui va emite un răspuns, comunicarea devenind astfel o interacțiune.

1.2. Componentele procesului de comunicare

Elementele de bază ale unui proces de comunicare sunt: emițător, mesaj, cod, canal de transmitere, receptor.

Emițătorul sau comunicatorul este inițiatorul comunicării, stabilind transferul de informație. El codifică mesajul pentru a fi transferat. Emițătorul poate fi reprezentat de o persoană, un grup de persoane sau un mijloc de difuzare.

Codul lingvistic reprezintă ansamblul de semne și simboluri prin intermediul căruia sunt alcătuite mesajele. În lipsa codului, mesajul transmis nu poate fi recepționat.

Canalul este mijlocul de transmitere prin care mesajul ajunge la receptor. În cazul comunicării directe, transmiterea este în același timp și auditivă și vizuală. În schimb, comunicarea indirectă poate căpăta diferite aspecte dacă sunt utilizate mijloace audio, vizuale sau audio și vizuale. Canalul de transmitere are ca suport tehnic mijloacele de comunicare, printre care se poate enumera calculatorul, telefonul, faxul și telegraful.

Mesajul este unitatea informațională codificată de către emițător, difuzată prin canalul de transmitere către receptor pentru a o decodifica. Mesajul poate fi format din cuvinte, imagini vizuale, muzică, semne sau simboluri. De asemenea, mesajul este sesizabil doar dacă receptorul dispune de elemente de identificare.

Receptorul este cel la care ajunge mesajul pe care îl decodifică și îl interpretează conform propriilor percepții. După procesul de interpretare, receptorul transmite mesajul înapoi la emițător, devenind astfel “un fel de emițător inversat”.

Codificarea și decodificarea înfăptuite asupra mesajului au o mare importanță în procesul înțelegerii dintre emițător și receptor. Codificarea este prima etapă în procesul de comunicare. În această fază, gândurile emițătorului sunt redate în cuvinte sub forma unui mesaj. Decodificarea presupune transformarea mesajului primit în elemente recognoscibile.

Un element important al pocesului de comunicare este feedback-ul. Acesta reprezintă răspunsul receptorului referitor la mesajul transmis de emițător. Feedback-ul poate fi pozitiv, emițătorul fiind astfel încurajat să continue comunicarea sau poate fi negativ, rezultatul acestuia fiind întreruperea comunicării.

Pe măsură ce semnalele străbat canalul dintre emițător și receptor, pot apărea fenomene care distorsionează calitatea mesajului. Există situații în care zgomotul are aspectul unei perturbații sonore: zgomotul mulțimii de suporteri de pe un stadion, gălăgia dintr-o clasă de elevi, vuietul furtunii sau zarva din piață. O formă distinctivă de zgomot, regăsită în cadrul comunicării cu celelalte persoane, este „autobruiajul psihologic”. Acest tip de zgomot înfățișează un impediment de percepție deoarece existența lui este datorată unei capacități superioare de procesare a informațiilor primite din mediul exterior. Un exemplu elocvent în acest sens este acela când cineva implicat într-un dialog se gândește simultan și la alte lucruri, mai mult sau mai puțin conexe cu discursul interlocutorului său.

Important de menționat faptul că zgomotul nu este cea mai semnificativă sursă a neconcordanței dintre mesajul trimis și cel ajuns la receptor. Disensiunile cauzate de non-identitatea codurilor folosite de emițător, pe de o parte, și de receptor, pe de altă parte, sunt mult mai dificil de combătut. Mihai Dinu consideră că „numai o simetrie perfectă dintre codificare și decodificare garantează fidelitatea transmisiei”.

1.3. Forme de comunicare

1.3.1. Comunicarea verbală

Comunicarea verbală este definită ca fiind acea formă a comunicării care folosește limbajul articulat. Elementul prin care se diferențiază comunicarea verbală de sistemele de semnalizare sonoră din lumea animală este caracterul simbolic. Animalele au propriul grai prin care își exprimă în mod direct reacțiile produse de schimbările din mediul înconjurător sau din propriul organism. Graiul specific animalelor este “lipsit de detașarea necesară pentru instituirea unui sistem convențional de semne arbitrare, propice obiectivării emițătorului, de felul celui pe care se bazează vorbirea umană”. Doar oamenii se pot referi, atunci când vorbesc, la obiecte și persoane absente sau la situații din trecut.

Comunicarea verbală mai poartă denumirea de comunicare codată deoarece cuprinde toate mesajele verbale cu toate sensurile limbii. O caracteristică a comunicării verbale este productivitatea. Această trăsătură face referire la abilitatea oricărei persoane de a formula fraze alcătuite de ea însăși exact în momentul rostirii lor. Acest lucru nu ar fi posibil dacă nu ar exista un sistem de reguli interiorizate cu ajutorul cărora să alcătuiască enunțuri clare pentru un interlocutor.

Caracterul dinamic este, de asemenea, definitoriu pentru comunicarea verbală deoarece această formă de comunicare este asemeni unui organism care se naște, evoluează și moare. Limba nu este statică, semnificațiile cuvintelor suferind modificări în timp.

În cadrul acestei comunicări, înțelegerea de către receptor a semnificației mesajului are loc imediat. Comunicarea este autonomă din punct de vedere al spațiului, al timpului și chiar al realității, putându-se raporta la ceva existent în timp și spațiu, dar și la evenimente îndepărtate în timp și spațiu.

Comunicarea verbală este de două feluri: orală și scrisă. Activitățile de codificare și decodificare ale comunicării orale sunt vorbirea și ascultarea, iar ale comunicării scrise sunt scrisul și cititul. Vorbirea este activitatea de codare cea mai folosită, fiind indisolubil legată de mimică și gesturi. Dialogul este fundamentul vorbirii, fiind cea mai însemnată modalitate de creare a limbajului. Partenerii de dialog sunt pe rând emițători și receptori, având un schimb de replici. În cazul monologului, persoana în cauză are o conversație cu sine însăși. Vorbirea îmbracă și alte forme pe lângă dialog și monolog. Acestea sunt: conferința, prelegerea, discursul, predica, pledoaria, toastul, povestirea, seminarul și interviul.

Ascultarea este și ea esențială în procesul comunicării. Există trei feluri de ascultare:

Pseudoascultarea are loc atunci când receptorul înțelege semnele folosite, dar nu înțelege și fluxul complet al mesajelor;

Ascultarea;

Ascultarea activă se petrece atunci când receptorul decodifică în întregime limbajul și oferă un feedback.

Scrisul a evoluat în timp de la sisteme semantice și figurative la sisteme abstracte, conceptuale. În limbajul scris sunt folosite fraze mai lungi, epitete și gerunzii, construcții pasive și idei mai bine structurate.

Cititul este procesul de decodificare în cadrul căruia receptorul înțelege un text scris. Individul face apel la propriile experiente de ordin cultural pentru a descifra semnele care alcătuiesc textul.

Lingvistica se ocupă de elementele care conferă unitate limbii și oferă o favoare denotației în dezavantajul conotației. Scrisul presupune formulări care nu se mai pot modifica și care elimină negocierea sensurilor între emițător și receptor, în timp ce în domeniul oralității, partenerii de dialog pot negocia sensurile.

Există prejudecata conform căreia oralitatea ar fi o abatere de la normele lingvistice, pe care doar comunicarea scrisă are dreptul să le reprezinte. Însă în realitate nu există vreun temei pentru a așeza comunicarea orală pe un loc de inferioritate față de cea scrisă, din contră, oralitatea este considerată mai eficientă în cadrul relațiilor sociale.

1.3.2. Comunicarea nonverbală

În ciuda faptului că și-au dezvoltat limbajul articulat, oamenii au utilizat în continuare și comunicarea non-verbală. În timpul comunicării verbale fiecare persoană apelează și la coduri nonverbale, care însoțesc semnificațiile cuvintelor și ajută ca ideile sale să fie înțelese mai ușor.

Prin comunicarea nonverbală sunt transmise semnale care completează, subliniază sau contrazic mesajul emis verbal. Elementele limbajului nonverbal au semnificații proprii, norme și reguli. Deși înșoțește limbajul articulat, limbajul nonverbal este capabil să transmită independent mesaje. În actul de comunicare, reținerea informațiilor nonverbale este semnificativ mai mare în comparație cu cele din comunicarea verbală. Însă în unele situații mesajele nonverbale lasă să se înțeleagă altceva decât transmit cuvintele. Din acest motiv, multe persoane optează pentru întâlnirile directe, când se poate realiza contactul vizual cu interlocutorul. Astfel se asigură că au înțeles pe deplin informațiile pe care interlocutorul le avea de transmis.

Gesturile, expresia feței, privirea, paralimbajul și poziția corpului sunt elementele de bază ale comunicării nonverbale. O clasificare a componentelor comunicării non-verbale include limbajul corporal, comunicarea tactilă, modalitatea de folosire a spațiului și timpului, aspectul fizic și paralimbajul.

Kinezica are ca obiect de studiu limbajul corporal, mai exact posibilitățile de comunicare cu ajutorul gesturilor și al mimicii. Există gesturi cu o semnificație clară, care înlocuiesc expresii verbale și se pot transforma într-un limbaj independent, cum este, de pildă limbajul surdo-muților.

Gesturile sunt utilizate și în situații în care comunicarea verbală este imposibilă: existența unor zgomote sau a unei distanțe prea mari între emițător și receptorul mesajului. Exemple de astfel de gesturi: mișcarea mâinii în semn de „la revedere”, mișcarea capului pentru aprobare sau dezaprobare sau semnul făcut cu degetul arătător pentru “Nu”. De asemenea, există gesturi care însoțesc și completează comunicarea verbală. Neavând propriul înțeles, acestea pot fi înțelese doar prin corelație cu termenii pe care îi însoțesc. Un exemplu îl constituie mișcările vertical făcute cu mâna pentru a evidenția ideile esențiale ale discursului și pentru a atrage atenția auditoriului. Totodată, gesturile dirijează și întrețin comunicarea; coordonează procesul de comunicare, oferind posibilitatea emițătorului să modifice discursul în funcție de reacțiile receptorului.

Și expresia facială este un mijloc de comunicare non-verbală deoarece evidențiază stările emoționale ale unei persoane. Comunicarea prin expresia feței cuprinde mimica, zâmbetul și privirea. Mimica înglobează elementele mobile ale feței: sprâncenele, ochii, nasul și gura. Zâmbetul este o expresie care transmite informații și exprimă o multitudine de trăiri, de la fericire, bucurie la cinism, jenă sau sarcasm.

Potrivit cercetătorilor, privirea este modalitatea cea mai importantă de transmitere a mesajelor non-verbale. Felul în care privim este corelat cu necesitatea noastră de aprobare, afiliere și prietenie. Orientarea și intensitatea sunt două elemente importante ale privirii. Atunci când privim sau, din contră, nu privim pe cineva, implicit transmitem un mesaj. Fie că sesizăm și acceptăm prezența cuiva, fie ignorăm persoana respectivă și evităm un dialog cu ea.

În cadrul comunicării interumane, privirea contribuie la realizarea feedback-ului, ea fiind modalitatea de adaptare a interacțiunii. Sentimentele pozitive sau negative sunt exprimate și cu ajutorul privirii. Astfel, atunci când există ură, invidie sau antipatie față de persoana privită, pupilele se contractă și ochii par mai mici. Pe de cealaltă parte, pupilele se dilată atunci când este manifestat interesul, simpatia sau iubirea față de cel privit. Un alt aspect important al comunicării vizuale este acela al compensării distanței fizice. De exemplu, atunci când suntem într-o încăpere aglomerată, putem stabili prin intermediul privirii o legătură cu o persoană cunoscută, chiar dacă aceasta se află la o distanță considerabilă față de noi.

Paralimbajul reprezintă ansamblul de manifestări precum râsul, tușitul, fluieratul dar și caracteristicile vocii precum intonația, accentul, timbrul sau intensitatea. În timpul comunicării, intonația vocii oferă informații legate de starea emoțională, dar și de personalitatea unei persoane. O voce joasă, gravă poate fi asociată unei persoane calme sau autoritare, în timp ce o voce moale, fără volum poate aparține unei persoane introvertite, nesigure pe sine.

Comunicarea paraverbală poate schimba semnificația cuvintelor. Același termen poate avea înțelesuri diferite în funcție de modul în care este pronunțat, de intonația și inflexiunile vocii. Intensitatea vocii este un semnal folosit pentru a atrage atenția asupra propriei persoane sau asupra discursului. În funcție de context, intensitatea se poate modifica. Când cineva ridică vocea există tendința de a-l cataloga drept furios sau dominator. În schimb, când o persoană vorbește încet este caracterizată ca fiind timidă sau neîncrezătoare în forțele proprii.

Pauzele făcute în timpul vorbirii au diverse semnificații. Pauzele gramaticale reprezintă punctuația sonoră la finalul unor propoziții sau fraze, iar pauzele non-gramaticale făcute de emițător oferă indicii despre caracteristicile psihologice ale acestuia și despre contextul social și cultural în care se petrece comunicarea. Unele persoane ridică tonul atunci când vor să atragă atenția asupra a ceea ce spun, iar alții întrerup comunicarea prin pauzele pe care le fac înainte de cuvintele pe care vor să le evidențieze.

Paralimbajul cuprinde și manifestări sonore fără conținut verbal: râsul, plânsul, fluieratul, oftatul, tușitul. Din punct de vedere sonor, râsul poate fi chicotit, înfundat, sacadat, răgușit, zgomotos, convulsiv sau melodios.

Prin urmare, paralimbajul este un mijloc de comunicare non-verbală foarte important. Printre funcțiile pe care le deține se numără dezvăluirea trăirilor emoționale ale emițătorului, oferirea unor informații auditoriului despre cel care vorbește referitor la mediul social din care face parte, nivelul de educație, dar și intențiile pe care le are față de interlocutori. De o deosebită importanță se dovedește a fi paralimbajul în cadrul comunicării telefonice, atunci când mimica sau gesturile nu pot întregi semnificația mesajului.

1.3.3. Comunicarea interpersonală

Comunicarea interpersonală stă la baza relațiilor interumane, fiind o formă de legătură între persoane, grupuri sau comunități. Noțiunea de comunicare interpersonală este asociată cu cea de interacțiune socială, datorită faptului că orice interacțiune presupune schimburi de mesaje.

Scopul comunicării interpersonale îl reprezintă schimbările de comportament suferite de cineva în mod personal sau la nivel de grup. Pentru ca această formă de comunicare să aibă loc sunt necesare trei elemente: proximitatea fizică, preocupările comune și asemănarea.

Nu toate formele de comunicare dintre oameni sunt interpersonale. Cele mai frecvente contacte de ordin comunicațional pe care le avem cu ceilalți sunt impersonale. Astfel, în cadrul unei interacțiuni impersonale, interlocutorul este integrat în discuție datorită profesiei sau statutului social, excluzând trăsăturile personale care îi conferă unicitate. De pilă, ipostaza în care suntem nevoiți să solicităm unei persoane necunoscute o informație despre o adresă, nu este o situație de comunicare interpersonală deoarece nu avem informații legate de personalitatea sau starea emoțională a respectivei persoane.

Așadar, comunicarea interpersonală se diferențiază de cea impersonală prin faptul că presupune cunoașterea unor date psihologice despre partenerul de dialog. Cu ajutorul acestor informații putem prevedea reacțiile comportamentale ale interlocutorului mult mai facil decât atunci când comunicăm cu cineva necunoscut. Însă orice relație între oameni are la început caracter impersonal, transformându-se pe parcurs în una de ordin interpersonal.

Comunicarea interpersonală urmărește câteva obiective, printre care se numără cunoașterea lumii exterioare care are loc prin schimbul informațional cu alte persoane. Prin această modalitate un individ poate dobândi un plus de experiență datorită experiențelor celorlalte persoane cu care intră în contact. Un alt obiectiv avut în vedere este relaționarea interumană. Comunicarea interpersonală ajută la îndeplinirea unor nevoi umane esențiale precum prietenia, iubirea sau solidaritatea. Există câteva nevoi denumite nevoi interpersonale care condiționează comportamentul uman în momentul comunicării: nevoia de incluziune, nevoia de control și nevoia de afecțiune. Nevoia de incluziune se caracterizează prin dorința cuiva de a fi primit într-un anumit grup sau de a-i fi recunoscută propria valoare de către ceilalți. Nevoia de control presupune tendința individului de a-i dirija sau de a-i influența pe ceilalți într-un anumit mod. Nevoia de afecțiune se manifestă diferit, în funcție de personalitate. Unele persoane au un comportament prietenos și afectuos cu aproape toți ceilalți, indiferent că le sunt sau nu prieteni. Comparativ cu acest gen de persoane, există acei oameni cu o nevoie vagă de afecțiune, care au un comportament rece și distant chiar și față de cei apropiați.

Autorii de specialitate văd comunicarea interpersonală drept o situație în care are loc o interacțiune între persoane sau grupuri fără să fie nevoie de un mijloc mecanic. Emițătorul și receptorul, din cadrul acestei comunicări, se află aproape unul de celălalt, iar feedback-ul are loc imediat. Datorită caracterului instantaneu al feedback-ului, cei care participă la comunicarea interpersonală pot remarca reacțiile interlocutorilor chiar în timp ce emit propriul mesaj și astfel au posibilitatea să modifice respectivul mesaj în timp real. Manifestările care au loc simultan în cadrul comunicării verbale, nonverbale și paraverbale modifică schema clasică a comunicării, aceasta transformându-se în aceea în care vorbitorul nu doar emite, ci și receptează în același timp, iar receptorul are și funcția de emițător. În vederea înfăptuirii actului de comunicare, comunicarea interpersonală folosește, pe lângă limbajul articulat, și gesturile, mimica și paralimbajul.

De-a lungul timpului au fost conturate câteva aspecte care ușurează sau dimpotrivă, îngreunează comunicarea interpersonală. Competența de comunicare este un prim aspect pe care îl dețin toți cei care participă la interacțiune, care le oferă șansa vorbitorilor să fie creativi din punct de vedere lingvistic, să construiască fraze noi, pe care nu le știau înainte. De asemenea, sunt notabile și competențele de ordin nonverbal și paraverbal. Al doilea aspect îl reprezintă domeniul de cunoștințe comun și experiențele personale ale interlocutorilor. Astfel că mesajul transmis va fi foarte greu receptat sau nu va fi deloc receptat dacă interlocutorul nu cunoaște într-o oarecare măsură lucrurile despre care locutorul îi vorbește. Un factor care poate împiedica procesul de comunicare interpersonală este apariția unei forme de zgomot. Poate fi vorba de bruiaje sonore, situație în care emițătorul trebuie să vorbească mai tare, sau bariere optice, motiv pentru care același emițător este nevoit să gesticuleze mai des. Astfel de zgomote pot distorsiona sau chiar opri procesul comunicării.

Pentru a avea o desfășurare normală, comunicarea interpersonală necesită îndeplinirea unor condiții. Sinceritatea emițătorului, dar și a receptorului trebuie să fie prezentă pe întreg parcursul interacțiunii deoarece în această manieră se obține interesul și încrederea interlocutorilor. Empatia este o altă condiție necesară cu ajutorul căreia emițătorul se poate plasa în locul interlocutorului și îl poate înțelege mai bine. În acest fel dispune de un mod de eliminare a prejudecăților, a opiniilor pe care le are despre interlocutor la prima vedere. Egalitatea este, de asemenea, un factor fundamental al comunicării interpersonale. Mai exact, este vorba despre egalitatea în ceea ce privește rolul de emițător și cel de receptor. Niciunul dintre partenerii de dialog nu trebuie să acapareze rolul de vorbitor, încălcând dreptul celorlalți de a-și exprima opinia.

1.3.4. Comunicarea în grupuri și organizații

În cadrul grupurilor, comunicarea se ghidează după câteva principii: interacțiunea, statutul personalității, structura grupului, obiectivele stabilite și identitatea colectivă. Potrivit teoriilor comunicării, grupul este format dintr-un număr de persoane care comunică între ele frecvent, în mod direct, nefiind nevoie de intermediul altora.

În general, grupul se definește prin comunicarea, interacțiunea, activitățile, sentimentele și regulile existente între membri. Prin cooperare, persoanele din interiorul unui grup dezvoltă puternice sentimente de afecțiune și de solidaritate unii față de ceilalți. Datorită comunicării, ce are loc doar între membrii respectivului grup, statutul fiecărui individ suferă modificări. În vederea existenței, grupul trebuie să își proiecteze o imagine bine conturată în raport cu realitatea.

După structură, grupurile pot fi primare, secundare, formale și informale. Grupurile primare sunt grupuri mici, cu reguli informale; caracteristice sunt relațiile apropiate, asocierea cordială și colaborarea. În schimb, grupurile secundare sunt grupuri mari, cu reguli formale, caracterizate prin relații impersonale, condiționate de cele mai multe ori de un contract. Grupurile formale se construiesc pe baza normelor oficiale, au o structură formală ce poate suferi modificări, sunt conduse de un șef pus în funcție in mod oficial. Grupurile informale se formează în mod natural, având la bază interese comune; funcționează după propriul regulament; scopul îl reprezintă îndeplinirea interesului personal; persoana aflată în fruntea grupului este aleasă în funcție de competențele pe care le deține.

Structura grupului generează formarea unor rețele de comunicare în interiorul grupului. Rețelele de comunicare sunt definite drept ansamblul canalelor de comunicare așezate într-o anumită formă. Aceste rețele existente în toate grupurile sunt rețele formale, care presupun modele de comunicare hotărâte precis, și informale, reprezentate de modele de comunicare flexibile. Diferența dintre cele două categorii de rețele este dată de participarea inegală în situațiile de comunicare informală, deoarece membrii al căror discurs este mai lung au parte de o interacțiune mai scăzută.