Comunicare Si Social Web
Introducere
În ultimii ani ai secolului trecut și la începutul celui de-al treilea mileniu, fenomenul comunicării a înregistrat o evoluție spectaculoasă. Extinderea universului comunicațional se datorează, în special, creșterii nevoii de a comunica a actorilor de pe scena socială și este favorizată, în mod cert, de revoluția tehnologică, ce a permis specialiștilor să pună la punct sisteme de comunicații performante.
Comunicarea a devenit în prezent un factor de importanță majoră pentru societate. O entitate vie emite și recepționează în permanență mesaje; acest flux cu dublu sens reprezintă în același timp o condiție și o consecință a conexiunilor care se stabilesc în cadrul mediului între componentele active ale acestuia, fie că este vorba de indivizi, fie că este vorba de organizații.
Pentru individ, importanța acestui proces complex care este comunicarea este evidentă, dacă se are în vedere faptul că succesul fiecăruia depinde în mare măsură de abilitatea de a comunica.
Pentru organizație, care se află într-o permanentă comunicare cu componentele mediului în mijlocul căruia își desfășoară activitatea, succesul, atât din punct de vedere economic și financiar, cât și pe plan social, este condiționat de modul în care managerii organizației abordează probleme legate de inițierea și derularea procesului de comunicare.
Comunicarea online, ca ramură a comunicării este un concept nou care a evoluat mai ales în ultimii ani ai secolului trecut, reprezintă unul dintre cele mai dinamice și mai noi instrumente de comunicare, un instrument intr-o continuă schimbare. Popularitatea și funcțíonalitatea acestui tip de comunicare se datorează în primul rând accesibilității din ce în ce mai a populației la internet.
Comunicarea prin Internet poate avea ca interlocutori doi oameni, un om și un calculator sau două calculatoare. Odată cu dezvoltarea structurii Internetului (cantitativ și calitativ) s-au înmulțit și diversificat și serviciile disponibile. Inițial pe Internet se puteau trimite mesaje de poștă electronică, se putea dialoga în timp real și se puteau transmite fișiere de pe un calculator pe altul. S-au creat apoi servicii de publicare pe servere a informațiilor organizate după niște meniuri, servicii de indexare și căutare a acestor informații, liste de discuții folosind poșta electronică și mese rotunde virtuale pentru discuții în timp real între mai mulți utilizatori. Un serviciu de publicare a informațiilor (text și grafică) apărut ulterior, World Wide Web, a ajuns să fie atât de popular, încât astăzi mulți utilizatori îl consideră sinonim cu Internetul.
Comunicarea dintre om și calculator a devenit astfel o „obișnuită” a vieții cotidiene, iar Paul Dobrescu și Alina Bârgăoanu consideră că, „În societatea informațională, toate sau cele mai multe dintre activități și relații sunt mediate de rețelele de comunicare, iar puterea derivă din capacitatea de a controla aceste rețele, informația, produsele, mesajele și simbolurile care circulă prin intermediul rețelelor”
Despre modul cum se face mai exact comunicarea online, și despre comunicarea web vom discuta pe parcursul acestei lucrări. În capitolele acestei lucrări ne propunem să facem o analiză a comunicării online și a instrumentelor de comunicare online, făcând trecerea și la o analiză a comunicării web 2.0.
Lucrarea de față nu își propune să evalueze caracterul pozitiv sau negativ al campaniilor electorale online, ci modul în care interacțiunea în online determină anumite caracteristici ale comportamentului politic, precum accesarea paginilor web de factură politică, participarea la dezbateri/ discuții online și propagarea informației politice.
Am ales drept studiu de caz campania electorală desfășurată pentru alegerile prezidențiale în SUA, având în centrul campaniei pe Barak Obama și referendumul pentru demiterea președintelui Traian Băsescu din 2012, având în centru analizei campania desfășurată de grupul de susținere al președintelui. Am ales aceste două modele deoarece au în centru un singur personaj, sunt evenimente care s-au petrecut în același an -2012-, iar diferența dintre cele două civilizații în care s-au desfăsurat evenimentele este destul de mare, motiv pentru care o analiză comparativă este mai mult decât justificată.
Capitolul I- Comunicarea
I.1 Delimitări conceptuale
Procesul comunicării joacă un rol deosebit de important în viața unui individ. Incă de la vârste fragede copilul începe să deprindă această artă pentru a se înțelege cu cei din jur, iar ajuns la maturitate dorește să-și îmbogățească această însușire tocmai pentru a se integra mai ușor în societatea din care face parte și totodată să interactioneze cu membrii acesteia. În zilele noastre, comunicarea a devenit mai mult decât un mijloc de a transmite cuiva niște ideei, este un scop pe care multi și-l propun să-l atingă pentru că, de cele mai multe ori toți suntem capabili să vorbim, dar nu toți și reușim să transmitem ceea ce ne dorim cu adevărat.
Așadar, comunicarea semnifică un fapt simplu: practicând-o, omul încearcă să stabilească cu alte persoane o relație prin care pot fi difuzate informații, idei, atitudini. A comunica nu înseamnă, însă doar a emite sunete și cuvinte, ci înseamnă, în același timp, a gândi și a cunoaște. În viața de zi cu zi, oamenii sunt confruntați cu diferite situații, care cer comportamente specifice și modele de comunicare adecvate. Astfel, ei trebuie să dispună de o adevarată cultură a comunicării: cum să vorbească, unde, când, cât și în ce situație.
În dorința de a înțelege și, eventual, de a controla acest proces de proliferare semantică, cercetătorii americani Frank E.X. Dance și Carl E. Larson au încercat, în urma cu aproape douăzeci de ani, să adune într-o carte definițiile comunicării propuse de diferiți autori, limitându-se la cele mai reprezentative 126 de formulări. Ei bine, în ciuda acestei oferte atât de generoase, încă din faza în care lucrarea citată circulă sub forma de pre-peint, au și început să se facă auzite obiecțiile specialiștilor de diferite formații, pe care niciuna dintre propunerile reținute de cei doi nu era de natură să îi satisfacă. S-a evidențiat cu acest prilej faptul că, în aproape fiecare sub-domeniu al biologiei, sociologiei sau științelor informației (cibernetică, telecomunicații etc.), termenul este utilzat într-o accepțiune, particulară, specializată, aflată nu o dată în divergență cu sensul încetățenit în alte sectoare ale cunoașterii.
Specialiștii care au studiat comunicarea, au încercat să pună la punct unele definiții care să exprime cât mai bine sensul conceputului de comunicare. În prezent, literatura de specialitate pune în evidență existența, în principal, a două curente, în jurul cărora se grupează opiniile celor mai mulți teoreticieni.
Pe de o parte, sunt cei care susțin că, pentru a exista comunicare, persoana care emite mesajul trebuie să aibă intenția de a influența comportamentul receptorului printr-un mesaj simbolic. Această abordare este criticată de cei care consideră că acceptarea sa conduce la neglijarea situațiilor în care comunicarea se produce fără a exista o intenție clară în acest sens (este vorba despre situațiile în care, de exemplu, prin expresii ale feței sau mișcări ale trupului se transmit mesaje în mod involuntar). În acest context, Malra Treece, de la Memphis State University afirmă că o definiție completă a comunicării ar trebui să facă referiri și la situațiile în care nu există, în mod explicit, intenția de a transmite mesaje.
Cel de-al doilea curent este promovat de specialiștii care consideră că declanșarea procesului de comunicare nu este condiționată de existența intenției de a influența, practic fiind imposibil ca cineva să nu comunice. Astfel, din punctul de vedere al emițătorului, orice gest sau afirmație, este de natură comunicațională, atâta timp cât există cineva în măsură să-i atribuie o semnificație. Din punctul de vedere al receptorului, comunicarea are loc ori de câte ori un individ percepe un comportament sau un eveniment căruia îi acordă un înțeles.
Fără a se angaja în susținerea unuia dintre cele două puncte de vedere, anumiți specialiști preferă definițiile care includ elemente specifice ambelor viziuni. Din această categorie face parte John J. Burnett, care definește comunicarea umană ca fiind „un proces prin care două sau mai multe persoane încearcă, prin utilizarea unor simboluri, să exercite o influență conștientă sau inconștientă asupra altora, cu scopul de a-și satisface propriile interese” .
Comunicarea presupune utilizarea unor simboluri, orice gest, semn sau cuvânt, orice manifestare, de orice natură, având caracterul unui stimul căruia îi poate fi asociată o semnificație. Inițiatorul demersului comunicațional exercită asupra receptorului o
influență conștientă sau inconștientă. Aceasta înseamnă că procesul de comunicare se poate declanșa și atunci când emițătorul nu are, în mod conștient, intenția de a comunica. De exemplu, un gest involuntar poate trăda un sentiment, un gând sau o dorință. Chiar dacă emițătorul nu a avut intenția de a transmite un mesaj, odată ce receptorul sesizează gestul, asociindu-i o anumită semnificație, comunicarea s-a produs. Transferul de idei, de informații, se produce pentru a satisface nevoia de comunicare a emițătorului. Comunicarea se realizează cu un scop, fiind subordonată intereselor conștiente sau inconștiente ale emițătorului.
Într-o lucrare a lui Terence A. Shimp, profesor la University of South Carolina, apărută în anul 1986, acesta definea comunicarea ca fiind „procesul prin care sunt împărtășite intenții și se stabilește o comuniune de idei între indivizi”. Într-o lucrare mai recentă, Terence A. Shimp revine însă asupra definiției, făcând o completare aparent nesemnificativă: „comunicarea este procesul prin care sunt transmise idei și sunt împărtășite intenții între indivizi sau între organizații și indivizi”. Iată că, după mai bine de zece ani, autorul a considerat necesar să semnaleze prezența organizațiilor în sfera comunicării. Ca urmare a faptului că organizațiile au devenit extrem de active, atât ca emițători, cât și ca receptori de mesaje, este vorba de recunoașterea importanței rolului pe care acestea îl joacă în domeniul comunicațiilor.
Se presupune că la temelia formării verbului latin communico,(-are) ar sta adjectivul munis, ( -e), al cărui înțeles era „care își face datoria, îndatoritor, serviabil”. Acest din urmă cuvânt a dat naștere unei familii lexicale bogate, din care reținem adjectivele immunis = „scutit de sarcini, exceptat de la îndeplinirea unei datorii “ (la Tit Liviu immunis militia figurează cu înțelesul de „scutit de serviciul militar”), de unde și sensul actual „exceptat de la contactarea unei boli”, communis = „care își împarte sarcinile cu altcineva”, iar mai tarziu, în epoca clasică, „ce aparține mai multora sau tuturora” (accepțiunea din sintagma „trăsături comune”), sursă a sensului derivate „obișnuit, banal” (ca în „substantivul comun”) și, probabil, *municus, cuvânt neatestat în texte, dar reconstituit (între altele, și cu ajutorul unui muiniku, identificat în limba oască). Aceasta din urmă, prin mijlocirea derivatului său *communicus îl poate explica acceptabil pe comunicare, termen însemnând la început punerea în comun a unor lucruri de indiferent ce natură.
Lingvistul american de origine rusă, Roman Jakobson este printre primii lingviști care au alcătuit o schemă a comunicării, un model de comunicare elaborat privitor la limbaj. Astfel, lingvistul susține că în orice „act de comunicare verbală” intervin șase factori constitutivi ai comunicării:
EMIȚĂTORUL este un individ sau un grup de indivizi care dețin o informație pe care doresc să o transmită sau să o facă cunoscută;
RECEPTORUL este un individ sau un grup de indivizi căruia i se transmite mesajul;
MESAJUL este obiectul comunicării; poate fi scris sau oral și definește conținutul de idei, sentimente, informații transmise (în scris sau oral) de către emițător unui receptor.
CODIFICAREA (codul) este transformarea informației în mesaj cu ajutorul unui limbaj, care poate fi transpus în cuvinte, gesturi, semne și simboluri; mesajul transmis de către emițător receptorului trebuie să aibă un cod cunoscut celor doi, astfel încât, destinatarul să poată decoda informația pentru a capta sensul corect.
CANALUL DE TRANSMITERE (contact) reprezintă calea prin care mesajul ajunge de la emițător la receptor: oral, scris, telefonic, audio, video, aerian, poștă, calculator, internet etc.
REFERENT (context) se raportează la subiectul sau tema mesajului, precum și situația (împrejurarea) în care are loc transmiterea mesajului.
Acestora li se mai pot adăuga două elemente:
INFORMAȚIA poate fi orice: o opinie, un gând, un sentiment, o doleanță;
FACTORII PERTURBATORI sunt acei factori care influențează comunicare: zgomote, dezinformări sau zvonuri.
Context
Canal
Emițător Codare Decodare Receptor
Feedback
Fig. 1 Schema procesului de comunicare (după schema propusă de Roman Jakobson)
Comunicarea se realizează prin procesul de comunicare, care se poate deduce din schema ilustrată mai sus. Mesajul pornește de la emițător printr-un canal de transmisie, fiind într-un fel codificat, și ajunge la receptor care îl decodifică. Canalele de emisie utilizate pot fi naturale, cum ar fi conversația între două sau mai multe persoane; sau pot fi canale artificiale care necesită mijloace tehnice sau informaționale, cum ar fi telefonul, fax-ul, internet-ul, rețeaua. Comunicarea poate fi cu sens unic, când emițătorul transmite mesaje receptorului fără ca acesta să îi raspundă, sau comunicare cu dublu sens, când emițatorul transmite mesajele, iar din partea receptorului există feed-back.
Etapele procesului de comunicare sunt:
Codificarea înțelesului, care constă în selectarea anumitor simboluri, capabile să exprime semnificația unui mesaj. Cuvintele, imaginile, expresiile feței sau ale corpului, semnalele ori gesturile se constituie în simboluri ale comunicării. Dar cuvintele și gesturile pot fi interpretate greșit. Sensurile nu sunt inerente cuvintelor. Spre exemplu, cuvântul “câine” este un simbol în limba română asociat animalului din specia caninelor. Acest simbol poate fi folosit, însă, pentru a transmite mesaje diferite. Daca spui unui unui om că “este un câine”, mesajul este departe de a fi măgulitor. El simbolizează răutate, încăpățânare, agresiune. A fi “credincios ca un câine” semnifică, însă, a fi devotat, loial, precum este animalul față de stăpânul său.
Transmiterea mesajului constă în deplasarea mesajului codificat de la emitent la receptor prin canalul vizual, auditiv, tactil sau electronic de comunicare. Modul de transmitere a mesajelor este determinat, astfel încât el devine o parte a mesajului. Spre exemplu, chiar dacă se folosesc aceleași cuvinte pentru exprimarea unui mesaj, transmiterea lui telegrafică adaugă acestuia sentimental importanță, de urgență în coparație cu transmiterea printr-o scrisoare normală.
Decodificarea și interpretarea se referă la descifrarea simbolurilor transmise și respectiv la explicarea sensului lor, proces formalizat în receptarea mesajului. Aceste două procese care compun recepția sunt puternic influențate de experiența trecută a receptorului, de așteptările și abilitățile acestuia de a descifra și intrepreta diverse simboluri. Prin intermediul lor se constată dacă s-a produs sau nu comunicarea, dacă emitentul și receptorul au înteles în același mod mesajul.
Filtrarea constă în deformarea sensului unui mesaj datorită unor limite fiziologice și psihologice. Filtrele fiziologice determinate de handicapuri totale sau parțiale (lipsa sau scaderea acuitații văzului, auzului, mirosului etc.) limitează capacitatea de a percepe stimuli și, deci, de a-i înțelege mesajul. Filtrele psihologice se instalează ca urmare a unor experiențe trecute ori a unor sensibilităti, predispoziții. Ele pot afecta percepția și modul de interpretare a mesajelor, dându-le o semnificație total sau parțial diferită față de cea emitentului. Exemplul cel mai concludent de interpretare diferită este cel al mesajelor conținute de aceeași bucata muzicală, același discurs sau spectacol date de persoanele care compun un auditoriu.
Feed-back-ul încheie procesul de comunicare. Prin intermediul sau, emitentul verifică în ce masura mesajul a fost înteles corect ori a suferit filtrări.
I.2 Modele ale comunicării
În ultimele decenii, importante nume ale științei comunicării consideră că toate relațiile de comunicare (transfer de informație, transfer de semnificație, intenție de influențare, acord între instanța de enunțare și instanța de receptare) sunt relații sociale. Și asta pentru că relațiile de comunicare generează și sunt rezultatul altor tipuri de relații sociale. Reciproca nu este adevărată deoarece relațiile de comunicare constituie doar o subcategorie a relațiilor sociale și deci cele două concepte nu sunt identice.
„În toate mediile se conștientizează tot mai mult faptul că o societate, o instituție sau o întreprindere se constituie și se mențin datorită și prin intermediul numeroaselor lor procese și rețele de comunicare, care le dau coerență. Lucrurile stau la fel pentru toate relațiile umane. începem a sesiza faptul că acțiunea comunicațională și acțiunea organizațională depind reciproc una de alta.”
Privită dintr-o manieră simplistă, comunicarea poate fi definită ca un schimb de mesaje. Dintr-o perspectivă mai largă, comunicarea apare insă ca un fenomen dinamic, ce presupune o succesiune de schimburi în evoluție. Astfel, în cazul a doi parteneri de dialog – A și B – mesajul emis de A este influențat într-o anumită măsură de mesajul primit anterior de la B, mesaj care la rândul său fusese determinat de mesajul precedent transmis de A. Comunicarea apare astfel ca un fenomen incluzând schimburile care evoluează și tinzând către înțelegerea mutuală a participanților. Având în vedere pe de o parte aceste aspecte și dat fiind faptul că pe de altă parte un proces poate fi definit ca o succesiune de etape pe parcursul cărora, printr-un set distinct de operații, are loc o transformare, comunicarea este cu siguranță un proces.
În ultimii 50 de ani au fost puse la punct numeroase modele care descriu procesul de comunicare, într-o manieră mai mult sau mai puțin completă. Despre cele mai simple modele am amintit în capitolul anterior, deci nu vom mai reveni aici. În cadrul acestui capitol vom porni de la teoria lui Harold D. Lasswell care aprecia că un act de comunicare complex și credibil trebuie să conțină răspunsul la cinci întrebări:
Cine comunică?
Ce comunică?
Prin ce mediu comunică?
Cui comunică?
Cu ce efecte comunică?
Modelul Shannon- Weaver reflectă un proces de comunicare ce funcționează după următoarea schemă:
sursă produce un mesaj care conține informații;
un emițător operează o codificare, obținând un semnal;
canalul este mijlocul utilizat pentru a transmite semnalul;
în timpul transmisiei, semnalul poate fi perturbat de zgomote;
receptorul decodifică semnalul pentru a obține mesajul;
destinatarul primește mesajul care-i este adresat.
Modelul în care Shannon abordează comunicarea este puternic influențată de aria inițială de aplicabilitate a modelului, și anume telecomunicațiile. Vom încerca în continuare să facem o analiză mai detaliată a modelului.
În primul rând trebuie făcută deosebirea dintre sursă și emițător pe de o parte, destinatar și receptor pe de altă parte, fiecare fiind considerat ca o entitate cu rol distinct în procesul de comunicare. În al doilea rând, Shannon sesizează că există factori care pot perturba procesul de comunicare. În al treilea rând, modelul pune accentul pe analiza conținutului comunicării, spre deosebire de alte curente apărute în acea perioadă, care preferau o analiză a contextului comunicării.
Analizând mai în detaliu modelul lui Shannon se poate observa că acesta nu include un element a cărui importanță este fundamentală în cazul comunicării online: feedback-ul sau retroacțiunea.
Pentru că odată cu trecerea timpului s-a constatat că aceasta schemă este limitată ca aplicabilitate în domeniul telecomunicațiilor, s-a încercat să se găsească un nou model de comunicare care să țină cont și de feedback.
Fig.2. Procesul comunicării. Adapatare după modelul lui Shannon și Weaver
Considerăm că pentru a surprinde mai bine ansamblul de înțelesuri ale conceptului de comunicare trebuie pusă în discuție și analiza procesului comunicării de masă. Maletzke este cel care propune modelul procesului bazat pe o multitudine de indicatori și variabile. Deși intenția surprinderii unui număr cât mai mare de indicatori este considerată de unii specialiști ca un dezavantaj al modelului, într-ucât se îndepărtează ușor de criteriul de utilitate, acestui model nu i se poate nega rolul pozitiv al cercetării.
Fig.3. Adaptarea modelului lui Maletzke
Unde,
a- selecatrea conținutului e- imaginea R; i- prsiunea mediului;
b- presiunea mesajului; f- feed-back-ul R; j- imaginea R asupra mediului.
c- presiunea mediului; g-selecția R;
d- imaginea E; h- efectul;
Pe lângă modelul clasic al comunicării mi-a atras atentia cel propus de David K. Berlo. Alegerea nu este întâmplătoare pentru că modelul propus de acesta numit și SMCR (Sursă, Mesaj, Canal, Receptor) pune accentul pe importanța rolului culturii și sistemului social în care se desfășoară actul de comunicare.
Fig.4. Adaptarea modelului SMCR (despre comunicare) al lui Berlo
Una dintre cele mai importante și mai complexe scheme pentru procesul de comunicare a fost lansată de Philip Kotler și include nouă elemente: emițătorul, codificarea, mesajul, mijlocul de transmitere a mesajului, decodificarea, receptorul, răspunsul, reacția inversă și zgomotul.
Fig.5 Modelul Philip Kotler
Fiecare element inclus în acest model are un rol bine definit în cadrul procesului de comunicare. Astfel, emițătorul și receptorul sunt componentele de bază ale oricărui act de comunicare, în timp ce mesajul și mijloacele de transmitere a acestuia reprezintă instrumentele de comunicare. De asemenea, codificarea, decodificarea, răspunsul și reacția inversă constituie activitățile esențiale în cadrul procesului de comunicare, iar zgomotul este elementul care intervine destul de frecvent în sensul perturbării acestui proces.
3 Teorii ale comunicării
Definirea procesului de comunicare face trimiteri la diverse explicații din domenii precum sociologia, psihologia, pedagogia, lingvistica, matematica etc. Acelaș lucru l-au stabilit specialiștii atunci când a venit vorba de aria teoriilor comunicării. Printre cele mai importante teorii ale comunicării enumerăm : 1.teoria matematică asupra comunicării, 2.teoria cibernetică, 3.teorii structurale și 4. teorii sociologice.
Informațiile despre principalele teorii ale câmpului comunicațional apar încă din 1948 cînd Claude Shannon și Warren Weaver propun teoria matematică asupra comunicării, cunoscută în literatura de specialitate ca „teoria inginerilor”. Această teorie avea la bază numeroase cercetări și urmărea stabilirea celor mai rapide și sigure mijloace de transmitere a informației. Această teorie explică comunicarea prin două elemente interdependente și anume: zgomotul și redundanța, interdependență ce facilitează procesul decodării informațiilor. Din această teorie a izvorât teoria reducerii incertitudinii, adică indivizii comunică pentru a elimina orice urmă de incertitudine. La o analiză mai atentă a comunicării artistice vom observa că aceasta menține ambiguitatea, aspect ce se definește ca limită a acestei teorii.
Teoria cibernetică asupra comunicării pune accentul pe rolul feedback-ului. Teoreticianul Wiener definește feedback-ul astfel : „Când vrem ca o mișcare să urmeze un model dat, diferența dintre acest model și mișcarea efectivă este folosită ca o nouă mărime de intrare, ce silește partea reglată să se miște încât mișcarea efectivă să se apropie cât mai mult de mișcarea trasată. ” O altă idee importantă a teoriei cibernetice o consituie relația sistemul social și feedback-ul. Organizarea socială este definită ca un tot organizat, asemănător individului și este unit prin sisteme de comunicații. În interiorul acestor sisteme se regăsește procesul dinamic al circulației feedback-ului. Cea de-a treia categorie de teorii asupra comunicării este reprezentată de teoriile structurale. Susținătorii acestei teorii sunt lingvistul Ferdinand de Saussure și antropologul Claude Levi- Strauss.
În cazul primului teoretician accentul cade pe limbaj și semne. Limbajul este văzut ca o instituție socială, o activitatea ce aparține indivizilor și este format dintr-un sistem de semne sociale. Acestea din urmă devin obiectivul de studiu al lui Saussure și sunt definite ca un raport între semnificant (ansamblu sunete) și semnificat (concepte).
Teoriile sociologice ocupă un loc important în abordarea procesului și mecanismelor de comunicare. Astfel că principalele curente sociologice ce au dezbătut această temă sunt: interacționismul simbolic, etnometodologia, etnografia comunicării, teoria comunicării din perspectiva teoriilor învățării și comunicării organizaționale.
Pentru Herbert Blumer, reprezentant al Școalii de la Chicago, viața socială este plină de semnificații, iar indivizii comunică printr-un proces de improvizație permanentă. Pentru acesta, comunicarea este creativă și determină influențarea individului pe sine, dar și a altora.
Reprezentantul de seamă al interacționalismului simbolic, Erving Goffman, descrie conceptul de comunicare prin prisma interacțiunilor bazate pe ritualuri. Pentru a avea o comunicare pozitivă- afirmă autorul- trebuie să există patru reguli fundamentale și anume: regula angajării, reciprocității, de selectare a temelor și de compensare. Pentru a înțelege mai bine aceste reguli, ar fi de preferat să luăm aminte la următoarea ideea a autorului, atât de actuală și astăzi: „ Astfel, un conviv care rămâne tăcut la masă face audiența să se simtă prost (regula angajării), o mână întinsă solicită o altă mînă întinsă (regula reciprocității), nu vorbim de funie în casa spânzuratului (regula de selectare a temelor), când dorim să trecem înaintea cuiva , îi prezentăm, prezentiv, scuzele noastre (ritual de compensare).”
Din perspectiva etnometodologiei, studiul comunicării este chiar studiul activităților indivizilor. Mai mult decât atât exprimarea dintre două persoane reprezintă- în viziunea lui Harold Garfinkel- o tipologie esențială de organizare socială. Oamenii comunică între ei, iar cuvintele au o simbolistică, apartin unui context. Din această viziune rezultă o interdependență între limbaj și context și anume : „ oamnii refuză să-și permită unul altuia să înțeleagă <<ceea ce este cu adevărat exprimă în acest mod>> ; fiecare anticipă că ceilalți vor înțelege contextualitatea exprimărilor (…)” În concluzie cuvintele sunt acele „proprietăți logice, expresii indexicale și a altor acțiuni practice ca fiind realizări contingente ale unor practici organizate și sinuoase ale vieții de zi cu zi ”
Adepții etnografiei comunicării descriu comunicarea interpersonală ca pe un important fenomen cultural. La acest nivel comunicarea face referire la formele comunicării tuturor participanților, la orice tip de comportament și obiect integrant procesului de comunicare. Tot aceștia sunt cei care propun modelul „speaking” ce cuprinde următoarele 8 elemente: cadrul fizic și psihologic; participanții (nu doar emițătorul și receptorul); finalitățile; acte; tonalitatea; instrumentele; normele și genul.
Comunicare în mediul virtual – social WEB
II.1 De la comunicarea om-mașină la comunicarea mediată de calculator
Trafic.ro a realizat un studiu care vizează, în ansamblul lui, internetul și utilizarea acestuia, având în vedere faptul că rata de utilizare a calculatorului a crescut simțitor atât în mediul urban, cât și în mediul rural. Astfel, conform acestuia rata de alfabetizare digitală a crescut în mod consistent, iar pentru tineri reprezintă deja o obișnuință care face parte din rutina zilnică. Internetul este sfera la care se apelează in mod primar tinerii pentru a obține informații. 21,96% dintre cei chestionați au vârste între 20 și 24 de ani. Cei mai multi tineri navigheaza pe internet de acasă, de aceea au nevoie ca ei să găsească surse de informație credibile și eficiente. Printre domeniile de interes care îi preocupă cel mai mult pe români sunt, pe locurile 6 și 7, problemele sociale și evenimentele și știrile despre România, conform aceluiași studiu. Conform aceluiași studiu, instituțiile media (print, TV, radio) preiau știri din mediul online, iar site-urile de știri au un grad considerabil de influență asupra publicului. Acest studiu realizează profilul societății în care trăim și în care omul de comunicare trebuie să activeze, să se adapteze.
Oamenii au la dispoziție mijloace de comunicație atât de rapide, de diverse și de persuasive, încât potențialul lor nu a fost încă pe deplin înțeles. Mesajele sunt transmise în toată lumea prin intermediul sateliților în fracțiuni de secunde. Computerele fac calcule aproape instantaneu și oferă informații cu o viteză de sute de mii de cuvinte pe minut. Depozite imense de informații stocate în baze de date electronice sunt disponibile la simpla apăsare a unei taste.
Un rol foarte important în dezvoltarea comunicării online o are interfața grafică. Interfața grafică, definită ca punctul comun (spațiul sau uneori granița) intre utilizator și informația digitala, a fost relativ neglijată, cu toate că ea susținea comunicarea. Până în 1980 aproape ca nu au existat studii de specialitate despre interfața om-calculator. Motivația acestei lipse de interes este dublă. Pe de o parte, calculatoarele nu penetraseră încă spațiul privat; cei care foloseau pe atunci un computer erau profesioniștii în domeniu, și mai mult decât atât, erau chiar aceia care proiectau programele și aplicațiile care rulau pe calculatoare. Pe de altă parte, interfața acestor programe și aplicații era doar una limitată la semne lingvistice (text), oferind așadar un singur stil de interacțiune. Însă, odată cu apariția interfețelor grafice și a unor noi categorii de utilizatori, interfața a devenit o problemă tot mai studiată de cercetătorii din domeniul informaticii.
Astăzi interfața reprezintă una din cele mai importante aspecte ale proiectării oricărei aplicații software. Până în anii 90, interfața în domeniul comunicării mediate de calculator, a fost identificată „natural” cu ecranul, mai întâi alb-negru apoi color, al monitorului calculatorului. În ultimii ani însă, în special datorită dezvoltării rețelei Internet în domeniul radio și al telefoniei mobile, ecranul ca interfață a început să ia și alte forme. Aceste limitări fizice duc în mod inevitabil la proiectarea de aplicații cu o interfață adaptată acestei forme de prezentare a informației.
Un pas înainte spre o interfață grafică l-a reprezentat afișarea structurii de directoare și fișiere într-un tabel cu doua coloane și cu posibilitatea de a efectua diverse operații dintr-o coloana în alta (copiere, creare de fișiere, deschidere de fișiere). Cea mai cunoscută aplicație care a consacrat acest tip de interfață a fost Norton Commander.
Interfața grafică s-a dezvoltat odată cu apariția unui nou tip de utilizatori, cei care nu mai erau informaticieni ci foloseau calculatoarele pentru alte activități: activități de birou sau tehnoredactarea de documente. Interfața grafică așa cum o cunoaștem astăzi s-a născut în laboratoarele de cercetare de la Xerox PARC (Palo Alto Research Center) odată cu proiectarea și apariția calculatorului ALTO în aprilie 1973.
Interfața acestuia includea ferestre multiple și un mouse cu trei butoane. În 1981 XEROX lansează varianta comercială intitulata STAR care includea în interfața icoane care puteau fi activate printr-un dublu click de mouse și ferestre suprapuse.
Interfața grafică a mecanismelor de comunicare mediată de calculator este determinată indirect de interfața grafică a sistemelor de operare pe structura cărora funcționează acestea.
După cum, am amintit mai sus, Internetul este o rețea de rețele de calculatoare; ca să înțelegem Internetul, trebuie să discutăm câte ceva despre rețelele de calculatoare. Din punct de vedere al comunicării, ne interesează în mod deosebit performanțele mediilor fizice prin care se desfășoară comunicarea și regulile de transmitere a informațiilor între calculatoare.
Din punct de vedere al întinderii lor, rețelele se pot clasifica în:
rețele locale, LAN (Local Area Network), formate din calculatoare aflate la distanțe relativ mici, de regulă un departament, o firmă, o clădire;
rețele metropolitane, MAN (Metropolitan Area Network), care acoperă un oraș sau o parte a unui oraș, de exemplu o universitate având mai multe corpuri, situate la distanță unul de celălalt;
rețele WAN (Wide Area Network), acoperă regiuni întinse, un județ, o țară, de exemplu Internetul)
Unul dintre parametrii cei mai importanți este debitul de informație (lățimea de bandă, viteză, în jargon dimensiunea țevii). Acesta se măsoară în biți pe secundă, bps (bit = binary digit, un 1 sau un 0, codat ca tensiune / lipsa tensiunii, tensiune pozitivă / tensiune negativă, curent electric / lipsa curentului etc.). Dat fiindcă un caracter se reprezintă de regulă pe un octet (byte) și un octet are 8 biți, pentru a transmite un caracter pe secundă avem nevoie de o viteză de 8 bps. Aparatele fax folosesc 4800 sau 9600 bps. O dactilografă care scrie 40 de cuvinte pe minut are o viteză de circa 40 bps.
De regulă, viteza de comunicație între două calculatoare (atât cea teoretică cât și cea practică) scade pe măsură ce crește distanța dintre ele; siguranța și stabilitatea legăturii scad și ele cu creșterea distanțelor. Trebuie făcută distincția între viteza teoretică și viteza reală de comunicare, care poate fi în unele cazuri cu mult mai mică, în funcție de încărcarea rețelei, de numărul altor rețele care trebuie traversate și de încărcarea acestora și de întârzierile care pot apare.
De la caz la caz, comunicarea poate fi:
simplex, unul din calculatoare doar transmite, celălalt doar recepționează;
duplex, sau full-duplex, calculatoarele transmit și recepționează simultan;
half-duplex, unul emite și celălalt recepționează, iar după un timp rolurile se inversează;
La începutul acestui capitol am prezentat o definiție simplă și des întâlnită a comunicării, dar există o multitudine de definiții ale comunicării. John Fiske a împărțit definițiile date comunicării în două școli: școala proces și școala semiotică.
Școala proces (reprezentată de autori ca C. Shannon și W. Weaver, G. Gerbner, Lasswell, Newcomb) înțelege comunicarea ca transmitere a mesajelor, în timp ce școala semiotică (reprezentată de Pierce, F. Sausurre) înțelege comunicarea ca producție și schimb de semnificații.
Așadar, comunicarea presupune un schimb care are loc între indivizi, legătură care este înțeleasă diferit: școala proces definește interacțiunea ca fiind procesul prin care o persoană creează o legătură cu o altă persoană sau îi afectează comportamentul, starea mentală sau reacțiile emoționale, în timp ce școala semiotică definește interacțiunea ca fiind ceea ce constituie individul ca membru al unei culturi specifice sau al unei societăți.
Principalele elemente ce compun modelul comunicațional din perspectiva online-ului sunt: emițătorul (sursa), mesajul, codificarea informațiilor, transmiterea mesajelor, canalele de comunicare (mediile de transmitere a mesajelor), recepția mesajelor, decodificarea lor, receptorul sau destinatarul informațiilor și conexiunea inversă. Din punct de vedere al informării și al comunicării se remarcă faptul că internetul oferă posibilitatea inversării rolurilor în procesul de comunicare (emițător și receptor), fapt ce favorizează comunicarea și contribuie la realizarea unei mai bune informări, la fel ca și posibilitatea actualizării permanente a informației. Nu voi insista asupra schemei de comunicare, care este cunoscută tuturor, dar mă voi opri puțin asupra unui element al acesteia, fundamental pentru tema prezentei lucrări. Astfel, un important aspect al comunicării se referă la oportunitatea pentru feedback, sau răspunsul primit de emițător de la receptor. Deși modelele de comunicare tradiționale presupuneau că mesajele erau pur și simplu „injectate" în receptori, cercetătorii au descoperit că feedback-ul este la fel de important ca și mesajul. Feedback-ul spune emițătorului dacă acesta s-a făcut înțeles. Iar majoritatea modelelor de comunicare consideră feedback-ul ca o parte integrantă a procesului. Acest element trebuie păstrat indiferent de forma de comunicare. Noile forme de comunicare online (bloguri, retele de socializare etc) oferă acest lucru, dând un avantaj acestei forme de comunicare, față de comunicarea tradițională.
Vom prezenta în continuare cea mai simplă schemă de comunicare, propusă de Karl Buhler în 1934.
Fig. 6 Modelul lui Karl Buhler
Pornind de la acest model al lui Karl Buhler, s-au formulat diverse modele de comunicare. Dacă transpunem acest model într-o schemă a comunicării asistate de tehnologia informației, ea va câștiga un element nou, calculatorul.
Fig. 7. Schema comunicării prin intermediul tehnologiei informației (Modelul Organon)
Analizând schema de mai sus se poate observa că putem discuta despre doua moduri de comunicare: este vorba de comunicarea om-mașină (comunicarea dintre emițător și calculator sau de comunicarea dintre calculator și receptor) și de comunicarea dintre cele două calculatoare.
Pornind de la această schemă a comunicării prin intermediul tehnologiei informației, Claude Shannon și Waren Weaver au publicat modelul de bază al comunicării, denumit Modelul Matematic Shannon-Weaver.
Relația de comunicare se realizează după cum urmează: emițătorul trimite un mesaj, care va fi înscris într-un cod prin procesul numit codare; odată ajuns la receptor, mesajul va fi supus acțiunii de decodare, adică de descifrare a informației transmise. Mesajul în cauză are întotdeauna un scop bine determinat, în sensul că emitentul are scopul de a oferi informația, iar receptorul are scopul de a o recepta.
Fig. 8. Modelul Modelul de bază al comunicării, Modelul Matematic Shannon-Weaver
Procesul comunicării presupune existența unui transmițător (emițător, vorbitor), care trimite un mesaj unui destinatar (receptor, ascultător). Mesajul e constituit din elementele unui cod care trebuie să fie comun celor doi parteneri aflați în contact Trebuie să se facă distincția dintre cod și mesaj, care nu sunt același lucru – primul este abstract, poate fi verbal sau scris, în timp ce al doilea este concret, nuanțat și mai bogat. De asemenea, codul verbal dispune de vorbire, mimică, gestică, privire, iar cel scris numai de punctuație și de unele categorii gramaticale. Supremația mesajului în raport cu codul este evidentă, una dintre principalele tendințe ale comunicării fiind o cât mai bună adecvare a codului la mesaj.
După cum am văzut mai sus, toate aceste modele au în comun existența unui emițător care vrea să transmită un mesaj receptorului (sau receptorilor). În modelele mai complexe, se iau in considerare și barierele de comunicare. Acestea sunt multiple: bariere fizice sau geografice, bariere istorice, sociale, gnoseologice, sociopsihologice, statalo-politice, economice, tehnice, lingvistice. Comunicarea este eficientă doar atunci când există un limbaj comun. Pentru înlăturarea acestor bariere se recomandă o planificare a comunicării, determinarea scopului comunicării, alegerea momentului oportun, clarificarea mesajului înainte de a fi formulat, cunoașterea publicului țintă și folosirea unui limbaj adecvat acestui public (receptor).
Din punctul de vedere al numărului de emițători și de receptori, există mai multe tipuri de comunicare, inclusiv în lumea virtuală:
unul-la-unul, cu un singur emițător și un singur receptor (e-mail, mesageria instant);
unul-la-mai-mulți, cu un singur emițător și mai mulți receptori (e-mail, podcast, blog);
mai-mulți-la-mai-mulți, cu mai mulți emițători și mai mulți receptori (blog, site, forum, liste de poștă electronică, conferințele din cadrul mesageriilor instant).
După cum am văzut pe parcursul acestui capitol, comunicarea mediată de calculator a pătruns din ce în ce mai mult în ultimii ani în viața oamenilor. Practic, astăzi nu se poate vorbi de comunicare fără sa facem referire la comunicarea online și la instrumentele care fac posibilă comunicarea online. Astfel, putem afirma fără să greșim că, comunicarea dintre om și calculator a devenit o „obișnuită” a vieții cotidiene.
Atât pentru indivizi, cât și pentru organizații, comunicarea este o condiție necesară derulării în condiții normale a vieții de zi cu zi. Activitatea cotidiană este de neconceput astăzi fără fluxul continuu de mesaje, care circulă cu rapiditate de la un capăt la altul al lumii. O asemenea stare de fapt a devenit posibilă ca urmare a progresului tehnologic înregistrat de omenire în secolul al XX-lea. Specialiștii vorbesc chiar despre o revoluție a comunicațiilor, care a favorizat comunicarea sub toate aspectele, punându-se însă din ce în ce mai mult accent pe comunicarea online. Înregistrând o evoluție de-a dreptul spectaculoasă în ultimele decenii, comunicarea este, în prezent, un fenomen surprinzător prin varietatea și complexitatea formelor de manifestare.
II.2 Socializare
Literatura de specialitate consemnează o multitudine de definiții și caracteristici ale conceptului de socializare. Cunoaștem cu toții linia generală de definire a socializării. Socializăm încă de când ne naștem, iar acest proces continuă de-a lungul vieții individului.
Astfel că renumitul sociolog britanic Anthony Giddens în lucrarea „Sociologie” stabilește caracterul de continuitate a procesului de socializare și oferă pentru început următoarea definiție a socializării: „ procesul prin care copilul neajutorat devine treptat o persoană conștientă de sine, inteligentă, integrată în tipul de cultură în care s-a născut….Chiar și nou-născutul are necesități sau exigențe care afectează comportamentul celor responsabili cu grija sa: de la naștere, copilul este o ființă activă”.
Tot acesta afirmă că socializarea este procesul care leagă generațiile între ele și presupune un anumit proces de învățare și adaptare pe tot parcursul vieții unui individ. De exemplu- spune sociologul –, nașterea unui copil determină învățarea și adaptarea părinților la procesul de creștere și educație pe care îl vor impune acestuia.
Socializarea transformă organismul biologic într-o ființă socială, capabilă să interacționeze cu altele. Mai exact individul deprinde cunoștiințe, valori, atitudini, comportamente relevante pentru viața socială. De asemenea este condiționată și de factori externi precum mediul și cultura.
Teoriile procesului de socializare
Diversitatea cercetării termenului de socializare cuprinde și prezentarea teoriilor explicative ale acestui proces. În viziunea lui Ioan Mihăilescu cele mai importante sunt teoria învățării și teoria dezvoltării cognitive. Această abordare este preponderent psihosocială. Cei care au formulat aceste teorii sunt nume marcante în domeniul pshihoanalizei (Sigmund Freud), psihologiei (Jean Piaget), dar și din domeniul sociologiei, psihologiei sociale (George Herbert Mead).
Teoria învățării
În lucrarea „Sociologie generala. Capitolul 2. Procesul de socializare” Ioan Mihăilescu definește învățarea ca o schimbare permanentă a comportamentului bazat pe experiențe. Învățarea apare prin reevaluarea, păstrarea sau eliminarea vechilor cunoștiințe, dar și prin adăugarea altora noi. Deci teoria învățării, concluzionează sociologul român, înseamnă determinarea și evaluarea comportamentelor altor indivizi.
În ceea ce privește dimensiunea determinantă a învățării, literatura de specialitate, amintește de trei tipuri de învățare: prin condiționare operantă, prin întărire (dresaj) și prin observație. Individul învață din propriile experințe din trecut, dar în acelaș timp din observația celor din jur (folosirea simbolurilor în conștientizarea experiențelor; comunicarea cu alții).
Teoriile dezvoltării cognitive
Scopul primordial al descrierii acestei teorii, este acela de a oferii o prezentare concisă și exactă a teoriei , din perspectiva următorilor cercetători: Sigmund Freud, G.H. Mead și Jean Piaget.
Psihanalistul neamț Sigmund Freud este unul dintre cercetătorii preocupați de teoria dezvoltării copilului. Acesta susține că în procesul dezvoltării cognitive este importantă învățarea compensării acțiunilor și rezultatelor din mediu cu aspirațiile inconștientului.
În viziunea lui G.H. Mead copilul înțelege că este un agent separat prin observarea comportamentelor altora față de propria persoană. Odată ce participă la jocurile organizate, copilul, învață să înțeleagă „celălaltul generalizat”, adică valorile generale ale societății și regulile culturale.
Și nu în ultimul rând, renumitul psiholog elvețian Jean Piaget, identifică mai multe etape în dezvoltarea cognitivă a copilului și anume:
senzoriomotorie (până la vârsta de 2 ani);
preoperațonală (2-6 ani)- reprezentarea lucrurilor în mintea sa;
concret operațioanlă (6-12 ani);
formal operațională (de la 12 ani până la vârsta de adult)
Generalizând teoria- Giddens consideră că – fiecare stadiu presupune obținerea de noi deprinderi cognitive cu o singură condiție. Acesta trebuie să culmineze cu succesul stadiului anterior. De asemenea aceste stadii sunt fără doar și poate trăsături generale de socializare.
Aceste teorii sunt asemănătoare și fiecare dintre ele prezintă într-un fel sau altul anumite limite. Însă ceea ce trebuie reținut este faptul că socializarea favorizează interacțiunea, transformarea bebelușului într-o ființă conștientă de sine, dar și de cultura în care își desfășoară viața.
Tipuri de socializare
Literatura de specialitate consemnează mai multe forme și criterii de clasificarea a procesului de socializare.
Ioan Mihăilescu a clasificat procesul socializării astfel:
socializarea primară : primii ani ai copilului, când acesta participă la viața socială și ăși formează eul;
socializarea continuă: continuarea socializării primare; se bazează pe elemente realiste;
socializarea anticipativă: prin intermediul familiei, școli, cursuri calificare, recalificare;
resocializarea: învățarea unor noi roluri și renunțarea la cele anterioare.
Acestor tipuri li se adaugă și termenul de resocializare radicală. Acest concept a fost dezvoltat și analizat de Erwing Goffman în descrierea sa despre instituțiile totalitare. Fie că este forma de mănăstiri, penitenciare sau servicii militare, indivizii sunt izolați de restul societății în care au trăit, iar comportamentele lor sunt atent supravegheate.
În funcție de grupurile și mediile sociale în care se desfășoară activitatea, socializarea poate fi împărțită în socializare pozitivă-concordantă, pozitivă- discordantă, negativă-concordantă și negativă-disconrdantă.
Societatea contemporană devenită societate informațională cu sensuri depline, mă determină să afirm faptul că, procesul de socializare este complex, și fundamental diferit de cel din societatea anterioară.
Progresul tehnologic, abundența informațiilor și viteza de promovarea a inovațiilor sunt doar câteva dintre premisele transformării procesului de socializare în zilele noastre. Orice cercetător, fie el și sociolog, poate constata că în prezent, procesul socializării este mai puternic influențat de factorii externi individului. Aceștia din urmă se constituie în mare majoritate din noile mijloace de comunicare digitală.
Cu toate acestea, socializarea își păstrează etapele, în schimb aceasta se manifestează prin intermediul altor instrumente socializatoare. În prezent, indivizii nu „sar” peste socializarea primară, continuă, anticipativă. Să luăm un exemplu concret. Orice familie are o anumită „cultură” pe care o transmite membrilor acesteia. Dacă părinții au acces la media digitală, atunci și copii, vor învăța, încă din primii ani de viață, să joace diverse jocuri, să desene, să cânte, să danseze cu ajutorul calculatorului. Acest lucru nu înseamnă că trebuie negat în totalitate menținerea rolului de socializare al părinților și al altor membrii ai familiei.
Indivizii nu pot trăi fără mijloacele de comunicare în masă ; nu pentru că nu ar putea, dar sunt nevoiți. Viața profesională și personală se învârt în jurul mijloacelor de comunicare digitală: internetul și rețele de comunicare. Acestea din urmă îi ajută să se exprime, să gândească, să fie în pas cu noutățile. Cu toate acestea, cred specialiștii, mulți dintre utilizatori își crează o nouă imagine a personalității, dedublând-o prin aspecte „mai frumoase, mai atractive ” pentru ceilalți cu care socializează.
De asemenea, în procesul de socializare, interacțiunea interpersonală este mai slabă ca intensitate. În locul interacțiunii face to face, indivizii, preferă să stea ore bune în fața calculatorului, să citească și urmărească știri din presă, să vadă un film, să asculte muzică sau să socializeze pe rețele de comunicare.
Mijloacele de comunicare de masă influențeză și comportamentul social al indivizilor. Facem cumpături online, ne îndrăgostim fără să cunoaștem în realitate partenerul, punem capăt relației de iubire sau de prietenie, facem cadouri virtuale, căutăm soluții alternative (nu direct de la medic, economist sau avocat) și în final dăm verdicte, fără să știm de fapt, care este cu adevărat, realitatea care ne înconjoară.
Aceasta este în mare parte imaginea noii ere a socializării. Ceea ce va urma, din punctul de vedere al socializării și comunicării nu poate fi precizat cu exactitate. Însă, cu siguranță, tendința este una de dezvoltare, progres.
Rețelele de socializare sunt caracterizate printr-o anumită influență pe care o exercită direct asupra vieții utilizatorilor. Această determinare evidentă, este dată la rândul ei, de apariția și rolul internetului, dar și de succesul de care se bucură rețelele de comunicare specifice mediei digitale: „Gradul de aplicabilitate al analizei rețelelor de comunicare este foarte mare, în special datorită internetului și având în vedere succesul unor rețele precum myspace, hi5, facebook și chiar youtube”.
Sociologul american Anthony Giddens surprinde într-un mod original imaginea viitorului mediei digitale: „ computerul este un dispozitiv ce îi separă pe indivizi, unii de alții…viitorul aparține sistemului global de computere interconectate- iar acest luru este exact Internetul…Cu alte cuvinte… evenimentele au loc pe o rețea care se întinde pe toată planeta, o rețea care nu este nici proprietatea unui individ sau companii.”
II. 3 Instrumente de comunicare online
Dacă încercăm să facem o analiză a instrumentelor de comunicare online în funcție de cadrul comunicării și de distribuția sa temporală, putem clasifica aceste instrumente de comunicare online în publice și private, respectiv sincrone și asincrone.
Comunicarea privată poate avea loc prin e-mail, camere de chat sau mesagerie instantă (gen Yahoo Messenger, Hotmail MSN, chat Facebook sau ICQ,).
Comunicarea publică poate fi făcută pe site-uri, forumuri sau bloguri.
Comunicarea sincronă este comunicarea în timp real, în care participanții la discuție sunt online și se poate realiza în cadrul camerelor de chat sau mesageriilor instant. Unele site-uri folosesc comunicarea sincronă, aducând informația la zi.
Comunicarea asincronă se realizează între utilizatori care nu sunt în același timp online. De obicei, este întâlnită pe site-uri care nu își mențin conținutul informațional la zi, forumuri și bloguri. Și mesageria instant oferă posibilitatea comunicării asincrone prin mesaje care pot fi lăsate unui alt utilizator atunci când acesta se află offline.
Pornind de la aceste aspecte vom încerca să facem o analiză detaliată a principalelor instrumente de comunicare online.
Site-ul
Din ce în ce mai mulți oameni, în zilele noastre, folosesc internetul ca punct de plecare în căutarea de informații. Când dorești să afli ceva despre un produs, o companie, un eveniment, primul impuls pe care îl avem este să căutăm pe internet, convinși fiind că informații despre acea companie, acel produs sau eveniment se află în lumea virtuală. Este mult mai eficient, mult mai comod și cu siguranță mai rapid pentru orice persoană cu acces la internet să folosească întâi acest canal de informare. Aceste informații, chiar dacă ajungem la ele prin intermediul unui motor de căutare (ex: google, yahoo) sunt găzduite pe site-uri web.
Un site web este o colecție de pagini web, imagini, înregistrări video sau alte active digitale, care sunt găzduite pe unul sau mai multe servere, de obicei accesibile pe internet. O pagină web este un document, scris, de obicei, în HTML (Hyper Text Markup Language), care este aproape întotdeauna accesibil via HTTP, un protocol care transferă informația din serverul web către browserul web al utilizatorului. În mod normal, un site este format din homepage (pagina de întâmpinare), pagini de conținut și un portal în care vizitatorul este trimis către alte resurse (contacte, webmaster, parteneri, etc.)
Evoluția rapidă a tehnologiei internetului a făcut ca realizarea unui site web să nu mai fie un proces complicat sau foarte costisitor, fapt ce a făcut ca numărul de domenii .ro înregistrate să depășească 500.000. Nu fiecare domeniu .ro înregistrat are acum un site web, pentru că multe domenii au fost înregistrate doar pentru numele lor „atrăgător”. Cu toate acestea, numărul site-urilor web din România este mult mai mare pentru că pe lângă cele realizate pe domenii .ro sunt multe alte zeci de mii de site-uri realizate pe alte domenii (.com, .net, .org, .info, etc.).
Totalitatea site-urilor accesibile publicului, văzute în mod colectiv, constituie World Wide Web-ul. Paginile unui site pot fi, în mod normal, accesate dintr-o rădăcină comună URL, denumită homepage (pagină de start) și de obicei există pe același server fizic. URL-urile paginilor le organizează într-o ierarhie, cu toate că hyperlinkurile dintre ele controlează modul în care cititorul percepe structura generală și modul în care traficul curge între diferite părți ale site-ului. Unele site-uri cer abonare pentru a putea fi accesat o parte din conținut sau chiar tot conținutul. Exemple de site-uri bazate pe abonare includ multe site-uri de afaceri, părți ale multor site-uri noi, site-uri ale jurnalelor academice, site-uri de jocuri, forumuri, e-mail, servicii, site-uri de comunități sociale și site-uri care oferă date de bursă în timp real.
Există foarte multe tipuri de site-uri web, fiecare specializate pe un anumit gen de conținut sau utilizare și pot fi clasificate în mod arbitrar în foarte multe moduri. În urma studiilor efectuate, au putut fi depistate următoarele clasificări :
Asociații: portaluri care livrează nu numai softul CMS (Content management system) obișnuit, dar și conținut adunat de la alți furnizori de conținut pentru o taxă stabilită. Există asociații de agenții – Commission Junction, de publicitate – Ebay și de consum – Yahoo.
Portaluri: funcționează ca punct de acces către informație pe World Wide Web. Ele prezintă informații din diverse surse, într-un mod unitar. Spre deosebire de motoarele de căutare standard, portalurile oferă și alte servicii ca e-mail, știri, informații de bursă, jocuri și multe altele.
Site-uri de conținut: site-uri a căror afacere constă în crearea și distribuirea de conținut original – Slate sau About.com.
Site-uri corporative: folosite pentru a furniza informații de fond despre o afacere, organizație sau serviciu.
Cotidiene online: realizate de către toate ziarele-revistele cu tiraj semnificativ, prezintă pe prima pagină conținutul numărului curent și arhive ale articolelor vechi. Și televiziunile au site-uri în care prezintă informațiile de ultimă oră. O funcționalitate a acestor site-uri este posibilitatea cititorilor de a comenta direct pe marginea articolelor, astfel oferind feed-back imediat editorilor. Exemple de ziare online sunt: Gândul, Adevărul, Evenimentul Zilei sau Jurnalul Național. Exemple de televiziuni online sunt: Antena 1, 2 și 3, PRO TV sau TVR.
Site-uri comerciale: folosite pentru achiziționarea de bunuri – Amazon.
Site-uri de comunități virtuale: site-uri unde, persoane cu interese comune, comunică între ele, de obicei prin chat sau forumuri – MySpace, Facebook.
Site-uri de baze de date: utilitatea principală este căutarea și expunerea conținutului specific bazei de date – Internet Movie Database sau Political Graveyard.
Site-uri de dezvoltare: furnizează informații și resurse legate de dezvoltarea de softuri, design web și altele asemenea.
Site-uri directoare: au conținut variat, care este împărțit în categorii și subcategorii – directoarele Yahoo!, directoarele Google sau Open Directory Project.
Site-uri de download: folosite doar pentru descărcarea de conținut electronic gen softuri, jocuri demo sau imagini de fundal.
Site-uri de angajare: permite angajatorilor să posteze cerințele pentru unul sau mai multe poziții, contra unei taxe, iar potențialii angajați pot completa o aplicație.
Site-uri ale fanilor: create și întreținute de către fanii unei celebrități.
Site-uri de jocuri: poate fi un joc chiar site-ul în sine, dar poate fi și o platformă pe care să se joace mai multe persoane – MSN Games sau Pogo.com.
Geo-domeniile se referă la numele domeniilor, care sunt identice cu entitățile geografice, ca orașe sau țări. De exemplu, Richmond.com este geo-domeniul pentru orașul Richmond din Virginia.
Site-uri de critică: făcute pentru a critica o persoană, un loc, o corporație, un guvern sau o instituție.
Site-uri umoristice: satirizează, parodiază sau fac orice doar pentru amuzament.
Site-uri informative: conținutul lor intenționează să informeze vizitatorii, dar nu neapărat în scopuri comerciale – RateMyProfessors.com sau enciclopediile sau dicționarele gratuite de pe internet. Majoritatea guvernelor, instituțiilor educaționale și non-profit au un site informativ.
Site-uri Java: conțin softuri care rulează pe internet ca aplicații web.
Site-uri oglindă: o reproducere completă a unui site web.
Site-uri de știri: similare cu site-urile informative, dar dedicate răspândirii de știri și comentarii.
Site-uri personale: ținut de o persoană sau un grup restrâns (spre exemplu o familie) și conține orice informație sau conținut dorește persoana respectivă să includă.
Site-uri de phishing: sunt create pentru a obține în mod fraudulos informații valoroase, ca parole sau detaliile cărților de credit, prin mascarea într-o persoană sau afacere de încredere;
Site-uri politice: axate pe politică.
Site-uri paranormale: vizitatorii caută preziceri sau informații de ordin paranormal în general.
Site-uri evaluate: vizitatorii pot lăuda ori discredita conținutul site-ului.
Site-uri de evaluări: vizitatorii își pot spune părerea despre un produs sau serviciu folosit.
Site-uri școlare: profesorii sau administratorii pot introduce informații despre evenimente curente din cadrul școlii sau care vizează școala – SNSPA.
Motoare de căutare: site-uri care furnizează informații generale și este creat pentru a fi o poartă sau călăuză pentru alte site-uri. Cele mai bune exemple sunt Google și Yahoo!.
Site-uri șoc: includ imagini sau materiale jignitoare în mod intenționat pentru majoritatea vizitatorilor – rotten.com ar fi un exemplu.
Warez: site-uri care lasă utilizatorii să descarce, în mod ilegal, materiale ce se supun drepturilor de autor.
Site-uri wiki: enciclopedii online în care utilizatorii editează în colaborare – Wikipedia.
Forumul
Înainte de a face o analiză și o prezentare mai detaliată a forumului să încercăm să dăm o definiție pentru forum. Forumul este o aplicație web, folosită pentru discuții și postarea de conținuturi generate de utilizatori. Termenul de forum poate însemna fie o întreagă comunitate, fie un sub-forum specific, cu o temă distinctă. Mesajele din aceste sub-forumuri sunt dispuse fie în ordine cronologică, fie aranjate în funcție de tematică. Astfel de forumuri au o funcție similară cu cea a grupurilor de știri Usenet sau a sistemelor de BBS (Bulletin Board Systems), care erau folosite între anii 1970 și 1990. Primele forumuri web au apărut în 1996.
Forumurile cu utilizatori care postează în mod regulat, își dezvoltă chiar o comunitate virtuală. Cele mai des întâlnite teme de discuție pe forumuri sunt tehnologia, jocurile pe calculator și/sau jocurile video, sport, modă, religie și politică, dar există forumuri și sub-forumuri axate pe o întreagă varietate de teme de discuție. Jargonul folosit de utilizatorii de internet și emoticoanele sunt întrebuințate foarte des în cadrul forumurilor web.
Unele forumuri anonime permit postarea fără înregistrare, tocmai pentru a se putea păstra anonimatul utilizatorilor. Totuși, pentru a se evita mesajele spam, sunt folosite autentificări gen e-mail (caz în care adresa nu este făcută publică), tripcode (un fel de parolă) sau CAPTCHA (litere stilizate care trebuiesc reproduse). Membrii înregistrați ai unui forum (identificați printr-un username sau pseudonim unic), pot avea anumite privilegii, ca posibilitatea de a-și edita postări mai vechi, de a începe threaduri (teme) noi și de a-și controla profilul și setările personale. Profilele tind să includă avataruri grafice și semnături, ce sunt atașate fiecărei postări. De asemenea, membrii înregistrați au posibilitatea de a-și trimite reciproc mesaje personale. În unele cazuri, membrilor li se dă posibilitatea de a-și închide threaduri deschise, a-și edita comentarii anterioare sau a șterge comentarii lăsate în threadurile pe care le-au deschis.
Forumurile pe stil vestic pun accent pe identitate și înregistrarea utilizatorilor. Acest lucru face tonul discuțiilor foarte diferit față de forumurile anonime. Responsabilitatea statutului și a persoanei încurajează pe de o parte discursul formal și pe de altă parte, relațiile personale apropiate, în funcție de tonul dat unui forum de către moderatori și utilizatorii cei mai activi. Permanența mesajelor în multe forumuri pe stil vestic, poate încuraja utilizatorii să se auto-modereze.
Un administrator de forum are, de obicei, abilitatea de a edita, șterge, muta sau modifica în orice fel orice thread de pe forum. De asemenea, administratorii pot închide forumul, schimba articole majore de software, skinul (felul în care arată forumul) și poate interzice accesul, șterge sau crea membri. Moderatorii au mai puține puteri, printre care editarea, ștergerea sau mutarea threadurilor, dau avertismente membrilor pentru încălcarea regulilor forumului și pot schimba detalii minore în forum. Este de multe ori posibil să se delege privilegiile de moderator unor membri ai forumurilor. Un sistem de moderare a forumurilor poate include moderarea moderatorilor printr-un sistem de meta-moderare. Softul forumului poate, de asemenea, lăsa administratorii să creeze filtre de cuvinte, prin scripturi automate care șterg texte nedorite din mesajele utilizatorilor. Alte caracteristici pot include threaduri sticky, permițând moderatorilor și administratorilor să distribuie threadurile semnificative la începutul unor pagini din forum.
Pachetele de soft pentru forumuri sunt foarte răspândite pe internet și sunt scrise într-o varietate de limbaje ca PHP, Perl, Java sau ASP. Configurarea și înregistrarea mesajelor poate fi stocată în fișiere text sau în baze de date. Fiecare pachet oferă diferite caracteristici, de la cele de bază, care oferă doar postări text, până la cele mai avansate, care oferă suport și format multimedia. Multe pachete pot fi ușor integrate într-un site deja existent, pentru a permite vizitatorilor să comenteze articolele.
Chiar și softurile de blog au integrate caracteristici de forum. Comentariile de la sfârșitul unui articol de blog permit discuții pe un singur thread.
Există diferențe majore între forumuri și alte aplicații web. O diferență semnificativă între forumuri și listele de poștă electronică este că cele din urmă trimit mesaje noi abonaților, în timp ce forumurile necesită vizitarea de către membri pentru a putea citi noile mesaje. Din cauză că unui membru îi pot scăpa răspunsuri în threaduri care îl interesează, multe forumuri moderne oferă caracteristica de notificare prin e-mail, cu ajutorul căreia membrii pot alege să fie anunțați de mesaje noi într-un thread. De asemenea, există feedurile web, care permit membrilor să vadă un rezumat al mesajelor noi, utilizând un soft cititor. Principala diferență dintre grupurile de știri (newsgroups) și forumuri este că, pentru a participa într-un grup de știri, este nevoie de un soft adițional, un cititor de știri (newsreader). Vizitarea și participarea la forumuri nu necesită în mod normal niciun alt fel de soft în afara web browserului. Forumurile diferă față de camerele de chat și mesageria instant, prin faptul că nu este necesar ca participanții la forum să fie online în același timp pentru a primi sau trimite mesaje. Mesajele postate pe un forum sunt disponibile publicului pentru foarte mult timp, ceea ce este neobișnuit in camere de chat cu activitate frecventă.
Email-ul
Denumirea de e-mail este o prescurtare a termenului de electronic mail (poștă electronică). E-mailul este o metodă de compunere, trimitere, primire și stocare de mesaje, de tip stocare și transmitere mai departe. Termenul de e-mail se aplică atât sistemelor e-mail internet bazate pe SMTP (Simple Mail Transfer Protocol), cât și sistemelor X.400 și celor intranet ce permit utilizatorilor dintr-o organizație să își transmită e-mailuri. Intranetul poate folosi protocoale de internet sau protocoale X.400 pentru serviciile de e-mail intern ce ajută la colaborarea în cadrul unui grup de muncă. E-mailul este deseori folosit pentru transmiterea de mesaje nesolicitate de tip bulk sau spam, dar exista filtre care pot șterge în mod automat unele sau majoritatea acestor tipuri de mesaje, în funcție de situație.
Scrierea cuvântului e-mail sau email este acceptată în ambele forme. Mulți jurnaliști și ghiduri de stil tehnic recomandă varianta de e-mail, însă și varianta email este recunoscută in foarte multe dicționare. Modalitatea de scriere a termenului a generat dispute în unele cercuri. Faimosul expert în calculatoare Donald Knuth, spre exemplu, consideră formula e-mail arhaică, citând exemple de cuvinte ca software, care se scria între ghilimele când a apărut, dar de atunci și-a pierdut ghilimelele.
E-mailul datează dinainte de apariția internetului și a fost, în fapt, o unealtă crucială în crearea internetului. MIT (Massachusetts Institute of Technology) au demonstrat pentru prima dată compatibilitatea sistemului de time-sharing (CTSS) în 1961. Acest sistem a permis mai multor utilizatori sa se autentifice la IBM 7094 de la terminale dial-up apropiate și să stocheze fișiere online pe dischete. Această nouă posibilitate a încurajat utilizatorii să împartă informația în moduri noi. E-mailul s-a născut în 1965 ca o modalitate de comunicare între mai mulți utilizatori în sistem time-share ai aceluiași mainframe. Deși istoria exactă este destul de întunecată, printre primele sisteme care au beneficiat de o asemenea facilitate au fost Q32 de la SDC (System Development Corporation) și CTSS de la MIT. E-mailul s-a extins rapid la e-mail de rețea, permițând utilizatorilor să își trimită mesaje între computere diferite până în anul 1966. Rețeaua de computere ARPANET a adus o considerabilă contribuție la dezvoltarea e-mailului. Există rapoarte care certifică transferuri e-mail experimentale inter-sisteme la puțin timp după crearea sa, în 1969. Ray Tomlinson a inițiat folosirea semnului @ pentru a separa numele utilizatorului de cel al mașinii, în 1971.
E-mailurile internet sunt alcătuite din două părți: headerul sau partea de sus, structurat în câmpuri ca subiect, expeditor, destinatar și alte informații despre e-mail; și corpul mesajului, care consistă din mesajul în sine ca text nestructurat, câteodată conținând și o semnătură la sfârșit.
Headerul este compus din câmpuri ce conțin, de obicei, cel puțin următoarele informații:
From: adresa de e-mail și, opțional, numele expeditorului;
To: adresa sau adresele și, opțional, numele destinatarului sau destinatarilor;
Subject: un rezumat sumar al conținutului mesajului;
Date: data și ora locală când mesajul a fost trimis.
Câmpul To din cadrul headerului nu conține neapărat adresele către care este livrat mesajul. Lista de livrare este, de fapt, încărcată într-un protocol SMTP și nu extrasă din conținutul headerului. Astfel, câmpul To este similar cu formula de adresare de la începutul oricărei scrisori normale, care este livrată în concordanță cu adresa de pe exteriorul plicului. De asemena, câmpul From nu conține neapărat expeditorul real al mesajului. Este foarte ușor să se falsifice acest câmp penru a face să pară că mesajul provine de la orice altă adresă de e-mail. Este posibilă semnarea digitală a mesajului, ceea ce este mult mai greu de falsificat. Alte câmpuri de header des întâlnite includ:
Cc: copia indigo;
Bcc: copia indigo ascunsă;
Received: urmărirea informației generată de serverele de e-mail care au manevrat un mesaj;
Content-Type: informații despre cum apare mesajul, de obicei tip MIME;
Reply-To: adresa care trebuie folosită pentru a răspunde expeditorului;
X-Face: emoticon.
Mulți clienți de e-mail au în header câmpul Bcc. Adresele introduse în acest câmp sunt adăugate doar în lista SMTP și nu sunt incluse in datele mesajului.
E-mailul a fost creat pentru ASCII de 7 biți. Majoritatea softurilor de e-mail este pe 8 biți, dar comunică cu servere și cititoare de e-mail pe 7 biți. Standardul MIME a introdus specificatoare de seturi de caractere și două codoare de transfer a conținutului, pentru a facilita transmiterea de date non-ASCII. Extensia 8BITMIME a fost introdusă pentru a permite transmiterea de e-mailuri fără a fi nevoie de aceste codoare, dar mulți agenți de transport e-mail încă nu o suportă integral. Pentru seturi de caractere internaționale, Unicode crește în popularitate.
Atât textul simplu cât și HTML sunt utilizate pentru transmiterea de e-mailuri. Textul simplu este sigur citit de toți utilizatorii fără probleme, dar există percepția că e-mailurile bazate pe HTML au o valoare estetică mai mare. Avantajele folosirii HTML includ posibilitatea de a introduce în mesaj linkuri și imagini, de a separa mesaje anterioare în blocuri de citate, se aranjează automat pe orice fel de display, de a folosi fonturi bold, subliniate, italice și chiar posibilitatea de a schimba stilurile fontului. Mesajele HTML includ de cele mai multe ori o copie în text simplu, pentru compatibilitate. Dezavantajele sunt creșterea în mărime a e-mailului, riscuri la buguri web și faptul că un e-mail HTML poate fi un vector pentru a atrage atacuri și a răspândi soft malițios.
Mesajele sunt schimbate între gazde care folosesc SMTP cu programe soft denumite agenți de transport mail. Utilizatorii pot să își descarce mesajele de pe servere cu protocoale standard ca POP sau IMAP, sau, pentru corporațiile mari, cu un protocol propriu, specific pentru Lotus Notes sau Microsoft Exchange Servers. E-mailurile pot fi stocate ori pe client, ori pe server, ori pe ambele. Majoritatea clienților de e-mail ăși salvează mesajele individuale ca fișiere separate, sau permit utilizatorilor să o facă. Fiecare aplicație salvează e-mailurile cu extensii diferite. Mozilla Thunderbird și Windows mail au extensia .eml și este folosită de Microsoft Outlook Express. Apple Mail folosește extensia .emlx, iar Microsoft Office Outlook folosește extensia .msg.
Mulți observatori se plâng de creșterea din ce în ce mai mare a flamingului în comunicarea scrisă. Flaming desemnează acțiunea deliberată de a posta mesaje ostile pe internet. Se presupune că flamingul este atât de răspândit în zilele noastre, din cauza ușurinței și impersonalității comunicărilor prin e-mail. Confruntările față în față sau la telefon presupun o interacțiune directă, iar normele sociale încurajează politețea. Pe de altă parte, scrierea unui mesaj către o persoană este o acțiune indirectă, iar politețea este de multe ori uitată.
E-mailul a fost acceptat imediat în comunitățile de afaceri ca fiind primul mediu larg de comunicare electronică și a fost prima e-revoluție în comunicarea în afaceri. E-mailul este foarte simplu de înțeles și folosit și mult mai rapid decât poșta normală. Lumea afacerilor se bazează pe comunicarea între indivizi aflați la distanțe mari unii de alții. Organizarea și participarea la o întâlnire față în față poate fi o pierdere de timp și de bani. E-amilul asigură schimbul de informație aproape instantaneu și cu costuri minime. Teleconferințele rezolvă problema distanței, dar logistica necesară adunării tuturor persoanelor în același timp pentru asta, rămâne o problemă. Pentru comunicarea în timp real, participanții trebuie să lucreze pe același orar, trebuie sa fie în același loc în același timp și să aloce același timp pentru aceeași informație. E-mailul permite fiecărui participant să decidă când și cum va procesa informația.
Pe de altă parte, cei mai mulți profesioniști de astăzi își petrec între 20% și 50% din timp pentru folosirea e-mailului: citind, ordonând, sortând, contextualizând informațiile fragmentate și, bineînțeles, scriind. Utilizarea e-mailului este în continuă creștere, datorită globalizării – distribuției de divizii organizaționale, outsourcing și altele. E-mailul poate duce la probleme bine cunoscute: lipsa contextului, comportament asocial din lipsa contactului interuman autentic, spam și inconsistență. În ciuda acestor dezavantaje și în ciuda existenței altor unelte, comunicarea bazată pe e-mail este încă cel mai folosit mediu de scriere în afaceri în întreaga lume.
Blog-ul
Termenul de weblog a fost inventat de către Jorn Barger, în data de 17 decembrie 1997, prin îmbinarea termenilor web și log. Forma scurtă, cea de blog, a fost inventată de către Peter Merholz, care a despărțit în glumă cuvântul weblog în we blog pe blogul lui, peterme.com, în aprilie 1999. Acest termen a fost adoptat foarte repede și ca substantiv și ca verb, iar în 2004 a fost chiar declarat cuvântul anului de către Merriam Webster Dictionary.
”În sine, termenul blog este atât substantiv, cât și verb, și desemnează și instrumentul de comunicare, și acțiunea de a scrie pe bloguri.” Blogul este unul dintre cele mai cunoscute si folosite instrumente de comunicare, atât de companii, personalități marcante, vedete și politicieni cât are și un succes foarte mare în rândul tinerilor, care se folosesc din plin de această nouă metodă de a își face cunoscute opiniile și punctele de vedere.
Puterea blogului, în viziunea lui Jeremy Wirght constă în faptul că poți aduna toate informațiile despre afacerea ta, de la mai multe tipuri de persoane și entități menționate anterior, și le poți utiliza pentru a determina nevoile clienților, preferințele acestora, comportamentul și dorințele lor.
Blogul este considerat în general o pagina web care permite utilizatorilor (bloggerilor) să publice (post) diferite articole, pe numeroase subiecte, diferite și necondiționate de nimeni care sunt ordonate în ordine invers cronologică (de la cel mai recent la cel mai vechi), precum oferă și posibilitatea cititorilor de a își exprima părerea în legătură cu acel post prin comentarii.
Un blog este un site menținut, de obicei, de către o persoană, conține înregistrări regulate de comentarii, descrieri de evenimente, sau orice alt material, ca fotografii sau înregistrări video. Înregistrările sunt, de obicei, dispuse în ordine cronologică inversă.
Multe bloguri conțin comentarii sau știri despre un subiect anume, altele funcționează ca jurnale personale online. Un blog obișnuit combină texte, imagini și linkuri către alte bloguri, site-uri sau alte canale media relevante pentru subiectul principal al blogului. Posibilitatea ca cititorii să lase comentarii într-un format interactiv, este o parte esențială a celor mai multe bloguri. Majoritatea blogurilor sunt în primul rând formate din texte, cu toate ca unele sunt centrate pe artă (artlog), fotografie (photoblog), desen (sketchblog), înregistrări video (vlog), muzică (MP3 blog), audio (podcasting). În decembrie 2007, motorul de căutare de bloguri Technorati urmărea peste 112 milioane de bloguri. În aceste condiții, Technocrati a definit blogul ca fiind un „jurnal actualizat cu regularitate și publicat pe internet”.
Există mai multe tipuri de bloguri, diferența făcând-o nu numai tipul de conținut, ci și felul în care conținutul este livrat sau scris.
Blogul personal, un jurnal online sau comentariu al unui individ, este blogul tradițional și cel mai des întâlnit. Bloggerii sunt deseori mândri de blogurile lor, mai ales după ce își crează un cerc de „fani” care îi citesc în mod regulat noile postări pe blog. Unii se consideră chiar mici guru ai subiectelor pe care le abordează. Alții nu fac decât să se plângă de viața tristă pe care o trăiesc și vânează comentariile de încurajare, care îi fac să se simtă mai puțin singuri. Blogurile devin de multe ori mai mult decât o cale de a comunica, ci devin o cale de a reflecta la viață sau chiar opere de artă.
Deși, atunci când au fost întrebați, majoritatea bloggerilor au răspuns că principalul motiv pentru care folosesc blogul este distracția, s-a înregistrat o creștere destul de mare a apariției brandurilor pe bloguri. Mai mult de 4 din 5 bloguri scriu pe blog comentarii despre branduri, scriu articole despre brandurile pe care le plac sau nu. Desemenea bloggerii sunt mult mai deschiși la a primi mesaje de marketing de la alte bloguri decât prin alte canale tradiționale.
Puterea blogurilor constă în faptul că oferă tuturor posibilitatea de a publica și împărtăși idei, și toată lumea are posibilitatea de a le citi și de a răspunde. Blogurile au oferit astfel consumatorilor, clienților și companiilor libertate de exprimare, iar bloggingul a deschis o nouă lume în care posibilitățile de transmitere a mesajelor și de împărtășire a opiniilor sunt atât de facile. Menționăm facile deoarece, în zilele noastre, sunt foarte multe opțiuni cu privire la crearea unui nou blog: sunt foarte multe soluții care îți permit crearea gratuită de bloguri (precum WordPress, Blogspot, Weblog, Blogger), iar publicarea în sine a unui post nu necesită cunoștințe tehnice avansate, fiind la îndemâna oricărei persoane care are acces la un calculator cu internet. Un blog are câteva caracteristici esențiale: un autor (persoana care scrie pe blog), titlul postului de pe blog (este de obicei creat pentru a genera un URL unic, sau un link permanent pentru acea postare), tags (tagurile sunt categorii folosite pentru a descrie un post și pentru a ajuta servicii precum Technocrati să categorisească anumite postări), comentariile (acestea sunt lăsate de cititori și se afișează împreună cu postul unde au fost scrise), TrackBack (reprezintă o notificare ale altor bloguri care au legătură sau relevanță cu privire la postul respectiv, sunt afișate de obicei sub post). Dacă cele menționate anterior sunt niște caracteristici esențiale ale unui post de pe un blog, un blog mai are și alte elemente care fac din el o unealtă simplă și comodă de comunicare. Astfel, printre alte elemente ale unui blog ne întâlnim cu: RSS feed (folosește cititorilor blogului pentru a primi constant informații despre activitatea blogului), blogroll (o listă cu alte bloguri, siteuri, citite și recomandate de autor. Dorina Guțu-Tudor vede existența blogrollurilor atât ca o încercare de legitimare prin asocierea cu alte bloguri, ca o dorință de încadrare a blogului într-o anumită tematică, cât și ca o posibilitate de a crește în mod indirect vizibilitatea în mediul online.)
Blogul poate fi un instrument foarte folositor în strategia de marketing a unei companii. Înainte de a lansa un blog corporate însă, bazându-ne pe ideea că blogul va fi actualizat de mai mulți autori, trebuie stabilită o strategie care să enunțe principalele reguli de publicare a posturilor. Transparența și onestitatea sunt importante, dar companiile trebuie să fie foarte atente cu privire la informațiile ”delicate” sau confidențiale. În timp ce anumite subiecte de discuție pot fi restricționate, autorii blogului trebuie să aibă libertatea de a exprima atât puncte de vedere pozitive asupra unor subiecte, cât și puncte de vedere negative.
Unele bloguri se concentrează asupra unui singur subiect, ca blogurile politice, de călătorii, de casă, despre modă, blogurile proiect, educaționale, bloguri de nișă, despre muzică clasică și așa mai departe. Cu toate că nu este legitim, mai există un tip de blog, al cărui singur scop este spamul și se numește splog.
Comunitatea tuturor blogurilor se numește blogosferă. Din moment ce toate blogurile se află pe internet, prin definiție, ele pot fi văzute ca interconectate și din punct de vedere social. Discuțiile din blogosferă au fost utilizate de media tradiționale ca etalon al opiniei publice în multe cazuri si pe subiecte variate.
Există multe motoare de căutare pentru bloguri, ca Bloglines, BlogScope sau Technorati. Technorati, care este unul dintre cele mai populare motoare de căutare pe bloguri, furnizează informații actualizate atât pe căutări favorite, cât și pe etichetele folosite pentru a clasifica posturile blogurilor. Comunitatea cercetătorilor lucrează la avansarea dincolo de căutarea pe cuvinte cheie, inventând noi moduri de navigare prin imensa cantitate de informație prezentă în blogosferă, așa cum au demonstrat proiecte ca BlogScope.
Există și comunități virtuale care conectează persoane la bloguri și bloggeri cu alți bloggeri, printre care BlogCatalog sau MyBlogLog.
Cercetătorii au analizat dinamica procesului prin care un blog devine popular. Există doua moduri de a măsura popularitatea unui blog: fie popularitatea citatelor, fie popularitatea prin afiliere (blogroll). Concluzia de bază a studiilor despre structura blogurilor, este că, în timp ce prin blogroll durează mai mult pentru a deveni popular un blog, permalinkurile pot crește popularitatea mai repede și dovedesc mai mult popularitatea și autoritatea unui blog, din moment ce denotă faptul că persoanele respective chiar citesc conținutul blogului și îl consideră valoros sau demn de atenție în anumite cazuri.
În afară de beneficiile pe care un blog le oferă în ceea ce privește relația dintre companie și client, blogurile s-au dovedit de-a lungul timpului și instrumente eficiente pentru comunicarea internă și pentru managementul unei companii. Pe plan intern blogurile sunt folosite pentru a anunța evenimente de natură să afecteze întreaga companie, pentru a pune la dispoziția celorlalți colegi sfaturi și metode pentru a rezolva o anumită situație, anunțuri despre produse, pentru discuții administrative. Toate aceste metode de folosire au dus la beneficii mari: folosirea blogului intern a dus la îmbunătățirea relațiilor dintre colegi prin atragerea tuturor în procesul de comunicare. Se creează astfel un mediu în care angajații își dezvoltă spiritul de echipă, în care au curajul și oportunitatea de a exprima păreri, de a veni cu idei, făcând transmiterea de informații și cunoștințe mult mai rapidă. Per total, un blog intern devine memoria virtuală a unei companii.
În urma unui studiu realizat de Backbone Media, încă din 2005, în rândul bloggerilor din mari companii precum IBM, Macromedia, International Association of Business Communicators s-a demonstrat că blogurile sunt instrumente eficiente de comunicare. Blogurile oferă atât companiilor renumite cât și celor mai mici posibilitatea de a intra în contact cu audiența la un nivel mult mai personal. Conform studiului, datorită blogurilor s-a înregistrat și o creștere în vânzările companiei, și o îmbunătățire în ceea ce privește parteneriatele, oportunitățile de afaceri, prezența în presă. Această evoluție înregistrată în cadrul companiilor se datorează printre altele și efectului viral pe care îl au blogurile: clienții comentează, publică articole despre subiecte legate de companie, folosesc funcția de track back și astfel o informație are potențial de a apărea în întreaga blogosferă. Mai mult, companiile care știu cum să adune informații de la clienții lor, le vor folosi pe acestea pentru a satisface mult mai bine nevoile și dorințele clienților, generând ”buna-voință” în cadrul comunității.
Rețele sociale online
Revoluția Web 2.0 a adus multe schimbări în viețile tuturor utilizatorilor de internet, atât pe plan personal cât și profesional. Companiile obișnuiau să dețină puterea: fabricau produse, servicii și mesaje promoționale în conformitate cu punctul lor propriu de vedere asupra a ceea ce consumatorii își doresc.
Marketingul se baza până acum pe cercetarea nevoilor oamenilor și testarea pe piață a noilor produse și servicii. Balanța puterii s-a schimbat în favoarea clienților prin apariția diferitelor și puternicelor mijloace de comunicare pe care le au acum oamenii, prin apariția blogurilor, și mai ales prin crearea comunităților online și rețelelor sociale, care atrag oameni cu aceleași interese și pasiuni.
O rețea socială este o hartă a relațiilor dintre indivizi ce indică modurile în care ei sunt conectați prin diverse grade de familiaritate socială pornind de la cunoștințe întâmplătoare până la legături familiale puternice.
Rețelele sociale se referă și la o categorie de aplicații online ce ajută la conectarea prietenilor, partenerilor de afaceri și grupurilor de interese.
Relațiile sociale sunt descrise în teoria rețelelor sociale în termeni de noduri și legături. Nodurile sunt actorii individuali din rețea, iar legăturile sunt relațiile dintre acești actori. Rețeaua este deci o hartă a legăturilor relevante dintre nodurile ce fac obiectul unui studiu. O rețea poate fi utilizată și pentru a determina capitalul social de care dispun actorii individuali.
Forma rețelelor sociale este un factor-cheie al utilității rețelei pentru indivizii incluși. Rețelele dense sunt mai puțin utile pentru membri decât rețelele cu multe spații libere și cu numeroase conexiuni slabe cu indivizi din afara rețelei principale. Rețelele deschise, cu legături slabe și spații sociale goale introduc noi idei și oportunități pentru membrii lor în măsură mai mare decât rețelele închise, care au multe legături redundante.
Cu alte cuvinte, o rețea de prieteni apropiați, ce împărtășesc aceleași credințe, preocupări și valori nu își îmbogățește membrii în măsura în care o fac grupurile de indivizi care au conexiuni în alte lumi sociale și acces la o varietate mai largă de informații. Este mai bine pentru succesul individual să existe conexiuni cu o varietate de rețele decât multe conexiuni într-o singură rețea.
Internetul a revoluționat modul în care oamenii socializează. Cheia succesului în socializarea online, conform Patrice Anne Rutledge – expertă în marketing online, constă în capabilitatea de a îmbrățișa noi modalități de a interacționa cu alții și de a face tot acest proces să îți aducă beneficii. Iar cea mai eficientă rețea socială este, afirmă Rutledge, aceea în care se creează legături noi, se construiesc relații și se dezvoltă cu succes marketingul viral. Apariția și succesul rețelelor sociale online se bazează pe câteva din principiile și modalitățile de funcționare ale acestora: uneltele electronice de acest gen pot mări considerabil numărul de legături cu alți oameni pe care o singură persoane le poate întreține; legăturile mai slabe cu anumite persoane (pe care le vedem rar sau pe care le cunoaștem foarte puțin) se pot dovedi uneori mult mai valoroase decât legăturile puternice (cu oameni pe care îi vedem des și pe care îi cunoaștem foarte bine); noua generație, despre care se spune că „s-a născut cu mouse-ul în mână”, cunoaște foarte bine internetul și implicit are o atitudine diferită față de acesta, implicându-l și în viața profesională.
Rețelele sociale provoacă prin toate elementele menționate anterior schimbări tehnologice și generează constant noi nevoi și transformări, în principal în metodele de comunicare: multimedia, prezență crescută pe web, interactivitate. Implicit, odată cu creșterea volumului de informații care pot apărea pe internet și care sunt la dispoziția a milioane de oameni, companiile sunt nevoite să se adapteze noului mediu și să devină transparente în ceea ce privește domeniul de activitate, cultura organizațională, campanii și evenimente realizate. Pentru a putea ajunge la acest statut, companiile însele trebuie să treacă printr-un proces al schimbării: managerul trebuie să fie cunoscut în rețelele sociale, persoanele din vânzări și cele din interiorul firmei trebuie să își facă prezența cunoscută în mediile sociale online prin publicarea de anunțuri de păreri, iar persoanele din departamentul IT trebuie să se folosească de informațiile apărute în aceste medii, pentru a veni în întâmpinarea nevoilor consumatorilor prin dezvoltarea de noi aplicații și funcționalități. Având în vedere scăderea ciclului de viață al produselor, companiile trebuie să își îndrepte atenția mai mult către construirea și întreținerea relațiilor cu clienții. Posibilitatea de a cunoaște și a lega relații cu oameni din mai multe regiuni și țări prin intermediul rețelelor sociale online, a făcut ca oamenii să își dezvolte acum capacitatea de a gândi global, te a putea pune în balanță ceea ce li se oferă și cu ce preț și oferta existentă în alte țări. Odată cu deschiderea orizonturilor și căilor de comunicare, oamenii au început să descopere, să se informeze, să compare, devenind astfel mai pretențioși și cu nevoi pe cât mai diverse, pe atât mai sofisticate.
Rețelele sociale sunt în multe feluri cela mai haotice și mai greu de înțeles părți ale web-ului, și tocmai aici, afirmă unii, stă tot potențialul acestora. Aceste rețele sunt construite în jurul ideii de ”prieteni” fie ei prieteni adevărați (din viața reală) sau doar virtuali, prieteni cu care poți comunica, face schimb de poze, de videouri, de opinii și mesaje. Puterea acestor rețele constă în faptul că printr-un singur click, mai ales în rețelele cunoscute precum FaceBook sau Youtube, mesajul tău poate ajunge la mii de oameni. Rețelele sociale sunt diferite prin specificul lor: dacă într-o rețea precum Hi5 se vor întâlni preponderent tineri (13 -29 ani), în rețeaua Facebook, deși pornită inițial de la ideea de rețea a studenților, se înregistrează o creștere a utilizatorilor tineri dar interesați de partea profesională și carieră, iar pe site-uri precum YouTube principala activitate este publicarea de clipuri cu muzică, fragmente din filme, sau reclame. Există și o rețea socială dedicată special domeniului business – LinkedIn, care permite utilizatorilor să se înregistreze și să își creeze un profil profesional. Prin intermediul acestei rețele, indivizii pot gestiona o listă de contacte de afaceri. Twitter – noua rețea socială și de micro-blogging a atras foarte mulți membri din toată lumea, inclusiv și atenția companiilor românești, prin sistemul de comunicare foarte eficient și rapid pe care îl pune la dispoziție.
În rețelele sociale, prin ascultare, citire și participare marketerii au posibilitatea de a de își face cunoscut brandul și a aduce clienții mai aproape de el, mai mult ca niciodată. Cu toate acestea, multe companii au eșuat în a face acest lucru, prin simplul fapt că nu au înțeles exact în ce măsură și cum se pot atrage conexiuni și prietenii în rețelele sociale. Foarte multe companii au crezut că este de ajuns să își creeze conturi și profile pe marile rețele sociale, să înregistreze scurte filme video pe Youtube și să trimită câteva mesaje pe Twitter pentru ca utlizitorii să li se alăture și să creeze o relație cu respectiva companie. Brian Solis, unul dintre principalii deschizători de drumuri pentru noile medii sociale, afirmă că multe companii s-au bazat pe ideea de „construiește și ei vor veni”, idee greșită de altfel, deoarece marketingul conversațional necesită mult mai multă pregătire și observație care să rezulte mai târziu într-o strategie. Principalul scop al unei companii, în marketingul conversațional, este de a ajuta consumatorii, potențiali clienți, să ia anumite decizii și să îi ajute să facă lucruri pe care până acum nu știau să le facă, sau nu puteau. Companiile trebuie să creeze relații cu clienții, pur și simplu, fără niciun alt obiectiv ascuns. Se elimină astfel presiunea împinsă asupra consumatorilor, și duce în schimb la o abordare mai naturală, mai sinceră și informativă. Existența companiilor în mediile sociale online, atât timp cât are în spate o strategie de marketing corectă, are avantajul de a personifica o companie care apoi poate câștiga și loializa un client.
Internetul și generația Web 2.0 au pus la dispoziția companiilor foarte multe noi instrumente: rețele sociale, bloguri, grupuri de discuție, seminarii web, filmări, lumi virtuale, reclame interactive, aplicații. Este inevitabil acum, ca o companie să nu își schimbe modul de a comunica atât extern cât și intern. Scopurile companiilor rămân aceleași: de a face cunoscut brandul, de a îl întări, de a crea relații strânse cu clienții și partenerii, de a vinde mai mult și a face profit. În ideea îndeplinirii scopurilor și pentru a rezista pe o piață în continuă schimbare, companiile trebuie să se adapteze noilor tendințe și să folosească aceste instrumente noi și canale de comunicare, în detrimentul învechitelor deja newslettere sau bannere. Decizia de schimbare trebuie luată cât mai repede posibil, întrucât evoluția are loc și la nivelul consumatorului care simte nevoia de a fi inclus în tot acest proces de marketing, dorește să participe activ, nu să fie doar o țintă a mesajelor publicitare sau instrument pentru un studiu de piață. Consumatorii web 2.0 nu mai caută doar valoarea produsului în sine, ci își îndreaptă atenția și către valorile companiei. Își doresc să transforme simplul proces de achiziție într-un act responsabil, iar pentru acest lucru au nevoie de o prezență virtuală, cu care companiile să interacționeze prin mai multe tipuri de implicare: prezență web, dialog deschis și interactiv despre produse, management eficient al relațiilor. Conform unui studiu realizat în 2008 de Cone Business, 93% dintre utilizatori de medii sociale consideră că o companie ar trebui să fie prezentă în acest mediu, iar 85% consideră că o simplă prezență nu este suficientă și că o companie ar trebui, în plus, să interacționeze cu clienții săi prin intermediul rețelelor. Companiile pot sustrage mai multe avantaje din acest lucru, unul din principalele enunțate și de studiul Cone Business, fiind că acestea pot ajunge mult mai repede și mai ușor la anumite categorii de public, dificil de găsit și abordat.
Rețelele sociale au acordat o nouă dimensiune grupurilor de discuție și posibilităților oamenilor de a interacționa. Sunt într-adevăr puternice instrumente de marketing, pentru că reprezintă platforma pe care oamenii se întâlnesc, comunică și creează relații. Companiile însă, nu trebuie să uite că utilizatorii folosesc aceste rețele pentru a interacționa cu prietenii, și nu pentru a căuta informații despre produse, și trebuie să își gândească strategia în funcție de acest element foarte important.
Comunicarea politică
III.1. Delimitări conceptuale
Conceptul de comunicare politică a întâmpinat dificultăți de definire, de-a lungul timplui. Denton și Woodward propun o definiție conform căreia comunicarea politică înseamnă „ simpla discuție despre alocarea resurselor publice (veniturile), despre autoritatea oficială (căreia i se acordă puterea de a lua decizii de natură juridică, legislativă și executivă) și despre sancțiunile oficiale.” Definiția înglobează retorica politică, verbală sau scrisă, dar este totuși insuficientă. Lipsește o abordare a actelor de comunicare simbolică.
Raportându-ne la conceptul de comunicare prezentat în prima parte a lucrării, o definiție restrânsă a comunicării politice ar suna astfel: „comunicarea politică este actul de comunicare, în care emițătorul, canalul sau mesajul conțin elemente politice”.
Comunicarea politică este determinată de mai multe elemente specifice:
emițătorul cuprinde elemente politice (acesta poate fi om politic sau instituție politică sau persoană, instituție, care urmăresc să provoace efect politic)
mesajul conține elemente politice
canalul, prin care este transmis mesajul, aparține exclusiv mediului politic (un mesaj fără elemente politice, devine politic, dacă e transmis pe site-ul unui partid, spre exemplu)
receptorul – electoratul, în general.
Comunicarea politică s-a perfecționat într-atât, încât ea include foarte multe dintre aspectele comunicării sociale și ale publicității. Oamenii politici devin și se întrețin ca brand-uri. Brand-ul de imagine politică este reprezentat de totalitatea semnelor și caracterelor de personalitate pe care mass-media le induce în audiența politică, relativ la o persoană care desfășoară activități politice constante.
Funcțiile atribuite și exercitate de instituțiile publice sunt catalogate de către Brian McNair ca fiind: informarea (a aduce la cunoștință, a da seama și a pune în valoare), de a asculta (așteptările, întrebările și dezbaterea publică), de a contribui la asigurarea relaționării sociale (sentimentul de apartenență colectivă, luarea în considerare a cetățeanului în calitate de actor) și de a însoți schimbările comportamentelor și pe cele ale organizației sociale. Comunicarea mediatică are un impact social și politic major, în ultimii 15 ani în România, pentru că generează fenomene pozitive și negative, mai mari sau mai mici, de aceea ea este studiată cu tehnici adecvate care să evidențieze consecințe, riscuri și avantaje. Cu ajutorul mass-media, de exemplu, guvernanții pot da impresia că are loc o guvernare eficientă și grijulie, preocupată de viața fiecărui cetățean. Pe de altă parte, tot media este capabilă să demaște manipularea, dovedindu-și capacități complexe de integrare în societatea contemporană.
Fără a insista mai mult pe prezentarea conceptului de comunicare politică, vom sublinia câteva elemente esențiale pentru o campanie politiică de comunicare care trebuie să urmărească următoarele etape:
cunoașterea populației colegiului electoral și a competitorilor, prin culgere de date statistice, pe bază de sondaje de opinie, elemente de profil public etc.
supunerea acestor date primare unei prelucrări specifice marketingului politic, prin care sunt decantate acele informații, tendințe, caracteristici ale populației locale ce sunt relevante pentru actorul politic – client.
joncțiunea între temele și tedințele locale și profilul și caracteristicile actorului politic.
realizarea strategiei de campanie electorală care să integreze toate informațiile culese de mai sus și care să construiască baza pentru comunicarea efectivă a mesajului electoral, prin soluții de comunicare dedicate fiecărui tip de public tință și fiecărei zone.
III.2. Comunicarea politică în mediul virtual
În societatea contemporană, opinia publică este preponderent digitală. Mai bine spus new media transformă publicul, de la statutul de receptor la cel de emițător, comunicator, iar comportamentul media devine ceea ce specialiștii numesc consumer (user) generated content.
Telecomunicațiile joacă un rol fundamental în noul aspect tehnologic, la care și relațiile publice s-au adaptat pentru a înfrunta viitorul. Noul mediu este în măsură să îmbunătățească eficiența activității, extinzând folosirea telecomunicației și reducând durata obișnuită între decizia de a comunica și comunicarea efectivă a mesajului. Comunicarea reprezintă implementarea deciziei. Cu alte cuvinte, comunicarea presupune procesul și mijloacele prin care obiectivele relațiilor publice sunt atinse.
Rețelele sociale au acordat o nouă dimensiune grupurilor de discuție și posibilităților oamenilor de a interacționa. Sunt într-adevăr puternice instrumente de marketing, pentru că reprezintă platforma pe care oamenii se întâlnesc, comunică și creează relații. Emițătorii unei mesaj propagandistic însă, nu trebuie să uite că utilizatorii folosesc aceste rețele pentru a interacționa cu prietenii, și nu pentru a căuta informații despre produse, și trebuie să își gândească strategia în funcție de acest element foarte important.
Comunicarea unui mesaj către publicul-țintă, către electorat, implică numeroase elemente, prin a căror unire are loc realizarea sa. Principalele elemente ce compun modelul comunicațional sunt: emițătorul (sursa), mesajul, codificarea informațiilor, transmiterea mesajelor, canalele de comunicare (mediile de transmitere a mesajelor), recepția mesajelor, decodificarea lor, receptorul sau destinatarul informațiilor și conexiunea inversă. Din punct de vedere al informării și al comunicării se remarcă faptul că internetul oferă posibilitatea inversării rolurilor în procesul de comunicare (emițător și receptor), fapt ce favorizează comunicarea și contribuie la realizarea unei mai bune informări, la fel ca și posibilitatea actualizării permanente a informației. Un important aspect al comunicării se referă la oportunitatea pentru feedback, sau răspunsul primit de emițător de la receptor. Deși modelele de comunicare tradiționale presupuneau că mesajele erau pur și simplu „injectate" în receptori, cercetătorii au descoperit că feedback-ul este la fel de important ca și mesajul. Feedback-ul spune emițătorului dacă acesta s-a făcut înțeles. Iar majoritatea modelelor de comunicare consideră feedback-ul ca o parte integrantă a procesului. Acest element trebuie păstrat indiferent de forma de comunicare. Noile forme de comunicare online (bloguri, retele de socializare etc) oferă acest lucru, dând un avantaj acestei forme de comunicare, față de comunicarea tradițională. Astfel electoratul poate interacționa cu cel care transmite informația.
Comunicarea online nu trebuie făcută la întâmplare nici în cazul comunicării politice. De asemenea, nici nu trebuie să îi fie micșorată importanța, pentru că în ultima vreme o sumedenie de jurnaliști caută informația online și pe baza acesteia își pot realiza uneori diverse materiale pentru publicațiile la care lucrează. In plus, există din ce în ce mai multe portaluri de știri și nu numai – articole, opinii, analize – care sunt foarte vizitate de cei ce doresc să fie la curent cu cele mai noi informații. Ca orice campanie de comunicare, și cea online presupune stabilirea unor obiective de comunicare, segmentarea audiențelor, crearea unor mesaje care se doresc a fi transmise și selectarea modalităților celor mai eficiente pentru diseminarea acestor informații. In toate aceste etape trebuie avut în vedere faptul că online presupune o comunicare mult mai complexă și că internetul are câteva elemente specifice. El poate fi în același timp mijloc de comunicare, dar prin intermediul său se pot realiza și tranzacții, se pot vinde produse – e-commerce.
O strategie de comunicare online trebuie să conțină un mix între toate instrumentele și canalele pe care ni le pune la dispoziție internetul și să aibă un mesaj adaptat pentru fiecare dintre acestea. Site-ul, blogul, rețelele de socializare gen Facebook, Twitter, LinkedIn, Google+, Pinterest, platformele video ca Youtube, Flick, toate trebuie să facă parte din planul de comunicare al omului politic. Existența pe internet este un act de identitate, internetul fiind primul loc în care cel interesat caută informații despre un anumit candidat. Printre serviciile care pot fi utilizate ca mijloace de informare și comunicare se remarcă: website-ul, poșta electronică (e-mail), newsletter-ul, newsgroup-ul, forum-ul, precum și posibilitatea de a posta, ca și conținut, în cadrul website-urilor, materiale video, audio, fotografii etc. De asemenea, se pot organiza și campanii de direkt email care să urmarească acelasi scop al informării și comunicării.
David Meerman Scott susține că „înainte de apariția webului, organizațiile puteau atrage atenția asupra produselor lor în două moduri: să plătească pentru reclame costisitoare sau să obșină susținerea jurnaliștilor. Dar webul a schimbat regulile. Webul nu mai este televiziune. Organizațiile care înțeleg noile reguli de marketing și PR dezvoltă relații direct cu consumatorii”. Mai mult decât atât, singura modalitate prin care se putea face reclamă erau ziarele, revistele, radiourile, televiziunile, direct mailul, dar acestea se încadrează în categoria advertisingului nețintit. Webul oferă șansa de a ajunge direct la cumpărătorii de nișă cu ajutorul unor mesaje țintite care costă foarte puțin în comparație cu sumele cheltuite pentru advertising. Același principiu se poate aplica și în cazul unei campanii politice desfășurate în mediul virtual. Prezența candidatului în online este mai mult decât necesară într-o societate informațională.
Așa cum am arătat în secțiunile anterioare, rețele de comunicare se referă la relațiile dintre receptori. Mai general, putem discuta de relațiile sociale în jurul unui individ, de cele din interiorul unui grup social sau a unui organizații sociale. Rețelele de comunicare – susțin autorii Caplan și Goldring (2008, p. 138)- crează opinii și transmit noutatea. La acest nivel intră în acțiune rolul liderilor de opinie (centrals și marginals).
Analiza rețelelor de comunicare nu poate fi redusă la o simplă enumerare de elemente și aspecte. Însă un lucru este sigur. Gradul de aplicabilitate al retelelor de comunicare se explică prin apariția pe de o parte a internetului și a numărului ridicat de utilizatori, iar pe de altă parte prin popularitatea rețelelor de socializare precum: myspace, twitter, hi5, facebook, youtube ș.a.m.d.
Popularitatea rețelelor de comunicare, din care fac parte și blogurile, ne ajută în acelaș timp să înțelegem un alt termen important și anume cel de sferă publică sau opinie publică. Fără doar și poate descrierea mecanismele rețelelor de comunicare/socializare nu poate fi plasată în afara procesului de cercetare a termenului mai sus menționat.
Interdependența dintre sfera publică și rețele de comunicare nu este una întâmplătoare ci este inevitabilă. Teoreticianul Habermans definește sfera publică ca pe o comunicarea a unei opinii bazate pe anumite teme : „rețea utilizată pentru comunicarea unor conținuturi și reluări de poziție, cu alte a unor opinii; în cadrul procesului de constituire a opiniei publice, fluxurile comunicaționale sunt astfel filtrate încît se constituie anumite concentrări tematice. ”
Funcțiile opiniei publice, model realizat de cercetătorul Friedhelm Neighardt se referă la funcția de asigurare a transparenței, de validare și funcția de orientare.
Aceste funcții pot fi explicate prin următoarea idee: în cadrul procesului comunicațional, opinia publică este cea care trebuie să accepte grupurile, temele (exp.cele axate pe un anumit subiect pe rețele de socializare), opinii relevante (exp. importanța susținerii unor campanii de promovare a culturii prin intermediul rețelelor de comunicare; ) pentru societate.
Plecând de la distincția realizată în 1992 de sociologul Ferdinand Tonnies există două tipuri de opinie și anume: opinia public exprimată și opinia publică. Aceasta din urmă „este expresia voinței indivizilor, reprezintă un act al puterii sociale și nu un simplu act intelectual”. De asemenea media este cea care poate asigura reproducerea și structurarea opiniei publice. Figura de mai jos sintetitează într-un mod concis ideea mai sus afirmată.
Fig. 9 Modelul opiniei publice după Luhmann (1996)
În concepția cercetătorului Faulstich sfera publică este de mai multe tipuri:
sfera personală: primul nivel al sferei; dacă vorbim despre o persoană publică distincția dintre public și privat este mai greu de realizat;
sfera publică situativă: adică situațiile neplanificate;
sfera publică profesională: spațiul de interacțiune la locul de muncă;
sfera publică de grup instituționalizat: spațiul cultural al unor instituții: biserica, partidele politice;
sfera publică a timpului liber: teatru, film;
sfera publică mediatică: se referă la mass-media;
sfera publică culturală: spații culturale naționale sau regionale (români, englezi; moldovean, ardelan etc.)
sfera publică globală: formată din rețele de comunicare globale.
Oamenii care comunică în sfera publică mediatică se împart în trei mari categorii și anume: purtătorul de cuvânt, mijlocitorul și publicul.
Când comunicarea se realizează strict prin evidența unui blog, purtătorul de cuvânt și mijlocitorul pot fi reprezentați de specialiști din diverse domenii (bloguri din domeniul economiei, sănătății, educației etc.) sau nu. În acelaș timp publicul nu trebuie să fie neapărat specialist într-un din domeniile enumerate anterior. Dimpotrivă oricine poate ține evidența unui blog, atâta timp cât are ceva cu adevărat semnificativ de comunicat.
Myspace, twitter, hi5, facebook reprezintă forma modernă a blogurilor. Ele eu la bază principiul socializării, interacțiunii sociale și utilizează mijloace audio-vizuale moderne de comunicare, pe care la reactualizează permanent: diverse imagini, fotografii, filmulețe video etc. În rândurile de mai jos voi descrie cele mai populare mijloace de comunicare ale new mediei.
Conform site-ului Wikipedia, myspace reprezintă unul din componentele mediei digitale. Acest site este un site social binecunoscut ce a apărut mai întâi în Beverly Hills, California, SUA. El poate fi sintetizat ca o rețea internațională de prieteni, profiluri personale, bloguri, grupuri, fotografii, muzică și videoclipuri.
În consemnarea „Ce este twitter ? (tutorial pentru începători)” autorul Andrei Basoc (2008) definește astfel twitter-ul: „ retea socială gratuită și de microblogging (mesaje scurte sub 200 de caractere) care îți permite să trimiți update-uri despre activitatea ta către rețeaua de prieteni. Aceste update-uri sunt postate pe pagina proprie, și ajung la cei care te urmăresc.”
În cazul youtube-ului, publicul devine singurul și propriul producător și distribuitor media ce presupune încărcarea și descărcarea de filmulețe video, videoclipuri, fotografii, muzică etc.
III. 3. Analiza SWOT
Comunicarea politică are o serie de avantaje, dar și limite în ceea ce privește utilizarea instrumentelor online. De aceea, realizarea unei analize S.W.O.T este justificată pentru înțelegerea conceptului de comunicare politică și realizarea acesteia în mediul online. Analiza S.W.O.T reprezintă un instrument folosit în cadrul unei planificării strategice, care evaluează punctele tari (Strengths- S), punctele slabe (Weaknesses- W), posibilitățile (Opportunities- O) și riscurile (Threats- T). Această analiză se dorește a fi punctul de legătură cu partea practică a prezentului studiu.
ANALIZĂ
Alegerile prezindețiale din SUA 2012 vs Referendum pentru demiterea președintelui Traian Băsescu 2012
IV.1 Cadru general
Datorită complexității campaniilor de imagine, mai ales a celor electorale, candidatul sau scopul în sine, cum a fost cazul noii Constituții, nu sunt altceva decât produse politice, fabricate de profesioniști ai publicității politice.
Campania electorală scoate în evidență o amplificare a tehnicilor de tip marketing. Aceasta presupune adaptarea la acțiunea politică a unor strategii specifice „pieței” care transformă proiectul actorului politic într-o „ofertă”, construită în conformitate cu „profilul pieței”. Campania electorală a pus în fața electorilor mai mult o competiție între lideri și persoane, și mai puțin între programe politice. Politica a devenit astfel un „spectacol” care a pus „în scenă” actorii săi principali: candidații.
Astfel, aceste resurse de comunicare (tehnologice, expresive, simbolice) amplifică vizibilitatea publică a omului politic situat într-un context predominant comercial, în care politicul se întrepătrunde cu publicitatea și divertismentul.
Potrivit acestor evoluții, se poate afirma că în prezent comunicarea electorală tinde să devină personalizată, punând în special accentul pe componenta sa de imagine. Aceste evoluții sunt însă în strânsă legătură cu fenomene precum: extinderea politicii-show, comercializarea mass media și a politicii, diminuarea loialităților politice, elemente care ne indică un anumit grad de „americanizare” a comunicării electorale în România.
Tot mai mult, politicienii folosesc social media pentru campania electorală deoarece este un instrument care poate să îi facă (parțial) independentți de logica mass-media tradiționale, sausă influențeze agenda politică prin intermediul staretgiilor de comunicare bine definite.
IV.1.1 Referendum pentru demiterea președintelui Traian Băsescu 2012
Referendumul pentru demiterea președintelui Traian Băsescu s-a desfășurat în 29 iulie 2012. La 6 iulie 2012, Parlamentul a votat în favoarea suspendării lui Traian Băsescu cu 256 de voturi pentru, în vederea ținerii unui referendum care să decidă sau nu demiterea din funcție. Este pentru a doua oară când Traian Băsescu este suspendat de Parlament, precedenta suspendare și referendum au avut loc în 2007, când 74% dintre voturile exprimate au fost împotriva demiterii. Mai târziu, în anul 2009, Traian Băsescu a fost reales președinte al României. După suspendare, până la referendum, președintele Senatului, Crin Antonescu a devenit, conform Constituției, președinte interimar al României.
Referendumul pentru demiterea Președintelui României din 29 iulie s-a desfășurat în condiții dificile atât din punct de vedere legislativ, dar și al contextului politic și social. La 24 iulie 2012 președintele PDL a declarat că partidul va boicota referendumul, solicitând tuturor simpatizanților partidului să nu meargă la vot.
Context politic
Anul 2012 a fost unul intens, întrucât a supus votanții la două momente electorale și un referendum: alegeri locale în 10 iunie, alegeri parlamentare în 9 decembrie și un referendum pentru demiterea Președintelui României pe 29 iulie. La toate acestea se adaugă reacțiile poporului, definite prin mișcări sociale de amploare sau de scandaluri cu privire la integritatea unor miniștri sau a unor persoane propuse pentru funcții de înaltă demnitate publică.
Relevantă pentru prezentrul studiul este cercetărea realizată de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie (IRES) cu privire la modul în care cetățenii au perceput evenimentele majore de pe scena politică în anul 2012. Cercetarea a fost realizată pe un eșantion de 1383 de indivizi cu drept de vot, iar perioada cercetării a fost între 19-21 decembrie 2012. Pentru ca cercetarea să fie relevantă, tipul eșantionului a fost multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel național.
În opinia respondenților participanți la studiul menționat, principalul eveniment politic al anului 2012 a fost referendumul pentru suspendarea Președintelui Traian Băsescu (35%). Următoarele evenimente cotate de respondenți drept marcante pentru scena politică în anul care a trecut au fost: învestirea noului guvern după alegeri (19%), de alegerile parlamentare (18%) și de schimbarea guvernului Ungureanu (13%).
Responsabilitatea pentru felul în care au mers lucrurile în România anului 2012 revine, potrivit respondenților participanți la acest studiu: autorităților române (la modul general) – 48%, poporului (18%), FMI (11%), dar și UniuniiEuropene (9%).
Fig. Grafic privind cine este responsabil de felul în care au mers lucrurile în România în 2012
Din perspectiva stării de spirit a populației, datele analizate de prezentul studiu arată că în 2012 evenimentele cheie care au marcat anul politic – alegerile locale și alegerile parlamentare – cresc proporția respondenților care apreciază pozitiv direcția în care merge țara. Totuși, optimismul general al românilor cu privire la viitor nu cunoaște variații semnificative în 2012 – media celor care se declară optimiști fiind de 47%. Dincolo de optimism, românii continuă să fie nemulțumiți de modul în care trăiesc: 72% dintre ei afirmând că sunt mai degrabă nemulțumiți față de doar 28% care spun că sunt mulțumiți și foarte mulțumiți. Și în anul 2012, precum în 2011, îngrijorările împărtășite de cei mai mulți români au fost legate de pierderea sau nesiguranța locului de muncă, cu toate că se remarcă o ușoară atenuare a acestei îngrijorări pe parcursul anului scurs între realizarea celor două studii. O îngrijorare care se acutizează în 2012, în schimb, este cea privind starea politicii din România, care este văzută ca fiind în criză de către 17% dintre cei intervievați, această îngrijorare neapărând într-o proporție semnificativă în anul precedent. În acest context, încrederea în instituțiile statului este una fluctuantă pe parcursul anului. Partidele politice câștigă, la nivelul încrederii, 13% din ianuarie până în decembrie.
58% dintre persoanele intervievate susțin că prioritatea Guvernului USL în anul 2013 ar trebui să fie crearea locurilor de muncă. 16% consideră că prioritară este realizarea de investiții, în timp ce 10% consideră că guvernul ar trebui să își concentreze atenția asupra stării agriculturii. Cât privește politica externă, Guvernul USL ar trebui să se concentreze pe consolidarea relației cu Republica Federală Germania – 38%, în timp ce 20% dintre respondenți consideră că România ar trebui să aibă o relație mai bună cu Statele Unite ale Americii. Relațiile cu Rusia sunt considerate prioritare de 7% dintre cei intervievați.
Cadru legislativ
La nivel legislativ, atât Guvernul, cât și opoziția au fost active. Cele mai intense discuții s-au purtat în jurul modificării legii referendumului, a listelor electorale și a modului în care sunt acestea întocmite. Subiectele principale au fost reglementarea unui cvorum pentru validarea referendumului și a numărului de voturi necesar pentru demiterea președintelui. Comisia de la Veneția nu recomandă existența unui cvorum întrucât acesta “îi asimilează pe cei care se abțin cu partizanii votului negativ”, acest fapt fiind reiterat și în luna iulie.
Prin OUG nr. 41/2012, executivul a propus următoarea formulare: „Prin derogare de la art.5 alin.(2), demiterea Președintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate ale cetățenilor care au participat la referendum”. Prin Legea153/2012 s-a aprobat OUG, însă cu anularea articolului 1, reprodus anterior. Tot acest act normativ a stabilit prelungirea timpului de votare de la ora 7 la ora 23.Prin Legea nr. 131/2012, prin care se modifica articolul 10 al Legii 3/2000, s-a reglementat faptul că „Demiterea Președintelui României este aprobată dacă, în urma desfășurării referendumului, propunerea a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate.” CCR a stabilit că este constituțională “în măsura în care asigură participarea la referendum a cel puțin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente“.
Legea nr.3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.84 din 24 februarie 2000)
Art.10: Demiterea Președintelui României este aprobată, dacă a întrunit majoritatea voturilor cetățenilor înscriși în listele electorale.
Art.5 alin.(2) din Legea nr.3/2000 prevede că Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puțin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente
Legea nr.129/2007 pentru modificarea art.10 din Legea nr.3/2000 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.300 din 5 mai 2007)
Art.10: Prin derogare de la art.5 alin.(2), demiterea Președintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul țării, ale cetățenilor care au participat la referendum.
Legea nr.62/2012 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.103/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr.3/2000 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.247 din 12 aprilie 2012)
Art.10: Demiterea Președintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor cetățenilor înscriși în listele electorale.
Legea pentru modificarea art.10 din Legea nr. 3/2000 (supusă în speță controlului a priori exercitat de Curtea Constituțională)
Art.10: Demiterea Președintelui României este aprobată dacă, în urma desfășurării referendumului, propunerea a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 5 iulie 2012
Art.10: Prin derogare de la art.5 alin.(2), demiterea Președintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate ale cetățenilor care au participat la referendum.
Modificarea reglementărilor privind cvorumul, operate la nivelul Legii 3/2000. Tabelul denotă lipsa de continuitate legislativă, încălcând normele și practicile internaționale. Codul de bune practici în materie de referendum, adoptat în 2007 de către Comisia europeană pentru democrație prin drept (Comisia de la Veneția) recomanda asigurarea stabilității legislative. Listele electorale au fost elementul cheie pentru validarea referendumului, întrucât norma de 50%+1 se raporta la numărul total de alegători de pe listele permanente. USL a contestat modul în care au fost întocmite acestea și numărul de cetățeni cu drept de vot, enunțând nevoia de a elimina votanții români din străinătate. Mai mult, au fost invocate surse instituționale, precum Institutul Național de Statistică sau Casa Națională de Asigurări de Sănătate, care nu au jurisdiscție instituțională pentru a elabora liste electorale.
Biroul Electoral Central a înregistrat pe listele electorale un număr de 18.292.514 persoane, conform datelor actualizate de către primari și direcțiile de evidență a persoanei. Deși CCR admite existența unor date oficiale paralele, existente la INS, spre exemplu, conchide că la întocmirea listelor electorale aceste instituții nu au niciun fel de atribuții, deci datele transmise de către primarii și serviciul de evidență a persoanelor sunt cele care stabilesc limitele cvorumului.
Rezultate finale
Participarea la referendum a fost de 46,24%, iar dintre alegători, 87,52% au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu, iar 11,15% s-au pronunțat împotrivă, potrivit rezultatelor finale ale referendumului din 29 iulie oferite de Biroul Electoral Central. Din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente, de 18.292.464, au participat la referendum 8.459.053, reprezentând 46,24%. Din aceștia, 7.403.836 (87,52%) persoane au votat "Da", 943.375 (11,15%) au votat "Nu", iar 111.842 (1,32%) au fost voturi nule.
Curtea Constituțională este instituția care validează sau invalidează rezultatele referendumului de demitere a președintelui României, prin hotărâre.Conform reglementărilor legale în vigoare, pentru a fi validat referendumul din 29 iulie, era necesar ca la urne să se prezinte cel puțin 50% plus unu din numărul alegătorilor.
La data de 21 august 2012 Curtea Constituțională a invalidat referendumul cu 6 voturi contra 3 pe motiv că referendumul nu a întrunit cvorumul necesar. Pe 27 august 2012 această decizie a fost publicată în Monitorul Oficial.
IV.1.2 Alegerile prezindețiale din SUA
Context electoral
Alegerile prezidențiale americane, cel mai urmărit eveniment electoral din lume, au loc o dată la patru ani și sunt precedate de o lungă campanie pentru alegerile primare. De obicei, președinții în exercițiu, cum este acum cazul lui Obama, primesc automat nominalizarea partidului lor pentru a candida.În cazul partidului de opoziție, se organizează alegeri primare în fiecare stat. Există două sisteme: alegeri directe sau de tip caucus, acestea din urmă fiind întâlniri în care membrii de partid votează un candidat.
În 2012, republicanii au organizat alegeri primare de la începutul lunii ianuarie și până la sfârșitul lunii iunie. Miza alegerilor primare este strângerea a minimum 1.144 de delegați, jumătate plus unu din total.
Președintele Statelor Unite ale Americii este ales prin vot indirect, Colegiul Electoral alegând președintele și pe adjunctul acestuia în funcție de rezultatele scrutinului la nivel local. Scrutinul prezidențial este organizat în prima marți a lunii noiembrie. Sistemul electoral american este bazat pe vot dublu. Mai întâi votează cetățenii, după care se pronunță cei 538 de electori desemnați. Anume cei din urmă vor nominaliza președintele și vicepreședintele SUA. Din partea fiecărui stat este desemnat un anumit număr de electori, în funcție de numărul populației. Statele care joacă un rol crucial în alegerea președintelui sunt Colorado, Florida, Iowa, Ohio, Carolina de Nord, New Hampshire, Nevada, Virgina, Winsconsin. Paradoxul sistemului electoral american constă în faptul că un candidat, pentru care a votat majoritatea cetățenilor, poate să piardă cursa, dacă nu obține cel puțin 270 din voturile electorilor. Pentru a câștiga alegerile prezidențial un candidat și colegul său trebuie să obțină o majoritate a voturilor din Colegiul Electoral, adică 270 de voturi în acest moment. Colegiul Electoral al SUA are 538 de membrii, fiind egal cu numărul însumat al membrilor Congresului, iar acesteia nu se întrunesc per se, ci își exercită mandatul la nivel local după numărarea voturilor și confirmarea rezultatului alegerilor, în a doua zi de miercuri din luna decembrie a anului în care au loc alegerile prezidențiale.
Cadru politic
Barack Obama, aflat în funcția de Președinte a SUA în momentul alegerilor din 2012, a candideat pentru un nou mandat împreună cu vicepreședintele în funcție Joe Biden, susținuți de Partidul Democrat, iar principalul lor contra candidat a fost Mitt Romney, din partea Partidului Republican, împreună cu candidatul la funcția de vicepreședinte Paul Ryan. Ambele echipe au fost prezente pe buletinele de vot din toate cele 50 de state. Alți candidați au putut fi votați doar într-o parte din state, singurii cu șanse matematice de a câștiga votul colegiului electoral fiind Gary Johnson de la Partidul Libertarian și Jill Stein de la Partidul Verde.
În conformitate cu Constituția Statelor Unite, alegerile prezidențiale au coincis cu alegerile legislative pentru Senat, în care o treime din locurile din Senat au fost supuse votului (33 de locuri clasa I), precum și cu alegerile legislative pentru Camera Reprezentanților, prin care au fost aleși membrii celui de al 113-lea Congres.
Rezultate finale
Rezultatele finale arată că, în total, Obama a acumulat 332 voturi electorale contra celor 206 câștigate de Mitt Romney. Autoritățile din Florida au declarat că Obama a avut cu cca 74 mii de voturi mai multe voturi decât Romney (50% la 49,1%). Un raport realizat de UNIMEDIA menționează că Barack Obama a fost votat de peste 61 mln persoane, în timp ce Romney – de peste 58 mln.
IV.2 Campanii electorale online
În această secțiune a lucrării vom prezenta canalele de comunicare online pe care le-au utilizat Barak Obama în alegerile prezindețiale din 2012 și Traian Băsescu în campania pentru demiterea președintelui din 2012. Lucrarea nu își propune să prezinte efectele pe care le-a avut comunicarea online în cadrul unei campanii electorale, ci își propune să identifice rolul pe care Internetul îl are în comunicarea politică și să evidențieze canelele de comunicare online care se pretează pentru acest tip de comunicare.
Rețeaua globală de Internet permite curentului new media să stocheze o serie de calități dialogice, democratice și libertare – nu în sensul anarhist, totuși – ce readuc procesul de comunicare politică mai aproape de oameni. Noutatea conceptului social media este constant susținută de caracterul său dinamic din punct de vedere numeric, tehnologic și strategic.
În ceea ce privește latura activă a social media, identificăm conceptul de social networking prin care se pot acorda (indirect) recompense virtuale, respectiv oferirea de rating, feedback sau prin follow. Cumulând aceste recompense relativ la un singur individ, sesizăm apariția fenomenului de creștere a reputației: nivelul de cunoaștere al individului și abilitățile de creare de conținut. Cu alte cuvinte, cu cât feedback, rating sau follow mai mult primește un utilizator pe profilul său (iar profilul său este vizibil sau public), cu atât capătă influență, respectiv relevanță în procesul de formare a unor opinii, trend-uri, știri – în cadrul rețelei în care activează.
În ceea ce privește plaja recompenselor pe Facebook, notăm, din punct de vedere interacțional, natura pe care o comportă fiecare (Like, follow, comentariu) în comportamente online:
pasiv: Like-ul (rating) oferit conținutului, Friend request (follow)
activ: comentariul (cu rol de feedback).
Comportamentul specific rețelei de socializare Facebook nu este unul constant și se caracterizează adesea, pe lângă dinamismul relaționării, prin imprevizibilitate.
Social media permite utilizatorilor să articuleze și să mențină relațiile din viața reală (cu prietenii și familia), dar să și schimbe informații cu aceștia foarte ușor. Familiaritatea inclusă în primele utilizări (mulți utilizatori interacționează, la început, doar cu rude și prieteni) induce o încredere subtilă în comportamentul utilizatorilor în ceea ce privește schimbul de informații și cu alte persoane. Astfel, sunt mult mai predispuși să propage informație – să discute și să dea mai departe legături (link-uri). Social media pare să augmenteze interacțiunile în offline, permite indivizilor să atingă și alte rețele față de cele din care fac parte, segmentează membrii între cei activi și pasivi. Profilul celor care participă la întâlniri organizate în online în offline: sunt mai puțin dedicați unui partid politic și sunt mai tineri decât activiștii tradiționali, de aceea nu e de mirare faptul că tocmai cei care au nevoie de informații bogate și elementare sunt tinerii. Cei mai tineri accesează informații legate despre un partid de pe site-ul lor într-o măsură mai mare decât votanții cu experiență, iar acest comportament nu este explicat prin argumentul preponderenței accesului acestora la Internet. Mai mult, tot cei care participă la întâlniri donează mai mult, participă mai mult la activități voluntare și își exprimă mai puternic suportul pentru candidați. Toate aceste caracteristici, sintetizate, s-ar putea traduce în termeni de receptivitate și implicare.
Traian Băsescu – campanie electorală pentru Referendumul pentru demiterea președintelui 2012
Campania online a lui Băsescu pentru referendumul de demitere a președintelui din 2012 este una dintre cele mai impresionante și de succes campanii desfășurate vreodată în peisajul web românesc.
Website-ul a fost principalul suport și catalizator al tuturor acțiunilor campaniei. Pe lângă susținerea componentelor campaniei online, site-ul a fost un element important și în punctarea acțiunilor offline ale campaniei și mai ales ale lui Traian Băsescu, atât prin anunțarea acestor acțiuni, mai precis mitingurile care au caracterizat întreaga campanie, cât și prin prezentarea lor ulterioară (video și foto): mitinguri, emisiuni, alte acțiuni. Trebuie menționat că lait-motivul campaniei a fost Flacăra democrației care trebuia menținută aprinsă până în momentul în care se dădeau rezultatele finale, iar dacă acestea nu erau în favoarea președintelui, flacăra urma să fie stânsă. De precizat este faptul că această flacără a făcut înconjurul țării, iar mediul online a fost utilizat pentru a se putea urmări statusul acestei acțiuni. În același timp, www.basescu.ro a fost cel care a reușit să creeze și să întrețină comunicarea/dezbaterea privind referendumul dintre românii plecați în străinătate și cei din tară, prin intermediul forumului. Atitudinea covărșitoare pro Basescu a diasporei (93% au votat NU) a încurajat și inspirat și mai mult românii din țară.
Din punct de vedere oficial, echipa de campanie folosește, pe lângă site, doar o pagină de Facebook și un cont de Twitter. Pe internet au mai apărut însă și alte site-uri pro și contra, a căror paternitate nu și-o asumă niciun partid. Un exemplu este legea-junglei.ro , prin care se cere o justiție necontrolată de infractori, dar și demite-l.ro, care conține mesaje dure la adresa președintelui suspendat.
Pe site-ul de socializare Facebook a fost creată o pagina de susținere pentru Traian Băsescu, intitulată sugestiv „Alături de președintele nostru”. Conform faceBrands pagina ocupă locul 184 din 20930 pagini înscrise și locul 2 la categoria Politică, din 222 de pagini înscrise, având 200.805 fani. Rubricile de comentarii ale postărilor de pe această pagină sunt adevărate câmpuri de bătălie ideologică între cei care vor demisia președintelui și cei care i-ar mai acorda încă un mandat dacă ar fi posibil. Postări banale, precum cea în care Băsescu este înfățișat decorând un ostaș, adună zeci de comentarii și sute de Like- uri.
Judecând după numărul de mențiuni ale cuvântului “referendum” pe paginile monitorizate de Facebrands, interesul pentru votul din 29 iulie 2012 a crescut puternic în ultima săptămână. Numele președintelui suspendat a fost menționat tot mai des pe Facebook în preajma suspendarii, iar ulterior discuțiile s-au concentrat pe pagini pro și contra, încadrate în categoria Proteste din Facebrands.ro.
În campania electorală pentru demiterea președintelui, Twitter a fost un instrumet des utilizat atât de câtre președintele Băsescu, cât și de reprezentanții USL. Acesta a devenit, de multe ori, în schim de replici între cele două tabere. În vreme ce președintele Băsescu cerea electoratului să se alăture deciziei PDL de a nu participa la referendum și de a-l boicota, Victor Ponta, lider USL îndemana electoratul, pe contul său de Twitter să participe la vot, indiferent dacă sunt de acord sau nu cu demiterea din funcție a președintelui. Astfel, Twitter-ul a fost folosit ca un canal de lansare a unor acuzații și o provocare la dialog dintre cele două părți.
Președintele suspendat Traian Băsescu a mai postat cîteva mesaje pe Twitter. În primul, Băsescu acuză USL că trimite mesaje în numele său: "USL dă SMS-uri în numele meu prin care cheamă românii la vot. Îndemnul meu pt români e să nu iasă la vot, să nu legitimeze lovitura de stat," scrie președintele suspendat. Cel de-al doilea mesaj este adresat liderilor USL, Victor Ponta și Crin Antonescu: "Ponta, Antonescu, vă e rușine să dați acel SMS în numele vostru și din lașitate îl dați în numele meu".
Răspunsul liderilor atacați nu s-a lăsat așteptat. Victor Ponta a fost activ pe Twitter: "Nici astăzi nu va fi liniște, din păcate. România are de suferit cu fiecare zi în care acest conflict se prelungește. Avem cu toții răspunderea de a avea un referendum valid, care să dea un răspuns clar crizei politice. Nu vom rezolva criza fugind de ea, ascunzându-ne în spatele unor detalii legale.Veniți la referendum să decideți voi cum oprim această criză!"
Barak Obama – campanie electorală pentru alegerile prezindețiale 2012
O înțelegere fermă cu privire la viitorul comunicării poate fi arma secreta pentru a câștiga războiul electoral. Pentru Franklin D. Roosevelt acesta a fost comunicarea prin intermediul radio; pentru John F. Kennedy, a fost televiziunea, iar pentru Barack Obama, este social media. Pentru campanie electorală din 2012, Obama a adoptat Web 2.0 și a folosit-o ca o platformă centrală a campaniei sale prezidențiale. De la Facebook la Youtube, Obama a navigat Web 2.0 și a transformat-o într-o forță majoră în cadrul campaniei sale.
Instrumentele internetului au fost folosite cu dibăcie de staff-ul lui Obama pentru a face cunoscut mesajul său electoral. Modul în care internetul și-a făcut simțit impactul a constat în schimbarea radicală a manierei de raportare a americanilor la politică. Echipa lui Obama a decis încă de la începutul campaniei să construiască o rețea online care să funcționeze în paralel cu media tradițională.
Obama s-a folosit de absolul tot ce ține de internet pentru a răspândi principiile sale și agenda electorală:
bookmarking
video (Youtube, Metacafe)
image / photo-sharing services (Flickr, Photobucket)
social networking (MySpace, Facebook)
social knowledge (Yahoo!Answers, Wikipedia) Google Directory
Instrumentele folosite în campania de marketing:
E-mail marketing- 13 milioane de useri
Rețele sociale (Myspace, Facebook,) unde a avut 5 milioane de prieteni.
Website(www.MyBarackObama.com) 8,5 milioane de vizitatori/lună.
Youtube(2000 clipuri video cu vizionări de peste 80 de milioane de ori)
Mobile marketing- 3 milioane de oameni abonați prin programul de sms
Internetul a fost utilizat nu doar pentru a răspândi mesajele electorale ale lui Obama, ci și pentru a strânge banii de campanie: 3,2 milioane de donatori online au contribuit la campania lui Obama cu peste 300 de milioane de dolari (suma cea mai mică, dar și cea mai populară la donații, a fost de 25 $). Obama a făcut, astfel, istorie, renunțând la sistemul public de finațare a campaniei și bazându-se doar pe finanțare privată. Internetul a fost transformat într-o unealtă politică eficientă de strâns bani.
Departe de o alocuțiune solemnă sau de o conferință de presă clasică, Obama și-a anunțat candidatura pentru un al doilea mandat printr-un mesaj adresat celor peste 7 milioane de abonați ai contului @barackobama pe Twitter, o actualizare a statutului pe pagina sa de Facebook și un mesaj electronic. Toate menționau sloganul "are you in?" și trimiteau la site-ul de Internet BarackObama.com care nu a fost niciodată dezactivat de la victoria din noiembrie 2008. Acest site actualizat invită la efectuarea de donații și oferea spre vânzare obiecte promoționale ca autocolante și tricouri.
Conturile de Facebook și Twitter ale Președintelui Barack Obama au mai trecut printr-o campanie electorală, deci au beneficiat de un buget de promovare în plus, iar acest lucru este evident în numărul total de fani (Facebook: >31,800,000; Twitter: > 21,700,000).
Pe Twitter, candidatul către care utilizatorii au facut cel mai des trimitere în ziua alegerilor a fost Obama – cele mai multe mentions și reply-uri îndreptându-se mai mult către el și mai puțin către Romney. Indexul Topsy care analizează preferința publicului alegător prezent pe Twitter pentru unul sau celălalt dintre candidați a înregistrat ieri 74 de puncte din 100 pentru Obama și 59 de puncte din 100 pentru Romney. Practic mențiunile pe Twitter care au conținut numele Obama au fost mai numeroase decât cele care au conținut numele Romney – https://election.twitter.com/
Aici, pe lângă informații biografice, fanii pot găsi 15 albume cu poze ale președintelui, link-uri către pagina soției lui Barack Obama, informații despre grupuri de susținere pentru președinte. Tot aici, președintele a transmis mulțumiri alegătorilor pentru că l-au ajutat să facă istorie.
Un instrument specific Facebook este existența unui sistem de transmitere a mesajelor pentru persoana a cărei pagină aparține care poartă denumirea de wall (zid), unde 580.000 de alegători au lăsat mesaje lui Barack Obama. Tot aici, alte 12 grupuri de susținere sunt prezentate, reflectând susținerea diverselor grupuri sociale pentru Obama, de la populația de origine latină, la afro-americani și cei de origine asiatică, studenții sau cei care o susțin pe Michelle Obama. Mergând pe ideea de a crea cât mai multe valuri, astfel de grupuri de suport conexe au permis exprimarea părerilor alegătorilor, ceea ce a adus un plus de interes pentru candidat.
În același mod a fost folosit și un alt instrument de construire a rețelelor sociale, MySpace, pentru a asigura o prezență a candidatului pe cele mai folosite instrumente de socializare la nivel global.
Datele recente oferite de platforma de monitorizare a conversațiilor pe Facebook, dezvoltată de rețeaua socială în colaborare cu CNN arată că, pentru ultimele șapte zile, Obama a avut în medie cu 74% mai multe persoane unice care l-au menționat, decât Romney. În cadrul zilei ultima zi de campanie balanța s-a înclinat covărșitor în favoarea candidatului democrat, care a înregistrat de 2.5 ori mai multe persoane care au generat buzz în jurul lui.
O altă platformă interesantă si inovativă utilizată în campania din acest an a fost construită de foursquare și a contorizat check-in-urile date de alegători la secțiile de votare. Din păcate, nu s-a bucurat de un succes foarte mare. Cel mai activ stat a fost New York-ul cu doar 20,353 de check-in-uri (0.1% din populatie).
YouTube este principalul canal de promovare a conținutului video în spațiul virtual, iar președintele american a folosit din plin acest canal pentru a se adresa alegătorilor, pentru a transmite discursurile de-a lungul campaniei prezidențiale, iar rezultatul a fost unul impresionant: peste 200.000 de persoane abonate pentru a primi informații despre noi clipuri video apărute, 1.832 de clipuri video adăugate de-a lungul timpului.
Dintre acestea, cele mai vizionate clipuri au fost: o apariție a lui Barack Obama în emisiunea lui Ellen DeGeneres cu peste 6.660.0000 de vizionari, și discursul ținut în Philadelphia cu titlul O uniune mai bună. Cel din urmă clip menționat a înregistrat și cele mai multe comentarii, 10.000 de utilizatori Youtube și-au exprimat părerea cu privire la acesta.
Iar dacă acest instrument a fost atât de util în lupta președintelui, folosirea acestui canal de difuzare a informației nu s-a oprit după încetarea campaniei și câștigarea alegerilor. Săptămânal, președintele se adresează națiunii nu numai prin intermediul televiziunii, ci echipa sa de comunicare transmite și pe YouTube discursurile prezidențiale, unde pot fi văzute și ulterior susținerii acestora.
IV.3 Analiza comparativă
În acestă secțiune a lucrării vom realiza o analiză comparativă a instrumentelor online utilizate în campaniile electorale vizate anterior: alegerile prezidențiale din 2012, campanie electorală pentru susținerea lui Barak Obama și referendumul pentru demiterea președintelui Traian Băsescu din 2012, campania pentru susținerea Președintelui. Variabilele avute în vedere reprezintă activitatea pe : site, forum, e-mail, blog, facebook, twitter și youtube. Intensitatea activității va fi notată cu 5 în cazul unei activități foarte intense, 4 pentru activități intense, 3 pentru activități mai puțin intense, 2 pentru activități deloc intense și 1 pentru inexistența activităților pe un anumit canal.
Concluzii
Realitatea cotidiană a sferei politice, la nivel internațional, se confruntă frecvent cu lupta pentru putere și, implicit, cu cea pentru obținerea de voturi. În acest fundal descoperim nevoia de a legitima rolul comunicării politice, și, mai mult, de a integra comunicarea politică în spațiul comunicării online. Transmiterea informațiilor online se face de la un individ la altul – neavând o limită de sistare a fluxului informațional. Pe de altă parte, chiar dacă procesul de transmitere a informațiilor pare a fi unul liniar, Internetul este caracterizat tocmai de eterogenitatea, sau non-liniaritatea specificului utilizatorilor care transformă acest mediu într-unul fertil pentru expunerea unui număr mare de viziuni care pot fi citite și criticate de către oricine.
În ultimii ani, în cadrul unei campanii electorale s-a apelat tot mai mult la instrumentele pe care le oferă Web 2.0: rețele sociale, podcasting, site-uri video, capitol la care YouTube joacă un rol esențial, utilizarea intensă a echipamentelelor finale mobile, înființarea unei comunități proprii etc. Acest lucru este valabil fie că ne referim la o campanie națională fie că facem referire la o campanie care se desfășoară în afara țării.
În alegerile din 2012, Internetul s-a dovedit a fi instrumentul principal în campaniile electorale. Astfel, campaniile online au revoluționat comunicarea politică și activismul media. În urmă cu zece ani, Internetul era folosit foarte rar în politică, iar astăzi este o campanie inovatoare, informativă, interactivă, precum și un instrument care permite strategii creative, strategii aflate în schimbare.
Internetul este un instrument low-cost, care permite oricui, cu acces la Internet, să participe la actul de comunicare. Astfel, utilizatorii se pot conecta, organiza și își pot expune
ideile și opiniile lor. Utilizarea forumurilor de discuții, blogurile. și grupuri de discuții on-line, permite dialogul continuu între candidat, personalul de campanie, voluntari, și electorat. Natura virtuală a Internetului sporește numărul și diversitatea de persoane participante la
discuții, crează discuții la car pot participa oameni interesați de pe o arie geografică mai largă, care anterior ar fi avut loc numai în grupuri și conferințe locale.
În concluzie, experiența campaniei electorale a lui Barack Obama, spre deosebire de campania pentru Traian Băsescu, ne încurajează să credem că, în contextul noilor condiții oferite de Web 2.0, o democrație participativă, cu cetățeni ce se implică activ în procesul politic, nu are darul de a rămâne multă vreme o utopie.
Sumarizând, social media este un mediu flexibil, care aduce cu sine, din punct de vedere politic, elemente ale unei guvernări democratice. Mai mult, social media permite utilizatorilor să ofere informații ușor și rapid fără a gândi prea mult anterior. Acesta ar putea fi un avantaj înșelător, în condițiile în care navigarea pe rețelele de socializare oferă doar aparent beneficiul selectării în profunzime a informațiilor. Rămâne de analizat dacă dezvoltarea campaniilor electorale în spațiul românesc își găsește un corespondent al eficienței, în ceea ce privește implicarea politică a electoratului care activează pe platformele social media.
Bibliografie
Alain Revon , La communication ascendante, Les Edition d`Organisation, Paris, 1988
Andrei Găitănaru , Calculatorul – mediu și canal de comunicare, Editura comunicare.ro, 2002
Balaban, Delia, Comunicare mediatică, Editura Triton, București, 2009
Balaban, Delia, Comunicare mediatică. Capitolul1.Comunicare.Comunicare mediatică. Comunicare de masă, Editura Tritonic, București, 2009
Benson P. Saphiro și Roger Pegram, în John J. Burnett , Promotion Management. A Strategic Approach, ediția a II-a, West Publishing Company, St. Paul, 1988
Bernoff, Josh, Li,Charlene, Harnessing the Power of the Oh-So-Social Web, în MIT SLOAN Management Review, 2008, vol. 49, nr. 30
Brian MacNair, Introducere în comunicarea politică, Editura Polrom, Iași, 2007
Caplan, Paul, Goldring, Susie, How to use New Media, London, Media Trust, 2008
Caplan, Paul, Goldring, Susie, How to use New Media, London, Media Trust, 2008, p.7
Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept, Codul de bune practici în materie de referendum, www.venice.coe.int/docs/2007/CDL-AD%282007%29008-rom.asp
Conners, Joan. (2005) „Meetup, Blogs, and Online Involvement: U.S. Senate Campaign Websites of 2004”, apărut în Annual Meeting of the American Political Science Association, 1-4 septembrie 2005
Dance F.E.X și Larson C.E, The Functions of Human Communication: A Theoretical Approach, New York, 1976
Denton, R.E, Woodward G.C, Political Communication in America, Praeger, New York, 1990
Giddens, Anthony , 2001., Sociologie, Editura All, București, 2001
Gilles Willett, IJne introduction auz concepts, aux modelez et aux theories, Otlawa, Ed. du Renoveau Pedagogique, 1992 (în loan Drâgan, Paradigme ale comunicării de masă, București, Editura Șansa, 1996
Guțu- Tudor, Dorina, New Media, București, Editura Tritonic, 2008
Habermas J, The Structural Transformations of the Public Sphere, Polity Press, Cambridge
Ion- Ovidiu Pânișoară, Comunicare eficientă, Editura Polirom, Iași, 2004
John J. Burnett , Promotion Management. A Strategic Approach, ediția a II-a, West Publishing Company, St. Paul, 1988
Jorna, R., van Heusden, B. (1996). Semiotics of the User Interface. Semiotica 109-3/4
Karlsen, Rune. „Online and Undecided: Voters and the Internet in the Contemporary Norwegian Election Campaign”, apărut în Scandinavian Political Studies, Vol. 33, 2010, Nr. 1
Lăzăroiu, George. „Social Media, Networking Software, And Creative Digital Marketing”, apărut în Review of Contemporary Philosophy, Vol. 9, 2010
M. Dinu., Comunicarea, Editura Științifică S.A., București, 1997
Malra Treece , Communication for Business and the Professions, ediția a IV-a, Allyn and Bacon, Boston, 1989
Maxim, C., Internet – mijloc de informare și comunicare, (suport de curs), 2010
Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală. Capitolul 2. Procesul de socializare., Editura Polirom, Iași, 2001
Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu – Mass media și societatea, București, Editura comunicare.ro, 2003
T. Witschge. „Online deliberation: Possibilities of the Internet for deliberative democracy”, apărut în P. Shane (Editor.). Democracy online: The prospects for political renewal through the Internet, Routledge, New York, 2004, p. 113.
Surse online:
Backbone Media http://www.backbonemedia.com/blogsurvey/55-2-bios-thankyou.htm
Blogrtonix, Types of blogs – Internal Blogs, http://blog.blogtronix.com/CorporateBlogging/54
Cashmore Pete, Hi5 –Another Massive Social Network, http://mashable.com/2006/07/16/hi5-another-massive-social-network/
http://muncesti.ro/wp-content/uploads/2010/04/Comunicarea_online.pdf
http://statistics.rotld.ro/domain-counter.xml
http://unimedia.info/stiri/rezultate-finale-332-voturi-electorale-pentru-obama-54163.html
http://www.barackobama.com/news
http://www.becreferendum2012.ro/DOCUMENTE%20BEC/Rezultate/rezultat.pdf
http://www.facebrands.ro/brand/17523/Alaturi-de-Presedintele-Nostru.html
http://www.ires.com.ro/articol/219/cum-au-perceput-romanii-anul-politic-2012-a
http://www.strategic.ro/publicitate/social-pulpit.html/2
https://www.facebook.com/barackobama
https://www.facebook.com/PresedinteleTraianBasescu?fref=ts
Wackå, Fredrik, A glance into IBM's internal blogging, http://www.corporateblogging.info/2005/06/3600-blogs-glance-into-ibms-internal.asp
www.cnn.com/electioninsights
www.ivotedmap.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunicare Si Social Web (ID: 106238)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.