Comunicare și Relații Publice [310591]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Litere

Departamentul de Științe ale Comunicării

Comunicare și Relații Publice

COMUNICARE CROMATICĂ ÎN DESENELE ANIMATE

STUDIU DE CAZ: FROZEN & [anonimizat]. univ. dr. [anonimizat]-Elena Ciobanu

București

Iunie 2019

Cuprins

Argument

Am ales ca în lucrarea mea de licență să aprofundez comunicarea cromatică deoarece consider culorile un aspect important în ceea ce privește existența oamenilor și o [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat]/Regatul de gheață și Brave/Neînfricata. Rațiunile obiective care au condus la aceste alegeri au fost: [anonimizat], totodată, faptul că ele au adus câștiguri însemnate producătorilor.

Curiozitatea de a afla cât mai multe lucruri despre culori m-a făcut să încerc să acumulez informații din perspective diferite pentru a-mi forma o imagine de ansamblu despre tot ce reprezintă culoarea. Astfel, [anonimizat], care este trecutul lor și de ce astăzi anumite culori sunt strâns legate de sentimente și influențează atât la nivel psihic cât și fizic indivizii care le observă sau stau în apropierea lor. Din cercetarea efectuată pentru realizarea primei părți a lucrării, [anonimizat], abordat din mai multe perspective (științifică, istorică, psihologică, artistică). Personalități precum: [anonimizat], Isaaac Newton sunt doar câteva nume mari care au acordat atenție acestui subiect. Eu am decis ca lucrarea de față va reprezenta o [anonimizat]: [anonimizat] ([anonimizat]) și importanța pe care acestea o au în procesul comunicațional (utilizarea culorilor drept „narator omniștient și omniprezent” în desenele animate digitalizate). [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat] a culorilor pentru a [anonimizat]. Astfel, [anonimizat]. În puține cuvinte este explicat modul în care se formează spectrul cromatic și cum ajunge acesta să fie recepționat de ochiul uman. [anonimizat]. [anonimizat] (picturi, simboluri, semne de circulație). Sursele de informare care m-au ajutat să redactez acest capitol au fost: An introduction to color, de Ralph M. Evans, Contribuții la teoria culorilor de Johann Wolfgang Goethe, Culorile și viața lor secretă de Kassia St Clair, Limbajul culorilor și al formelor de Dan Mihăilescu, Vederea culorilor de  Paul Cernea și Florica Constantin.

Următorul capitol accentuează latura umanistă prin care pot fi analizate culorile. Lucrările lui Michel Pastoureau (care au vizat istoria culorilor) și sinteza oferită de Kassia St Clair în carea sa Viața secretă a culorilor au fost baza structurării acestei perspective. La fel ca orice lucru existent și culorile se bucură de un trecut, de o evoluție sugerată de modul prin care se produc diferite nuanțe și de o simbolistică aparte în ceea ce privește perspectiva europeană și nord americană. Am ales să încep prin amintirea mult cunoscutei dihotomii ce vizează albul și negrul: sunt ele culori în adevăratul sens al cuvântului sau au rămas la statutul de nonculori? Apoi treptat am acordat atenție fiecărei culori, în parte, pentru a prezenta câteva date despre evoluția lor în timp și despre cum oamenii au implementat, în mentalul colectiv, anumite caracteristici care să vizeze modul în care sunt percepute culorile până în prezent. Pentru a evidenția diferențele de percepție a simbolisticii culorilor în funcție de zonele geografie, am așezat în antiteză modul în care europenii și ale popoare (ex: egiptenii, chinezii) au perceput și încă percep în mod diferit culorile (dacă la europeni albul este culoarea asociată bucuriei unei tinere ce urmează să se căsătorească, în China ea sugerează doliul).

Finalul primei părți a lucrării joacă un rol de tranziție. Capitolul include utilizarea practică a culorilor în cinematorgrafie. Producătorii au exploatat această latură a comunicări nonverbale a nunțelor din dorința de a-l face pe spectator să fie influențat, la nivel subconștient prin intermediul culorilor. Roșul, galbenul, portocaliul, albastrul, verdele și movul sunt culori a căror nuanțe sunt folosite cu regularitate în filme pentru a sugera anumite caracteristici, trăiri și trăsături ale personajelor, după cum a demonstrat Patti Bellantoni în cartea sa If it’s purple, someone’s gonna die. The power of color in visual storytelling; dar mai presus de acestea, culorile reușesc să depășească bariera „film-viață reală” pentru a-l introduce pe spectator în poveste. Datorită culorilor sentimentele personajelor pot fi accentuate, iar la nivel subconștient, pot fi transmise celor care privesc pelicula cinematografică. Deși după spusele lui Paul Wells, desprinse din scrierea sa, Understanding Animation, desenele animate sunt destinate, în primul rând, unui public tânăr, dar asta nu înseamnă că producătorii lor nu au apelat la aceeași tactică de a „vrăji” micii, dar și marii spectatori pentru a-i face să le urmărească cu interes creațiile. Animațiile au avut un progres remarcabil până să ajungă în zilele nostre, când desenele animate digitalizate aduc numeroase încasări pentru studiouril de producție. Avantajul acestora este faptul că, prin anumite programe, se pot obține diferite nuanțe cromatice pentru a captiva atenția și a transmite mult mai clar indicii ale poveștii, personajului și dezvoltării acestuia.

În cea de-a doua parte a lucrări am urmărit următoarele obiective: să descopăr dacă albastrul este culoarea preferată a românilor, în plus am vrut să văd dacă culorile utilizate în desenele animate au același rol precum cele utilizate în filme și dacă copiii sunt influențați de culorile din desene. Suportul ipotezelor mele a fost baza teoretică din prima parte a lucrării. Astfel că, primul obiectiv, care propune descoperirea culorii preferate a românilor, în prezent, dorește să înțeleagă motivele pentru care o anumită nuanță capătă întâietate în fața altora. Michel Pastoureau a fost autorul care a consacrat importanța studierii istoriei culorilor, din perspectiva europeană. Datorită muncii sale continue, el a demonstrat că începând din secolul al XII-lea până în 2016 (moment în care a publicat ultima lui carte: Red. The History of a color), albastrul este culoarea cea mai apreciată în întreaga lume. Am aplicat un chestionar online pentru tineri (cu vârsta cuprinsă între 18 și 25 de ani) și adulți (cu vârsta aflată între 26 și 40 de ani), iar rezultatele lui au arătat că 153 de respondenți apreciază anumite culori pentru că sunt asociate cu elemente din natură (apă, verdeață și foc) și pentru că sunt sunt strâns legate de sentimente precum, calm, relaxare, pasiune. În România, în momentul actual, studiul a demonstrat că indiferent de sex, vârstă și ocupație, clasamentul preferințelor în materie de culori a rămas cel stabilit de Michel Pastoureau: albastru, verde și roșu.

Pentru publicul mai mic am abordat o altă metodă de cercetare: discuții simple, de timpul întrebare-răspuns. Astfel, am aflat că în general, preferințele cromatice ale copiilor (de patru-cini ani și nouă până la unsprezece ani) se schimbă constant; fapt ce poate facilita ca desenele animate să influnențeze și să formeze preferințele cromatice ale copiilor. Un prim pas ar fi faptul că datorită vizionării desenelelor animate, copii poartă culorile personajului favorit, chiar dacă nu sunt neapărat atrași de culoare, ci de personajul care o poartă, dornidu-și să se asemene cu el (fetele poartă albastru, chiar dacă nu le place culoarea, doar pentru că le palce Elsa, a cărei culoare simbol e albastrul, și vor sa fie ca ea).

Rolul comunicațional al culorilor este imediat următorul după cel estetic. Acesta a fost răspunsul acordat de 37 de persoane (din 153) care au completat chestionarul. Însă rolul comunicațional a fost sesizat și de copiii cu vârstele cuprinse între nouă și unsprezece ani (care au menționat că pe parcursul vizionării desenului Frozen au simțit un că este rece în încăpere). Pentru a demonstra importanța culorilor, din perspectivă comunicațională, am analizat două desene animate: Frozen/Regatul de gheață, produs de Disney și Brave/Neînfricata, producție marca Pixar. Din cele două analize s-a desprins faptul că producătorii desenelor animate acordă o importanță majoră culorilor și nuanțelor acestora, fiecare simbolizând caracteristici și elemente diferite. Ele ajută la marcarea vizuală a evoluției unui personaj (culoare rochiei Meridei se schimbă până în finalul filmului), sentimentele și trăsăturile acestuia (verdele din îmbrăcămintea Annei și portocaliul din părul ei întăresc ideea unui personaj hazliu), îl face pe spectator să se integreze în poveste prin transpunerea sentimentelor pe care un personaj le trăiește (albastrul care o caracterizează pe Elsa îi transmite neputința și teama) sau oferă indicii despre ce poate urma în desfășurarea acțiunii (culoarea verde a poțiunii din care vrăjitoarea îi oferă Meridei „tratamentul” care o va face pe regina Elinor să se schimbe este de un verde otrăvitor, ce nu prevestește lucruri bune).

Concluziile strudiului mi-au confirmat cele trei ipoteze. Pot afirma că cercetările lui Michel Pastoureau sunt de actualitate, românii spunând că au drept culoare preferată albastrul deoarece e culoarea cerului și îi calmează. Culorile din desenele animate cominică la fel ca cele utilizate în filme, poate chiar mai bine, datorită multitudinii de nuanțe cromatice care pot fi utilizate în animațiile compiuterizate. În ceea ce privește influența culorilor asupra copiilor, aceasta există, la nivel subconștient. Cei mai mari simt cum prezența anumitor culori îi afectează din punct de vedere fizic (albatsrul din Frozen i-a făcut să simtă răcoare în camera în care urmăreau filmul), în timp ce copiii mai mici, încep să poarte culoarea reprezentativă a unui anumit personaj, cu toate că afirmă că nu le place respectiva culoare, dar o poartă deoarece le place personajul (prin acest fapt, cu timpul, pot ajunge să îndrăgească acea nuanță).

Capitolul II – Noțiuni generale despre culoare

1. Vedem lumea prin culori sau culorile prin lume?

Dorința de cunoaștere și înțelegere a lumii apare încă de la cea mai fragedă vârstă. Aceasta ne-a făcut apți să evoluăm și să ne îmbunătățim traiul. De la cele mai mici descoperiri pe care le face un copil, până la înțelegerea fenomenelor naturale, toate au la bază aspirația omului de a percepe întreaga lume.

Pornind de aici putem conștientiza curiozitatea umană legată de modul în care înțelegem culorile. Definiția culorii este destul de dificilă pentru că implică percepția vizuală. Ba mai mult, dacă o comparăm cu definiția luminii se observă o oarecare asemănare. Una dintre primele explicații ne este oferită de Johann Wolfgang Goethe, care concepe culorile drept fapte și suferințe ale luminii. Din această cauză lumina și culoarea se află într-o strânsă legătură, iar noi trebuie să le considerăm elemente ale naturii fiindcă, prin intermediul lor și al simțului nostru vizual, ea ni se dezvăluie. Fiind poet, gânditor umanist, este absolut firesc ca abordarea sa despre culori să fie diferită față de cele ale oamenilor de știință. Acest lucru este sesizat și de Michel Pastoureau care subliniază faptul că Goethe consideră culoarea un „fenomen uman care nu trebuie redus doar la formule matematice”.

Isaac Newton, pe de altă parte, a dezvăluit o altă latură a culorilor, cea științifică. Prin experimentele sale, el a reușit, în anul 1666, să modifice modul în care erau percepute culorile. Newton s-a jucat cu o prismă prin care trecea lumina albă care se descompunea în șapte culori, iar apoi cu ajutorul unei alte prisme a reunit culorile în lumina inițială. Până atunci era greu de crezut că lumina soarelui (considerată un dar al divinității) era forma finală a unei combinări. Această concepție a apărut în Evul Mediu, când amestecarea culorilor era interzisă, fiindcă o astfel de faptă însemna o abatere de la ordinea naturală.

Dacă ne gândim la experimentul lui Newton, pare greu de înțeles cum se poate ca din combinarea mai multor culori să obținem alb, căci după cum aflăm încă de când pictăm la grădiniță, cu cât combinăm mai multe nuanțe, cu atât obținem un pigment mai întunecat. Explicația, însă, este simplă și ne este dată de optică, potrivit căreia există două categorii de amestecuri ale culorilor: cele aditive (unde se amestecă lungimile de undă luminoasă care dau lumina albă; cu alte cuvinte, ce a descoperit Newton) și cele substractive (folosite în pictură unde prin combinarea cât mai multor culori se obține negru. Pentru că orice nuanță trimite spre ochii noștri o anumită cantitate de lumină, atunci când numărul de culori combinate este mai mare, luminozitatea fiecărui pigment scade ceea ce duce la obținerea unui amestec puțin luminos, perceput de noi ca fiind întunecat).

Până acum am încercat să definim culoarea și să o analizăm din două perspective complet opuse (umanistă și științifică). Cred că este important să aprofundăm puțin această analiză, pentru a înțelege mai bine de ce suntem capabili să vedem și să distingem culorile. Diversitatea cromatică provine din faptul că lucrurile au proprietăți diferite. Orice obiect încorporează anumite lungimi de undă din lumină, respingându-le pe celelalte. Lungimile de undă dau, de fapt, culoarea obiectelor. Acest fapt ne duce la ideea că nuanța unui obiect nu este, de fapt, adevărata sa culoare, deoarece culoarea pe care o percepem este cea respinsă de respectivul obiect. Vedem culoarea roșie a unui măr deoarece coaja acestuia încorporează anumite lungimi de undă, iar pe restul (cele roșii) le respinge, ele ajungând la ochii noștri, iar apoi, creierul le prelucrează în formații.

După cum am observat, principalul „vinovat” în acest proces este ochiul, unul din receptorii corpului. Interesant la ființele umane este că avem sensibilități diferite la lumină, deci în creierul fiecărei persoane imaginile sunt percepute diferit. Lumina ce întâlnește ochiul străbate cristalinul, ajungând până la retină, care conține două tipuri de celule: bastonașe și conuri. Funcția primelor este să perceapă diferențele între întuneric și lumină, în timp ce conurile ne ajută să distingem culorile. Acestea din urmă se activează în prezența luminii și transmit informații către creier prin sistemul nervos, creierul fiind cel care interpretează datele oferite sub formă de culori. În general, retina umană conține trei tipuri de celule con. Retina altor animale deține un număr diferit de la o specie la alta. De pildă, câinii percep nuanțele la fel ca un daltonist, pentru că le lipsește unul dintre tipurile de conuri. Însă insectele au mai multe tipuri de celule con, ceea ce le face să vadă o lume plină de culori pe care noi nu le putem distinge. Un astfel de exemplu este un crustaceu, crevetele-călugăriță, care posedă șaisprezece categorii de celule con.

Faptul că percepem diferit culorile a dus la apariția unei noi întrebări: există ele cu adevărat ori sunt simple manifestări interne? În 2015, a avut loc un experiment. Pe Facebook a circulat o fotografie ce înfățișa o simplă rochie, iar oamenii erau rugați să spună ce culoarea are aceasta. Din cauza modului în care a fost fotografiată piesa vestimentară și a procesului de percepție s-a născut un număr mare de controverse stârnite pe această temă. Așa s-a constatat cât de mult ne afectează diferențele de percepție. Fotografia a scos în evidență fenomenul procesării culorilor de către creier, pentru că jumătate dintre privitori a văzut rochia într-un fel (albastră cu negru), cealaltă jumătate, altfel (albă cu auriu). Acest fenomen s-a datorat calității slabe a imaginii și lipsei de indicii de tip vizual (precum culoarea pielii), iar creiele noastre au fost constrânse să ghicească tipul de lumină ambientală. Din această cauză, unii au crezut că rochia a fost pozată în umbră, ceea ce a făcut ca mințile lor să sporească luminozitatea, înlăturând tenta de albastru; ceilalți, din contră, au crezut că rochia a fost fotografiată în lumină, iar mințile lor au apropiat culorile de nuanțe mai închise. Ceva asemănător s-a petrecut ulterior cu o nouă poză care a stârnit controverse, tot în mediul online. Ea înfățișa o pereche de adidași care putea fi percepută fie roz, fie gri. Impactul celei de a doua imagini a fost diminuat pentru că oamenii au înțeles fenomenul din spatele fotografiilor.

2. Culoare și formă

În fiecare zi, grație văzului, oamenii sunt capabili să observe cantități uriașe de obiecte. Toate sunt unice și, implicit, se diferențiază unele de celelalte. Acest fapt se datorează formelor (care ne ajută să recunoaștem lucrurile) și culorilor (care au o altă contribuție, oferind aspectul lor). Mai mult, forma, prin diversitatea aspectelor sale, particularizează obiectul mai bine decât aspectul cromatic și astfel, se impune intelectului, dar, pe de altă parte, culoarea este mai marcantă, sensibilizându-ne la nivel afectiv. Pentru că ele sunt elementele comune ale lucrurilor din lumea materială, nu pot fi separate. De aceea, în continuare vom vorbi despre culori, raportându-ne, însă continuu, și la forme.

Din punct de vedere istoric, grecii antici au făcut primele aprecieri referitoare la formă și culoare. Ei vedeau culoarea drept însușirea esențială a formei perfecte. Dar acesta nu însemnă că ceea ce ține de cromatică era imperios necesar, din contră, culoarea a fost subsumată formei (desenului) până târziu, în perioada Renașterii. Cele mai multe discuții în contradictoriu legate de importanța culorilor sau a formelor au avut loc în domeniul artei. Jean Grenier (unul dintre marii teoreticieni ai esteticii) preciza că în secolul al XVII-lea cei mai mulți critici și artiști considerau desenul cel mai important element al unei picturi. Au existat, însă, și voci care s-au ridicat împotriva acestei credințe. În plus, ideea susținătorilor supremației culorii, prinde mai mult contur odată cu secolul al XIX-lea, când apare impresionismul. Datorită acestui curent culoarea câștigă tot mai multă valoare, deoarece artiștii își doreau să redea cât mai exact realitatea prin intermediul cromaticii. Drept replică, la începutul secolului al XX-lea își face simțită prezența cubismul, care va sublinia importanța formei. Însă tot pe parcursul secolului al XX-lea se afirmă și arta nonfigurativă, care va modifica rolul și locul formelor și culorilor în operele artistice, fiindcă în pictura abstractă aceste două caracteristici devin, însăși, tema operelor. Ne dăm seama, astfel, cât de multă importanță au avut culorile și formele în lucrările plastice. Datorită lor s-au format curente noi prin care artiștii și-au arătat preferințele pentru una din ele sau pentru ambele.

3. Caracteristici obiective și subiective ale culorilor

Privind din perspectiva științelor exacte putem distinge câteva proprietăți fizice ale culorilor (tonalitatea cromatică, saturația și luminozitatea) asupra cărora ne vom îndrepta atenția.

3.1. Tonalitatea împarte culorile în primare (albastru, galben, roșu) și secundare (verde, portocaliu, violet). Prin amestecarea complementarelor se obțin nuanțe de gri, deoarece acestea se anulează una pe cealaltă. Complementarele sunt perechile de culori formate dintr-o nuanță primară și cea secundară, opusă acesteia (roșu cu verde). În schimb, din amestecarea a două nuanțe învecinate se formează o culoare nouă, ce împrumută din însușirile ambilor pigmenți (albastru cu mov ne dă un albastru-mov). Bineînțeles că amestecurile nu sunt formate doar din două culori. Ele pot avea în componența lor mai mulți pigmenți, dar trebuie să ținem cont că mixarea a cel puțin trei culori trebuie să urmeze aceleași norme prezente în combinarea a două culori, puls o nouă regulă, cea a proporțiilor calitative și cantitative ale nuanțelor care urmează să fie combinate. Astfel, trei culori primare sau secundare care sunt egale din punct de vedere cantitativ dau un cenușiu perfect. Însă, amestecând o culoare secundară și două principale vom obține o nuanță de cenușiu ce împrumută din tonalitățile culorilor care îl formează.

3.2. Omogenitatea undelor electromagnetice stă la baza conceptului de saturație (puritate) a culorilor. Puritatea scade din cauza oricărui tip de amestec. Altfel spus, roșul este mai saturat decât rozul pentru că acesta din urmă este rezultatul combinării dintre o anumită cantitate de roșu și alb.

3.3. Un alt criteriu după care se deosebesc culorile este luminozitatea. Ea este condiționată de numărul radiațiilor luminoase. Culorile pot fi mai deschise sau mai închise datorită luminii. Dacă lumina crește în intensitate, culorile obțin nuanțe din tonalitatea pigmenților vecini care au mai multă luminozitate (roșul aspiră spre portocaliu). Când are loc fenomenul opus, adică lumina scade în intensitate, fenomenul se inversează (roșul aspiră spre bordo, iar portocaliul spre roșu).

După cum am afirmat încă de la început, există două moduri de a ne raporta la culori, ambele corecte și acceptate: științific (obiectiv) și umanist (subiectiv). Caracteristice obiective ale culorilor sunt studiate de științele exacte, în timp ce caracteristicile subiective sunt aprofundate de psihologie (știință umanistă).

Făcând referire la caracteristicile subiective ale culorilor trebuie să scoatem în evidență influențele acestora asupra reacțiilor și trăirilor oamenilor. Simbolistica unei nuanțe cromatice și perceperea anumitor stări pe care ea le transmite sunt trecute printr-un filtru propriu, care poate fi determinat de mai mulți factori: preferințe personale, educație și cultură. Datorită acestui filtru semnificația unei culori poate să difere de la o persoană la alta. Însă, există reacții comune care se întâlnesc la toți oamenii datorită evoluției noastre. Aceasta a făcut ca anumite date să fie stocate într-un fond comportamental comun. Altfel spus, încă de la începuturile omenirii, sângele și focul au fost, evident, asociate cu roșul. Din acest motiv, culoarea respectivă are anumite efecte calorice și ne face să simțim o stare de iritare.

Reacțiile universale au devenit obiect de studiu pentru diverse experimente efectuate de mai mulți oameni de știință. Unul dintre aceștia a fost Goethe care a demonstrat care sunt influențele subiective ale culorilor atât în comunicare cât și în viața psihică. Alți cercetători au ajuns la concluzii asemănătoare. Ca în cazul roșului putem remarca faptul că, în general, culorile împrumută valențe de la elementele naturale cu care oamenii le corelează. Dacă roșul este cald și dinamizează, albastrul se află la polul opus, pentru că este rece, asociat cu apa și transmite o stare de calm. Verdele ne relaxează deoarece ne duce cu gândul la natură și vegetație, în timp ce galbenul ne înveselește pentru că ne face să ne amintim de soare și de zilele calde de vară. Portocaliul, fiind o combinație între roșu și galben, susține forța, dar și o dispoziție euforică, iar violetul emite neliniște și tristețe. Toate efectele psihologice generale, care s-au fixat de-a lungul trecerii timpului, ne-au întipărit anumite reacții de natură fiziologică. Astfel, galbenul, portocaliul și roșul sunt considerate a avea efecte clare asupra sistemul gastric, cardiovascular sau respirator și duc la schimbări ale secreției, presiunii și ritmului. Ele generează efectele psihologice enunțate mai sus. Opuse lor sunt culorile verde, violet și albastru care provoacă tristețe, dar și relaxare. Vom urmări în subcapitolul următor importanța caracteristicilor subiective ale culorilor în viața de zi cu zi.

4. Culorile în viața noastră

Dacă am trăi într-o lume complet gri, ea ar fi caracterizată de un puternic sentiment al tristeții. Ca să înțelegem cu adevărat acest lucru putem să ne amintim cum ne simțim în zilele întunecate din anotimpurile reci. Dacă ne uităm la obiectele din jurul nostru, conștientizăm că totul este culoare. Rolul său principal este să dea viață unui peisaj banal.

Din punct de vedere arhitectural, culorile au o mare însemnătate mai ales în spațiul interior pentru că aici ne petrecem majoritatea timpului, fie că suntem acasă, la serviciu sau la școală. Ele pot avea diferite efecte asupra comportamentului nostru. Dacă ținem cont de influența culorilor, ne putem amenaja locuința astfel încât să creștem gradul de confort al acesteia. Dacă ne dorim o cameră în care să domnească sentimentul intimității, ea trebuie să conțină culori calde. Nuanțele pastelate ne ajută să ne relaxăm mai rapid, iar dacă ne referim la luminozitate este bine de știut că pigmenții clari formează o atmosferă veselă, în contrast cu cei întunecați, care lasă impresia de tristețe.

Aceste reguli nu sunt valabile doar în interiorul propriilor noastre locuințe, ci și în alte spații în care ne desfășurăm activitățile zilnice. De exemplu, în micile atelierele din fabrici e de preferat să se folosească verde sau albastru pentru a crea iluzia de distanță, în timp ce în atelierele mari e mai bine să predomine culori precum roșu sau galben. Mai mult, culorile pot influența percepția noastră în legătură cu temperatura unei camere. Astfel, putem spune că în atelierele în care mașinăriile emană multă căldură e indicată existența unor culori ce dau senzația de răcoare, iar în atelierele friguroase se recomandă utilizarea culorilor ce sporesc impresia de căldură.

În spațiile în care se solicită atenția pentru că sunt destinate învățării, educației, paleta cromatică trebuie să creeze un mediu favorabil concentrării. Aici, nuanțele ideale sunt cele pastelate de albastru sau galben. Însă este necesar să înțelegem că acolo unde există multe materiale didactice foarte colorate, poate fi inclus griul.

Un alt mediu în care cromatica joacă un rol extrem de important este spitalul. Aici culorile pot ajuta bolnavii să se însănătoșească mai ușor. Ideal ar fi ca în spitale să se renunțe la alb, pentru că, pe lângă monotonia care îl reprezintă, albul este și extenuant. În schimbul său, ar fi bine să se folosească nuanțe calde și vesele, care pot avea o influență bună asupra stării pacienților.

De asemenea, în vapoare și avioane culorile trebuie să ofere o ambianță liniștitoare, deoarece, fie că ne dăm seama sau nu, când călătorim cu aceste mijloace de transport, în mintea noastră apare teama că un dezastru poate avea loc oricând. Din această cauză nuanțele din familia roșului nu trebuie să se regăsească aici. În acest caz sunt perfecte culorile pale, care evocă senzația de calm.

5. Culorile vorbesc, chiar dacă nu le auzim

Așa cum a subliniat Goethe, culorile nu au doar rol psihologic, ele sunt folosite adesea în domeniul comunicării pentru a avertiza sau a semnala vizual anumite interdicții. Semnalele colorate sunt folosite la toate tipurile de transport. Cele mai des întâlnite sunt semnalul roșu (care poate fi observat de la mare distanță; din această cauză este folosit pentru a semnala oprirea) și semnalul verde (care acordă libertatea de trecere a vehiculului).

Înafară de domeniul transporturilor, culorile sunt utilizate și în fabrici. Contrastele de culoare, aflate pe diferite mecanisme de comandă, au rolul de a-l ajuta pe lucrător să se orienteze mult mai ușor și să diminueze timpul acordat pentru manevrarea acestor dispozitive. Dar unul din cele mai importante roluri comunicaționale pe care le are culoarea este cel de avertizare. Ele indică pericole care pot compromite siguranța lucrătorilor. Astfel, riscurile de incendiu în aglomerații sunt anunțate prin culoarea roșie, în timp ce piesele care fac parte din anumite mașinării și a căror atingere trebuie evitată, sunt colorate în albastru. Alte două culori, folosite împreună, întâlnite drept semnalizator de pericole sunt negru și galben. Ele apar adesea în jurul construcțiilor, dar nu numai. Dacă stăm să ne gândim, întâlnim aceeași combinație cromatică și în trafic, când pentru siguranță acordăm o atenție sporită șoferilor începători care au în geam bulinuța galbenă cu semnul exclamării negru.

În final, putem spune că deși percepem diferit culorile unii față de alții, reacționăm la fel sub influența lor. Scopul acestora nu este doar cel de informare sau manipulare a stărilor psihice. Ele ne înfrumusețează lumea. Poate că analiza științifică sau umanistă a culorilor nu ne folosește în viața de zi cu zi, dar trebuie să recunoaștem că o lume în care nu există culori este o lume în care nu ne-ar plăcea să trăim. Filmele alb-negru sunt artă, însă cred că o lume în alb-negru ar fi un coșmar.

Capitolul III – Istoria culorilor

1. Negru și alb

Înainte de a ne concentra asupra aspectelor culturale, în special a celor din lumea Occidentală, raportarea la culori, pe tot parcursul lucrării, fiind realizată din această perspectivă, trebuie să acordăm puțină atenție statutului pe care negrul și albul îl au. Sunt ele culori sau nu? În trecut, cele două nu doar că erau considerate culori, dar împreună cu roșul formau o triadă care a influențat mult preferințele oamenilor. Începând cu secolul al XIII-lea, omenirea a început își diversifice preferințele cromatice. Astfel, culorilor fundamentale li se adaugă încă trei. Organizarea lor este cu totul alta față de ceea ce cunoaștem: „alb,.roșu, negru, albastru, verde și galben.” În prezent, noi ordonăm culorile după modul în care ele sunt dispuse în curcubeu. Newton, prin descoperirea spectrului, a fost cel care a jucat un adevărat rol în stabilirea acestei clasificări. În plus, prin descoperile sale, a adus două mai schimbări importante în privința teoriei culorilor: atât noua poziționare, cât și faptul că negrul și albul au fost îndepărtate din ierarhie. Din acest moment, timp de trei secole, albul și negrul au fost descrise drept „non-culori” și au format o lume doar a lor (lumea în alb și negru), ce se afla mereu în contrast cu lumea colorată. Pictorii, prin operele lor, au fost primii care, începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, au readus negrul și albul la vechiul lor statut: cel de culori, în adevăratul sens al cuvântului. Afinitatea pentru cele două nuanțe se remarcă la nivelul publicului larg prin aprecierea pe care o au față de fotografiile și cinematograful alb-negru. Michel Pastoureau consideră că atât negrul, cât și albul sunt culori, în ciuda celor spuse în școlile de artă plastică. Dintr-un anumit punct de vedere, afirmația lui este adevărată. La fel ca majoritatea culorilor, cele două sunt reprezentări ale luminii, fie că ne referim la absorția tuturor lungimilor de undă (și atunci vorbim despre negru), fie dim potrivă, la reflexia tuturor lungimilor de undă (cazul albul).

Dacă alegem să considerăm că negrul o culoare, atunci putem spune că istoria sa a fost una destul de complexă. Negrul a fost una dintre primele culori cu care oamenii și-au marcat existența. Populațiile preistorice îl foloseau pentru a desena în peșteri diferite simboluri. Negrul era culoarea care se obținea cel mai ușor, în acele timpuri: prin carbonizarea unui băț.

Ideea că negrul a fost cea dintâi culoare este regăsită în Biblie. În versetele Genezei ni se relatează cum Dumnezeu a adus lumină în întuneric, iar odată cu acest lucru, a apărut viața. Opoziția dintre alb și negru este observată încă de la începuturile lumii. Pentru că viața nu s-a putut dezvolta în întuneric, iar întunericul este asiciat cu negrul, culoarea a căpătat de foarte multe ori, în diferite culturi, mai multe conotații negative, decât pozitive. Frica oamenilor de întuneric și de necunoscut datează din cele mai vechi timpuri și se observă și în mitologii. În mitologia greacă, Nyx zeița nopții și fiica lui Chaos. Era atât de îngrozitoare, încât și Zeus se ferea de ea. Ea a dat naștere mai multor „copii” asociați cu negrul: somn, primejdie, moarte etc. În mitologia scandinavă și germană o găsim pe Nott. Este tot zeița nopții. Ea este îmbrăcată în negru, la fel ca și calul său, cu ajutorul căruia acoperă cerul cu întuneric.

Trebuie să menționăm aici că negrul nu a fost asemănat doar cu întunericul, ci și cu moartea. De exemplu, la egipteni, zeitățile care simbolizau moartea aveau corpul pictat în negru, cel mai relevant exemplu fiind Anubis. Pe de altă parte, negrul în Egipt era sinonim cu fertilitatea adusă de Nil și cu renașterea. Egiptenii aveau o legătură strânsă cu această culoare, considerându-o una cu valențe extrem de pozitive, credință observată prin faptul că, pe de o parte, ei se numeau locuitori ai „pământului negru” și, pe de altă parte, prin machiajul lor (aceștia își vopseau ochii cu vopsea neagră, numită kohol, nu doar pentru a le evidenția frumusețea, ci pentru că avea rol protector.). În cazul Europei, lucrurile stau altfel. Biblia descrie negrul și culorile întunecate sunt considerate maleficie și asociate cu răufăcătorii, haosul și moartea. Pe lângă aceasta, întreaga conotație negativă a acestei culori poate veni și din faptul că este atribuită iadului și Satanei, în timp ce albul este, prin excelență, culoarea luminii și a lui Dumnezeu.

Această asociere a negrului cu imaginea Satanei i-a făcut pe oameni să se teamă de orice animal care era „colorat” în negru. Teama a persistat în mentalul colectiv european până astăzi, la nivelul superstițiilor (de exemplu, cea din spațiul românesc, referitoare la faptul că, dacă o pisică neagră ne taie calea și nu facem trei pași înapoi, ne va merge rău toată ziua).

Distincția dintre cele două culori, dintre atributele bun și rău, se observă cel mai adesea, în spațiul european, prin două evenimente esențiale din viața unui om. Când vorbim de moartea unei persoane iubite (un eveniment nedorit), culoarea reprezentativă a doliului este negrul. Tradiția a fost inițiată de romani și greci, dar a fost oficializată prin convenții abia în perioada victoriană. Însă, la o nuntă rochia miresei este albă, reprezentând-i puritatea fetei, dar totodată, albul este și culoarea schimbării (statutul tinerei se schimbă după căsătorie). Mai mult, ideea de puritate a albului este întărită prin reprezentarea iconografică a Sfântului Duh în forma unui porumbel alb.

Au existat însă și momente, în trecut, în care negrului i-a fost înlăturat caracterul negativ, făcându-l o culoare dezirabilă. Totul a început din faptul că Fecioara Maria a fost reprezentată purtând veșminte întunecate, de doliu, semn al durerii cauzate de pierderea fiului său. Mai apoi, îmbrăcămintea caracteristică călugărilor, care urmau învățăturile Sfântului Benedict, a fost dominată de aceste nuanțe închise. Ele erau un semn al pocăinței, al faptului că monarhii au „murit” pentru lumea aceasta pentru a fi vrednici de împărăția Domnului. În final, probabil că rolul cel mai mare l-a jucat heraldica. Multe familii, nobile și regale, au recurs la negru pentru a-și picta scuturile. Împăratul Sfântului Imperiului Roman de Neam German a ales drept blazon un vultur negru. Dacă negrul era considerat atât de rău cum se crede, probabil că împăratul nu ar fi ales această culoare pentru stema sa.

În secolul al XIV-lea negrul a atins apogeul. A devenit o culoare la modă. El era folosit atât pentru îmbrăcăminte, cât și pentru decor. La baza propulsării lui au stat mai mulți factori: progresul ce viza metoda de producție a negrului intens, ciuma (purtând negrul, oamenii îi cereau iertare lui Dumnezeu pentru că L-au mâniat), dar și datorită legilor somptuare (bazate pe trei factori: economici, clasele sociale fiind limitate în ceea ce privește cheltuiala inutilă pe accesorii și haine; se dorea dezvoltarea producției locale pentru a împiedica mărirea prețurilor cauzate de importul anumitor materiale, și în final motivele ce țineau de stabilirea unei ierarhii prin îmbrăcăminte, deoarece nu toate materialele puteau fi achiziționate de toate clasele sociale).

În secolul al XVI-lea, imaginea negrului este din nou afectată. Conotațiile negative revin din cauza intensificării acuzațiilor de vrăjitorie. Prin recursul la magie, se credea că femeile (ele au fost adesea acuzate de practicarea ei) puteau aduce influențele diavolești pe pământ. Tot ceea ce era legat de vrăjitorie avea drept culoare emblematică negrul. Cel mai relevant exemplu este ritualul numit sabat. Se petrecea doar în locuri întunecate, la care participau oameni îmbrăcați în negru, și, după cum se credea, includea tot felul de orgii și sacrificii. Nu este de mirare că, odată cu răspândirea credințelor despre natura malefică a vrăjitoriei, negrul capătă din nou un caracter înfricoșător.

În secolul imediat următor percepția negrului a fost din nou schimbată de către descoperirea spectrului cromatic, ceea a dus la distanțarea lui de ideea de culoare. El va reveni în forță abia în secolul XX datorită pictorilor, revistelor, fotografiei și cinematografului alb-negru. Cea mai mare influență asupra negrului au avut-o designerii, în special cei de modă. După război, designerii au ridicat negrul la statutul de marcă de haute couture. Rochia mică și neagră, emblematică pentru revoluția în modă produsă de Coco Chanel, dar și costumul negru, care încă reprezintă un adevărat simbol al eleganței, sunt doar două piese vestimentare ce au adus în primul plan această culoare. În plus, deținea de mult un loc important în domenii socio-profesionale, fiind prezent în unifore, în rasele călugărilor sau în robele purtate de avocați, procurori și judecători.

În prezent, negrul nu mai este considerat o culoare de lux (așa cum era în secolul al XIV-lea). Totuși, ideea unui negru distins se regăsește în purtarea anumitor bijuterii sau în consumul de caviar. În ceea ce privește proeminența sa în fața de alte culori, amintim doar traseele de schi sau centurile de judo.

În ceea ce privește albul, așa cum deja am observat, el este așezat în opoziție cu negrul încă din Geneză, fiind simbolul luminii. Acest contrast dintre cele două culori este sugerat de Biblie și în descrierea Potopului. Noe va trimite atât cioara, cât și porumbelul alb pentru a afla dacă inundația va lua sfârșit. În timp ce porumbelul se întoarce cu o ramură de măslin în cioc (semn că apele se retrag), cioara cade în păcat. Acțiunile celor două păsări sugerează simbolismul celor două culori: albul indică puritatea, consemnând speranța și viața, în timp ce negrul este decăzut, lui fiindu-i atribuite păcatul și moartea.

În Republica Romană exista obiceiul ca după perioada de doliu (în care rudele defunctului erau îmbrăcate în haine negre) să aibă loc o festivitate, unde albul lua locul negrului, semn că doliul a luat sfârșit. O altă utilizare a albului a fost descoperită prin intermediul unor dovezi ce datează din secolul al IV-lea î.Hr., găsite pe teritoriul Greciei, care atestă faptul că femeile din China foloseau albul pentru machiaj.

Deși în Occident negrul este culoarea aflată în opoziție față de alb, în alte culturi roșul poate fi considerat un oponent mult mai potrivit pentru alb. La baza acestei gândiri poate sta faptul că în natură există puține lucruri sau ființe în contrast de tip alb-negru. Un animal care are penajul colorat astfel este coțofana, ce a fost considerată semn al înșelăciunii.

Un loc important al albului nu este întâlnit doar în îmbrăcămintea liturgică, stabilită începând cu anul 1000 (pentru că sugerează puritatea, albul va fi purtat pentru a prea-mări sărbătorile închinate lui Hristos), ci și în heraldică. Aici, după roșu, este cea mai utilizată culoare, în proporție de 55% din totalul stemelor din Europa secolelor al XII-lea și al XIII-lea. Mai târziu reforma protestantă va consemna faptul că albul va fi o culoare asociată îmbrăcăminții copiilor și, în unele cazuri, și a femeilor. Aceeași idee de puritate a albului (sau, mai exact, o formă de a cere iertare) a fost implementată și în gândirea unor judecători mai blânzi care le-au sugerat vrăjitoarelor ce erau conduse la moare, prin ardere pe rug, să poarte această culoare.

În Epoca Luminilor albul a devenit o culoare la modă, mai ales în rândul femeilor, dar nici bărbații nu se sfiau să o poarte, lucru ce poate fi observat prin dantela veșnic prezentă în ținutele lor. În plus, timp de mute secole ea a fost culoarea asociată tuturor materialelor ce intrau în contact direct cu corpul. La baza acestui fapt au stat două motive: pentru că erau adesea spălate și igienizate (astfel se decolorau foarte ușor) și fiindcă purtarea culorilor țipătoare nu inspira un caracter moral pentru persoana în cauză. Astăzi, lucrurile nu mai sunt așa, însă cert este că în ceea ce privește lenjeria feminină, albul își pierde din inocență. Alături de alte culori precum roșul, negrul și chiar movul, albul capătă senzualitate. Acest lucru poate să fie sugestia prin care să înțelegem că în ciuda tuturor conotațiilor pozitive ale albului, prezente în majoritatea culturilor, el are și o mică latură negativă. Asocierea cu moartea scoate în evidență acest fapt. În China, culoarea doliului nu este negrul, ca în Occident, ci albul.

Pe de altă parte, este posibil ca albul să exprime și astăzi ideea de lux. Dacă în trecut persoanele care purtau alb se aflau într-o legătură strânsă cu ideea de putere și avuție (pentru că albul a fost o nuanță cu un procedeu dificil de obținere și întreținere, până la apariția clorului, în secolul al XVIII-lea) și doar cei cu un anumit statut financiar își permiteau haine din bumbac și lână albă, astăzi, pe lângă concepția generală că albul este o culoare greu de întreținut, este una dintre cele mai „vândute”. Ne referim la faptul că majoritatea aparatelor casnice sunt de culoare albă, cel mai relevant este albul care a consacrat brandului Apple. Poate datorită faptului că albul este strâns legat de tot ceea ce înseamnă curat, asocierea sa cu puritatea încă primează în mentalul colectiv.

Pentru că adesea a fost menționat în lucrare (mai ales prin intermediul legilor protestante care l-au considerat o culoare demnă pentru un bun creștin), cred că griul merită și el o scurtă descriere. În perioada Evului Mediu a fost considerată o culoare care putea sugera sărăcia, dar mai presus de aceasta, doliul. La baza acestei credințe a stat reprezentarea Fecioarei Maria care putea fi îmbrăcată în gri, drept aluzie la durerea resimtiță din cauza pierderii fiului său. Acestă culoare a căpătat un statut important, în special în secolul al XV-lea, datorită negrului care, așa cum am văzut, a avut un avânt magnific în acea perioadă. Atunci a fost prima dată când poeții și prinții au acordat o atenție deosebită griului, culoare care în îmbrăcămintea occidentalilor a fost purtată numai de clasa muncitoare și oamenii săraci. În tot acel timp griul a fost văzut drept o culoare frumoasă, mai ales pentru că mai mulți autori l-au așezat în opoziție cu negrul care simboliza doliul, ceea ce garanta griului valențe pozitive precum fericirea. Astfel că, în istoria lui, s-a bucurat de o perioadă în care a fost considerat o culoare „de cinste”, precum: roșul, negrul, albul și chiar și auriul. Dar, din păcate pentru el, a decăzut repede din acest statut. Din anul 1530, a redevenit o culoare tristă și asociată cu persoanele aflate la vârste înaintate. Lumea modei a adus în prim-plan griul, la începutul secolului al XVIII-lea, când au fost prezentate țesături colorate în nuanțe de gri strălucitor, pentru a elibera această culoare de ultimele percepții care i-au fost atribuite.

2. Roșu

Din diferite cauze, în diferite contexte și pentru scopuri mai mult sau mai puțin precise, suntem adesea întrebați ce culoare ne place cel mai mult. Dar dacă ar fi să întrebăm culorile care dintre ele s-au simțit cele mai „răsfățate” de-a lungul evoluției lor? Răspunsul ar fi unul simplu, roșul. În cultura occidentală el s-a regăst peste tot: de la construcția locuințelor, până la îmbrăcăminte, decor și procese de înfrumusețare. Acest caracter omniprezent i-a acordat culorii o mare influență simbolică. Toate acestea s-au produs pentru că din întreg spectrul cromatic, oamenii reacționează cel mai puternic la roșu, fapt ce se poate observa încă din paleolitic, în picturile rupestre, unde roșul este întâlnit din abundență. Ba mai mult, încă din cele mai vechi timpuri roșul a fost folosit pentru înfrumusețare (machiaj sau podoabe), atât de femei, cât și de bărbați, deoarece era considerat o culoare care ținea la distanță răul.

Odată cu trecerea timpului, roșul a continuat să fie foarte apreciat. Importanța lui este vizibilă atât în cultura greacă, dar a fost cu mult mai influent în Roma antică. Atunci, doar anumite personalități era demne să poarte roșu: conducătorii armatei, preoții și magistrații, iar împăratul, considerat un zeu în viață, era singurul care se putea îmbrăca în întregime cu această culoare (cei care încălcau aceste reguli erau pedepsiți, iar în funcție de gravitatea faptei, se putea ajunge până la pedeapsa cu moartea). Spre deosebire de ei, egiptenii aveau o părere total negativă față de roșu. Îl considerau culoarea violenței, a distrugerii și a războiului, deoarece era nuanță deșertului aflat mereu sub soarele ucigător și era pus în opoziție cu negrul care simboliza fertilitatea solului. În plus, este culoarea prin care este reprezentat zeul forțelor malefice, Seth, ucigașul fratelui său Osiris.

Simbolistica roșului este în relație cu două elemente cunoscute de orice societate, în orice timp: sângele și focul. Dacă legătura dintre sânge și foc este mult mai vizibilă, datorită culorii sângelui, focul nu este mereu perceput în această nuanță; el a fost considerat viu, mai ales în societățile antice, lucru ce a făcut ca roșul, cunoscut în multe culturi drept culoarea vieții, să dețină o relație strânsă cu acest element. Ambivalența simbolică a roșului derivă din ideea de bine și rău. În Antichitate, sângele putea fi un simbol al vieții, căci datorită lui trăim, dar și o poartă de comunicare între muritori și zei, prin sângele ofrandelor, simbol al morții. Focul, la rândul său, nu era doar cel ce oferea viață, ci era și focul iadului care ardea fără sfârșit, pentru a chinui sufletele păcătoșilor.

În Evul Mediu, roșul era considerat o culoare demnă atât pentru bărbații care mergeau la vânătoare sau în bătălii (dintre toate culorile din heraldică, roșul este cel mai des folosit în steme), cât și pentru pentru frumusețea feminină a machiajului, podoabelor, hainelor; mai presus de toate, însă, roșul a devenit culoarea dragostei. La începutul modernității, tinerii îndrăgostiți, prea timizi pentru a-ți mărturisi acest sentiment față de persoana iubită, apelau la fructele roșii pentru a-i ajuta. În acest scop, dăruirea cireșelor era modul prin care îndrăgostitul își mărturisea sentimentele fără cuvinte. Cieșele apăreau primăvara, de aceea erau simbolul tinereții, iar timpul lor era timpul iubirii. Mărul, deși un fruct de toamnă, putea simboliza iubirea, dacă era roșu și oferit de un bărbat unei femei; în schimb, dacă era invers, adică o femeie dăruia mărul bărbatului, se amintea de păcatul Evei.

Deși a avut o perioadă înfloritoare, roșul cunoaște un prim regres în secolul al XII-lea, când albastrul capătă un mare avans în preferințele cromatice ale oamenilor. Apoi, avansul negrului l-a adus într-o poziție de inferioritate față de acesta. Cea mai mare importanță în decăderea roșului a avut-o Reforma protestantă, care considera că oamenii trebuie să se îmbrace în culori șterse și întunecate (gri, negru, maro), în detrimentul celor vii (roșu, galben, verde), dacă vor să fie buni creștini. Datorită unor astfel de reglementări, roșul a fost prima culoare vânată.

Declinul roșului se resimte până în ziua de astăzi, pentru că se află pe locul trei în preferințele cromatice, după albastru și verde. Paradoxul apare atunci când vedem că în ciuda clasamentului, roșul este o mare prezență în societatea contemporană: multe semne rutiere, precum și corecturile făcute de profesori sunt marcate cu roșu pentru a indica interzicerile și a atrage atenția. În plus, roșul este considerat culoarea seducției, deși nu mai este doar culoarea prostituției, așa cum a fost în trecut; utilizarea sa în marketing arată că branduri precum Virgin, Coca-Cola l-au ales drept reprezentant pentru că simbolizează atracția și puterea. Și dacă tot am menționat Coca-Cola, trebuie să spunem și faptul că Moș Crăciun nu își datorează culoarea caracteristică, roșu, reclamelor acestui brand, ci a preluat-o de la Sfântul Nicolae, care în Evul Mediu era reprezentat prin această nuanță.

Din pură plăcere față de această nuanță, aș vrea să amintesc de fratele mai mic al roșului, rozul. Culoarea apare în secolul al XIV-lea și este un real succes, fiind apreciată de bărbații din familiile regale (în acea perioadă nu era o culoare destinată exclusiv femeilor). Rozul își atinge apogeul, în moda europeană, începând cu secolul al XVIII-lea, când membrii societății înalte aveau o pasiune pentru nuanțele de roz pastelate, deoarece culorile vii au devenit accesibile pentru oamenii de rând. O altă modă care vizează culoarea roz apare în țările protestante, în secolul al XIX-lea, când copiii familiilor înstărite erau îmbrăcați în roz și albastru, fără a se face segregare de gen prin culori. În plus, datorită picturilor din acea perioadă sesizăm faptul că nu fetele, ci băieții erau îmbrăcați în roz, în timp ce copiii din familiile mai sărace purtau adesea haine albe. Prezența rozului în îmbrăcămintea masculină și a albastrului în cea feminină, are la bază convingerile conform cărora: rozul este o nuanță a roșului, culoare pur masculină dacă ne amintim de legăturile ei cu puterea și vânătoarea, în timp ce albastrul a căpătat atenție datorită prezenței sale în acoperământul Fecioarei Maria. Astăzi lucrurile s-au inversat. Rozul a devenit o culoare pur feminină începând din anii 1970 când a apărut păpușa Barbie, un adevărat etalon al feminității, dar și prin intermediul inegalabilei Marilyn Monroe care a făcut rozul culoarea ideală pentru femeile care își doresc să fie auzite și observate.

3. Portocaliu

Există multe întrebări „hazlii” prin care oamenii își satisfac setea de cunoaștere. Una dintre cele mai cunoscute este „Cine a fost primul, găina sau oul?” Dacă derivăm puțin întrebarea, ajungem să ne gândim la o alta, strâns legată de lumea culorilor: portocaliul vine de la portocală, sau invers? Fructele acestea au fost cultivate inițial în China. Odată ce au început să fie aduse în partea de vest a lumii, denumirea lor în limba chineză (narang) s-a modificat până ce s-a ajuns la termenul cunoscut și astăzi (orange). Același cuvânt a început să fie folosit și pentru denumirea culorii mult mai târziu, în secolul al XVI-lea.

Portocaliul a fost iubit mai ales pe continentul european. Romanii și etruscii aveau piese de chihilimbar (sub diferite forme: albine sau capete de maimuță) pe care arheologii le-au descoperit în morminte, iar grecii au denumit chihilimbarul elektron pentru că l-au asemănat cu lumina soarelui și cu ideea de energie pe care acesta o emană.

Cea mai mare contribuție la răspândirea acestei culori a avut-o heraldica, prin blazonul Casei de Orania (o dinastie de nobili din Olanda) care a ales ca portocaliul să o reprezinte. În plus, multe din portretele membrilor familiei îi înfățișează pe aceștia purtând nuanțe diferite de portocaliu. Olandezii încă se fălesc cu familia lor conducătoare și, prin asociere, cu portocaliul (lucru ușor de sesizat în ceea ce privește echipele sportive).

Portocaliul apare și în moda vestimentară, momentul său de grație fiind în anii 1920, dar a mai revenit și în anii 1960 sau 1970. Însă ocazia de care a profitat, și datorită căreia încă se bucură de notorietate, a fost momentul în care Hermès, un brand de lux destul de cunoscut, l-a ales drept culoare caracteristică.

Cu toate acestea, trebuie să menționăm că portocaliul a fost considerat mult timp un rezultat al combinării nuanțelor de galben și roșu. Destul de recent portocaliul și-a căpătat statutul de culoare, în adevăratul sens al cuvântului, datorită lucrărilor pictorilor impresioniști care au avut cel mai important rol în definitivarea acestei convingeri. Astfel, portocaliul a fost așezat pe roata culorilor drept opus al albastrului (culoarea ce sugerează calmul). Din cauza acestui contrast, portocaliul a început să fie folosit pentru a induce sări de euforie, dar și pentru a semnaliza urgența (cel mai elocvent exemplu este dat de semnele rutiere ).

4. Galben

Pigmentul galbeului a ajuns la noi datorită popoarelor asiatice. El era cunoscut sub numele de Galben-de-Cambodgea și era produs din seva unor copaci specifici locului, numiți Garcinia. Pictorii din regiunile specifice îl foloseau în lucrările lor artistice. A ajuns în Europa în secolul al XVII-lea, datorită transportului naval olandez. Pictorii din Occident s-au atașat de această nuanță și au început să o folosească tot mai des. În China, galbenul este una dintre culorile elementelor naturale (spre deosebire de occidentali, care cunosc doar patru elemente naturale, cultura chineză cunoaște cinci elemente) și este asociată cu pământul. Pentru chinezi galbenul a avut mereu un loc aparte, pentru că era culoarea pe care doar familia regală o putea purta. Dar cu trecerea timpului, culoarea și-a pierdut treptat din caracterul său regal, a început să fie purtată de gărzile împăratului și mai apoi de oameni ai poporului, la diferite evenimente.

Egiptenii, pe de altă parte, erau fermecați de o anumită nuanță din paleta cromatică a galbenului, și anume aurpigmentul. L-au folosit foarte des în arta lor, mai ales pentru pictarea sulurilor de papirus, dar poate și mai relevant este exemplul camerei mortuare a faraonului Tutankhamon, cameră care a fost decorată cu acest pigment, foarte asemănător cu aurul.

Spre deosebire de egipteni, grecii și romanii foloseau galbenul în mod diferit (nu sub formă de veșminte sau pigmenți). Ei considerau galbenul o culoare simbol pentru senzualitate. Din această cauză, în Grecia antică, hetairele (prostituatele de lux) apelau la diferite amestecuri pentru a-și vopsi părul într-un blond auriu. În Roma antică fie se întâmpla același lucru, fie femeile cu moravuri ușoare alegeau să poarte peruci în diferite nuanțe de galben. Această percepție asupra părului galben a persistat mult timp și a fost reprezentată și în operele de artă. Opoziția dintre Eva și Fecioara Maria este cel mai elocvent exemplu: în majoritatea picturilor, caracterul păcătos al Evei este subliniat de culoarea deschisă a părului ei, în timp ce Sfânta Maria are, de cele mai multe ori, părul negru.

În Evul Mediu, galbenul a jucat un rol important în vestimentație, fiind una dintre culorile ce ajutau la segregarea populației. În toată Europa, culorile care ieșeau în evidență nu puteau fi purtate de cei care doreau să aibă o prezență respectabilă, ci erau destinate altor categorii sociale. În funcție de loc și de timp, emblemele cromatice puteau să difere, însă anumite preferințe au tot revenit. Galbenul a rămas în mentalul colectiv drept nuanța care desemna atât evreii, cât și păgânii. Cel mai elocvent exemplu este întâlnit în picturile din bisericile catolice unde observăm că Iuda, apostolul care l-a trădat pe Hristos, are multe caracteristici reprezentative prin care se diferențiază de toți cei aflați la Cina cea de Taină, cea mai vizibilă fiind îmbrăcămintea galbenă. Probabil ceea ce ne-a fascinat cel mai mult la această culoare a fost echivalentul său metalizat, aurul. Lăcașurile de cult s-au folosit de acest echivalent pentru a-și atrage credincioșii. Datorită strălucirii sale a fost considerat simbolul divinității, ceea ce a făcut ca în bisericile medievale atât catolice, cât și ortodoxe, să fie utilizat în mod excesiv (fundaluri, veșminte, aureole, toate aurii). Această tendință poate să fie remarcată și în zilele noastre; astfel, ideea de strălucire a divinității continuă să domine în mentalitatea oamenilor.

În prezent, datorită trecutului său și asemănării sale cu aurul, galbenul este perceput în mod bivalent. Poate fi atât o culoare frumoasă și veselă, cât și una care să simbolizeze avariția sau invidia (Iuda). Galbenul e asociat cu boala (culoarea pe care o capătă pielea atunci când cineva suferă de icter), sau cu anumite fenomene de masă (imigranții care au venit, în secolul al XX-lea, din China spre America sau Europa au fost cunoscuți sub numele de „pericolul galben”). În ciuda valențelor sale pozitive, galbenul, dintre cele șase culori „de bază”, nu a devenit foarte iubit de oameni. El se clasează pe ultimul loc în clasamentele preferințelor cromatice dintre cele șase culori „de bază”.

5. Verde

De-a lungul istoriei sale, verdele a fost culoarea care a avut atât valențe pozitive (simboliza norocul, speranța și viața), cât și negative (a fost asociat cu mucegaiul și cu creaturile diavolului).

Cu toate acestea, principalul său atribut a rămas neschimbat până în prezent: verdele este culoarea plantelor. Deși, în trecut, vegetația era mult mai abundentă decât astăzi, iar omul trăia înconjurat de ea, acest lucru nu l-a determinat să aibă o preferință aparte pentru nuanțele de verde. Din picturile paleolitice din peșteri, verdele lipsește cu desăvârșire. Oamenii au devenit sedentari în neolitic, motiv pentru care, în acea perioadă, au apărut primele așezări umane. Locuințele erau vopsite în galben și roșu astfel încât să ne indice preferințele cromatice ale oamenilor de atunci. Verdele lipsea complet, la fel ca albastrul.

Aceeași reticență față de verde a fost prezentă și în rândul grecilor. Ei nu foloseau verdele ceea ce i-a făcut pe mulți cercetători să cadă de acord că grecii nu puteau să distingă culoarea verde (lucru valabil și pentru albastru), argumentând fiecare ipoteză. Dintre toate afirmațiile, cel mai mult îmi place cea a lui Michel Pastoureau, care era de părere că într-o societate o culoare se regăsea cu o frecvență redusă pentru că însemna prea puțin pentru relațiile sociale, viața religioasă și activitățile umane, nu pentru că oamenii erau „orbi” față de ea.

Abia în lumea romană, verdele a căpătat statutul de „culoare la modă”, în timpul imperiului, când apare în îmbrăcămintea feminină. Până atunci, nuanțele de verde lipsiseră din vestimentație sau erau purtate doar de cei săraci. Datorită acestui fapt, romanii se diferențiau de germani și celți (lumea barbară), deoarece aceștia din urmă, la fel ca egiptenii, aveau o afinitate pentru verde, pe care îl vedeau drept o culoare benefică. În Egipt, hieroglifa care denumea verdele are forma unei tulpini de papirus, și era mereu simbol pentru lucruri pozitive. Tot verdele era culoarea în care era pictată fața zeul vegetației, al pământului și funeraliilor, Osiris. Mai mult, verdele, ca și albastrul, avea rolul de a proteja defunctul în lumea de apoi.

Evul Mediu european a fost perioada de evoluție a verdelui, care a ajuns să fie considerat o culoare pozitivă. Atunci, verdele a căpătat un loc preferat în care putea fi mai des întâlnit și mult mai apreciat, livada, dar și un timp preferat, primăvara. Legătura dintre verde și natura care revine la viață a dus la asocierea culorii cu bucuria, cu tinerețea și, mai presus de toate, cu iubirea lumească. Fiind culoarea tinereții, era purtată de adolescenții din familiile nobile care își permiteau o educație și de fetele tinere aflate în pragul măritișului (ele purtau fie rochii în această culoare, fie anumite piese vestimentare vopsite în verde). Spre sfârșitul Evului Mediu, sunt însă evidențiate și trăsăturile negative ale culorii verzi, acesta fiind asociat cu: animale diabolice (creaturile care îl însoțeau pe Diavol nu erau doar cele de culoare negră, ci și verde; puteau fi din reale: șarpe, crocodil, broască, sau imaginare: dragon, balaur, sirenă); mucegaiul, putrefacția și cadavrele, iar astfel a devenit și culoarea asodciată fantomelor care veneau în lumea celor vii; vrăjitoarele, făuritoare de poțiuni verzi, cu diferite atribute fizice de culoare verde (dinții sau ochii), îmbrăcate în acestă culoare, erau însoțite în timpul Sabatului atât de animale demonice de culoare negră, cât și de cele de culoare verde.

Verdele a continuat să fie o culoare neapreciată și în epoca modernă. Acest lucru s-a datorat mai multor factori: reforma protestantă (care i-a îndemnat pe bunii creștini să renunțe la podoabele excentrice și culorile vii – verdele aprins fiind una dintre acestea – în favoarea celor morale pentru că hainele trebuiau să amintească de alungarea primilor oameni din Rai: după ce au fost trimiși pe pământ, Adam și Eva au primit haine pentru a-și îmbrăca corpul; descoperile lui Newton, care au dus la concluzia că verdele nu este o culoare de bază, ci una secundară, ce se poate obține prin amestecul de albastru și galben. Deși apariția noilor nuanțe de albastru a dus la obținerea mai multor nuanțe din familia verdelui, superstițiile medievale care legau această culoare de Satana și de vrăjitoare au persistat încă multă vreme.

Pe măsură ce ne apropiem de perioada contemporană observăm că verdele a început să aibă tot mai multe valențe pozitive. Acest fapt este vizibil până în prezent: legătura cu sănătatea (crucea de la farmacie este verde) și igiena (la fel sunt coșurile de gunoi din parcuri), parcurile pline de verdeață au fost amenajate drept oaze de relaxare în orașele dominate de gri monoton, multe sporturi se practică pe iarbă verde sau pe un „suport” colorat în verde (biliard, tenis de masă). A devenit culoarea simbol pentru partidele politice și ONG-urile care luptă pentru apărarea mediului înconjurător. Pe lângă toate acestea, verdele poate fi întâlnit foarte des la uniformele purtate de lucrătorii care se ocupă de debarasarea gunoiului, a murdăriei, dar în primul rând la uniformele militare (cele în nuanța khaki).

Khaki-ul este o culoare aflată la trecerea dintre verde și maro. Până la apariția lui, luptătorii erau îmbrăcați în culori vii, rolul acestora fiind cel de intimidare a dușmanilor. Această culoare a fost folosită pentru prima dată de armata britanică, în Primul Război Mondial. Schimbarea a fost majoră, deoarece cu ajutorul noilor uniforme militare soldații nu mai erau atât de vizibil, ci se puteau camufla, datorită asemănării uniformelor cu nuanțele din natură.

Un alt domeniu în care verdele și-a făcut simțită prezența a fost universul copiilor, unde culorile puteau avea orice nuanțe. Cel mai elocvent exemplu este elefănțelul Babar, creația lui Jean de Brunjoff, din 1931. El era diferit față de tot ce crease Walt Disney până atunci, deoarece este un personaj calm, blând și onest. Din punctul de vedere al acestei lucrări, cel mai important era că purta un costum verde, peste o cămașă albă, încheiată la gât cu un papion roșu.

Concluzia celor spuse este că studiile privind preferințele cromatice ale occidentalilor demonstrează că, în momentul actul, verdele ocupă locul secund în clasamentul culorilor, aflându-se imediat după albastru.

6. Albastru

Cu toate că astăzi albastrul este cea mai iubită culoare, în trecut el nu s-a bucurat de toată această „atenție”; din contra, albastrul nu a făcut parte mult timp din preferințele cromatice ale occientalilor. El nu apare deloc în picturile rupestre din paleolitic și nici mai târziu, în neolitic. Este posibil ca metoda prin care se produc pigmenții de albastru să fi fost destul de dificilă și acesta să fie motivul pentru care, în trecut, culoarea a fost lipsită de aprecierea din zilele noastre.

Respingerea față de albastru se observă și la greci, dar mai cu seamă la romani. Spre deosebire de egipteni, care percepeau albastrul drept o culoare cu valențe pozitive, ce putea să aducă bunăstarea în timp ce izgonea răul, mai ales dacă era purtată sub forma unor coliere (albastrul era culoarea Nilului, cerului și cea în care a fost pictat principalul zeu egiptean, Amon-Ra), romanii vedeau în albastru o culoare barbară. Ei considerau că acesta aparține unor popoare inamice (germanici sau celți) care obișnuiau, să-și coloreze corpul în albastru pentru a-și speria dușmanii, așa cum spunea Cezar.

Abia după anul 1000, în mentalul colectiv al occidentalilor, albastrul începe să capete importanță. Nu doar că devine o culoare râvnită (în ceea ce privește moda), dar, dintre toate culorile curcubeului, va începe să fie văzută drept cea mai frumoasă. Ascensiunea lui a fost determinată de mai mulți factori: schimbarea culorilor din veșmântul în care pictorii o înfățișau pe Fecioara Maria (până în secolul al XII-lea, Sfânta Fecioară era reprezentată purtând haine cu nuanțe cât mai întunecate, care simbolizau durerea și doliul pentru fiul său ucis; albastrul va prelua ulterior această funcție, până în zilele noastre). Începând cu secolul al XIII-lea, nobilii încep să se îmbrace și ei în albastru, tocmai datorită influenței pictorilor care o influențau pe Fecioara Maria (primul rege al Franței care s-a îmbrăcat consecvent în această culoare a fost Ludovic al IX-lea cel Sfânt), dar și heraldica a ajutat mult, albastrul începe să fie folosit și în steme, datorită regelui Franței care a ales drept simbol florile de crin aurite, pe un fundal de azur. Exemplul lui a fost urmat de familii din toată Europa, ceea ce a permis răspândirea culorii.

În ceea ce privește preferințele vestimentare, este posibil ca reforma protestantă să fi jucat cel mai important rol. Protestanții susțineau ideea că hainele ar trebui să reflecte smerenia, să le amintească oamenilor de natura lor păcătoasă. Astfel, culorile acestora ar trebui să fie cât mai simple, să nu atragă atenția și să nu evidențieze prosperitatea. Protestanții preferau nuanțele întunecate, însă albastrul „s-a strecurat” printre ele și în secolul al XVI-lea a reușit să devină o culoare „onestă”.

Odată cu secolul al XVIII-lea, se observă afinitatea oamenilor pentru albastru. Devotamentul pentru această nuanță nu va rămâne doar la nivel vestimentar, ci va marca preferințele cromatice generale ale europenilor. În ceea ce privește vestimentația, albastrul va lua locul negrului care, după cum am văzut, devine cea mai iubită culoare din secolul al XIV-lea (lucru ce va rămâne valabil până în secolul al XX-lea). Secolul al XX-lea este momentul când se observă apogeul albastrului vestimentar. Foarte multe haine negre, în special cele bărbătești, au ajuns să fie colorate în albastru închis. Cea mai mare schimbare s-a produs în rândul uniformelor (polițiștii, jandarmii, poștașii sunt doar câteva din multele categorii sociale pentru care albastrul a devenit culoarea uniformei). Odată cu aceasta, „civilii” încep și ei să fie atrași de această culoare și să o poarte tot mai mult. Fascinația pentru această culoare a fost speculată de producătorii de haine, iar piața a fost plină de multe obiecte vestimentare albastre (de la pulovere la costume de baie). Dar cea mai importantă piesă vestimentară, care a rămas de actualitate și în zilele noastre sunt jeanșii. Chiar și astăzi, deșine vine greu să îl percepem în altă culoare decât albastru. Prin intermediul său, albastrul încă își păstrează locul fruntaș în ceea ce privește preferințele cromatice în materie de haine, în cultura occidentală.

Astăzi, cercetările au demonstrat că albastrul rămâne cea ma iubită culoare pentru cea mai mare parte a populației. În simbolistica occidentală este asociat cu ideea de calm. Acesta ar fi una dintre atributele sale principale (din acest motiv medicamentele cu efect calmant sunt albastre). Totodată, albastrul a fost preluat de grupări organizaționale (Uniunea Europeană sau Unesco) pentru că a devenit culoarea intrenațională ce sugerează buna înțelegere și iubirea dintre oameni.

7. Purpuriu/mov

Din punct de vedere cromatic, purpuriul este o culoare secundară, obținută din amestecul de roșu și albastru. Pe de altă parte, din punct de vedere lingvistic, a fost întotdeauna un subordonat al roșului, negrului sau albastrului Cu multe secole în urmă, era însă considerată o culoare nobilă și sugera puterea. Din acest motiv și datorită costurilor mari de producție, ea a devenit o culoare destinată conducătorilor și celor ce își doreau să-și arate, vizual, buna situație financiară.

În Roma, această culoare era folosită pentru a defini statutul diferitelor persoane: generalii aveau posibilitatea să se îmbrace cu o robă colorată purpuriu, iar în funcție de reușitele lor, roba putea să conțină și elemente aurii, pe de altă parte, pretorii, consulii și senatorii se distingeau purtând o togă, decorată cu o bandă lată și purpurie, iar cavalerii erau cei ce purtau doar o bandană îngustă, în aceeași nuanță. Lucrurile s-au schimbat când Cezar s-a întors la Roma, după victoria obținută în urma bătăliei cu Pompei. Se afla în Egipt când frumoasa Cleopatra s-a furișat în camera sa, purtând doar un covor purpuriu. După nouă luni, Caesar a devenit tatăl unui băiețel care a primit numele Cezarion, adică „Micul Caesar”. Acesta a fost momentul când regulile privind purtarea purpuriului au devenit foarte stricte și dacă erau încălcate se putea ajunge până la pedeapsa cu moartea. În Imperiul Bizantin, exista regula ca împărătesele să nască într-o cameră zugrăvită în nuanța vinului negru, deoarece, se credea că prinții trebuiau să se nască „în purpură”, obișnuindu-se încă din primele momente ale vieții cu statutul lor social.

Pigmentul purpurei era obținut din anumite crustacee, iar pentru că oamenii își doreau din ce în ce mai mult să poarte asemena nuanță specială, resursele naturale începeau să devină limitate. Soluția a venit destul de târziu, în secolul al XIX-lea când s-a descoperit un colorant chimic pentru purpură. William Perkin, un tânăr om de știință, încerca să obțină un tratament pentru malarie, dar a descoperit cu totul altceva: o nouă nuanță de purpuriu. Succesul acestei descoperiri nu a fost imediat, din două motive: substanța era costisitoare și fiindcă pentru vopsitori era ceva cu totul nou să folosească substanțe chimice (ei erau obișnuiți cu cele obținute din animale sau plante). Succesul acestei culori a început atunci când împărăteasa Eugénie, soția lui Napoleon al III-lea al Franței, a decis că această culoare este foarte potrivită pentru ochii ei.

Trebuie să menționăm că încă din Antichitate și din Evul Mediu, violetul era considerat un înlocuitor al negrului. Datorită acestui fapt, tot în secolul al XIX-lea se remarcă influențele aduse de cultul doliului. Așa se face că s-au conturat multe reguli, mai ales în ceea ce le privește pe femei. Interesant este că movul a fost folosit drept culoare pentru a marca suferințele aduse de pierderea cuiva drag (simboliza doliul „mic”). După doi ani de doliu în care puteau să se îmbrace doar în rochii simple și negre, văduvele foarte îndurerate începeau perioada de doliu mic în care purtau nuanțe de mov (spre deosebire de persoanele mai îndepărtate de răposat, care nu țineau un doliu atât de strict).

Efectul marcant al culorii nu a durat mult. Pentru că a fost purtată în mod abuziv și mai ales de persoane ce aparțineau generațiilor adulte, în mentalul colectiv culoarea a fost asociată cu doamnele vârstnice, ceea ce a dus spre declinul ei. Totuși astăzi movul, în special cel intens, tinde să capete o latură senzuală (lucru sesizat, în special, din culorile lenjeriei feminine, unde alături de roșu și negru, în ultimii ani, apare violetul și chiar albul). Este posibil ca acest lucru să se datoreze trecutului său. Ținând cont că în Evul Mediu combinarea culorilor nu era permisă, movul era obținut din culoarea roșie care trecea prin diferite procedee până se apropia de violet. Iar dacă roșul a fost adesea folosit pentru a indica prostituatele, este posibil ca movul să capete un astfel de atribut erotic tocmai datorită acestui fapt.

8. Maro

Cu toate că maroul nu este o culoare care să se întâlnească în ordinea moștenită de la Newton, ea este mereu alături de noi. Oriunde am privi este imposibil să nu observăm nuanțe de maro, fie că vorbim de spații exterioare (solul), fie că ne raportăm doar la interior (mobilierul din orice cameră). Aici trebui spus faptul că maroul nu reprezintă doar culoarea pozitivă a solului (unul din principalele elemente care susține viața, dar și component de bază prin care Dumnezeu a creat oamenii), el poate avea și referințe negative dacă vorbim despre maroul fecalelor, noroiului și a mizeriei.

O altă idee care sugerează cât de apropiat este maroul de viața noastră este faptul că el a fost una din primele culori cu ajutorul cărora străbunii noștri și-au spus poveștile prin picturile din peșteri. Dar nu doar oamenii preistorici au folosit această culoare. Egiptenii au utilizat-o pentru a reprezenta în hieroglife figurile masculine, spre deosebire de cele feminine care erau desenate în nuanțe mai deschise precum galbenul sau bejul. Nici romanii și grecii nu s-au ferit de maro. Îl foloseau adesea în diverse variante, este de ajuns să ne gândim la obiectele care facilitează viața omului ca să înțelegem diversitatea maroului în lumea grecilor și a romanilor.

O altă utilizare a maroului se observă în pictura Sfintei Fecioare din Evul Mediu. Pe lângă albastrul de astăzi care ocupă un loc fundamental în reprezentarea veșmântului Fecioarei Maria, au mai existat și alte culori care aveau rolul de a comunica durerea pe care maica o poartă pentru fiul ei: negru, violet, maro. Tot în această perioadă exista mentalitatea conform căreia culorile țesăturilor care se apropiau ca nuanță de cele ale materiilor prime erau destinate oamenilor din clasele sociale de jos, prețul lor fiind unul redus. De aceea, multe nuanțe de maro erau destinate celor mai săraci. Dar erau și marouri pe care doar cei mai bogați oameni din societate își permiteau să le poarte; în general, acestea erau cele care ofereau o tentă de roșu în compoziția lor.

Începând din secolul al XVI-lea legile etice au făcut ca oamenii să arate că sunt buni creștini prin lipsa accesoriilor, ținutelor și culorilor stridente. Acesta a fost momentul în care nuanțele mai „chibzuite” au cunoscut o perioadă înfloritoare. Maroul nu mai era destinat doar oamenilor simpli, ci și cei din clasele sociale mai înalte îl vor purta. Începând de acum maroul apare tot mai des în garderobele celor bogați: pantalonii din piele, într-o nuanță de maro deschis, erau o piesă vestimentară nelipsită din îmbrăcămintea unui adevărat cavaler, în perioada anilor 1700.

Maroul și-a găsit un loc aparte în uniformele militare, loc menținut până în zilele noastre. Dacă la începutul secolului al XIX-lea el se afla doar în căptușeala uniformelor, evenimentele neplăcute au făcut ca la finalul secolului maroul să devină, alături de verde, culoarea ideală pentru uniformele soldaților. Acest lucru se datorează faptului că cele două nuanțe permit purtătorului să devină precum un cameleon, adică se adaptează mediului pentru a se feri de inamic.

În concluzie, istoria culorilor nu ne învață daor cum era văzută o anumită culoare într-o anumită decadă de timp. Ea sugerează mentalitatea oamenilor din acea perioadă, felul în care aceasta s-a schimbat odată cu evoluția culorii. De cele mai mule ori valențele pozitive sau negative ale unei anumite culori, simbolismul ei, își au originea în trecut și se pliază peste fricile sau admirația purtată de oameni respectivei culori. Iar preferințele oamenilor se modifică în timp, dacă în trecut roșul ocupa un loc fruntaș, iar astăzi, clasamentul indică albastrul în vârful piedestalului, oare ce culoare vor mai iubi oamenii peste ceva vreme?

Capitolul IV – Cinematografie și animație

1. Scurt storic al cinematografiei

Omul a fost mereu fascinat de povești. Ele reprezintă poarta către o lume nouă, una în care să ne detașăm de grijile și stresul de zi cu zi. De cele mai multe ori, narațiunile au un final fericit, în ciuda întâmplărilor mai mult sau mai puțin plăcute care structurează firul narativ. Poate că datorită unor astfel de povestiri, oamenii nu doar că se detașează de viața reală, dar își (re)găsesc optimismul și încrederea că în final, totul va fi bine.

Cu trecerea timpului, poveștile s-au diversificat și la fel și canalul prin care ele sunt transmise. De la transmiterea pe cale orală, s-a ajuns la basmele și povestirile scrise, iar iar apoi la filmele și desenele animate, care sunt tot povești, poveștile zilelor noastre. Ele sunt mult mai „directe” (nu ne mai lasă posibilitatea de a ne imagina cadrul, înfățișarea personajelor; semnalează momentele cu intensitate emoțională prin diferite coloane sonore), însă, cu toate acestea, au același efect: desprinderea receptorului de cotidian și plasarea lui în altă lume.

Prima producție cinematografică a apărut la Paris, în a treia zi de Crăciun a anului 1895. Era un film alb-negru și mut, realizat de frații Lumière. Pentru că oamenii au fost plăcut impresionați de acest tip de artă, cinematografia a continuat să se dezvolte. Cu trecerea timpului, filmele s-au transformat într-o întreagă industrie, mai ales prin intermediul cinematografiei de la Hollywood, peliculele americane încercând să obțină monopolul în acest domeniu.. Succesul acestei industrii a dus la dezvoltarea filmelor. S-a trecut de la cel mut la cel vorbit. Această reușită a fost una remarcabilă, dar costurile au fost pe măsură; în plus, apariția dublajului a trezit spiritul național al spectatorilor (toți își doreau să vizioneze filme în limba maternă). Datorită apariției sonorului în peliculele cinematografice, filmele s-au diversificat, iar spectatorul putea alege din mai multe genuri: comedie, musical, operă.

Evoluția filmelor nu s-a oprit aici. Culoarea va începe și ea să-și găsească loc în producțiile cinematografice și va rămâne așa până în prezent. Procedeul de obținere a filmelor color era dificil din cauza dificultăților tehnice. La început, filmele erau colorate manual, cu ajutorul unei perii. Era greu și necesita mult timp, ceea ce a făcut ca această modalitate să fie aplicată numai la scurtmetraje. Mai apoi, filmele au început să fie scufundate în căzi colorate pentru a prinde „viață” prin intermediul culorilor. În acest fel, unele nuanțe erau folosite cu rigurozitate pentru a indica anumite aspecte: galbenul, fericirea; albastrul, noaptea. În final, s-au folosit filtrele de culoare (erau utilizate doar trei culori, iar din suprapunerea lor se obțineau toate celelalte nuanțe). Lansarea primului film color (Becky Sharp, opera lui Rouben Mamoulian) a avut loc în anul 1935.

Filmele color au început să apară într-un număr din ce în ce mai mare abia după cel de-al Doilea Război Mondial. Au existat artiști și esteticieni care nu erau de acord cu extinderea culorilor atât în cinematografie cât și în reviste sau televiziune, pentru că ei considerau că în viața reală și cotidiană acestea nu primesc la fel de multă atenție. Pe de altă parte, simplii spectatori aveau alte opinii, fapt ce a dus la respingerea a tot ce însemna revenire la universul alb-negru. Astfel, culoarea a început să fie un element indispensabil al filmelor și desenelor animate.

2. Culorile în filme

Dacă în subcapitolul anterior am acordat atenție filmului, în special celui incipient, alb-negru, de data aceasta accentul cade pe filmele color, mai exact pe simbolurile și indiciile pe care regizorii le oferă spectatorilor pentru a intui acțiunea sau pentru ca aceștia să fie apți să înțeleagă caracterul unor personaje, modul lor de a gândi și de a acționa. Și nu doar atât. Așa cum am observat încă din primul capitol, deși nu conștientizăm în mod direct efectele culorilor asupra noastră, nu înseamnă că nu ne influențează. Astfel, raportându-ne la cromatica din producțiile cinematografice, pe lângă rolurile evidențiate mai sus, adăugăm unul foarte important: culorile sunt un factor care îl introduc pe spectator în poveste, făcându-l să simtă ceea ce simt protagoniștii acțiunii. Cu alte cuvinte, culorile nu ajută doar la dezvoltarea caracterului estetic al peliculei, funcția lor mult mai largă.

2.1. Principalul atribut al roșului este sinonimia sa cu puterea. Când spunem roșu, ne gândim la forță și putere. Culoare nu ține cont de caracterul moral sau imoral al personajului care o poartă. Datorită acestui fapt, poate să ofere putere fie unui personaj bun, fie, din contra, unuia rău. Cel mai bun exemplu se întâlnește în The Wizard of Oz (Vrăjitorul din Oz), unde atât personajul principal, pozitiv (Dorothy), cât și personajul negativ (vrăjitoarea) poartă pantofi roșii.

Pe lângă putere, un alt atribut al roșului este că, de cele mai multe ori, exprimă senzualitatea. Multe personaje din filme au profitat de acest lucru, dar poate că imaginea ideală care simbolizează această latură a culorii este Hellen, interpretată de actrița Ellen Barkin, în filmul Sea of love (Când dragostea ucide). Roșul întruchipează caracterul lui Hellen. Ea este provocatoare, lucru sesizat încă de la prima apariție în cadru, indiciul principal fiind jacheta ei roșie din piele. Datorită acestei culori intuim că este o femeie atrăgătoare, puternică și care știe ce își dorește. Nici o altă culoare nu ar fi descris mai bine acest personaj.

Așa cum am spus la început, culorile nu caracterizează doar personajele, ci pot să ofere indicii despre acțiunea din film și să-l facă pe spectator să trăiască sentimentele și emoțiile pe care le trăiesc protagoniștii peliculei cinematografice. Însă trebuie menționat faptul că nuanțele unei culori sunt diferite, iar ceea ce transmit, este de asemenea, diferit. Lenjeria de pat a tinerei Viola, din filmul Shackespeare in love (Shackespeare îndrăgostit), este de un roșu cald, care bate spre portocaliu. Culoarea este cea care inspiră pasiunea și intensitatea sentimentului de iubire și ne transmite că acesta este locul în care Viola va învăța ce înseamnă iubirea. Spre deosebire de acesta, nuanțele reci și întunecate de roșu, nu mai sunt un indiciu al iubirii, ci al intrigilor și secretelor. În astfel de nuanță este vopsită încăperea doamnei Granny Mingott, un personaj ușor meschin, din filmul The age of innocence (Vârsta inocenței). Spun meschin deoarece, deși pare că este un personaj pozitiv, ea se hrănește din intrigile pe care le țese în viața altor persoane. Cu alte cuvinte, aici roșul este folosit pentru că el trebuie să mențintă agitația din casa și din viața buncii Mingott.

2.2. Portocaliul ne atrage atenția prin faptul că, spre deosebire de celelalte culori din arcul cromatic, este cea mai optimistă, cea mai caldă și mai primitoare. Această latură a sa este bine definită de filmul My family (Trei generații). Filmul prezintă viața unei familii de mexicani. O culoare mai potrivită care să caracterizeze căldura și iubirea sângelui latin nici nu se putea găsi. Încă din primele secvențe culoarea este folosită nu doar pentru a indica un sentiment de „acasă”, ci și pentru a evidenția legăturile familiale, dintre cele trei generații care locuiesc împreună, în aceeași casă. Portocaliul va fi aproape de ei la orice pas.

Considerat „sora mai mică” a culorii roșu, portocaliul poate să reprezinte iubirea. Actrița Susan Sarandon are o legătură aparte cu această culoare, lucru observat prin personajele pe care le interpretează. Unul dintre ele este Annie Savoy, din filmul Bull Durham. Annie, la fel ca și alte personaje jucate de Susan, este o femeie romantică, cu o personalitate deschisă și caldă, care, precum culoarea, gândește mai puțin cu creierul și mai mult cu inima. Din această cauză, Annie este inteligentă, dar se lasă pradă emoțiilor. Fiind culoarea spiritului ei, portocaliul este întâlnit în toată casa personajului: de la canapea, la eșarfele aruncate peste lampă pentru a crea o lumină și o atmosferă romantică, și până la pisica ei portocalie.

Cu toate acestea, există și o latură mai puțin plăcută a portocaliului care se regăsește în filmele de science fiction. În astfel de pelicule, de cele mai multe ori, ea este culoarea cerului și a unei atmosfere apăsătoare. Semnalează un spațiu toxic, în care lumina nu poate pătrunde cu ușurință.

2.3. Galbenul este culoarea care ne aduce aminte de lumina soarelui. Datorită acestui fapt o percepem ca pe o adevărată sursă de energie. De cele mai multe ori, este culoarea care cere atenție și eclipsează. O astfel de ipostază a culorii este observabilă în filmul Billy Elliot. Galbenul îl însoțește mereu pe Billy, chiar dacă, el apare foarte vizibil doar la început și la finalul producției. Cea mai mare dorință a personajului este să devină un dansator celebru și în ciuda luptelor pe care le poartă cu tatăl său, va reuși să își îndeplinească visul. Galbenul a fost alegerea perfectă pentru construirea acestui personaj, pentru că Billy este exuberant, îndrăzneț, am putea spune chiar încăpățânat (în ciuda piedicilor, el luptă pentru visul său). În casa lui predomină două culori: galben și albastru. Cele două nu sunt alese în mod aleatoriu. Dacă galbenul îl reprezintă pe Billy, albastrul este simbolul tatălui său, dar și al lumii sale (un tată strict, care dorețte să-și controleze fiul și o percepție „de gheață” a copilului despre lume). Iar pentru că galbenul are darul de a acapara, acesta ar putea fi un indiciu care să ne indică ideea unui final fericit pentru protagonistul nostru.

Întrucât este o culoare care, la fel ca roșul, poate fi observată de la distanță, galbenul a devenit reprezentantul pericolelor și al avertismentelor. Filmul Taxi Driver (Șoferul de taxi) descrie perfect acest lucru, prin asocierea culorilor de pe automobil. La fel ca în natură, combinația dintre negru și galben este una extrem de toxică. Amestecul se întâlnește, în general, doar pe corpul unor animale otrăvitoare precum insecte, șopârle sau amfibieni. Taxiul „îl conduce” pe Travis prin tot orașul. Lucrând în tură de noapte, el observă și analizează tot ce se petrece în cele mai periculoase zone din oraș. Culoarea automobilului va deveni un avertisment pentru neregulile din aceste cartiere rău famate, dar, totodată, va atrage atenția asupra personajului principal care, în finalul filmului, va deveni un adevărat erou.

2.4. Așa cum am văzut în capitolele anterioare, dintre toate culorile, verdele este cea care își manifestă cel mai des dubla valență. Aceasta se datorează faptului că ambele ipostaze ale culorii sunt regăsite în natură. Partea pozitivă a verdelui se distinge din asocierea lui cu expansiunea vegetalului, în timp ce partea negativă este legată de ideea cărnii și a legumelor alterate. Astfel, verdele poate fi simbol atât pentru viață, cât și pentru putreziciune.

Un film care a utilizat această dublă valență a verdelui este The thin red line (La hotarul dintre viață și moarte). Pelicula înfățișează verdele pozitiv prin imaginea unui superb peisaj luxuriant. Plantele sunt mângâiate de razele soarelui care se zăresc prin jungla plină de aburi. În fundal se aude sunetul relaxant al necuvântătoarelor, iar în toată acestă imagine locuitorii insulei sunt calmi și se bucură de liniștea pe care natura o emană, iar verdele o comunică. Pe de altă parte, dacă privim cu atenție, verdele negativ este inclus în tot acest tablou. Prezența lui este semnalată prin animalele înfricoșătoare precum șarpele care se târăște printre copaci pentru a supraviețui sau un indiciu și mai important ar fi simbolul crocodilului. Acest animal periculos și înfiorător se scufundă sub apa plină de alge și care reflectă verdele naturii, pentru a aștepta momentul prielnic de atac. El și verdele lui pot fi un indiciu pentru acțiunea ce va urma în film. Verdele pozitiv al vegetației va fi acaparat de imaginea luptelor și a soldaților ajunși pe acea insulă. Precum crocodilul, uniformele lor sunt verzi pentru a se putea ascunde prin iarbă și a aștepta momentele oportune pentru asalt. În finalul filmului natura negativă a verdelui, întâlnită prin uniformele soldaților, pare că a distrus tot ce era frumos la insulă, dar după plecarea luptătorilor, calmul naturii începe să inunde ultimele secvențe pentru a sugera influența benefică a culorii.

2.5. Spre deosebire de roșu, care incită la acțiune și pasiune, albastrul invocă liniștea și tristețea. Datorită acestui fapt putem spune că albastrul este o culoare asociată mai mult cu rațiunea decât cu faptele. În plus, spațiile care conțin această nuanță îi fac pe oameni să devină pasivi și să se analizeze pe ei înșiși, acțiunile lor sau pe ceilalți, într-o notă obiectivă. Un film care folosește albastrul pentru a arăta aceste lucruri este Sense and sensibility (Rațiune și simțire). Pelicula descrie viața a trei surori care provin dintr-o familie bună și al căror tată a murit. Acțiunea se petrece într-un timp în care femeile nu puteau, în anumite situații, să-și moștenească părinții și, pentru că făceau parte dintr-o clasă socială înaltă, nu aveau voie să muncească, astfel că, erau nevoită să trăiască din ajutorul rudelor. Fericirea lor pălește pe zi ce trece, iar albastrul le însoțește: ele sunt îmbrăcate în haine albastre, ceștile din care beau ceai sunt tot albastre și chiar și atunci când cele trei femei se mută într-o casă nouă, albastrul le urmărește (scările și pereții noii locuințe sunt într-o nuanță de albastru). Toată prezența culorii în film ne face să înțelegem că surorile sunt frumoase, inteligente și decente, dar, totodată și melancolice. Una dintre ele, Elinor (interpretată de Emma Thompson), alege să-și exprime starea emoțională și poziția socială purtând adesea haine în nuanțe de albastru.

În filmul The Wizard of Oz (Vrăjitorul din Oz) albastrul a jucat un rol esențial în definirea unei teorii care spune că o culoare mai deschisă nu exercită atât de multă putere nici asupra personajului din film care vine în contact direct cu ea, nici asupra spectatorului. Rochița lui Dorothy este de un albastru-deschis, în comparație cu maimuțele, care sunt de un albastru foarte rece. Combinația dintre ceea ce percepem astăzi ca fiind cea mai rece culoare din spectru și înfățișarea înspăimântătoare a maimuțelor este amestecul perfect pentru caracterul înfiorător al creaturilor și arată că trebuie să fie evitate.

2.6. Ultima culoare din spectru care trebuie să primească atenție din partea noastră este violetul. Așa cum am observat în capitolul al II-lea, încă din cele mai vechi timpuri purpuriul a fost considerat o culoare regală, fiind purtată doar de persoanele cu un statut foarte înalt în societate (aceasta datorită faptului că, dintre toate culorile, ea era cel mai greu de obținut). Din secolul al XIX-lea, movul a devenit o culoare care simboliza doliul. Din această perspectivă, este posibil ca ea să fie considerată culoarea legăturilor cu necunoscutul și misticul. De aceea, în diverse filme movul este un indiciu important care poate fi asociat cu moartea „fizică” a unui personaj sau cu „moartea spirituală”, fie ca vorbim de iluzie ori vis, fie de tinerețe ori iubire.

Unul din filmele în care culoarea este un indiciu vizibil legat de ideea morții este The Sixth Sense (Al șaselea simț). Secvența în care movul își însușește rolul unui „ucigaș” este cea în care Anna (interpretată de Olivia Williams) este îmbrăcată în haine violet, coboară în pivniță, iar când se întoarce în casă își găsește soțul, psihologul Malcolm Crowe (personaj jucat de actorul Bruce Willis), ucis.

În ceea ce privește „moartea spirituală”, aceasta este mult mai captivantă și bine descifrată în filmul Rushmore. Este vorba de pierderea unei iluzii. Pelicula descrie sentmentele pe care tânărul Max Fischer le manifestă față de doamna Cross. Max va ajunge într-un final în dormitorul doamnei Cross, mințind că a fost lovit într-un accident, însă nunața deschisă de mov, în care sunt vopsiți pereții camerei, își va juca bine rolul. Culoarea dormitorului nu este aleasă întâmplător. Datorită ei, nu va avea loc nici un fel de seducție. Spre deosebire de movul închis, care stimulează plăcerea, nuanțele de mov deschis resping orice tip de tentație.

3. Despre animații

Dacă privim mai atent spre arta cinematografică, vom realiza că ea nu este definită doar prin filme, ci și prin animații. Întotdeauna mi-a plăcut să le consider surorile mai mici ale filmelor, din simplul motiv că sunt destinate în primul rând copiilor. Această selecție a publicului nu este una întâmplătoare. Încă de la începuturi, omul a fost încântat de ideea de imagini mișcătoare. Prima persoană care a realizat iluzia unor astfel de imagini a fost Emile Reynaud, inventatorul praxinoscopului (o invenție prin care o bandă cu imagini, susținută de un ax, putea fi rotită astfel încât să lase impresia că personajele din imaginile de pe bandă se mișcă). Creația lui a avut un real succes printre jucăriile copiilor, iar pentru că animațiile erau o noutate adesea respinsă de publicul larg, ele au căpătat un loc aparte printre preferințele copiilor și așa au rămas până în zilele noastre.

Analizând din punct de vedere etimologic, verbul a anima și întreaga familie lexicală a acestuia vin din limba latină, de la verbul animare, și însemnă „a da viață”; animațiile sunt, deci, creații care dau iluzia vieții prin mișcare. O caracteristică importantă asociată cu animațiile este descrisă de autorul cărții Undestanding Animation, Paul Wells, care spune că desenele, spre deosebire de filme, oferă producătorilor posibilitatea de a-și exercita imaginația fără să se simtă îngrădiți. Și în plus, datorită faptului că animațiile sunt destinate unui public inocent, pot conține atât elemente de satiră la adresa societății, dar mai important, pot avea un caracter moralizator sau educațional pentru a ajuta la formarea caracterului noilor generații. Aici putem afirma schimbarea direcției de comunicare, din ultimii ani, a animațiilor de sub umbrela Disney. Dacă în trecut desenele pe care Disney le prezenta pe micile ecrane erau imaginile prințeselor care așteptau ca prințul fermecător să vină și să le salveze (Albă-ca-Zăpada, fiind doar unul dintre exemple), cele mai recente creații ale studiourilor Disney prezintă prințesa drept personajul principal, care participă activ la acțiune și nu își mai așteaptă „salvatorul”, ea transformându-se în eroul poveștii (cum se întâmplă cu Mulan, prințesa războinică). Probabil acest fapt este datorat dorinței de a le învăța pe micile fetițe că sunt puternice și pot face față oricărei provocări, așa cum au reușit eroinele lor.

Până ca animațiile să ajungă la forma de astăzi au fost nevoite să treacă printr-o serie de modificări care s-au petrecut de-a lungul timpului. Primele animații (cunoscute și sub denumirea de animații tradiționale) au fost cele realizate manual, pe bandă de celuloid. Prin această tehnică producătorii își pot afirma imaginația și pot să descrie realitatea așa cum o percep ei. Așa au fost realizate cele mai multe desene bidimensionale (benzile desenate au avut un rol important în acest proces). Din dorința de a surprinde realitatea cât mai profund au apărut și primele desene care pot fi considerate străbunii animațiilor tehnologizate, tridimensionale: animațiile pe bază de lut sau argilă, ori derivate ale acestora, în care personajele puteau fi păpuși sau obiecte. Una dintre primele animații de acest tip a fost The Sculptor's Nightmare, apărut în 1908, care înfățișa busturi care se puteau mișca, deci aveau viață.

În ceea ce privește procesul de colorare al animațiilor, acesta a evoluat datorită trecerii timpului. La început, primele animații, cele tradiționale (desenate pe hârtie), erau colorate manual. Întâi de toate animația a fost schițată pe hârtie, apoi fotocopiată pe un suport special (foi de celuloid) și din acest moment desenele începeau să fie colorate de producător (culorile erau deja stabilite pentru fiecare element și personaj). Pentru că pictarea fiecărui cadru însemna mult timp, dar și o activitate amănunțită, această tehnică nu putea fi folosită decât în lucrări de durată scurtă. Mai târziu, în anul 1932, Disney lansează prima animație color, Silly Symphony, Flowers and Trees, realizat prin utilizarea sistemului Technicolor. La baza funcționării acestuia au stat trei filtre de culoare (suprapunerea lor, făcând posibilă obținerea altor culori din spectru). Astăzi, evoluția tehnologiei își pune amprenta asupra producerii animațiilor. Acum animațiile încă sunt desenate manual (fie pe hârtie, iar apoi schița e scanată și introdusă în compiuter, fie pe ecrane special concepute pentru astfel de acțiuni), dar colorarea lor este compiuterizată. Astfel, prin folosirea diferitelor programe, animatorul nu doar colorează digital schița, dar poate selecta cu exactitate o anumită nuanța a unei culori care urmează să fie folosită. Prima animație care a fost creată în totalitate cu ajutorul computerului a fost Toy Story/Povestea jucăriilor, apărută în anul 1995, creație a studiourilor Pixar. Deși s-a putea crede că tehnologia scurtează timpul de producție a unei animații, lucrurile nu sunt chiar așa. Pentru a apărea pe ecrane, creatorii acestei animații au avut nevoie de patru ani pentru a concretiza desenul; exact atât a durat și relizarea animației Snow white and the seven dwarfs/Alba ca Zăpada și cei șapte pitici, din anul 1937, aflată sub semnătura Disney. Datorită acestui fapt desenele de astăzi se bucură de o mai mare diversitate cromatică față de cele din trecut, influența lor fiind vizibilă și ajutând atât pentru a atrage plăcerea privitorului, cât și în comunicarea acțiunii sau descrierea personajelor.

În concluzie, animațiile fac parte din lumea cinematografică, fiind considerate adevărate opere de artă, chiar dacă publicul-țintă sunt copiii. Tocmai datorită acestui fapt, producătorii nu se simt îngrădiți de limite și își manifestă voit imaginația pentru a satiriza elemente ale societății sau pentru a educa noile generații. În schimb, filmele țintesc o categorie mai largă de public, fiind mai diversificate ca tematică. Iar dacă culorile joacă un rol atât de important în filme, în animații ele captează toată partea vizuală, fiind un element cu o însemnătate aparte.

V. Studiu de caz

Așa cum am văzut, încă din începutul lucrării, culorile au fost mereu alături de noi, din cele mai vechi timpuri și până în prezent. Fie că simțim sau nu, ele au o putere uimitoare asupra comportamentului nostru. La baza înțelegerii simbolisticii din prezent a culorilor, în special în spațiul occidental, stau percepțiile din trecut a oamenilor față de respectivele nuanțe din spectru.

Cum omul a folosit mereu culorile, am decis ca studiul de caz să reflecte importanța lor într-un domeniu în care sunt nelipsite, și anume animațiile. Aceste creații sunt poveștile contemporane de care se bucură, în special, copiii de acum. Dacă Michel Pastoureau a descoperit o legătură între triada de culori considerată în trecut cea mai importantă (alb, negru și roșu sunt culorile întâlnite în multe povești pe care le cunoaștem și noi astăzi, cel mai bun exemplu fiind Scufița roșie, în care o fetiță acoperită de o capă roșie vrea să își viziteze bunica, aducând în coșul ei unt alb, dar lupul cel negru le va veni de hac celor două personaje), am considerat necesară analiza animațiilor pentru că m-am gândit că ele pot aduce în prim plan importanța culorilor pe care astăzi societatea le consideră importante.

Studiul își propune două obiective majore. În primul rând doresc să demonstrez că animațiile sunt locul perfect în care se poate observa cum comunică culorile. Importanța lor, în special la nivel cromatic, este mult mai mare decât cea a filmelor, din simplul fapt că producătorii pot alege orice nuanță din spectru pentru a întări o idee sau o acțiune ce va urma în povestire (lucru datorat faptului că desenele de astăzi se produc pe calculator, iar prin intermediul unor programe speciale, culorile se pot modifica până se ajunge la o nuanță ideală). Cu alte cuvinte, vreau să demonstrez că prin intermediul culorilor se întărește descrierea vizuală a unui personaj și spectatorul se integrează mai ușor în acțiune, simțind, în mod inconștient, emoțiile cu care protagoniștii acțiunii se confruntă. Pentru acest obiectiv am ales să folosesc metoda analizei calitative. Ea a stat la baza examinării cromatice la care au fost supuse două animații: Frozen/Regatul de gheață și Brave/Neînfricata. Am decis să analizez două animații deoarece am vrut să descopăr dacă producătorii aleg întâmplător culorile din producțiile lor sau alegerile sunt făcute pentru că nuanțele culorilor ajută la povestirea vizuală a animației.

Cele două animații au fost selectate deoarece sunt creațiile celor mai mari producători din domeniu: Disney și Pixar, dar mai ales datorită faptului că la baza conceptului celor două povești au stat două culori care astăzi se află în vârful ierarhiei preferințelor cromatice occidentale: albastrul (din animația produsă de Disney) și verdele (din animația produsă de Pixar). Consider că acesta a fost un factor important, care a făcut ca cele două povești să fie atât de apreciate de publicul larg (ținând cont că ele au fost produse acum șase sau șapte ani și sunt vizionate și în prezent).

Al doilea obiectiv al cercetării mele este să descopăr dacă animațiile sunt un factor important pentru formarea preferințelor cromatice ale copiilor, tinerilor și adulților din ziua de astăzi. Pentru a putea îndeplini acest obiectiv, mi-am propus să mă adresez la două tipuri de public: cel principal (copiii cu vârsta cuprinsă între patru și cinci ani și cei aflați la vârsta de nouă și unsprezece ani) și cel secundar (tinerii cu vârsta cuprinsă între 18 și 25 de ani, care încă sunt fascinați de universul animațiilor, și persoane de la 25 până la 40 de ani, ce vizionează desenele animate împreună cu fiii/fiicele lor). Metodele de cercetare utilizate au fost adaptate în funcție de vârstele respondenților, astfel că am ales o discuție liberă, de tipul întrebare-răspuns, și în ceea ce privește publicul secundar, am decis să aplic un chestionar online pentru a obține răspunsuri concrete legate de preferințele lor cromatice și de percepțiile pe care le au despre culori, despre rolul și importanța acestora.

Analiza cromatică

1.1. Brave/Neînfricata

Brave/Neînfricata este un desen animat produs de alianța Disney și Pixar. Acesta a fost creat de Pixar, dar lansat cu ajutorul Disney, în anul 2012. Animația prezită povestea unei prințese numite Merida, o tânără cu spirit de aventură, care duce o luptă contra tradițiilor și cutumelor pe care le consideră învechite. Ea refuză să fie tipul de prințesă care să urmeze protocolul standard, impus de statul ei, așa că face tot posibilul să evadeze din „monotonia” cu care mama ei, regina Elinor, încearcă să o familiarizeze. În schimb, spiritul de aventură îi este susținut de către tatăl ei, regele Fergus.

Merida nu este o prințesă obișnuită. Acest lucru poate fi observat încă de la începutul filmului, când de ziua ei, copilă fiind, primește în dar de la tatăl său un arc (acțiunea este situată în Evul Mediu, de unde și prezența acestui tip de armă) de care este foarte încântată. Dar, dacă privim cu atenție până în acel moment, vom vedea cum fetița este încântată de  jocul De-a v-ați ascunselea, joc ce poate fi o analogie pentru un prădător care se ascunde pentru a-și vâna prada. Mai mult decât atât, părul ei creț și portocaliu este un indiciu că personajul este unul aparte (care va trece prin multe peripeții), iar ochii albaștri au rolul de a dubla forța înnăscută a fetei (Fig 1). Cu alte cuvinte, părul și ochii Meridei o definesc complet. Nu va fi o simplă prințesă, ci un personaj unic, diferit prin faptul că va căuta mereu să fie liberă și să-și trăiască aventura.

Este interesant de văzut că pe parcursul filmului Merida este înconjurată de o altă culoare ce îi determină caracterul: verdele. Acesta are un rol aparte în film. În primul rând, situează acțiunea în timp și spațiu: este posibil ca personajele să aparțină spațiului german sau celtic, din perioada Evului Mediu, deoarece totul în jurul Meridei este verde: îmbrăcămintea celorlați membri din familia ei și a servitorilor, obiecte din palat, chiar și ea poartă o rochie verde (iar această culoare, împreună cu albastrul, definea cel mai bine populațiile din nordul Europei, din acele timpuri) (Fig.2). În al doilea rând, prezența lui atât de abundentă comunică legătura strânsă a prințesei cu natura și, implicit, cu ideea de libertate. Verdele este oaza ei de speranță, simbolul puterii ei și al eliberării din strânsoarea destinului. Totuși, este important de precizat faptul că verdele purtat de Merida este unul mult mai vioi decât cel purtat de restul personajelor (rochia Meridei este de un verde-smarald, în comparație cu rochia mamei sale, care este de un verde în nuanța ierbii (Fig. 3), mai stins, adaptat vârstei, sau cu veșmintele servitorilor, care sunt îmbrăcați într-un verde ponosit, ceea ce indică statutul lor social), idee ce îi poate demonstra vârsta și faptul că este timpul să se căsătorească (de aceea în film va fi abordată și tema pețitului), după cum, din contra, verdele rochiei și portocaliul părului se împletesc pentru a scoate și mai mult în evidență puterea și personalitatea neînfricată a prințesei.

Singurul moment din film în care Merida nu poartă verde este episodul logodnei. Ea este obligată atât de statutul ei de prințesă, cât, mai ales, de regina Elinor să încerce să-și aleagă un soț. Neputința de a evita acest eveniment este semnalată de rochia de culoarea cerului pe care o îmbracă special pentru această ocazie. Albastrul rochiei este unul deschis tocmai pentru a evidenția și mai mult incapacitatea prințesei de a se opune căsătoriei. (Fig. 4) După cum am observat în subcapitolul despre culorile în filme, cu cât o nuanță a unei culori este mai deschisă, cu atât aceasta are o influență mai mică asupra celui care o poartă. Amintim de rochița lui Dorothy, colorată într-o nuanță de albastru deschis, care a trebuit să fie completată de pantofii roșii ai copilei, pentru ca aceasta să își poată parcurge întreaga călătorie. Roșul este sursa ei de curaj, în timp ce albstrul deschis, asemenea celui prezent în rochia Meridei, comunică lipsa puterii celor două personaje

Punctul culminant al filmului începe când Merdia sfidează tradiția și înfruntă atât pețitorii, cât și pe regina Elinor. Lucrurile degenerează într-o ceartă în care și fiica, și mama își distrug una alteia simbolurile definitorii (Merida sfâșie țesătura la care lucrează regina Elinor, iar cea din urmă aruncă în foc arcul prințesei). Devastată în urma celor întâmplate, Merida fuge în locul în care își găsește mereu liniștea, în pădure unde este întâmpinată de spiritele pădurii (mici luminițe de culoare albastră – sugerând nevoia de liniște și eternul), pe care le-a mai întâlnit și în copilărie (Fig. 5). Spiritele o conduc într-o parte întunecată a pădurii unde locuiește o vrăjitoare bătrână, care se ascunde sub deghizarea unei cioplitoare. Spre deosebire de vărjitoarele clasice, care sunt mereu îmbrăcate în negru pentru a sugera legătura dintre ele și diavol, de această dată vrăjitoarea poartă tot verde, însă nuanța lui este diferită față de celelalte feluri de verde folosite anterior în film. Verdele hainelor bătrânei este unul mlăștinos, care poate sublinia atât dubla semnificație a acestei culori (nuanțele de verde care simbolizează binele din natură, vegetația, dar și răul: verdele putrefacției sau al mucegaiului), cât și caracterul dăunător al personajului. În plus, culoarea ochilor bătrânei este o tentă de galben, nuanță asociată ochilor animalelor înfricoșătoare, de exemplu reptilele. (Fig 6)

Caracterul negativ al verdelui este evidențiat și mai mult atunci când Merida îi cere vrăjitoarei să îi prepare o vrajă care să o schimbe pe regina Elinor. Din poțiunea preparată, care este tot verde (Fig. 7),  vrăjitoarea îi va da prințesei o prăjitură pe care regina va trebui să o mănânce pentru ca vraja să aibă efect. Verdele „murdar” al poțiunii poate fi un indiciu pentru evenimentele ce vor urma. Regina Elinor va mânca din prăjitura blestemată, dar nu va avea parte de schimbarea de caracter la care se aștepta Merida, ci se va transforma într-un urs (unul din multele animale ce fac parte din bestiarul diavolului). Dacă până atunci prințesa a luptat împotriva reginei pentru a-și îndeplini obiectivul: să se elibereze de soarta de a fi o simplă prințesă, transformarea mamei o va face să lupte pentru un alt scop: să o elibereze pe Elinor de blestem. Din acest motiv, rochia ei verde revine în cadru, oferindu-i prințesei puterea de care are nevoie pentru a depăși orice obstacol.

Cele două vor trece prin multe peripeții care le vor face să se schimbe, pentru ca la sfârșit povestea să se încheie cu bine. Fiecare va prelua ceva din comportamentul sau gândirea celeilalte: Merida va deveni mai înțeleaptă, își va asuma răspunderea pentru faptele sale și va înțelege că un regat nu se conduce prin egoism, ci prin iubire; în timp ce Elinor va realiza că destinul nu este un dar dat din naștere, față de care avem datoria de a fi supuși, că orice fapt poate influența soarta și că, de cele mai multe ori, viața te poate surprinde. Schimbarea celor două personaje, cea mai profundă și mai intensă din întreg filmul, este marcată prin îmbrăcămintea lor. Fiecare poartă un verde care să le evidențieze nivelul de perfecțiune: în timp ce regina Elinor este îmbrăcată într-o rochie verde smarald (culoare asemănătoare cu cea purtată de fiica sa pe întreg parcusrul animației), Merida este reprezentată într-o ținută de un verde intens, aproape negru, care sugerează maturizarea personajului. Ea nu mai are nevoie de tinerețea, puterea și dorința de schimbare pe care verdele din rochia reginei le emană, dar totuși călătoria ei nu s-a încheiat, căci verdele, mai mult sau mai puțin vizibil, încă îi este alături. Merida își va urma propriul destin, cel de a fi un bun conducător, dar fiindcă mereu vor exista obstacole, verdele va fi oricând alături de ea pentru a-i spori forțele. (Fig. 8)

Mai mult decât atât, verdele, simbolul tinereții, al schimbării, pe de o parte, dar și al răului, pe de altă parte, a avut un loc cu totul special în tot parcursul filmului. Poate că nu întotdeauna prezența lui este observabilă, dar influența lui asupra poveștii, personajelor și chiar a spectatorilor (care cu ajutorul lui trăiesc și simt povestea) este uluitoare. Fără el filmul nu ar fi avut același impact pătrunzător. Este un indiciu că trebuie să învățăm să privim chiar și cele mai mici detalii, din cele mai nesemnificative creații, deoarece ele ne ajută să înțelegem mult mai bine acțiunea, personajele și, în final, faptul că producătorii nu fac alegeri spontane, în special în materie de culoare.

1.2. Frozen/Regatul de gheață

Frozen/Regatul de gheață este o animație produsă de Disney și lansată în anul 2013. Este povestea a două prințese, Anna și Elsa. Fiecare dintre ele duce o luptă: dacă Elsa poartă un război cu ea însăși, Anna e nevoită să înfrunte barierele pe care sora ei le așează între ele. Obstacolele pe care prințesele trebuie să le depășească vor reface legătura pierdută dintre cele două tinere, dar, totodată, și buna guvernare a ținutului Arendelle.

Animația începe cu prezentarea unor personaje care se ocupă cu recoltarea gheții. Printre muncitori se află și tânărul Kristoff, împreună cu prietenul său, renul Sven, două personaje aparte care vor avea un rol important mai târziu în poveste. Trebuie observată culoarea albastră care va fi omniprezentă în această animație, fie că vorbim de îmbrăcăminte, natură sau decor. (Fig. 9)

Povestea continuă și facem cunoștiință cu protagonistele acțiunii, micuțele Anna și Elsa. Încă de la început, albastrul este culoarea ce o definește pe Elsa (culoarea fiind observată în decorul, dar și în îmbrăcămintea primei născute), în timp ce verdele este atribuit prințesei Anna. (Fig. 10) Cele două surori sunt de nedespărțit. Elsa are darul de a produce frumusețe cu ajutorul zăpezii, în timp ce Anna se bucură de ceea ce poate face sora ei mai mare. Totul este perfect, până într-o seară când, fără să vrea, Elsa o rănește pe sora ei. Pentru a fi vindecată, părinții fetelor cer ajutorul trolilor. Aceștia sunt mici creaturi, îmbrăcate în haine verzi, care pot simboliza legătura acestora cu natura, dar și caracterul lor tămăduitor. (Fig. 11) Regele trolilor reușește să o vindece pe Anna doar pentru că gheața nu i-a ajuns în inimă. Soluția este să o facă pe copilă să uite de puterile surorii ei, astfel asigurându-i pe rege și regină că Anna se va face bine. Din momentul în care Elsa o rănește pe sora ei, ea nu mai reușește să își stăpânească puterile. Regele trolilor simte acest lucru și o sfătuiește să învețe să își controleze puterile pentru ca acestea să nu o distrugă. Din acel moment, regele și regina au încercat să facă ce e mai bine pentru prințese. Ei iau o mulțime de măsuri: închid porțile castelului, reduc din personal (pentru a diminua legăturile Elsei cu oamenii) și, în final, le despart pe fete pentru ca Elsa să poată să-și stăpânească puterile fără ca Anna să știe de existența lor.

Timpul trece și cu cât înaintează în vârstă, cu atât sunt mai diferite prințesele. Anna încearcă mereu să se apropie de sora ei. Personalitatea tinerei prințese este una hazlie și plină de entuziasm. Pe lângă culoarea verde a rochiei și a lucrurilor ce o înconjoară, portocaliul din părul ei întărește această idee. (Fig. 12) Elsa, pe de altă parte, este din ce în ce mai „rece”. Puterile ei cresc constant și sunt din ce în ce mai greu de controlat. E de ajuns ca tânăra să atingă un obiect pentru ca acesta să se transforme în gheață. În tot acest timp, părinții au supravegheat-o și au încercat să o ajute. Tatăl a sfătuit-o să poarte mănuși până când va reuși să își stăpânească forța. Elsa este opusul surorii ei. Ea a fost nevoită să se maturizeze rapid, să învețe să rămână calmă și să își controleze puterile pentru a nu face rău nimănui. Fiind două caractere opuse, este de așteptat ca albastru să o caracterizeze pe Elsa. Nu doar pentru că denotă lipsa de control pe care o simte prințesa în legătură cu puterile sale sau caracterul rece și distant al fetei, ci și pentru că albastrul comunică perfect opoziția dintre cele două surori (albastrul din rochia Elsei și portocaliul din părul Anei sunt una din cele trei perechi de culori complementare, din triunghiul cromatic).

Prima dată când observăm că Elsa poartă o rochie de altă culoare față de albastrul cu care ne-a obișnuit este momentul în care își ia rămas-bun de la părinții ei care sunt nevoiți să plece într-o călătorie. Ca și mama ei, Elsa poartă o rochie într-o nuanță de mov. (Fig.13) Pe lângă albastru și verde, movul este o altă culoare care ne va oferi diferite indicii pe parcursul acțiunii. În acest moment, ea simbolizează faptul că, în ciuda celor spuse, regele și regina nu vor pleca doar pentru două săptămâni. Călătoria lor va fi una fără sfârșit, iar din cauza acestui fapt, negrul își va face și el apariția în câteva secvențe. Portretul regelui și al reginei va fi acoperit de o pânză neagră și slujitorii platului, în frunte cu prințesele, vor purta ținute negre în semn de doliu pentru pierderea conducătorilor. (Fig. 14) Din această cauză, Elsa va fi nevoită să urce pe tron, în ciuda faptului pierderea suferită a făcut-o să își piardă complet controlul asupra puterilor. (Fig. 15)

După trei ani de la acest eveniment Elsa împlinește vârsta potrivită pentru a prelua și responsabilitatea de a conduce Arendelle. Încoronarea prințesei drept regină este marcată prin deschiderea porților palatului pentru ca oamenii din împărăție, dar nu numai, să fie prezenți la eveniment. Aceasta este încă o secvență prin care ne dăm seama cât de diferite sunt cele două surori. Dacă Anna se bucură nespus de această zi, aleargă prin palat și visează să-și întâlnească iubirea, Elsa este îngrozită de faptul că nu se poate controla și că este posibil ca oamenii să afle de puterile ei. Una vrea ca ziua aceasta să dureze pentru totdeauna, cealaltă să se termine cât mai curând. Deși Anna este îmbrăcată în același verde cu care ne-a obișnuit până acum, verdele de culoarea ierbii, de această dată Elsa poartă o rochie verde-smarald pentru că are nevoie de curaj ca să depășească această zi; în plus, peste rochie poartă o capă violet. După cum am văzut mai devreme, movul comunică pierderea. Dacă la prima apariție în animație movul ne-a indicat pieirea regelui și a reginei, de această dată el va fi un simbol pentru faptul că Elsa își va pierde conrtolul în fața oamenilor și întregul regat va afla de puterile ei, acesta fiind unul din punctele-cheie ale povestirii. (Fig. 16)

Speriată de felul cum o privește lumea și din teamă de a nu răni pe nimeni, Elsa fuge din Arendelle și se refugiază în munți. În singurătate se simte liniștită și sigură pe ea. Începutul eliberării sale este marcat prin aruncarea capei purpurii. Astfel, prințesa arată că și-a pierdut orice fel de teamă, și că, în sfârșit, poate fi ea însăși. (Fig. 17) Un alt moment care simbolizează libertatea Elsei apare când ea își dă jos coroana, semn că renunță la tronul din Arendelle, bucurându-se de noua sa viață. După ce își construiește un palat din gheață, albastrul redevine culoarea ei caracteristică. Întreaga construcție, ba chiar noua ei rochie, capătă o nuanță de albastru-deschis. (Fig. 18) Culoarea nu este aleasă întâmplător. Albastrul deschis și rece al rochiei sale, pe de o parte, o liniștește pe Elsa, în schimb, fiind o nuanță de intensitate mică, el subliniază lipsa controlului asupra puterii ei. În ciuda minunatului castel pe care l-a construit, incapacitatea de a-și stăpâni puterea va face ca din Arendelle să fie acoperit de zăpadă.

În tot acest timp, Anna pleacă în căutarea surorii ei. În această călătorie, ea se va alia cu Kristoff și Sven, dar mai important, din punct de vedere cromatic, ea va fi nevoită să renunțe la verdele care i-a fost aproape în tot acest timp. În timpul călătoriei, Anna poartă o rochie de un albastru-regal care arată devotamentul pe care îl are față de sora ei mai mare, și o capă mov, care poate fi un indiciu al faptul că a pierdut spiritul de copil ce o definea până atunci, simțindu-se vinovată de cele întâmplate și arătându-ne astfel maturizarea ei. În plus, putem observa că Elsa este înconjurată doar de gheață în diferite nuanțe de albastru care pot marca distanța pe care o impune regina față de oameni (încercând să îi protejeze), în timp ce Anna este înconjurată doar de albul omătului și al lui Olaf (omul de zăpadă pe care prințesele îl făceau când erau mici și care acum a prins viață), ce poate comunica puritatea sufletului și a faptelor ei. (Fig. 19)

Un alt moment ce contribuie la deznodământul la derularea acțiunii este cel în care Anna este lovită cu gheață în inimă, de către sora ei. Incidentul se petrece când Elsa a aflat că a îngropat întreg ținutul în zăpadă; ea se lasă atunci pradă emoțiilor și o lovește fără să vrea pe Anna. Primul care observă că Anna are de suferit din întâlnirea cu Elsa este Kristoff (el va sesiza că părul Annei albește din ce în ce mai mult, semn că se transformă într-o stană de gheață). Tot el va fi cel care va încerca să o salveze pe Anna de blestemul pe care Elsa l-a aruncat asupra ei. Kristoff o aduce pe prințesă să fie tratată de regele trolilor, însă singurul lucru pe care îl poate spune acesta este că Anna poate fi salvată doar printr-un gest de iubire adevărată. Anna va fi adusă înapoi în palat, sperând ca gestul iubirii adevărate îi va fi oferit de logodnicul ei, însă acesta o trădează și o lasă să înghețe. Acest ticălos va încerca să o ucidă și pe Elsa, care a fost între timp capturată și dusă în închisoarea din Arendelle. El procedează astfel deoarece scopul lui era să devină noul conducător al regatului. Secvența în care Elsa este atacată aduce în prim-plan o nouă culoare: galbenul. Gheața nu mai este albastră, ea devine galbenă. Utilizarea unei astfel de nuanțe poate fi înțeleasă sub două ipostaze: pe de o parte, o face pe Elsa să își piardă cumpătul, iar pe de altă parte, galbenul devine un avertisment pentru soldații care încearcă să îi facă rău prințesei. (Fig. 20)

Evadând din închisoare și pe punctul de a fi ucisă, Elsa este salvată de Anna, care se sacrifică pentru sora ei, devenind astfel stană de gheață. Însă, pentru că a iubit-o atât de mult încât să o pună pe Elsa pe primul loc, Anna a înfăptuit un gest de iubire, iar blestemul a fost rupt. Acesta a fost momentul când proaspăta regină înțelege că prin iubire își poate controla puterea și astfel, salvează întreg regatul de la iarna veșnică.

Finalul este unul vesel. Kristoff și Sven sunt răsplătiți pentru că au avut grijă de Anna, Olaf își trăiește visul și simte cum este vara, Anna redevine fata copilăroasă și hazlie (lucru sugerat prin faptul că poartă din nou verde) (Fig. 21), iar Elsa devine regina de care se bucură toți locuitorii din Arendelle. Ea nu mai este nevoită să-și ascundă puterile și să-și interiorizeze personalitatea. Această schimbare este accentuată de faptul că rochia ei rămâne tot cea albastră. (Fig. 22)

Datorită acestei analize am observat cum culorile pot îndeplini cu succes rolul de narator omniștient și omniprezent într-o creație artistică. Ele comunică stările personajului și transmit trăirile lui către spectator atât în filme, cât și în desenele animate. În ciuda faptului că animațiile sunt destinate, cu precădere, unui public de vârstă fragedă, acest fapt nu a împiedicat culorile să profite de pricipalele lor scopuri: să îmbogățească vizual frumusețea desenului și să comunice indicii și emoții prin intermediul diferitelor nuanțe cromatice utilizate la realizarea peliculei.

Discuții cu copiii

Am ales să port discuții cu copiii din simplul motiv că desenele animate sunt, în primul rând, destinate acestora. Astfel că mi-am îndreptat atenția spre un nou tip de public. Am decis ca persoanele cu care să vorbesc să aibă vârsta cuprinsă între patru și cinci ani (aflați la grădiniță, în grupa mijlocie) dar, totodată, să aflu și părerile copiilor puțin mai maturi, cei din clasa a patra, cu media vârstei aflată între nouă și unsprezece ani.

Discuțiile s-au derulat în jurul temei mele de licență, începând cu întrebări despre culorile preferate, jucăriile pe care le îndrăgesc cel mai mult și desenele animate pe care le vizionează. În ceea ce privește primul grup, cel de la grădiniță, acesta a fost alcătuit dintr-un număr de 21 de copii (unsprezece fete și zece băieți). Îl voi intitula grupul A. Vârsta fragedă a copiilor m-a făcut să schimb tactica de lucru, pentru că am observat că întrebările care cer un răspuns direct (ex: „Care este culoarea ta preferată?”) îi făceau să se influențeze unul pe celălalt (dacă unul spunea toate culorile, majoritatea răspundeau la fel). Astfel, pentru a obține răspunsurile dorite, a fost nevoie ca băieții să fie întrebați „Ce culoare ați dori să aibă mașina voastră?”, iar fetele, „Ce culoare ați să aibă rochița pe care doamna educatoare ar îmbrăca-o mâine?” Fetițele au avut o afinitate pentru nuanțele de roz (cinci răspunsuri), galben (patru răspunsuri), mov (două răspunsuri). Spre deosebire de acestea, răspunsurile oferite de băieți au accentuat faptul că albastrul este culoarea lor preferată (patru răspunsuri), ea fiind urmată de negru și roșu (câte două răspunsuri pentru fiecare culoare), galben (un răspuns) și mov (un răspuns).

Fiindcă răspunsurile au fost variate, copiii au fost întrebați și de ce preferă o anumită culoare. Doar băieții care au răspuns cu albastru și fetițele care au răspuns cu galben la primele întrebări au reușit să motiveze alegerile, spunând că albastrul este culoarea cerului sau a girofarului de la mașinile de poliție, în timp ce galbenul e culoarea soarelui. Restul copiilor au spus că nu știu sau nu au dat un răspuns, ridicând pur și simplu din umeri. Această întrebare a fost urmată de încă una care să mă ajute să înțeleg diversitatea cromatică: „Care este jucăria ta preferată și ce culoare are?”. Cum era de așteptat, fetițele mi-au răspuns unanim că păpușile sunt jucăriile preferate și că sunt îmbrăcate în rochii roz, iar băieții mi-au spus că mașinile (în special cele de poliție sau pompieri care au culoarea roșie, sau mașinile BMW, de culoare neagră).

Cu privire la desenele animate pe care le îndrăgesc copiii, am remarcat că aceștia sunt încântați de noile creații artistice care apar acum la televizor, pe canalele destinate copiilor: Clubul lui Mickey Mouse de la Disney Junior sau Paxi de pe Boomerang sunt doar două din câteva exemple. Întrebându-i dacă au urmărit și alte tipuri de desene animate de la Disney, copiii au recunoscut că da și mi-au dat drept exemplu: Aurora, Albă-ca-Zăpada sau Cenușăreasa.

Acesta a fost momentul în care le-am cerut părerea în legătură cu desenele digitalizate cum ar fi Regatul de gheață sau Neînfricata. Ei au fost foarte încântați de exemplele propuse, spunându-mi toți că s-au uitat la aceste animații și că le-au plăcut poveștile noilor prințese. Împreună am povestit acțiunea celor două desene, cu scopul de a ne aminti mai în detaliu despre aventurile personajelor. După care, i-am rugat pe copii să îmi spună de ce le-au plăcut cele două desene. În ambele situații am observat că „micii spectatori” sunt mult mai interesați de modul în care sunt desenate și construite personajele decât de acțiunea prezentată. Atât fetele, cât și băieții mi-au spus că cel mai mult le-au plăcut părul Meridei și rochia Elsei. Nu a fost nevoie să le cer să aleagă ce desen le-a plăcut mai mult, deoarece am văzut că Elsa este personajul lor preferat. Am adus-o și pe Anna în discuție, încercând să subliniez faptul că Anna este personajul care face o mare parte din acțiune, însă copiii au spus că le place mai mult Elsa pentru că are puteri și este mai frumoasă.

Observând aceste lucruri, ultima întrebare adresată micuților a fost legată de culorile folosite în cele două desene asupra cărora ne-am concentrat atenția. Mai precis, am vrut să înțeleg dacă sunt mai importante pentru ei culorile în care sunt reprezentate personajele lor preferate decât evenimentele prin care acestea trebuie să treacă. Așa că i-am întrebat dacă s-ar mai uita la Regatul de gheață în cazul în care Elsa ar avea o rochie de altă culoare, de exemplu negru sau maro. Răspunsul a fost unul ferm și oferit în cor. Toți copiii mi-au spus că nu. O fetiță mi-a spus că, în acest caz, s-ar uita la desen doar dacă Elsa ar purta culoarea ei preferată (galbenul).

Lucrurile sunt complet diferite în ceea ce privește grupul B, cel alcătuit din elevi de clasa a patra. Aceștia mi-au mărturisit că ar viziona din nou cele două animații, chiar dacă cromatica personajelor ar fi diferită, căci pentru ei este importantă și acțiunea filmului, nu doar culorile utilizate la realizarea lui (un băiat chiar mi-a atras atenția că Disney a mai lansat două scurt metraje în care atât Anna, cât și Elsa au rochii colorate diferit). Pentru că indivizii din grupul B consideră că acțiunea este un factor important care poate contura percepțiile legate de preferințele desenelor animate, mi-au mărturisit că dintre cele două variante de răspuns, favoritul lor este Neînfricata. Ei consideră povestea prințesei Merida mult mai realistă și acțiunea desenului mult mai interesantă decât cea din Regatul de gheață.

Copiii mi-au transmis că o bună alegere a culorilor și a diferitor nuanțe este un lucru cel puțin la fel de important precum acțiunea sau coloana sonoră, în ceea ce privește realizarea unui desen animat de succes. Afirmația este argumentată prin faptul că primul lucru care le-a atras atenția copiilor a fost culoarea părului Meridei. Am făcut o comparație și cu Anna, care, de asemenea, are părul portocaliu, însă mi s-a răspuns că părul creț al Meridei are o nuanță mult mai vizibilă și mai atractivă, decât cea în care este colorat părul Annei. Totodată, când am încercat să discutăm despre influențele culorilor asupra psihicului, au fost copii care au recunoscut că în timpul vizionării Regatului de gheață au simțit neputința și senzația de rece și singurătate cu care se confruntă Elsa (dar și o senzație de frig în încăpere) datorită culorii albastre. Această observație a lor demonstrează astfel influențele culorilor într-un desen animat.

Cu privire la genul de desene animate pe care îl urmăresc copiii au mărturisit că nu au o preferință anume. Vizionează atât desenele ce rulează la teevizor, pe canalele destinate lor (Disney, Minimax, Cartoon Network), cât și cele sub semnătura Pixar sau Disney. Unii mi-au spus că se uită la desene când se confruntă cu momente mai dificile și își doresc să se detașeze de acestea; alții au mărturisit că fac acest lucru în mod constant, din pură plăcere; însă toți mi-au comunicat faptul că ei consideră desenele animate surse de îndreptare a comportamentului, deoarece și prin intermediul lor au învățat ce înseamnă valori precum: adevărul, prietenia, încrederea (desprinse din Regatul de gheață) și cum să se ferească de primejdii (să nu vorbească cu străinii, așa cum a făcut Albă-ca-Zăpada).

Ultimele întrebări au vizat strict preferințele cromatice a celor prezenți la discuție. Din totalul de optsprezece indivizi, unsprezece au fost de sex feminin, în timp ce șapte au fost de sex masculin. În ceea ce privește fetele, cinci dintre acestea mi-au răspuns că movul este culoarea lor favorită, trei mi-au spus că preferă rozul și ultimele trei mi-au comunicat că au o simpatie pentru roșu. Spre deosebire de ele, băieții mi-au transmis următoarele: patru preferă albastrul și verdele în egală măsură, doi doar albastrul și unul din ei, negrul. Când i-am rugat să motiveze răspunsurile oferite, băieții care au răspuns albastru și verde s-au legat de existența culorilor în natură (cerul și marea sunt albastre, întreaga natură este verde), iar cel care a răspuns negru a afirmat că această culoare crede că i se potrivește și îi place pentru că se poate asorta cu orice.

Fetele, pe de altă parte, nu au fost atât de pragmatice în argumentarea răspunsului. Ele mi-au spus să că apreciază mai mult o anumită culoare sau alta pentru că le face să se simtă mai bine. Una dintre fetele care au ales movul mi-a motivat că asociază culoarea cu bucuria pe care o are atunci când consumă ciocolată Milka. Iar trei din fetele care preferă rozul și roșul mi-au comunicat că asociază aceste culori cu feminitatea pentru că de mici părinții le-au înconjurat cu acestea (haine și jucării în aceste culori).

Ținând cont că desenele animate fac parte din viața copiilor, ultima întrebare a fost: „Considerați că preferințele cromatice vă pot fi influențate datorită desenelor?” Am avut parte de diferite răspunsuri. Opt copii mi-au spus că nu s-au gândit niciodată la asta, însă nu cred că este posibil, șase mi-au spus că nu, iar restul de patru mi-au spus că poate fi o posibilitate, însă este o influență minoră sau șansele ar crește dacă ar îndrăgi foarte mult un anumit personaj ce este reprezentat printr-o culoare (drept exemplu mi-a fost oferit negru pentru Batman sau movul pentru Violeta din serialul Disney cu același nume), însă este o mare posibilitate ca o astfel de preferință să se schimbe în timp. Aceste răspunsuri reflectă atitudinea copiilor, însă nu realitatea. După cum am văzut mai devreme, copiii tind să poarte culorile emblematice ale anumitor personaje, chiar dacă acestea nu sunt culorile lor preferate. Acesta este un prim pas prin care anumite percepții despre preferințele cromatice pot fi influențate (purtând mai des o anumuită culore, mai devreme sau mai târziu, se poate dezvolta un atașament față de respectiva nuanță). Ba mai mult, am observat cum copiii de la gădiniță se află în ipostaza de a nu avea o preferință cromatică implicită, iar desenele animate pot fi un factor important care să îi facă să se atașeze de o anumită culoare, prin simpatia față de un prersonaj reprezentat printr-o anumită nuanță.

Chestionar

Metoda chestionarului a fost utilizată cu scopul de a putea observa preferințele cromatice ale persoanelor de sex masculin sau feminin, cu vârsta cuprinsă între 18 și 40 de ani, având diferite ocupații. Chestionarul a fost alcătuit din 18 întrebări (atât deschise cât și închise) și a fost completat în mediul online de către 153 de persoane, dintre care 103 (67,3%) sunt femei și 50 sunt bărbați (32,7%) (Fig. 23). În ceea ce privește vârsta, majoritatea respondenților (134 de indivizi, adică 87,6%) se încadrează la secțiunea 18-25 de ani, principala lor ocupație fiind cea de student (71 de indivizi; 46,4%) sau elev (53 de indivizi; 34,6%), iar restul de 19 respondenți (12,4%) au diferite ocupații (profesor, muncitor, farmacist) (Fig. 24) și (Fig. 25).

Rezultatele au indicat faptul că albastrul (împreună cu nuanțele care derivă din acesta: turcoaz, bleu) este cea mai apreciată culoare, atât în rândul bărbaților, cât și al femeilor, indiferent de vârsta pe care o au respondenții (fig 26). El a fost menționat, în total, în 57 dintre răspunsuri, dintre care 20 răspunsuri date de bărbați, iar restul de 37 de femei. Principalele motive pentru care indivizii sunt atrași de albastru sunt asemănarea lui cu cerul și marea și pentru că transmite o stare de liniște și de calm. Următoarea culoare care a înregistrat o rată comună a răspunsurilor a fost verdele (și nuanțele acestuia: verde-smarald, verde-mentă). În total, culoarea s-a regăsit în 28 de răspunsuri, dintre care opt sunt cele oferite de bărbați, iar douăzeci, cele oferite de femei. Oamenii au spus că preferă această culoare pentru că se regăsește peste tot în natură, le amintește de viață, de prosperitate și îi relaxează. A treia culoare din clasamentul preferințelor este roșul. Aceasta a fost menționată în paisprezece dintre răspunsurile acordate de femei (pentru că văd în roșu o culoare cu o mare intensitate, o culoare vie și pasională) și în zece din cele ale bărbaților (ei simt un atașament pentru roșu fie din copilărie – au avut drept jucărie preferată o mașinuță de pompieri roșie –, fie pentru că emană putere, căldură, sânge și pasiune).

Din acest moment, preferințele cromatice se diferențiază în funcție de sex, astfel că: bărbații consideră negrul drept cea de-a patra culoare preferată, deoarece sugerează liniște și sobrietate și se poate asorta cu orice (înregistrând un număr de șapte răspunsuri), în timp ce femeile au o rată de doar trei răspunsuri pentru negru, dar clasează pe locul patru rozul și movul (fiecare cu câte zece răspunsuri), menționând faptul că rozul este o culoare delicată, feminină, iar movul este simbol pentru liniște și fericire (doar trei bărbați menționează movul drept preferință). Alte culori amintite sunt: galbenul (de cinci ori), griul (de trei ori), albul (de două ori) și portocaliul (o singură dată).

Următoarea întrebare a urmărit să îi facă pe indivizi să asocieze culorile din spectrul cromatic (la care am adăugat și maroul, deoarece acesta este prezent în tot ceea ce ne înconjoară) cu câte un sentiment. Am folosit emoții care pot fi regăsite atât în sferele pozitivă și negativă, cât și în cea neutră (calm, pasiune, bucurie, extaz, melancolie, speranță, maturitate, supărare, furie, agitație). Analizând fiecare culoare în parte observăm următoarele: roșul este asociat cu pasiunea, iar în proporție mai mică și cu furia și agitația; portocaliul este simbolul bucuriei, extazului, dar și al calmului (Fig. 27); galbenul preia din trăsăturile portocaliului și sugerează bucuria, calmul și extazul; verdele a fost caracterizat drept calm, simbol al speranței și al bucuriei (Fig. 28), însă, spre deosebire de toate acestea, albastrul a fost definit drept cea mai calmă culoare din spectru, atribut al speranței, dar și al bucuriei sau maturității; violetul este culoarea care simbolizează atât extazul, cât și melancolia sau pasiunea; iar maroul este asociat cu supărarea, dar și cu maturitatea și melancolia. (Fig. 29)

În ceea ce privește comunicarea cromatică, un număr de 38 (24,8%) de persoane nu consideră că se poate comunica prin intermediul culorilor, însă restul de 115 (75,2%) au afirmat că acest lucru este posibil. (Fig. 30) Din sfera argumentelor care susțin această afirmație, indivizii au spus că anumite stări, emoții sau sentimente pot fi transmise cu ajutorul culorilor. Ele pot spune ceva despre noi (culorile preferate sau hainele pe care le purtăm într-o anumită zi: sentimentul de bucurie și încredere pe care ni-l oferă o haină galbenă, purtată atunci când suntem deprimați) sau pot fi folosite pentru a transmite anumite mesaje (drept exemplu: culorile semaforului, unde roșul înseamnă oprire, iar verde, posibilitatea de a înainta, culorile cartonașelor de pedeapsă din fotbal). Alte utilizări pragmatice ale culorilor se regăsesc în procesul de comunicare cu persoanele cu deficiențe de auz, în creațiile artistice (picturi, desene, reclame) sau în cazul cutume și obiceiuri culturale; în acest ultim caz, pot da ca exemplu negrul, utilizat în societățile europene ca simbol al pierderii, al doliului.

Cu toate că majoritatea indivizilor au spus că există o ramură a comunicării care vizează cromatica, se pare că rolul comunicațional al culorilor ocupă locul secund, în spatele rolului estetic, care sugerat de 104 de răspunsuri (68%). Rolul comunicațional a fost considerat important doar de 35 de persoane (22,9%), iar rolul de avertizare a fost sugerat prin răspunsurile a 10 indivizi (6,5%). Alte răspunsuri au fost „toate la un loc”, „comoditate” sau „satisfacerea sinelui”. (Fig. 31)

După ce am identificat preferințele cromatice ale indivizilor, percepția acestora despre culori și sentimentele asociate lor și ce consideră ei că este principalul rol al culorilor în viața noastră, putem îndrepta cercetarea asupra subiectului de bază al lucrării, și anume cromatica din desenele animate. Dintre toți participanții la chestionar, doar 9 (5,9%) au afirmat că nu le plac desenele animate. (Fig. 32) În etapa următoare, ceilalți 144 de indivizi (94,1%) și-au spus părerea despre cât de importante sunt culorile în realizarea unui desen animat. Răspunsurile au fost așezate sub forma unei scale în care unu reprezenta deloc, iar cinci, foarte mult. Cele mai multe răspunsuri au fost înregistrate în punctul „Foarte mult” (111 răspunsuri; 72,5%). Ele au început să scadă în funcție de treptele care duceau spre „Deloc”. Punctul patru echivalează cu varianta de răspuns „Mult”, la care s-au înregistrat 26 de răspunsuri (17%). Punctul trei este sinonim cu „Nu știu”, iar aici au fost înregistrate 14 răspunsuri (9,2%). Punctul doi, care sugerează varianta „Puțin”, a înregistrat doar 2 răspunsuri (1,3%), în timp ce ultima variantă de răspuns nu a fost bifată de nici un individ. (Fig. 33)

În ceea ce privește rolul de „narator” pe care îl ocupă culorile în prezentarea acțiunii unui desen animat, un total de 105 indivizi (68,6%) consideră că povestea desenului animat poate fi sugerată și prin cromatica acestuia. (Fig. 34) Cele mai multe persoane consideră că desenele animate care folosesc culori vii sunt mai atractive și mai dinamice, mai ales în comparație cu desenele alb-negru. Alte răspunsuri au scos în evidență faptul că anumite culori pot caracteriza un personaj (maro este culoarea șoricelului Jerry din desenul Tom & Jerry), starea de spirit al acestuia și evoluția lui. Tot prin cromatică, respondenții identifică dacă personajele sunt pozitive (sunt reprezentate prin culori calde) sau negative (adesea sunt asociate cu nuanțe reci ori întunecate), după cum pot identifica locul de desfășurare al acțiunii (dacă aceasta are loc într-o junglă sau într-un deșert).

Pe lângă cele menționate mai sus, am considerat că este important să văd dacă cromatica desenelor animate poate influența starea de spirit a spectatorului. 123 de indivizi (80,4%) au afirmat că acest lucru este posibil, accentuând efectele pe care culorile le au asupra psihicului. (Fig. 35) Astfel, multe dintre răspunsuri au menționat că nuanțele închise au tendința să inspire stări de neliniște. La fel se întâmplă și în ceea ce privește desenele animate lipsite de culoare, care îi fac pe spectatorii maturi să își aducă aminte de copilărie și să simtă o oarecare nostalgie sau melancolie. Culorile vii din desenele animate fac ca indivizii să se detașeze de stările de tristețe acumulate pe parcursul zilei, găsind în acestea un refugiu și o soluție pentru a se elibera de astfel de trăiri. Se pune accent și pe modul în care culorile țipătoare sau felul în care sunt alăturate fac ca spectatorul să simtă o stare de disconfort în timpul vizionării desenului animat.

Dintre cei 153 de respondenți, 124 (81%) consideră că linia cromatică dintr-un desen animat nu este aleasă întâmplător, producătorii având un scop clar pentru care să aleagă o anumită culoare sau o anumită nuanță. (Fig. 36) Ele sunt utilizate în așa fel încât să atragă atenția copiilor și să se armonizeze una cu cealaltă pentru a nu deranja din punct de vedere estetic. De cele mai multe ori, culorile sunt cele care  sugerează caracterul pozitiv sau negativ al unui personaj, dar și anumite caracteristici sau trăsături ale personalității sale (Goofy din Mickey Mouse, desenat cu maro și galben, are un comportament melancolic și agitat, spre deosebire de Locomotiva Thomas, calmă și răbdătoare, care este colorată în albastru). În funcție de tonurile folosite, mai ales în ceea ce privește desenele digitalizate, ele pot oferi gravitate sau tensiune anumitor scene. Culorile sunt utilizate și pentru a face distincția dintre spațiul lumii reale, care adesea este desenat în nuanțe ce pot fi identificate și în viața de zi cu zi, și tărâmurile fantastice, feerice, care sunt colorate în culori pastelate sau apropiate de alb pentru a oferi un efect de strălucire și senzația unei lumi pure și inocente (astfel de nuanțe sunt folosite în desene precum My Little Pony: Friendship is Magic). Adesea, culorile sunt folosite și pentru a exprima vizual momentul în care un personaj se înfurie (i se înroșește fața) sau i se face rău (tenul capătă o nuanță verzuie).

Ultima întrebare a încercat să evidențieze dacă desenele animate pot fi considerate un factor care poate influența preferințele cromatice ale copiilor. La această întrebare 134 de persoane (87,6%) au răspuns pozitiv, în timp ce restul (19 indivizi; 12,4%) consideră că preferințele cromatice ale copiilor nu pot fi influențate de vizionarea desenelor animate. (Fig. 37)

VI. Concluzii

Lucrarea aceasta ne-a purtat spre câteva concluzii privind culorile și utilizarea acestora. Oamenii nu ar putea trăi într-o lume lipsită de strălucirea lor deoarece ar deveni melancolici (așa cum se întâmplă atunci când vremea ploiasă schițează un univers cenușiu ce ne transmite o stare de tristețe). Datorită preferințelor cromatice ne putem diferenția unul de celălalt. Acest lucru poate fi confirmat prin faptul că istoria culorilor a stat la baza percepției simbolisticii din prezent, în cultura europeană și nord-americană, a fiecărei culori în parte. De aceea putem afirma că o persoană care preferă albastrul poate fi caracterizată ca fiind calmă, în timp ce una îndrăgește culoarea roșie poate fi considerată pasională și/sau agitată.

Deși multe persoane consideră că rolul estetic al culorilor este cel mai important, rezultatele au demonstrat faptul că rolul comunicațional este imediat următorul. Oamenii percep culorile drept elemente de bază în descrierea unei persoane, iar în ceea ce privește folosirea lor în desenele animate, impresia adulților este că producătorii au anumite intenții care îi fac să aleagă o anumită culoare sau nuanță (pentru a atrage atenția publicului, pentru a caracteriza un personaj sau a induce anumite stări). Astfel, analiza cromatică a celor două desene animate pe care le-am ales ca studiu de caz duce la îndeplinirea primului obiectiv propus pentru lucrarea de cercetare. Spre deosebire de filme, unde nuanțele culorilor nu pot fi alese cu exactitate, animațiile se folosesc de acest avantaj pentru a transmite sau a întări anumite idei, fapte și sentimente. Atât în animația Pixar, Brave/Neînfricata, cât și în cea Disney, Frozen/Regatul de gheață, realizatorii s-au folosit de diferitele nuanțe cromatice pentru a-i oferi spectatorului indicii despre acțiune, despre dezvoltarea personajului și pentru a-l introduce pe spectator mai bine în poveste. Ambele animații au folosit culorile, adaptându-le la mentalitatea contemporană europeană și nord-americană. Un exemplu elocvent este utilizarea negrului drept culoare a doliului în Regatul de gheață. Putem afirma însă că, spre deosebire de Pixar, Disney folosește simbolistica culorilor mult mai accentuat, utilizând mai multe culori și nuanțe ale acestora pentru a scoate în evidență anumite evenimente. În schimb, Pixar se folosește de diversitatea nuanțelor unei culori pentru a marca vizual evoluția și sentimentele unui personaj (culorile rochiilor pe care le îmbracă Merida). Cu toate acestea, animațiile au demonstrat că orice nuanță și culoare comunică. Rolul culorii într-un film sau un desen animat pentru copii nu este pur estetic, din contra, ea va transmite mereu mai mult decât plăcere vizuală, accentuând, pe cât se poate, elementele povestiri și caracteristicile personajelor.

Cel de-al doilea obiectiv al cercetării a constat în stabilirea preferințelor cromatice la români și dacă acestea acestea ar putea fi influențate, încă din perioada copilăriei, prin vizionarea desenelor animate. Din discuțiile purtate cu copiii și din rezultatele chestionarului, am confirmat că studiul realizat de Michel Pastoureau se aplică și pentru societatea românească actuală, deoarece am demonstrat că albastrul este culoarea preferată a celor mai mulți români, indiferent de ocupație, sex sau vârstă. Ea este urmată de verde, roșu și negru. Printre numeroasele motive pentru care albastrul este culoarea preferată a românilor se numără asocierea lui cu cerul sau marea și cu sentimente precum calm, pasivitate, liniște. În chestionar, 87,6% din indivizi mi-au răspuns că preferințele cromatice ale copiilor pot fi influențate de desenele animate. Cu toate acestea, când am întrebat reprezentanții grupului B, majoritatea au afirmat că nu s-au gândit la acest lucru sau că au dubii în această privință, afirmând că o astfel de preferință poate să dispară odată cu trecerea timpului. Însă, când am discutat cu copiii din grupul A, nicio persoană de sex feminin nu mi-a spus că îi place culoarea albastră, deși toate vizionaseră Frozen. Uitându-mă în sală, am văzut o fetiță care purta o rochiță albastră cu chipul Elesei pe ea. Am întrebat-o dacă ea și-a dorit să se îmbrace cu respectiva piesă vestimentară și mi-a răspuns că da, dar nu pentru că îi place albastrul, ci pentru că îi place Elsa, frumusețea ei, iar dacă personajul poartă albastru, atunci și ea se îmbracă asemenea lui. Astfel că preferințele cromtice ale copiilor pot fi influențate indirect, prin intermedul vizionării desenelor animate, mai exact, prin dezvoltarea unui atatșament față de un personaj caracterziat printr-o culoare simbol (în cazul nostru mențioăm albastrul Elei).

În final pot afirma că importanța culorilor în viața de zi cu zi și în procesul de comunicare este sesizată de un număr mare de persoane (35 de indivizi din totalul de 153 de respndenți ai chestionarului). Oamenii au tendința să aprecieze culorile care, la nivel subconștient, le provoacă anumite stări și trăiri, de cele mai multe ori pozitive. În ceea ce privește preferințele cromatice, ele pot fi influențate încă din copilărie (anumite obiecte, jucării cu o anumită culoare care este apreciată peste ani) ori se pot schimba în funcție de evoluția unei persoane. Cert este că oricine vizionează desene animate va fi atent și la construcția cromatică a acestora. Fie că sunt copii mici cărora doar le palce culoarea părului Meridei, fie că sunt persoane mature care înțeleg că aceasta este o reprezentare vizuală a caracterului ei puternic și agil precum focul, culorile vor fi mereu în centrul atenției, alături de acțiune și de coloana sonoră a desenului. Indiferent de influențele pe care le are un desen animat asupra percepției unui copil despre o anumită culoare, preferințele se pot schimba întotdeauna, deoarece pot apărea mereu noi personaje și noi culori care să le reprezinte și care să capteze atenția micilor spectatori. În ceea ce privește tinerii și adulții, ei sunt atrași de culorile care se pot găsi mereu în natură (albastrul, verdele, rosul) și care, fiind asociate cu elemente naturale (apă, verdeață, foc), pot influența starea lor de spirit.

Cercetările lucrării de față au demonstrat faptul că preferințele cromatice pot fi influențate prin desenele animate. Acest lucru este posibili deoarece copiii nu au o preferință implicită asupra culorilor, dar desenele animate pot fi un prim factor care să ducă spre formarea unei opinii în ceea ce privește culoarea favorită. În plus am observat că se poate comunica prin culori, mai ales în ceea ce privește culorile și nunțele utilizate atât în filme, cât, mai presus, în desenele animate digitalizate. Prin intermediul cromaticii se transmit stări, indicii despre ce se poate întâmpla în film, evoluția unui personaj și chiar locul desfășurării unor întâmplări. În ceea ce privește albastrul, deși a început să capete înaintate în fața altor culori încă din secolul al XII-lea, în prezent, el rămâne cea mai apreciată culoare, atât în spațiul românesc (după cum au arătat răspunsurile chestionarului), cât și în cel european și american (așa cum spune Michel Pastoureau). Poate că cea mai interesantă întrebare în ceea ce privește spectrul cromatic nu este „Ce culoare îți place ?”, ci „Cât timp crezi că albastrul va mai deține supremația față de celelate culori?”

VII. Bibliografie

Bibliografie critică și teoretică:

BELLANTONI, Patti: If it’s purple, someone’s gonna die. The power ofcolor in visual storytelling. Boston: Editura Focal Press, 2005.

CERNEA Paul; CONSTANTIN Florica: Vederea culorilor. Craiova: Editura Scrisul Românesc, 1977.

CLAIR, St. Kassia: Culorile și viața lor secretă. Traducere de Mihai Moroiu. București: Editura Baroque Books & Arts, 2017.

EVANS, M. Ralph: An introduction to color. New York: Editura John Wiley & Sons, Inc., 1948.

GOETHE, Johann Wolfgang: Contribuții la teoria culorilor. Traducere de Val. Panaitescu. Iași: Editura Princeps, 1995.

MIHĂILESCU, Dan: Limbajul culorilor și al formelor. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1980.

PASTOUREAU, Michel: Albastru. Istoria unei culori. Traducere de Em. Galaicu-Păun. București: Editura Cartier, 2006.

PASTOUREAU, Michel: Black. The History of a color. New Jersey: Editura Princeton University Press, 2008.

PASTOUREAU, Michel: Green. The History of a color. New Jersey: Editura Princeton University Press, 2014.

PASTOUREAU, Michel: Red. The History of a color. New Jersey: Editura Princeton University Press, 2017.

THOVERON, Gabriel: Istoria mijloacelor de comunicare. Traducere de Maria Zbarcea. Iași: Editura Institutul European, 2003.

WELLS, Paul: Understanding Animation. New York: Editura Routledge, 1998.

Surse web:

„Animation Techniques. Traditional animation”, Toon Boom Bring Your Stories To Life – Learn, consultat în 03 aprilie 2019, URL: <https://learn.toonboom.com/modules/animation-techniques/topic/traditional-animation>

„Istoria completă a desenelor animate”, Urban Voice (Vocea Orașului), ultima editare la 21 decembrie 2016, consultat în 03 aprilie 2019, URL: <https://www.urbanvoice.ro/istoria-completa-desenelor-animate/>

VIII. Anexe

Fig. 1

Fig. 2

Fig. 3

Fig. 4

Fig. 5

Fig 6.

Fig. 7

Fig. 8

Fig. 9

Fig. 10

Fig. 11

Fig. 12

Fig. 13

Fig. 14

Fig. 15

Fig. 16

Fig. 17

Fig. 18

Fig. 19

Fig. 20

Fig. 21

Fig. 22

Fig. 23

Fig. 24

Fig. 25

Fig. 26

Fig. 27

Fig. 28

Fig. 29

Fig. 30

Fig. 31

Fig. 32

Fig. 33

Fig. 34

Fig. 35

Fig. 36

Fig. 37