Comunicare și relaționare în familie Identități divine reflectate în ființa umană 2 3 FLAVIUS ALEXANDRU PANĂ COMUNICARE ȘI RELAȚIONARE ÎN FAMILIE… [615190]

1 FLAVIU S ALEXANDRU PANĂ

Comunicare și relaționare în familie
Identități divine reflectate în ființa umană

2

3 FLAVIUS ALEXANDRU PANĂ

COMUNICARE ȘI RELAȚIONARE ÎN FAMILIE
IDENTITĂȚI DIVINE REFLEC TATE ÎN FIINȚA
UMANĂ

4
Copyright © 2017, Editura Pro Universitaria

Toate drepturile asupra prezentei ediții aparțin
Editurii Pro Universitaria

Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al
Editurii Pro Universitaria

5

CUPRINS

Identități divine comunicate prin cuvânt – analiza semantică
a termenilor chip, asemănare și familie ……………………………………….. 7
Chip ……………………………………………………………………………………. 10
Asemănare. ………………………………………………………………………….. 13
Familie. ……………………………………………………………………………….. 14
Exegeza termenilor chip –  (țelem) și asemănare – 
(dămut) ……………………………………………………………………………….. 24
Concluzii …………………………………………………………………………….. 28

Comunicări teologice cu privire la reprezentarea chipului
lui Dumnezeu în om ………………………………………………………………….. 30
Teorii cu privire la prezența chipului divin în om. ………………….. 34
Teoria structurală ………………………………………………………………. 35
Teoria funcțională ……………………………………………………………… 37
Teoria relațională ………………………………………………………………. 40
Chipul divin reflectat în dimens iunea fizică a omului …………….. 42
Tensiunea dintre chip și anti chip reflectată în motivul restaurării. …………………………………………………………………………… 57
Chipul veacului acestuia realitate a antichipului susținut
de antihrist. ……………………………………………………………………….. 60

6 Comunicarea rela țională – eu, tu și familia ……………………………….. 65
Iubirea ca platoformă de comunicare divin ă și divino –
umană …………………………………………………………………………………. 69
Relația de iubire dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt,
model pentru relațiile de iubire regăsite în familia
umană ……………………………………………………………………………….. 70
Comunicarea dintre Tatăl și Fiul model axiologic pentru
comunicarea interumană …………………………………………………….. 78
Iubirea – platformă de comunicare între bărbat și femeie ……….. 95
Unicitatea existențială a familiei umane ………………………………… 96
Împicații ale prezen ței Chipului în ființa umană. ………………….. 102
Femininul – realitate care exprimă chipul divin ………………….. 106
Concluzii finale ………………………………………………………………….. 129

7

Identități divine comunicate prin cuvânt – analiza
semantică a termenilor chip, asemănare și fam ilie

Este unanim recunoscut faptul că limbajul constituie,
incontestabil, una dintre cele mai frumoase minuni pe care Dumnezeu la creațiune a așezat -o în om. Slujindu- se de această
realitate ontologică, oamenii au întemeiat o societate puternică și unită (Genesa 11: 1- 8). De asemenea, prin limbaj, oamenii au
avut posibilitatea să -și împărtășească ideile despre tot ceea ce- i
înconjură ( Genesa 2: 19); să cunoască, să conserve și să transmită
experiența acumulată de generații de -a lungul veacurilor. Cu toate
acestea facultatea omenească de exprimare prin limbaj nu este uniformă, ci se prezintă ca o unitate în diversitate ceea ce face ca unele cuvinte
1 sunt dificil de înțeles atunci când contextul
propoziției sau frazei este ambiguu și prin urmare creează probl eme la nivel comunicativ punând în dificultate persoanele ce
dialoghează prin viu grai sau prin scris.
Atât prezentarea orală cât și scrierea cu caracter religios cer
o mare precizie în alegerea cuvintelor deoarece cu ajutorul lor se transmite o învățătură cu valoare de adevăr ce poate influența

1 Chip, casă, cal, capră, familie, etc.

8 pozitiv sau negativ viețile oamenilor. O mică eroare de limbaj
(semantică) strecurată în discursul teologic, scris sau rostit,
creează condițiile favorabile pentru apariția și dezvoltarea unei învățături false, adi că a unei erezii
2. De-a lungul a două milenii
de istorie, creștinismul a fost măcinat de nenumărate rătăciri doctrinale care, de cele mai multe ori, au determinat divizarea Bisericii întemeiate de Hristos. În secolul XX sunt aproape șase mii cinci sute de secte creștine și această realitate vorbește de la sine despre efectele produse de interpretarea și expunerea adevărului revelat în Scriptură, cu ajutorul limbajului conven –
țional imperfect. Deși strâns legate între ele, gândirea și limbajul sunt totuși re alități distincte și așa se face că schismele nu au fost
produse doar de învățături false ce au apărut în urma înțelegerii diferite a unor cuvinte sau concepte. De foarte multe ori erudiți și teologi de marcă, din cauza unor informații ce le lipseau sau poate în mod voit, au oferit sensuri noi
3 cuvintelor ce constituiau
baza lingvistică pentru anumite învățături creștine fundamentale și astfel, în urma confuziei semantice create s -a ajuns la dezbateri
sterile pentru a se stabilii veridicitatea adevărului revelat despre care Dumnezeu spuse- se că este vrednic de crezul și adevărat
(Apocalipsa 15: 3; 21: 5; 22: 6.)

2 Doctrină sau credință religioasă care ia naștere în sânul unei biserici,
abătând u-se de la dogmele consacrate, și care este condamnată de biserica
respectivă. ♦ Greșeală, eroare, rătăcire. – DEX.
3 Izolat de un context, orice cuvânt se prezintă în genere ca purtător de mai
multe sensuri iar în context el are un singur înțeles lexical pus în valoare de
relațiile lui cu celelalte cuvinte.

9 Cu toții recunoaștem faptul că adevărul și minciuna sunt
două noțiuni ce se exclud reciproc. Oamenii care iubesc adevărul
și luptă pentru el, urăsc minciuna și nu sunt prieteni cu cei ce
ascund adevărul. În Evanghelia după Ioan, Isus Hristos este prezentat ca fiind Adevărul și Lumina lumii (Ioan 14: 6; 8: 12). El a venit să învețe pe oameni cum să trăiască în ascultare de Dumnezeu. Același evanghelist consemnează faptul că pe cel
care ascultă de cuvântul Lui, El îl numește ucenic al Său, acela va cunoaște adevărul și adevărul îl va face slobod (Ioan 8: 31- 32). În
același timp Biblia arată că acceptarea lui Hristos și a învățăturii Lui va stârnii mânie, ură, separare și va merge până într -acolo că
va afecta cele mai puternice legături omenești. „ Din pricina Mea
[…] Fratele va da la moarte pe frate -său, și tatăl pe copilul lui,
copiii se vor scula împotriva părinților lor și- i vor omorî .” (Matei
10: 18- 21). Încă de pe primele pagini ale Cuvântului lui
Dumnezeu este revelat adevărul prin care se spune că cei ce vor crede sincer o eroare sau o învățătură falsă vor pierde viața veșnică. ( Genesa 3: 1-6) „În ziua judecății, oamenii nu vor fi
condamnați pentru faptul că în mod cinstit ei au crezut o
minciună, ci pentru că n -au crezut adevărul, pentru că au neglijat
ocazia de a învăța ce este adevărul. ”
4
Pe de altă parte știm din experiență că o greșeală strecurată
în calculele matematice va conduce inevitabil l a un rezultat greșit.
Tot așa, o afirmație teologică falsă sau confuză va da naștere la o erezie. O eroare făcută de un arhitect atunci când proiectează un

4 Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, vol. 1,
București, [Curierul Adventist], 1987, p. 43.

10 imobil cu multe etaje, va fi mai devreme sau mai târziu cauza
unui dezastru ce, probabil, se va solda cu victime omenești, cu
atât mai mult o erezie acceptată ca adevăr de către niște oameni sinceri, va determina în dreptul lor pierderea vieții veșnice.
Putem afirma deci, că discursul unui teolog trebuie să fie
construit cel puțin la fel de riguros, com petent, responsabil ca
proiectul unui zgârie nori, în același timp trebuie să reflecte precizia unui calcul matematic deoarece de el (discurs) depind atâtea destine omenești. Din acest motiv se impune rigurozitatea și cerința să exploatăm rațional potenția lul de cuvinte, să
explicăm în ce chip un anumit cuvânt sau grup de cuvinte au ajuns să semnifice altceva decât înțelesul lor inițial.
5

Chip
În uzanța limbii române scrise și în special vorbite,
cuvântul chip reflectă un semantism bogat. Dicționarul explicativ
al limbii române definește astfel acest cuvânt: „chip = I. 1. față,
obraz, figură. Un chip oval. ♦ Expresie a feței; fizionomie. Un
chip trist. 2. Înfățișarea sau aspectul unei ființe. Avea un chip
omenesc. ♦ În chip de… cu înfățișare de… aseme nea cu… ♦
Persoană, ființă. A văzut acolo multe chipuri. 3. Imagine,
înfățișare a unei ființe sau a unui obiect, redată prin desen,
pictură, sculptură, etc. ♦ Chip cioplit. Idol. II . 1. Scrie într- un

5 Sensul cuvântului determină, în bună parte, folosirea lui într -un context, iar
contextul, la rândul lui, precizează și explicitează sensul cuvântului.

11 chip original . ♦ Fel și chip de… tot felul de…♦ În fel și chip. În
(cu) tot felul de… în toate modalitățile posibile. 2. (rar)
Modalitate, posibilitate. ♦ Cu orice chip. Oricum . În (cu) nici un
chip. Nicidecum.♦ nu e chip să… nu se poate, imposibil să… A nu
avea (nici un) chip (să…) = a nu avea pos ibilitatea, a nu putea
să…. (Pop.) a afla chip (și cale) = a găsi un mijloc eficace, o
soluție. ♦ Cu chip să… = ca să… pentru ca să… având intenția să…
– magh. kèp .”6
În dicționarul de sinonime găsim următoarea definiție „Chip =
1. Înfățișare, fa ță, obraz, figură, fizionomie; (jargon) mutră, moacă.
2. Desen, imagine; 3. mod, fel, gen, modalitate, posibilitate. ”7 După
cum se poate constata, definirea făcută cu ajutorul sinonimelor nu ne
ajută prea mult în delimitarea unui sens mai exact deoarece aceste cuvinte cu același sens nu fac altceva decât să prezinte rezumativ definiția dată de Dicționarul explicativ al Limbii române.
Pe de altă parte este important de remarcat faptul că
termenul maghiar kèp are un înțeles mult mai exact decât
cuvântul chip. În Dicționarul Maghiar – Român cuvântul kèp este
tradus cu poză sau fotografie
8 (adică reprezentarea în plan a unui
realități). Această semantică precisă ne oferă un bun suport lingvistic în bază căruia putem delimita cu precizie sensul principal al cuvântului chip. De asemenea, tot atât de important

6 Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” , Dicționarul
Explicativ al Limbii Române ed. II – a, București, Universul Enciclopedic,
1996, p. 171.
7 Prof. univ. dr. Gh. Bulgăr, Dicționar de Sinonime, [București], Albatros,
1972, p. 93.
8 Eva Turcu, Mic Dicționar Maghiar -Român, București, 1978, p. 171.

12 este faptul că maghiarul kèp se prezintă ca fiind rădăcina
cuvântului kèpes. Acest ultim termen s -a format prin adăugarea
sufixului ( –es) și înseamnă chipeș sau arătos. Adjectivul mai este
întâlnit și cu sens de capabil9 (capabil să… capabil pentru…).
Cuvântul kèpes este utilizat pentru a descrie caracteristicile ființei
umane și de asemenea poate fi folosit ca adjectiv ce ilustrează
calitățile unui obiect.10
În aceeași culegere lexicografică (Dicționarul ex plicativ)
este subliniat faptul că termenul chipeș , întâlnit în vocabularul
limbii române provine din maghiarul kèpes . Dicționarul de
sinonime definește cuvântul chipeș folosindu- se de următorii
termeni: „arătos, frumos, chipos, falnic, binefăcut, mândru.”11 În
limba română acest adjectiv își găsește cea mai bună rezonanță
atunci când este folosit pentru descrierea calităților omului și doar
în cazuri excepționale descrie calitățile altei ființe.12
În concluzie putem afirma că sensul de bază al termenului
chip descrie caracteristicile ființei umane aflată atât în postura de
model cât și în ipostaza de copie a modelului.
Când este folosit cu referire la copia unei realități, în primul
rând trebuie să ne imaginăm o reprezentare bidimensională și
aceasta ne duce imediat cu gândul la o fotografie, poză, poster, tablou, gravură, etc.

9 Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan ”, op. cit. , p. 171.
10 Despre o carte cu ilustrate (poze) se po ate spune că este kèpes și aceasta
înseamnă că este frumoasă.
11 Prof. univ. dr. Gh. Bulgăr, op. cit. , p. 94.
12 În basmul românesc poate fi întâlnit cu referire la un zmeu sau un animal.
Prin folosirea lui, autorul încearcă să sugereze și să scoată în reli ef calitățile
fizice excepționale ale necuvântătoarei sau ființei mitice.

13 În al doilea rând cuvântul chip poate să reprezinte imitarea
unei ființe în realitate tridimensională ceea ce ne face să ne
gândim imediat la o statuie. În limbajul religios termenul chip
capătă sens de idol13 și acesta poate fi reprezentat atât printr -o
icoană (înfățișare) cât și printr- o statuie (chip cioplit).

Asemănare
Dacă deschidem Dicționarul explicativ al limbii române, în
dreptul cuvântului asemănare găsim următoarea defini ție: „Faptul
de a se asemăna; analogie, similitudine. ♦Loc. adv. După chipul
și asemănarea cuiva = întocmai, leit, la fel (cu cineva sau cu ceva)
♦Loc. adv. și adj . Fără asemănarea = extraordinar, incomparabil .”14
Termenul ia naștere din verbul asemăna care la rândul său este
definit astfel: „ 1. A avea însușiri, trăsături comune cu cineva sau
ce ceva; a semăna. 2. A se socoti la fel cu altul, a (se) așeza pe
același plan; a (se) asemui. – lat. assimilare”15
Dicționarul de sinonime (în dreptul acestui verb) redă urmă-
toarele cuvinte: „a semăna, a fi la fel, a pune alături, a se compara, a se asemui. ”
16 Același dicționar afirmă că „analogie, similitudine,
comparație, comparare sunt sinonimi ai cuvântului asemănare ”17

13 Idol = divinitate păgână, chip, figură, statuie ce reprezintă o divinitate,
obiect religios. Cu sens figurat se utilizează ca să descrie ființa sau lucrul ce
constituie obiectul unei mari iubiri.
14 Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan ”, op. cit. , p. 63.
15 Ibidem.
16 Prof. univ. dr. Gh. Bulgăr, op. cit. , p. 43.
17 Ibidem.

14 Nu este greu de constatat faptul că în vocab ularul românesc
se găsește un cuvânt ce în formă se aseamănă foarte mult cu
latinescul assimilare . Dacă privim cu atenție ne dăm seama că
românescul asimilare ce definește „acțiunea de a (se) asimila și
efectul ei ”18, este preluat în lexicul românesc, pe fi lieră franceză,
de la cuvântul assimiler. Acesta, la rândul său provine tot din
același termen latin assimilare ceea ce ne arată că atât cuvântul
asemănare (format din vb. asemăna), cât și termenul asimilare
(format din vb. asimila) au origine comună. Unul din sensurile
cuvântului asemăna este redat astfel: „a considera egal, asemănător cu altă ființă, cu alt obiect sau cu alt fenomen.”
19
Termenul asemănare este utilizat atunci când se intențio –
nează să se facă o comparație între două ființe, obiecte sau un
fenomene. Gradul de similitudine descris de acest cuvânt poate să varieze în funcție de intenția celui ce îl întrebuințează. Astfel putem vorbi atât despre asemănarea a două ființe, obiecte sau fenomene, la care se regăsesc unele trăsături în comun cât și
despre două ființe sau lucruri care se aseamănă în cele mai mici detalii, adică sunt identice.

Familie
Ca și în cazul cuvântului chip, termenul familie reflectă o
semantică bogată ce se găsește redată în paginile dicționarului
explicativ. Familie = 1. formă socială de bază, întemeiată prin

18 Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan ”, op. cit. , p. 64.
19 Ibidem.

15 căsătorie și care constă din soț, soție și din descendenții acestora.
♦ Aer de familie = fizionomie caracteristică, trăsături comune
unui grup de persoane înrudite prin sânge. Nume de familie.
2. Totalitatea persoanel or care se trag dintr -un strămoș comun:
neam, descendență. ♦ Familie de albine = totalitatea albinelor
dintr -un stup, alcătuită de matcă, albine lucrătoare și trântori.
3. Fig. Grup larg de oameni, de popoare etc. cu interese și
idealuri comune. 4. Categor ie sistematică în botanică și zoologie,
inferioară ordinului, care cuprinde mai multe genuri de organisme cu caractere comune. 5. Grup de cuvinte, derivate și compuse,
formate de la același cuvânt de bază. ♦ Grup de limbi care provin
dintr -o limbă comună i nițial. – din lat. familia. ”
20
În baza definiției prezentate mai sus, se poate spune că
acest cuvânt este corect utilizat atât cu referire la ființe cât și cu referire la lucruri. Cu ajutorul lui se poate sublinia nu numai originea comună a unei grupări de oameni sau a unei specii de
plante, ci și a unor termeni lingvistici. Dacă originea comună este considerată drept criteriu unic de stabilire și întrebuințare a termenului, ajungem să considerăm că de fapt pământul cu tot ce este pe el constituie o singură familie și acest lucru este real dacă
privim doar din perspectiva acestui criteriu.
Încă de pe prima pagină a Scripturii Dumnezeu apare descris
ca fiind sursa și originea a tot ce există
21 iar înțeleptul Solomon

20 Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan ”, op. cit. , p. 336.
21 „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul .” „Dumnezeu S -a uitat la
tot ce făcuse, și iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară, și apoi a fost o
dimineață: aceasta a fost ziua a șasea. ” (Geneza 1: 1. 31)

16 constată că „toate merg la un loc; toate au fost făcute din țărână, și
toate se întorc în țărână. ” (Eclesiastul 3: 20). Cu toate acestea nu
putem susține ideea că omul face parte din aceeași familie cu
plantele sau cu materia anorganică deoarece Biblie ne învață că toate au fost create după „soiul lor”. Aceste cuvinte simple sublini –
ază porunca divină de care ascultă, în tăcere și conștiincioasă, întreaga creație. „Această expresie. ..este stânca de care se izbește și
piere teoria evoluționistă ”
22* pentru că Dumnezeu a hotărât să nu
se producă trecer i de la un soi la altul. Viața nu a apărut pe pământ
mai întâi într- o formă incipientă din care ulterior au apărut toate
celelalte forme de viață ci de la început, prin poruncă divină viața a explodat într -o varietate inimaginabilă de forme.
Dumnezeu prin Cuvântul gurii Lui a separat vegetația
pământului în familii ce poartă aceleași caracteristici „Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeață, iarbă cu sămânță, pomi roditori, care
să facă rod după soiul lor și care să aibă în ei sămânța lor pe pământ.” Și aș a a fost .” (Genesa 1: 11)
23 Tot Arhitectul divin a fost
acela care a pus limitele diverselor specii de ființe necuvântătoare.
„Omul s -a jucat în ultimii ani cu structura genetică a diferitelor
organisme în speranța că va produce o evoluție artificială24 […] dar

22 John Phillips, Comentariu asupra Genezei, București, Stephanus, f.a., p. 21.
* Pot să apară schimbări sau mutați (malformații) în cadrul aceleași specii dar nu
este posibil ca o specie să se transforme în alta. – Vezi cartea lui John Phillips.
23 Astăzi în botanică se folosește același criteriu de definire a familiei sau
speciei. Plantele fără semințe sunt numite acotiledonate și prezintă aceleași caracteristici de bază, plantele cu semințe sunt numite monocotiledonat e sau
dicotiledonate în funcție de caracteristicile prezentate.
24 Omul are o genealogie divină pentru că a fost creat de un Tată iubitor și nu a
apărut din pântecele unui maimuțe. Omul dispune de o structură și o organizare
aparte. Slăbiciunea fizică (oar ecum comparativ cu elefantul) se aliază cu forța

17 verdictul rămâne același: DUPĂ SOIUL LOR. ”25 În concluzie se
impune să afirmăm că Dumnezeu vorbește despre creația lui ca fiind
constituită din milioane de forme de viață ce sunt adunate în funcție
de anumite caracteristici în familii sau regnuri.
Până acum nu am prezentat nimic clar cu privire la
apartenența omului la vre -o familie. Între om și animale sunt
asemănări și elemente comune ce nu pot fi ignorate dar, după
cum vom vedea, acestea nu sunt motive suficiente în baza cărora să se afirme aparten ența umană la vre- o familie. Ambele categorii
de ființe au fost făcute în aceeași zi din aceeași materie adică din
țărâna pământului (Eclesiastul 3: 19. 20) și probabil pe această
realitate se baza Grigore de Nyssa când afirma că omul este solitar cu anima lele deoarece este constituit din aceeași materie
(țărână) dar în același timp se deosebește fundamental de ele
(animale) deoarece elementele din care el este constituit sunt
ridicate în om la rang împărătesc.
26 Gândirea și afirmația
episcopului Nyssei este tributară unui antropologii filosofice ce
nu reflectă întru totul învățătura Scripturii.

dominatoare a gândirii ceea ce face din el o ființă total deosebită, un eveniment
biologic inconfundabil. În sec. XX, cu toată strădania depusă de antropologi nu s -a
putut găsii veriga lipsă care trebuia să facă legătura între maimuță și om. Un celebru
naturalist englez, continuator al teoriei lui Darwin, face o afirmație fulminantă: „Apariția omului este rezultatul unei intervenții EXTERIOARE. În exploziva sa
carte, „Zeii noului mileniu ”, Alan Alford susține că evoluția vieții pe Terra a fost
ghidată de o forță inteligentă. Acest comentariu scurt arată că nici antropologii și
naturaliștii atei nu mai sunt așa de siguri pe afirmațiile teoriei atee – darviniste.
25 John Phillips, op. cit. , p. 22.
26 Preot Dr. Va sile Răducă, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa – căderea
în păcat și restaurarea omului, București, Institutul Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1996, p. 71

18 John Phillips afirmă și el că există o asemănare între corpul
omului și cel al animalelor, însă această asemănare nu demonstrează
relație de rudenie. „ Investigații fo arte competente continuate pe
parcursul a mai bine de o sută de ani, în domeniul paleontologiei, taxonomiei (știința clasificării), omologiei, embriologiei și geneticii, nu au reușit să aducă vre- o dovadă că omul își are
originea în regnul animal .”
27 Toate strădaniile depuse de savanți
spre a demonstra încadrarea omului într -o specie inferioară s- au
soldat cu eșecuri lamentabile deoarece Dumnezeu l -a creat pe om
să fie unic între toate celelalte soiuri și speciile de vietăți. „ Peste
toate ordinele mai mici d e ființe, Dumnezeu l -a desemnat pe om,
ca cel care era coroana creațiunii Sale, să exprime gândirea Sa și să descopere slava Sa.”
28
Unicitatea ce îl caracteriza pe Adam29 și care de altfel
caracterizează întreg neamul de oameni născuți din primii părinți este dată de prezența chipului divin așezat în om. Această realitate ne dă dreptul să ne numim frați și fii ai lui Dumnezeu, adică membrii ai unei singure familii. (Genesa 6: 2. 4; Psalmul
29: 1; 89: 6; Luca 20: 36). „ Toți oamenii sunt creați de același
Dumn ezeu, deci sunt frați între ei și toți sunt creați după chipul
Dumnezeului – Treime, deci sunt egali între ei .”
30 Apostolul
neamurilor afirmă fără echivoc că „este un singur Dumnezeu și

27 John Phillips, op. cit. , p. 26.
28 Ellen G. White, Mărturii pentru comunitate, vol. 8, București, Viață și
Sănătate, 1996, p. 263.
29 Termenul nu este doar numele primului bărbat ci el definește specia om fiind
corect utilizat atât în dreptul primului bărbat cât și în dreptul primei femei.
Adam = OM
30 Preot Dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 70.

19 Tată al tuturor, care este mai presus de toți, care lucrează prin toți
și care este în toți .” (Efeseni 4: 6) Biblia ne învață că omul face
parte din familia cerească și acest fapt stabilit de Dumnezeu la
început a rămas valabil și astăzi. Chiar și după cădere omul are posibilitatea să fie socotit fiu al lui Dumnezeu și aceast a susține
Pavel prin cuvintele spuse galatenilor. „ Căci toți sunteți fii ai lui
Dumnezeu, prin credința în Hristos Isus.” (Galateni 3: 26)
Nu greșim dacă afirmăm că omul a fost creat ca parte a
familiei cerești, familie ce are ca Tată pe Dumnezeul cel Viu .
„Genealogia neamului nostru omenesc așa cum este redată de
inspirație ne duce înapoi la origini; la Marele Creator. Deși format din țărână, Adam a fost fiul lui Dumnezeu.”
31 Orice om
care se naște pe pământ îl are ca ocrotitor32 și creator pe același
Dumne zeu al luminilor și din această cauză poate să laude
psalmistul pe Dumnezeu în cuvintele pline de recunoștință: „ Te
laud că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! ce laudă.”
(Psalmul 139: 13) Tu mi -ai întocmit rărunchii, Tu m -ai țesut în
pântecele mamei mele. (Psalmul 139: 14)
Așadar, până acum am văzut că sortarea și încadrarea unui
obiect sau a unei ființe într- o categorie bine definită, nu se poate
face doar ținând cont de originea comună a elementelor ce tind să
constituie și să caracterizeze o familie. Dumnezeu a separat minunile

31 Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, București,
[Curierul Adventist], 1997, p. 31.
32 „Pe Tine mă sprijinesc, din pântecele mamei mele. Tu ești Binefăcătorul
meu încă din pântecele mamei; pe Tine Te laud fără încetare. ” Psalmul 71: 6.

20 creației 33 prin puterea cuvântului Său și a așezate, pe de o parte,
lumea necuvântătoarelor sub imperiul instinctelor iar lumea ființelor
(inteligente) create d upă chipul și asemănarea Sa, a supus -o legii
iubirii care se dăruiește. Din această realitate cuvântul familie capătă cea mai nobilă semnificație deoarece se încarcă cu muzica iubirii.
Omul deși este membru al familiei cerești se simte împlinit
doar în compania unor ființe egale cu el. „ După crearea lui Adam
fiecare ființă a fost adusă înaintea lui ca să- și primească numele;
el a văzut că fiecăruia îi fusese dat un tovarăș, dar printre ele „nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească ” (Genesa 2: 20)
[…] Chiar comuniunea cu îngerii nu putea satisface dorința și nevoia sa de simpatie și tovărășie .”
34
Semnele iubirii lui Dumnezeu ce se regăsea pretutindeni
nu-i oferea lui Adam confortul și liniștea iubirii împlinite, de
aceea, când o zărește pentru întâia oară pe Eva va exclama plin de
încântare: „iată în sfârșit pe aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea! ” (Genesa 2: 23). Crearea Evei ca ființă
egală cu Adam i -a dat libertatea părintelui omenirii să- și
manifeste fără rezerve iubir ea și astfel să întemeieze pe baza unui
legământ prima familie umană; căci familia este celula de bază a societății, constituită prin căsătoria dintre un soț și o soție.
35
Sensul de bază al cuvântului familie este exemplificat prin
experiența lui Adam și a Evei, și el se regăsește consemnat în
dicționarul explicativ al limbii române ca o realitate ce exprimă

33 Vezi Geneza capitolul 1 și Comentariu asupra Genezei de John Phillips.
34 Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, București,
[Curierul Adventist], 1997, p. 32.
35 Vezi definiția cuvântului familie redată mai sus.

21 retrăirea aceluiași sentiment de cutare și împlinire ce a caracterizat
din început ființa umană. Dorința de a întemeia o familie este un
semn al maturit ății al integrării în societate, un semn al împlinirii
regăsit atât în bărbat cât și în femeie. Este de fapt chemarea iubirii ce se vrea trăită și confirmă prezența chipului lui Dumnezeu în om; căci tot ce a caracterizat ființa umană ieșită din mâna creato rului și
necăzută în păcat a reflectat plenar chipului divin.
Dorul de iubire ce era pus în om cu scopul precis de a
reflecta și plinii chipul divin a fost pervertit de marele amăgitor și astfel a ajuns un element ce poate să slujească la reprezentarea antichipului. Mai nou, organizațiile internaționale ce reprezintă
cauza lesbienelor și a homosexualilor cer ca această categorie de oameni, defavorizată și încă minoritară, să fie considerată cu drept
de a întemeia familii recunoscute oficial de autorități. Ei aduc ca
argument dreptul la iubire și susțin că manifestarea dragostei între persoane de același sex nu este altceva decât un efect normal și natural produs de constituția genetică și psihică cu care aceste persoane se nasc. Această afirmație este depar te de adevărul
revelat în Scriptură. Biblia arată
36 că primul bărbat și -a împlinit
iubirea alături de o femeie și de aici putem vedea că Dumnezeu a creat pe om cu sentimente curate și clare. A spune că homosexualii și lesbienele pot forma familii este egal cu a redefini noțiunea de
familie. Protestele manifestate public în secolul XX sunt de fapt
reeditarea pretențiilor nelegiuiților din Sodoma ( Genesa 19: 5) sau
a celor din Ghibea (Judecători 19: 22). „ Depravarea tinerilor și

36 Biblia ne mai arată că bărbatul este incomplet fără femeie. „nu este bine ca
omul să fie singur” (Geneza 2: 18)

22 chiar a copiilor este de necrezut. Părinții nu știu că viciul ascuns
distruge și strică imaginea lui Dumnezeu în copiii lor. Păcatele ce- i
caracterizau pe sodomiți există și printre ei. ”37
Pe de altă parte este important de remarcat faptul că Biblia
vorbește despre naștere familiei imedi at ce condițiile de bază
pentru formarea ei au fost îndeplinite. Această învățătură este
susținută și de un suport lingvistic. Poate pare ciudat dar cuvântul femeie nu provine așa cum era de așteptat din latinescul femina
(femeie) sau din femininus (feminin) ci el rezultă din termenul
latin familia .
38 În dicționarul explicativ al limbii române cuvântul
femeie este definit astfel: „1. Persoană adultă de sex feminin;
muiere. 2. persoană de sex feminin căsătorită. ♦ Pop. (Urmat de
determinări în genitiv sau de un adjectiv posesiv) Soție, nevastă. ”39
Această origine poate să spună multe pentru cine este dispus să
înțeleagă. Familia, conform definiției este constituită din soț și
soți în urma legământului iubirii. Fără prea mari eforturi se poate
constata că dicțio narul de sinonime asociază întotdeauna
termenul soț cu masculinitatea dând în dreptul lui următoarele
cuvinte: bărbat, om, stăpân, etc. Același dicționar, în dreptul
cuvântului soție redă următoarele sinonime: nevastă, soață,
femeie, muiere, jumătate.40

37 Ellen G. White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, București, Viață și
Sănătate, 1998, p. 83.
38 Este o realitate că orice om este născ ut din femeie dar tot o realitate este
faptul că prima femeie a fost luată din bărbat. De aici putem învăța perfecta
unitate care există între cele două ființe (bărbat și femeie) și originea lor unică
cum și originea neamului omenesc – în Dumnezeu.
39 Acade mia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan ”, op. cit. , p. 373
40 Prof. univ. dr. Gh. Bulgăr, op. cit. , p. 413.

23 Pe baza argumentelor lingvistice concluzionăm spunând că
termenul familie, în înțelesul lui de bază (vezi definiția redată mai
sus), nu poate fi folosit și în dreptul cuplurilor constituite din persoane de același sex. Chiar dacă definirea termenului impune utilizarea lui doar cu referire la cuplurile heterosexuale trebuie să recunoaștem faptul în cazul cuplurilor de transexuali lucrurile se complică.
Societatea umană caracterizată de umanismul acerb al
secolului XX va fi binevoitoare să redefinească, dacă este cazul, orice termen sau concept. Odată ce familia constituită prin căsătorie va fi golită de sacru, ea va devenii o simplă celulă constitutivă a societății și un cadru, inutil dar acceptat, pentru o pașnică împere –
chere a nenumăraților burghezi. „ Acest tablou al viitorului
reprezintă cea mai completă și înfricoșătoare suficiență .”
41
Definițiile cuvintelor ce au constituit studiul capitolului,
sunt elocvente pentru toate contextele literare profane în care pot apărea acești trei termeni lingvistici studi ați mai sus. Cu toate
acestea, în lucrarea de față ei vor fi folosiți cu o semantică
specifică care va fi limitată nu doar de contextul sacru al Sfintei
Scripturi ci și de specificul subiectului dezbătut. Din acest motiv,
în continuare prezentăm o scurtă exegeză biblică ce ne va ajuta să delimităm semantica acestor cuvinte și să afirmăm clar sensurile cu care ele sunt utilizate în textul sacru.

41 Paul Evdokimov, Ortodoxia, București, Institutul biblic și de misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1996, p. 323.

24 Exegeza termenilor chip –  (țelem) și asemănare –
 (dămut)
Inspirația folosește pentru prima dată cuv intele  (țelem)
(chip) și  (dămut) (asemănare) în versetele 26 și 27 din
capitolul unu al Genezei.

Regăsirea celor doi termeni, în pasajul ce revelează intenția
lui Dumnezeu de a crea pe om după chipul și asemănarea Sa, pare
să sugereze l a prima vedere că între ei (  și ) ar putea fi o
relație de sinonimie. Exegeza care urmează vine să confirme că  și  nu sunt cuvinte sinonime și prin urmare folosirea lor
într-o expresie sau într -un context foarte apropiat nu face altcev a
decât să dea claritate și să ofere perspective mai largi ideii ce se
dorește a fi înțeleasă.
În Genesa 1: 26; 9: 6 cât și în 1 Samuel 6: 5 termenul 
42
(țelem) este folosit cu sensul de model, chip, statuetă , iar în
Ezechel 23: 14 este tradus cu zugră veli (pictură, poză, icoană,

42 Provine din rădăcina ( țel) care în limbajul convențional ebraic are sensul de
umbră, adică reprezentarea unui obiect, o copie conformă, o asemănare. În
Psalmul 39: 6  este întâlnit cu sensul de umbră.

25 desen). În 2 Împărați 11: 18; Amos 5: 26; 2 Cronici 23: 17,
cuvântul este utilizat cu sens peiorativ desemnând icoana sau
statuia lui Baal precum și a altor dumnezei falși. Prin urmare,
putem spune că în toate aceste referințe biblice  (țelem) este
folosit cu scopul de a descrie caracteristici exterioare ce
constituie reprezentarea sau reproducerea unei realități obiective.
În alte cuvinte, putem spune că în limbajul convențional iudaic
termenul (țelem) face referire directă la înfățișarea unui obiect
sau a unei ființe. Această concluzie este întărită în fragmentul din
Ezechiel 8: 2 ( M-am uitat, și iată că era un chip care avea o
înfățișare de om , de la coapse în jos, era foc, și de la coapse în sus
era ceva strălucito r ca niște aramă lustruită). O parafrazare a
acestui verset ar suna astfel: iată că era o statuie care avea
caracteristicile unui om (sau formă umanoidă).
În altă ordine de idei trebuie amintit faptul că ebraicul 
(țelem) are ca echivalent în limba greacă termenul     (eikon)
care vine să întărească concluzia prezentată mai sus deoarece el reflectă o semantică asemănătoare cu semantica cuvântului
.    poate să fie folosit atât cu referire la o reprezentarea
artistică cum ar fi imaginea sau chipul de pe o monedă (Matei 22:
20) cât și atunci când este vorba de o sculptură, statuie sau idol (2 Împărați 11: 18: Ezechel 23: 14; 2 Cronici 33: 7).
Înainte de a concluziona este foarte important să menționat
că în Coloseni 1: 15 cuvântul     este folosit cu referire la
Dumnezeu Fiul sugerând faptul că în Hristosul întrupat putem vedea pe Dumnezeul nevăzut și această afirmație se bazează pe cuvintele adresate de Isus lui Filip: „ Isus i -a zis: „De atâta vreme

26 sunt cu voi și nu M -ai cunoscut, Fili pe? Cine M -a văzut pe Mine,
a văzut pe Tatăl . Cum zici tu dar: „ Arată -ne pe Tatăl?” (Ioan 14:
9) Faptul că termenul     (chip) este folosit de către apostolul
Pavel în dreptul persoanei Domnului Hristos, Fiul lui Dumnezeu
care S -a întrupat și a fost pr oslăvit, face mai clară semantica
acestui cuvânt și ne oferă un argument în plus pentru a susține că nu greșim atunci când afirmăm că prezența chipului divin poate fi
identificată și în înfățișare.
Deci, ebraicul (țelem) cât și termenul grecesc  
(eikon) sunt folosite cu scopul de a descrie caracteristicile unei persoane, a unui animal sau a unui obiect ce se regăsesc într -o
copie, cu mențiunea că această copie poate fi o reprezentare mai
mult sau mai puțin fidelă prototipului.
43 În altă ordine de idei
trebuie spus că Pavel vede în persoana lui Isus Hristos imaginea
fidelă sau amprentă Dumnezeirii și această realitate este descrisă și subliniată atât prin cuvântul   (Coloseni 1: 15) cât și cu
ajutorul termenului grecesc    
44(Evrei 1: 3) care prin
semantica lui descrie urma lăsată de un sigiliu în ceara topită.
Acest element este important de luat în calcul atunci când
vorbim despre om ca fiind purtător al chipului lui Dumnezeu dar înainte de a prezenta concluzia finală trebuie să analizăm exegetic și cel de- al doilea cuvânt ebraic întâlnit în Gen 1: 26 alături de
 (țelem).
În Genesa 1: 26; 5: 1. 3; 2 Împărați 16: 10; Psalmul 58:4;
Isaia 13: 4; Ezechiel 1: 5. 13. Daniel 10: 16 etc. t ermenul 

43 ***, Dicționar Biblic vol. 1, București, Stephanus, 1995, p. 256.
44 Ibidem.

27 (dămut)45 este tradus prin cuvinte ce fac referire directă la
înfățișarea exterioară a unui obiect sau a unei ființe, cât și la
efectele pe care le poate produce o anume realitate. Altfel spus,
ebraicul  exprimă calități și însușiri ce pot fi percepute atât
vizual cât și auditiv.46
Chiar dacă cuvântul  apare tradus în textul sacru prin
cuvinte ce transmit sensul de replicare, imitație sau reproducerea
unui obiect sau a unei persoane,47 el este folosit aproape fără
excepție pentru a arăta că între realitățile comparate sunt asemănăr i dar în nici un caz, cele două obiecte, persoane sau
fenomene nu pot fi identice. Altfel spus, termenul  (dămut)
poate surprinde asemănarea în elemente de formă și fond dar în nici o situație el nu poate sugera identitate de natură sau esență.
Cuvântul ebraic  (dămut) are ca echivalent grecesc
termenul        (homoiosis) care poate fi tradus cu asemănare.
Acest termen este folosit în Iacov 3: 9 pentru a recapitula
învățătura prezentată în Genesa 1: 26. 27 unde se spune pentru
întâia dată că omul este creat după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu dar niciodată nu este folosit pentru a descrie similitudinea dintre Persoanele Sfintei Treimi.

45 Provine din cuvântul damah care este tradus cu
46 „Un vuiet se aude pe munți, ca vuietul de popor mult, se aude o zarvă de
împărății, de neamuri adunate. ” – Isaia 13: 4.
47 ***, Dicționar Biblic vol. 1, București, Stephanus, 1995, p. 256.

28 Concluzii
Exegeza prezentată mai sus a avut ca scop să demonstreze
că termenii ebraici  și  nu sunt sinonimi și concluzia
obținută susține acest lucru.
A. Ebraicul  și echivalentul lui grecesc      sunt
utilizați de scriitorii inspirați ai Bibliei pentru a arăta că
două sau mai multe ființe cum și anumite obiecte pot avea caracteristici com une sau pot fi chiar identice
(Coloseni 1: 15). Altfel spus, termenii aceștia acoperă un spectru calitativ foarte mare fiind utilizați atât cu scopul de a sugera o asemănare aproximativă ( Genesa 5: 3)
48
cât și pentru a confirma identitatea, similaritatea (asemănarea) potrivirea, identitatea (exact, la fel) dintre
Persoanele dumnezeirii.
49
B. Pe de cealaltă parte termenul  și respectiv
echivalentul lui din limba greacă         (homoiosis) ,
sunt utilizați pentru a arăta faptul că două ființe, obiecte sau fenomene prezintă caracteristici comune dar nu sunt
identice ( Genesa 1: 26. 27 și Iacov 3: 9).
C. Putem spune că atunci când „aghiograful ce istorisește
actul creației ”50 folosește cele două cuvinte  și 

48 În ni c i u n c a z n u ne p ut e m gâ n di i c ă S e t , f i ul l ui A da m c e l -a înlocuit pe
Abel era clona tatălui său. Vezi Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a
Vechiului Testament , capitolul 6 (Set și Enoh), p. 73
49 Vezi prin comparație Coloseni 1: 15 și Evrei 1: 3
50 Preot Dr. Vasile Răducă, op. cit. , p. 75.

29 într-o singură expresie 51 face aceasta cu
scopul de a arăta clar că omul a fost făcut după chipul
lui Dumnezeu și prin urmare în el se regăsesc elemente ale chipului divin dar omul creat, în nici un caz nu poate fi confundat cu Creatorul său.

51 Revezi traducerea fidelă a versetelor 16. 27 prezentată la începutul
capitolului.

30

31

Comunic ări teologice cu privire la reprezentarea
chipului lui Dumnezeu în om

Învățătura despre om, deși nu ocupă un loc la fel de
important ca dogma despre Dumnezeu Fiul sau despre neprihă –
nirea căpătată prin credință, este de neînlocuit din rândul
celorlalte cr edeuri deoarece ea descoperă tensiunile ce se regăsesc
în planul de răscumpărare și restaurare. Nu se poate vorbi despre o antropologie biblică fără a lua în discuție faptul că omul a fost
creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Cuvintele rostite de Dumnezeu și consemnate de Moise în
Genesa 1: 26. 27
52 alcătuiesc frântura de revelație scrisă ce pentru
mulți erudiți a constituit și poate mai constituie încă, o piatră de
încercare. Ele (cuvintele) stau în calea discursului sau raționamen –
tului teologic p recum o stâncă în calea unui șuvoi de ape ce
neputând să înlăture obstacolul întâlnit se vede nevoit să -l ocolească.

52 „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea
Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite,
peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ. ”
Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l -a făcut după chipul lui Dumnezeu;
parte bărbătească și parte femeiască i -a făcut. ” – Geneza 1: 26.27

32 Folosindu- se de aceste câteva cuvinte simple și clare,
inspirația ne descoperă prin Moise câteva învățături fundamentale
ce stau la baza c redinței creștine. În primul rând în versetele 26 și
27 din Genesa 1 „… este prezentată în mod clar originea neamului
omenesc; iar raportul divin este așa de clar prezentat, încât nu lasă nici o posibilitate de a se trage concluzii greșite.”
53 În al
doilea rând din pasajul amintit mai sus, trebuie să reținem că
omul a fost creat să fie părtaș la firea dumnezeiască. În cuvintele
„să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră…”
fiecare individ se regăsește pe sine ca fiind membru al marii familiei cerești și această apartenență se datorează faptului că
Dumnezeu l -a învrednicit pe om să fie purtător al chipului Său.
„Numai aceia care sunt părtași de fire dumnezeiască sunt copii ai
lui Dumnezeu. Nici clasa socială, nici nașterea, nici naționali –
tatea , nici vreun privilegiu religios nu pot fi o dovadă că suntem
membri ai familiei lui Dumnezeu; ci adevărata dovadă este iubirea, – o iubire care îmbrățișează întreaga omenire. ”
54
Am amintit la început faptul că pasajul menționat în
Genesa 1 constituie pent ru mulți teologi o provocare la dialog, la
multele „de ce? ”, unele dintre ele rămase fără răspuns, dar în
același timp i -a separat în mai multe tabere prin concluziile
obținute. Abordările teologice asupra studiului chipului lui
Dumnezeu au fost diferite și așa se face că o bună parte dintre cercetători au încercat să deslușească misterul chipului, pornind de

53 Ellen G. Wh ite, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, vol. 1,
București, [Curierul Adventist], 1987, p. 31
54 Ellen G. White, Cugetări de pe muntele fericirilor, București, Viață și
Sănătate, 1996, p. 62.

33 la studiul antropologic. Acești cercetători consideră că omul este
depozitarul chipului lui Dumnezeu și prin urmare un studiu
antropologic aprofundat i -ar ajuta să identifice natura Dumnezeului
nevăzut. Toți cei ce se folosesc de acest raționament au neglijat (voit) anumite afirmații pe care le putem găsii consemnate pe paginile Scripturii. În Isaia 40: 18 -25 profetul Domnului scrie
următoarele cuvinte: „Cu cine voiți să asemănați pe Dumnezeu? Și
cu ce asemănare Îl veți asemăna? […] Cu cine Mă veți asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el? ” zice Cel Sfânt. ”
Dumnezeu afirmă că nimic din creația Sa nu poate fi
măsurat cu El. „Doctrina chipului lui Dumnezeu n u descrie […] o
proprietate a omului care poate fi demonstrată în detaliu „
55, și de
aceea studiul asupra chipului lui Dumnezeu nu poate fi făcut prin analogie. Dificultatea elaborării unei învățături complete și prezentarea unui studiu exhaustiv este lim itată de descoperirea
divină. Simion Noul Teolog spune că omul poate „… înțelege și
rosti cele privitoare la Sfânta Treime plecând numai de la citirea Sfintelor Scripturi, ci, primindu -le pe acestea numai prin credință,
rămâne pe de- o parte în cele scris e și nu cercetează nimic mai
mult cu curiozitatea .”
56
În concluzie putem spune că taina existenței Dumnezeului
adevărat singurul care are nemurirea, care locuiește într -o lumină,

55 Helmuth Thielicke, Theological Ethics, vol. 1., Michigan, Erdmans
Publishing Company, Grand Rapids, 1979, p. 151, abud., Petreacă Valentin,
op. cit. , p. 6.
56 Simion Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, Scrieri I, p. 308 -309,
abud., Dr. Iacob Coman, Natură – Persoană între opțiune și necesitate ,
București, Episteimon, 2000, p. 44.

34 de care nu poți să te apropii, pe care nici un om nu L -a văzut, nici
nu-L poa te vedea și care are cinstea și puterea veșnică. (1 Timotei
6: 16) nu poate fi înțeleasă pe deplin deoarece acest fapt ar anula
realitatea existentă prin Sine,57 sau ar da naștere la doi Dumnezei.
De-a lungul veșniciei cei mântuiți vor admira frumusețea chi pului
lui Dumnezeu manifestat în Sfânta Treime și acesta va constituii o realitate sau un motiv suficient ca să stârnească adorare și recunoștință. Nici măcar îngerii cei sfinți, cu puterea minții lor, nu au pătruns taina lui Dumnezeu cel în Treime. Heruvi mii stau
pururea „…înaintea feței Lui …” (Matei 10: 18; Apocalipsa 7: 11-
12) și Îi privesc nemijlocit strălucirea și măreția. Cu toate acestea, ei încă mai sunt surprinși de manifestarea iubirii lui Dumnezeu și atunci, harfele din mâinile lor scot sunete care împreună cu glasurile lor aduc închinare și cinste Celui care întotdeauna va avea ceva nou de revelat. Solomon aduce laudă Creatorului atunci când spune că „orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar și gândul veșniciei, m ăcar că omul nu poate
cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea pe care a făcut -o
Dumnezeu .” (Eclesiastul 3: 11)

Teorii cu privire la prezența chipului divin în om.
Găsindu- se în fața neputințe de a înțelege frumusețile
tainice ale chipului lui D umnezeu și constrânși de dorul

57 Dr. Iacob Coman, Natură – Persoană între opțiune și necesitate , București,
Episteimon, 2000, p. 43.

35 cunoașterii, cercetătorii de resort au elaborat mai multe teorii care
vin să liniștească oarecum curiozitatea și să aducă o scânteie de
lumină în întunericul căutărilor.

Teoria structurală
Această teorie s -a remarcat ca fi ind cea mai longevivă
prezență de- a lungul istoriei și de asemenea se bucură de o foarte
mare susținere în rândul teologilor. Majoritatea reprezentanților
acestei teorii identifică chipul divin cu unele calități psihologice și spirituale ale naturii umane.
58 Fie că ne place sau nu, teoria
poate fi validă doar în cazul în care se acceptă, ca adevărată, o
antropologie creștină de sorginte filosofică.
Învățătura că omul este o ființa dihotomică în care se
întâlnesc fără să se amestece, dimensiunea materială cu dimensi –
unea spirituală este susținută de creștinismul platonicizat și de
asemenea se regăsește la majoritatea religiilor necreștine, fiind baza pentru susținerea credinței în nemurirea sufletului. Un adept al filosofiei New Age
59 face următoarea declarați e: „Facultățile
noastre spirituale n -au nimic comun cu materia. Inteligența,
judecata, voința sunt însușiri abstracte, pe care nu le putem confunda sau presupune că se nasc din sânge, mușchi sau din

58 Millard J. Erickson, Teologie Creștină vol. 2, Oradea, Cartea Creștină, 1998,
p. 51 -52.
59 Curent filosofic modern care prezintă o sinteză a religiilor lumii și care se
caracterizează prin practici oculte și mistice.

36 materia creierului nostru .”60 Se pare că sursa primară a acestui
model antropologic ce provine din păgânism a ajuns în creștinism
pe filiera filosofiei, datorită influenței lui Platon și Aristotel asupra unora dintre părinții teologiei. Astfel gânditori ca Toma d’Aquino, Origen, Irineu și alții, au susținut învățătura că omul este o ființă constituită din mai multe dimensiuni (materială și spirituală).
Ei au prezentat ideea că Adam, înainte de cădere, avea chipul
lui Dumnezeu urmând ca în timp să dobândească și asemănarea.
Această idee este susținută de teologia o rtodoxă contemporană.
61
Pentru a ajunge la această concluzie, Origen și Irineu fac o
distincție clară între cuvintele chip și asemănare. „ Origen credea că
la creațiune omul a primit chipul lui Dumnezeu, urmând să
dobândească ulterior asemănarea. Irineu înțelegea prin chip
rațiunea și voința liberă, iar prin asemănare o înzestrare suprana-turală cu Duhul Sfânt. În concepția sa Adam era un copil inocent și nematurizat, ce prin alegeri libere și repetate avea să crească până la statura neprihănirii cerute de Du mnezeu .”
62
Martin Luther a respins ideea deosebirii dintre chip și
asemănare cum și concepția că omul este o ființă dihotomică. El a arătat că în Genesa 1: 26 avem de -a face cu paralelismul iudaic
(procedeu literar) și prin urmare este o chestiune ce ține de

60 Prof. Scarlat Demetrescu, Din tainele vi eții și ale universului, ediția a 3 -a
revizuită, Oradea, Emet, f.a., p. 19.
61 Preot Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, București,
Institutul biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p. 92 -93.
62 Petreacă Valentin, Bărbatul și femeia purtători ai chipului divin,
[București], f.ed., 1997, p. 10.

37 terminologie; cei doi termeni fiind într- o relație de sinonimie.63
Luther propune un model holistic și afirmă că după cădere toate
aspectele chipului prezent în om s- au deteriorat rămânând din el
doar niște reprezentări slabe ale originalului. La această
interpretare dată de Luther aderă și Calvin.64
Gerhard von Rad afirmă că nu putem folosi concepte
abstracte cum ar fi „ființă spirituală, personalitate sau esență, ” în
dreptul omului descris în Genesa 1: 26. El afirmă că ideea de chip
reiese din corporalit ate, din ceva ce este vizibil și „prin urmare
omul întreg a fost creat după chipul lui Dumnezeu.”65

Teoria funcțională
Această teorie prezintă ideea că semănarea cu Dumnezeu
este reflectată mai degrabă printr -un atribut sociologic decât
printr -o caracte ristică deontologică. În Biblie găsim scris că
Dumnezeu a hotărât ca omul „… să stăpânească peste peștii mării,
peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ …” (Genesa 1: 26 u.p.) și din
cuvintele psalmistului aflăm că El l- a încununat cu slavă și cu
cinste. I -a dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Sale și toate le -a
pus sub picioarele lui. (Psalmul 8: 5- 8) Din aceste versete lesne s- a

63 M. Luther, Lectures on Genesis, in Luthe's Works. vol. 1, f.l., Jaroslav
Pelican, 1958, p. 60, abud. Adalbert Orban, op. cit. , p. 70.
64 Calvin, Institutes of Christian Religion, book 1 , chapter 1 , abud., Adalbert
Orban, op. cit. , p. 70.
65 G.C. Berkouwer, Man image of God, Michigan, Eardmans Puplishing
Company, Grand Rapids, 1981, p. 74 -76, abud., Petreacă Valentin, op. cit. , p. 9

38 ajuns cu ușurință la ideea că omul este stăpânul întregul ui
pământ, după cum Dumnezeu este Stăpânul întregului univers.
Scriptură se amintește de patru ori că „ al Domnului este
pământul ” (Exodul 9: 28; Psalmul 24: 1; 1 Corinteni 10: 26. 28)
și de asemenea ea susține ideea că omul a fost așezat să fie
stăpânul p lanetei prin decret divin (Psalmul 8: 5 -8). La început,
„Adam a fost așezat ca stăpân peste întregul pământ ”66 dar după
răzvrătirea lui întreaga natură care- i era supusă s- a revoltat
împotriva omului și urmașilor lui. Ellen White afirmă această
realitate în următoarele cuvinte: „ Atâta vreme cât Adam a rămas
credincios Cerului, întreaga natură îi era supusă. Dar când s- a
răzvrătit împotriva Legii divine, ființele inferioare s -au răzvrătit
împotriva lui. Prin cedarea în fața ispitei, el (pământul) a fost
adus sub stăpânirea lui Satana.”67
De aici putem desprinde următoarele concluzii:
A. Prin călcarea poruncii divine Adam a pierdut calitatea de stăpân și prin urmare a pierdut chipului divin adică asemănarea cu Dumnezeu. Mai mult decât atât, Satan a câștigat de la Adam sceptrul de rege (Luca 4: 5.6) și
această realitate, conform teoriei funcționale, ne constrânge să afirmăm că el a devenit purtător al
chipului lui Dumnezeu. Aceasta este ar fi o mare aberație teologică cu toate că survine unui raționament logic și nu trebuie să uităm că Satana a câștigat prin înșelăciune și

66 Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, vol . 1,
București, [Curierul Adventist], 1987, p. 58
67 Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechi ului Testament, vol . 1,
București, [Curierul Adventist], 1987, p. 58.

39 viclenie.68 Așadar, asemănarea cu Dumnezeu nu este
dată doar de un decret divin prin care omul este așezat
într-o funcție.
B. Pe de altă parte să ne imaginăm că Adam a păstrat atributul divin pierzân d doar domeniul peste care trebuia
să stăpânească (pământul cu tot ce este pe el). Dacă părintele omenirii a păstrat calitatea de stăpân și aceasta s-a transmis urmașilor, omul este ca un rege fără regat și
rezultă de aici că restaurarea chipului divin est e o
chestiune exterioară ființei, ținând de redobândirea unui domeniu. În acest caz Hristos a murit doar pentru un petec de pământ locuit de ființe necuvântătoare ce s -au
răzvrătit împotriva omului.
Scriptura nu susține nici una din aceste concluzii. Adam a
fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și prin urmare el avea caracteristici și însușiri ce l -au calificat să poată fi rege.
Calitatea de mai mare peste tot pământul era mai degrabă o consecință a faptului că Adam era părtaș firii dumnezeieșt i. El nu
era o replică reducționistă a lui Dumnezeu și nici de aceeași natură cu El. „ Oamenii greșesc, pornind de la premise false și
făcând apoi totul ca să demonstreze că eroarea este adevăr. În unele cazuri, primele principii au o măsură de adevăr între țesut cu
eroarea; dar aceasta nu duce la acțiuni drepte; și de aceea oamenii sunt duși în rătăcire. Ei doresc să stăpânească și să ajungă

68 Vezi Geneza capitolul 3.

40 puternici și, în efortul de a -și îndreptăți principiile, ei adoptă
metodele lui Satana.”69

Teoria relațională
După c um arată și numele această teorie identifică chipul lui
Dumnezeu cu capacitatea omului de a lega relații. Ea afirmă că omul nu poate fi cu adevărat om decât în relație cu Dumnezeu.
Ruperea relației înseamnă întreruperea procesului de devenire, de asemănare cu dumnezeirea – asemenea Lui.
70 Ca și la teoria struc –
turală și în cazul acestei teorii este nevoie de o exegeză particulară a cuvintelor chip și asemănare. Emil Brunner prezintă chipul divin
ca având două dimensiuni; o dimensiune formală și una materială .
Sensul formal al chipului este humanum. El este reprezentat
prin capacitatea omului de a fi rațional și liber. „ Păcatul nu a
distrus acest aspect al chipului divin .”
71 Cea de -a doua dimensiune
a chipului, adică sensul material72, este definit ca fiind capacitatea
omului de a reflecta pe Dumnezeu. Logica prezentată de el este simplă. Atâta timp cât omul dorește relația cu Dumnezeu, exprimată prin liberă alegere, el continuă să reflecte chipul divin

69 Ellen G. White, Mărturii pentru comunitate, vol. 7, București, Viață și
Sănătate, 1996, p. 180
70 Aceeași idee este întâlnită în teologie răsăritului. Ortodo xia identifică chipul
cu o realitate statică în timp ce asemănarea este exprimată prin capacitatea și
posibilitatea omului de a se îndumnezei, adică de a deveni ca Dumnezeu.
71 E. Brunner, The Christian Doctrine of Creation and Redemption, f.l., f.ed.,
1952 , p. 55 -57, abud., Adalbert Orban, op. cit. , p. 70.
72 A nu se înțelege materie sau trup. Vezi „Adalbert Orban, op. cit. , p. 70. ”

41 așa cum oglinda reflectă un obiect sau o sursă de lumină. Om ul nu
este depozitar al chipului divin și prin urmare el depinde
întotdeauna de o sursă – chip; această sursă este Dumnezeu.
La o primă vedere teoria sună bine și este chiar acceptabilă
dar rămân câteva probleme de discutat. Brunner și Barth, susțină –
torii acestei teorii, afirmă că păcatul nu a distrus chipul formal așezat în om. Ei, așa cum am amintit deja, înțeleg prin chipul formal, capacitatea omului de a raționa și libertatea lui de a decide. Cu alte cuvinte, „ dimensiunea formală cuprinde toate aspect ele
fizico –psihice .”
73 Dacă rațiunea și libertatea de alegere nu au fost
afectate înseamnă că omul prin simpla exercitare a voinței poate să refacă dimensiunea materială, ce implică relația cu Dumnezeu și în
consecință el va umbla în ascultare de Cuvânt ceea ce este echivalent cu reflectarea chipului Său.
74 Rezultă, deci, că în
această ecuație noțiunea de răscumpărare nu mai are sens.
Pe de altă parte dacă afirmațiile celor doi teologi sunt corecte
textul din Genesa 6: 5 unde Dumnezeu constată „… că răutatea
omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău „, slujește ca
dovadă împotriva lui Dumnezeu și arată că Biblia este doar o colecție de mituri ce nu reflectă cuvintele Creatorului.
Toate aceste teorii prezintă frânturi de adevăr și tocmai
această realitate le face să se impună cu ușurință asupra gândirii creștine. Un alt element ce le oferă forță este faptul că în toate se

73 E. Brunner, The Christian Doctrine of Creation and Redemption, f.l., f.ed.,
1952, p. 55- 57, abud., Adalbert Orban, op. cit. , p. 70.
74 Ibidem.

42 regăsește același element comun. Teologii ce îndrăgesc una d intre
aceste teorii încearcă să spiritualizeze noțiunea de chip, sperând
ca în felul acesta să rezolve tensiunea date de prezenta
elementului material sau fizic. Cei mai mulți erudiți sunt reticenți sau resping cu subtil învățătura ce se desprinde din expr esia

75 (bățalmeinu kidmuteinu) și anume că în om se
regăsesc unite într -un întreg atât dimensiunea fizică cât și
dimensiunea materială.

Chipul divin reflectat în dimensiunea fizică a omului
Biblia ne învață că, la creațiune chipul lui Dumnezeu a fost
așezat în om atât în dimensiunea spirituală cât și în dimensiunea fizică (Genesa 1: 26: 27). Exegeza prezentată anterior arată clar
că  (țelem) are sensul de formă sau statuie. Cuvântul lui
Dumnezeu nu face distincție între cele do uă dimensiuni și arată
că omul este o ființă unitară ce reflectă chipul divin. „ Omul
trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în înfățișarea exterioară, cât și în caracter .”
76
Această afirmație este incomodă deoarece ne este simplu de
arătat că omul are înfățișarea lui Dumnezeu. Martorii lui Yehova,
și nu numai ei, susțin ideea că Dumnezeu este de fapt un om mai mare și mai impunător. Pe de altă parte, Mormonii, în baza unei

75 Și Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea
Noastră… Geneza 1: 26
76 Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, vol. 1,
București, [Curierul Adventist], 1987, p. 31.

43 traduceri defectuoase77 a versetului 26 din Genesa 1 susțin „ ideea
după care chipul lui Dumnezeu în om este de natură fizică.”78
Afirmația este curajoasă și îl face pe Dumnezeu prizonierul unei
forme. În același timp neagă versetul Scripturii din Ioan 4: 24
unde se spune că Dumnezeu este Duh. Dar El nu este doar Duh ci este și dragoste ( 1 Ioan 4: 8. 16)
Afirmația că Dumnezeu este un „om ” mai mare se bazează
pe sistemul analogiei dintre Creator și creatură dar am demonstrat deja că nu se poate pleca în cunoașterea Celui Atotputernic de la studiul antropologic. Dumnezeu transcende ființa u mană în toate
aspectele ei și de aceea noi putem să înțelegem doar în parte cum
este El. Apostolul Pavel spune că „acum, vedem ca într -o oglindă
în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc
în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu
cunoscut pe deplin.” (1 Corinteni 13: 12) În timp ce Creatorul
cunoaște ființa umană în cele mai tainice detalii, omul secolului XX având toate uneltele științei la îndemână, stă mirat și neputincios în fața complexității și misterulu i micro -cosmosului.
În scrierile Spiritului Profetic găsim scris că: „Dumnezeu l- a
creat pe om după chipul Său. Nu este nici o taină în aceasta . […]
Deși format din țărână, Adam a fost „fiul lui Dumnezeu ”. […]
Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în înfățișarea
exterioară, cât și în caracter. Numai Hristos singur este

77 „Să facem om care să arate ca Noi ” – Geneza 1: 26.
78 Millard J. Erickson, op. cit. , vol. 2, p. 51.

44 „întipărirea Ființei” (Evrei 1: 3) Tatălui; omul însă a fost
făcut „după chipul ” lui Dumnezeu. ”79
Taina chipului divin nu se datorează faptului că Dumnezeu
ține ascuns adevărul despre natura Sa sau despre crearea omului.
Hristos a venit să descopere pe Tatăl tuturor celor ce Îl recunosc
ca Salvator și Fiu al lui Dumnezeu. „Toate lucrurile Mi -au fost
date în mâini de Tatăl Meu; și nimeni nu cunoaște deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaște deplin pe Tatăl,
afară de Fiul, și acela căruia vrea Fiul să i -L descopere. ” Matei
11: 27). Ea este rezultatul stării de păcat și neputinței omului de a mai privi Slava lui Dumnezeu.
Capacităților intelectuale obosite de -a lungul a milenii de
păcat sunt în imposibilitatea de a nu mai deslușii cu claritate frumusețea chipului divin și de aceea Hristos oferă celor din vremea sfârșitului alifie pentru ochi.
80 „Vor simți nevoia de a
cumpăra aur, care este credința curată și iubir ea; haine albe, care
reprezintă un caracter fără pată, curățit în sângele dragului lor
Răscumpărător; și alifie pentru ochi, care este harul lui
Dumnezeu, dătător al discernământului clar în lucrurile spirituale
și dezvăluitor al păcatului. ”81
În acest sen s cel de -al doilea Adam, Hristos, este ținta
desăvârșirii noastre. El a fost capabil să priceapă toată voia lui
Dumnezeu și să- L descopere deplin pe Tatăl, tot așa cum primul

79 Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, vol . 1,
București, [Curierul Adventist], 1987, p. 31.
80 Vezi Apocalipsa 3.
81 Ellen G. White, Mărturii pentr u comunitate, Vol. 3, București, viață și
Sănătate, 1998, 279.

45 Adam putea să cunoască deplin pe Dumnezeu. „Natura Sa (a lui
Adam) era în armonie cu voința lui Dumnezeu. Mintea sa era
capabilă să înțeleagă lucrurile dumnezeiești. Sentimentele sale
erau curate; apetitul și pasiunile lui erau sub controlul rațiunii. El era sfânt și fericit, purtând chipul lui Dumnezeu și fiind în perfectă ascultare d e voința Sa.”
82
Omul se asemăna cu Dumnezeu și aceasta arată că el nu era
de o ființă cu Creatorul. Isus a fost reflectarea fidelă a Tatălui. „Dumnezeu ca persoană S -a descoperit în Fiul Său. Isus, oglindirea
slavei Sale „și întipărirea Ființei Lui” (Evrei 1,3), a fost pe pământ
în chip de om.”
83 Din spusele Mântuitorului consemnate în Ioan
14: 9 „Cine M -a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl…) ne dăm seama
că Isus era mai mult decât un purtător al chipului lui Dumnezeu, El era însuși Dumnezeu. ”
84
Fără să nesocotim taina evlaviei amintită de apostolul
neamurilor în 1 Timotei 3: 1685 ne apropiem de cunoașterea lui
Dumnezeu cu îndrăzneală pentru că avem descoperirea făcută de Hristosul arăt în trup. În consecință, chipul divin descoperit în Hristosul întrupat ne de termină să afirmăm că forma sau
înfățișarea era susținută de materie. Raționamentul logic cere să

82 Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, vol . 1,
București, [Curierul Adventist], 1987, p. 31.
83 Ellen G. White, Mărturii pentru comunitate, vol. 8, București, Viață și
Sănătate, 1996, p. 264.
84 A vedea pe Isus înseamnă a vedea pe Tatăl. El este chipul Dumnezeului
nevăzut, al doilea Adam și în El locuiește plinătatea Dumnezeirii.
85 Și fără îndoială, mare este taina evlaviei … „Cel ce a fost arătat în trup, a
fost do vedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit
printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălțat în slavă. ”

46 răspundem la o întrebare: Dumnezeu este legat de materie !?
În acest punct al discursului logic mulți erudiți de formație
teologică au dat un pas înapoi și a u declarat subiectul ca fiind
tabu. O altă categorie de gânditori filosofi, secole de -a rândul, au
încercat să ofere lumii răspunsuri satisfăcătoare. Platon vedea
lumea materială ca fiind o reprezentare a dimensiunii spirituale. Pentru el creația este încercarea unui artist de a reprezenta într -o
formă materială ideea din lumea spirituală. Mulțimea florilor nu
reflectă inventivitatea Creatorului ci eșecurile artistului (modela –
torului) de a reprezenta material conceptul de floare.
Filon din Alexandria „… filosof și teolog evreu … este
primul ce încearcă să facă o sinteză între concepția platonică și ceea ce se consemnează în raportul biblic”
86 al Genezei. El
identifică dimensiunea spirituală cu lumea inteligibilă a lui Platon și dimensiunea materială o nu mește lume sensibilă. Filon spune
că „lumea inteligibilă este creată după tipurile existente mai dinainte în mintea artistului. Ea este Logosul care … este chipul lui
Dumnezeu. Numai acesta avea calitatea de „chip și asemănare” .
87
Acest Logos este Omul pr imordial iar atunci când vorbește
despre Adam (omul istoric) Filon spune că „poartă marca înaintașului dar într- un mod mai șters.”
88 El nu poate să explice
separarea în două sexe a omului istoric și nici nu înțelege de ce „Dumnezeu creează din țărână un tru p muritor.”
89 Materia are
valențe negative și astfel omul este condiționat de ea să fie

86 Preot Dr. Vasile Răducă, op. cit. , p. 67.
87 Ibidem.
88 Ibidem, p. 69.
89 Ibidem.

47 inferior față de lumea spirituală. În raționamentul lui se poate
vedea concepția că materia este perisabilă și rea (păcătoasă).
Viziunea pe care Filon o preia de la Plat on prezintă un Dumnezeu
distant față de creația Lui și afirmă că Logosul (Omul primordial) este o creație dumnezeiască care desemnează întreaga specie.
Origen, ca și Filon, încearcă să separe crearea omului de
condiția materială și astfel elaborează teoria celor două creații. El vede crearea trupului ca fiind soluția divină pentru restaurarea omului căzut. „Căderea în trupuri s -a produs pentru că sufletele
au obosit contemplând dumnezeirea ”.
90 „Răcirea lor în suflete se
situează între prima și a doua creați e. Tocmai atunci Dumnezeu a
creat trupurile din țărână pentru a pune omul în locul de încercări unde el va putea să se răscumpere.”
91
Nici el nu poate explica de ce materia este văzută de cei doi
filosofi ca având conotații negative. Filon descrie omul ca având
trup de la început cu toate că nu poate să înțeleagă de ce un Dumnezeu bun creează condițiile pentru eșecul omului. Origen încearcă să justifice pe Dumnezeu elaborând mitul celor două creații. Astfel El apare ca un salvator creând trupurile.
Aflați în situația de a explica prezența dimensiunii materiale
ca realitate ce susține reprezentarea chipului, cea mai mare parte dintre cercetătorii de resort au adoptat o teologie filosofică încercând ori să prezinte alegoric momentul creației, ori să creeze o simbioză între raționamentul filosofic și învățătura creștină.

90 Ibidem.
91 H. Crouzel, Theologie de l' image de Dieu chez Origene, Paris, Aubier, 1935,
p. 148., abud. 91 Preot Dr. Vasile Răducă, op. cit. , p. 68.

48 Ambele încercări s -au soldat cu eșecuri. Concluziile la care au
ajuns erau departe de adevărul simplu al revelației.
Biblia arată că materia nu avea nimic negativ sau păcătos în
ea deoarece ap ăruse la porunca lui Dumnezeu. „Prin credință
pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa
că tot ce se vede n -a fost făcut din lucruri care se văd. ” (Evrei 11:
3) „…prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pămâ nt, cele văzute și cele nevăzute… ” (Coloseni 1: 16) El este
Cel ce a făcut pulberea lumii (Proverbele 8: 26) și nu se putea vorbi de perisabilitatea materiei atâta timp cât ea era păstrată prin Cuvânt. Afirmația că materia și creația vizibilă au fost inf erioare
lumii spirituale creând condiții pentru dezvoltarea păcatului este o calomnie la adresa Creatorului pentru că „Dumnezeu a făcut
pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înțelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui. ” (Ieremia 10 : 12) și El
„S-a uitat la tot ce făcuse, și iată că erau foarte bune.” (Genesa 1: 31)
Toți creștinii recunosc că păcatul a intrat în lumea noastră
prin neascultarea Evei și a lui Adam. Prin folosirea rațiunii și exercitarea voinței libere, ei au ales să meargă într -o direcție
contrară voinței lui Dumnezeu și aceasta s- a numit păcat. Dacă
luăm drept bună teoria ce învață că omul este o ființă dihotomică și că el poartă chipul lui Dumnezeu doar într -una dintre dimensiunile
constitutive ajungem la concluzia că doar dimensiunea responsa –
bilă de căderea în păcat cere un proces de restaurare. Prin urmare, numai latura spirituală a omului, care se identifică cu rațiunea și voința, trebuie restaurată. Dacă acest raționament este dus mai departe, vom vedea că nu se g ăsește nici un motiv care să explice

49 afectarea celeilalte dimensiuni, respectiv cea fizică. În acest caz,
rămân două variante ce explică prezenta morții în lumea materială.
Pe de o parte ideea că natura fizică este rea și perisabilă (susținută de Platon, F ilon, Origen și alții) și de cealaltă parte, că materia sau
natura nu este afectată de păcat deoarece cele două dimensiuni nu reflectă principiul vaselor comunicante.
Sfânta Scriptură nu susține nici una dintre aceste concluzii
și aceasta arată imperfecți unea raționamentului logic. Biblia
spune în primul rând că „plata păcatului este moartea”
92 (Romani
6: 23) și tot ce este atins de păcat este perisabil și trecător. Privind în jur se constată că moartea a afectat în aceeași măsură atât omul ce poartă chipul lui Dumnezeu cât și natura care, de la facerea
lumii, dezvăluie „însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui.” (Romani 1: 20)
Ea ne învață că sufletul cât și trupul omului au fost afectate
de păcat și au nevoie de restaurare prin Hristos. În Romani 6: 12.13
se spune: „Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, și să nu mai ascultați de poftele lui. Să nu mai dați în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca niște unelte ale nelegiuirii; ci dați- vă pe voi înșivă l ui Dumnezeu, ca vii, din morți
cum erați; și dați lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe niște unelte ale neprihănirii. ” Tot Sfânta Evanghelie în 1 Tesaloniceni 5:
23 spune: „Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul v ostru și trupul vostru să fie păzite întregi,

92 Păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu. Legea este reflectarea caracterului
și voinței lui Dumnezeu. Ea acoperă atât latura spirituală (subiecti vă, a
ascultării) cât și latura materială a funcționării.

50 fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.”
Aceste versete aruncă în praf una dintre cele mai bizare
afirmații teologice. Marea parte a creștinilor susțin ideea că omul
este o ființă dihotomică. Ei afirmă că latura materială (țărâna,
materia) este muritoare iar latura spirituală (duhul, sufletul) este nemuritoare. Această învățătură este cunoscută în creștinism ca dogma nemuririi sufletului.
Să presupunem că omul poartă chipul divin numai în dimen-
siunea spirituală
93 și să acceptăm că dimensiunea materială este
perisabilă și supusă morții. Care este raționamentul prin care lucru –
rile sunt prezentate exact pe dos! ? Mare parte a teologilor susțin că
latura afectată de păcat este nemuritoare și dimensi unea în care nu
se regăsesc atribute divine este muritoare. Dacă aceste afirmații sunt veridice se pun următoarele întrebări ce așteaptă răspuns:
A. Dacă materia este rea cine a creat -o ?
a. Dacă nu a creat -o Dumnezeu rezultă că a fost
creată de altcineva sau e xista prin sine; în acest
caz devine o a doua cauză pe lângă Dumnezeu care este cauza tuturor lucrurilor.
b. Dacă valența răului este cauză în sine, înseamnă că principiul răului este coexistent cu Dumnezeu și nu mai putem vorbi de cădere și restaurare ci doar de alegere liberă, absolută.
B. Dacă a apărut la porunca lui Dumnezeu cum poate să fie rea?

93 S-a arătat că cei ce susțin această afirmație, identifică chipul divin așezat în
ființa umană cu capacitatea de a raționa și exercitarea liberă a voinței.

51 a. Dumnezeu poate fi acuzat că a creat răul !?

Raționamentul filosofic oscilează între logică și speculație.
„Aristotel este cel ce a pus bazele logicii deductive”94 sperând ca
prin acest procedeu să ajungă la cunoașterea adevărului absolut.
Toma d’ Aquino, un adept al gândirii aristoteliene realizează o sinteză între învățătura creștină și concepția filosofică a lui Aristotel.
El susține că „omul trebuie să capete cât mai multe cunoștințe pe
calea rațiunii și atunci când obținerea cunoașterii depășește nivelul înțelegerii umane el trebuie să se bazeze pe credință. ”
95 Aceasta
este poziția susținută de biserica Romano Catolică.
Spre deosebire de filosoful creștin, filoso ful ateu nu rămâne
niciodată fără răspunsuri. Când se află într -o dilemă el caută să
iasă din ea făcând uz de logica deductivă. Cu toate acestea, sunt situații în care și el este prins de logica lui precum păianjenul în propria plasă. Aflat în această situ ație, el găsește scăpare prin
faptul că redefinește termenii sau creează noi concepte. Astfel, pentru el rațiunea este măsura tuturor lucrurilor și, ce nu poate fi dovedit de ea nu există.
Problematica chipului lui Dumnezeu așezat și reflectat de
ființa um ană este un subiect prea complex și dificil pentru a fi
elucidat prin puterea gândului. În același timp, această învățătură este atât de clar prezentată în Cuvântul lui Dumnezeu încât nu poate fi neglijată.
Scriptura susține că omul este o ființă unitară. Păcatul a

94 George Knight, Filosofia Educației Cre știne, București, CARD, 1995, p. 24.
95 Idem. p. 23

52 afectat în aceeași măsură atât intelectul omului, trupul lui cât și
relația cu Dumnezeu, cu semenul și cu natura. „ Prin păcat forțele
trupești ale omului au fost slăbite, capacitățile mintale au fost
reduse, iar viziunea spirituală a fost întune cată.”96
Dumnezeu a creat lumea prin Cuvânt și toate câte există,
sunt călăuzite de o singură lege ce se cheamă legea dragostei slujitoare. „ Totul în această lume trăiește conform acestei legi a
slujirii. Numai omul și- a luat libertatea de a se abate de la ea,
trăind după o nouă lege – egoismul .”
97 Această afirmație pare să
complice lucrurile arătând că numai omul s -a depărtat de planul
pe care l -a avut Dumnezeu cu el și doar el ar trebuii să sufere
degradarea morții. „ Nu este nimic, afară de sufletul egoist al
omului, care să trăiască doar pentru sine . Orice pasăre care
spintecă văzduhul, orice animal care se mișcă pe pământ, slujește doar pentru binele altuia. Nu este nici o frunză a pădurii ori firicel de iarbă, care să nu aibă de făcut o lucrare. Fiecare copac, arbust
și frunză pulsează acel element al vieții fără de care nici omul nici animalele n -ar putea trăi; iar omul și animalele, la rândul lor
slujesc viețuirii copacului, arbustului și frunzei. Florile își răspândesc mireasma și își expun frumusețea pentru fericirea
omenirii. Soarele își răspândește lumina spre a înveseli nenumăratele lumi. Oceanul, el însuși sursa tuturor izvoarelor și fântânilor noastre, primește torentele de apă de pe întreg pământul, dar primește ca să dea. Aburii care se ridică d in sânul

96Ellen G. White, Education, California, Montain View, Pacific Press
Publishing Assosiation, 1952, p. 15, abud. Petreacă Valentin, op. cit. p. 20.
97 Poenaru Octavian, Teologia familiei și reflectarea ei în viață, [București],
f.ed., 1997, p. 12.

53 său se transformă în ploi pentru a uda pământul, făcându -l să
încolțească și să odrăslească. „98
S-a arătat că omul este afectat de păcat în toată ființa lui
deoarece este un întreg. Mai rămâne însă o întrebare: Perisabili –
tatea implică ideea de m oarte, adică descrie un proces de
degradare până se ajunge în cele din urmă la dispariție, sau
neființă. Când privim în jur constatăm că întreaga natură este afectată de păcat. Pământul, animalele, plantele, apele, aerul, totul este sunt supus morții. Creația lipsită de chipul lui Dumnezeu
99
este pasivă din punct de vedere al alegerii dar suferă și ea efectele
păcatului cu toate că este supusă unei legi specifice. De ce păcatul
a afectat și lumea plantelor și animalelor !?
Natura și ființele necuvântătoare nu sunt responsabile față
de legea morală. „Dumnezeu a dat legi după care să se conducă
nu numai ființele existente, ci toate lucrările naturii. Totul se află sub legi fixe, legi ce nu pot fi ignorate. Dar, în timp ce în natură totul este guvernat de legi naturale, numai omul, dintre toate ființele ce populează pământul, numai el este răspunzător față de Legea morală. Omului, coroana creațiunii Sale, Dumnezeu îi dă puterea să înțeleagă cerințele Sale, să înțeleagă dreptatea și generozitatea Legii Sale, cum și pretențiile ei sfinte față de el; iar omului i se cere să răspundă prin ascultare .”
100
Un posibil răspuns ar fi acesta. Omul este minunea creației
lui Dumnezeu. El este „ solidar cu materia din care toate au fost

98 Ellen G. White, Hristos Lumina Lumii, București, Viață și Sănătate, 1995, p. 10.
99 A se înțelege ființele și lucrurile inferioare omului.
100 Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, vol. 1,
București, [Curierul Adventist], 1987, p. 39 -40.

54 constituite […] dar elementele din care a fost creat erau ridicate în
om la o demnitate împărătească ”101 și prin urmare este ființa ce
rezumă în sine tot universul material și îl transcende prin
dimensiunea spirituală. El este „ adevăratul centru dat al lumii, dar
și centrul care conduce spre o tot mai mare unitate ”102 este
reflectarea simbiozei dintre materie și energie, dintre fizic și spirit, dintre concret și abstract și prin urmare este vasul
comunicant ce a permis infestarea întregii creații.
103 Dacă omul
este vasul comunicant ce leagă transcenden tul cu imanentul, cum
se face că păcatul a pătruns doar în creația inferioară! ? Ar fi
trebuit ca întreg universul să fie afectat de păcat și în cele din
urmă în sânul Dumnezeirii să pătrundă păcatul. Cu siguranță, unicitatea existențială a omului, care în sumează toate elementele
creației, nu oferă un argument solid.
Natura, după căderea lui Adam, a fost supusă perisabilității
sau stricăciunii pentru că Dumnezeu a hotărât să fie așa și aceasta s-a întâmplat datorită răzvrătirii omului. Prezența morții în n atură
este condiționată de momentul istoric al neascultării lui Adam în timp ce eliminarea ei din creația inferioară nu este totalmente condiționată de momentul istoric al restaurării lui și nici de clipa când ființa umană va fi restaurată la sfârșitul tim pului.
Blestemul rostit de Dumnezeu asupra naturii a venit ca o
consecință a neascultării omului. „ Omului i -a zis: „Fiindcă … ai
mâncat din pomul despre care îți poruncisem: „Să nu mănânci

101 Preot Dr. Vasile Răducă, op. cit. , p. 71.
102 P. Maciej Bielawski, Părintele Stăniloae, o viziune filocalică despre lume,
Sibiu, Deisis, 1998, p. 224.
103 A nu se înțelege întregul univers ci expresia face ref erire la planeta pământ.

55 deloc din el ”, blestemat este acum pământul din pricina ta .”
(Gene sa 3: 17) Adam și Eva au știut că ei au atras blestemul lui
Dumnezeu și asupra naturii. „ Fiecare frunză care cădea, orice
umbră de pe fața plăcută a naturii, arau o amintire a păcatului său.
Grozavă era agonia remușcării când privea nelegiuirea abundând și
ca un răspuns la avertizările date de el primea acuzații aduse lui, ca fiind cauza păcatului .”
104 Adam a suportat pedeapsa păcatului cu
umilință timp de aproape o mie de ani. El s -a pocăit de păcatul lui
și se odihnește în țărână având speranța învierii în ziua de apoi.
Grădina pe care Dumnezeu o sădise pentru ei a fost luată de
El la ceruri chiar înainte de potop. „ Când valul de nelegiuire s -a
întins asupra pământului și stricăciunea oamenilor a determinat nimicirea lor prin apele potopului, mâna care sădi se Edenul l -a
luat de pe pământ .”
105 Biblia mărturisește că în cer nu mai există
păcat. Satan împreună cu îngerii lui au fost alungați din cer și astfel paradisul a fost curățit de flagelul păcatului (Isaia 14: 12; Luca 10: 18; Apocalipsa 12: 7.9). În aceste condiții Paradisul
ridicat de Dumnezeu la ceruri trebuia să fie neatins de păcat.
Blestemul rostit de Dumnezeu asupra pământului nu a
afectat și Paradisul terestru. Grădina din Eden a rămas neatinsă de păcat din cauza dorinței exprese a lui Dumnezeu. Mul t timp după
căderea în păcat, grădina sădită de mâna lui Dumnezeu a stat mărturie arătând frumusețile și perfecțiunea lumii pierdute. „Scepticii acelor timpuri nu puteau nega existența Edenului

104 Ellen G. White, Tragedia Veacurilor, București,[Curierul Adventist],1981, p.594.
105 Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, vol. 1,
București, [Curierul Adventist] , 1987, p. 50.

56 deoarece el era acolo, înaintea ochilor lor. […] Lucrarea și ordinea
creațiunii, grădina Edenului, istoria celor doi pomi ai ei, atât de
strâns legați de destinul omului, erau fapte ce nu puteau fi negate. ”
106 Edenul devenise un colț de cer într -o lume decăzută,
era un sanctuar și la porțile căruia se închinau credinc ioșii acelor
timpuri. „ După păcatul lor, Adam și Eva nu mai puteau să
locuiască în Eden. ”107 Ei au fost izgoniți afară într- un pământ
care era sub apăsarea blestemului divin. „ Întreaga natură este
căzută în confuzie pentru că Dumnezeu a oprit pământul să- și
îndeplinească scopul rânduit lui de la început .”108
Creația inferioară este afectată de blestemul lui Dumnezeu
venit ca răspuns la neascultarea omului. Sentința pe care Dumnezeu o rostește asupra pământului nu vine din mânia și reacția capricioasă a Creator ului față de păcat ci ea este dovada
faptului că Suveranul universului dorește ca omul să fie smuls de sub puterea păcatului. „ Dumnezeu a zis: „Să nu fie pace pentru
cel nelegiuit ”
109 Cel milostiv și plin de îndurare știe să -Și prezinte
oferta . Prezența grăd inii Edenului într -un ținut afectat de păcat
făcea din Paradisul terestru un loc de dorit. Fără să limiteze libertatea omului în luarea deciziei de întoarcere, Dumnezeu nu oferă nelegiuitului confortul și liniștea edenică intenționând prin

106 Idem. p. 77.
107 Idem. p. 50.
108 Francis D. Nichol, The Seventh -day Adventist Bible Commentary, the Holy
Bible whit exegetical and expository comment in seven volumes, vol. 1,
Hagerstown, M.D. 21740, S.U.A., Review and Herald Publiching Association, f.a., 1085.
109 Ibidem.

57 aceasta să înlesnească drumul spre ascultare.110 Edenul ca simbol
al cerului va rămâne mereu un loc vrednic de dorit și un mediu
propice pentru dezvoltarea armonioasă a familiei umane.
Ce trebuie să reținem faptul că păcatul a afectat întreaga
ființă umană și mai mult decât atât s -a extins și asupra naturii atât
cât l -a lăsat Dumnezeu. „Blestemul lui Dumnezeu este asupra
pământului, asupra oamenilor, asupra animalelor, asupra peștilor;
cum nelegiuirea a devenit aproape universală, blestemul este lăsat
să devină tot atât de î ntins și adânc ca și păcatul însuși .”111

Tensiunea dintre chip și anti chip reflectată în
motivul restaurării
Ellen White afirmă că la creațiune numai în om a fost
așezat chipul lui Dumnezeu. Creatorul a modelat, după asemănarea Sa, un trup din țărână și i-a suflat în nări viață. În
urma acestui proces omul a devenit un suflet viu
112. „Cerul a
arătat un interes adânc și plin de bucurie la crearea lumii și a omului. Ființele omenești erau o ordine nouă și distinctă. Ele au

110 În sensul acesta poate fi interpretată și alungarea lui Adam și Eva din
grădina Edenului. Dumnezeu i -a oprit să mănânce din pomul vieții nu din
cauza urii sau a răzbunării ci acțiunea lui avea în vedere un plan mai bun prin
care se putea trăi veșnic.
111 Francis D. Nichol, op. cit. , 1081.
112 Prin expresia suflet viu se poate înțelege conform Genezei 2: 7 om viu. O
parafrazare a versetului ar suna astfel. „Domnul Dumnezeu a făcut o statuie din țărâna pământului, i -a suflat în nări suflare de viață, și statuia a prins v iață
devenind om. ”

58 fost făcute după < chipul și asemănarea Sa > și scopul Creatorului
a fost ca ele să populeze pământul .”113
Printr- un singur om, păcatul a afectat întreaga planetă
(Romani 5: 12). Chipul divin așezat în el s -a deteriorat din ce în ce
mai mult odată cu trecerea timpului dar Creatorul a avut un p lan
menit să restaureze toate lucrurile eliminând păcatul din creația Sa.
„Așa cum banul poartă chipul și inscripția puterii cârmuitoare, tot
așa și omul purta la crearea sa chipul și inscripția lui Dumnezeu. Deși stricată și ștearsă acum prin influența păcatului, urmele acestei inscripții rămân asupra fiecărui suflet. ”
114
Spre deosebire de marea partea a teologilor protestanți,
Ellen White susține afirmația că omul nu a pierdut total asemănarea cu Dumnezeu, că el încă mai poartă chipul divin dar acesta este deteriorat de păcat. „Păcatul a șters și aproape a stricat
chipul lui Dumnezeu în om .”
115 În aceste condiții, restaurarea
implică o întoarcere din drum și nicidecum o nouă creație.
Nu stă în putința omului să restaureze rămășițele chipului
deoarece păcatul l-a lipsit de elemente pe care numai Dumnezeu
le poate reface. „Cu ajutorul elementelor interiorității noastre … nu
mai putem restructura un chip (întreg) […] cu ajutorul lor …
deducem veșnica iubire a lui Dumnezeu arătată față de creația Sa și prin c reația Sa.”
116
Orice abatere de la modelul divin inițial este socotită de
Dumnezeu ca o prezență a anti – chipului. Această realitate poate

113 Francis D. Nichol, op. cit. , 1081.
114 Ellen G. White, Divina Vindecare, f.l., f.ed., f.a., p. 114.
115 Ellen G. White, This day whit God, p. 330, abud., Petreacă Valentin, op. cit. p. 20.
116 Dr. Iacob Coman, op. cit. , p. 43.

59 fi explicată foarte bine cu ajutorul culorilor alb și negru. Orice
nuanță ce părăsește cadrul albului nu mai este alb pur. Ea devine
gri și din ce în ce mai închisă, până când ajunge să fie negru
infestat de pigment alb ce nu mai are putere de reprezentare. Această paralelă reflectă foarte bine relația dintre chip și antichip.
Ellen White afirmă că „la început, Dumnezeu l -a creat pe om
după chipul Său. L -a înzestrat cu însușiri nobile. Inteligența lui era
echilibrată și toate puterile ființei lui erau armonioase. Dar căderea în păcat și influența lui au pervertit toate aceste daruri. Păcatul a pătat chipul lui Dumnezeu din om și aproape l-a șters. ”
117
Întreaga restaurare s- a realizat și va fi desăvârșită prin cel
ce este Cuvântul lui Dumnezeu. În timp ce natura este păstrată sau restaurată prin Cuvântul rostit
118, ființa umană a avut nevoie
de Cuvântul rostit și întrupat. „ Dumn ezeu este dătătorul vieții. De
la început, toate legile Lui aveau ca scop să dea viață. Dar păcatul a stricat ordinea stabilită de Dumnezeu și rezultatul a fost vrajba. Atâta timp cât există păcatul, suferința și moartea sunt inevitabile. Numai datorită fa ptului că Răscumpărătorul nostru a purtat și
poartă în locul nostru blestemul păcatului putem spera să scăpăm, în propria Lui persoană, de urmările nenorocite ale păcatului. ”
119
Restaurarea implică nu doar refacerea chipului divin în om
ci ea implică și refacerea echilibrului în natură. Acum, datorită

117 Ellen G. Wh ite, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, vol. 2,
București, [Curierul Adventist], 1987, p. 199
118 Vezi capitolul anterior în care este dezbătută problematica păcatului prezent
în creația inferioară și specificul unic al grădinii Edenului.
119 Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, vol. 2,
București, [Curierul Adventist], 1987, p. 50.

60 păcatului, natura este afectată de blestemul rostit de Dumnezeu
dar pe noul pământ toate vor fi restaurate și blestemul nu va mai
apăsa în natură.

Chipul veacului acestuia realitate a antichipului
susținut de antihrist.
Apostolul Pavel, în Romani 12: 2 vorbește de o realitate ce
atinge cote universale și este în opoziție cu chipul divin. El vorbește despre chipul veacului acesta ca despre un mare rău de
care creștinii trebuie să se detașeze. „Să nu vă potriviț i chipului
veacului acestuia… ” Nu se dau detalii și nu se explică ce trebuie
să înțelegem prin expresia chipul veacului aceasta. Pavel, presupune că atât creștinii din Roma cât și ceilalți care- i vor citi
îndemnul, vor identifica cu ușurință formele lui de manifestare.
De cele mai multe ori oamenii se așteaptă ca înfățișarea
antichipului să fie în totală opoziție cu frumusețea chipului divin. Anti – chipul este reprezentat de veacul prezent. Starea societății
umane reflectă caracterul satanic, chiar prin faptul că secolul XX
este un secol al libertății și un secol umanist prin excelență.
„Dragostea de lume este vrăjmășie cu Dumnezeu ” (Iacov 4:
4). Este imposibil să fii fan al acestei lumi și în același timp să urmezi pe Hristos. Satan este cel ce tensione ază evenimentele
sociale speculând orice formă de egoism manifestată de om. Însăși structura societății este o formă a anti – chipului. Cu
trecerea timpului este tot mai greu pentru un copil al lui

61 Dumnezeu să trăiască între oameni. Ellen White recomandă: „…
nu vă lăsați sub puterea oamenilor care sunt influențați de duhul
lui Antihrist. Tot ce putem face trebuie să fie făcut pentru ca aceia care sunt gata să sufere pentru adevăr să fie scutiți de apăsare și cruzime. ”
120
Realitatea antichipului merge până acolo că se identifică cu
întreaga structură socială. Sistemul ierarhic, rânduit și acceptat de Dumnezeu, dar în care omul acceptă și îmbrățișează o filosofie de viață în opoziție cu voia Suveranului, este o unealtă bună în mâna lui Satan prin care acesta reușește să facă insuportabilă viața unui creștin adevărat. „Dumnezeu nu va susține nici un plan prin care omul să stăpânească sau să oprime chiar și în cea mai mică măsură pe semenul său, om ca și el. Îndată ce un om începe să facă o regulă de fier pentru alți oameni, Îl dezonorează pe
Dumnezeu și -și primejduiește propriul său suflet și sufletele
fraților săi.”
121
Scriptura spune că stăpânirile sunt de la Dumnezeu
(Romani 13:1), ceea ce nu înseamnă că ele nu pot reprezenta pe antihrist. În Vechiul Testament este relatat un moment când poporul Israel dorește să aibă un împărat doar ca să fie ca celelalte popoare. Întreaga istorie biblică arată cum un împărat poate să devină potrivnicul lui Dumnezeu chiar și în situația alegerea fusese a Domnului. Acest fapt naște o întrebare. De ce

120 Ellen G. White, Mărturii pentru comunitate, vol. 9, București, Viață și
Sănătate, f.a, p. 205.
121 Ellen G. White, Mărturii pentru comunita te, vol. 7, București, Viață și
Sănătate, 1996, p. 181.

62 Dumnezeu alege un împărat sau un guvern care în cele din urmă
se întoarce împotriva Lui !?
A. Un posibil răspuns ar fi acesta. Deși Dumnezeu
cunoaște mai dinainte istoria nefericită a celui pe care l-a susținut, îngăduie și susține ast fel de persoane, ca
viețile lor să ilustreze pe viu unde duce rebeliunea și păcatul. Chiar dacă s -a introdus elementul didactic, este
greu de crezut că Dumnezeu lucrează în felul acesta. Metoda de predare pe care o folosește Dumnezeu nu se bazează pe cobai .
B. Pe de altă parte, este știut faptul că Dumnezeu colaborează cu omul pentru restaurarea creației lui și, într-un anume sens acțiunile Lui sunt limitate de
răspunsul uman. De cele mai multe ori El nu a avut de unde alege ceva mai bun.
122

Am făcut această p aranteză pentru a aduce dovezi supli –
mentare ce vin să demonstreze că societatea umană căzută în păcat, care trebuia să fie chipul unei familii, s -a transformat în
antichip. O societate creștină trebuie să fie ca o familie cerească deoarece este constituit ă din moștenitori ai Împărăției, dar cu
toate acestea ea este o grupare de oameni care nevoiți fiind de

122 * Alegerea lui Avraam este cea mai controversată. De ce l -a ales Dumnezeu
tocmai pe el ca din el să iasă un popor ce avea să îl mânie în călătoria spre
Canaan și în cele din urmă să refuze darul cer esc pentru mântuirea lor, adică pe
Hristos !? Răspunsul poate fi acesta: NU A AVUT ALTCEVA MAI BUN LA
VREMEA ACEEA. Ca susținere a acestei realități avem și întrebarea lui
Dumnezeu. „Caut un om. Cine să meargă pentru Noi?

63 împrejurări se suportă reciproc. Acesta este antichipul reprezentat
de veacul acesta și poate de aceea spunea apostolul: „Dacă este
cu putință, întrucât atârnă de voi trăiți în pace cu toți oamenii ”
(Romani 12: 18).
Din această situație putredă în toate aspectele se naște
inevitabilitatea restaurării. În timp ce Dumnezeu menține societatea umană pe linie de plutire, El cheamă afară pe toți cei ce vor să reflecte chipul Lui. „ Marele plan de mântuire are ca
rezultat readucerea lumii în grația lui Dumnezeu. Tot ce a fost pierdut prin păcat va fi restaurat. Nu numai omul, ci și pământul va fi răscumpărat, pentru a fi locuința veșnică a celor ascultători. ”
123 Problematica restaurării definește războiul dintre
Hristos și Satana, sau altfel spus, dintre Chip și antichip „Satana a dus pe oameni în păcat, […] Hristos a lucrat pentru ridicarea
omului, iar Satana pentru ruina și degradarea lui. ”
124
Această situație ten sionată va exista atâta timp cât Dumnezeu
va mai da Har. „Când Hristos va înceta lucrarea Sa de Mijlocitor în favoarea omului va începe timpul de strâmtorare. Cazul fiecărui suflet va fi hotărât și nu va mai fi nici un sânge ispășitor care să curățească de păcat. Când Isus părăsește poziția Sa de
Mijlocitor al omului înaintea lui Dumnezeu, atunci se aude solemna declarație: „Cine este nedrept, să fie nedrept și mai
departe; cine este întinat să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este

123 Ellen G. White, Figuri din Istor ia biblică a Vechiului Testament, vol. 1,
București, [Curierul Adventist], 1987, p. 354
124 Ellen G. White, Hristos Lumina Lumii, București, Viață și Sănătate, 1995,
p. 271.

64 sfânt, să se sfințească și mai departe” (Apocalipsa 22: 11). Apoi
Duhul lui Dumnezeu, care ținea lucrurile în frâu, este retras de pe
pământ.”125

125 Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, vol. 1,
București, [Curierul Adventist], 1987, p. 202

65
Comunicarea rela țională – eu, tu și familia

În pri mul capitol am prezentat sumar învățătura creștină
ce analizează și dezbate problematica chipului lui Dumnezeu ca realitate ce se reflectă în om. Fără să considerăm subiectul încheiat am ajuns la concluzia că natura tainică a chipului Celui Veșnic nu poate fi elucidată prin nici o metodă științifică și nici
cu ajutorul raționamentului deductiv. De asemenea am stabilit că natura umană păstrează chipul lui Dumnezeu într -o formă știrbită,
ciobită și, prin urmare, ne găsim în situația de a nu fundamenta studiul chipului divin pe un sistem de analogie între Creator (ca
model) și creatură (ca reprezentare a modelului). În urma exegezei prezentate tot în capitolul precedent, am ajuns la
concluzia că inspirația folosește împreună cuvintele  și 
pentru a ar ăta categoric că omul, ca ființă creată de Dumnezeu și
purtătoare a chipului Său, nu era
126 și nici nu putea să devină
persoană de natură egală cu Creatorul. Calitatea de purtător al
chipului nu îi oferea omului posibilitatea să se îndumnezeiască, adică să d evină ca Dumnezeu.
127

126 Înainte de căderea în păcat și izgonirea din grădina Edenului.
127 Teologia ortodoxă susține ideea că omul are posibilitatea să se îndumnezeiască și
aceasta este de fapt chemarea adresată oricărui credincios. Daca omul este chemat
să devină ca Dumnezeu și aceasta este văzut ca o cerință divină de ce Biblia
prezintă negativ dorința lui Lucifer de a deveni ca Dumnezeu? (Isaia 15: 13 -14)

66 În acest capitolul vom încerca să prezentăm cum,
conceptul de familie ca realitate ce rezultă și se regăsește în Ființa
Triunică, este reflectat în familia umană. Analizând cu atenție vom vedea că familia umană este o replică la „scară redusă ” a
modelului de FAMILIE ce constituie realitatea ontologică a Dumnezeului Triunic. Dacă ne luăm timp să cugetăm la creația lui Dumnezeu vom constata că în tot ce a făcut El pot fi văzute calitățile și puterea lui Dumnezeu. Mărimea universului face aluzie la infinitatea și mărimea Lui care transcende atât spațiul cât și timpul (Ieremia 10: 6; 2 Petru 3: 8).
128 „Materia se aseamănă cu
El prin faptul că are energie fizică, energie ce nu este de aceeași natură cu puterea lui Dumnezeu. Lumea plantelor și cea a animalelor vorbesc despre El descriind -L ca pe o Ființă iubitoare
de estetic și cu o puterea de creativitate inimaginabilă.”
129 Dar
omul, este ființa ce se detașează de toate prin faptul că, asemenea lui Dumnezeu are puterea să se abandoneze în iubire d ăruindu- se
cu totul. El se aseamănă cu ființele necuvântătoare prin capaci –
tatea de a se înmulții dar se detașează fundamentat de acestea prin faptul funcția reproducerii este condiționată de dragoste, iar copii
ce se nasc, cresc și ajung ca la vremea potr ivită (Cântarea
Cântărilor 2: 7), constrânși de dragostea acumulată în ei să
întemeieze noi familii.

128 „Nici unul nu este ca Tine, Doamne! Mare ești Tu, și mare este Numele
Tău prin putere a Ta. ” (Ieremia 10: 6) „… pentru Domnul o zi este ca o mie de
ani, și o mie de ani sunt ca o zi. (2 Petru 3: 8) Vezi și Psalmul 97
129 C. S. Lewis, Creștinismul redus la esențe, [Weaton, Illinois, S.U.A.],
Societatea Misionară Română, 1994, p. 110.

67 Conceptul de familie apare în lumea noastră în urma
intenției lui Dumnezeu exprimată prin cuvintele „ Nu este bine ca
omul să fie singur; am să- i fac un aju tor potrivit pentru el.”
(Genesa 2: 18) Experiența trăită de noi ne ajută să înțelegem că
singurătatea este dușmanul de moarte al familiei și mai mult decât
atât, că ea provoacă cel puțin în ființa umană o durere molipsitoare
ce alungă orice speranță de vi ață. Evdokimov subliniază acest
fapt spunând că „ există decât o singură suferință, adică aceea de a
fi singur ”.130 Însuși Hristos în timp ce era pe cruce exprimat cu
propria lui viață această experiență tragică. Adresându -se Tatălui,
El a strigat cu glas tar e: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,
pentru ce M -ai părăsit?” (Matei 27: 46)131 Aceste cuvinte rostite
de Fiul lui Dumnezeu în agonia singurătății reprezintă strigătul de jale pe care ar fi trebuit să -l rostim noi, păcătoșii, pentru care El a
fost făcut păcat.
132
Sfânta Scriptură arată că singurătatea și familia sunt două
noțiuni ce se exclud reciproc deoarece familia a fost creată de Dumnezeu ca realitate a chipului Său așezat în om, în timp ce singurătatea și înstrăinarea sunt efectele păcatului. Creatorul exprimă acest adevăr prin cuvintele interogative adresate omului ce tocmai făcuse dovada neascultării față de Tatăl Său ceresc. Dumnezeu a întrebat: „unde ești ?” (Genesa 3: 9) și textul sacru
consemnează răspunsul omului: „Ți-am auzit glasul în grădină…

130 Paul Evdokimov, Taina Iubirii – sfințenia unirii conjugale în lumina
tradiției ortodoxe., București, Cristiana, 1999, p. 127.
131 Aceeași exprimare o avem și în Psalmul 21: 1
132 „Pe Cel ce n -a cunoscut nici un păcat, El L -a făcut păcat pentru noi ca noi
să fim n eprihănirea lui Dumnezeu în El. ” (2 Corinteni 5: 21)

68 și m-am ascuns. ” (Genesa 3: 10). Dovada înstrăinării lui o declină
când i se adresează Creatorului Său. „Pilat … a intrat iarăși în
odaia de judecată și a zis lui Isus: „De unde ești Tu ?” Dar
întrebarea omului a rămas fără răspuns. (Ioan 19: 8. 9) Nu cred c ă
există o dovadă mai concludentă ca aceasta pentru a arăta că
păcatul distruge chipul lui Dumnezeu reflectat în familia umană.
Dumnezeu a intenționat ca omul să nu cunoască singură –
tatea fapt dovedit încă de la început când El l -a creat pe om să fie
o fam ilie ( Genesa 1: 27; 2: 18). Familia este o mică Biserică
(Matei 18: 20) și constituie cadrul ce permite dezvoltarea unor relații armonioase și păstrarea vie a imaginii chipului divin. Cuvântul ne învață că nici o ființă nu trăiește doar pentru sine (Romani 14: 7). „ Aceasta este o lege a lui Dumnezeu în cer și pe
pământ. Dumnezeu este marele centru. De la El purcede tot ce are viață. Lui I se cuvine toată slujirea, închinarea și supunerea. Pentru toate ființele create, există un singur mare principiu de viață – dependența de Dumnezeu și conlucrarea cu El. Raporturile
care existau în familia curată a lui Dumnezeu din cer urmau să existe în familia lui Dumnezeu de pe pământ. Subordonat lui Dumnezeu, Adam trebuia să stea în fruntea familiei pământești,
pentru a păstra principiile familiei cerești.”
133

133 Ellen G. White, Mărturii pentru comunitate, vol. 6, București, Viață și
Sănătate, 1995, p. 239.

69 Iubirea ca platformă de comunicare divină și divino –
umană
În acest subcapitol nu vom încerca să definim taina Sfintei
Treimi și, deci, nu vom depune eforturi pentru a înțelege cum
Dumnezeu este Unul și în același timp trei Persoane, pentru că aceste timp de strădanii nu sunt la îndemâna omului muritor. (1 Timotei 6: 16).
134 Ele ocupă mintea filosofilor care recurg la
speculații, experiențe imposibile, iar când ajung să -și înnoade
gândul își neagă singuri neputința prin faptul că găsesc pricină și în afara ființei lor.
Scriptura spune deslușit că dorul cunoașterii de Dumnezeu
poate fi potolit doar de Hristos, dar El descoperă frumusețea și plinătatea chipului divin numai cui voiește (Matei 11: 27
135; Luca
10: 22) Acest studiu are ca suport textul sacru, măsura obiectivă a
descoperirii lui Dumnezeu, care a fost păstrată pentru noi ca prin ea să căpătăm înțelepciune și să dobândim toate cunoștințele necesare și suficiente întru mântuire (2 Timotei 3: 16.17).
Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4,16). El dintotdeauna a fost
astfel și așa va fi pururea. „Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică ” și ale cărui „cărări sunt veșnice ” nu Se schimbă. În El
„nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Isaia 57: 15;

134 Dr. Iacob Coman , op. cit. , p. 43.
135 „Toate lucrurile Mi -au fost date în mâini de Tatăl Meu; și nimeni nu
cunoaște deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaște deplin pe
Tatăl, afară de Fiul, și acela căruia vrea Fiul să i -L descopere. ” (Matei 11: 27)

70 Habacuc 3: 6; Iacov 1:17).136 Dumnezeu ființează în iubire și
Treimea este dovada suficientă a iubirii divine și singurul motiv –
cauză al creațiunii. „Iubirea persoanelor Sfintei treimi, una față de
alta și întreolaltă, nu cunoaște limită și nici vreo distanță, de
aceea Dumnezeu este Ființă adevărată, Bine absolut și viață autentică. ”
137

Relația de iubire dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt,
model pentru relațiile de iubire regăsite în familia umană
Creațiunea face dovadă că iubirea este forța ce susține și
motivează oric e existență. Ea „… este lumina și viața lui
Dumnezeu .”
138 El a creat tot ce există motivat din prea plinul de
iubire în care Trinitatea ființează deoarece iubirea (care este esența lui Dumnezeu) nu este un principiu steril. Ea s -a revărsat din Ființa
lui D umnezeu luând chip și El a creat nu din pricina avantajelor pe
care Le- ar putea obținute de pe urma creaturilor, ci pentru că
Iubirea este o forță lucrătoare
139 ce nu poate exista fără rod. Din
iubirea divină manifestată la lucru rezultă ființe libere și cap abile
să iubească iar în această realitate se adună toată tensiunea Planului de Salvare. Dumnezeu din dragoste ne -a făcut liberi și „ numai ce

136 Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, vol. 1,
București, [C urierul Adventist], 1987, p. 17.
137 Preot Dr. Vasile Răducă, op. cit. , p. 59.
138 Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, București, Viață și
Sănătate, 1996, p. 18.
139 Vezi: Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, București, Viață
și Să nătate, 1996, p. 34.

71 săvârșim din dragoste săvârșim cu totul liberi. […] Ea este
aplecarea spre altul pentru a da și pentru a primi, nu pentru a răpi,
ca de la obiect fără voia aceluia, ci pentru a atârna de voia lui.”140
Textul de aur al Scripturii141 ne arată că Dumnezeu nu a
fost constrâns de nimic și nimeni atunci când a dat pe Fiul Său ca
jertfă pentru mulți deoarece iubirea Lui nu im pune, ea dăruiește și
apoi așteaptă tăcută un răspuns de la cel iubit (Isaia 6: 8; Psalmul 40: 7.8) Atunci când două ființe se află, se întâlnesc sau se
regăsesc pe tărâmul iubirii, din adâncul inimii lor
142 nu pot să iasă
decât cuvintele „fie voia Ta ” (Mate i 6: 10; 26: 42; Luca 11: 2). În
acest caz Planul de Mântuire reflectă dialogul dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt prin care fiecare Persoană a Dumnezeirii Se oferă în răspuns una alteia, manifestând calitativ aceeași iubire (facă- se
voia Ta)
143. Tatăl nu a c erul Fiului să -și dea viața pe dealul numit
al Căpățânii și nici Duhului Sfânt să se reverse la cincizecime;
căci la urma urmei, pentru care dintre Persoanele Treimii planul de mântuire a cerut un cost mai mare! ?
Iubirea Dumnezeului Triunic, deși manifest ată în trei
impostaturi, din punct de vedere calitativ și cantitativ este

140 Dumitru Stăniloae, Isus Hristos sau Restaurarea omului, Craiova,
Omniscop, 1993, p. 74.
141 Ioan 3: 16. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe
singurul lui fiu ca oricine crede în el să nu piară ci să aibă viață veșni că”
142 „… căci din prisosul inimii vorbește gura. De ce -Mi ziceți: „Doamne,
Doamne! ” și nu faceți ce spun Eu? (Luca 6: 45. 46)
143 Acesta este răspunsul ce s -a auzit din gura Tatălui când a încuviințat ca Fiul
să se jertfească și a fost rostit apoi de Fiul când a ascultat de Tatăl. Tot acest
răspuns l- a dat și Duhul Sfânt când s -a pogorât la cincizecime ca Mângâietor.
Acesta este răspunsul iubirii, răspuns care vine nu în urma unei cereri ci
datorită unui rol asumat voluntar.

72 aceeași. Tatăl a încuviințat decizia Fiului de a merge să salveze
pe omul răzvrătit și decizia Fiului a venit ca răspuns la dorința
Tatălui căci așa se manifestă iubirea în cadrul Tr inității. „ Iubirea
este de la Dumnezeu […] este principiul ce se află la baza oricărei
acțiuni .”144 Iubirea manifestată între Tatăl și Fiul arată că dragos –
tea adevărată nu constrânge, nu obligă, nu silește și nici nu impune ceva cu forța ci mai degrabă, ea creează o legătură
trainică, durabilă (1 Corinteni 13) iar această legătură a iubirii s -a
dovedit a fii mai tare ca moartea (Cântarea Cântărilor 8: 6).
Dragostea și gelozia
145 sunt două fațete ale aceleași monede
și una confirmă veridicitatea celeilalte. Ge lozia lui Dumnezeu
manifestată față de ființele răzvrătite arată că El este Dragoste. Majoritatea oamenilor cred și consideră că gelozia este o armă a lui Satan cu un potențial de distrugere formidabil (Proverbele 6: 34 Cântarea Cântărilor 8: 6) dar ea vine să reamintească o realitate; că mai există iubire, deci și nădejdea împăcării. Apostolul Pavel adresându -se corintenilor le spune că este gelos
pe ei cu o gelozie după voia lui Dumnezeu (2 Corinteni 11: 2) iar Scriptura îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind u n Dumnezeu gelos
(Exodul 20: 14). Este adevărat că gelozia are o forță de distrugere înfricoșătoare dar aceasta doar în ultimă instanță (când nimic nu

144 Ellen G. White, Calea Către Hr istos, București, [Viață și Sănătate], 1995, p. 52.
145 Sub aspect psihologic uman, robită păcatului, gelozia este văzută ca o piedică în
calea împăcării. Omul stârnit la gelozie trăiește conflicte interioare ce pot atinge
cote înfricoșătoare (Proverbe 6: 34 ; Proverbe 17: 4) Aceasta face ca viziunea
despre lume să fie alterată și omul nu mai acționează rațional și etic.

73 mai poate fi restaurat)146 căci mai înainte de toate gelozia este o
forță de recuperare și refacere ce își are originea în Dumnezeu.
Iubirea dovedită prin gingășie și ocrotire este expresia
dragostei dintre două ființe, este viața inimii, temeiul păcii,
statornicia și tăria unității. Ea este mai presus decât nădejdea și credința (Matei 19: 8) iar gelozia este manifestarea năvalnică și
disperată a dragostei în speranța de a mai recupera ceva din vasul iubirii sfărâmat (2 Corinteni 11: 2). Iubirea lui Dumnezeu, după căderea lui Adam, a răspuns prin gelozie și în sensul acesta trebuie înțelese cuvintele inspirației consemnate de Iacov, fratele Domnului. „ Credeți că degeaba vorbește Scriptura? Duhul, pe
care L -a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie
pentru Sine .” (Iacov 4, 5)
Iubirea are la bază principiul transparenței: ființele implicate
se regăsesc față în față neav ând nimic de ascuns deoarece ea
provine din Dumnezeu și cei ce se iubesc cu o iubire veșnică se aseamănă în iubire cu Tatăl care cunoaște deplin pe Fiul cum și cu Fiul care cunoaște deplin pe tatăl. (Matei 11: 27) Dragostea este un „mirac ol ce suprimă îndepărtarea, distanța, singurătatea și
ne face pe noi oamenii să presimțim ce poate fi Unitatea tainică a Celor ce Se iubesc.”
147
Iubirea ce leagă pe un bărbat de o femeie și face din ei o
familie este secretul și tăria păcii adevărate. Ea e ste reflectarea

146 Gelozia lui Dumnezeu este un foc mistuitor ce va nimici cu desăvârșire pe
orice ființă care nu dorește să se reîntoarcă la El. Vezi context ele în care Biblia
descrie manifestarea geloziei.
147 Paul Evdokimov, Taina Iubirii, sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției
ortodoxe, Bucureși, Chrisitana, 1999, p. 121.

74 sau sinteza Iubirii ce se regăsește în Chipul Celui ce este Izvorul
tuturor realităților.148 Chiar dacă d ragostea149 ca principiu unifi –
cator ce capătă sens în manifestarea ei susținătoare, iertătoare și
plină de dor, este reprezentată cel mai v iu în Cântarea care este
mai presus de orice Cântare. „Revelația esențială a cărții Cântarea
Cântărilor este că iubirea omenească își are izvorul în Dumnezeu și se aprinde de la limbile focului Său .”
150 Paul Evdokimov
prezintă actul iubirii manifestat în un irea trupească dintre un soț
și soție ca fiind un moment unic și permanent. El numește iubirea conjugală ca fiind o „ cincizecime nupțială ” și probabil face acest
lucru gândindu- se la faptul că manifestarea trupească a dragostei
este de fapt momentul când î n sfârșit iubirea dintre bărbat și
femeie se dovedește a fi rodnică; altfel spus de a culege roadele
iubirii.
151

148 Discursul nostru a ajuns într -un moment foarte delicat și sunt nevoit să fac
următoarea precizare. Iubirea manifestată între bărbat și femeie nu poate fi
comparată sub toate aspectele cu iubirea manifestată între Persoanele Sfintei
Treimi. Ce vreau să spun !? Dăruirea totală, împreună simțire, răspuns și
încuviințare reciprocă, etc. Toate aceste calități și manifestări ale iubirii pot fi
regăsite în om ca reflectare a iubirii divine. Eu (autorul) nu am intenționat să sugerez vreo analogie prin care să arăt că Dumnezeu este Ființă sexuată. Nu
am intenționat să afirm că Dumnezeu își manifestă iubirea și prin legătură
trupească așa cum o face un bărbat și o femeie (chiar dacă omul este după
chipul lui Dumnezeu). Dacă limbajul folosit a sugerat ceva din cele menționate
mai sus te rog să consideri acest fapt ca o greșeală de limbaj și nici decum ca pe
o afirmație teologică.
149 „ În dragoste se recapitulează toate faptele prevăzute de Lege. Începutul și
sfârșitul virtuții este dragostea și orice virtute își are rădăcina în dragoste. ” –
Sf. Ioan Gură de Aur
150 Paul Evdokimov, Taina Iubirii, sfi nțenia unirii conjugale în lumina tradiției
ortodoxe, Bucureși, Chrisitana, 1999, p. 122.
151 „La cincizeci de zile după aducerea celor dintâi roade venea Ziua
Cincizecimii, care mai era numită și Sărbătoarea secerișului ” Vezi Ellen G.

75 Iubirea ca răspuns reciproc între soț și soție nu vine ca
urmare a unei cereri adresate de una dintre părțile implicate în
legătura dragostei, c i ea este rezultatul dăruirii totale. Manifestarea
iubirii implică dăruire totală și dăruirea poate fi întâlnită în toate activitățile și acțiunile umane căci dragostea inundă totul și ea cere dăruire. Dragostea nu este poate fi evaluată din punct de veder e
cantitativ ci ea trebuie evaluată calitativ. Acest adevăr este reflectat foarte bine prin întrebarea pe care Petru i- o adresează lui Isus.
Aflat în situația de a -și manifesta iubirea prin iertare, Pentru
întreabă: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va
păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?” (Matei 18. 21)
Răspunsul lui Isus nu mai trebuie analizat matematic pentru că de departe se observă faptul că Mântuitorul nu -i oferă lui Pentru un
răspuns cantitativ ci la întrebarea Ucenicului, Maest rul îi
răspunde că el trebuie să iubească și să ierte calitativ. Isus i -a
spus lui Petru că Iubirea nu are limite și transcende noțiunea umană de normalitate, desăvârșire sau corectitudine. Prin pilda robului nemilostiv (Matei 18: 23- 35) Isus întărește acest adevăr și
îl amplifică. Petru era probabil mândru de faptul că reușea să
atingă prin manifestarea iertării cota desăvârșirii sugerată de cifra șapte dar Isus i -a spus că limita desăvârșirii nu este stabilită de o
situație normală ci ea este stabilită de manifestarea iubirii într- o
situația anormală, imprevizibilă.
152 Limita iubirii este arătată de

White, Figuri din Isto ria biblică a Vechiului Testament , vol. 2, București,
[Curierul Adventist], 1987, p. 136.
152Situația normală și acceptabilă în care Petru își putea permite să ierte era
sugerată de o scală ce urca de la 0 până la 7. Cu alte cuvinte Pentru prefera ca
să nu fie pus în situația de a ierta dar dacă cineva îi greșea trebuia să fie atent

76 Dumnezeu prin fiul Său și poate fi remarcată și rostită de om doar
prin trei cuvinte: PÂNĂ LA CAPĂT. Isus … fiindcă iubea pe ai
Săi care erau în lume, i -a iubit până la capăt (Ioan 13: 1) Trebuie
menționat faptul că acest capăt sau punct terminus al iubirii nu se
regăsește în moartea sacrificială a Mielului lui Dumnezeu ci în învierea glorioasă a Hristosului proslăvit.
Chiar dacă ni se pare paradoxal, același ti p de iubire se
așteaptă și se cere de la omul păcătos care își dorește cu ardoare cerul. Apostolul Pavel mărturisește corintenilor că motivați fiind
de făgăduințele ce ne stau înainte ar trebui să zorim „să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duh ului, și să ne ducem
sfințirea până la capăt , în frică de Dumnezeu .” (2 Corinteni 7: 1).
Același sfat le este adresat și filipenilor (Filipeni 2: 12) dar care să fie semnificația acestor cuvinte! ?
Oamenii ce își doresc cerul cu adevărat, în calitatea lor de
ființe chemate să calce pe urmele lui Isus, trebuie să experimenteze moartea față de păcat și astfel, prin Hristos să fie aduși la o viață nouă.
153 Pavel spune că el a fost răstignit

ca nu cumva să -l pună în situație de a ierta mai mult de șapte abateri. Acest
prag al desăvârșirii constituia pentru Petru limita normalului peste care,
considera el, nici Dumne zeu nu îl forța să treacă, dar Isus prin istorisirea unei
pilde creează un cadru ipotetic de anormalitate. Robul dator, deși era normal să se achite de datorie, nu avea cu ce să plătească și prin urmare stăpânul trebuia să-l arunce în temniță. Acum se pune întrebarea: Dacă situația nu era normală
de ce stăpânul l -a iertat de datorie! ? Și la rândul lui robul nu trebuia el oare să -l
ierte pe cel ce- i era dator !? Concluzia Scripturii este prezentată în Matei 18: 35
și prin ea Isus arată că Dumnezeu este cel ce stabilește limita iubirii. (în cazul
în care se poate vorbii despre așa ceva.)
153 Atenție . Nu trebuie confundată calitatea morții lui Hristos cu calitatea
morții experimentată de cei credincioși. Hristos a murit de moartea a doua
cunoscând agonia separăr ii definitive de Dumnezeu dar credincioșii Lui

77 împreună cu Hristos și trăiește din nou pentru și prin Cel ce L -a
adus la viață (Galateni 2: 20). Această realitate din viața lui o
vestește cu bucurie și altora prin cuvintele: „ Dacă, deci, ați înviat
împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde
Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu .” (Coloseni 3: 1)
Trebuie să reținem că Dumnezeu este Cel ce motivează
existența conceptului de familie iar realitatea legăturii de familie
nu este justificată în exclusivitate de iubire. Iubirea trebuie să fie însoțită de răspunsul ei si acesta este cel de -al doilea element ce
închea gă o familie. Răspunsul iubirii este „fie voia ta” dar să nu
uităm că aceste cuvinte nu pot fi privite ca aducătoare de viață, pace și statornicie decât atunci când au ca suport iubire.
154
Creatorul se prezintă pe sine ca definiție a familiei și astfel
crearea sau constituirea unei familii noi, purtătoare a chipului
divin, trebuie să respecte și să întrunească două condiții de bază.
În primul rând noțiunea de familie se justifică doar în cazul în
care două ființe prezintă aceleași origini și au aceeași natur ă sau
esență, iar în al doilea rând o familie ca să- și merite acest nume
trebuie să fie capabilă să exprime Dragostea divină manifestată
plenar de Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.155 Fără să considerăm că

trebuie să moară față de păcat ca să cunoască dulceața și pacea oferită prin
apropierea de Creatorul lor.
154 Expresia „fie voia ta „ poate fi rostită și atunci când nu este iubire dar
efectul ei nu este aducăt or de via ță ci reflectă mai mult o abandonare impusă
de situație. Ceva de genul: „oricum nu am ce face”
155 Această încercare de redefinire a termenului familie nu alterează definiția
redată în Dicționarul explic ativ al Limbii române. Lexicografii au elabora t o
definiție a termenului plecând de la observarea realităților pământene, umane
și prin urmare definiția redată de ei este obiectivă și

78 această afirmație este speculație putem spune că Dumnezeu
manifestat în cele Trei Persoane este definiția în sine a
conceptului de familie.

Comunicarea dintre Tatăl și Fiul model axiologic
pentru comunicarea interumană
Unul dintre cele mai puternice simboluri biblice prin care
Dumnezeu își face revelată Natura și intenția Lui iubitoare este
relația unică și specială dintre un tată și fiul lui. Toate caracteris –
ticile relației dintre Tatăl ceresc și Fiul Său se regăsesc reflectate ca o umbră preînchipuitoare în relația dintre un tată pământean și fiul lui. Dreptul de moștenitor, responsabilitatea fiului față de familia tatălui său, datoria sfântă de a asculta și de a cinsti pe părintele lui, ascultarea deplină față de hotărârile tatălui, toate acestea sunt tipuri de lut ce reflectă adevărată relație de slavă dintre Tatăl luminilor și Fiul Său.
În această subîmpărțire vom încerca să prezentăm prin
comparație, similitudinile precum și deosebirile dintre cele două
tipuri de relație paternă; pe de o parte modelul divin dintre Tatăl și fiul iar pe de altă parte copia umană ce reflectă această relație.
Studiul va fi limitat de măsura descoperirilor pe care Dumnezeu a

corectă. Noi însă am definit termenul plecând de la Adevărul descoperit în
Scriptură și am intenționat să arătăm că t ermenul familie este cel mai corect
folosit cu referire la ființe inteligente și capabile să iubească. În dreptul
necuvântătoarelor sau lucrurilor originea și esența comună pot fi sugerate prin
cuvinte ca: Regn, clasă, specie, etc.

79 binevoit să le consemneze în scris prin servii săi și aceasta
deoarece chipul relației dintre Tatăl și Fiul nu poate fi înțeles prin
analogie. Scopul nostr u nu este acela de a defini felul relației
dintre Persoanele Treimii ci noi, privind la realitățile cerești revelate în Scriptură, urmărim să vedem și să înțelegem ce așteaptă Dumnezeu de la familia omului.
Scriptura arată deslușit că Dumnezeu S -a slujit ș i Se
folosește și astăzi de relația specială dintre tată și fiu pentru a transmite adevărurile pe care El a binevoit să le descopere ( Genesa
18: 18. 19; 1 Timotei 5: 8). „ Rolul familiei a rămas aproape
neschimbat aproape pe toată perioada biblică ” și același autor
constată cu amărăciune că viața familiei moderne reprezintă o cultură total diferită de cea arătată în Cuvântul lui Dumnezeu.
156 O
tradiție veche consemnată în Talmud spune că tatăl evreu avea „ patru responsabilități față de fiul său, în afara fapt ului că trebuia să –
l învețe Legea (Deuteronom 6: 7 -8) Proverbele 22: 6). El trebuia
să-l circumcidă ( Genesa 17: 12- 13), să -l răscumpere pentru
Dumnezeu dacă era întâiul născut (Numeri 18: 15 -16), să -i
găsească o soție (Genesa 24: 2- 3)
157* și să- l învețe o m eserie
bună. ”158* Copilul, de la vârsta când putea să -și ajute tatăl era luat
de acesta la treburile zilnice și astfel îl educa de mic să nu fie leneș. Un părinte era foarte fericit când copii lui îi făceau cinste prin

156 Merril C. Tenney; Ja mes I. Packer; William White, Viața cotidiană în
vremurile biblice, Făgăraș, Agape, [1997], p. 7.
157* În lipsa tatălui mama alegea soția pentru fiul ei; aceasta cel puțin în
vremurile străbune și nu ca o regulă de fier. Vezi Geneza 21: 21
158 Merril C. Tenn ey; James I. Packer; William White, op. cit. , p. 10.
* Referințele nemarcate cu italice sunt adăugiri personale.

80 faptul că urmau învățăturile lui și aceasta arăta că Dumnezeu Îi
binecuvântase familia. (Proverbe 10: 1).
Biblia descrie în termeni mult mai exacți relația dintre Tatăl
ceresc și Fiul Său iar relația descrisă este superlativul exprimat al
chipului lui Dumnezeu existent în sânul Sfintei Treimi și reflectat
în familia umană. În primul rând Scriptura prezintă pe Tatăl și Fiul la lucru (Ioan 5: 17; Proverbe 8: 1- 31). Această preocupare
comună vine parcă să sugereze în mintea noastră ideea că odată, când Tatăl va decide, Fiul va prelua conducerea f amiliei îngrijindu –
se de nevoile ei. În așteptarea acelui moment El trebuie să fie pregătit. La nivelul relației divine dintre Tatăl și Fiul, evident că nu poate fi vorba despre o preluare a responsabilităților ci mai degrabă despre o împărțire a responsabilităților căci Biblia spune că Tatăl va da Împărăția Fiului Biruitor și Acesta va domni împreună cu Tatăl (Apocalipsa 3: 21).
Cea mai fidelă reprezentare umană a legăturii dintre Tatăl și
Fiul ceresc este descrisă în Genesa 22. În acest capitol unic și
cutremurător, ne este prezentată o parabolă vie care arată ce a
însemnat Calvarul pentru Dumnezeu Tatăl. Psalmul 22; 69, Isaia 53, descrie Calvarul Fiului dar „ capitolul 22 din cartea Genezei
arată ce a însemnat pentru Tatăl ” despărțirea de singurul „Lui Fi u
ca să moară pentru omul păcătos .”
159
„Dumnezeu i -a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe
care- l iubești, pe Isaac; du -te în țara Moria, și adu -l ardere de tot
acolo, pe un munte pe care ți -l voi spune .” (Geneze 22: 2). Această

159 Jhon Phillips, op. cit. , p. 220.

81 cerere implica deopo trivă și pe Avraam și pe Isaac și cerea
ascultare, iubire și răspuns din partea amândurora, pentru că tatăl
pământean trebuia să asculte de Tatăl ceresc iar Isaac trebuia să asculte de tatăl lui dovedind prin aceasta că își cinstește părintele și-i urmează sfaturile în totul (Exodul 20: 12; Proverbele 6: 20).
Ascultarea deplină, fără șovăială dovedită atât de Avraam cât și de fiul său, a făcut posibil ca astăzi, noi să avem cea mai măreață reprezentare tipologică a relației dintre Tatăl și Fiul. Dacă unul dintre protagoniștii aleși de Dumnezeu pentru a descoperi măreția
calvarului refuza să- și asume cu supunere rolul, noi, cei de azi, am
fi fost lipsiți de cea mai concludentă reprezentare a standardului ascultării ce se vrea atins în relațiile familiei umane .
Avraam și Isaac pot fi văzuți cu ochii minții cum lucrau
pentru ridicarea altarului pe care avea să fie adusă o jertfă dublă; inima tatălui avea să fie străpunsă și zdrobită iar viața fiului avea să fie curmată. Consider o îndrăzneală, o încumetare, ca noi să
analizăm trăirile și zbuciumul celor implicați în această acțiune. De aceea, vom lăsa ca momentul Moria să fie descris de o persoană luminată de înțelepciunea lui Dumnezeu.
„Mintea mea se întoarce la credinciosul Avraam, care, în
supunere față de porunca divină ce i -a fost dată într -o viziune de
noapte la Beer -Șeba, pornește la drum însoțit de Isaac. Vede în
fața sa muntele pe care Dumnezeu îi spusese că i -l va indica drept
locul hotărât unde trebuia să aducă jertfa. Ia lemnele de pe umerii
slujitoru lui său și le pune asupra lui Isaac, cel care urma să fie
jertfit. Își încinge sufletul cu hotărâre și asprime agonizantă, gata
pentru lucrarea pe care Dumnezeu i -a cerut s- o înfăptuiască. Cu

82 inima sfâșiată și cu mâna tremurând ia foc, în timp ce Isaac
întreabă: „Tată, iată focul și lemnele, dar unde este jertfa? ” Însă,
ah, Avraam nu- i poate spune acum! Tatăl și fiul zideau altarul
împreună și vine momentul îngrozitor ca Avraam să -i spună lui
Isaac ceea ce i -a chinuit sufletul toată călătoria, cât a fost d e
lungă – că Isaac însuși este victima. Isaac nu este un băiețel ; este
un tânăr în toată puterea cuvântului. Putea să refuze să se supună
intenției pe care o avea tatăl său, dacă ar fi vrut. Nu -și acuză tatăl
de nebunie și nici măcar nu caută să -l facă să se răzgândească. Se
supune . El crede în dragostea tatălui său și că acesta nu ar aduce
jertfa îngrozitoare a singurului său fiu dacă nu i -ar fi spus
Dumnezeu s- o facă. Isaac este legat de mâinile tremurătoare și
iubitoare ale tatălui său, plin de compătimire, pentru că
Dumnezeu a spus așa. Fiul se supune jertfirii, căci el crede în
integritatea tatălui său . Când totul este însă gata, când credința
tatălui și supunerea fiului sunt pe deplin probate, îngerul lui Dumnezeu oprește mâna ridicată a lui Avraam car e este pe
punctul să -și înjunghie fiul și îi spune că este de -ajuns. „Știu
acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n -ai cruțat pe fiul tău, pe
singurul tău fiu, pentru Mine ” (Gen. 22,12). Această faptă de
credință a lui Avraam este raportată pentru folosul nostru. Ea ne
învață marea lecție a încrederii în cerințele lui Dumnezeu, oricât de aprige și dureroase ar putea fi; și îi învață pe copii supunerea desăvârșită față de părinții lor și față de Dumnezeu. Prin ascultarea lui Avraam, suntem învățați că nu avem nimic prea
scump pentru a -l da lui Dumnezeu. Isaac a fost o reprezentare a
Fiului lui Dumnezeu , care a fost adus ca jertfă pentru păcatele

83 lumii. Dumnezeu a vrut să -i întipărească lui Avraam Evanghelia
mântuirii pentru om. Pentru a realiza acest lucru și a face ca
adevărul să devină ceva real pentru el și de asemenea pentru a- i
testa credința, El i -a cerut să- l înjunghie pe scumpul său Isaac.
Toată suferința și agonia pe care a îndurat -o Avraam în acea
întunecată și înfricoșătoare încercare a fost cu scopu l ca înțele –
gerea lui să fie profund impresionată de planul de răscumpărare
pentru omul căzut. El a fost determinat să înțeleagă prin propria
lui experiență cât de inefabilă era tăgăduirea de sine a Nesfâr –
șitului Dumnezeu prin actul de a-Și da propriul Fiu la moarte
pentru salvarea omului de la ruină sigură. Pentru Avraam nici
tortura psihică nu o putea egala pe aceea pe care a îndurat -o,
supunându- se poruncii divine de a -și sacrifica fiul. Dumnezeu Și -a
sortit Fiul la o viață de umilință, tăgăduire de sine, sărăcie, trudă,
rușine și moarte agonizantă prin răstignire . Însă atunci nu a fost
nici un înger care să poarte fericita solie. „De-ajuns; nu este
nevoie să mori, prea -iubitul Meu Fiu. ” Legiuni de îngeri așteptau
întristați, sperând că, așa cum a fost și în cazul lui Isaac, în
ultimul moment Dumnezeu va împiedica moartea Sa rușinoasă.
Însă îngerilor nu li s -a îngăduit să ducă un asemenea mesaj Fiului
drag al lui Dumnezeu. Umilirea din sala de judecată și pe drumul Calvarului a continuat. A fost batjocorit, luat în râs și scuipat. El
a îndurat batjocura, insultele și sarcasmul celor care -L urau până
când, pe cruce, Și -a plecat capul și a murit. Ne putea Dumnezeu
da vreo dovadă mai mare a iubirii Sale decât lăsând astfel ca Fiul
Său să treacă prin această scenă a suferinței? Și, după cum darul
lui Dumnezeu către om a fost fără plată, și dragoste infinită,

84 pretențiile Sale asupra încrederii noastre, supuneri noastre, asupra
întregii inimi și a tezaurului afecțiunii noastre sunt de asemenea
infinite. El cere tot ceea ce omului îi este cu putință să dea.
Supunerea noastră trebuie să fie proporțională cu darul lui
Dumnezeu; trebuie să fie deplină și să nu lase de dorit în nimic. Îi
suntem cu toții datori lui Dumnezeu . El are pretenții asupra
noastră, pe care nu le putem satisface fără a ne da pe noi înșine ca
jertfă deplină și de bun voie. Dumnezeu pretinde supunere
promptă și fără rezerve și nu va accepta nimic mai puțin decât acest lucru. ”
160
Nici un om nu a descris vreodată cu atâta clarviziune
adevărul pe care Dum nezeu ni l -a transmis prin Avraam și fiul
său și, chiar dacă Isaac s- a dovedit ascultător de părintele lui, el
este doar o reprezentare omenească a Fiului ascultător. Avraam a fost oprit să jertfească pe altar viața lui Isaac deoarece familia confruntată pe tărâmul iubirii dovedise că este mai tare ca moartea. Lecția învățată și predată pentru noi (Evrei 11). Nu era necesar ca Isaac să moară pentru că sângele lui ar fi fost inutil, n -ar
mai fi slujit la nimic. Oprindu -l, Dumnezeu întărește Legea ce
mai târz iu avea să fie rostită în auzul poporului Israel și
consemnată pe piatră și piele (Exodul 20: 13; Leviticul 18: 21). Prin aceasta El arată că sacrificiul suprem s- a cerul doar de la Fiul
veșniciei. „Isus a fost exemplul desăvârșit al unui fiu ascultător și
acest fapt este notat de evanghelistul Luca. „La vâ rsta de
doisprezece ani, Isus S-a pogorât cu ei la Nazaret și Le era supus

160 Ellen G. White, Mărturii pentru comunitate, vol. 3, București, Viață și
Sănătate

85 (Luca 2: 51).”161 El nu s -a abătut nici la dreapta nici la stânga ci a
urmat întocmai învățătura Tatălui Său. Scriptura păstrează c on-
semnate cuvintele Lui:
 Ioan 8: 38 „Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu; și voi
faceți ce ați auzit de la tatăl vostru. ”
 Ioan 5: 30 „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi:
judec după cum aud, și judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis. ”
 Ioan 8: 28- 29 Isus deci, le -a zis: „Când veți înălța pe
Fiul omului, atunci veți cunoaște că Eu sunt, și că nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M- a
învățat Tatăl Meu. Cel ce M- a trimis, este cu Mine;
Tatăl nu M -a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce- I
este plăcut. ”
 Ioan 15: 15 „… V -am făcut cunoscut tot ce am auzit de
la Tatăl Meu.

Ascultarea de care a dat dovadă Fiul (Ioan 10: 17 -18)este
confirmată de Tatăl prin cuvintele: „ Acesta este Fiul Meu prea
iubit în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultați !” (Matei
17: 5) Astfel Tatăl se identifică prin Fiul și Se regăsește în lucrarea Acestuia. Cuvintele Tatălui ne sugerează ideea că Fiul cunoaște voia Tatălui și știe ce să ne învețe, prin urm are, Tatăl îi
oferă încredere deplină și lasă ca întreaga familie să fie condusă de Fiul Său (Matei 28: 18).

161 Merril C. Tenney; James I. Packer; William White, op. cit. , p. 12.

86 Apostolul Pavel surprinde o altă realitate ce se regăsește în
orice relație umană de familie. El surprinde noțiunea de moștenire
și afirmă că ea n u rezultă sau e impusă de ordinea căderi împăcat.
După Pavel atât conceptul de familie cât și conceptul de moștenire, două noțiuni complementare și coexistente, transcend orice realitate creată deoarece ele aparțin ontologic Ființei eterne (Evrei 1: 1 -14).
162 Scriptura spune că Hristos este singurul Fiu al
lui Dumnezeu (Ioan 1: 18; 3: 16; Evrei 11:17) dar în același timp afirmă că îngerii și oamenii sunt și ei fii ai aceluiași Dumnezeu (Genesa 6: 2; Iov 1: 6; 2: 1; 38: 7; Psalmul 29: 1). Afirmațiile Ei
prezin tă mai departe pe Fiul ca singurul Moștenitor (Evrei 1: 2. 4.
8) dar în același timp mântuiții sunt și ei numiți moștenitori împreună cu Fiul (Romani 8: 17; Efeseni 1: 11; Evrei 11: 9; Iacov

162 „După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rânduri
și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne -a vorbit prin Fiul , pe
care L -a pus moștenitor al tuturor lucrurilor, și prin care a făcut și veacurile. El,
care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui, și care ține toate
lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor și a șezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte, ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a
moștenit un Nume mult mai minunat decât al lor. Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: „Tu ești Fiul Meu, astăzi Te -am născut? ” Și iarăși: „Eu Îi voi fi
Tată, și El Îmi va fi Fiu? ” Și, când duce iarăși în lume pe Cel î ntâi născut, zice:
„Toți îngerii lui Dumnezeu să I se închine! ” Și despre îngeri zice: „Din vânturi
face îngeri ai Lui; și dintr -o flacără de foc, slujitori ai Lui ”; pe când Fiului I -a zis:
„Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale
este un toiag de dreptate: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te- a uns cu un
untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarășii Tăi. ” Tu ai iubit neprihănirea
și ai urât nelegiuirea. Și iarăși: „La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul,
și cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale; Ele vor pieri, dar Tu rămâi, toate se vor învechi ca o haină; le vei face sul ca pe o manta, și vor fi schimbate; dar Tu ești
același, și anii Tăi nu se vor sfârși. ” Și căruia din îngeri i -a zis El vreodată: „Șezi
la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut al picioarelor Tale? ” Nu
sunt oare toți duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea? ”

87 2: 5). Să prezinte Biblia o noțiune așa de importantă cum este cea
de moștenitor într -o lumină atât de neclară !?
C. S Lewis ,unul dintre geniile teologiei contemporane163
confruntat fiind cu această problemă, afirmă că nu are nici un
sens să ne plângem că aceste afirmații sunt prea dificile deoarece
Biblia ne vorbește despre o altă lume, despre o lume ce transcende lumea noastră pe care o putem înțelege prin pipăit și văz. Biblia ne vorbește despre ceva cu totul diferit de această lume și Ea ne spune „că Hristos este Fiul lui Dumnezeu (orice ar însem na aceasta) și că toți cei ce se încred în Fiul lui Dumnezeu
pot deveni și ei fii ai lui Dumnezeu (orice ar însemna ceasta) .”
164
La urma urmei, care este de fapt moștenitorul ce îndeplinește toate condițiile și are implicit toate drepturile !?
Același teolo g oferă răspuns construind următorul
raționament: „ Unul dintre credeurile creștine spune că Hristos
este Fiul lui Dumnezeu, „născut nu făcut ”: și adaugă: „născut din
Tatăl Său mai înainte de toate lumile . Această afirmație nu are
nimic de -a face cu faptul că Hristos S -a născut pe pământ ca om
și că a fost fiul unei fecioare. „
165 Crezul afirmă că Dumnezeu
Tatăl, înainte de toți vecii, a născut ( nu făcut ) pe Fiul Său. Care
să fie diferența dintre a naște și a face? A naște înseamnă a
deveni părinte. Când naști produci ceva de același fel cu tine
însuți. „ Astfel un om naște copii (pui de om), un castor naște pui
de castor, iar o pasăre clocește ouă din care vor ieși pui de

163 Considerația îmi aparține.
164 C. S. Lewis, op. cit. , p. 109.
165 Ibidem.

88 pasăre. ”166 Prin urmare ce se naște din om este om, ce se naște
din castor este castor și pu tem spune prin extensie, ce se naște din
Dumnezeu este Dumnezeu. Pe de altă parte, ceva făcut nu mai are
aceeași calitate. Omul poate să facă o statuie care să -l reprezinte
dar statuia nu este om. Tot așa Dumnezeu a făcut natura care vorbește despre putere a Lui (Romani 1: 19- 20) dar natura nu este
Dumnezeu. El a făcut și pe om după chipul și asemănare lui ceea ce înseamnă că omul îi seamănă lui Dumnezeu dar niciodată nu este și nu poate fi Dumnezeu. Dânsul merge chiar mai departe și spune că „omul deși are viață nu exprimă principiul vieții căci era
are bios ca și celelalte vietăți, pe când Tatăl și Fiul sunt Viața adică Zoe. ”
167
Cu argumente speculative, Lewis susține că Hristos este
singurul Fiu născut de Tatăl și prin urmare este Moștenitorul. El
este de aceeași natură cu Dumnezeu Tatăl deoarece este născut și nu făcut. Omul și îngerii sunt fii creați de Dumnezeu și prin
urmare sunt și ei moștenitori. Chiar dacă nu se exprimă clar, Lewis încearcă să sugereze faptul că acest raționament construit de el expl ică și este explicat într -un anume sens de tipologia
biblică reprezentată de Avraam, Isaac și Iacov. Toți cei trei patriarhi au avut probleme cu dreptul de a lăsa moștenire iar tatăl semințiilor lui Israel a fost privat de fiul lui iubit.
168
Fariseii într- o ceartă de vorbe pe care au avut -o cu Marele
Învățător, își revendicau dreptul de a fi numiți fii ai lui Avraam și

166 Ibidem.
167 Ibidem. Întregul raționament îi aparține teologului C. S. Lewis.
168 Analogia îmi aparține dar în același timp menționez că o consider doar o
speculație ce nu poate fi fondată pe baze biblice.

89 prin urmare moștenitori și fii ai lui Dumnezeu. Scriptura
consemnează pretențiile lor în Ioan 8: 38 -44.169 Acest pasaj
constituie răspunsul la problematica pe care o implică conceptul
de moștenitor. Mântuitorul spune că numai aceia care fac voia
Tatălui ceresc pot fi numiți fii ai Lui sau, cu alte cuvinte, numai aceia care păzesc Legea divină pot să fie numiți moștenitori împreună cu Fiul, căci F iul a împlinit Legea și Tatăl și- a găsit
astfel plăcerea în lucrările Lui (Matei 5: 17. 18; Isaia 55: 11; Ioan 5: 30; 6: 38; Matei 17: 5).
În sensul acesta poate fi interpretată și porunca Vechiului
Testament prin care se cerea ca fiul neascultător și len eș ce își
necinstea părinții să fie judecat de bătrânii cetății și dacă va fi găsit vinovat să fie omorât cu pietre (Deuteronom 21: 18 -21). Astăzi,
instanțele judecătorești recunosc dreptul unui părinte de a- și
dezmoșteni copilul care se poartă necuviincios, brutal sau care pur și simplu nu -i aduce nici o bucurie, dar legea din vechime
reglementa relația dintre un tată și moștenitorul lui în termeni foarte exacți și categorici (Exodul 21: 17). Tatăl nu numai că putea

169 „Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu; și voi faceți ce ați auzit de la tatăl
vostru. „Tatăl nostru ”, I-au răspuns ei, „este Avraam .” Isus le -a zis: „Dacă
ați fi copii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam. ” Dar acum căutați să
Mă omorâți, pe Mine, un om, care v -am spus adevărul, pe care l -am auzit de la
Dumnezeu. Așa ceva Avraam n -a făcut. Voi faceți faptele tatălui vostru. ” Ei I-
au zis: „Noi nu suntem copii născuți din curvie; avem un singur Tată: pe
Dumnezeu .” Isus le -a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M -ați iubi și pe
Mine, căci Eu am ieșit ș i vin de la Dumnezeu: n -am venit de la Mine însumi,
ci El M -a trimis. Pentru ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Pentru că nu puteți
asculta Cuvântul Meu. Voi aveți de tată pe diavolul; și vreți să împliniți poftele
tatălui vostru. El de la început a fost ucig aș, și nu stă în adevăr, pentru că în el
nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale lui, căci este
mincinos și tatăl minciunii. ”

90 să-l dezmoștenească dar necinstirea pări ntelui aducea pedeapsa cu
moartea. În cazul unei execuții, trebuie să recunoaștem că se pierde
definitiv și ireparabil orice drept de urmaș. De asemenea, un fiu putea să cadă sub aceeași osândă dacă nesocotea autoritățile jude-cătorești, deoarece ei reprezentau autoritatea Legii lui Dumnezeu (Leviticul 24: 10 -16; Romani 13: 1; Tit 3: 1- 2).
170
Astfel Legea devine astfel factor decisiv În susținerea
hotărârii lui Hristos de a oferi calitatea de fiu tuturor celor ce se încred în El și păzesc cuvântul Lui căci Evanghelia spune că

170 „Fiul unei femei israelite și al unui egiptean, unul din mulțimea pestriță care
ieșise împreună cu Is rael din Egipt, a părăsit locul său din tabără și a intrat în
partea israeliților, pretinzând dreptul de a- și ridica acolo cortul. Lucrul acesta
era interzis de legea divină, urmașii unui egiptean fiind excluși din adunarea
poporului până la a treia generație. Între el și un israelit s -a iscat o ceartă;
problema fiind adusă înaintea judecătorilor, hotărârea acestora a fost împotriva
celui care călcase legea. Înfuriat din pricina acestei decizii, el l -a blestemat pe
judecător și, în aprinderea patimii lui, a hulit Numele lui Dumnezeu. El a fost
adus imediat înaintea lui Moise. Era dată de mult porunca: „Cine va blestema pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea” (Exod 21,17) dar nu se prevăzuse nimic cu privire la un astfel de caz. Atât de grozav ă era nelegiuirea,
încât s -a crezut că este necesar să se ceară, în mod deosebit, sfat de la
Dumnezeu. Omul a fost închis până când avea să fie cunoscută voința lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuși a rostit sentința – după cele spuse de Dumnezeu,
cel ce hulise tr ebuia să fie scos afară din tabără și ucis cu pietre. Cei care
fuseseră de față când s -a săvârșit păcatul și -au pus mâinile pe capul său,
mărturisind astfel în mod solemn că învinuirea ce i se aducea era dreaptă. Apoi,
tot ei au fost aceia care au aruncat primele pietre, iar cei care erau de față au
luat și ei parte după aceea la executarea sentinței.
Această întâmplare a fost urmată de darea unei legi pentru cazuri asemănătoare: „Oricine va blestema pe Dumnezeul lui, își va lua pedeapsa pentru păcatul lui. Cine va blestema Numele Domnului, va fi pedepsit cu
moartea. Toată adunarea să- l ucidă cu pietre. Fie străin, fie băștinaș, să
moară, pentru că a hulit Numele lui Dumnezeu” (Leviticul 24,15.16) .” Vezi
Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament , București,
[Curierul Adventist], 1987, p. 428 -429.

91 „tuturor celor ce L -au primit, adică, celor ce cred în Numele Lui,
le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din
sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din
Dumnezeu ” (Ioan 1: 11. 12). Prin urmar e oricât de frumos și
credibil ar părea raționamentul prezentat de Lewis el nu poate fi viabil deoarece Dumnezeu naște prin Hristos un popor de moștenitori pe care îi consideră (prin întrupare) frați cu Fiul lui (1 Petru 1: 22. 23; Ioan 1: 14).
Tatăl a co nfirmat principiul moștenirii și al familiei înainte
ca universul Lui să cunoască revolta luciferică și acesta a fost ratificat prin faptul că a poruncit îngerilor Lui să se închine Fiului ca unui Moștenitor ce poartă un Nume mai bun ca oricare alt nume. ( Evrei 1) Din relația veșnică în care ființează Tatăl și Fiul
și Duhul Sfânt se reflectă Legea căci ea este deopotrivă existentă cu Dumnezeu fiind de fapt exprimarea caracterului Său Sfânt (Isaia 51:5). Astfel, atunci când Lucifer în dorința lui înțelepțeas că vrea să fie ca Dumnezeu (Isaia 14: 13 -14) se face
vinovat de atacarea Familiei Trinitare și violarea Legii ce este expresia în care ființează Treimea. Trebuie să reținem că orice „familie ” (soț și soție, societatea, un popor, biserica, etc.) ce
cheamă n umele Domnului are obligația morală să reflecte Legea
lui Dumnezeu deoarece Ea este expresia Treimii divine. Orice afirmație de genul: „Legea a fost desființată” este sinonimă cu
dezintegrarea și dispariția Familiei Trinitare. Dacă Isus a venit să desființ eze Legea înseamnă că El a desființat familia. Toate cele
zece porunci sunt expresia ordinii în cadrul unei Familii desăvârșite.

92 Am văzut cum Biblia îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Tatăl
familiei sale răscumpărate (Osea 11: 1 -3) și în această calitate cere
să fie respectat de toți copii Lui (Maleahi 1: 6) „ Isus I -a învățat pe
discipolii Săi se roage: „Tatăl nostru ”, și astăzi rugăciunile
credincioșilor Îl onorează și Îl preamăresc pe Dumnezeu ca Tată
desăvârșit; ce este capabil să satisfacă toate nevoile. ”171
Până acum am studiat în paralel relația tată – fiu regăsită
deopotrivă atât în planul divin cât și în planul uman. În continuare vom prezenta ce efect au avut atacurile permanente ale Satanei în încercarea disperată de a minimaliza până la desființare l egătura
dintre Tatăl ceresc și Fiul Său, din dorința de a beneficia de drepturi egale cu Fiul „Cel întâi născut din toată zidirea ”
(Coloseni 1: 15).
172
Scriptura supune că toate ființele inteligente create de
Dumnezeu îl recunosc ca Tată (Iov 1: 6; 2:1 38:7; Psalmul 29: 1; 89: 6; Matei 5: 9; Luca 20; 36; Romani 8: 14; Galateni 3: 26). Hristos Se prezintă ca Tată a tuturor ființelor inteligente și prin
urmare El a fost (este) Tată și pentru Lucifer. Aceasta realitate poate crea impresia că răzvrătirea sau războiul din cer (Apocalips 12: 7- 8) a fost o ceartă între moștenitori. Dacă privim cu atenție
vom constata că nu a fost deloc așa deoarece Lucifer, heruvimul ocrotitor, nu avea nici un drept să dorească sau să atenteze la locul ocupat de Fiul lui Dumnezeu de oarece el era doar o

171 Merril C. Tenney; James I. Packer; William White, op. cit. , p. 13.
172 Teologii adventiști văd în acest verset calitatea lui Hristos de a fi mai mare
decât orice din creația lui Dumnezeu și ni cidecum că El ar fi născut din
Dumnezeu înainte de toate cele create. Vezi Ellen G. White Figuri din Istoria
biblică a Vechiului Testament, primele cinci capitole.

93 creatură, un înger (Evrei 1: 5- 6) și el fusese chemat la existență
de Tatăl prin Fiul (Coloseni 1: 16).
Lucifer a manifestat dorința de a fi convocat în Sfatul
Treimic iar această cerere i -a fost respinsă cu iubire deoarece o
creatură nu poate fi sfătuitor pentru Dumnezeu. Numai Fiul este
numit „Minunat Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor,
Domn al păcii. ” (Isaia 9: 6) și aceasta arată că El este egal cu
Tatăl „… în natură, în caracter și în scopuri, fiind singura ființă ce
poate intra în toate sfaturile și planurile lui Dumnezeu .”173 Satana
a pornit o luptă înverșunată împotriva Fiului lui Dumnezeu și
singurul scop al lui era disputarea supremației Fiului. „De ce?
Întreba acest înger puternic, să aibă Hristos supremația? De ce să
fie El onorat mai presus de mine? ”174 Aceeași autoare comentează:
Hristos era fiul lui Dumnezeu și una cu Tatăl Său mai înainte ca să fi fost creat ceva și El întotdeauna a stat la dreapta Tatălui în mărire. Lucifer atacând poziția Fiului a pus sub sem nul întrebării
iubirea lui Dumnezeu. În felul acesta s -a aventurat să nimicească
o realitate indestructibilă. Relația dintre Tatăl și Fiul nu poate fi nimicită sau întreruptă deoarece ea aparține ontologic Ființei lui Dumnezeu iar El este același ieri, azi și în veci, adică este
neschimbător (Evrei 13: 18; Iacov 1: 17)
Această realitate vorbește despre cuvintele – profetice ale
Mântuitorului cu privire la patimile și învierea Lui. În acest context hazardata întrebare care începe cu DACĂ… nu își mai

173 Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, vol. 1,
București, [Cu rierul Adventist], 1987, p. 18.
174 Ibid., p. 21.

94 găsește sens. Cine știe, poate, se va găsi cineva care să ducă
raționamentul într -o direcție greșită din dorința de a susține teoria
predestinației. Ce este rău în faptul că Tatăl și Fiul, implicați
deopotrivă în Planul de Salvare, au văzut mai înainte de toți vecii
ca la vremea potrivită va trebui să predea universului lecția iubirii supreme !? Nu trebuie omis faptul că dificultatea, prețul și agonia
acestei drame universale nu se măsoară în grade de periculozitate căci moartea nu -L sperie pe Dumnezeu (Ioan 10: 17), ci ea se
măsoară în victime .
Întreaga oaste îngerească a fost implicată în această
furibundă răzvrătire și chiar îngerii cei ascultători au fost afectați de pretențiile lui Lucifer și a acoliților lui. „ Întreaga oaste
îngerească a fot convocată să apară înaintea Tatălui pentru ca fiecare caz să fie hotărât. […] Îngerii cei buni au plâns la auzirea
cuvintelor lui Satan și a laudelor lui triumfătoare .”
175 Păcatul
afectează orice relație de familie. Dovada acestei realități stă în faptul că flagelul pă catului a cauzat pe de o parte, pentru scurt
timp despărțirea sau mai corect spus întreruperea relației dintre
Tatăl și Fiul (Matei 27: 46) cum și a relației dintre Tatăl și fii
176.
Nu în ultimul rând, reamintim că păcatul a afectat relația de
familie exprimată la nivelul creaturilor lui Dumnezeu (Genesa 4:
4-8; Matei 10: 21) iar răul provocat de revolta heruvimului
ocrotitor este atât de profund și universal încât depășește orice sistem de evaluare umană sau îngerească. Prin urmare, numai Dumnezeu Atotputer nicul poate evalua și prezenta obiectiv prețul

175 Ellen G. White, Istoria Mântuirii, București, Alege Viața, 1996, p. 11.
176 Vezi tipologia pildei fiului risipitor – Luca 15

95 plătit. El nu numai că este în măsură să facă acest lucru dar L -a și
făcut când a cântărit imensul preț – moartea Fiului – în schimbul
mântuirii noastre.177

Iubirea – platformă de comunicare între bărbat și
femeie
Până acum, am analizat conceptul de familie regăsit ca o
expresie a voii lui Dumnezeu la orice nivel existențial reprezentat de viață inteligentă. Atenția ne -a fost îndreptată în primul rând
asupra Familiei Trinitare ce definește prin Sine noțiunea d e
Familie, după care am punctat câteva aspecte despre unicitatea legăturilor și relațiilor ce se pot regăsi și în familia îngerească. Am demonstrat că nu greșim deloc când afirmăm că îngerii, între ei, sunt frați pentru că mulțimea lor reprezintă o familie ; ei au
aceeași origine, sunt ființe egale ca natură și relațiile dintre ei se bazează pe iubire. De asemenea nu greșim când spunem că, într -un
sens lărgit, toate ființele inteligente formează o mare familie deoarece au origine comună și manifestă dragoste una față de
alta. (Observăm că de aici lipsește un element fundamental, natura comună, ce face ca sensul de familie să fie mai diluat.)

177 Meditează la faptul că pentru Dumnezeu a fost posibil mai degrabă să- Și
dea viața și să o ia înapoi decât să accepte pretențiile lui Lucifer care cerea să
fie și el membru în Familia Treimică. Din această realitate rezultă ca Familia
sub toate aspectele ei așa cum rezultă din expresia ființei lui Dumnezeu este inviolabilă. Vezi primele capitole din cartea Patriarhi și Profeți de Ellen G.
White cum și primele capitole din cartea Istoria Mântuirii de același autor.

96 În această subîmpărțire vom dezbate problematica ridicată
de apariția familiei omului, „ creat de Dumnezeu din prea plin ul
comuniunii de dragoste al celor trei Persoane dumnezeiești ”178 cu
scopul de a reflecta bunătatea Sa. Acest studiu prezintă un interes
aparte deoarece familia umană, unică și inconfundabilă, reflectă
cel mai fidel aș zice, modelul de familie definit și exi stent în
Trinitatea Divină.179

Unicitatea existențială a familiei umane
După cum am văzut, noțiunea de familie se justifică doar
atunci când pot fi regăsite și îndeplinite cerințele și caracteristicile de bază. În primul rând trebuie să existe sau să fie create cel puțin două ființe cu aceeași natură sau egale, în al doilea rând, acele

178 Preot Dr. Vasile Răducă, op. cit. , p. 60.
179 Afirmația poate fi atacată dar cu toate acestea ea se limitează la revelația
scrisă deoarece Biblia arată că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu și
în același timp, Ea nu amintește nimic de vre -o altă creatură că ar avea această
calitate. Această tăcere a textului sacru poate să însemne multe și dacă este
asociată cu ideea s ugerată de Isus că îngerii sunt constituiții într -o cu totul altă
legătură de familie (vezi Matei 22: 24 -30) ajungem la o problematică foarte
spinoasă. Concluzia ar fi că omul este singura ființă ce poartă chipul lui
Dumnezeu. Dar în acest punct al raționamentului teologic trebuie să semnalăm două lucruri foarte importante: 1. Care teolog poate să definească cu precizie
chipul lui Dumnezeu ca apoi să îl identifice și în alte ființe. 2. Istoria teologiei
arată că pasajul din Matei a cunoscut atâtea interpret ări încât este imposibil să
nu remarci că nici pe departe concluziile secolelor de studii nu converg. Prin
urmare subiectul este extrem de dificil deoarece raportul biblic este laconic.
Dumnezeu a ales să ne descopere doar atât cât avem nevoie pentru mântu ire iar
restul de minune nerevelată va face obiectul de studiu în veșnicii. Așadar
trebuie să pășim cu grijă de acest teren minat.

97 ființe să își găsească originile în aceeași realitate180, iar în al treilea
rând, familia constituită să aibă aprobarea lui Dumnezeu . Iată cele
trei elemente fundamentale ce stau la baza conceptului de familie.
Dumnezeu, prin crearea familiei umane, a intenționat să- Și
descopere chipul și caracterul în așa fel, încât orice făptură
inteligentă să poată înțelege cum Dumnezeu este Iubire. Dumnezeu
a creat mai întâi habitatul în care să planteze viața în varietatea infinită de forme. Astfel a creat pământul, uscatul și mările, lumina, soarele, luna, stelele etc. Când Dumnezeu a considerat că viața poate fi plantată pe Terra a început să creeze verdeață, pomi, pești, păsări, târâtoar e, mamifere și în cele din urmă, L -a creat pe om.
181
Dacă citim cu atenție raportul genezei, vom constata că
Dumnezeu a creat viața vegetală într -o multitudine de forme, cu
siguranță n -ar fi greu să ne imaginăm că El a împodobit pământul
doar cu câte un exe mplar din fiecare specie de plantă, arbust sau
pom. Scriptura lasă să se înțeleagă faptul că Dumnezeu a înfrumusețat pământul dăruindu- i o vegetație bogată ( Genesa 1:
11-12) și atunci „c ând a ieșit din mâna Creatorului său, pământul
era deosebit de frumos. Suprafața sa era variat dispusă, cu munți,
dealuri și câmpii, intersectate din loc în loc de râuri mari și lacuri încântătoare; dar dealurile și munții nu erau prăpăstioși și accidentați, plini de coborâșuri amețitoare și abisuri înspăi-mântătoare, așa cu m sunt astăzi; vârfurile ascuțite și inegale ale
munților pământului erau îngropate sub pământul roditor, care

180 Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt din aceeași origine pentru că pur
și simplu EXISTĂ. „nu putem vorbi despre origine a lui Dumnezeu în sensul
propriu al cuvântului origine ”
181 Nu am intenționat ca înșiruirea să reflecte ordinea creației. (vezi Geneza 1)

98 făcea ca pretutindeni să crească o vegetație luxuriantă. Nu existau
mlaștini nesănătoase sau pământuri aride. Boschete pline de
farmec și flori d elicate se înfățișau ochilor în orice parte ai fi
privit. Înălțimile erau acoperite de copaci mult mai falnici decât cei care există astăzi. ”
182
Tot în istorisirea creației putem citi că Dumnezeu, după ce a
terminat de creat făpturile necuvântătoare, le- a binecuvântat și le -a
spus: „ Creșteți, înmulțiți- vă, și umpleți apele mărilor; să se
înmulțească și păsările pe pământ .” (Genesa 1: 22) Această
poruncă era destinată doar lumii animale nu și lumii vegetale. Creatorul o rostește și în dreptul omului. (Genesa 1: 28) Faptul că
Dumnezeu a poruncit vietăților și omului să se înmulțească ne duce cu gândul că El a creat câte o pereche
183 din fiecare
exemplar de animale ca și perechea de oameni iar acestea aveau
să se înmulțească ulterior cu scopul de a umple pământul. Din
toată creația, chiar dacă animalele au primit aceeași poruncă, omul este singura ființă ce se procreează motivată fiind de iubire. „Ființele omenești erau o ordine nouă și distinctă. Ele au fost
făcute după chipul și asemănarea Sa .”
184 (Genesa 1: 26- 27)
Dumnezeu a creat întregul univers și îngerii din iubire și ca
urmare „lumea (își) are un temei… în rațiunea și dragostea Creatorului ei.”
185 Omul este capabil să- și manifeste dragostea
familială printr -o relație de iubire fecundă; o caracteristică

182 Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, vol. 1,
București, [Curierul Adventist], 1987, p. 2 9.
183 Vezi Geneza 2: 19 -20
184 Francis D. Nichol, op. cit. , p. 1081.
185 Părintele Galeriu, Jertfă și Răscumpărare, [București], Harisma, f.a. , p. 55.

99 existenț ială se deosebește de orice altă familie cerească,
cunoscută de om. Am arătat în capitolele anterioare că atât îngerii
cât și omul sunt numiți fii lui Dumnezeu. Biblia numește pe îngeri „ fiii lui Elohim (Iov: 1. 6; 2: 1) ”
186 și tot în Scriptură citim
că Hristos, comparând cu îngerii pe credincioșii Lui, înviați la a doua venire, afirmă că ei „nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer .” (Matei 22: 30)
În ceea ce privește natura îngerilor, textul sacru nu face nici
o remarcă directă cu privire la faptul că ei ar fi ființe asexuate.
Din tipologia biblică putem să obținem suficiente informații atât cât să definim sumar societatea angelică. În cartea Genezei, adresându -se către Lucifer (conducătorul îngerilor căzuți),
Dumnezeu îi face următoarea făgăduință: „Vrăjmășie voi pune
între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei . Aceasta îți va
zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul .” (Genesa 3: 15). Când,
Creatorul îi spune Satanei că sămânța femeii va fi în conflict cu sămânța șarpelui, viza un timp nu prea îndepărtat și vedea că cei doi fii ai femeii, Cain și Abel, vor fi primii oameni ce se vor separa în două tabere vrăjmașe. „Uciderea lui Abel a fost primul exemplu de vrăjmășia despre care Dumnezeu spusese că va exista
între șarpe și sămânța femeii; (adică) între Satana și supușii săi
(pe de o parte) și Hristos și urmașii Lui (de partea cealaltă) .”
187
Se poate spune că urmașii lui Satan și ai demonilor lui nu
sunt ființe născute prin împreunare ci sunt oameni câști gați de

186 Adalbert Orban, Curs de Teologie Sistematică, cap. XIV, Agenții speciali ai
lui Dumnezeu – Îngerii, Bucureș ti, f.ed., 1996, p. 60.
187 Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, București,
[Curierul Adventist], 1987, p. 69.

100 partea lui în acțiunea de răzvrătire împotriva Creatorului.188 Pe de
altă parte, știm că Isus a afirmat despre îngerii din ceruri că ei nu
se căsătoresc (Matei 22: 30), deci familia îngerilor este structurată
diferit de familia umană și devreme ce ei nu se unesc prin
legământ de căsătorie, de ce să fie ființe sexuate!189
Dicționarul de magie și demonologie împarte societatea
îngerilor în două categorii; îngeri buni și ascultători, și îngeri răi
și decăzuți. În acest dicționar, descrierea lumii îngeril or și
căderea în păcat sunt comentate într -o manieră originală tributară
pasajului din Genesa 6: 2. Autorul articolului menționează că unii
dintre îngeri (fiii lui Dumnezeu) s -au îndrăgostit de pământence
și s-au hotărât să -și aleagă neveste dintre ele. În urma acestei
alegeri a apărut păcatul și odată cu el cohorta de heruvimi s- a
separat în două categorii. „ Îngerii cei buni au rămas asexuați, în
timp ce îngerii răi sunt legați de sexualitate .”190 Teoria reflectă
superstițiile și miturile populare românești.

188 Geneza 6: 2 este un text dificil și majoritatea teologilor spun că aici este
vorba de împreunarea dintre îngerii căz uți și fetele oamenilor; rezultând uriașii
din vechime. Dacă studiem cu atenție și păstrăm contextul și tipologia, vom
vedea că „fii lui Dumnezeu ” sunt de fapt urmașii lui Set care au privit la
„fetele oamenilor ” și le -au luat de neveste. Aici este semnalată apostazia
grupei credincioase de oameni prin faptul că s -a încuscrit cu neamul
necredincios al lui Cain. Dacă vreți este reacția lui Dumnezeu, reacție ce o găsim exprimată și în Noul Testament (2 Corinteni 6: 14 -15) Dumnezeu a
decretat încă de la începu t că între credincioșii Lui și oamenii apostaziați nu
trebuie să existe legături strânse. De asemenea vezi (Ezra 9: 2. 12; Neemia 10:
30; 13: 25. 27)
189 Orice relație sexuală în afara unui legământ de căsătorie este considerată de
Dumnezeu ca fiind adulter , călcarea poruncii a șaptea – păcat. Dacă îngerii nu
se unesc în legământ de ce ar avea sex !?
190 Ivan Evseev, Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească,
Timișoara, Amarcord, 1997, p. 200.

101 Fără pretenția că am elucidat subiectul încercăm să
concluzionăm afirmând că îngerii sunt duhuri, spirite, și prin
urmare nu au neapărat un trup (Evrei 1: 14). Dicționarul esoterismului oferă mai multe variante de răspuns în dreptul cuvântului înger, dar nici una dintre ele nu prezintă îngerii ca
ființe sexuate ce pot da naștere la urmași.
191 Afirmațiile că
îngerii ar putea să nască pui de înger sunt extrem de rare, aproape inexistente, dar în același timp se pot găsi o mulțime de explicații care vin să ex pliciteze înmulțirea numărului lor.
În dicționarul de mitologie populară se spune că
„numeroasele credințe din mitologia diferitelor popoare explică
apariția duhurilor malefice prin transfigurarea universului uman de către sufletele celor morți în circumstanțe nefirești .”
192 Armata
diavolească a lui Satan se mărește datorită faptului că sufletele oamenilor răi care mor, devin demoni. „ Copii mici care mor
îndată după botez,… se prefac … în îngeri .”
193 După cum putem
constata, credințele păgâne păstrează rezerve atunci când trebuie să afirme că îngerii ar fi ființe sexuate. Aceasta înseamnă mult pentru toți cei care caută să înțeleagă adevărul cu privire la aceste creaturi. Pe de altă parte, Biblia afirmă că omul este o ființă diferită de îngeri, orice ar implica și ar însemna această diferență, deoarece Dumnezeu l -a creat pe om cu puțin mai prejos decât
îngerii (Psalmul 8: 5; Evrei 2: 7). Cu privire la înmulțirea

191 Pierre Riffard, Dicționarul esoterismului, [Bucure ști], Nemira, 1998, p.
148-149.
192 Antoaneta Olteanu, Metamorfozele sacrului – Dicționar de mitologie
populară, [București], Paideia, f. a., p. 150.
193 Ibidem.

102 îngerilor buni, Scriptura amintește faptul că Dumnezeu „ din
vânturi face îngeri ai Lui; și dintr -o flacără de foc, slujitori ai
Lui” (Evrei 1: 7). Despre numărul îngerilor răzvrătiți nu se
amintește nimic, ceea ce sugerează că numărul nu se modifică.
Am analizat până acum, prin comparație, diferențele dintre
îngeri și om și am arătat că în timp ce omul se constituie ca ființă
sexuată, îngerii sunt creaturi asexuate. Cu alte cuvinte, omul
dispune ontologic de capacitatea prin care își manifestă dragostea reciprocă în cadrul unui legământ de iubire (căsătorie) și din această contopire rezultă un alt om (copil, un rod). Acesta este rodul iubirii ce vine în urma răspunsului reciproc dintre un bărbat și o femeie, și constituie unul din elementele ce oferă unicitate familiei umane creată după chipul lui Dumnezeu.
În următorul subcapitol vom aborda problematic a ridicată
de chipul lui Dumnezeu așezat în ființa umană. Cu alte cuvinte vom încerca să identificăm motivul care ne determină să afirmăm
că familia umană, rezultată prin căsătoria dintre un bărbat și o
femeie, este o priveliște unică și inconfundabilă a c hipului lui
Dumnezeu.

Implicații ale prezen ței Chipului în ființa umană
Încercăm în continuare să ne apropiem cu sfială de
frumusețea și misterul Chipului lui Dumnezeu. În primul rând subiectul este limitat de măsura revelației (1 Corinteni 13:9), iar în al doilea rând este limitat de neputința umană. O creatură nu

103 poate să cuprindă cu mintea pe Dumnezeu. El este în afara
limitelor, sfidează puterea gândului, este în afara universului; El
este Dumnezeu. Totul Îi este subordonat și nimic nu este deopotrivă cu El. „ De aceea Sfânta Treime nu va fi niciodată
alterată de felul cum o percepem, ci felul nostru de a o percepe va fi afectat în funcție de profunzimile noastre sufletești care sunt dispuse sau nu să fie determinate de Duhul Sfânt .”
194 Acest
adevăr este subliniat de Pavel când adresându- se corintenilor le
spunea că omul firesc nu poate înțelege descoperirile lui Dumnezeu dar omul duhovnicesc le înțelege și umblă în adevăr
pentru că are gândul lui Hristos (1 Cor. 2. 12- 16).
195
În Genesa 1: 26- 27 citim: „ Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem
om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; … Dumnezeu a
făcut pe om după chipul Său, l -a făcut după chipul lui Dumnezeu;
parte bărbătească și parte femeiască i -a făcut .” Mai întâi, trebuie
remarcată tensiunea dintre plural și singular regăsită în cuvintele
rostite de Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu a exprimat intenția
de a crea pe om, El S -a adresat colaboratorilor Săi (în creație au
fost implicate toate Persoanele Dumnezeirii) folosind pluralul pronumelui posesiv Nostru. În contextul propoziție în care este

194 Dr. Iacob Coman, op. cit. , p. 25.
195 „Și noi n -am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să
putem cunoaște lucrurile, pe care ni le -a dat Dumnezeu prin harul Său. Și vorbim
despre ele nu cu vorbiri învățate de la înțelepciunea omenească, ci cu vorbiri
învățate de la Duhul Sfânt, întrebuințând o vorbire duhovnicească pentru lucruril e duhovnicești. Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui
Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie, și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuiesc judecate duhovnicește. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, și el însuși nu poate fi judecat de nimeni. Căci „cine a cunoscut gândul
Domnului ca să -I poată da învățătură?” Noi, însă, avem gândul lui Hristos.”

104 folosit, pronumele „Nostru ” devine adjectiv posesiv și arată că mai
mulți posesori (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt) dețin sau sunt posesorii
aceleiași realități – Chip. De aceea Domnul Hristos a putut afirma
că cine L -a văzut pe El, l -a văzut pe Tatăl, căci, spunea El: „ Eu și
Tatăl una suntem ” (Ioan 10: 30)
Faptul că Dumnezeu cel în Treime se prezintă pe Sine ca
având un singur Chip (orice s -ar înțelege prin aceasta) nu mai
creează așa mari probleme teologilor contemporani deo arece
dogma Sfintei Treimi a fost amplu dezbătută și universal acceptată de către creștinism, constituind temelia tuturor învățăturilor lui. Teologii contemporani încearcă să răspundă la multele întrebări legate de faptul că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu.
Omul se prezintă a fi nodul gordian pe care mulți nerăbdători și pripiți s -au grăbit să- l taie. Cu siguranță că această problematică
are un răspuns, parțial revelat în Scriptură, care poate fi înțeles prin rugăciune și cu o inima pregătită să -l primească.
Dumnezeu se dăruiește numai omului și aceasta se poate
vedea din faptul că El „ nu a creat chip al Lui nici luna, nici
soarele, nici frumusețea stelelor, nimic din ce vedem în creație, ci numai tu, tu ai fost constituit chip (       ) al Naturii care
este dincolo de orice minte…”
196 La această afirmație mai putem
adăuga și faptul că dintre toate ființele inteligente numai omul poartă chipul lui Dumnezeu. De unde putem deduce acest fapt !?
Biblia arată că unul este chipul lui Dumnezeu și acest chip
reflectă ontologic ființa umană creată. ( Genesa 1: 26 -27) Tot din

196 Preot. Dr. Vasile Răducă, op. cit. , p. 110,

105 Scriptură știm că îngerii sunt ființe deosebite de om (vezi
subcapitolul anterior). Având un singur chip și două clase de
ființe distincte este foarte dificil să afirmăm că și îng erii și
oamenii sunt purtători ai chipului divin; dar nici nu putem susține cu certitudine că ființele angelice nu prezintă nici o asemănare cu Creatorul lor.
Este greu să ne imaginăm universul în vastitate lui, adăpos –
tind numai două clase de ființe intel igente create; și cu atât mai
dificil ne -ar fi să afirmăm că celelalte ființe create de Dumnezeu
197
nu ar reflecta voința și expresia lui Dumnezeu. Subiectul este
provocator însă nu ne vom lăsa furați de el ci vom aminti doar
faptul că textul sacru confirmă că omul este „în virtutea chipului
după care a fost creat – Fiul Omului, Omul prin excelență, Isus
Hristos, în a cărui Persoană vedem pe Dumnezeu Însuși -, omul,
regele pământului, e și regele universului. Orice altă ființă de pe
oricare altă planetă poat e să aibă aceeași valoare biologică ca și a
noastră, dar ea nu se apropie câtuși de puțin de valoarea ontologică și spirituală care există numai într- o singură creatură vie a
universului: omul creat după chipul lui Dumnezeu. ”
198
Misterul chipului rezultat în sine din faptul că Dumnezeu în
Trei Persoane se prezintă ca fiind Singurul Dumnezeu – Eu sunt
(Exodul 20: 2) este sintetizat în ființa umană prin realitatea a două persoane create și totuși un singur om. Teologie răsăriteană și apuseană privesc deopotriv ă cu mirare sfântă spre acest adevăr

197 În teologie se susține afirmația că mai există și alte planete ce adăpostesc
forme de viață inteligentă; aceste ființe, se presupune că au o formă umanoidă.
198 Alexandros Kalamiros, Sfinții Părinți despre originile și destinul omului și
cosmosului, Sibiu, Deisis, 1998, p. 9.

106 exprimat de Realitatea care este prin Sine și o numesc drept cea
mai mare Taină dintre taine. Luându -și privirea de la Realitatea
Însăși și așezând -o asupra omului ce reflectă pe Dumnezeu,
părintele Stăniloae constată că acesta sintetizează în ființa și natura
lui același mare mister și aceasta îl face să exclame că „… unitatea
persoanei umane e o taină deosebită …”199

Femininul – realitate care exprimă chipul divin
Înainte de toate trebuie să amintim faptul că, atunc i când
rostim cuvântul om, în conformitate cu Genesa 1: 26- 27 „înțelegem
deopotrivă și bărbat și femeie ”
200 Raportul Biblic arată că „Adam ”
nu era doar numele primului bărbat ci era numele generic al speciei –
om și prin urmare acest nume „nu desemnează sexul ci atributul
(sau numele materiei) din care a fost creat .”201* (Genesa 1: 27). De
aici putem învăța că din punct de vedere calitativ, ontologic, femeia este egală bărbatului și prin urmare în expresia din 1 Petru 3: 7 (dând cinste femeii ca unui vas mai slab ) trebuie să vedem mai
degrabă o diferență prin asumare liberă decât o deosebire de natură. În caz contrar cele două pasaje stau în opoziție. „ La creațiune,
Dumnezeu a făcut -o să fie egală cu Adam. Dacă ei rămâneau
ascultători de Dumnezeu – în armonie cu m area Sa lege a iubirii –

199 Preot. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ort odoxă pentru
Institutele Teologice, vol. 1, București, Institutul Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1978, p. 381.
200 Poenaru Octavian, op. cit. , p. 8.
201 Preot Dr. Vasile Răducă, op. cit. , p. 77,
* Cuvântul ebraic ( ––-) (adamah) înseamnă : pământ sau sol.

107 aveau să fie totdeauna în armonie unul cu altul; păcatul însă a adus
discordie, iar unirea lor putea fi acum menținută și armonia păstrată
numai cu prețul supunerii din partea unuia sau altuia. Eva a fost prima care a păcătuit. […] Datorită cererii ei a păcătuit Adam și de
aceea ea a fost pusă sub stăpânirea soțului ei .”
202
Atât bărbatul cât și femeia au fost învredniciți să poarte
chipul lui Dumnezeu și singularitatea și unicitatea lui exclude de la sine orice teorie care prezintă pe Adam și Eva ființe diferite din
punct de vedere ontologic. Faptul că cei doi erau ființe egale este justificat și de legământul căsătoriei ce leagă prin binecuvântare două ființe egale în origini, natură și scopuri, căci așa se justifică orice familie nouă ce se întemeiază. Căsătoria ca instituție creată de Dumnezeu în Paradis, prin faptul că își păstrează valabilitatea sfidând timpul și căderea omului, arată și astăzi că bărbatul și femeia au rămas egali în natură, având aceleași origini.
Adam a înțel es că prin el și nu fără el, Eva va deveni
„mama tuturor celor vii ” (Genesa 3: 20) și astfel cei doi vor fii
protopărinții omenirii; dar mai mult decât atât ei vor fi inițiatorii unei genealogii care va aduce în cele din urmă pe acela ce a fost numit de Du mnezeu „Sămânța femeii care va zdrobi capul
șarpelui ” (Genesa 3: 15). Creatorul a condiționat iubirea lui
Adam de dragostea Evei și sfidând deosebirea dintre sexe, născocită și închipuită de noi, a intenționat să arate prin om, întregului univers, că dragostea nu dă naștere la diferențe ci

202 Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, vol . 1,
București, [Curierul Adventist], 1987, p. 47.

108 dimpotrivă, este principiu unificator ce are forța să sintetizeze
iubirea făcându- i chip.
Pentru mulți teologi elementului sexual ca realitate
existentă în omul care poartă chipului lui Dumnezeu, a ridicat
mari semne de întrebare. În timp, Creștinismul a depus eforturi considerabile să asimileze acest adevăr greu digerabil și nici nu este de mirare că s- a dovedit neputincios în a înțelege simplitatea
revelației, deoarece, conștiința colectivă a geniului creștin era obosit ă și adormită de cântecul de leagăn al lui Platon. Astfel, de -a
lungul timpului au fost elaborate diferite învățături ce au avut ca prin scop să explice, pe de o parte, prezența în om a dimensiunii sexuale ca reflectare a chipului divin, iar pe de altă par te, să
explice misterul naturii umane separată în două sexe.
Prin studiile lui despre antropologie, Grigore de Nyssa
numit pe drept „ părinte al Părinților”
203, a marcat puternic
gândirea răsăritului creștin de după el și așa se face că „teologii moderni l -au numit Augustin al Răsăritului.”
204 El încearcă să
elucideze misterul chipului elaborând mitul celor două creații, învățătură care, deși susține egalitatea dintre bărbat și femeie, rămâne totuși tributară filosofiei lui Platon. Cu ajutorul teoriei creației duble, el rezolvă tensiunea provocată de prezența
femininului afirmând că mai întâi a fost „ o creație a naturii
generale a omenirii, creație spirituală și plenară, și după aceea creația oamenilor concreți și diferențiați în două sexe. ”
205

203 Preot Dr. Vasile Răducă, op. cit. , p. 8,
204 Ibidem.
205 Idem. p. 64.

109 Episcopul Nyssei du ce mai departe raționamentul său afirmând că
numai „ prima creație ar fi cea după chipul lui Dumnezeu ”206, iar
cea de- a doua care descrie omul diferențiat în două sexe vine ca
să împlinească pliroma. În concepția lui, bărbatul și femeia
descriu istoric pe omu l ce prin capacitatea lui de reproducere,
urmează planul lui Dumnezeu împlinind și consumând în același
timp pliroma .207 Astfel, Adam este primul om din „ succesiunea
celor ce vor constitui pliroma ”208 dar nu se precizează cine va fi
ultimul. Hristos Întrupat n u este văzut ca al doilea Adam ci El
face parte din mulțimea oamenilor ce se vor succeda pe pământ. Teoria este tributară filosofiei platonice și are destul lacune, dar ne face să înțelegem câtă energie creativă s- a depus și se depune
încă, pentru a rezolv a problematica adusă de prezența femininului
ca realitate existentă a chipului divin. Prin urmare, spunem că Grigore de Nyssa vede în ordinea istorică a creației umane o realitate ce nu poartă chipul lui Dumnezeu iar, creștinismul nu mai este nevoit să răspundă la întrebările incomode ale criticilor.
Pe de altă parte, în opoziție cu teoria celor două creații a lui
Grigore de Nyssa stă mitul androginului ce vine să explice că Adam purta reprezentate în trupul său însemnele ambelor sexe, dar Dumnezeu a luat d in el elementele feminine creând astfel
două ființe distincte dar incomplete. Această teorie încearcă să susțină existența chipului divin atât în bărbat cât și în femeie dar reflectarea lui se poate vedea în mod plenar doar în unitatea celor

206 Ibidem.
207 Pliroma este totalitatea oamenilor ce se vor naște și se vor succeda în
istorie, pe care Dumnezeu în preștiința Lui, Îi vede ca pe unul singur.
208 Preot Dr. Vasile Răducă, op. cit. , p. 64.

110 două ființe. D umnezeu a separat în două pe omul în care își
așezase chipul și atunci când un bărbat și o femeie se leagă în
taina căsătoriei, chipul se unește și se împlinește.
Teoria este lunecoasă deoarece se apropie foarte mult de
raportul Scripturii, ba chiar își g ăsește un punct de sprijin în
Genesa 2: 18 unde sunt consemnate cuvintele prin care Dumnezeu
și-a exprimat gândul spunând că „ nu este bine ca omul să fie
singur ” (Genesa 2: 18). Termenul ebraic  (lăvado) tradus de
Cornilescu cu „singur ” înseamnă de fapt bucată și aceasta face ca
expresia din versetul 18 să poată fi tradusă și altfel: „nu este bine ca omul să fie o singură bucată” . Cu toate acestea traducerea
realizată de Cornilescu este fidelă contextului general al Scripturii în timp ce cealaltă tr aducere întră în conflict cu multe din
afirmațiile Ei și creează probleme serioase în dreptul dogmei întrupării Fiului.
209 Pe de altă parte, în acord cu teoria
androginului, nu putem exclama în dreptul unui bărbat sau a unei femei: „Iată un om !” pentru că a m fi nerealiști în a exprima
realitatea, ci corect ar trebui să spunem: „Iată o jumătate de om! ”
Teoria prezintă foarte multe elemente comune cu învățătura
despre om consemnată în textul sacru, dar în același timp se distinge fundamental prin faptul că vi ne să afirme adevărul despre
om plecând de la premise false. Mitul androginului prezintă crearea

209 Pilat, vorbind despre Hristosul întrupat a spus: Iată Omul ! (Ioan 19: 5) Care
om ? ar întreba un su sținător al mitului androginului. Isus a fost necăsătorit.
Cum ar putea fi El plinătatea Chipului (Evrei 1: 3) !? Pe de altă parte dacă- L
considerăm pe Hristos al doilea Adam (1 Corinteni 15: 45 -46) ajungem la
concluzia că Isus era hermafrodit cum Adam a f ost. ( să ne ierte Dumnezeu că
am îndrăznit să rostim concluzia aceasta)

111 femeii ca fiind momentul separării de întreg, sau mai exact spus,
ruperea întregului, în timp ce în Biblie „ femeia este prezentată ca
întregind crearea lui Ada m”210 (Genesa 2: 20- 24) După cum se
observă, direcțiile din care provine afirmația că omul este separat în
două sexe, sunt diametral opuse și chiar dacă afirmația mitului este confirmată de Scriptură, în teologia biblică nu se acceptă proverbul care spune că „toate drumurile duc la Roma .”
Ca să facem un pas mai departe, concluzionăm că tensiunea
provocată de prezența femininului ca realitate a chipului așezat în om este resimțită doar în contextul unui creștinism tributar filosofiei. Creștinismul biblic nu în tâmpină probleme din cauza
aceasta pentru că Biblia nu se sfiiește în a susține că bărbatul cât și femeia sunt purtători ai chipului divin, chiar dacă această afirmație presupune implicit identificare lui Dumnezeu cu o ființă feminină.
Trebuie reținut fap tul că Scriptura nu vorbește despre
Dumnezeu ca despre o Ființă sexuată și orice afirmație în acest sens este nefondată, având caracter speculativ chiar dacă ea se bazează pe faptul că în ființa umană este reflectat chipul divin. Pe de altă parte, toți cre știnii recunosc faptul că în Biblie, Dumnezeu
se identifică cu un tată (Matei 7: 9. 11) cât și cu o mamă (Isaia
49: 14- 15; 66: 13),
211 dar nu toți sunt de părere că această
asemănare pe care Dumnezeu și -o asumă rămâne doar la nivelul
unei tipologii. Astfel, s-au găsit destui teologi excentrici care au
depus eforturi uriașe pentru a identifica și dovedi care dintre

210 Sakae Kubo, Theology and Ethics of Sex, Washington D.C., Review and
Herald Publishing Association, 1980, p. 20.
211 Vezi, *** , Dicționar biblic, vol. 2, București, Sthephanus, 1996, p. 286- 287.

112 persoanele Sfintei Treimi reprezintă principiul femininului și care
marchează principiul masculinului.212
Prin natura feminină, ca element ce completează natura
chipului așezat în om, Dumnezeu nu urmărește să ne sugereze că
Ființa Lui este separată în două dimensiuni, masculină și feminină, ci intenționează să pună în valoare iubirea , făcând
cunoscut înaintea tuturor creaturilor Sale că singurătatea și monotonia nu- și găsesc loc în universul creat de El. Astfel,
tensiunea provocată de prezența dimensiunii feminine nu poate fi resimțită în raportul dintre creatură și Creator, manifestat pe verticală, deoarece Dumnezeu nu poate fi comparat cu nimic (Psal mul 89: 6; Isaia 40: 18) ci ea trebuie să fie identificată în
relația pe orizontală, adică în legăturile dintre bărbat și femeie.
În raportul Genezei se poate vedea cum Dumnezeu conduce
lucrurile spre momentul de apogeu al creației. După ce creează bărbat ul și înainte de a crea femeia, deci între aceste două
momente ce constituiau o singură lucrare, Dumnezeu dorește să exemplifice în mod practic efectele singurătății. Toate ființele inteligente, create de Dumnezeu și prezente la sărbătoarea creației (Iov 38: 4 -7) aveau să înțeleagă din experiența lui Adam,
adevărata valoare a familiei.
Prin cuvintele „ nu este bine ca omul să fie singur ”
213 (Genesa
2: 18) trebuie să înțelegem că Dumnezeu a făcut o afirmație și nu o

212 S-a ajuns să se afirme că Tatăl este principiul masculinului, Duhul Sfânt
marchează prezența femininului iar Fiul este Fiu. Sunt zeci de analogii
tipologice care dacă l -am lua în studiu ne -ar răpii tot spațiul și pe de altă parte
ele fac obiectul unor indivizi cu preocupări mai „ nobile ”.

113 constatare. Mulți teologi susțin că Dumnezeu, după ce l -a creat pe
Adam, a constatat că îi mai trebuia ceva și prin urmare a inițiat un
plan pentru crearea Evei. Nu este corect să privim raportul creației în maniera aceasta deoarece lucrurile stau cu totul altfel. „ Bucuria
relației dintre bărbat și femeie era gândită de Dumnezeu dar pentru ca ea să apară trebuia să existe un moment ideal pentru a fi împreună și acest timp de așteptare l -a făcut pe Adam să înțeleagă
că nu este bine… ”
214 Un autor umorist sublinia faptul că Dumnezeu
avea în plan să creeze pe Eva deoarece El a văzut mai dinainte că „nici măcar în Paradis nu e bine ca omul să fie singur, sau mai bine
zis, cu atât mai mult în paradis .”
215
Genesa 1: 27 ne spune că „Dumnezeu, L -a făcut pe om de
la început parte bărbătească și parte femeiască. ”216 însă tot din
raportul biblic înțelegem „că a existat un timp în care bărbatul a
experimentat viața de unul singur în cadrul unei lumi perfecte.
217(Genesa 2: 19) În acest timp el a activat intr -un mod
care l -a ajutat să descopere că era incomplet .”218

213 Această formulare este de fapt o ipoteză ce avea să fie demonstrată.
Dumnezeu în calitate de profesor, preda lecția iubirii înaintea universului Său.
Dacă ne imaginăm scena creației ca o sală de clasă pute m reconstrui situație
cam așa: „Și acum veți vedea că nu este bine ca omul să fie singur ”. Ceea ce a
urmat a fost demonstrația. Să nu uităm însă că Dumnezeu nu a urmărit să arate
doar îngerilor și celorlalte creaturi această lecție, ci și omul trebuia să o învețe
fiind de fapt subiectul care demonstra practic.
214 Alberta Mazat, Thet Friday in Eden, Bois, 1981, p. 13
215 Petru Lascău, Între zâmbet și suspin, [Oradea], [Shalom], [1997], p. 70.
216 Sakae Kubo, Theology and Ethics of Sex, Washington D.C., Review and
Herald Publishing Association, 1980, p. 19.
217 Adam a dat câte un nume tuturor animalelor dar el nu le -a ales nume în sistem
de loterie pentru că le cunoștea natura și obiceiurile de aceea a ținut cont de
anumite criterii așa încât numele alese să reprezin te animalul respectiv. Această

114 Ne într ebăm de ce a fost nevoie ca Adam să treacă printr -o
astfel de experiență. Răspunsul este cât se poate de simplu și el
vizează elementul de bază al constituirii familiei umane. În
primul rând trebuie să înțelegem că momentul creări femeii nu coincide cu mom entul constituirii familiei. Atât Eva cât și familia
sunt două realități create de Dumnezeu dar nu sunt simultane ci una succede pe cealaltă sau mai bine spus rezultă din cealaltă. „Biblia afirmă lămurit că unirea oamenilor prin căsătorie este
ideea lui Du mnezeu. ”
219 În raportul Genezei avem relatat
momentul primei căsătorii. Să ne reamintim împreună:
Mai întâi Dumnezeu a creat pentru Adam un ajutor potrivit, o
femeie ( Genesa 2: 21- 22). Apoi Dumnezeu a prezentat -o pe Eva lui
Adam ( Genesa 2: 22). În urma aces tei întâlniri, Adam a exclamat
cu bucurie: „Iată în sfârșit aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va numi femeie, pentru că a fost luată din om .” (Genesa 2: 23) În urma consimțământului pe care Adam
l-a rostit cu mare plăcere și satisfacție, Dumnezeu rostește
binecuvântarea în dreptul celor doi oameni. ( Genesa 2: 24)
220
Acestea sunt elementele ce constituie temelia familii umane
dar analizându- le cu atenție constatăm că într -o oarecare măsură
ele sunt îndeplinite și de făpturile d in lumea necuvântătoarelor.
Fără să facă prea mare efort un teolog contemporan spunea că:

activitate l -a ajutat să constatate că numele lui nu se potrivea nici uneia dintre
acele creaturi, deoarece ele nu se ridicau prin nimic la condiția de om.
218 Alberta Mazat, Thet Friday in Eden, Bois, 1981, p. 12. – Vezi Geneza 2: 19 -20
219 Morris L. Venden, Dragoste, Căsnicie și Neprihănire prin Credință,
[Urleta], Zappy's, f. a., p. 79.
220 Vezi: Ellen G. White, Căminul Adventist, capitolul 56.

115 „privită în sine, căsătoria este ceva natural, pentru că se
întemeiază pe diferența firească dintre sexe, potrivit căreia
neamul omenesc nu s -ar putea menține și înmu lți.”221 Este
înfricoșătoare simplitatea acestor cuvinte și ca și cum nu ar fi suficient, dânsul afirmă în continuare: „ Nașterea și creșterea
copiilor și prin aceasta perpetuarea neamului este primul scop al
căsătoriei, așa cum a fost ea așezată de la începu t de
Dumnezeu .”
222 Ne vine greu să credem că Dumnezeu s- a implicat
atât de mult în pregătirea și înfăptuirea primei căsătorii doar ca
protopărinții omenirii să poată da naștere unui neam de oameni.
Creațiunea a fost un timp când tot cerul era în sărbătoare.
La fiecare împlinire a Cuvântului rostit „ stelele dimineții
izbucneau în cântări de bucurie, și fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov 38: 7). Nu avem intenția să minimalizăm
valoarea celorlalte zile ale creației dar cu siguranță în ziua a șasea Creatorul a descoperit apogeul iubirii atunci când „ I-a pus piatra
din capul unghiului ” (Iov 38: 6). Prima căsătorie din univers „ a
fost făcută într -o perfectă inocență ”
223 și urmărea să arate slava
lui Dumnezeu. De atunci își are începutul această insti tuție care a
fost creată „pentru slava lui Dumnezeu și spre binele omenirii. ”
224

221 Preot Ioan Mihălcescu, Dogmatica Iubirii, [București], România Creștină,
1998, p. 2 43.
222 Ibidem.
223 Matthew Henry, Commentary on the Ehole Bible, vol. 1, New York,
Feleming H. Revell, f. a., p. 20.
224 Ellen G. White, Cugetări de pe muntele fericirilor, București , Viață și
Sănătate, 1996, p. 53.

116 Departe de a fi doar unirea firească între două ființe de sex
opus, „c ăsătoria este o ilustrație a relației profunde care trebuie să
existe între Dumnezeu și poporul Său.”225 Identificarea în simbol
merge până într -acolo încât după patru mii de ani Dumnezeu Își
descoperă iubirea față de om în aceeași zi a săptămânii. La
creațiune piatra din capul unghiului a fost căsătoria dintre Adam și Eva )Iov 38: 6) iar la recreațiune Piatra d in capul unghiului ce
leagă pe om cu Dumnezeu într -o familie a fost Hristos (Efeseni 2:
19-22).
226
Prin căsătorie Dumnezeu dovedește cum dragostea este
forța motrice ce unește două persoane într -un singur trup.
Binecuvântarea rostită de Dumnezeu cu ocazia f iecărei căsătorii
este o constatare a iubirii și o reflectare a chipului Treimii. „Atunci când Creatorul a unit mâinile perechii sfinte, în
legământul căsătoriei, spunând: „De aceea va lăsa omul pe tatăl
său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și amândoi vor fi
una” (Genesa 2: 14) El a enunțat de fapt legea căsătoriei pentru
toți fiii lui Adam, de la el până la sfârșitul timpului. ”
227 Bărbatul
și femeia uniți în sfântul legământ al căsătoriei trebuie să fie atât de aproape unul de altul încât părinții, frații, asociații, prietenii

225 Morris L. Venden, Dragoste, Căsnicie și Ne prihănire prin Credință,
[Urleta], Zappy's, f. a., p. 79.
226 „Așadar, voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți
împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți pe
temelia apostolilor și proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus
Hristos. În El, toată clădirea, bine închegată, crește ca să fie un Templu sfânt
în Domnul. Și prin El și voi sunteți zidiți împreună, ca să fiți un lăcaș al lui
Dumnezeu, prin Duhul. ”
227 Ellen G White, Căminul Adventist, București, Viață și Sănătate, 1996, p.
315.

117 sau copii lor să nu se poată infiltra în taina legăturii lor. „Numai
Dumnezeu trebuia să fie mai aproape de o persoană decât este
soțul sau soția .”228 În sensul acesta familia lui Adam era o
reflectare a unității Familiei Trinitare. Cererea lui Lucifer de a participa în sfatul Treimii este un preambul al pretenției de avea să fie manifestată mai târziu în Eden. Marele consilier sau
sfătuitor, sub pretenția că urmărea binele familiei lui Adam s -a
dovedit în cele din urmă a fi devoratorul tainei iubirii. Nu vreau să las afirmația neexplicitată. Conceptul modern de consiliere deși apare ca o intenție de a ajuta cuplurile in dificultate este mai degrabă o arogantă expresie a neputinței iubirii. De ce trebuie ajutată iubirea să își at ingă scopul !? Care om poate înțelege și
consilia legătura tainică dintre un bărbat și o femeie !? Cine dintre
oameni are pretenția că poate consilia iubirea conjugală !?
Eclesiastul se află neputincios în fața câtorva lucruri. El
recunoaște că: „trei luc ruri sunt mai presus de puterile mele și
chiar patru pe care nu le pot pricepe: urma vulturului pe cer, urma șarpelui pe stâncă, urma corăbiei în mijlocul mării, și urma omului la o fată. ” (Proverbele 30: 18- 19) Zborul unui vultur pe
cer este unic și incon fundabil pentru că nu se găsesc doi
cutezători ai înălțimilor care să urmeze aceeași potecă. Marea nu păstrează urma corăbiei și orice ambarcațiune își are drumul ei și urma ei proprie. Tot așa și relația unui bărbat cu o femeie nu poate fi comparată și catalogată. Deși „nu există roman de dragoste care să nu menționeze urma omului la o fată, o

228 Dandley Roger and Peggy, Married and Glad of It, Washignton, Review
and Herald Publishing Association, 1980, p. 30.

118 asemenea relația este unică, între bărbat și mireasa sa. Nici o
carte de reguli nu trebuie urmată. Nu este un proces hotărât din
timp. Aceasta este ceea ce face inti mitatea conjugală atât de
emoționantă .”229
Căsătoria dintre Adam și Eva a fost unică „și de atunci
încolo n- a mai fost nici una ca ea…”230 Ea exprimă principiul,
noțiunea de căsătorie și fiind modelul desăvârșit ce respectă toate cerințele lui Dumnezeu, stă ca simbol al relației speciale dintre
Hristos și Mireasa Lui. Trebuie să reținem că familia umană se întemeiază prin căsătorie iar căsătoria are la bază alegerea liber consimțită. Și în sensul aceasta familia stă ca simbol pentru legătura dintre Hristos și Biserică. Familia celor răscumpărați se
realizează prin căsătorie în simbol și ale la bază alegerea liber consimțită. De aceea ultima carte a Bibliei poate fi privită ca o invitație la nuntă sau mai precis spus, ca o cerere în căsătorie. Ea este celălalt capăt al podului care, peste istoria păcatului, leagă
veșnicia de veșnicie făcând astfel cântare iubirii. Aceasta este motivul pentru care cei răscumpărați „ urmează pe Miel oriunde
merge El ” (Apocalipsa 14: 4) și astfel „c ăsătoria, în loc de a fi
sfârșitul iubirii, va fi numai începutul ei.”
231
Trebuie să reținem că familia umană, constituită prin
căsătoria liber consimțită, este o reflectare a chipului lui

229 Charles R. Swindoll, Familia puternică sau înțelepciunea în viața de
familie, [S.U.A], Life Pub lishers International, 1997, p. 78.
230 Matthew Henry, Commentary on the Ehole Bible, vol. 1, New York,
Feleming H. Revell, f. a., p. 20.
231 Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, vol, 1,
București, [Curierul Adventist], 1987, p. 17 7.

119 Dumnezeu deoarece stă ca o realitate inconfundabilă, unică ce
trebuie să fie indestructibilă. „ Căsători a, deși instituită într -o lume
fără păcat, este sfântă în acest veac degradat .”232 Ea este
exprimarea iubirii care a ales iubirea și din aceasta rezultă
cântecul ce cheamă Sărbătoarea. „ Dumnezeu a sărbătorit prima
căsătorie. Astfel, această instituție își ar e originea în Creatorul
Universului. „Căsătoria este demnă de onoare ”; ea a constituit
unul dintre primele daruri ale lui Dumnezeu pentru om și este una dintre cele două instituții pe care, după cădere, Adam le- a dus cu
sine dincolo de porțile Paradisului.”
233
Înainte de a dezbate subiectul următorului subcapitol mai
trebuie amintit un lucru. Precizarea că nunta sau căsătoria este apogeul creației creează un aparent conflict între Căsătorie și Sabat. Pe drept cuvânt ne întrebăm: dacă nunta este apogeul creați ei, Sabatul ce mai rămâne să fie!? Am afirmat că legământul
căsătoriei departe de a fi sfârșitul iubirii este doar începutul ei. Despre Sabat, Biblia ne spune că a fost creat pentru om (Marcu 2: 7) și tot din textul sacru aflăm că ziua a șaptea a fost lăsa tă de
Dumnezeu ca „o amintire a lucrărilor Lui și o dovadă a iubirii și puterii lui Hristos .”
234 (Psalmul 111: 4)
Ținând cont de tipologia biblică putem afirma, fără să
greșim, că cele șase zile ale creației ar putea fi privite în simbol ca pregătirea pentr u nunta ce avea să fie bucuria și serbarea

232 Ellen G. White, Căminul Adventist, București , Viață și Sănătate, 1996, p.
111.
233 Ibid., p. 24.
234 Ellen G. White, Hristos Lumina Lumii, vol. 1, București, Viață și Sănătate,
1995, p. 223.

120 iubirii. Pentru Adam și Eva, Sabatul trebuie să fi fost „albumul
sărbătorii ce s- a terminat cu nunta lor ” și prin urmare el trebuia să
marcheze un timp când omul avea să se oprească din activitatea
lui pentru a contempla minunile create de Dumnezeu. Făcând un salt, peste patru mii de ani, constatăm că săptămânii creației îi corespunde săptămâna patimilor lui Isus. Acele zile în care Isus a pătimit pentru noi, descoperă „ lărgimea, lungimea, adâncimea și
înălțimea ” dragostei Lui recreatoare (Efeseni 3: 18).
Evangheliile sugerează că Sabatul marcat de șederea lui
Isus în mormânt, a fost un timp de aducere aminte a minunilor lui. Nu este greu să ne dăm seama că în deznădejdea ce- i
cuprinsese, ucenicii și femeile care î l însoțiseră la cruce, depănau
în camera de sus albumul vieții lui Isus. Astfel Sabatul este un timp de aducere aminte a lucrărilor pe care Dumnezeu prin Hristos Le -a făcut pentru neamul omenesc. În loc să fie sfârșitul
iubirii, căsătoria se prelungește în Sabat și Sabatul marchează un
nou început în relațiile de familie. Biserica lui Hristos se adună în Ziua de Odihnă pentru a statornicii prin cântare și rugă lucrările harului simțite și trăite vreme de șase zile. Astfel Sabatul nu este „un timp de inactivitate ”
235 ci prin manifestarea închinării,
constituie actul abandonării definitive în brațele Creatorului și arată în modul cel mai clar că familia răscumpărată este unită în închinare cu familia cerească. „Domnul zice: „Dacă îți vei opri
piciorul în ziua Sa batului, ca să nu -ți faci gusturile tale în ziua
Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta ca să sfințești pe

235 Ibid., p. 159.

121 Domnul, slăvindu- L… atunci te vei putea desfăta în Domnul ”.
(Isaia 58:13 -14) Pentru toți aceia care primesc Sabatul ca un
semn al puterii creatoare și mântuitoare a lui Hristos, el va fi o
desfătare. Văzând pe Hristos în Sabat, ei se desfată în El. Sabatul
îi îndrumă către lucrurile creațiunii ca dovadă a marii Lui puteri de a mântui. În timp ce ne atrage atenția către pacea Edenului care a fost pierdută, el (Sabatul) ne vorbește despre pacea
restabilită prin Mântuitorul. ”
236
Dumnezeu menține omenirea pentru ca aleșii lui să fie puși
în siguranță iar Satan, în opoziție cu Dumnezeu, depune eforturi disperate urmărind să corupă iremediabil socie tatea umană.
Acțiunea sinucigașă a lui Satan aproape că depășește puterea noastră de înțelegere deoarece logica faptelor cere ca Dumnezeu să dorească sfârșitul păcatului cât mai grabnic iar Lucifer să tergiverseze lucrurile pentru a câștiga timp. Cu toate acestea,
lucrurile stau cu totul invers și aceasta dovedește pe de o parte intenția lui Satan de a provoca o catastrofă și victime cât mai multe, iar pe de altă parte arată orbirea oamenilor ce îi dau concursul. Prins între aceste două tabere adverse, ca lumină în
lume și sare pentru pământ , se află poporul lui Dumnezeu ce
așteaptă cu nerăbdare restaurarea.
237
Am studiat mai înainte cum Satan a lovit familia cerească la
nivelul relației dintre Tatăl și Fiul. Această încercare s- a soldat cu
un eșec lamentabil deoarece existența lui Dumnezeu nu poate fi

236 Ibid., p. 229.
237 Vezi Geneza 13 -19 precum și Ellen G White, Figuri din Istoria biblică a
Vechiului Testament, cap. 14 – distrugerea Sodomei.

122 atacată cu succes. Ca urmare a nereușitei sale, rănit în orgoliul
luciferic, Satana caută să se răzbune pe Dumnezeu lovind familia
umană creată după chipul și asemănarea Creatorului. Fără să mai analizăm faptele căderii, amintim că diavolul a avut succes și astăzi
familia umană este măcinată de efectele păcatului ce a adus lumea noastră în pragul dezintegrării. C ăsătoria, prima instituție stabilită
de Dumnezeu în Eden acoperită de El cu sfințenie și frumusețe „a
fost dată uitării, pervertită și făcută să slujească la satisfacerea
pasiunilor .”
238 „Epoca modernă confundă pofta cu dragostea; toate
acestea limitează dragostea la o funcție glandulară, o reacție la nivelul gâtului sau la lungimea unui fuste; însă nu orice pasiune
este dragoste ți nu orice dragoste este pasiune .”
239 O actriță pe
nume „ Sophie Arnoult, vestită pentru spiritul ei batjocoritor, a
descris căsătoria. .. ca fiind sacramentul adulterului ”240
Societatea clădită de om pe principiile democratice ale
aposta ziei, își expune produsele pe taraba secolul XXI. Sex
premarital, pornografie televizată, homosexualitate legiferată, lesbianism, necrofilism, zoofilism, masochism, incest, pedofilie, poligamie serială, nudism, și câte rele or mai fii, toate contribuie la distrugerea noțiunii de familie. În societatea secolului XXI,
familia nu mai are loc. Chipul lui Dumnezeu a fost atât de pervertit încât oamenii creați să fie unici au ajuns să arate la fel. Andre Siegfried, un cunoscut psiholog, făcea următoarea

238 Ellen G. White, Figuri din Istoria biblică a Vechiului Testament, vol, 1,
București, [Curierul Adventist], 1987, p. 96.
239 Edwin Louis Cole, Adevărata bărbăți e – un ghid al vieții de familie,
București, Lumina Evangheliei, 1999, p. 32.
240 Ellen G. White, Tragedia Veacurilor, București, f. ed., 1981, p. 248.

123 constatar e: „Ceea ce frapează în primul rând (în acest sfârșit de
mileniu) este înfățișarea comună a americanilor ”. El compară
societatea americană, considerată cea mai dezvoltată societate, cu
„un apostol care vorbește în dolari despre valori spirituale .”241
Banul a ajuns măsura morală a tuturor valorilor. Peste toate
aceste propovăduiri s atanice se aude glasul lui Dumnezeu care
cheamă „familiile noastre să fie simboluri ale familiei din
ceruri ”242 (Evrei 13: 4 -5) „Căsătoria să fie ținută în toată cinstea,
și patul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari și
pe preacurvari. Să nu fiți iubitori de bani. Mulțumiți- vă cu ce
aveți, căci El însuși a zis: „Nicidecum n -am să te las, cu nici un
chip nu te voi părăsi.”
Una dintre cele mai eficiente metode de distruge re a
chipului lui Dumnezeu a fost inventată de Satan cu mult timp în urmă și a avut un impact atât de puternic asupra familiei umane încât poporul lui Dumnezeu a utilizat -o din plin. Divorțul face
obiectul unor dispute interminabile în lumea teologică și d iferitele
grupări creștine nu au ajuns la un consens în ceea ce privește moralitatea practicării divorțului.
Biblia spune că divorțul este invenția lui Satan pe care
oamenii în cerbicia lor au acceptat -o cu inima deschisă privind
divorțul ca pe o salvare dintr -o situație imposibilă și nefericită.
Aș îndrăznii să afirm că practica divorțului, deși rezultat inevitabil al păcatului, a fost pregătită anume pentru poporul lui

241 Constantin C. Pavel, Tragedia omului în cultura modernă, [București],
Anastasia, [1997], p. 25.
242 Ellen G. White, Minte, Caracter și Personalitate, București, Viață și
Sănătate, 2000, p. 183.

124 Dumnezeu. „ Dacă demonii s- ar fi apucat să descopere o cale de a
distruge cu cel mai mare efect tot ce este venerabil, plăcut, sau
permanent în viața conjugală și să obțină în același timp asigurarea că paguba morală pe care avea de gând să o producă va fi perpetuată de la o generație la alta, ei n -ar fi inventat un plan
mai cu efect decât d egradarea legământului căsătoriei ”
243
Când Isus rostea magnifica cuvântare de pe muntele
fericirilor, fariseii au venit la el să -l întrebe cu privire la
legitimitatea divorțului. Bărbatul iudeu, contemporan cu Isus, își rezervase dreptul să- și alunge nevast a pentru diverse motive
mărunte și pretindea că procedând astfel păstrează totuși legea
dată de Dumnezeu prin Moise (Deuteronomul 24: 1- 2) „ În
Predica pe de munte, Domnul Hristos a declarat cu claritate că
legătura căsătoriei nu poate fi desfăcută decât în caz de
necredincioșie față de jurământul căsătoriei. „Oricine ”, a spus El,
„își lasă nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să
preacurvească și cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurvește. […] Domnul Isus a îndreptat atenția ascultătorilor
Săi înapoi spre instituția căsătoriei, așa cum a fost aceasta rânduită la creațiune. „Datorită împietririi inimii voastre ”, a spus
El, „a îngăduit Moise să vă lăsați nevestele; dar de la început nu a
fost așa. ”
(Matei 5: 31 -32)244
O part e dintre teologi, în baza acestui pasaj susțin că
Hristos a acceptat divorțul în situația în care unul dintre soți face dovada infidelității conjugale. Dacă privim cu atenție vom

243 Ellen G. White, Tragedia Veacurilor, București, f. ed., 1981, p. 248.
244 Ellen G White, Căminul Adventist, București, Viață și Sănătate, 1996, p. 314.

125 constata că lucrurile nu stau deloc așa cum pretind dânșii, ba mai
mult, în B iblia nu este scris nici un pasaj care să legifereze
divorțul. În Dicționarul explicativ al Limbii române găsim că
divorțul este „ acțiunea legale prin care se desface o căsătorie.”
Privit în context biblic divorțul este, în adevăratul sens al cuvântului și sub toate aspectele, replică a antichipului și prin
urmare dușmanul de moarte al familiei.
Dumnezeu proclamă deschis că urăște despărțirile în
căsătorie (Maleahi 2: 16). Pe de altă parte porunca a șaptea condamnă adulterul, iar adulterul este singurul cr iteriu acceptat
de Hristos în urma căruia se poate intenta divorț. Lucrurile nu sunt așa de simple. Isus l -e spunea fariseilor că divorțul a fost
îngăduit din pricina împietririi inimii oamenilor. Textul sacru consemnează în Numeri 5: 11 -31 regula poruncit ă de Dumnezeu
pentru descoperirea adulterului. Să presupunem că un bărbat israelit bănuia că nevasta lui îl înșeală curvind cu alt bărbat. În cazul aceasta amândoi soții se prezentau la preot și împlineau un anume ritual poruncit de Dumnezeu. Consecințele erau elocvente.
Dacă femeia bănuită de adulter, era nevinovată, apele amare aducătoare de blestem nu -i provocau nici un rău, dar dacă soția
bănuită de adulter era vinovată, apele amare îi provocau îmbolnăvirea și „ în acest caz era omorâtă cu pietre”
245. În c azul
omorârii cu pietre nu cred că cineva mai ridică pretenția că mai poate fi vorba de divorț pentru că se vede limpede că era o lapidare. Aceasta era legea divorțului și singura cale legală dacă o

245 Merril C. Tenn ey; James I. Packer; William White, op. cit. , p. 56.

126 putem numii așa de a desface o căsătorie. Fără să dăm dov adă de
umor negru putem spune că în vechime, conform legii lui
Dumnezeu, dacă cineva dorea să beneficieze „divorțul ” în
vigoare atunci, trebuia să calce porunca a șaptea.
Căsătoria este un drum fără întoarcere care începe la altar și
se poate sfârșii doar pe altar iar un proverb amintește că „ toți
bărbații se nasc liberi dar unii se căsătoresc”246 Fie că ne place fie
că nu ne place, Biblia afirmă că moartea este singura cale legală de divorț în adevăratul sens al cuvântului. Acum poate înțelegem cum a adaptat Satan noțiunea de divorț prezentând- o ca pe o
izbăvire pentru cuplurile aflate în dificultate. Poporul lui Dumnezeu din vechime și Israelul spiritual de astăzi au renunțat la legea dată de Dumnezeu în Numeri 5, și au adoptat regula societății. Este foart e adevărat că în urma divorțului practicat
până astăzi, nu se mai moare. Din această cauză, Hristos a fost nevoit să afirme că în timpul Lui, adulterul era considerat singurul motiv pentru divorț.
Legea lui Dumnezeu era dată în așa fel încât în Ea nu se
poate strecura nici o urmă a antichipului. Orice bărbat sau femeie prins în adulter trebuia omorât cu pietre, eveniment ce anula sub toate aspectele noțiunea de divorț. Pe de altă parte adulterul este dovada destrămării trupului căsătoriei. Apostolul Pavel, scriindu –
le corintenilor spunea: „ Fugiți de curvie! Orice alt păcat, pe care -l
face omul, este un păcat săvârșit afară din trup; dar cine curvește, păcătuiește împotriva trupului său (1 Corinteni 6: 18). Cu alte

246 Petru Lascău, op. cit. , p. 84..

127 cuvinte, Isus le -a spus fariseilor cam așa: Dacă vreți motiv pentru
divorț, atunci este unul; adulterul, despre care știți foarte bine că
este pedepsit cu pietre (lapidarea). În cazul când partea vinovată nu era lapidată pe loc, moartea era doar o chestiune de timp pentru că avea să vină dreapta ju decată din ziua de apoi.
247
Trebuie să reținem de aici că din cuvintele lui Hristos nu se poate
trage concluzia că divorțul este o formă de vindecare a societății
deoarece „această practică a adus multă nenorocire și păcat .”248
Făcând trimitere la căsătoria sp irituală dintre Hristos și
Biserica Sa putem afirma că divorțul spiritual se încadrează în
aceleași limite. Cu alte cuvinte, un credincios este absolvit de
îndatoririle „familiei ” numai în cazul morții. Nu există divorțați
de biserică (certați cu Hristos și Legea lui Dumnezeu) și totuși
membrii ai trupului. Adulterul spiritual este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu și se pedepsește cu moartea veșnică (1 Ioan 2: 15 –
17). Probabil de aceea a spus Pavel că „cei ce au fost luminați o dată, și au gustat darul ceresc, și s -au făcut părtași Duhului Sfânt,
și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor, și care totuși au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși, și aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu și -L dau să fie batjocorit .” (Evrei 6: 5 -6)

247 Situația creată de adulter era fără ieșire. 1. Partea vinovată trebuia să fie
omorâtă cu pietre. 2. Partea nevinovată era dezlegată de legământul căsătoriei.
3. Dacă v inovatul rămânea în viață, trăia în curvie; dacă se recăsătorea cu
femeia dintâi era socotit adulter. Oricum ar fi fost moartea pentru cel vinovat
era o chestiune de timp.
248 Ellen G. White, Căminul Adventist, București, Viață și Sănătate, 1996, p. 315.

128 Prin urmare, divorțul este găselnița lui Satan prin care
înșeală și aruncă în păcatul adulterului o mulțime de oameni
distrugând astfel cu succes chipul lui Dumnezeu așezat în familie. Istoria potopului și a Sodomei și Gomorei se repetă pentru că nu
în zadar a spus Hristos: „Cum s -a întâmplat în zilele lui Noe,
aidoma se va întâmpla și la venirea Fiului omului. În adevăr, cum
era în zilele dinainte de potop, când mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și n -au știut
nimic, până când a venit potopul și i -a luat pe toți, tot așa va fi și
la venirea Fiului omului .” (Matei 24. 37- 39) Societatea antidelu –
viană și mai târziu, populația orașelor din câmpie, ajunsese î ntr-o
stare de degradare atât de mare familia nu -și mai justifica
prezența deoarece „fiecare femeie aparținea oricărui bărbat și fiecare bărbat aparținea oricărei femei ”
249
Sociologii contemporani, privesc cu îngrijorare la viitorul
societății umane și apr oape în unanimitate recunosc că civilizația
umană se dezintegrează într -un ritm alarmant. „ Epoca noastră se
caracterizează prin conjugarea raționalului cu iraționalul. Așa ceva pare contradictoriu dar în realitate pare de înțeles. Are loc o explozie a forț elor iraționale, și omul se îneacă în haosul
produs .”
250 Fără îndoială că omenirea a ajuns în această situație
datorită lepădării Cuvântului dătător de viață. În domeniul familiei domnește haosul și apostazia dar cu toate acestea familia va rămâne întotdeauna piatra de hotar ce va aminti de lumea pierdută

249 M. Rozental; P. Iudin, Mic dicționar filosofic, București, Editura de stat
pentru literatura politică, 1955, – vezi familie.
250 Nikolai Berdiaev, Împărăția lui Dumnezeu și împărăția cezarului,
București, Humanitas, [1998], p. 39.

129 și așteptată. „Majoritatea căsătoriilor din timpul nostru și felul în
care decurg ele fac din acestea un semn al sfârșitului. Bărbați și
femei deopotrivă sunt atât de neînduplecați, atât de încăpățânați,
încât Dumnezeu este lăsat în afara acestei probleme. Religia este
dată deoparte, ca și când nu ar avea nici o însemnătate în această
problemă atât de solemnă și de importantă ”251

Concluzii finale
Dumnezeu a creat pe om după chipul și asemănarea Sa
(Genesa 1: 26-17). Din această afirmație a Scripturii am reținut că
Adam și Eva purtau deopotrivă chipul divin și atât bărbatul și femeia sunt egali în ceea ce privește natura lor. Ambii sunt purtători ai aceluiași Chip deoarece am arătat că Dumnezeu manifestat în t rei
Persoane Se prezintă pe Sine ca având un singur Chip.
Mai trebuie să reținem că omul, încă mai poartă chipul lui
Dumnezeu într -o formă deteriorată. Exegeza prezentată a
demonstrat că, chipul lui Dumnezeu a fost așezat și în dimensiunea fizică a omului . Mulți teologi susțin că odată cu
săvârșirea păcatului adamic chipul lui Dumnezeu a fost șters din om. Toți aceștia nesocotesc învățătura Scripturii prin care se arată că omul, o ființă constituită ca întreg, (holistic) poartă chipul și asemănarea lui Dum nezeu în trupul lui.
Pe de altă parte am reținut că trupul, nu constituie nimic rău
în sine deoarece a fost creat de Dumnezeu ca suport fizic pentru

251 Ellen G. White, Căminul Adventist, București, Viață și Sănătate, 1996, p. 64.

130 reprezentarea chipului nevăzut. Mai mult decât atât, Hristos a lut
trup, a trăit ca un om, a murit ca un om, și a înviat ca un om și
prin El chipul lui Dumnezeu poate fi refăcut. Învierea și
proslăvirea lui Hristos în trup arată că la învierea de apoi, credincioșii vor fi înviați în trup și tot în trup vor fi înălțați. De aici învățăm că trebuie ca omul să po arte și în trup chipul lui
Dumnezeu pentru că nimic din ce este întinat sau care nu este după chipul Său nu va intra în cer. După cădere omul nu s -a
transformat în altceva ci a continuat să fie om iar această realitate a fost confirmată de întruparea lui I sus.
„Femeia visează după un bărbat, după unul singur. Bărbatul
visează după o femeie, după una singură .”
252 Nunta din Cana
moment istoric ce arată că Dumnezeu va reface legăturile dintre părinți și copii și șot și soție. (Vezi Evdokimov p. 135)
Bucuria celo r doi putea fi transformată în amărăciune.
Sărbătoarea nunții este amenințată cu oprirea dar nu desființată .
Reformulează și vezi ce zice în ortodoxia. Sinteza căsătoriei
reflectată în relația dintre Hristos și Biserică. „Legământul
căsătoriei, caracteriza t prin dragoste și credincioși exemplifică cel
mai bine relația dintre Dumnezeu și poporul Său. ”
253

252 Daniele Starenskyj, Cele 5 dimensiuni ale sexualității feminine, [Cluj –
Napoca], Idea, [1995], p. 190.
253 John Stott, Issues Facing Christians Today, f. l., Marshal Pickering, 1990,
p. 301.

131 „În Scriptură termenul folosit pentru a defini relația omului
cu Dumnezeu este „a cunoaște ”. Același termen este folosit
pentru a defini unirea intimă dintre soț și soție ”254.
„Atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament,
legătura căsătoriei este folosită spre a reprezenta duioasa și sfânta
unire care exista între Isus și poporul Său, cei mântuiți, pe care El i-a răscumpărat cu prețul suferințelor de pe Golgota. „Nu te
teme ”, zicea El, „Căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul
este Numele Lui; și Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel ”
(Isaia 54,4- 5). „Întoarceți -vă, copii răzvrătiți, zice Domnul, căci
Eu sunt căsătorit cu voi ” (Ieremia 3,14). În Cântarea Cântărilor,
auzim vocea miresei, zicând: „Prea iubitul meu este al meu și eu
sunt a Lui ”. Și Cel care este al ei, „deosebindu- se din zece mii ”, e
spune aleșilor Săi: „ești frumoasă de tot, iubito, și n -ai nici un
cusur ” (Cântarea Cântărilor 2:16; 5:10; 4:7). ”
255

254 Ernest Gre en, Male and Female Created He Them, Michigan, S.U.A.,
Kregel Publication Grand Rapids , 1977, p. 27.
254 Ellen G. White, Cugetări de pe muntele fericirilor, București, Viață și
Sănătate, 1996, p. 53.
255 Ellen G. White, Cugetări de pe muntele fericirilor, București, Viață și
Sănătate, 1996, p. 53.

132

133
BIBLIOGRAFIE

***. Dicționar Biblic vol. 1, București, Stephanus, 1995.
Academia Român ă, Institutul de Lingvistic ă „Iorgu Iordan”,
Dicționarul Explicativ al Limbii Române , Bucure ști,
Universul Enciclopedic, 1996.
Berdiaev, Nikolai. Împărăția lui Dumnezeu și împărăția cezarului ,
București, Humanitas, 1998.
Berkouwer, G. C.. Man image of God , Michigan, Eardmans
Puplishing Company, Grand Rapids, 1981.
Biblia , versiunea Cornilescu, 1994.
Biblia , versiunea Gute Botschaft Verlag, 1989-1990.
Bielawski, Maciej. Părintele St ăniloae, o viziune filocalic ă despre
lume, Sibiu, Deisis, 1998.
Bria, Ion. Dicționar de Teologie Ortodox ă, București, Institutul
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994.
Brunner, Emil. The Christian Doctrine of Creation and Redemption ,
1952.
Buhne, Wolfgang. Poate fi dragostea p ăcat, Făgăraș, Agape, 1997.
Bulgăr, Gheorghe. Dicționar de Sinonime , București, Albatros, 1972.
Chambers, Oswald. Ducerea multor fii la slav ă – înnoirea tuturor
lucrurilor, Oradea, Cartea Cre ștină, 1997.
Clement, Oliver. Întrebări asupra omului , Episcopia Bisericii
Ortodoxe Române – Alba-Iulia, 1997.
Cole, Edwin Louis Adevărata bărbăție – un ghid al vie ții de familie ,
București, Lumina Evangheliei, 1999.
Coman, Iacob. Natură – Persoan ă între op țiune și necesitate ,
București, Episteimon, 2000.
Dekoven, Stan. Despre ancorare – o introducere în psihologia
consilierii, București, Gnosis, 1997.

134 Demetrescu, Scarlat. Din tainele via ții și ale universului, edi ția a 3-
a revizuit ă, Oradea, Emet.
DeWitt, Davin. Cartea bărbatului matur, Fundația Link Romania-
Moldavia.
Dobson, James. Copilul înd ărătnic, Timișoara, Misiunea Cre ștină
Noua Speran ță, 1995.
Eliade, Mircea. Ocultism, vr ăjitorie și mode culturale, București,
Humanitas, 1997.
Erickson, MIllard J.. Teologie Cre ștină, vol. 2, Oradea, Cartea
Creștină, 1998.
Evdikimov, Paul. Femeia și mântuirea lumii, București, Christiana,
1995.
Evdokimov, Paul. Ortodoxia , Bucure ști, Institutul Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996.
Evdokimov, Paul. Taina Iubirii – sfin țenia unirii conjugale în
lumina tradi ției ortodoxe , București, Cristiana, 1999.
Evseev, Ivan. Dicționar de magie, demonologie și mitologie
româneasc ă, Timișoara, Amarcord, 1997.
Green, Ernest. Male and Female Created He Them , Michigan,
Kregel Publication Grand Rapids, 1977.
Grosu, Sergiu. Chipul omului dinl ăuntru – în c ăutarea plenitudinii
noastre spirituale, București, Duh și Adevăr, 1999.
Henry, Matthew. Commentary on the Whole Bible , vol. 1, New
York, Feleming H. Revell.
Ingrid Trobisch, Bucuria de a fi femeie… și ceea ce poate face
bărbatul, Cluj-Napoca, Logos, 1995.
Iuga, Viorel. Visul familiei , Arad, Candela, 1998.
Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul – Om, Sibiu, Deisis, 1997.
Kalamiros, Alexandros. Sfinții Părinți despre originile și destinul
omului și cosmosului, Sibiu, Deisis, 1998.
Karssen, Giien. Numele ei este Femeie, Oradea.
Knight, George. Filosofia Educa ției Creștine, București, CARD, 1995.
Kubo, Sakae. Theology and Ethics of Sex , Washington D.C., Review
and Herald Publishing Association, 1980.
Lewis, C. S. Creștinismul redus la esen țe, Weaton, Illinois, 1994.
Mazat, Alberta. That Friday in Eden , Bois, 1982.
Mihălcescu, Ioan. Dogmatica Iubirii , București, România Cre ștină, 1998.
Murray, Andrew. Viața de familie în Hristos, București, 1990.

135 Nancy van Pelt, Căsătorie împlinit ă, Ploiești, El Print, 1999.
Nichifor Crainic, Sfințenia împlinirea umanului, Iași, Mitropolia
Moldovei și Bucovinei, 1993.
Nichol, Francis D., The Seventh-day Adventist Bible Commentary,
vol. 1, Hagerstown, Review and Herald Publiching
Association, 1976.
Olteanu, Antoaneta, Metamorfozele sacrului – Dic ționar de
mitologie popular ă, București, Paideia.
Orban, Adalbert, Curs de Teologie Sistematic ă, cap. XIV, Agen ții
speciali ai lui Dumnezeu – Îngerii , București, 1996.
Pavel, Constantin C., Tragedia omului în cultura modern ă,
București, Anastasia, 1997.
Părintele Galeriu, Jertfă și Răscumpărare, București, Harisma.
Petreacă, Valentin, Bărbatul și femeia purt ători ai chipului divin ,
București, 1997.
Phillips, John, Comentariu asupra Genezei , București, Stephanus.
Poenaru, Octavian, Teologia familiei și reflectarea ei în via ță,
București, 1997.
Răducă, Vasile, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa – c ăderea
în păcat și restaurarea omului , București, Institutul Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996.
Riffard, Pierre, Dicționarul esoterismului , București, Nemira, 1998.
Roger, Dandley and Peggy, Married and Glad of It , Washignton,
Review and Herald Publishing Association, 1980.
Rozental, M., Mic dicționar filosofic , București, Editura de stat
pentru literatura politic ă, 1955.
Rupnik, Marko I., Averin țev, Serghei S., Adam și coasta sa –
spiritualitatea iubirii conjugale, Iași, Ars Longa, 1998.
Starenskyj, Daniele, Cele 5 dimensiuni ale sexualit ății feminine ,
Cluj-Napoca, IDEA, 1995.
Stăniloae, Dumitru, Isus Hristos sau Restaurarea omului , Craiova,
Omniscop, 1993.
Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatic ă Ortodoxă pentru Institutele
Teologice , vol. 1, București, Institutul Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, 1978.
Stott, John, Issues Facing Christians Today , Marshal Pickering, 1990.
Swindoll, Charles R., Familia puternic ă sau înțelepciunea în via ța
de familie , Life Publishers International, 1997.

136 Tenney, Merril C., Packer, James I., White, William. Viața
cotidiană în vremurile biblice , Făgăraș, Agape, 1997.
Thielicke, Helmuth, Theological Ethics , vol. 1., Michigan, Erdmans
Publishing Company, Grand Rapids, 1979.
Turcu, Eva, Mic Dicționar Maghiar-Român , București, 1978.
Venden, Morris L., Dragoste, C ăsnicie și Neprih ănire prin
Credință, Urleta, Zappy's.
White, Ellen G., Calea Către Hristos , București, Viață și Sănătate,
1995.
White, Ellen G., Căminul Adventist , București, Viață și Sănătate, 1996.
White, Ellen G., Cugetări de pe muntele fericirilor , București, Viață
și Sănătate, 1996.
White, Ellen G., Divina Vindecare , București, Viață și Sănătate, 1995.
White, Ellen G., Education , California, Pacific Press Publishing
Assosiation, 1952.
White, Ellen G., Figuri din Istoria biblic ă a Vechiului Testament ,
București, Curierul Adventist, 1997.
White, Ellen G., Hristos Lumina Lumii , București, Viață și Sănătate,
1995.
White, Ellen G., Istoria Mântuirii , București, Alege Via ța, 1996.
White, Ellen G., Mărturii pentru comunitate , vol. 1-9, București,
Viață și Sănătate, 1998.
White, Ellen G., Minte, Caracter și Personalitate , București, Viață
și Sănătate, 2000.
White, Ellen G., Principiile fundamentale ale educa ției creștine,
București, Viață și Sănătate, 1997.
White, Ellen G., Scrisoare c ătre tineri îndr ăgostiți, Reghin, 1996.
White, Ellen G., Tragedia Veacurilor , București, Curierul Adventist,
1981