Comunicare Si Propaganda In Primul Razboi Mondial Cazul Romanesc

INTRODUCERE

Comunicarea este prezentă în viața oricărei persoane pentru că activitatea omenească individuală , colectivă și socială înseamnă un proces continuu de emitere, primire și analizare a informațiilor. In zilele noastre, comunicarea a devenit un proces ce suferă modificări pentru că numărul de informații a crescut mult,noile tehnologii având un rol important în această privință. Rolul definitiv al comunicării este acela de liant social .Influența și persuasiunea socială, publicitatea, propaganda se bazează pe elemente ale comunicării iar existența relațiilor de comunicare înseamnă altceva decât schimbul de mesaje.

Orice mesaj presupune emiterea unei informații, prin semnale codificate, în direcția unei ținte determinate, cel mai adesea un interlocutor,fara retur obligatoriu. Această emisiune se realizează într-un context de obiective și de roluri, conform unei codificări cuprinzând posibile distorsiuni. Niciun fel de activitate, de la banalele activități ale rutinei cotidiene si până la cele mai complexe activități desfășurate la nivelul organizațiilor, societăților sau culturilor, nu mai pot fi imaginate în afara procesului de comunicare. Dincolo de aspectele mai puțin plăcute ale comunicării se dezvăluie însa o certitudine: epoca modernă reprezintă apogeul comunicării. Umanitatea, fie că ne place sau nu să o recunoaștem, este condamnată a căuta la infinit calea de mijloc dintre comunicare si absența ei. Astăzi, putem transmite și primi informații imediat, oriunde în lume. Datorită acestei rapidități, verificarea informațiilor devine din ce în ce mai dificilă, atât pentru ziariști, cât și pentru public. Comunicarea este indispensabilă, dar trebuie să comparăm și să privim cu un ochi critic toate informațiile care ne parvin. Procesul comunicării stă la baza creării, menținerii și dezvoltării structurilor sociale. Comunicarea realizează punți de legătură între diferite părți ale sistemelor precum și legături între sisteme diferite. Cu ajutorul procesului de comunicare societatea reușește sa-și mențină echilibrul între consens și nonconsens, factor care generează energie, creație și dezvoltare.

Indiferent de domeniu sau de situație, comunicarea se află în strânsă legatură cu propaganda,indiferent de ce natură este aceasta.

In esență, propaganda reprezintă o propagare sistematică a unei doctrine, ideologii sau idei, care reprezintă o valoare pentru vorbitor (un exemplu poate fi și propaganda electorală). Cuvântul-cheie al definiției este „sistematic”. Simpla expunere a unei ideologii sau doctrine nu reprezintă propagandă. Pentru a deveni propagandă, ideologia și doctrina trebuie să fie răspândite printr-un sistem de comunicare, printr-o serie de evenimente organizate pe o perioadă lungă de timp, cu scopul de a face ca auditoriul să adopte un nou fel de a gândi. Ca manipulare a convingerilor și comportamentului populației prin folosirea de simboluri și discursuri, propaganda a fost un fenomen dominant al secolului al XX-lea.

Propaganda se apropie de publicitate, prin încercarea de a crea, transforma sau confirma opiniile și prin recursul la mijloace împrumutate de la ea, dar se deosebește de aceasta prin scopul său, care este unul politic și nu unul comercial. În general, concepțiile simple pun stăpânire pe spiritul poporului. O idee falsă, dar exprimată clar și precis, va avea întotdeauna o putere mai mare în lume decât o idee adevărată, dar complexă,propaganda constituind singurul mijloc de a asigura adeziunea maselor, mijloc mai economic decat violența, corupția ori alte tehnici de guvernare. Această viziune instrumentală consacră o reprezentare a atotputerniciei mass-media, considerată instrument de „circulație a simbolurilor eficiente”. Se presupune că mass-media acționează după modelul „acului de seringă hipodermicã” desemnând efectul sau impactul direct și nediferențiat asupra indivizilor atomizați.

Comunicarea și propaganda au însoțit în permanență relațiile internaționale așa încât, nu ne putem imagina existența societății politice internaționale în afara acestor două componente esențiale. Ce ar fi societatea fără ziare, fără televiziuni și agenții de presă sau alte mijloace de informare prin care statele își comunică intențiile și acțiunile din cele mai diversificate domenii?

Propaganda este strâns legată de comunicarea cu actorul virtual – opinia publică. Spre deosebire de acceptarea clasică a termenului, propaganda contemporană, sociologică, operează cu tehnici moderne, evită formele demodate. Ea elaborează noi concepte: „adevărul limitat”, „adevărul pe jumătate”, „adevărul scos din context”, interacțiunea , sondajul de opinie. Noul gen de propagandă depășește scopul inițial „acela de a schimba opiniile”. Este vorba de propaganda interactivă care îi convinge pe oameni să se adapteze la pattern-uri potrivite , aprobate social, îi stimulează spre acțiune dacă aceasta este adecvată.

Studiul comunicării prin apel la conceptele de propagandă și eveniment, pun în evidență faptul că ne aflăm în poziția de observatori și subiecți cunoscători,dar și în rol de actori cu interese materiale (economice) și simbolice (apartenența la un grup, participare la un sistem de credințe).

Toate aceste probleme abordate aici în mod sumar vor fi dezbătute pe larg în capitolul I al acestei lucrari.

In capitolul al II-lea al lucrării-Diplomație și negociere pe vectorul blocului politico-militar la sfârsitul secolului al XIX-lea și început de secol XX- vom încerca să oferim date cât mai complete vorbind despre Tripla Alianță și aderarea României, moment în care, conducatorii Romaniei erau convinși că doar aderarea la un sistem de alianțe putea să promoveze interesele de politică externă ale țării și să ofere protecție împotriva presiunilor din exterior. Aderarea României la Tripla Alianță a fost secretă și de acest lucru opinia publică românească a aflat abia dupa declanșarea Primului Razboi Mondial. Prin aderarea la Tripla Alianță, România obținea un important sprijin împotriva vreunui atac străin la adresa sa. Primul Război Mondial a fost numit „Primul Război total al omenirii”. In cele ce urmează vom încerca să vă convingem că dura caracterizare este un trist adevăr.

In capitolul al III-lea vom analiza Cazul românesc precum și propaganda românilor în străinătate, referindu-ne ,cu precădere la cauza Marii Uniri, momentul de sfârșit al suferințelor naționale și triumf al voinței poporului român de a se uni într-un singur stat. Vom reface drumul către Marea Unire, parcurgând etapele prin care a trecut România pâna la împlinirea acestui mare eveniment istoric, pagina cea mai sublimă a istoriei românesti.

CAP.I COMUNICARE ȘI PROPAGANDĂ LA SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XIX-LEA ȘI ÎNCEPUT DE SECOL XX

1.1 Introducere in comunicare

Comunicarea este o componentă esențială a vieții, componentă care trebuie să fie înțeleasă cât mai corect pentru a-și atinge scopurile. Pentru a stăpâni comunicarea trebuie să o înțelegem, să înțelegem elementele ei de bază.

În esență, comunicarea reprezintă schimbul unei particule dintr-o parte a spațiului în altă parte a spațiului, particula reprezentând subiectul comunicat: un obiect, un mesaj scris, o idee. Acest mod simplu de înțelegere a esenței comunicării conduce la următoarea definiție:

Comunicarea reprezintă considerarea și acțiunea de a deplasa un impuls sau particulă de la un punct sursă, pe o anumita distanță, cu intenția de a reconstitui la un punct de recepție, un duplicat/copie și o înțelegere a ceea ce a emanat de la punctul sursă.

In veacul al XIX-lea s-au inventat sistemele tehnice de bază în comunicare și s-a definit principiul liberului schimb.Comunicarea a devenit un factor de integrare a societații, un ansamblu ce îndeplinea funcții precise inspirând primele concepte despre o știință a comunicării.

In acest context, diviziunea muncii a reprezentat primul pas teoretic pentru formarea noilor idei. Comunicarea contribuia esențial la organizarea muncii colective în cadrul întreprinderilor și structura spațiile economice.

Distanța dintre realitate și teoretizarea voluntaristă a domesticirii mișcării a caracterizat multă vreme viziunile asupra comunicării ca factor de progres și împlinire a rațiunii. Expresia acestei stări de fapt o reprezintă maxima definită de Francois Quesnay „laissez faire, laissez passer”. Quesnay, atent la ansamblul circuitelor lumii economice, pe care încearcă să le înțeleagă ca sistem și ca unitate, imaginează o reprezentare grafică a circulației bogățiilor într-un așa zis tablou economic, din care se desprinde o viziune macroscopică a unei economii a fluxurilor.

In 1793 se inaugurează primul telegraf optic al lui Claude Chappe, sistem de comunicare la distanță utilizat în scopuri militare.

Școala economiei clasice engleze utilizează conceptul de diviziune a muncii și modelul fluxurilor materiale, prefigurând un „model cibernetic al fluxurilor materiale cu fluxuri feedback ale banilor ca informație” ( John Stuart Mill). Conceptul de diviziune a muncii stimulează reflecții despre diviziunea muncii mentale care conduce la elaborarea unor proiecte de mecanizare a operațiunilor inteligente: mașina cu diferențe și mașina analitică, strămoșii calculatoarelor electronice.

Saint-Simon în Filozofia socială definește o știință a reorganizării sociale care să asigure trecerea între „guvernarea oamenilor” și „administrarea lucrărilor”, societatea fiind concepută ca un sistem organic – țesătură de rețele – dar și ca un „sistem industrial” administrat de o industrie și condus ca o industrie.

Herbert Spencer face să înainteze cunoașterea în domeniul comunicării ca sistem organic enunțând în lucrarea sa Fiziologia socială – cu mult înainte de publicarea operei majore a lui Darwin, Originea speciilor – ipoteza continuității dintre originea biologică și ordinea biologică.

In acest sistem comunicarea este o componentă de bază a celor două „aparate de organe”, cel distribuitor și cel regulator, făcând posibilă gestionarea relațiilor complexe dintre centru dominant și periferie. Prin informații și prin ansamblul mijloacelor de comunicare centrul poate să-și propage influența.

O noțiune de bază în analiza sistemelor de comunicare este noțiunea de dezvoltare.

Auguste Comte îmbină conceptul de diviziune a muncii cu noțiunile de dezvoltare, creștere, perfecționare, omogenitate, diferențiere și eterogenitate ( idei împrumutate din embriologie – teoria dezvoltării organismului viu ).

Modelul de biologizare al socialului se transformă în normă atunci când este vorba de caracterizarea sistemelor de comunicare ca agenți ai dezvoltării și civilizației, mediile de comunicare în masă ocupând un rol strategic.

In ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, se definesc problematicile societății de masă și mijloacele de difuzare în masă. Masa se înfățișează ca o amenințare reală pentru întreaga societate, justificându-se un control statistic al fluxurilor judiciare și demografice.

Sigmund Freud, în 1921, contestă axiomele psihologiei mulțimilor: exaltarea afectelor și inhibiția gândirii de masă, recurgând la conceptul de „libido”. Dacă individul izolat în mulțime își părăsește singularitatea și se lasă sugestionat de ceilalți, o face pentru că simte nevoia să fie mai degrabă în acord cu ei decât în opoziție și, poate, la urma urmei, s-o facă de dragul lor.

La sfârșitul secolului al XIX-lea abundă discursurile utopice, capătă contur imaginarul unei tehnici mântuitoare. Aceasta era neotehnica, ce a urmat erei paleotehnice, mecanice și imperiale, trebuind să însemne afirmarea unei societăți orizontale și transparente. Se schițează etapele viitoarei societăți a abundenței comuniste într-o natură regăsită datorită revoluției și unde rațiunea este suverană, o societate în care marile industrii au fost naționalizateic al fluxurilor judiciare și demografice.

Sigmund Freud, în 1921, contestă axiomele psihologiei mulțimilor: exaltarea afectelor și inhibiția gândirii de masă, recurgând la conceptul de „libido”. Dacă individul izolat în mulțime își părăsește singularitatea și se lasă sugestionat de ceilalți, o face pentru că simte nevoia să fie mai degrabă în acord cu ei decât în opoziție și, poate, la urma urmei, s-o facă de dragul lor.

La sfârșitul secolului al XIX-lea abundă discursurile utopice, capătă contur imaginarul unei tehnici mântuitoare. Aceasta era neotehnica, ce a urmat erei paleotehnice, mecanice și imperiale, trebuind să însemne afirmarea unei societăți orizontale și transparente. Se schițează etapele viitoarei societăți a abundenței comuniste într-o natură regăsită datorită revoluției și unde rațiunea este suverană, o societate în care marile industrii au fost naționalizate, iar radioul este pus în slujba mobilizării tuturor.

In Statele Unite comunicarea este legată de proiectul de elaborare a unei noi științe sociale, pe baze empirice.

O comunitate se definește prin următoarele elemente:

o populație organizată pe un teritoriu, mai mult sau mai puțin înrădăcinată în acesta și ai cărei membrii trăiesc într-o relație de interdependență cu natura simbiotică.

suprastructură înălțată pe substructura biotică și care i se impune acesteia ca instrument de conducere și control.

In acest mod se definește nivelul social și cultural, acest nivel fiind asumat de comunicare și consens, care au rolul de a regla competiția, facilitând indivizilor participanți la aceeași experiență să se încadreze în societate.

Charles S.Peirce utilizează pragmatismul ca pe o metodă de clarificare conceptuală, punând bazele teoriei semnelor – semiotica.

Totul este semn, Universul este un imens representatem, orice gândire este în semne; a gândi înseamnă a manipula semne, pragmatismul nu este nimic mai mult decât o regulă care stabilește sensul cuvintelor.

Orice proces semiotic este o relație între trei componente:

semnul însuși;

obiectul reprezentat;

interpretantul.

Se definesc trei tipuri de semne:

iconul seamănă cu obiectul lui, are caracterul de a-l face semnificant,chiar dacă obiectul lui nu există;

indicele sau indexul este un semn care și-ar pierde caracterul care face din el un semn dacă obiectul lui ar fi nimicit, dar care nu și-ar pierde acest caracter dacă n-ar exista niciun interpretant;

simbolul este un semn asociat în mod convențional obiectului sau așa cum sunt cuvintele sau semnele de circulție, dacă n-ar exista interpretant, și-ar pierde caracterul care-l face să fie semn.

Ferdinand de Saussure definește, în cele trei cursuri de lingvistică ( 1906-1911 ) (Cursul de lingvistică generală), limba ca instituție socială, sistem organizat de semne ce exprimă idei, ea reprezintă aspectul cotidian al limbajului.

In 1964, Roland Barthes definește semiologia: „Semiologia are ca obiect orice sistem de semne, oricare ar fi substanța acestuia și limitele lui: imagini, gesturi, sunete melodice, obiecte, iar complexele acestor substanțe, care se regăsesc în rituri , protocoale sau spectacole, constituie, dacă nu limbaje cel puțin sisteme de semnificație”. Barthes ordonează elementele fundamentale în patru rubrici:

limbă și vorbire;

semnificant și semnificat;

sistem și sintagmă;

denotație și conotație.

Binoamele semnficant – semnificat și denotație – conotație sunt importante pentru studiul discursului mijloacelor de comunicare în masă.

In lucrarea Mitologii ( 1957 ) Barthes definește importanța dezvoltării publicității, a marii prese, a radioului, a ilustrației, fără să mai vorbim de supraviețuirea unei mulțimi de rituri de comunicare, rituri ale aparenței sociale.

După primul război mondial ( 1914-1918), mijloacele de difuzare au devenit instrumente de gestionarea opiniilor de către guvern, tehnicile de comunicare au făcut un salt înainte. Pentru Harold D. Lasswell (Tehnici de propagandă în războiul mondial) propaganda înseamnă democrație, constituie singurul mijloc de a asigura adeziunea maselor, mijloc mai economic decât violența, corupția ori alte tehnici de guvernare.

Lasswell – în lucrările sale: Psihologie și politică (1930), Politică mondială și insecuritate personală (1935)- este interesat de problemele propagandei, ale opiniei publice, propunând studierea sistematică a conținutului mijloacelor de comunicare în masă și elaborarea unor indicatori pentru identificarea tendințelor așa-numitei World Attention, elementele care modelează „mediul simbolic mondial” conducând la construirea politicilor (policy-making).

„Cine ce spune, prin ce canal, cui și cu ce efect?” este formula consacrată de către Lasswell în 1948 pentru a înzestra cu un cadru conceptual sociologia funcționalistă a mass-media, având ca rezultat:

analiza controlului;

analiza conținutului;

analiza mijloacelor de comunicare sau a suporturilor;

analiza audienței;

analiza efectelor.

După Lasswell, procesul de comunicare îndeplinește trei funcții în societate:

supravegherea mediului, dezvăluind tot ceea ce ar putea amenința și afecta sistemul de valori al unei comunități sau a părților ce o compun;

punerea în relație a componentelor societății, pentru a produce un răspuns față de mediu;

transmiterea moștenirii sociale.

Paul F. Lazarsfeld și Robert K. Merton adaugă la aceste trei funcții și a patra:

distracție (entertainment).

Cei doi autori definesc disfuncția narcotizntă a mijloacelor de comunicare, disfuncție care generează apatia politică a marii mase a populației, funcțiile împiedică disfuncțiile să grăbească criza sistemului. In acest joc al funcțiilor și disfuncțiilor, sistemul social este perceput în termeni de echilibru și dezechilibru, stabilitate și insatabilitate.

Studiile conduse de Lazarsfeld definesc fluxul comunicării ca pe un proces în două etape, în care rolul liderilor de opinie se dovedește decisiv. Teoria poartă numele de fluxul în doi timpi (two-step flow):

la primul nivel există persoane relativ bine informate deoarece sunt expuse mass-media;

la al doilea nivel se află cei care consultă mai puțin mijloacele de informare și care depind de ceilalți pentru a obține informații

In anii ’40, teoria matematică a comunicării începe să joace un rol în dinamica transferului și transpunerii modelelor proprii științelor exacte, noțiunea de informație dobândește definitiv un statut de simbol calculabil.

In 1948 Claude Elwood Shannon, în lucrarea Teoria matematică a comunicării, propune o schemă a sistemului general de comunicare, problema comunicării fiind de a reproduce într-un punct dat, în mod exact sau aproximativ, un mesaj selecționat într-alt punct. Dupa Shannon comunicarea se bazează pe lanțul următorilor constituenți:

sursa de informație care produce un mesaj;

encoder-ul sau emițătorul care transformă mesajul în semnale în scopul de a-l face transmisibil;

canalul care este mijlocul utilizat pentru transportarea semnalelor;

decoder-ul sau receptorul ce reconstruiește mesajul pornind de la semnale;

destinația, persoana sau lucrul căruia i se transmite mesajul.

Shannon cuantifică costul unui mesaj al unei comunicări între doi poli în prezența unor perturbații aleatorii, numite zgomot, perturbații indezirabile, nedorite, deoarece împiedică izomorfismul, adică deplina corespondență între cei doi poli. Minimizarea cheltuielilor totale va conduce la o comunicare cu semnale convenite și la costuri minime.

Există, în esență, patru modele de comunicare, definite astfel:

Propaganda / Press Agentry

Este o activitate care are scopul de a promova organizația în presă, de a-i face publicitate. Este o practică lipsită de credibilitate care recurge la comunicarea dezechilibrată, într-un singur sens, a unei informații selectate în sens pozitiv.

Comunicarea asimetrică într-un singur sens

Spre deosebire de agenturarea de presă, acest tip de comunicare se bazează pe furnizarea unor informații obiective însă nu permite obținerea unui feed-back.

Comunicarea asimetrică în ambele sensuri

Este vorba de persuasiunea științifică, care utilizează planificarea strategică post-cercetare, cu scopul de a determina publicul să reacționeze conform dorințelor organizației.

Comunicarea simetrică în ambele sensuri

Se bazează pe cercetare și folosește comunicarea cu scopul de a trimite și a primi mesaje care contribuie la o mai bună înțelegere între organizație și public. Ea creează fluxuri de comunicare echilibrate și este cel mai eficient model de comunicare deoarece implică dialogul.

Cunoaștem următoarele metode de comunicare:

O modalitate este de a aplica tactici scrise ce includ comunicate de presă, buletine informative, periodice editate de organizație, broșuri, ghiduri, rapoarte anuale, reclama corporativă, fișe de date, facsimile, panouri electronice de informare.

Există, de asemenea, și tactici verbale: discuțiile față în față, conferințele de presă, întâlnirile, prezentările, casetele audio, atelierele, știrile difuzate la radio și discursurile.

A treia metodă este cea a tacticilor vizuale ce include anunțurile și aparițiile televizate, casetele video, filmele, diapozitivele și rolfilmele, planșele transparente, fotografiile, graficele, panourile, comunicatele video.

Ultima metodă, de dată mai recentă, este comunicarea prin internet și prin celelalte tehnologii de comunicații moderne. Internetul, calculatoarele, satelitul, teleconferința sunt câteva din aceste metode ce ajută mii de companii și organizații să facă schimb de mesaje și să-și promoveze ideile. Mesajele electronice constituie cea mai bună metodă ce ajută organizația să ajungă imediat la un auditoriu larg.

Proces practic prin definitie, comunicarea este puțin abordată sub raport teoretic. Ea este mult prea absorbită de semnificația sa practică pentru a mai găsi energie și pentru demersul teoretic.

1.2 Scurt istoric al propagandei

In formularea sa cea mai elementară, propagandă este un termen neutru pentru răspândirea ideilor. In Dicționarul științelor sociale, propaganda este definită prin: „Tehnicile și metodele de influențare sau controlare a atitudinilor și comportamentului, prin utilizarea cuvintelor și a altor simboluri în vederea transmiterii, promovării sau răspândirii unor doctrine, teze sau idei” ca și prin „declarațiile și impresiile care rezultă din folosirea unor astfel de tehnici și metode”. Propaganda este un proces de comunicare care folosește anumite tehnici și metode pentru a-și realiza scopurile. Acest lucru ne face să afirmăm că nu există o propagandă neutrală valoric sau obiectivă. In toate societățiile și în slujba oricui s-ar afla, propaganda vizează să formeze anumite atitudini și să impună stereotipuri sociale, tinde să condiționeze individul, creându-i mecanisme automate în scopul de a controla și manipula comportamentul său social ( achiziția unor bunuri, votarea unei anumite forțe politice, respingerea unei anumite legi în cadrul unui referendum ).

Deși termenul provine de la Biserica Romano-Catolică și era legat de propagarea credinței, și-a croit drum în comunicarea politică la începutul secolului XX.

Despre primul război mondial se spune că a însemnat o bătălie propagandistică între englezi și germani și că publicul american era ținta mesajelor din pamflete, broșuri, afișe, benzi desenate și alte forme de comunicare.

In timpul celui de-al doilea război mondial, naziștii au dezvoltat un sistem elaborat de propagandă pentru a obține sprijinirea regimului, atât în Germania cât și în străinătate.

In acestă perioadă, Institutul de Analiză a Propagandei a realizat un studiu serios al propagandei, definind termenul ca fiind: o expresie a opiniei sau acțiunii unor indivizi, realizată deliberat ca să influențeze opiniile și acțiunile altor indivizi în scopuri predeterminate.

Propaganda implică în general promovarea de către stat (sau guvern) a unui anumit punct de vedere pentru a câștiga influența sau controlul. Romanul lui George Orwell (1984) este povestea unui stat în care propaganda este folosită pentru a controla gândirea și acțiunea.

Specialiștii în științe sociale care studiază propaganda și presa au identificat mai multe tehnici de propagandă, de la apelarea cuiva pe nume până la generalități evidente, mărturii și tactici oportuniste.

Interesul pentru propagană a presupus efecte mediatice puternice, dar pe măsură ce această latură a mass-media a pierdut teren după al doilea război mondial, la fel s-a întâmplat cu analiza propagandei. Cu timpul, termenul s-a redus la cercul specialiștilor în mass-media și a fost folosit doar ocazional în studiile despre mass-media și comunicare.

In afara referirilor la propaganda chineză și nord-coreeană, unde guvernul și presa sunt amestecate, termenul avea o rezonanță arhaică în America.

In România nu se vorbea despre propagandă decât în cercuri extrem de elevate pentru a da un nume sistemului informatic al comunismului. Această opinie s-a schimbat în anii ’90 odată ce studenții mass-media au abandonat modelul efectelor minime. Deși mass-media în Statele Unite nu este un instrument oficial al propagandei statului cum a fost în România, este uneori acuzată că este instrument de propagandă pentru interese diverse.

In România, toată lumea știe că mass-media face propagandă dar puțini sunt cei care știu și cum sau cum poate fi aceasta identificată. Este un fel de axiomă pe care au adoptat-o și cei care nu știu ce înseamnă propaganda. Astăzi, termenul are o conotație evident peiorativă pentru marele public. De aceea se avită folosirea acestui termen în analizarea acțiunilor unor partide de către ele însele.

Criticii mass-media susțin că ziariștii sunt propagandiști, adică „propagă” sau răspândesc propriile lor părtiniri și opinii pe când încearcă să influențeze intenționat atitudinile și acțiunile publicului lor. Mulți ziariști, printre ei așa-numiții reporteri direcți de știri, răspândesc propaganda în fiecare zi – dacă nu a lor, atunci a altcuiva. Specialistul de marcă în propagandă, Terence H. Qualter spune: „Orice îndoială că însăși emisiunile de știri au o semnificație propagandistică poate fi curmată prin compararea modului în care mai multe televiziuni reacționează la o întâmplare. Fiecare redacție va decide cât de importantă este întâmplarea – decizie care va fi apoi reflectată în locul pe care îl va ocupa știrea în desfășurarea jurnalelor, lungimea sa sau numărul știrilor „conexe”.

Mulți oameni, mai ales ziariști, nu iau în considerare controverse ca cele ale lui Qualter, susținând că cititorii au deja o anumită opinie sau poziție ideologică și caută pur și simplu ziare sau emisiuni de televiziune care să o reflecte. Jacques Ellul, un celebru scriitor francez preocupat de propagandă spune: „In realitate, propaganda funcționează aici, deoarece implică progresia de la percepția vagă și difuză a cititorului la expresia riguroasă, activă, emoționantă a acelei opinii. Un sentiment sau o impresie sunt transformate în motive pentru a acționa….Liderul se supune propagandei, chiar dacă este o propagandă pe care el însuși a ales-o. De ce comitem întotdeauna eroarea de a vedea în propagandă nimic altceva decât un instrument de schimbare a opiniilor? Propaganda este de asemenea un mijloc de înărire a opiniilor, de transformare a lor în acțiuni. Insuși cititorul (telespectatorul) își oferă gâtul cuțitului propagandei pe care îl alege.” Uneori, jurnalismul propagandistic este fățiș și crud. Ziariștii sofisticați și pricepuți, desigur, fac toate eforturile pentru a evita acest tip de jurnalism. Ei fac propagandă în moduri mai subtile, eficiente. In loc să integreze propriile valori și judecăți în jurnalism în moduri ușor de recunoscut, ei apeleză la subterfugii, îndeplinindu-și scopurile prin selectivitate tacită și accentuare. Și în loc să-și exprime ei înșiși un punct de vedere, o poziție sau o opinie personală, ei îi lasă pe alții să vorbească pentru ei. Ei citează selectiv, în funcție de scopul pe care doresc să-l atingă. Inclinațiile propagandistice ale ziariștilor fac dificil ca publicul să știe când li se spune adevărul. Nimănui, desigur, nu i se spune întreg adevărul în jurnalism. Adevărul pus în moara jurnalismului iese afară în bucăți, incomplet și cernut prin sistemul de valori subiectiv al ziaristului, astfel încât adevărul este ceva „pătat” când este exprimat de ziariști. Trebuie sa ne amintim citatul celebru al lui Jefferson, în care îi scria unui prieten că „însuți adevărul devine suspect când este pus în acel vehicul poluat (presa)”.

Conform lui Călin Hentea, războiul mediatic este confruntarea dintre mass-media aparținând unor tabere aflate în stare de conflict armat, pentru a impune atât propriei opinii publice, cât și celei internaționale, propria versiune privind cauzele, desfășurarea și consecintele războiului în sine. În sens larg, războiul mediatic cuprinde întreg spectru de confruntări, purtate exclusiv de mass-media, atât între presa provenind din taberele adverse aflate în conflict, cât și cele dintre diferitele organe ale mass-media aparținând aceleiași părți, referitoare la războiul în cauză, pentru impunerea propriilor puncte de vedere.

1.3 Particularități și forme ale comunicării în mediul internațional

Comunicarea ocupă un loc important în relațiile interumane și și-a făurit un statut unanim recunoscut. Acesta trebuie să cultive ființei umane credința că este parte a ceva, căreia îi aparține; ea este chemată să pună în joc idei, opțiuni, interpretări invitând membrii comunității să compare, să judece, să evalueze.

Comunicarea a însoțit în permanență relațiile internaționale încă după pacea de la Westfalia, așa încât, nu ne putem imagina existența societății politice internaționale în afara comunicării. Ce ar fi aceasta fără ziare, fără televiziuni și agenții de presă sau alte mijloace de informare prin care statele își comunică intențiile și acțiunile din cele mai diversificate domenii?

Globalizarea și creșterea interdependențelor au determinat schimbări profunde în esența mediului internațional ceea ce a avut consecințe și asupra fluxurilor comunicaționale. Astăzi comunicarea a devenit extrem de importantă din cel puțin trei rațiuni: noile tehnologii au permis guvernelor și altor instituții ale societății moderne să abandoneze căile tradiționale de comunicare; noile profesii apărute ca urmare a dezvoltării spațiului comunicațional nu puteau să ocolească instituțiile statului cu atribuții în politica externă și nu în ultimul rând apariția și manifestarea tot mai pregnant a unei noi realități în mediul internațional contemporan.

Mediul internațional este prin excelență un spațiu deschis tuturor actorilor unde regulile și normele de comunicare se impun prin negociere sau acceptare tacită. Limbajul nu este universal deși în permanență va fi o limbă care se va impune ca instrument de negociere cum a fost cazul limbii franceze în secolul al XIX-lea și al celei engleze în secolul al XX-lea și astăzi. In aceste condiții, în mediul internațional, comunicarea nu are fluența și coerența pe care o poate avea în spațiul public dintr-o societate / țară oarecare.

Dacă în secolul al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea comunicarea în mediul internațional predominant se încadra în diplomație și se desfășura potrivit regulilor și cutumelor impuse de-a lungul veacurilor, astăzi sfera ei nu numai că s-a lărgit prin apariția a ceea ce specialiștii numesc public diplomacy ci s-a diversificat ca formă și conținut.

Statele și organizațiile politice internaționale au dezvoltat cu precădere comunicarea politică fără să neglijeze însă și alte forme cum ar fi comunicarea economică / de afaceri, comunicarea culturală și spirituală.

Comunicarea politică s-a concretizat în forme care pot fi împărțite după mai multe criterii. După forma specifică sub care se desfășoară aceasta ar putea îmbrăca următoarele aspecte:

diplomația;

negocieri bi și multilaterale dintre șefii de stat și guvern;

discuții și dezbateri pe marginea unor probleme de interes general în foruri internaționale și summit-uri informale;

discursurile, luările de poziție ale liderilor politici cu prilejul unor fenomene și procese cu impact major asupra mediului internațional.

După canalele prin care comunicarea politică se realizează ea poate să se particularizeze în comunicare oficială, oficioasă și neoficială. Dacă are în vedere tipul de actori care interacționează în procesul de comunicare în mediul internațional aceasta poate să se concretizeze în interguvernamentală, interministerială și public diplomacy.

Un alt criteriu este cel al modului de comunicare a mesajului. Din acest punct de vedere comunicarea dintre doi actori clasici sau nonclasici poate fi: verbală și nonverbală, scrisă, simbolică.

Comunicarea diplomatică se găsește astăzi sub o dublă presiune: cea a opiniei publice din societatea contemporană și cea a interesului / rațiunii de stat. Pe de o parte aceasta impune diplomației o cât mai mare transparență a actului de comunicare și deci acces la conținutul mesajelor care o însoțesc, iar pe de alta, nevoia de confidențialitate impusă de păstrarea secretelor de stat. Adesea, trimiși diplomatici aveau de transmis atât un mesaj public cât și unul confidențial.

Modernizarea mijloacelor de comunicare sub aspect tehnologic a produs mutații în ceea ce privește realizarea comunicării diplomatice. Internetul va face ca multe din etapele diplomației clasice să dispară și va spori și eficiența comunicării, o va face directă și nelimitată. Miniștrii cabinetelor din diferite țări vor putea accesa o pagină web și vor intra rapid în legătură cu un omolog aflat pe oricare din meridianele globului.

Actorii clasici ai scenei internaționale au dezvoltat de-a lungul timpului o comunicare / dialog care, în parte este de tipul „stimul – reacție”. Din această perspectivă comunicarea poate îmbrăca două forme: directă și indirectă. Comunicarea directă se realizează prin formele instituționalizate ale statelor și acoperă toate domeniile de interes, de la politic la economic, de la cultură la sport și artă.

Comunicarea indirectă apare frecvent prin discursul politic al șefilor de stat și guverne al diplomaților cu rang superior sau, mai nou, prin „produsele” de PR ce funcționează în cadrul acestor instituții în politica externă. Acest tip de comunicare apare frecvent și prin intermediul mass-media. De multe ori în situații de criză și conflict, mijloacele de informare în masă sunt primele care informează opinia publică despre ceea ce se întâmplă. Predominanța acestui tip de comunicare a devenit atât de evidentă în conflictele din ultimul deceniu al veacului trecut încât specialiștii în domeniu vorbesc tot mai des de un așa-zis efect CNN. Aceasta a pus sub semnul întrebării canalele tradiționale de comunicare ale mediului internațional datorită rapidității cu care era prezentat evenimentul. Acest aspect a apărut în cazul primului conflict din Golf dar și în criza din fostul spațiu Iugoslav care s-a derulat pe parcursul a mai multor ani cu intensitați și desfășutări imprevizibile.

Filtrarea informațiilor prin prisma intereselor pe care anumite persoane / organizații le au într-o zonă de criză face posibilă apariția distorsiunilor și confuziilor.

După scopuri și interese pe care părțile implicate le urmăresc în procesul de comunicare, aceasta poate îmbrăca aspecte diferite: propaganda, manipularea , dezinformarea, înșelarea etc. Sunt forme de comunicare care au coexistat cu alte tipuri de comunicare mai ales pe timpul crizelor și conflictelor. Sunt folosite cu precădere de organizații religioase, ONG-uri, organizații teroriste etc. Din păcate nu întotdeauna convingerile și comportamentele obținute prin aceste tipuri de comunicare au tangență cu realitatea dintr-o zonă sau alta a vieții internaționale contemporane. Este foarte dificil astăzi pentru consumatorul de informație să distingă între realitatea mediatică și realitatea politică sau militară concretă.

De menționat faptul că pentru a avea o bună decodare a mesajului din comunicarea internațională nu trebuie să ne limităm doar la analiza sferei de înțelegere și a perspectivei din care se interpretează semnificația unui cuvât ci și criteriile care trebuiesc respectate atunci când mesajul ( sau elemente cheie din acest mesaj ) trebuie aplicat în practică.

1.4 Comunicare și propagandă în situații de criză și conflict

Comunicarea pe timpul crizelor politice din sistemul relațiilor internaționale și a conflictelor militare deschise are unele particularități rezultate din însăși natura schimbărilor care se produc în aceste situații. Prima și cea mai vizibilă este ruperea relațiilor diplomatice și întreruperea canalelor oficiale de comunicare dintre statele care își declară război.Ruperea relațiilor diplomatice conduce la dispariția spațiului comunicațional normal existent între actorii scenei politice internaționale.

In perioada de preconflict fiecare dintre actori intensifică prin toate mijloacele și prin toate formele comunicarea în rândul opiniei publice internaționale pentru a o convinge de justețea scopurilor sale și imoralitatea sau injustețea celor promovate de potențialul adversar. Scopul este îndoit: obținerea legitimității declanșării violenței armate și mobilizarea propriei opinii publice în a urma calea/soluția violenței armate. Discursul public cheamă la război iar media joacă un rol important în mobilizarea societății.

Comunicarea pe timpul desfășurării ostilităților militare este în general unidirecțională. Fiecare din actorii implicați în conflict caută sa-și impună punctul de vedere. Actorul A, de exemplu, în conflict cu B caută să îi impună prin forță practici sociale și sistem de valori ce nu-i sunt specifice. In acest punct ajungerea la violență armată înseamnă sfârșitul oricărei forme de comunicare directă.

Propaganda de război nu se folosește doar de adevăruri ci de mesaje care să aibă credibilitate și putere mare de persuadare. Minciuna și dezinformarea se insinuează în lanțul comunicațional prin propagandă și dezinformare. Strategiile de descurajare a potențialului adversar se bazează pe acumularea de arme și tehnologii militare credibile dar și pe existența unui tip de comunicare aparte. Prin acest tip de comunicare, actorul A trebuia sa-l convingă pe actorul B/adversarul său că este în interesul său să evite anumite direcții de acțiune care contravin intereselor sale. Aceste practici care se bazau pe comunicarea amenințării cu represaliile n-au fost întotdeauna eficiente. Presa nu reușește totdeauna sa spună oamenilor ce să gândeasca dar reușește să spună cum să gândească. Oamenii au nevoie să se orienteze într-o lume tot mai complexă și contradictorie și în absența altor indicatori sau instrumente de cunoaștere care să le apropie evenimentele politico-militare apelează la presă și le judecă după cum ele sunt reflectate în presă. In aceste situații, de multe ori mass media devine vector de transport la țintă a mesajelor manipulatorii ale propagandei și operațiunilor speciale de intoxicare și dezinformare.

Specialiștii în comunicare apreciază că pe timpul crizelor și conflictelor nevoia de comunicare ca și cea de informație crește. Analiza modului cum s-a comunicat și mai ales cât și în ce condiții s-a comunicat ne arată că în aceste împrejurări informația/mesajul este puternic influențată de natura interesului urmărit de actorii angajați în conflict sau în gestionarea lui. Publicul în situații tensionate și de nesiguranță are nevoie de mai multe informații pentru a ști ceea ce se întâmplă și cum se poate ieși din criză, deci crește și nevoia de informare. Actorii implicați în criză au nevoie de susținerea opiniei publice proprii și internaționale și vor căuta să o obțină prin orice mijloace, inclusiv prin manipluarea acesteia cu ajutorul mass-media. In aceste condiții comunicarea poate să devină un instrument/armă în confruntarea dintre actorii mediului internațional. Conflictele, indiferent de cauzele și de scopurile urmărite, sunt pentru mass-media prilej de creștere a audienței datorită faptului că acestea furnizează faptul senzațional după care orice mijloc de comunicare aleargă. In aceste condiții liderii militari trebuie să fie atenți nu numai la câștigarea bătăliilor de pe câmpul de luptă clasic/fizic ci să nu le piardă pe cele din spațiul mediatic/virtual, comunicarea în aceste situații fiind cheia succesului, însă trebuie observat că aceasta nu se desfășoară în condiții normale. Aceștia trebuie să înțeleagă faptul că în situații de război expunerea la mesaje crește exponențial. Bombardamentul cu informații care țin de arsenalul războiului internațional , PSYOPS, mediatic/imagologic este masiv deoarece forțele beligerante își crează reciproc rețele de influențare, manipulare, dezinformare, intoxicare, deturnare comportamental-atitudinală. Acestei categorii de comunicare îi sunt atribuite propaganda, zvonistica, dezinformarea, intoxicarea și manipluarea. Comunicatorii în asemenea situații urmăresc crearea unei sinteze false a realității pentru a schimba atitutindea și comportamentele consumatorului de comunicare.

Cea mai utilizată formă a acestui fel de comunicare o reprezintă, în opinia unor analiști, manipularea. Aceasta se realizează prin mijloace și forme adecvate situației și țintei care trebuie manipulată. Printre cele mai uzitate forme sunt propaganda și activitățile de PR.

Adevărata inginerie a captației și artă a credibilității, sistemul influențelor uzează atât de arsenalul onest cât și de manipularea prin pseudo-evenimente, stereotipuri, sloganuri etc., destinate de persuadori ascunși unui public larg și publicului țintă. După unii jurnaliști asistăm astăzi la desfășurarea a două tipuri de războaie paralele: unul al confruntării pe câmpul de luptă și altul al confruntării în spațiul imagologic. Alegerea cuvintelor, a semnelor și a simbolurilor, a sunetelor și a succesiunii în fluxul informațional vor fi tot atât de importante ca și alegerea armelor. Din această perspectivă comunicarea actorilor aflați în stare de beligeranță se încadrează în ceea ce specialiști numesc război mediatic. Cu alte cuvinte, niciodată până în prezent, ceea ce a transmis media ca fiind realitatea câmpului de luptă chiar când acesta s-a „consumat” în direct, n-a acoperit în totalitatea lor evenimentele.

CAP.II DIPLOMAȚIE ȘI NEGOCIERE PE VECTORUL BLOCULUI MILITAR LA SFÂRSITUL SEC. AL XIX-LEA ȘI ÎNCEPUL DE SECOL XX

Sumtem obișnuiți să vedem lumea politică internațională ca fiind aceeași, în orice punct al globului, dar nu este așa. Aceasta are trăsături diferite, și prin urmare înfățișare diferită în funcție de locul de unde este „percepută”.Vom avea și vom opera întotdeauna cu multiple imagini ale vieții internaționale în funcție de cultura, civilizația, religia fiecărui stat în parte și pentru această realitate avem multiple expresii pentru a o desemna în ceea ce privește politica internațională, mediul internațional, viața internațională,relații internaționale etc. Toate acestea ne permit să înțelegem mecanismele care conduc la o mai bună înțelegere a modului cum funcționează instituțiile internaționale create pentru a elimina criza și războiul, cum funcționează comunicarea care este văzută ca unul din procesele fundamentale ale vieții internaționale.

2.1 Tripla Alianță- Aderarea României

Tripla Alianță sau Puterile Centrale, cum mai este cunoscută, a fost încheiată între Germania, Austro-Ungaria și Italia, astfel luând naștere una dintre cele mai faimoase alianțe din întreaga istorie.

Alianța a fost încheiată la inițiativa cancelarului Otto von Bismark ("cancelarul de fier" al Germaniei) fiind inițial una de ordin defensiv,adică doar în cazul în care Franța ar fi atacat pe unul din membii acesteia . Ar fi fost nevoiți să intervină și să declare război Franței. La baza acestei alianțe stă tratatul secret negociat de von Bismarck cu Austro-Ungaria în 1879, care sporea puterea în zonă a celor două state. Austro-Ungaria câștiga un aliat puternic în lupta de rezistență dusă împotriva expansionismului rusesc, iar Germania devenea și mai puternică în cadrul eventualelor conflicte cu Franța.

Italia avea în acest timp probleme mari în Nordul Africii unde Franța ocupa Tunisia. Imediat, ministrul afacerilor străine îl contactează pe Bismarck, propunându-i o alianță menită să neutralizeze Franța în Europa. Bismarck îi răspunde acestuia că drumul spre Berlin trece pe la Viena, astfel luând naștere în mai 1882 Tripla Alianță. In cazul în care vreuna dintre părțile semnatare declara război oricărei alte țări, ceilalți membrii își declarau neutralitatea.
Bismarck însă nu se oprește aici. Știind de dorința României de a se afirma ca un centru de stabilitate în sud-estul Europei, el încheie cu țara noastră un tratat care însemna practic aderarea la Tripla Alianță. A fost ideea lui Carol I , care aducea pe plan local stabilitate politică , crescând forța României în Balcani. Tratatul a fost secret, numai Carol I și puțini dintre miniștrii săi știind de existența acestuia.

Insă la fel ca în cazul disputei pentru Balcani dintre Italia și Austro-Ungaria, existau probleme mari între țara noastră și habsburgi. Totul pleca de la tentativele din ce în ce mai evidente de asimilare a populației de origine română din Transilvania, aflată atunci sub ocupație habsburgică.

Deteriorarea din ce în ce mai accentuată a relațiilor franco-germane l-au convins pe Bismarck de necesitatea păstrării acestei alianțe. In 1887, când trecuseră cei 5 ani pe care se semnase alianța, Bismarck încearcă și reușește pentru moment să forțeze Austro-Ungaria să rămână ca membru. El îl amenință pe Kálnoky cu retragerea sprijinului împotriva Rusiei, așa că acesta din urmă se vede nevoit să facă concesii peste concesii numai pentru protecție. Printre acestea, deși dorea nespus să nu mai aibă probleme în Balcani, el trebuie să accepte ca în cazul în care statu-quo-ul teritorial se modifica, să plătească despagubiri Italiei. In afară de sprijinul împotriva Rusiei, Austro-Ungaria mai primea asigurări și împotriva iredentismului românesc și italian, lupta acestora neputând fi susținută oficial de România și Italia. Italia primea din partea lui Bismarck asigurări de prietenie cât și promisiuni în lupta pentru coloniile din Africa. In același an, Bismarck definitivează o serie de tratate menite să izoleze și mai mult Franța. Printre acestea se numară și Ințelegerile mediterane la care adera și Marea Britanie, aceasta fiind interesată de blocarea Rusiei în Marea Mediterană și ținerea ei în spatele strâmtorilor. Austro-Ungaria rămâne în acest fel fără nicio formă de contact diplomatic cu Rusia.
In scurtă vreme însa lucrurile se vor schimba. Următorii miniștrii de externe austro-ungari și anume Goluchowski și contele Lexa von Aerenethal se vor apropia din ce în ce mai mult de Rusia din cauza unei dorințe comune: scoaterea Italiei din Balcani. La fel, Franța va încheia cu Italia un acord conform căruia ambele state se vor declara neutre în cazul unor conflicte. Incă din 1879,în timpul vizitei întreprinse de ministrul român de finanțe Dimitrie Sturdza la Berlin, Bismarck i-a declarat acestuia că Germania dorea ca Romănia să fie un factor activ în politica externă germană, iar în 1880 cancelarul german a discutat aderarea României la Tripla Alianță cu Bratianu, sugerând că pentru înlesnirea acestui demers al diplomației române, guvernul ar putea ajunge mai întai la un acord în acest sens cu Austro-Ungaria.
Bismarck a luat inițiativa reluarii negocierilor cu România în august 1883, în contextul creșterii tensiunilor dintre Austro-Ungaria și Rusia în privința Bulgariei. In aceste condiții, Ion. C. Bratianu a acceptat invitația de a se întalni cu Bismarck la Gastein, la 26 august/7 septembrie 1883, cancelarul sprijinind călduros alianța României cu Puterile Centrale. La urmatoarele negocieri de la Viena, desfașurate între 23 si 27 septembrie, Kalnoky și Brătianu au prezentat proiectul unui tratat. Proiectul ințial includea un articol în conformitate cu care guvernul român se angaja să nu tolereze pe teritoriul său acțiuni politice sau de alt gen care ar fi îndreptate împotriva Monarhiei Dualiste; pentru a crea impresia unei egalități, guvernul austro-ungar își lua aceleași obligații față de România. Clauza a fost respinsă de Brătianu, deoarece presupunea că România nu mai avea dreptul să sprijine populația română din cadrul Austro-Ungariei. In schimb, articolul respectiv a fost înlocuit cu unul privind condițiile în care cele două puteri își promiteau ajutor reciproc, în cazul unei agresiuni. De asemenea, prin eliminarea prevederii încheierii unui nou acord militar care urma să stabilească problema comandamentului militar, Brătianu elimina posibilitatea subordonării armatei române. In schimb, premierul român a subliniat că actul este valabil doar atât timp cât durează alianța dintre Germania și Austro-Ungaria.
Tot în acest timp, lua naștere, în urma semnărilor de tratate între ceilalți trei poli de putere europeni, Marea Britanie, Rusia și Franța, a unei serii de tratate bilaterale, Antanta, menită să contracareze pretențiile celor din Tripla Alianță.

2.2 Antanta

Antanta a fost un bloc creat cu puțin timp înainte de primul război mondial și format din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus. România adera și ea la Antanta în 1916. Blocul a fost victorios în Primul Război Mondial, cu excepția Rusiei care a ieșit din război în 1917. Tripla Ințelegere a căpătat un pronunțat caracter militar și a reprezentat nucleul Puterilor Aliate care, în cadrul Primului Război Mondial, au luptat împotriva Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria).

Anul 1916, anul intrării României în războiul mondial, sub aspect geopolitic și strategic, se prezenta diferit față de situația din urmă cu doi ani când a fost declanșat Primul Război Mondial. Mai întâi, în tăvălugul războiului au fost angrenate, pe de o parte sau alta a celor două grupuri beligerante, noi state, practic de pe întreaga planetă. Așa spre exemplu, s-au alăturat Puterilor Centrale Turcia, Bulgaria ș.a., în timp ce alături de Antanta au venit, Japonia, Italia, România, Grecia, Brazilia etc. Treptat în orbita acestei mari conflagrații au fost atrase 28 de state (de pe întregul glob) cu o populație de peste 1.500.000.000 de locuitori. Acum, în 1916, sub presiunea celor două grupări beligerante, România după anevoioase și îndelungate tratative a încheiat la 4/7 august 1916, Tratatul de alianță cu Antanta și cele două convenții, politică și militară. Referindu-se la intrarea României în război Ion I.C. Brătianu declara „Noi nu am intrat în război ca niște solicitatori nepoftiți. Noi am intrat în război ca niște aliați doriți și ceruți“. Hotărârea privind angajarea României în război, alături de țările Antantei, pentru eliberarea teritoriilor românești aflate sub dominație străină a avut un puternic ecou în întreaga țară. „Noi n-am intrat în haosul acestui măcel – declara scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea – pentru cuceriri, ci pentru dezrobiri. Noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu frații noștri din Ardeal, din Banat și din Bucovina“.

Intre anii 1915-1916 au avut loc numeroase tratative între reprezentanții Antantei și cei ai României. La 17 august 1916 s-a semnat între România și Antanta o convenție politică și una militară. Convenția politică avea 7 articole care prevedeau: garantarea hotarelor României; obligația României de a declara război și de a ataca Austro-Ungaria; recunoașterea de către Rusia, Franța, Anglia și Italia a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de românii din Austro-Ungaria; interzicerea încheierii unei păci separate; la Conferința de Pace de la sfârșitul războiului, România să aibă aceleași drepturi cu aliații săi; garantarea secretului acestei Convenții până la sfârșitul Războiului.

Momentul a fost și începutul unor schimbări revoluționare în ceea ce privește locul și rolul media pe timpul crizelor politico-militare și a războaielor. Treptat, treptat acestea s-au transformat din „martor” în participant la evenimente contribuind în mare măsură deznodământul acestora. Examinarea procesului de constituire a celor două mari coaliții politico-militare, ce se vor confrunta în anii 1914-1918, evidențiază câteva importante elemente: ambele fac parte din categoria coalițiilor prestabilite; ambele au luat ființă prin tratate de alianță bilaterale; ambele se considerau alianțe permanente și fiecare credea, cum era firesc, că, în situația unei ciocniri armate, o va învinge pe cealaltă. Gruparea principalelor state europene în cele două mari blocuri opuse a presupus un proces îndelungat, complex, caracterizat printr-o intensă activitate diplomatică, de aranjamente și combinații. Statele s-au aliniat la una din coaliții in raport cu interesele fiecăruia.

2.3 Izbucnirea primului război mondial

Numit pe vremea sa marele razboi, primul razboi mondial a produs distrugeri imense și a cerut un sacrificiu uman de neînchipuit. La încheierea sa, imperii întregi se aflau în ruine, iar condițiile de pace impuse au dus la conflicte istorice viitoare. Incepând cu primele decenii ale secolului al XX-lea, pe continentul european apar două forțe: Tripla Alianță și Tripla Ințelegere care s-au confruntat pentru supremație și dominație politică și economică în lumea europeană dar mai ales în afara ei. In următorii ani, pe măsură ce se vor întari din punct de vedere militar, marile puteri din cele două blocuri politico- militare își vor asuma niveluri de risc nefirești în raport cu interesele lor naționale și strategice, astfel că în 1914 războiul mondial n-a mai putut fi evitat, cu toate că cele două tabere au stat „departe” de războaiele balcanice(1912-1913). Punctele tari și slabe ale organizǎrii sociale, politice și militare ale țǎrilor aliate au avut un rol esențial în desfǎșurarea conflictelor ulterioare. Germania devenise cea mai mare putere militară a Europei. Tendința ei de a sparge supremația navalǎ a Marii Britanii a produs tensiuni mari între cele douǎ țǎri. Imperiul Austro-Ungar era caracterizat de nemulțumirea și de agitația naționalitǎților, ținute cu greu într-un stat unitar. Marea Britanie, industrializatǎ cu mult înaintea celorlalte state, domina un imperiu de colonii. Forța sa de apǎrare nu se baza numai pe armata sa profesionistǎ de 386.000 de militari, ci în primul rând pe excelenta sa marinǎ militarǎ. Rusia în schimb era cu mult depǎșitǎ de celelalte țǎri în privința industriei și a tehnicii militare, dar în caz de rǎzboi ea putea mobiliza milioane de oameni, Franța suferea încǎ datoritǎ înfrângerii și despǎgubirilor impuse în urma rǎzboiului franco-prusac din 1870 – 1871. Insǎ rǎzboiul a izbucnit din Europa de Est, în Balcani. Acest teritoriu aparținea inițial Imperiului Otoman, dar retragerea turcilor a cauzat un vid de putere, pentru acapararea cǎruia concurau Italia și Imperiul Austro – Ungar. In 1908 Imperiul Austro-Ungar ocupa Bosnia Herțegovina. Aceastǎ mǎsurǎ i-a iritat în mod profund atât pe sârbii localnici, cât și Regatul Sârb învecinat. Aliatul tradițional al Serbiei, Rusia, a protestat, dar nu era pregǎtit pentru acordarea unui ajutor militar. Situația din regiune era supertensionatǎ, când în 28 iunie 1914 studentul naționalist sârb Gavrilo Princip l-a asasinat pe moștenitorul tronului austriac Franz Ferdinand și pe soția acestuia. Atentatul de la Sarajevo a fost doar pretextul razboiului. Acesta a produs o vie emoție în întreaga Europă.Cauzele acestui prim conflict mondial au fost mult mai adânci:concurența economică, imperialismul și nationalismul.Una din principalele cauze ale începerii primului razboi mondial este dorința Germaniei și Italiei de a-și întari pozițiile, prin toate mijloacele posibile, față de Rusia, Franța, Marea Britanie, Imperiul Austro-Ungar din centrul Europei și Imperiul Otoman-în decădere. Tendința Germaniei de a deveni cea mai mare putere militară a Europei și de a sparge supremația navală a Marii Britanii a produs tensiuni mari între cele două țări. Imperiul Austro-Ungar era caracterizat da nemulțumirea și agitația naționalităților, ținute cu greu într-un stat unitar. Marile puteri s-au organizat în două tabere opuse: Tripla Alianță din care făceau parte Germania, Austro-Ungaria și Italia, și Antanta compusă din Franța, Rusia și Anglia. Cine are responsabilitatea declanșării conflictului? In mediile politice din preajma și din timpul conflictului, vinovățiile au fost aruncate dintr-o tabără în alta iar acuzațiile reciproce. Istoriografia primei conflagrații mondiale este și ea nuanțată în funcție de poziția și blocul politico-militar din care a făcut parte țara. Opinia potrivit căreia responsabilitatea revine în egală măsură celor două blocuri politico-militare pare să fie cea mai plauzibilă.
Antanta a intrat în război de partea Serbiei. In urma acestei situații s-au angajat în război și alte state, urmarindu-și propriile obiective. Astfel, Bulgaria a intrat în luptă alaturi de Tripla Alianță. In shimb, Italia s-a declarat neutră, astfel încat Tripla Alianță nu a mai existat, legătura dintre Germania și Austro-Ungaria menținându-se. Alianța dintre aceste doua mari puteri s-a numit Puterile Centrale. In perioada 17-30 iulie 1914 reprezentanții Antantei fac cunoscut guvernului român acordul țărilor lor privind unirea Transilvaniei cu România, în shimbul participării României la razboi împotriva Puterilor Centrale. In același timp, regele Carol I primește un mesaj al împaratului Germaniei, Wihelm al II-lea, prin care i se cerea României îndeplinirea obligațiilor față de Puterile Centrale. Deși regele României, Carol I era german prin origine, opinia publică românească și clasa politică în marea ei majoritate era de partea Antantei. Totusi, considerând că țara nu este pregătită pentru o astfel de conflagrație, Consiliul de Coroană întrunit la Sinaia -21 iulie 1914- la care au participat, pe lângă membrii guvernului, și o serie de oameni politici din opoziție, a hotărât, în condițiile în care și Italia făcea la fel, ca România să adopte o politică de neutralitate armată, respingând astfel cererea regelui Carol I de a intra în război de partea Puterilor Centrale. In urma asasinatului de la Sarajevo, Austro-Ungaria ataca pe 28 iulie Regatul Sârb. Dupa două zile, Rusia mobilizează în ajutorul sârbilor o armată de 1,2 milioane de militari. Germania somează Rusia să-și retragă forțele în 24 de ore. In caz contrar îi declara război. Rusia refuză ultimatumul, iar Germania se ține de promisiune. Franța primește și ea declarația de razboi a Germaniei în data de 30 august, ea fiind aliata Rusiei.
Conform planului Schlieffen, Franța trebuia invadată înainte ca Rusia să fie gata de război, altfel Germania trebuia să lupte pe doua fronturi, atât în vest, cât și în est. Linia fortificată de pe granița franceză se putea ocoli prin Belgia. Dar cum ea se declarase neutră, și nu permitea trecerea trupelor germane pe teritoriul sau, în 4 august este invadată de Germania. Deoarece Marea Britanie apăra neutralitatea Belgiei, ea declară razboi în aceeași zi Germaniei. In noiembrie Turcia intra în război de partea Puterilor Centrale. In 1915 Italia intra în război de partea Antantei. In România, în perioada 13-29 iunie 1916 au loc demonstrații antirăzboinice. Astfel, între 4-17 august se semnează la București Tratatul de alianță între România și Antanta. Printre condițiile intrării României în război contra Puterilor Centrale se stipula și satisfacerea dezideratului unirii cu România a teritoriilor românești din Austro-Ungaria.
Știrea intrãrii României în rãzboi a produs la Paris și în întreaga Franțã o impresie foarte favorabilã țãrii și poporului român. Îndeosebi la Paris a fost un adevãrat entuziasm. Guvernul francez, dar mai cu seamã președintele Briand, privit ca autorul principal al intervenției României în rãzboi, erau lãudați. În Anglia, intrarea României în rãzboi a provocat, de asemenea, o vie simpatie fațã de țara și poporul nostru. Guvernul, și îndeosebi ministrul de externe, Sir Grey, era multumit. Fãcea exceptie Lloyd George, care prin vorbã și scris își arãtase mereu îngrijorarea sa asupra soartei României, aruncatã în rãzboi fãrã sã se fi prevãzut și pregãtit mãsurile necesare spre a-i veni, la nevoie, în ajutor. România a mobilizat pe câmpul din Transilvania 235 batalioane de infanterie, 58 escadroane de cavalerie si 215 baterii de artilerie, totalizând 362.000 oameni. Forțele Puterilor Centrale se cifrau la 50 ½ batalioane, 7 ½ escadroane si 25 baterii, efectivele ridicându-se la aproximativ 35.000 oameni. Acest raport de forțe, deosebit de favorabil României (10,3/1) la începutul campaniei, avea sã se modifice substanțial odatã cu trimiterea unor puternice forțe germane și austro-ungare pe frontul transilvãnean precum și prin retragerea unor divizii române care au fost mutate pe frontul din Dobrogea, dupã declanșarea ofensivei bulgaro-germano-turce. Aceastã ofensivã a surprins România slab sprijinitã de puterile Antantei. Generalul Sarrail nu a sprijinit armata românã, dupã cum i s-a ordonat de la comandament, de cãtre generalul șef Joffre, datoritã unor neînțelegeri mai vechi între acestia. Dupã înfrângerea suferitã de armata românã la Turtucaia, generalul-sef Joffre promite trimiterea a trei noi divizii ruse. În realitate, la începutul lunii septembrie 1916, pe frontul din Dobrogea a fost trimisã numai Divizia 115 infanterie rusã. Abia între 9-19 octombrie aveau sã mai soseascã alte douã mari unitãți ruse: Divizia 3 trãgãtori si Divizia 8 cavalerie. La 14 septembrie președintele Brãtianu zicea într-o telegramã: “Efectul intrãrii noastre în acțiune a fost distrus moralmente și în mare parte aceasta se datorește inerției și lipsei de coeziune a unei unitãți de ansamblu, ceea ce a dat îndrãznealã bulgarilor, a redat curaj ungurilor si a permis germanilor sã deplaseze trupe și sã-și manifeste încã o datã superioritatea organizãrii lor.”

Dupã o lunã și jumãtate de activitate a României, luptele se desfãșurau în special în sectorul Vardarului și al Strumei. Erau lupte scurte și sângeroase, armata bulgarã opunând o mare rezistențã. În Dobrogea bulgarii, dupã ce opriserã câtva timp ofensiva, au reluat-o cu toatã energia de care erau în stare. Se presupunea cã forțele armate inamice din balcani atingeau 400.000 combatanți. Se cunoștea forța naturalã a frontului de pe Vardar, sporitã prin fortificații executate și continuu perfecționate.

Astfel, la mijlocul luni octombrie, România s-a aflat într-o situație delicatã, slab sprijinitã de Rusia și neputând fi ajutatã direct de cãtre Franța sau Anglia.

În scurt timp de la intrarea României în război, armatele române au izgonit armatele austro-ungare din Brașov, Făgăraș, Sfântu Gheorghe și din alte localități ajungând până în apropierea Sibiului și Sighișoarei. Planul de operațiuni, aprobat de conducătorii statului român, își fixa ca obiectiv strategic al forțelor armate române zdrobirea forțelor de rezistență austro-ungare în Transilvania și înaintarea rapidă în Câmpia ungara, ceea ce permitea o scurtare simțitoare a frontului românesc, inițial pe toți Carpații, o joncțiune cu armatele ruse, cu repercusiuni dintre cele mai grave pentru armatele Puterilor Centrale. Declarația de război a României neașteptată de către Puterile Centrale, ca și înaintarea fulgerătoare a armatelor sale în Transilvania a constituit un ajutor de mare preț francezilor, unde la Verdun armatele germane erau într-o puternică ofensivă. Neputând rezista singure împotriva trupelor române, unitățile austro-ungare pe frontul din Transilvania au fost întărite cu puternice divizii garmane, aproape 40, scoase de pe frontul de vest. Dar ofensiva victorioasă a armatelor române a fost oprită. Aceasta din cauza aliaților României – Marile Puteri, Rusia, Franța, Anglia și Italia, care nu și-au respectat obligațiile asumate cu ocazia încheierii, în august 1916, a convenției militare cu guvernul român. În primul rând, în pofida obligațiilor semnate și de șeful Statului Major al armatelor imperiale ruse, Alexeev, ofensiva pe frontul rusesc a armatelor țariste conduse de generalul Brussilov nu a continuat cu vigoare, ceea ce a avut urmări dintre cele mai negative. Multe din unitățile militare ale Puterilor Centrale ramânând disponibile, de pe acest front, au fost aduse pe frontul român. Starea populației din teritoriul ocupat de către Puterile Centrale era deosebit de grea. Comandamentul german a organizat jefuirea sistematică a bogățiilor țării și a populației. Autoritățile de ocupație au achiziționat întreaga producție de cereale, toate produsele alimentare și petrolifere. Numai pe căile ferate au fost scoase din țară 1 768 552 de tone produse petrolifere, 1 400 000 de capete de bovine, 4 600 000 de ovine etc.. La toate acestea se adaugă produse textile, piei ș.a.In întreprinderile industriale, care fuseseră militarizate, s-a introdus un adevarat regim de muncă forțată, iar țăranii erau jefuiți de cereale, vite, erau siliți să lucreze pe moșii în favoarea ocupanților; în timp ce populația primea, pe baza de cartelă, rații de hrană cu totul neîndestulatoare, produsele jefuite erau transportate în Germania. În vara anului 1917, în cadrul planului general de ofensivă a Antantei, armatele române, refacute și înzestrate cu aportul tehnic și militar al Franței și Angliei, au pornit de pe frontul din Moldova, împreună cu armatele ruse, o contraofensivă puternică, menită să împiedice încercarea comandamentului armatei germane de a sparge frontul româno-rus, de a ocupa întreaga Moldovă și de a-și croi drum spre Ucraina. Luptele din vara anului 1917 s-au încheiat cu înfrângerea trupelor Puterilor Centrale pe frontul din Moldova. Principalul factor în obținerea acestei victorii l-a constituit vitejia soldaților români, care au luptat cu eroism, animați de dorința de a împiedica ocuparea întregului teritoriu al țării, de a-și elibera căminele cotropite. României i-a fost impus de către Puterile Centrale la 28 noiembrie / 9 decembrie 1917 un armistițiu provizoriu. Găsindu-se cu armatele sale singură în “triunghiul morții”, întrucât de jur împrejurul țării care mai rămasese liberă, în Moldova, se aflau unități ale Puterilor Centrale, forțe armate deosebit de puternice și fiind părăsită de aliații săi din Antanta, cu care încheiase tratate, România a fost pusă în imposibilitate să facă altceva decât să trateze forțat cu inamicul și să semneze la 20 februarie / 8 martie 1918 la Buftea un tratat preliminar de pace, care a stat la baza tratatului înrobitor de la Buftea – București din 24 aprilie / 7 mai 1918, tratat imperialist, prin care nu numai că i se răpea importante teritorii și i se nega independența, dar Germania, mai ales, tindea sa facă din România o colonie a sa. Se încerca să se anuleze toate drepturile poporului român incluse în tratatele internaționale de la 1393 și pâna la Congresul de la Berlin din 1878. Lucrările Congresului au fost conduse de patriotul român Iancu Flondor, fost deputat român în parlamentul de la Viena. El a propus moțiunea prin care se hotăra: “Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare … cu regatul României”. Aceasta moțiune a fost sprijinită de reprezentanții Consiliilor minorităților naționale din această provincie. În ultimele luni ale anului 1918 cei peste 3 milioane de români din parțile Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului, sub conducerea Consiliului Național Central Român de la Arad, hotărăsc a ține o mare adunare națională cu caracter plebiscitar, constituant, la Alba Iulia, pe ziua de 1 decembrie 1918. Adunarea de la Alba Iulia, ca semn al marelui act de reunire a țărilor române, sub Mihai Viteazul, este bine pregătită. În toate localitățile Transilvaniei, românii se întrunesc și își aleg împuterniciții delegați pe care îi învestesc cu acte semnate de obștea satelor, pentru a se face clar și hotarât cunoscută tuturor dorința lor nestrămutată de a se uni cu țara “mumă”. În acest fel la Alba Iulia, în ziua de 1 decembrie 1918, la marea adunare națională constituantă sosesc 1 228 de delegați cu drept de vot deliberativ pe lângă o masă de peste 100 000 de români veniți din toate colțurile Transilvaniei pentru a întări actul de unire. De remarcat că din cei 1 228 de delegați, 150 erau reprezentanți de drept ai muncitorimii române, iar din cei peste 100 000 de participanți, peste 10 000 o formau muncitorii, care au venit cu pancarde și steaguri roșii de panglici tricolore, dovadă a înaltului patriotism de care a fost animată dintotdeauna clasa noastra muncitoare. În cadrul Marii Adunări Constituante de la 1 decembrie 1918 s-a adoptat istorica Declarația de la Alba Iulia. Progresul tehnologic care s-a produs odată cu revoluția industrială a secolului al XIX-lea se traduce în creșterea puterii distructive a armelor și în diversificarea modalităților de atac aflate la dispoziția generalilor din acea epocă. Astfel, în Primul Război Mondial au loc primele bombardamente aeriene din istorie, iar în jur de 5% din totalul victimelor de război au fost civili, în timp ce în Al Doilea Război Mondial procentul acestora va fi de 50%. Primul Război Mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială, marcând încetarea finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost doborâte: German, Austro-Ungar, Otoman și Rus. Cele patru dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman și Romanov, care au avut rădăcini ale puterii încă din timpul cruciadelor, au căzut după război. Eșecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ascendența fascismului în Italia, a nazismului în Germania și la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul a catalizat Revoluția bolșevică, cea care avea să inspire ulterior revoluții comuniste în diferite țări, precum China sau Cuba. În est, căderea Imperiului Otoman a pavat calea spre democrația modernă și laicizarea statului succesor, Turcia. În Europa Centrală au fost înființate state noi, precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost redefinită.

Experiențele războiului au condus către un tip de traumă colectivă națională pentru toate țările participante la conflagrație. Optimismul începutului de secol dispăruse în totalitate, iar cei care au luptat în război au devenit cunoscuți ca "generația pierdută", pentru că ei nu au mai fost niciodată capabili să-și revină după grozăviile suportate pe front. În timpul acestui război, pentru prima oară în istoria conflagrațiilor, au murit în luptă mai mulți oameni decât de boli, numărul celor căzuți la datorie fiind nemaiîntâlnit până în acel moment. În cinstea celor uciși în luptă au fost ridicate monumente în mii de orașe și sate. Trauma socială s-a manifestat în nenumărate feluri. Unii oameni au fost revoltați de naționalismul pe care îl considerau vinovat de marile pierderi de vieți omenești și distrugerile materiale și de aceea s-au orientat spre o politică bazată pe internaționalism prin intermediul organizațiilor internațonale precum Liga Națiunilor. O altă orientare politică, pacifismul a devenit tot mai importantă în perioada interbelică. A existat și o altă categorie de oameni, care au acționat diametral opus, considerând că doar o politica de mână forte și forța armată pot asigura protecția într-o lume haotică și inumană care nu respecta niciuna dintre valorile recunoscute ale civilizației. S-a manifestat tot mai acut un sentiment profund de deziluzie și de cinism. Nihilismul s-a dovedit încă una dintre tendințele politice influente în acea perioadă. Mulți oameni considerau că războiul a marcat sfârșitul lumii așa cum fusese ea cunoscută până în acel moment, aducând colapsul capitalismului și imperialismului. Mișcările socialiste și comuniste din toată lume s-au întărit foarte mult, plecând tocmai de la prezumția de mai înainte, burându-se de o popularitate nemaiatinsă până atunci. Aceste simțăminte erau mai pronunțate în zonele cele mai încercate de război, așa cum erau cele din Europa Centrală, Rusia și Franța. Artiști precum Otto Dix, George Grosz, Ernst Barlach și Käthe Kollwitz și-au expus propriile experiențe sau cele ale societății în picturi și sculpturi sumbre. Scriitorii, precum Erich Maria Remarque, au descris în romane pline de tragism grozăviile războiului. Astfel de lucrări au avut un impact uriaș asupra societății, ducând la controverse aprinse și aruncând lumini noi asupra conflictului. În Germania, naționaliștii în frunte cu naziștii considerau că cea mai mare parte a acestor lucrări de artă sunt produsul unor degenerați, care nu făceau decât să submineze coeziunea societății. Insă, în ceea ce priveste acest eveniment istoric au rămas multe întrebări, după cum afirmă și profesorul Ioan Bulei: „România Mare. O mare împlinire prea scump plătită? Un vis? Este oportunismul politic o necesitate în viața popoarelor? Ce este istoria dacă nu un continuu dialog cu ceea ce a fost și cu noi înșine? Și o continuă perplexitate?”. Marea conflagrație de la începutul secolului al XX-lea, declanșată de marile puteri pentru împartirea zonelor de influență și dominație, a fost însoțită, totodată, de amplificarea luptei de eliberare națională și socială a popoarelor oprimate sau care nu-și înfaptuiseră încă dezideratul unității statale. Diversitatea de interese și poziții s-a reflectat și în modul de desfașurare a acțiunilor psihologice în general și a propagandei în special, care s-au caracterizat printr-o mare varietate de obiective și implicit de metode utilizate. Gradul înalt de complexitate și amploare ridicată a acțiunilor psihologice inițiate pe parcursul Primului Razboi Mondial sunt exprimate și de evoluțiile înregistrate pe plan organizațional. In această perioadă apar primele structuri organizatorice ale serviciilor de propagandă. Astfel în august 1915 este creat în Franța Serviciul de propagandă prin aviație, urmat la scurt timp de Biroul de propagandă din Germania și Biroul de propagandă de război din Anglia. In anul 1917 apare – ca invenție a unui artilerist francez – prima bomba cu manifeste, capabilă, în vremea aceea, să împrastie printr-o lovitura circa 400-500 manifeste. Radioul și presa sunt întrebuințate cu eficiență tot mai ridicată pentru propaganda în cadrul armatelor, dar mai ales în rândul populației interesate de mersul evenimentelor. Se intensifica utilizarea pe scară largă a spionilor, din categoria acestora fiind captate persoane din cele mai diferite medii. Minciuna, ipocrizia, specularea curentelor de opinie defavorabile statelor adverse s-au împletit sub diverse forme în emisiunile radio, în presă, publicații, manifeste, redactate sau elaborate de serviciile de presă ale marilor puteri. Prin întreaga gama a mijloacelor de război psihologic se încerca sî se arunce responsabilitatea declanșării conflagrației asupra adversarului, să-l calomnieze, să-i speculeze greșelile politice, militare și propagandistice, să se exagereze pierderile inamicului, și să stimuleze ura împotriva acestuia. Din rândul mijloacelor destinate influențării morale a luptatorilor nu au lipsit stimulentele materiale – banii, pământurile, diverse avantaje – promise cu abilitate militarilor pentru a-i determina să participe la razboi. Primul război mondial a scos în evidență cu deosebită putere influența factorului moral asupra forței combative a armatelor. In acest cadru, acțiunile psihologice au capatat o amploare deosebită. Caracterul de masa al influențelor propagandistice exercitate prin presă, radio, manifeste împrastiate din avion, structurile organizatorice create în scopul coordonarii acțiunilor psihologice nu fac decât să confirme importanța majoră acordata acestui domeniu de confruntare. Tendința – manifestată chiar prin organismele create – de conlucrare și intercondiționare a acțiunilor cu alte organisme – politice, diplomatico-economice, propagandistice – demonstrează că procesele de organizare și desfășurare a razboiului psihologic depășesc cu mult domeniul strict militar.

2.4 Primele forme de propagandă

Prima mare acțiune de propagandă desfășurată de un serviciu special al statului a fost cea pe care britanicii au derulat-o în anii primei conflagrații mondiale pentru a determina intrarea în război a Statelor Unite de partea Antantei. In cel mai mare secret, sub conducerea Foreign Office, a fost creat la Wellington House din Londra un departament care a produs și diseminat în neutra Americă de Nord o cantitate impresionantă de materiale tipărite (pamflete, fluturași, cărți poștale etc.) și a cenzurat și „aranjat” în mod corespunzător intereselor britanice toate știrile despre mersul războiului care traversau Atlanticul prin cablul transoceanic controlat exclusiv de britanici. Tot în mare secret a acționat, în anii Primului Război Mondial, și serviciul condus de lordul Northcliffe de la Crewe House din Londra pentru desfașurarea campaniilor de propagandă neagră împotriva Germaniei Kaiserului Wilhelm al II-lea. A fost astfel demonizată fara nicio milă și pudoare etică, drept niște barbari primitivi, nemiloși, capabili de cele mai crunte atrocități (evident inventate), nu doar armata germană, ci și toată clasa conducătoare germană din acea vreme. Prin toate aceste excese propagandistice, eficiente pe moment, dar păguboase pe termen lung, credibilitatea mesajelor britanice a fost grav avariată, fiind necesară luciditatea și forța unui Winston Churchill pentru a adopta, alaturi de Roosevelt, "o strategie a adevărului" opusă puternicei industrii de propagandă nazistă a lui Goebbels, care învățase lecția de propagandă tocmai din perfida și cinica practică britanică din urmă cu doar doua decenii. Gradul înalt de complexitate și amploarea ridicată a acțiunilor inițiate pe parcursul Primului Razboi Mondial sunt exprimate și de evoluțiile înregistrate pe plan organizațional. In această perioadă apar primele structuri organizatorice ale serviciilor de propagandă. Astfel în august 1915 este creat în Franța Serviciul de propagandă prin aviație, urmat la scurt timp de Biroul de propagandă din Germania și Biroul de propagandă de război din Anglia. In anul 1917 apare – ca invenție a unui artilerist francez – prima bombă cu manifeste, capabilă în vremea aceea să împrăștie printr-o lovitură circa 400-500 manifeste. Radioul și presa sunt întrebuințate cu eficiență tot mai ridicată pentru propagandă în cadrul armatelor, dar mai ales în rândul populației interesate de mersul evenimentelor. Se intensifică utilizarea pe scară largă a spionilor, din categoria acestora fiind captate persoane din cele mai diferite medii. Minciuna, ipocrizia, specularea curentelor de opinie defavorabile statelor adverse s-au împletit sub diverse forme în emisiunile radio, în presă, publicații, manifeste, redactate sau elaborate de serviciile de presă ale marilor puteri. Prin întreaga gamă a mijloacelor de război psihologic se încerca să se arunce responsabilitatea declanșarii conflagrației asupra adversarului să-l calomnieze, să-i speculeze greșelile politice, militare și propagandistice, să se exagereze pierderile inamicului, să se stimuleze ura împotriva acestuia. Primul Război Mondial a scos în evidență cu deosebită putere influența factorului moral asupra forței combative a armatelor. In acest cadru, acțiunile psihologice au căpătat o amploare deosebită. Caracterul de masă al influențelor propagandistice exercitate prin presă, radio, manifeste împrăștiate din avion, structurile organizatorice create în scopul coordonării acțiunilor psihologice nu fac decât să confirme importanța majoră acordată acestui domeniu de confruntare. Tendința, manifestată chiar prin organismele create, de conlucrare și intercondiționare a acțiunilor cu alte organisme politice, diplomatico-economice, propagandistice, demonstrează că procesele de organizare și desfășurare a războiului psihologic depășesc cu mult domeniul strict militar. România a desfășurat și ea o intensă activitate de comunicare în străinătate pentru a pleda în sprijinul unirii țării-mamă cu teritoriile aflate în componența unor imperii vecine. Au fost utilizate ziarele de mare tiraj și prestigiu care apăreau în Franța, Italia, Anglia și SUA. Interesant este faptul că statul român a finanțat în unele state ziare și reviste proprii așa cum a fost cazul editării periodicelor America, Tribuna, Românul etc., care apăreau în Statele Unite. Pentru a mobiliza pe românii din provinciile aflate sub stăpânire străină au fost finanțate de guvernul de la București reviste de cultură și artă, au fost sprijiniți oameni de cultură și artă pentru organizarea unor ample manifestări cultural-spirituale cum au fost cele legate de împlinirea a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, la Putna sau comemorarea a 300 de ani de la mortea lui Mihai Viteazul. Discursul ca formă de comunicare și promovare în străinătate a intereselor românești a utilizat de către statul român fie prin trimiterea unor personalități de prestigiu de la București la o serie de activități cu caracter științific, literar sau artistic, fie prin intermediul unor asociații și fundații culturale sau religioase finanțate de guvernul român. Au ținut conferințe care s-au bucurat de succes de audiență la Paris Nicolae Iorga, Take Ionescu, Traian Vuia etc. Au fost popularizate în limbi de circulație internațională o serie de lucrări cu caracter științific și istoric cum au fost printre altele Breve storia dei Rumeni și Les dernieres elections en Hongrie et les Roumains semnate de Nicolae Iorga. Pentru o mai mare credibilitate a mesajului politic de unitate națională o serie de lucrări consacrate istoriei românilor au fost semnate de istorici străini. De remarcat, însă, că pentru această perioadă propaganda ca formă specifică de comunicare în asemenea situații nu numai că a crescut ca volum și intensitate dar se impune, practic, ca armă pe câmpul de luptă. Românii, de exemplu, pentru a-și susține cauza au tipărit în limbile de circulație internațională tratate privind istoria poporului român prin care se sublinia caracterul romanic și legătura sa cu spiritualitatea latină a popoarelor italian, francez, spaniol etc dar și lucrări consacrate istoriei provinciilor a căror unire trebuia să fie recunoscută de înaltul for de la Paris. Pentru a convinge opinia publică dar și delegațiile oficiale au fost tipărite lucrări cum ar fi La Bessarabie et les droites des peuples, Paris, 1919 semnată de D.Drăghicescu, Basarabia, Paris, 1920, Bessarabia. Political and Economical Review, Paris, 1919 etc. Eficiența unei astfel de comunicări nu a fost întotdeauna cea pe care și-au dorit-o autorii ei. De multe ori argumentele de ordin istoric, religios, cultural sau de altă natură păleau în fața intereselor politice pe care marii actori le aveau și urmăreau să le impună popoarelor cu așa zise interese limitate. Astfel delegația română de la Paris a trebuit să înfrunte o antipatie din partea delegațiilor anglo-saxone cu care „foarte rar au purtat negocieri”. Acest lucru se poate constata și în procesele de comunicare ale altor delegații la conferința de pace de la Paris. Propaganda statelor mici din cadrul celor două coaliții deși nu a dispus de o logistică la fel de impresionantă ca a marilor puteri, nu a fost mai puțin eficientă sau mai puțin importantă din punct de vedere al efectelor pe care aceștia scontau să le obțină la masa tratativelor de pace. Miza pentru aceste state era și mai mare deoarece nu dispuneau de alte mijloace pentru a-și promova și apăra interesele naționale. Analiza conținutului mesajelor folosite în propaganda acestor state cât și marile teme în jurul cărora s-au desfășurat activitățile lor de propagandă relevă faptul că preocuparea majoră era de a convinge liderii politici ai marilor puteri asupra legitimității și a justeții idealurilor politice promovate. Statele balcanice angajate în conflict au fost în mare parte animate de construcția politică statală și de justificarea hotarelor pe care le pretindeau. Mai toate aceste popoare visau să realizeze un stat „Mare”. Bulgarii își doreau Bulgaria Mare însă dorința lor intra în conflict cu aspirațiile sârbilor, românilor și a turcilor ca să enumerăm doar popoarele vecine care pretindeau să încorporeze și ei în viitoarea construcție politică aceleași teritorii. Englezii au editat un numar fals din Daily Mail, pe care l-au răspândit, pe calea aerului, în rândul germanilor pentru a le induce ideea unei debarcări pe coasta de vest a Belgiei. Francezii au procedat și ei la fel transmițând astfel de materiale de propagandă, la inamic sau în teritoriile ocupate de acesta , mai ales, pe calea aerului, folosind aviația sau aerostatele. Materialele de propagandă din ambele tabere au inundat „piața” țărilor neutre prin care se comunicau opiniei publice „atrocitățile” pe care le săvârșeau militarii pe front și modul „barbar” în care se comportau în luptă adversarii. Faptele proprii erau întotdeauna apozitive și în respectul normei morale și etice ale războiului. Metoda a fost folosită mai mult sau mai puțin de toți beligeranții. Echipele de propagandiști britanici au răspândit în Europa, prin presă, relatări despre germanii care inventaseră o fabrică de explozibil prin utilizarea cadavrelor soldatilor inamici.La rândul lor, germanii au tipărit o serie de ziare care reproduceau întocmai grafica unor cotidiene franceze care erau răspândite în liniile franceze. Începutul războiului a fost caracterizat de un entuziasm nemaivăzut. Asta se putea vedea și din neglijența inițială a comandanților. Este celebru un film de epocă al unui reporter de război în care este filmat un cercetaș călare în recunoaștere în teritoriul inamic în primele zile ale războiului. Acesta e atacat de tunuri de artilerie. Dovadă că nici una dintre părți nu știa exact cum va folosi armele în noul război. Se agățau de idei vechi sau foloseau ineficient noile invenții. Mai târziu cercetările se vor face exclusiv cu spioni sau avioane. De aici și apariția avioanelor de vânătoare inițial create pentru atacul celor de recunoaștere mai apoi angajându-se în reale lupte aeriene.

Fiecare armată își folosea aviația ca un obiect de propagandă datorită multor simboluri pe care aceasta le reprezintă. Avionul este o formă a libertății de care soldații înrobiți în tranșee trebuiau să-și aducă aminte și tot ele reprezentau vârful de lance al tehnologiei vremii. Împotriva lor se folosea foarte eficient artileria anti aeriană de la acea vreme.

Grenadele folosite de ambele tabere erau de mai multe varietăți. S-au folosit de la grenade fumigene până la grenadele explozive și grenadele cu schije toate tipurile. Datorită acestora se cunosc încă cel puțin două accesorii inventate pentru a le contracara: masca de gaze și casca metalică împotriva schijelor. Folosirea lor a emis greutăți de ambele părți datorită sistemului de numărare și aruncare. Mobilizarea fiind generală de ambele părți, mulți soldași nu știau să numere destul de repede sau se încurcau declanșând explozia unei grenade în propria lor tabără.

Fără îndoială cele mai folosite arme au fost piesele de artilerie. Au existat în toate calibrurile posibile și toate formele posibile. De la calibrul 60mm folosit împotriva infanteriei la începutul războiului până la giganticul tun al Big Berta-ei, tunul uriaș folosit de germani în ultimii ani ai războiului pentru a bombarda Parisul din spatele liniilor frontului. De la artilerie folosită împotriva infanteriei până la cea folosită împotriva avioanelor și a tancurilor. Avioanele mai erau folosite și ele uneori în bombardamente.

Cea mai avansată armă creată și folosită în acest război rămâne totuși tancul. Inventat inițial de aliați și mai apoi copiat de germani, tancul a fost arma care a pus capăt războiului de tranșee. Tancul era folosit ca suport pentru infanterie. S-ar putea asemăna cu un scut mobil Fără îndoială cele mai folosite arme au fost piesele de artilerie. Au existat în toate calibrurile posibile și toate formele posibile. De la calibrul 60mm folosit împotriva infanteriei la începutul războiului până la giganticul tun al Big Berta-ei, tunul uriaș folosit de germani în ultimii ani ai războiului pentru a bombarda Parisul din spatele liniilor frontului. De la artilerie folosită împotriva infanteriei până la cea folosită împotriva avioanelor și a tancurilor. Avioanele mai erau folosite și ele uneori în bombardamente.

Încă înainte de 1915, în Transilvania – ca de altfel în toate provinciile imperiului bicefal – existau rețele de informații puternice constituite de catre Serviciul de Informații al Statului Major General Imperial și Regal de la Viena (pe scurt Evidenzburo). Scopul acțiunii informative era acela de a urmari evoluția stării de spirit a populației, cauzele ce o influențează și de a identifica eventualele activități subversive ale organelor de spionaj române, determinând în acelasi timp și obiectivele pe care le urmaresc aceste organe pe termen scurt, mediu și lung. Statele succesorale monarhiei dualiste, inclusiv Ungaria, au preluat în mare parte aceste rețele și chiar dacă unele obiective s-au schimbat, acestea "s-au pliat" pe politica promovată de Ungaria, în plan extern. În 1912, Evidenzburo avea deja creată "o secție specială" la Timișoara. În preajma momentului intrarii României în război, aceasta secție a pus la punct un birou de contraspionaj cu ramificații vaste în toată Transilvania, pentru a putea contracara acțiunile spionilor români, fiind evident faptul că Regatul României, în acțiunile sale, avea susținere nu numai morală, dar și materială din partea românilor aflați sub dominație straină. În fruntea biroului român de contraspionaj se afla locotenent-colonelul Johann Pallo. Ofițer de informații cu experiență, acesta a știut să exploateze în folosul serviciului sau resentimentele existente între români și maghiari pe de-o parte, și între români și germani pe de alta parte. În ciuda susținerii pe care această secție de contraspionaj o avea în regiunile locuite compact de etnici maghiari și de etnici germani, serviciile române de spionaj au reușit să repurteze câteva succese importante dejucând în mare parte acțiunile secției conduse de Pallo. Practic, pe tot timpul Primului Război Mondial, românii au reușit să obtina informații importante, "de primă mână", cum se spune, din partea unor spioni "acoperiți", care aveau o mare libertate de mișcare în întreaga Transilvanie și chiar în întregul imperiu.

Propaganda era considerată a fi extrem de eficientă și nu se punea la îndoială faptul că posibilitatea de a rezista la mesajele publicitare este extrem de redusă. Exista, fără îndoială, o bază reală pentru articularea unei astfel de percepții. Primul război mondial marchează momentul când este depus un efort uriaș de persuadare a unor populații întregi prin intermediul mass media. Odată cu războiul s-a impus necesitatea de a crea legături puternice între individ și societate, de a mobiliza sentimentele de loialitate, de a induce sentimentul de ură față de dușmani, de a menține moralul cetățenilor în fața privațiunilor.
Mijlocul pentru realizarea acestor lucruri era considerată propaganda, mesajele au fost răspândite în buletine de știri, filme, discursuri, cărți, afișe, zvonuri, reclame publicitare și manifeste. Spre exemplu, guvernul Statelor Unite a înființat Comisia pentru informare publică (The Committee on Public Information), cunoscută sub denumirea de „Comisia Creel”, după numele președintelui său, George Creel. Scopul acestei organizații era desfășurarea unei intense munci de propagandă, atât în interiorul, cât și în exteriorul SUA. Prin aceasta organizație au fost distribuite pe teritoriul american aproximativ 75 de milioane de fluturați, cu informații despre obiectivele de război ale SUA. Milioane de fluturași cu un conținut asemănător au fost distribuite și în afara granitelor. „Comisia Creel” a mobilizat și 75 000 de „oameni de patru minute” (engl. 4-minute men), care au ținut peste 755 000 de discursuri patriotice de câte patru minute în locuri publice . De asemenea, pentru a contracara sentimentele pacifiste care erau împărtășite de o parte a opiniei publice americane, George Creel a folosit filmul pentru „a vinde publicului american imaginea războiului”. Până atunci, filmele reprezentaseră, cel puțin în Statele Unite, exclusiv un mijloc de divertisment, dar Creel a impus filmului și rolul de propagandă. Se apreciază, totusi, că filmul nu a devenit niciodată un vehicul adecvat pentru comentariile politice sau sociale, spre deosebire de presa scrisă.
Dupa război, foștii propagandiști au publicat dezvăluiri senzaționale despre strategiile pe care le-au aplicat, astfel încat s-a creat o adevărată sensibilitate a publicului vizavi de propagandă și de mass media. Efectele pretinse de propagandiști erau maxime. George Creel publică în 1920 o carte despre acțiunile organizației pe care o condusese, al carei titlu vorbește de la sine: How We Advertised America: The First Telling of the Amazing Story of the Committee on Public Information that Carried the Gospel of Americanism to Every Corner of the Globe. Semnificativ, cartea va fi un adevarat best-seller. Faptul că, ulterior, paradigma efectelor atotputernice va fi abandonată sau nuanțată nu a însemnat acreditarea ideii că propaganda din timpul primului razboi mondial nu a fost eficientă, ci eficiența acțiunilor de convingere nu poate fi explicată printr-o singura teorie. Primul război mondial nu a fost numai primul război care a „mecanizat” moartea ci și primul conflict care „ a atacat” însăși raționalitatea și sensibilitatea ființei umane. Din această perspectivă a pregătit cea de-a doua conflagrație mondială.

CAP.III ANALIZA CAZULUI ROMÂNESC

Izbucnirea Primului Rãzboi Mondial a obligat elita politicã româneascã sã-și revizuiascã politica externã și de securitate, în condițiile înfruntãrii între cele douã blocuri militare:Puterile Centrale și Antanta. În luarea deciziei finale, establishment-ul politic național s-a confruntat cu o mai veche dilemã geostrategicã aceea a alegerii între opțiunea Vest și opțiunea Est, atunci aflate în competiție. Hotãrârea luatã în 1916 a pãstrat tradiția orientãrii spre același azimut de securitate fixat în 1883, Vestul, deși partenerii erau alții. Situația geopoliticã a României a determinat din nou conducerea politicã de la București sã gândeascã o altã alianțã asimetricã care sã serveascã mai bine celor douã interese ale țãrii: securitatea, dar și unitatea naționalã.

Agresivitatea implicãrii Austro-Ungariei în Balcani, cu deosebire în timpul rãzboaielor balcanice (1912-1913), a fost privitã cu neliniște de guvernul de la București, în condițiile în care celãlalt competitor din zonã – Rusia nu mai avea aceeași forțã dupã înfrângerea suferitã în rãzboiul cu Japonia din 1905. Mai mult, în noua configurație politicã, Rusia se afla la începutul secolului al XX-lea în alianța Vestului (Antanta), alãturi de Marea Britanie și Franța.

Complexitatea situației geopolitice dinaintea izbucnirii conflictului mondial, mai precis faptul cã cele douã mari imperii vecine care stãpâneau teritorii românești, Austro-Ungaria și Rusia, se aflau în tabere militare opuse, prima în blocul Puterilor Centrale, iar cealaltã în coaliția Antantei, a determinat o diversitate de opinii în privința soluției de ales pentru realizarea unitãții tuturor românilor. Așadar, care era pentru factorul politic de decizie prioritatea: eliberarea teritoriilor ocupate de Austro- Ungaria (Transilvania, Bucovina, Banat, Crișana și Maramureș) sau a celor stãpânite de Rusia (Basarabia)? În funcție de rãspuns s-au conturat orientãrile în conducerea politicã româneascã, biruind în final cea mai puternicã dintre ele, cea care s-a declarat pentru alianța cu Antanta. A fost o disputã care s-a dat între douã curente de opinii, douã mentalitãți, ambele bazate pe convingeri, ambele conștientizând eternul și constantul pericol ce-l reprezenta pentru România politica de expansiune a Rusiei, dar abordându-l fiecare în acea conjuncturã din unghiuri diferite.Asumarea responsabilitãții unei decizii a fost dificilã și riscantã; oricare variantã lãsa în urmã rãni deschise.

Momentul ce a marcat practic începutul oficial al desprinderii României din Tripla Alianțã (poziție pe care o adoptase și Italia) a fost Consiliul de Coroanã din 21 iulie/3 august 1914 la care au luat parte reprezentanți ai principalelor forțe politice și au hotãrât ca soluție provizorie „expectativa armatã cu apãrarea frontierelor” (asumarea statutului de neutralitate a avut loc în 1914), soluție în acord cu vederile opiniei publice. Aceastã poziție i-a permis guvernului român sã pregãteascã intrarea țãrii în rãzboi alãturi de Antanta, preocupându-se îndeosebi ca pentru satisfacerea revendicãrilor sale sã aibã angajamentul ferm al tuturor Aliaților, iar situația de pe fronturi sã-i înlesneascã armatei române implicarea cu succes într-un rãzboi de asemenea proporții.

Dupã negocieri lungi și anevoioase atât în privința stabilirii limitelor spațiilor teritoriale din Imperiul austro-ungar locuite de români, ce urmau a fi unite cu Vechiul Regat, cât și în privința unei eventuale cooperãri militare, s-a ajuns la semnarea Convenției secrete româno-ruse la 18 septembrie/1 octombrie 1914. Așadar, primul acord încheiat cu o mare putere vecinã a fost cel cu Rusia. Dar aceasta avea în spatele ei doi aliați puternici, Franța și Marea Britanie, ce reprezentau Vestul, și de care România înțelegea sã se apropie. Ca urmare, factorii de decizie de la București au întreprins în continuare un intens efort diplomatic pentru racordarea Occidentului la prevederile „Acordului Sazonov – Diamandi”, reușind în final încheierea la 4/17 august 1916 a Tratatului de alianțã și a Convenției militare

dintre România și Antanta. Prin cele douã documente secrete, cele patru puteri Franța, Rusia, Marea Britanie și Italia garantau integritatea teritorialã a statului român și recunoșteau legitimitatea dreptului României de a uni teritoriile din Austro-Ungaria, locuite în majoritate de conaționalii sãi, fiind fixate și limitele teritoriale. În schimb guvernul român se obliga sã declare rãzboi Dublei Monarhii, cel târziu pânã la 15/28 august, printr-o ofensivã împotriva Austro-Ungariei și sã sisteze relațiile comerciale cu inamicii Antantei. Cele douã pãrți se angajau sã nu încheie pace separatã, marile puteri recunoscând României un tratament egal la viitoarea Conferințã de pace. De asemenea se stabileau și modalitãțile de cooperare militarã, asigurându-se independența organizatoricã și de comandament armatei române în acest rãzboi de coaliție.

Regele Ferdinand privea edificarea unitãții statale ca pe o garanție de securitate. Așadar, opțiunea nu a fost între unitate și securitate. Realizarea unitãții naționale implica de fapt pãstrarea și apãrarea securitãții naționale. În interesul suprem al țãrii, regele adresa un apel cãlduros la concordie, cu țintã exactã spre conservatorii cu opțiuni progermane mai mult sau mai puțin declarate: Al. Marghiloman, Titu Maiorescu ,Teodor Rosetti, dar mai ales spre P. P. Carp, cel care l-a înfruntat pe suveran, argumentându-și cu cinism convingerile în privința pericolului slav pentru securitatea României în cazul unei alianțe cu Sankt Petersburg-ul și a unei acțiuni militare corespunzãtoare.

Pânã la Primul Rãzboi Mondial, politica externã a României este, cum spunea Take Ionescu la 1891, o politicã a fricii, o politicã dictatã de prezența noastrã în acest spațiu geopolitic în care Rusia inspirã fricã. Deci o politicã a fricii de Rusia și de intențiile sale expansioniste în zonã. Rusia era, în expresia aceluiași Take Ionescu, „dușmanul natural”. Petre P. Carp o spune și mai limpede: niciodatã România sã nu fie acolo unde este Rusia, în alianța în care se aflã și Rusia. Ea trebuie sã fie totdeauna în alianța contrarie. Pentru el, aceasta a fost credința unei vieți întregi. O atitudine cu totul exclusivistã. Alți oameni politici români nu gândeau atât de exclusivist. Take Ionescu sau I. I. C. Brãtianu, recunoscând și ei pericolul politicii rusești pentru România, credeau cã o alianțã cu Rusia este posibilã, dar cu o condiție: în acea alianțã sã fie și mari puteri occidentale, care, prin prezența lor, sã fie un fel de garanție fațã de intențiile politicii ruse (cã aceste mari puteri erau Franța și Anglia, cã, mai târziu a fost alianța atlanticã, incluzând desigur și Germania, e indiferent). Pânã la urmã, România a fãcut aceastã politicã promovatã de Brãtieni și de Take Ionescu. Așa a procedat și în Primul Rãzboi Mondial. Aceastã politicã presupunea cã putem fi aliați cu Rusia, dar trebuia sã punem aceastã alianțã sub pavãza unor mari puteri occidentale. Numai așa statul român putea supraviețui. De fapt, România a dus tot timpul aceastã politicã.

A greșit I. I.C. Brãtianu când a tergiversat/amânat pânã când a fost constrâns sã facã pasul? Întrebarea este dificilã, mult prea dificilã. Ce ar fi însemnat intrarea în rãzboi atunci altceva decât sã fim victorioși alãturi de Rusia, fãrã a avea însã o garanție în fața orgoliului acesteia? Este de fapt ce întreabã în Consiliul de Coroanã, douã luni și jumãtate mai târziu, P.P. Carp, pentru a primi un rãspuns oarecum aiuritor: este mai bine sã fii în fața unei Rusii aflate la Constantinopol, cu România mai puternicã prin unirea cu Transilvania.

Credem cã, în mai 1916, I. I. C. Brãtianu a procedat corect sã tergiverseze, vãzând oarecum limpede cã „ocazia” nu era decisivã pentru sfârșitul rãzboiului. Douã luni și jumãtate mai târziu însã, în fața ultimatumului aliat „acum ori niciodatã”, plus știrea cã Ungaria trateazã în secret cu Aliații, l-au convins sã riște și, bineînțeles, a realizat probabil cã promisiunea rusã din 1914 este legatã acum de participarea la rãzboi.

În legãturã cu decizia lui Brãtianu de a semna la 4 august pe stil vechi Convenția politicã și militarã de intrare în rãzboi, trebuie sã privim lucrurile din perspectiva României. Din diverse interese politice și militare, unii au dorit sã intrãm în rãzboi în septembrie 1914, alții în 1915, alții în iunie 1916, dar Brãtianu a rezistat tuturor acestor presiuni. Cred cã a fost în primul rând o decizie politicã, și Brãtianu poate sã fie un model de negociator în planul relațiilor internaționale, a intereselor unui stat, recte al intereselor României. Brãtianu, când a obținut tot ceea ce a considerat el cã este necesar pentru România din punct de vedere politic, a decis sã intre în rãzboi.

La 15/28 august 1916 România a mobilizat: Marele Cartier General, patru comandamente de armatã (1, 2, 3, 4), șase comandamente de corp de armatã (1, 2, 3, 5, 6, 7), 20 de divizii de infanterie, la care s-au mai adãugat, la 25 august/6 septembrie 1916 încã trei (diviziile 21, 22 și 23), douã divizii de cavalerie, o brigadã de grãniceri, cinci brigãzi de cãlãrași, alte unitãți și subunitãți. Efectivul total mobilizat a fost de 19 843 de ofițeri și elevi, 813 758b reangajați și trupã. La data intrãrii României în rãzboi, comandantul de cãpetenie al armatei era regele Ferdinand, având la dispoziție pentru conducerea armatei Marele Cartier General, care reprezenta practic Marele Stat Major mobilizat. Șef al Marelui Stat Major era generalul de divizie Vasile Zottu (1853-1916), provenit din arma geniu și trecut la infanterie (1904).El îndeplinea aceastã funcție de la data de 1 aprilie 1914 și o mai exercitase scurt timp (31 martie-18 noiembrie 1911). Anterior,generalul Zottu fusese comandant al „Cetãții București”

noiembrie 1911-31 martie 1914). Numirea sa în fruntea Marelui Stat Major a reprezentat un fapt curios deoarece la 1 aprilie 1914 a fost trecut în rezervã pentru limitã de vârstã, în aceeași zi fiind concentrat și numit în cea mai înaltã funcție militarã. Cu toate acestea, în timpul campaniei din toamna anului 1916, el nu și-a exercitat deloc atribuțiile, fiind șef doar cu numele. La 12 noiembrie 1916 s-a sinucis în locuința sa din București, din strada N. Golescu nr. 15. Motivele acestui gest neobișnuit sunt controversate în istoriografia românã. Radu R. Rosetti scrie cã generalul Zottu era „un om de bine, cu simțãmântul onoarei foarte dezvoltat, cum a dovedit și prin sinuciderea sa dupã dezastrul de la Turtucaia”. Generalul Zottu a fost însã bãnuit cã, prin unele activitãți ale sale, ar fi favorizat transmiterea cãtre inamic a Planului de campanie al armatei române. De altfel, numele sãu a apãrut pe celebra „listã a lui Günther”, alãturi de ale celor care au colaborat cu Puterile Centrale. Sinuciderea ar fi fost determinatã de respectivele acuzații. Informat de aceste scurgeri de informații, prim-ministrul Ion I. C. Brãtianu l-a pãstrat nominal ca șef al Marelui Stat Major, pentru a nu avea neplãceri cu Puterile Centrale, dar a însãrcinat o altã persoanã, respectiv pe generalul Dumitru Iliescu, cu pregãtirea armatei pentru rãzboi.Oricum, generalul Vasile Zottu era „vãdit nepotrivit pentru un loc de așa mare rãspundere”. Numirea și, mai ales, menținerea cu atribuții pur nominale în fruntea celui mai înalt comandament în vremuri atât de frãmântate pentru țarã a constituit o mare greșealã. România a intrat, practic, în Primul Rãzboi Mondial fãrã șef al Marelui Stat Major, iar pregãtirea armatei pentru acest mare examen a fost încredințatã generalului Dumitru Iliescu, subșef al acestui organism.

La 15/28 august 1916, România a declarat rãzboi Austro-Ungariei, iar armata românã a declanșat operațiile pe frontul din Carpați conform Planului de operații Ipoteza Z. Odatã cu acestea au început sã aparã și primele disfuncționalitãți legate de modul de organizare a comandamentului superior.

Prin Planul de campanie, problema atât de delicatã a trecerii Carpaților a fost rezolvatã într-un mod ingenios, prin formarea unor grupuri de acoperire de valoarea aproximativã a unei divizii, care au debușat rapid la Vest și Nord de munți. Aceastã soluție a

avut dezavantajul cã s-au comprimat, în același spațiu de timp, trei operații ce ar fi trebuit sã se desfãșoare succesiv: mobilizarea și acoperirea ei; concentrarea forțelor în vederea declanșãrii atacului peste Carpați; ofensiva propriu-zisã. Unitãțile din grupurile de acoperire și-au îndeplinit misiunea, dar ele trebuiau sã realizeze mobilizarea. În plus, formațiunile de asigurare materialã rãmãseserã pe teritoriul Vechiului Regat, ceea ce a creat mari greutãți aprovizionãrii.

În dorința de a realiza surprinderea trecãtorilor, Marele Cartier General a venit cu o inovație. A subordonat direct, în faza inițialã, grupurile de acoperire, hotãrând, în același timp, desfãșurarea, concentrarea strategicã a armatelor pe teritoriul inamic sub protecția grupurilor de acoperire, transformate în avangãrzi. În a 17-a zi de mobilizare, armatele 1, 2 și de Nord urmau sã se concentreze în zone distincte, definitivând, astfel, desfãșurarea strategicã. Dincolo de aspectele operative campania din anul 1916 a confirmat valoarea multor generali și ofițeri aflați în fruntea unor comandamente înalte. Printre ei amintim pe Constantin Prezan, Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu, Constantin Christescu, Gheorghe Mãrdãrescu, David Praporgescu ș.a.

3.1 Propaganda românilor în străinătate- demersuri

La fel ca și Războiul de Independență din 1877-1878, nici războiul pentru unitate națională nu a fost un război doar al românilor din granițele de atunci ale statului, ci un război al tuturor românilor din provinciile aflate sub stăpânirea imperiilor vecine și de pretutindeni. Intrarea armatei române în război pentru eliberarea pământului strămoșesc ocupat de Austro-Ungaria a declanșat un puternic entuziasm și în rândurile românilor foști soldați în armata dublei monarhii, aflați în prizonierat în Italia.

În Memoriul trimis în iulie – august 1916 guvernelor italian și francez, prizonierii români din Italia, considerând imperativă destrămarea dublei monarhii, scriau: „Lupta pentru libertate a poporului român din Austro-Ungaria e un fapt, o realitate. Această luptă e rezultatul vieții însăși, al conștiinței și demnității umane. Ea nu poate fi făcută să dispară prin tratate, concesiuni ori alte forme abstracte,ci numai prin realizarea fără rezerve a libertății naționale. Legiunile formate de supușii Austro-Ungariei contra fostei lor patrii sunt dovada cea mai vie că statul austro-ungar nu e numai un anacronism istoric, ci o nedreptate omenească, o insultă socială. În ultima ofensivă italiană, când toate regimentele românești au fost concentrate pe frontul italian, s-au făcut aproape 10.000 de prizonieri. Noi credem că și condițiile de înrolare a prizonierilor români pentru legiune sunt foarte potrivite“. Asemenea memorii sau inițiative ale prizonierilor români din Italia pentru constituirea unor batalioane de voluntari au continuat pe tot parcursul anului 1917 și în prima jumătate a anului următor. La 24 iulie/6 august 1917 reprezentanții Legației române din Roma au intervenit personal pe lângă guvernul italian pentru a obține permisiunea de a înființa un birou destinat „a întreține și a dezvolta sentimentul național la acești prizonieri“. La doar cîteva luni de la declanșarea primului război mondial deși guvernul român și-a declarat public statutul de beligeranță a trimis peste hotare personalități politice cu simpatii pro Antanta. În Italia a fost trimis profesorul C. Istrate iar în Franța pe dr. I. Cantacuzino și C. Diamandy. Pentru îndeplinirea misiunii lor și a desfășura o activitate cât mai reușită aceștia și-au construit mesajele pe care le-au promovat pe baza unor materiale puse la dispoziție de guvern: hărți, date statistice referitoare la situația românilor din provinciile situate sub stăpînire străină, albume etc. În Franța delegația neoficială română s-a întâlnit printre alte personalități poltice de primă mărime cu președintele țării Raymond Pioncare (la 6/19 februarie 1915) și viitorul președinte al Consiliului de Miniștri Georges Clemenceau (la 24 decembrie 1914-5 ianuarie 1915). În Elveția, profesorul N.Basilescu a promovat , în paginile jurnalului Le journal de Geneve, idealul de unitate al românilor.

Discursul ca formă de comunicare și promovare în străinătate a idealurilor românești a utilizat de către statul român fie prin trimiterea unor personalități de prestigiu de la București la o serie de activități cu caracte științific, literar sau artistic, fie prin intermediul unor asociații și fundații culturale sau religioase finanțate de guvernul român. Au ținut conferințe care s-au bucurat de succes de audiență la Paris Nicolae Iorga, Take Ionescu, Traian Vuia etc. Au fost popularizate în limbi de circulație internațională o serie de lucrări cu caracter științific și istoric cum au fost printre altele Breve storia dei Rumeni și Les dernieres elections en Hongrie et les Roumains semnate de Nicolae Iorga. Pentru o mai mare credibilitate a mesajului politic de unitate națională o serie de lucrări consacrate istoriei românilor au fost semnate de istorici străini.

Eficeința acestui tip de promovare a intereselor politice este ilustrată și de impactul pe care ideile promovate l-au avut în opinia publică și în conștiința elitelor politice. Un diplomat francez sublinia, în preajma izbucnirii primului război mondial,că „dorința de vedea reuniți într-un singur bloc național pe toți românii împrăștiați în jurul regatului român constituie ideea fundamentală a întregii mișcări naționale române și orice român de un anumit grad de instrucție profesează această idee”.La Budapesta a funcționat Societatea academică Petru Maior care a editat și revista Luceafărul prin care s-a promovat caracterul unitar al limbii și literaturii române iar la Viena a fost înființată Societatea academică studențească România Jună ca se ne referim doar la două din multe alte asemenea organizații care au activat la Cernăuți, Arad, Oradea sau Chișinău.

În perioada premergătoare declanșării primului război mondial comunicarea diplomatică s-a polarizat, în funcție de alianțele ce s-au constiutit, și a crescut în volum și intensitate între aliați scăzând treptat între viitorii adversari. De remarcat că pe acest palier al activității diplomatice avem de-a face cu o comunicare oficială desfășurată între guverne și alte instituții ale statului dar și cu o comunicare oficioasă. Oameni politici au angajat discuții și negocieri informale pentru promovarea intereselor naționale și au folosit personalități cu mare suprafață de prestigiu și „vizibilitate” în opinia publică din țările considerate că pot deveni factori de influiență în promovarea intereselor naționale dar neangajate în conducerea statului respectiv. Ilustrăm acest tip de comunicare—neoficială/oficioasă— cu activitatea desfășurată de unii oameni politici și de cultură români partizani ai intrării țării noastre în război alături de Antanta dar și din alte state balcanice. La doar cîteva luni de la declanșarea primului război mondial deși guvernul român și-a declarat public statutul de beligeranță a trimis peste hotare personalități politice cu simpatii pro Antanta.

Publicistul și omul de litere Pamfil Șeicaru, un fin cunoscător, dar totodată și martor al evenimentelor politico-diplomatice ce s-au derulat în perioada neutralității României, surprindea și el factorii care bruiau o bună comunicare în diplomația momentului. Referindu-se la acest aspect el observa că după proclamarea neutralității a început pentru români faza cea mai dificilă: ”Trebuia înfruntată dezlănțuirea pasiunilor, emoțiile și entuziasmul maselor,elanul romantic al naționalismului, atitudini extreme ce făceau delicată și dificilă acțiunea diplomatică necesară asigurării drepturilor României prin tratate”

Mult mai intensă a fost comunicarea în perioada premergătoare izbucnirii primei conflagrații militare în interiorul fiecărui bloc politico-militar. Fiecare dintre cele două coaliții era preocupată de menținerea propriei coeziuni și de a transmite celeilalte hotărârea dea nu ceda la presiuni de orice fel. S-au desfășurat un întreg șir de conferințe interaliate cu caracter politic sau militar în care, deși interesele pareau a fi comune, înțelegerea reciprocă nu a fost regula. Ambele coaliții s-au concentrat pe atragerea de noi state de partea lor. Comunicarea din această perspectivă a fost în dublu standard. Relevant pentru ilustrarea acestui aspect este atitudinea și modul cum puterile Antantei au negociat intrarea României în război contra Puterilor Centrale. Acestă trasătură s-a manifestat și în negocierile pe care Puterile Centrale le-au purtat cu factorii de decizie de la București ca România să nu se alăture coaliției adverse.

Deși la începutul ostilităților militare dintre Puterile Centrale și Antanta Rusia nu a dorit ca România să participe la acest război datorită intereselor pe care ea le avea la Marea Neagră și în Balcani, evoluția ulterioară a evenimentelor pe fronturile Primului război mondial a determinat puterile Antantei să intensifice activitatea diplomatică pentru atragerea de noi aliați de partea sa. Ambasadorul francez în imperiul țarist, Maurice Paleologue nota conversația pe care a avut-o cu marele duce Nicolae cu privire la necesitatea „unei cooperări imediate a României și Italiei…Fără colaborarea imediată a Italiei și a României războiul se va prelungi încă multe luni de acum încolo”.

Primul ministru român Ionel I. C Brătianu a negociat cu arta unui om politic de mare clasă interesele țării sale și nu a semnat tratatele de cooperare militară și politică decât în momentul în care reprezentanții marilor puteri au prevăzut în documente oficiale cererile guvernului care reprezentau la acea dată aspirațiile întregului neam românesc.

Românii, pentru a-și susține cauza au tipărit în limbile de circulație internațională tratate privind istoria poporului român prin care se sublinia caracterul romanic și legătura sa cu spiritualitatea latină a popoarelor italian, francez, spaniol etc dar și lucrări consacrate istoriei provincilor a căror unire trebuia să fie recunoscută de înaltul for de la Paris. Pentru a convinge opinia publică dar și delegațiile oficiale au fost tipărite lucrări cum ar fi La Bessarabie et les droites des peuples, Paris, 1919 semnată de D.Drăghicescu, Basarabia, Paris, 1920, Bessarabia. Political and Economical Review, Paris, 1919 etc.

O contribuție deosebită a avut Simion Mândrescu la organizarea în 1915 a Congresului românilor de peste hotare aflatori în țară. Aici el spunea : “…niciodată interesele întregului neam n-au fost mai amenințate ca astazi…ne punem la dispoziția guvernului român averea și viața noastră pentru înfaptuirea unirii tuturor românilor.” In condițiile grele în care se afla România în vara anului 1917, cu aproape două treimi din teritoriul național ocupat, Mândrescu a propus Asociației profesorilor universitari, – asociație din care făcea și el parte – să trimită mai mulți profesori în străinatate pentru a face propagandă cauzei românești. Din septembrie 1917 și până la începutul lunii aprilie 1918, Mândrescu s-a aflat în Franța împreună cu o delegație de profesori. S-a întalnit cu oameni politici francezi, a dat interviuri, a scris articole publicate în diferite ziare franceze, precum : Le Temps, La petite Republique, La Roumanie și L’Eveil atrăgând atenția internațională asupra situației grele în care se afla statul român amenințat cu dispariția și a situației românilor ardeleni din statul austro-ungar siliți să lupte pentru o cauză care nu era a lor.

In aprilie 1918, Mândrescu împreuna cu dr. N. Lupu, D. Drăghicescu, Benedetto Luca și Gh. Mironescu, s-a aflat în Italia, unde a participat la lucrările Congresului naționalităților oprimate din monarhie, congres care a proclamat dreptul acestor naționalități la autodeterminare până la despărțirea de statul austro-ungar.

3.2 Cauza Marii Uniri

Desfășurarea evenimentelor din timpul Primului Război Mondial a creat cadrul favorabil ce a dus apoi la Marea Unire.

Incheierea războiului a creat un cadru favorabil pentru rezolvarea vechilor probleme naționale ale Europei:înfrangerea militară a Puterilor Centrale,dispariția imperiului țarist în urma revoluției bolșevice din 1917 au dus la proclamarea dreptului fiecarui popor la autodeterminare. Pentru români ,aceasta a însemnat împlinirea speranțelor lor de a uni într-un singur stat toate teritoriile locuite majoritar de români. România Mare ia acum naștere prin efortul conjugat al populației românești din provinciile aflate până acum sub stăpânire straină și al intervențiilor diplomatice ale regatului României pe lânga Congresul de pace de la Paris.

I.C. Brătianu, primul ministru de atunci al României vechi, cel mai mare bărbat politic pe care l-au dat românii în secolul XX, a avut sfânta viziune că noi ne putem folosi de teribila conflagrație pentru a ne aduna cu toții la un loc. Și a angajat țara în război de partea puterilor Antantei (Anglia, Franța, Rusia, Italia, din 1917 SUA), dar nu oricum, ci condiționat; după doi ani de tratative, guvernul unei țări mici și nedezvoltate, dar bogate și cu un potențial uman viguros, reușea să-i condiționeze pe cei mari și puternici să garanteze României, prin tratat oficial și solemn, dreptul la reîntregire național-statală. Sfârșitul războiului, în noiembrie 1918, i-a aflat pe români în tabăra învingătorilor și astfel a fost posibilă unica zi de 1 Decembrie. Dar jertfele și distrugerile plătite de popor și țară doar în anii războiului au fost nemaiîntâlnite: 800.000 de oameni din armată și din populația civilă au fost uciși de inamic sau au fost secerați de foamete, frig și epidemii, respectiv 11 la sută din populația țării vechi;(1) teritoriul național a fost teatru de război, bogățiile noastre, iarăși, au fost barbar jefuite de nemți, austrieci, unguri, bulgari, turci. Li se adaugă pierderile nesfârșite în vieți omenești și bunuri materiale, distrugerile mari suferite de românii din Transilvania și Bucovina în anii de război.

  Însă ramurile despărțite de trunchi prin vrăjmășia vremilor se întorceau acasă, se lipeau de trunchi – Basarabia, Bucovina, corolarul fiind cea mai bogată, mai întinsă, mai populată, mai dăruită, dar și mai vitregită de soartă – Transilvania.

Lucrările Conferinței de Pace care a încheiat Marele război, s-au desfășurat la Paris – Versailles (în parte și la Londra), durând circa doi ani. La ea au luat parte peste 30 de state; interesul popoarelor lumii față de marea reuniune internațională era maxim și se datora faptului că, spre deosebire de conferințele de pace precedente, Marile Puteri Aliate din coaliția Antantei declaraseră dinainte că vor pune la temelia păcii "principiile eterne ale echității", "garanția mutuală a independenței politice și integrității teritoriale deopotrivă statelor mari și mici".

  Momentul 1 Decembrie 1918 este confirmarea supremă a ideii enunțate de Constantin Stere, care considera că nici o picătură de energie morală nu se risipeste în zadar, la fel cum Ion Ghica scrisese că “Istoria românilor ne arată că unirea a fost totdeauna țelul cel mai dorit al lor. Ori de câte ori viitorul a surâs României, fiii ei nu au lipsit de a aspira către Unire”, iar Nicolae Bălcescu fusese cel care definise, între primii dintre teoreticieni români vizionari, națiunea, drept “Principiu luminătoriu al tuturor cugetelor […]. Națiunea este puterea, națiunea este generalitatea tuturor membrilor din care se compune neamul, împreunarea tuturor claselor, națiunea este totul”. Evenimentele care au precedat Marea Unire sunt văzute ca repetiții pentru premiera de la 1 Decembrie 1918, (“unirea românilor cu românii” – Dumitru Drăghicescu), obținută în împrejurări dramatice, adesea tragice, pentru consfințirea stării de autodeterminare, de independență, de suveranitate, de readucere a spațiului statal în frontierele firești ale românismului, în Basarabia (la 2 decembrie 1917 și 27 martie 1918), Bucovina (la 27 octombrie și 28 noiembrie 1918), Transilvania (la 12 octombrie 1918, 18

și 20 noiembrie 1918). Momentul 1 decembrie 1918 este analizat prin citarea și comentarea unor documente și discursuri epocale: Hotărârea dela Alba Iulia (citită de Vasile Goldiș), cuvântările lui Ion I.C. Brătianu (“Vă asteptăm de o mie de ani si ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată. Sunt în viața unui neam clipe de fericire atât de mari, încât ele răscumpără veacuri întregi de suferință.”) și Iuliu Maniu (Unitatea națională – “un triumf al libertății omenesti”, textul lui Lucian Blaga “Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani… Trăiască România dodoloață!”). Altfel, unitatea națională românească este idealul regăsit în numeroase texte anterioare sau ulterioare momentului 1 Decembrie 1918, precum: “Limba noastră” de Alexe Mateevici, “Moții și Curcanii” de Alexandru Odobescu, “Câmpul libertății” de Ștefan Octavian Iosif, discursurile pașoptiste ale lui Simion Bărnuțiu, “Libertate! Egalitate! Frățietate!”, sau scrisoarea lui Avram Iancu, “Mersul revoluției în istoria românilor” de Nicolae Bălcescu (“Revoluția generală fu ocazia iar nu cauza revoluției române” tot Bălcescu spunând, în alt text, că “În junie este entuziasmul lucrurilor mari si devumentul pentru adevăr”), “România nu poate fi întreagă fără Ardeal” de Nicolae Titulescu, “Ai noștri sunt acești munți” de Aron Cotruș,“Clopotul Reîntregirii” și “Divinul fior” de Adrian Păunescu.

Pleiada de oameni politici români care s-au afirmat în viața publică a Transilvaniei, în presă, în parlamentul ungar, în confruntarea cu șovinismul ridicat la rang de politică de stat în epoca dualistă, acesta a fost marele secret al Unirii. George Barițiu este unul dintre marii patrioți, prin Foile căruia a fost luminat poporul. In acest cadru de maturitate și demnitate politică și naționala s-a ridicat și Iuliu Maniu. Puternica sa personalitate a creat liniile politice clare pentru făurirea României Mari. El este cel care a rostit, în maghiară, celebra sentință în fața reprezentanților unguri, în noiembrie 1918, la eșuarea tratativelor purtate la Arad cu aceștia: "Teljes elszakadast" – desparțire definitivă!. Acest lucru se întampla dupa actul de mare curaj al deputatului Alexandru Vaida-Voievod, care citise, în 18 octombrie, în Parlamentul de la Budapesta, Declaratia de autodeterminare a romanilor din Transilvania, riscând să fie linșat de furioșii colegi unguri. Personalitățile românești ale generației Marii Uniri sunt impresionante ca număr și ținută morală și politică. Secretul miracolului românesc aici trebuie căutat.

Monarhia Austro-Ungară, înfrântă în Primul Război Mondial, dezorganizată, cu o armată bolșevizată, nu mai putea controla situația pe teritoriul ei. Pe străzile Vienei, cântând "Desteaptă-te Române", militarii conduși de Iuliu Maniu au instaurat ordinea. In Transilvania, la recomandarea Consiliului Național Român de la Arad și a conducerii Garzilor Naționale Române, s-a trecut la organizarea românească în fiecare comună, sub conducerea intelectualilor locali și a ofițerilor întorși de pe front. Au avut loc alegeri pentru desemnarea reprezentanților comunali care vor vota la Alba Iulia. Pe plan internațional, personalități de primă mărime au facut lobby pentru Marea Unire. In Statele Unite ale Americii s-a deplasat marele om politic Vasile Stoica; la Paris, Octavian Goga și alți fruntași români; la Londra, George Moroianu; în Italia, profesorul Simion Mândrescu, Nicolae Titulescu și alții.

Actul de la 1 Decembrie 1918 rămâne un mare caștig pentru cauza progresului în Europa, la fel cum a fost revenirea Basarabiei la Patria Mamă. A fost un miracol românesc, un eveniment care se întamplă rar în viața popoarelor.

Niciun fragment al istoriei noastre nu este mai impunător și mai hotărâtor pentru existența și destinul națiunii române ca Unirea din 1918. Acest eveniment reprezintă nu numai o integrare geopolitică a teritoriilor locuite de români, ci și o revenire la normalitate prin transpunerea unității de limbă, credință și spiritualitate a națiunii române într-o unitate politică, exprimată printr-un stat unitar. Este idelul oricărei națiuni, de a fi cuprins într-un singur stat național, deoarece numai în acest mod își poate afirma plenititudinea capacității sale creatoare în concernul altor națiuni.

CONCLUZII

Comunicarea este un fenomen foarte complex, identificabil la nivel instinctual, la nivel psiho-social, la nivel cultural, comportând aspecte biologice, dar si tehnologice. Comunicarea este un fenomen psihologic, antropologic, sociologic de o mare complexitate; ea circumscrie o mare diversitate de forme.

Comportamentele actorilor în procesul interacțiunii au fost ghidate de interesele pe care aceștia le-au avut la un moment dat dar și de un set de norme, reguli și principii care fie că au fost impuse de actorul/statul care domina în ecuația de putere a timpului fie că erau acceptate de majoritatea actorilor prin complicate procese de negociere. Acestea la rândul lor au stat sub semnul unor valori morale, etice, religioase sau politice. Actorii și-au disputat sau armonizat interesele într-un spațiu folosind atât cooperarea cât și violența armată atunci când divergențele și interesele erau puternic antagonice și prin canalele tradiționale de comunicare, în special cele ce se încadrau în comunicarea diplomatică și nu se ajungea la un consens.

Informarea corectă a publicului/receptorului în acest tip de comunicare ține și de capacitatea lui de a „filtra” informațiile primite însă posibilitatea de a o face este foarte redusă. În aceste condiții este necesară o analiză atentă a condițiilor în care s-au produs informațiile/ discursurile/ relatările, deoarece de cele mai multe ori ele sunt destinate unui auditoriu-țintă ce trebuie convins și căruia trebuie să i se argumenteze ceva.

După scopuri și interesele pe care actorii le urmăresc în procesul de comunicare aceasta poate îmbrăca aspecte diferite: propaganda, manipularea, dezinformarea, înșelarea etc. Sunt forme de comunicare care au coexistat cu alte tipuri de comunicare mai ales pe timpul crizelor și conflicteleor.

Informația și cunoașterea mediatizată modelează percepțiile oamenilor despre lumea înconjurătoare, implicit și despre evoluțiile geopolitice dintr-o regiune sau alta a lumii. Contribuie la înțelegerea de către aceștia a transformărilor petrecute în mediul internațional și le modelează astfel atitudinea și convingerile. Din păcate nu întotdeauna aceste convingeri și comportamente obținute prin aceste tipuri de comunicare au tangență cu realitatea dintr-o zonă sau alta a vieții internaționale contemporane.

Media ca instrument dar și ca vector de transport la țintă a informației se transformă în cazul propagandei, al dezinformării, al așa zisei „public diplomacy” din martor al evenimentelor în actor și catalizator al acestora în sensul dorit de proprietarii trusturilor și agențiilor de presă sau pentru a-și mări audiența. În acest mod apare situația când unii oameni politici sunt nevoiți să ia decizii sub presiunea imaginilor transmise pe canalele de televiziune, fără a dispune și de alte informații din câmpul confruntațional.

Specialiștii în comunicare apreciază că pe timpul crizelor și conflictelor nevoia de informație ca și cea de comunicare crește. Analiza modului cum s-a comunicat și mai ales cât și în ce condiții s-a comunicat ne arată că în aceste împrejurări informația/mesajul este puternic influiențată de natura interesului urmărit de actorii angajați în conflict sau în gestionarea lui. Publicul în situații tensionate și de nesiguranță are nevoie de mai multe informații pentru a ști ceea ce se întâmplă și cum se poate ieși din criză deci, crește și nevoia de informare.

Adevărată inginerie a captației și artă a credibilității, sistemul influiențelor uzează atât de arsenalul onest cât și de manipularea prin pseudo-evenimente, stereotipuri, sloganuri etc.,destinate de persuadori ascunși unui public larg și publicului țintă.

Câmpul comunicațional și cel al propagandei primei conflagrații mondiale a avut trăsături dar și particularități distincte în funcție de mărimea și locul pe care fiecare actor l-a ocupat în ecuația generală de putere, de interesele naționale pe care beligeranții au dorit să le rezolve pe calea armelor dar și de resursele de care au dispus la un moment dat.

BIBLIOGRAFIE

Bulei Ioan , O istorie a românilor , București , Editura Meronia , 2004

Bulei Ioan , , 90 de ani de la intrarea României în primul război mondial , București , Editura Militară, 2007

Bulei Ion , Arcul așteptării 1914-1915-1916 , București , 1981 ditura Militară , 2007

Dobrescu Paul , Istoria comunicării ,Bucuresti , Editura Comunicare , 2007

Dobrescu Paul , Alina Bârgăoanu , Nicoleta Corbu , Istoria comunicării ,București , Editura Comunicare ,2007

Drăgan Ion , Paradigme ale comunicării de masă , București , Editura Șansa , 1996

Duca I.G., Memorii , vol. III, Rãzboiul , Partea I (1916-1917), ediție și indice de Stelian Neagoe, București, Editura Machiavelli , 1994

Georgescu Maria , 90 de ani de la intrarea României în primul război mondial , București, Editura Militară , 2007

General Radu R. Rosetti , Mãrturisiri (1914-1919) , București , Editura Modelism , 1997

Hentea Călin , Propaganda fără frontiere , București , Editura Nemira , 2002

Hentea Călin , 150 de ani de război mediatic , București , Editura Nemira , 2000

Hlihor Constantin , Istoria secolului XX , București , Editura Comunicare , 2002

Hlihor Constantin , Conflicte și comunicare în secolul XX , București , Editura Comunicare , 2003

Hlihor Constantin , Căpățână Ecaterina , Comunicarea în conflictele și crizele internaționale , București , Editura Comunicare , 2007

Mazilu Dumitru , Diplomație deschisă și secretă – evoluții caracteristice , în Lumea Magazin nr.10 , 2000

Moraru Anton , Negrei Ion , Anul 1919. Ora astrală a neamului românesc , Chișinău , 1998

Nanu C. Frederic , Politica externă a României, 1919-1933 , Institutul European , Iași , 1993

Paillart Isabelle , (coord.) , Spațiul public și comunicarea , traducere de Monica Mitarcă , Eduard Săvescu , Beatrice Osanu , Iași , Editura Polirom , 2002

Pascu Ștefan , Marinescu Ghe , Răsunetul internațional al luptei românilor pentru unitate națională, Cluj-Napoca , Editua Dacia , 1980

Pâslaru Ștefan , Voluntarii si emigratia româna sustin marile idealuri nationale , în Revista de Istorie Militară , 1990 , nr. 6

Preda Dumitru , România și Antanta. Avatarurile unei mici puteri într-un război de coaliție 1916-1917,Iași Editura Institutul European , 1998

Săvescu Eduard , Beatrice Osanu , Iași , Editura Polirom , 2002 , p.74 Editura Comunicare , 2007

Șeicaru Pamfil , România în Marele Război , București , Editura Eminescu , 1994

Tudor Constantina , Agresiunea informațională și structurile mediatice , teză de doctorat , AISM , cota 323