Comunicare Si Mediere Intre Familie Si Gradinita

Prezenta lucrare intitulată „Comunicare si mediere intre familie si gradinita” pornește la drum căutând să răspundă la întrebări legate de dezvoltarea echilibrată a preșcolarului și încercând să identifice soluții necesare pentru a veni în întâmpinarea nevoilor acestuia. Pentru a-și exercita cu succes rolul în viața copiilor, familiile trebuie încurajate și sprijinite prin acțiuni sociale specifice, care favorizează derularea optimă a relațiilor educaționale. Această intervenție socio-educațională este constituită dintr-un complex de măsuri care sprijină familia, intervenind benefic în mecanismele care reglează relațiile intrafamiliale, fiind în favoarea educației familiei și a educării copiilor.

Decizia de a realiza o cercetare pe această temă a fost determinată de recunoașterea comunicării insuficiente dintre părinți, copii și cadre didactice.

Se identifică tot mai pregnant nevoia sprijinirii familiei în educație, dar și găsirea unor noi căi de comunicare și colaborare între părinți și educatori. În grădiniță, relația dintre familie și cadrele didactice este mai ușor de realizat deoarece copilul este însoțit de un membru al familiei care poate lua contact zilnic cu educatoarea.

Trebuie subliniat faptul că, lucrarea de față nu dorește să apară ca fiind una dintre cele mai relevante cercetări, neavând pretenția ca ea să fi epuizat toate aspectele legate de viața copilului în familie și în grădiniță, ea constituind, mai degrabă, un limitat material cu ajutorul căruia, sperăm că vom reuși să formăm o idee generală despre situația actuală a preșcolarului, dar și despre valoarea și importanța colaborării permanente dintre familie și grădiniță.

Evoluția rapidă a vieții sociale de astăzi, modificarea statutului familiei, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul grădiniței să fie pregnant nu numai în ceea ce privește educația copiilor ci și a părinților. Grădinița, fiind puntea de legătură cu familia și școala, are și menirea de a asigura părinților asistență de specialitate, informându-i asupra etapelor de evoluție a copiilor și venind în sprijinul celor ce întâmpină dificultăți în înțelegerea rolului de părinte și în îndeplinirea cu succes a educării celor mici.

În abordarea curriculumului pentru învățământul preșcolar, un loc important este acordat relației dintre părinți și educatoare, rolul familiei fiind acela de partener. Părinții sunt invitați să cunoască și să participe în mod activ la educarea copiilor lor prin intermediul activităților desfășurate la grădiniță. Așadar, implicarea familiei nu se rezumă doar la participarea financiară, ci și la participarea în luarea deciziilor legate de educarea copiilor, la prezența lor în sala de grupă în timpul activităților și la participarea efectivă la aceste activități și, în general, la viața grădiniței și la toate activitățile și manifestările în care aceasta se implică.

Menționăm că educația, activitate socială specifică, a evoluat de-a lungul timpului odată cu dezvoltarea societății și în raport cu cerințele acesteia. În acest proces de evoluție, ea și-a schimbat formele de realizare, organizarea, conținuturile, și-a extins aria de cuprindere. În societatea modernă, în special pe parcursul celei de a doua jumătăți a veacului trecut, se produce o veritabilă modernizare a educației și transformarea ei într-un mod de existență a individului, fenomene sintetizate în conceptul de educație permanentă.

Educația se află într-o legătură firească cu dinamica evenimentelor și evoluțiilor sociale, cu ritmul și ameliorarea cercetărilor științifice realizate în domeniul psihologiei învățării și dezvoltării, cu nevoile educaționale crescânde ale copiilor și tinerilor care se formează ca personalități la acest început de mileniu.

Ținând cont de mulțimea fenomenelor sociale care influențează procesul formării și dezvoltării personalității copilului mic, putem constata creșterea rolului acțiunilor educative care se realizează în contextul grădiniței.

Teoria și practica științifică au dovedit că educația trebuie și poate fi începută din primii ani de viață ai copilului, fiind continuată în mod sistematic, toată viața, vârsta preșcolară fiind o vârstă de maximă receptivitate, când influența asupra progresului individual al copilului este puternică și de durată.

Dacă în trecut intervalul de timp în care se înregistrau schimbări importante în viața socială și cu un impact asupra vieții individului era mai lung decât cel al vieții umane, astăzi ritmul schimbărilor este amețitor. Ca urmare, pregătirea individului urmează să fie astfel realizată încât acesta să poată face față unor condiții și cerințe aflate în permanentă schimbare.

Orice nouă generație de educatori se află în situația de a descoperi și redescoperi copilul, de a experimenta diverse căi de remodelare a personalității lui, de a organiza activități de învățare mai reușite.

Pentru reușita actului educațional derulat la grupă, munca educatoarei trebuie continuată de familie, unde părinții trebuie să păstreze unitare cerințele adresate preșcolarilor cu cele formulate în grădiniță.

Părinții urmăresc existența unor calități speciale ale cadrului didactic implicat în educarea copilului. Cadrul didactic trebuie să posede cunoștințe privind dezvoltarea socială a copilului, să știe ce influență au relațiile familiale asupra acestei dezvoltări, să-și armonizeze propriile cerințe cu cerințele părinților, să știe cum să încurajeze cooperarea și prietenia între copii, să stimuleze și să încurajeze la fiecare copil sentimentul de apartenență la grup. Așadar, un cadru didactic de calitate trebuie să aibă încredere nu numai în propria sa capacitate de a da ajutor și de a îndruma, ci și în eforturile copilului și ale părinților de a depăși dificultățile.

Întrucât o mare parte din viața copilului se va desfășura în grădiniță, de armonia dintre cele două medii educaționale (familia și grădinița) va depinde mult dezvoltarea viitoare a copilului.

CAPITOLUL I.

COPILUL – VALOARE CENTRALĂ A SOCIETĂȚII ROMÂNEȘTI CONTEMPORANE

Copilul – componentă importantă a societății contemporane

Atitudinea față de copil este una dintre cele mai importante componente ale modernizării unei societăți. Nu este întâmplător faptul că organismele europene acordă modului în care o țară se îngrijește de copiii săi un rol de criteriu de performanță europeană.

După 1989, confuzia din politicile sociale, atât la nivel de principiu, cât și la nivel de practică instituțională, a împiedicat o orientare politică globală centrată pe copil. Pentru a crea o societate centrată pe copil trebuie realizată o convergență valorică între individ, familie, comunitate și societate; aceasta presupune o schimbare nu numai culturală, dar și politică și organizațională.

Promovarea unor servicii sociale publice (cum sunt învățământul, sănătatea și susținerea familiilor cu copii) s-au bucurat de o susținere colectivă.

Variabila cheie a reformei în domeniul copilului presupune dezvoltarea unei strategii guvernamentale coerente, globale, de asigurare a bunăstării copilului, având ca punct de plecare nevoile și drepturile copilului, indiferent dacă el este în familie sau separat de aceasta.

Există în mod cert o evoluție universală a valorilor, normelor, standardelor juridice care reglementează situația copilului, exprimată în forme diferite: convenții internaționale (Convenția ONU asupra situației copilului), convenții regionale (Convenția Uniunii Europene), în standarde culturale cu privire la grija și responsabilitatea față de copil. România poartă în propriul său proces rapid de evoluție modernă și europeană asemenea standarde. Ea și le-a asumat totodată juridic și politic, semnând convenții internaționale. Există rațiuni universale, dar și rațiuni provenite din situația actuală a societății noastre. La acestea trebuie adăugate angajamentele morale, politice și juridice pe care țara noastră și le-a luat atât față de ea însăși prin legile adoptate, prin programele politice, cât și față de comunitatea internațională și de cea europeană.

1.2. Copilul în centrul unei griji speciale a colectivității

Copilul are nevoile oricărei persoane, dar într-o configurație specifică. El are nevoie de o familie ca mediu uman cel mai bun pentru propria sa dezvoltare sau, în lipsa acesteia, de un substitut al familiei care să se apropie cât mai mult posibil de caracteristicile familiei naturale. Dincolo de acestea, copilul are nevoie fundamentală de condițiile care să-i asigure dezvoltarea rapidă. În mod special, el este caracterizat prin: nevoia de formare/dezvoltare, de suport uman și social, de protecție specială. Copilul are nevoie de un set fundamental: hrană, îmbrăcăminte adecvată, suport uman și securitate, grijă și îngrijire, stimulare fizică, cognitivă și emoțională, condiții ale formării sale culturale și profesionale. Copilul a devenit în societatea actuală subiect direct al drepturilor umane.

În secolul al XX-lea s-a realizat, printre altele, tranziția de la dreptul suveran al familiei asupra copiilor, la drepturile copilului care trebuie respectate de întreaga comunitate în colaborare cu familia.

Societatea modernă conferă drepturi și datorii egale tuturor persoanelor. Copilul reprezintă nu un simplu membru, imatur, al familiei, supus integral autorității părinților, ci o persoană cu drepturi depline. El este un membru al umanității, un cetățean, de care familia sa are responsabilități speciale, nedeținând însă un drept suveran asupra sa. Dreptul copilului este suveran, și el trebuie apărat chiar în raport cu propria sa familie. Orice decizie care îl privește trebuie făcută în interesul superior al copilului, iar nu al părinților sau al altor persoane sau grupuri. Nevoile copilului au început să fie tratate nu ca simple nevoi pe care societatea poate să decidă să le satisfacă sau nu, ci drepturi a căror satisfacere nu mai este facultativă, ci obligatorie.

Această nouă perspectivă produce obligații interne și internaționale, țara noastră semnând Convenția Universală a Drepturilor Copilului în 1990. În 1993, ea a trebuit să ofere un raport către ONU asupra modului în care drepturile copilului conținute în Convenție au fost îndeplinite.

Trebuie să fim însă conștienți de faptul că în întreaga lume s-a produs un decalaj. Adaptarea sub formă de legi și de norme a drepturilor a luat-o înaintea capacității societății de a asigura condițiile realizării acestor drepturi. Acest lucru este valabil în toate țările, chiar și în cele mai dezvoltate; este cu atât mai adevărat pentru țara noastră, aflată într-o tranziție care a devenit acut dureroasă socială. Nu este vorba doar de mentalitate (trecerea de la conceperea copilului ca o ființă de care trebuie să ai grijă, la un subiect în sine cu drepturi specifice), dar și de mijloace. Aceste mijloace nu sunt doar financiare, dar și instituționale și culturale.

Responsabilitatea pentru oferirea condițiilor necesare de viață a copilului revine atât familiei, cât și colectivității. În această privință, în ultimul secol, a avut loc o adevărată revoluție. De la familia considerată ca unica responsabilă pentru bunăstarea copiilor s-a trecut la un parteneriat complex familie/comunitate. Colectivitatea locală, națională și internațională își asumă responsabilități tot mai largi în acest domeniu. Și statul trebuie să-și asume aici un angajament fundamental. Sunt două responsabilități complementare, dar nu exclusive. Prima responsabilitate pentru oferirea copilului a tuturor condițiilor dezvoltării sale revine familiei. Dacă responsabilitatea familiei nu funcționează, colectivitatea trebuie să facă un exercițiu de responsabilizare și de sancțiune a familiei în sprijinirea copilului. Astfel, familia trebuie să fie responsabilă față de copil nu numai în fața propriei conștiințe, o instanță destul de abstractă și nu foarte operantă, dar și în fața unei instanțe mult mai reale și mai efective, a colectivității.

Statul își asumă un minim de responsabilitate care nu este negociabil: educație, sănătate, resurse financiare minime, o serie de bunuri și servicii oferite gratuit sau la prețuri subvenționale familiilor cu copii. Familia își asumă responsabilitatea de a oferi, prin efort propriu, condițiile necesare dezvoltării normale ale copilului, utilizând și resursele puse la dispoziție de stat. Ea are, totodată, întreaga responsabilitate a cooperării cu organismele publice, pentru a asigura copilului utilizarea deplină a oportunităților oferite de acestea.

Compatibilizarea celor două responsabilități este o problemă nu doar de speculație morală sau filosofică, ci totodată o problemă de politică socială pragmatică. Sistemele insuficient de elaborate sunt pândite de un dezechilibru cronic în care o responsabilitate o anulează pe cealaltă sau se lasă în grija celeilalte.

În această relație de complementaritate există pericolul de plasare reciprocă a responsabilităților și anume: familia să transfere din responsabilitățile sale colectivității prin plasarea copilului în instituțiile publice, pentru obținerea de către copil a beneficiului educației sau al îngrijirii medicale etc., iar colectivitatea poate să abandoneze propriile sale responsabilități, aruncându-le pe seama familiei, chiar în condițiile în care aceasta nu este în măsură să și le asume, sau, mai grav, abandonează propriile responsabilități în numele ideologiei întăririi familiei. În acest caz, copilul este acela care plătește pentru incapacitatea familiei de a realiza efectiv responsabilitățile pe care colectivitatea crede că aceasta ar trebui și ar putea să le preia. Copilul poate fi prins în capcana jocului moral al celor două responsabilități care se tratează într-un mod exclusiv una pe cealaltă.

Societatea modernă se bazează pe principiul că fiecare membru al său trebuie să facă eforturi proprii pentru a-și asigura condițiile de viață. Copilul este exceptat de la această cerință. El nu poate să-și producă prin efort propriu cele necesare, colectivitatea împreună cu familia trebuie să i le asigure.

Copilul trebuie protejat și de procesele de dezagregare socială care au loc, de explozia insecurității mediului (copilul victimă), de tentațiile de a fi utilizat ca subiect de exploatare economică și sexuală.

De asemenea, se impune o valoare morală specială, privind solidaritatea între generații. Principiul solidarității între generații – între generația adultă activă, generația în vârstă și generația tânără – este un principiu fundamental al oricărei colectivități. Redistribuirea de la persoanele care nu au copii în îngrijire la cele care au copii este o formă elementară și universală a solidarității umane.

Mai presus de toate, se înscrie dreptul copilului la o viață adultă normală, actuală și viitoare în demnitate. De multe ori condițiile de viață ale copilului îi diminuează șansele unei evoluții adulte normale, putându-l condamna la o viață adultă criminală, în afara normalității sociale.

1.3. Copilul – resursă umană a viitorului.

După psihologia contemporană și după știința pedagogiei, temeliile vieții omului se pun în primii cinci – șase ani ai copilăriei. Într-un fel, forma pe care o ia copilul în acești ani, trăirile pe care le are copilul în acești ani sunt acelea care determină și influențează viața omului până la bătrânețe, până la moartea sa. Pentru dezvoltarea sa, copilul are nevoie de oportunități și de condiții. Oferirea doar de șanse nu este suficientă. Copilul are un drept fundamental la un minim cert de condiții de dezvoltare care să i se ofere necondiționat. El nu poate participa direct la actul educațional, influențele fiind organizate și pregătite de adulții care îl înconjoară: la început părinții și ceilalți adulți din familie, apoi educatoarea și copiii cu care vine în contact. La educarea și formarea lui contribuie mai mulți factori educaționali: familia, școala și societatea.

O viață prosperă, cu oportunități de învățare, de formare profesională, de dezvoltare într-un adult eficient, integrat reprezintă o nevoie fundamentală a copilului.

Bunăstarea viitoare a colectivității depinde fundamental de calitatea stării de sănătate, de gradul de educație și profilul social – moral al generațiilor tinere. Din acest punct de vedere, copilul este un bun social colectiv, investiția în viitor reprezentând, în primul rând, investiția în copii.

Unul dintre obiectivele strategice ale transformării României într-o țară dezvoltată, modernă, europeană este crearea unei societăți centrate pe copil. Pentru o societate care are ca principiu copilul și educația lui trebuie realizată o convergență valorică între individ, familie și societate. Scopurile educației copilului sunt orientate spre întregirea și accelerarea formării unor capacități ce conturează personalitatea, urmărind deschiderea orizontului cultural și pregătirea copilului pentru viitor.

Premisele dezvoltării personale, armonioase, echilibrate sunt puse masiv și, în multe privințe, definitiv, în perioada copilăriei. Tonusul moral, orientarea socială responsabilă, bunăstarea subiectivă, atitudinea constructivă, asumarea valorilor morale – toate reprezintă un complex ornat clar în copilărie. Copilul devine o investiție vitală pentru societatea actuală, care are nevoie de forță de muncă înalt calificată, dar și de membri liberi, conștienți și responsabili, capabili să-și construiască propria viață.

Din prima clipă a existenței sale, copilul este o ființă umană integrală, având simultan toate nevoile unei ființe umane; în orice situație specială s-ar afla individul, el este continuu o ființă umană integrală, având nevoie de un mediu de viață integral adecvat nevoilor sale complexe.

Tratarea globală a copilului ca având nevoie simultan și continuu de toate condițiile unei vieți umane normale reprezintă un standard elementar pentru orice formă de organizare a grijii pentru acesta. În niciun moment al vieții sale individul aflat la o vârstă fragedă nu poate fi tratat doar prin prisma unui singur tip de nevoi, chiar dacă acestea pot, în anumite condiții, să fie cruciale. În orice situație ar fi copilul – boală, abandon, dizabilitate, delicvență etc. – el este și trebuie să fie tratat mai întâi ca o ființă umană. Tratamentul medical pentru un copil bolnav poate fi o nevoie crucială, dar neasigurarea satisfacerii simultane a tuturor celorlalte nevoi poate fi și imediat, dar mai ales pe termen lung, tot atât de adversă copilului ca și netratarea medicală.

Aflat într-un proces de dezvoltare rapidă, în care orice pauză înseamnă întârziere greu recuperabilă, copilul are nevoie, în fiecare moment al vieții sale, de un mediu uman complet. Situațiile în care cel mic este scos dintr-un mediu de tip familial – îmbolnăviri grave, abandon sau mediu familial natural impropriu – trebuie minimizate. Chiar și în aceste situații trebuie să i se asigure un mediu uman cât mai complet. Este cazul spitalelor care oferă o atmosferă cât mai apropiată de cea familială, încurajând totodată mamele să stea cu copiii, sau casele de copii de tip familial.

Ignorarea oricărei nevoi a copilului, ca aceea de apartenență la un mediu familial, de suport emoțional/afectiv, de dezvoltare cognitivă, motrică, emoțională, de autonomie și de participare, în numele satisfacerii unor nevoi urgente (ca cel medical) sau în numele imposibilității asigurării lor (instituționalizare) reprezintă o încălcare a celui mai fundamental drept al copilului: acela de a fi o ființă umană integrală.

Copilul este o parte organică a familiei din care face parte, a comunității și, mai larg, a societății. Pentru a avea o viață normală, copilul are nevoie de o familie care să-i ofere un mediu pozitiv, normal de viață; de o comunitate echilibrată; de o societate armonioasă, liberă și orientată spre bunăstarea individuală și colectivă a membrilor săi. Nu poate fi sprijinit copilul ignorându-se familia sa și nici comunitatea din care face parte. Deși orice suport acordat copilului, prin intermediul familiei, trebuie asigurat să ajungă la copil, ar fi absurd să se spere că se poate trage o linie clară de demarcație între copil și familie. A sprijini copilul fără a sprijini familia este practic imposibil. Sprijinul familiei trebuie să se bazeze însă pe garanții solide că acest sprijin este utilizat în interesul superior al copilului. Un copil nu poate fi pedepsit pentru familia sa și nici nu i se poate retrage suportul social pentru suspiciunea că familia acestuia nu l-ar utiliza în interesul copilului. Există un contract care întotdeauna este implicit, dar care poate fi formulat în termeni expliciți între colectivitate și familie, și acest contract este întotdeauna în favoarea copilului. În cazuri extreme, când familia nu este capabilă sau nu intenționează să ofere suportul minim necesar copilului, sau utilizează suportul societății nu în interesul copilului, societatea își poate retrage suportul oferit familiei, dar are imediat obligația de a oferi copilului suportul necesar pe căi alternative.

Colectivitatea trebuie să plaseze toți copiii în centrul atenției sale. Grija colectivității trebuie să se exercite în egală măsură asupra tuturor copiilor, fără nici o discriminare de sex, rasă, etnie, apartenență religioasă a părinților. Ea nu poate fi refuzată nici copiilor aflați în situații normale, pe motiv că trebuie acordată copiilor în situație de risc. Grija pentru copii nu poate avea un caracter focalizat pe zonele cele mai sărace. Orice copil are dreptul unui suport special din partea comunității, ca simbol al solidarității între generația matură și generația tânără. Nu se pot crea atitudini pozitive față de copil în general, concentrând atenția doar sectorial pe copilul în situație de risc.

Un blocaj specific al reformei în domeniul protecției copilului l-a constituit tocmai frustrarea colectivă că, în timp ce copilului în familia naturală, care întâmpină o mulțime de dificultăți, nu i s-a acordat practic nicio atenție, toată atenția este orientată spre copiii din instituții. Ceea ce a nemulțumit colectivitatea nu a fost importanța specială acordată acestor copii, ci dezechilibrul de interes public. Nu există probleme specifice ale copilului care să poată fi soluționate complet prin soluții strict sectoriale, punctuale.

Existența copilului reprezintă un complex de nevoi și de condiții de viață strâns interconectate. Suportul strict sectorial, adresat unei probleme specifice, tinde să fie slab eficient dacă nu chiar contraproductiv. Orice problemă reprezintă o concentrare de dificultate într-un punct al întregului existenței copilului, găsindu-și rădăcinile adânc implantate în aceasta. Ea poate fi tratată, chiar dacă nu-i specificat, printr-o acțiune care are în vedere întreaga existență a copilului, sau cel puțin neignorând-o pe aceasta.

Sistemul de servicii sociale adresate copilului nu poate fi fragmentat nici conceptual și nici instituțional. Activitățile chiar distincte trebuie să fie asociate cu mecanisme specifice integrative. Școala, asistența sanitară, grija în condiții excepționale (îmbolnăvire, abandon, tratament inadecvat în familie), chiar dacă sunt separate din punct de vedere a tehnicilor de intervenție și al instituțiilor care intervin, trebuie să prezinte o integralitate profundă de abordare și să se sprijine reciproc, asigurând împreună mediul necesar. Așa cum este prezentat în noul curriculum copilul apare ca o valoare socială care trebuie descoperită și prelucrată, astfel încât să-i fie respectate caracteristicile individuale și apartenența sa la un anumit mediu socio-cultural. El este purtătorul unor particularități care îl determină să răspundă în mod diferențiat la solicitările mediului. Societatea, prin toți reprezentanții săi, este responsabilă de șlefuirea acestor particularități, pentru a le da cea mai valoroasă formă de reîntoarcere în societate. În Curriculum pentru învățământul preșcolar este precizat următorul aspect: „Comunitatea locală, școala, familia, grădinița, reprezintă instituții ale educației care exercită influențe educative în pondere diferențiată cantitativ și care se reflectă calitativ în dezvoltarea personalității copilului.”

Una din sarcinile ce revin educației este cultivarea responsabilizării sociale. Privit din această perspectivă, copilul nu este doar beneficiar al acțiunii educative, dar este și participant, fără el acțiunea educativă neavând sens.

CAPITOLUL II

FAMILIA CONTEMPORANĂ ȘI PROVOCĂRILE EI

Motto:

Cea mai importantă instituție a societății este familia. O mare parte din ceea ce suntem – fie bună, fie rea – o datorăm familiilor noastre.

2.1. Conceptualizarea familiei

Mai mulți autori au încercat să definească conceptul de familie, însă este greu de definit prin ce anume sunt legate familiile, deoarece nu există o definiție generală dată acestui concept, care să se potrivească tuturor familiilor. Fiecare familie este unică, este diferită. Sociologii au încercat să redefinească cuvântul „familie”, existând astfel multe opinii despre ceea ce este sau nu o familie.

Adina Băran Pescaru, autoarea lucrării Familia azi. O perspectivă sociopedagogică face următoarea afirmație privind familia: „Când discutăm conceptul de familie începem, de obicei, cu o definire a termenului. Și începem prin a afirma că familia este un grup de indivizi, legați prin… Și apoi completăm afirmația, spunând că familia este un grup de indivizi legați prin sânge. Nu întotdeauna. Legați prin nume. Nu întotdeauna. Legați prin iubire. Nu întotdeauna. Legați prin scopuri comune. Nu întotdeauna. Legați de oamenii care locuiesc împreună în aceeași casă. Nu întotdeauna”.(Adina Băran Pescaru, Educația XXI, pag. 11).

Kari Moxnes este de părere că familiile reprezintă relațiile dintre oameni, cum sunt cele dintre părinți, dintre părinți și copii, precum și relațiile dintre frați.

Carlfred Broderick consideră familia o structură umană evolutivă cea mai puternică, care va persista mai mult decât oricare alt sistem, deoarece poartă cu sine urme de cultură și civilizație trecute și transmite mai departe o mare parte din caracteristicile acestora. Hrana, îmbrăcămintea, adăpostul și serviciile de tip personal – toate se regăsesc în familie. De asemenea, familia deține și responsabilitatea copleșitoare față de toți membrii societății: copii, bătrâni, handicapați, bolnavi și șomeri. Familia este locul unde se însușesc deprinderile de bază (regulile de interacțiune socială și comunicare, igiena personală, responsabilitățile) și reprezintă un sprijin crucial în asigurarea succesului instituțiilor de tip secundar, cum sunt, de exemplu, școlile.

O reformulare modernă a definiției clasice funcționale a familiei este cea a lui Rosé Laub Coser care consideră familia un grup, ce manifestă următoarele atribute organizaționale: își are originea în căsătorie; constă în soț, soție și copii născuți din căsătoria lor, deși alte rude își pot găsi un loc aproape de grupul nucleu. Grupul e unit prin drepturi și obligații morale, legat economic, religios și social.

2.2. Familia – instituție fundamentală pentru viața oricărei societății

Cu toții știm că în familie se constituie sentimentul de apartenență socială, deoarece familia este în primul rând o instituție socială fundamentală, este un grup social în care membrii sunt legați prin anumite relații biologice, dar și psihomorale, economice și juridice, răspunzând unul pentru altul în fața societății.

Caleidoscopul familiilor este aproape nesfârșit, însă fiecare în felul său crede în anumite valori și luptă pentru acestea. Indiferent de structură, familia va însemna întotdeauna dragoste, grijă și dorință de a ocroti. Putem întări cele afirmate, cu cuvintele unei doamne de 80 de ani: ”Acum sunt o femeie în vârstă, dar sunt conștientă de un lucru și anume că familia înseamnă griji și trebuie să fie locul în care sunt protejați și tinerii și bătrânii și bolnavii”.

Analizând din perspectiva creștină, Papa Ioan Paul al II-lea face următoarele afirmații despre familie: ”În demersul de a surprinde situația morală a familiei, trebuie clarificat locul pe care îl are familia în societate și rolul ei fundamental în viața oricărei societăți, deoarece familia este o comunitate de persoane, cea mai mică celulă socială și, ca atare, este o instituție fundamentală pentru viața oricărei societăți. Societatea contemporană are nevoie deosebită de mărturia cuplurilor care perseverează în unirea lor, ca un semn elocvent al statorniciei iubirii lui Dumnezeu, chiar dacă, uneori, supusă suferinței, în condiția noastră umană. Familia întreagă încearcă să practice respectul pentru demnitatea fiecărui individ și să ofere un serviciu dezinteresat celor care au mai mare nevoie. Viața în familie este o inițiere în viața de societate, de aceea binele persoanei și a societății umane este strâns legat de bunul mers al comunității familiale. Prin urmare, familia, fiind un dar și speranță a societății, cere de la aceasta să fie recunoscută și ajutată, dar în același timp familiilor le este cerută asumarea datoriilor politice și sociale. Ele trebuie să se completeze reciproc în apărarea și promovarea binelui comun. Chiar dacă transformările sociale din ultimele decenii au produs unele tulburări în viața de familie și au atacat-o atât din punct de vedere structural, cât și din punct de vedere cultural și moral, ea rămâne, totuși, adevăratul ferment al edificării lumii și al societății, fiind prima școală a virtuților în care are loc dezvoltarea personalității individului. Ca instituție ce durează, familia este o garanție a stabilității și implicit speranță a societății civile, deoarece: dă naștere la noi membrii, formează personalitatea lor, promovează încrederea reciprocă, dialogul, solidaritatea. Familia, deci, apare ca celulă vitală și fundamentală a societății.”(Pp. IAN PAUL AL II-LEA. Planul lui Dumnezeu, pag. 93).

2.2. Tipuri de familie și funcțiile ei

Căutând modele în istorie pentru a înțelege mai bine viața de familie, ajungem la concluzia că există o diversitate copleșitoare de la o cultură la alta.

Familia – ca grup social de bază, unit prin legături de rudenie sau căsătorie – este prezentă în toate societățile. În mod ideal, ea le oferă membrilor săi protecție, companie, siguranță și permite socializarea acestora. Structura familiei și nevoile acesteia variază de la o societate la alta. Familia nucleară, formată din doi adulți și copiii acestora – constituie principala unitate în anumite societăți. În altele ea este o parte subordonată familiei de tip extins, care cuprinde bunici și alte rude. Un al treilea tip de grupare este familia cu un singur părinte, în care copiii locuiesc cu unul dintre părinți (cu tata sau cu mama, care este divorțat(ă), necăsătorit(ă) sau văduv(ă).

Institutul pentru familie, Vanier, prezintă următoarele tipuri de familie:

familiile „nucleare” compuse din doi părinți și unul sau mai mulți copii biologici sau adoptați, care locuiesc împreună;

familiile „extinse” , compuse din părinți, copii, unchi, bunici și alte rude de sânge, care locuiesc sau nu împreună;

familiile „amestecate „sau „recombinate” sau „reconstituite”, compuse din părinți care au divorțat, s-au recăsătorit și au format o nouă familie, care include copii din prima căsătorie a unuia sau a ambilor parteneri și/sau din această căsătorie;

familii „fără copii”, reprezentate de un cuplu;

familii „cu un singur părinte”, compuse dintr-un părinte, adesea o mamă cu un copil sau mai mulți;

„cupluri care coabitează” și „căsătorii convenționale” – aranjamente familiale, care se aseamănă altor forme, dar nu legalizează mariajul.

În general, în Europa este dificil realizarea clasificării tipurilor de familii, pentru că diferă foarte mult criteriile. Unii autori găsesc alte denumiri pentru tipuri asemănătoare de familie și de aceea tendința este de a prezenta tipuri deja cunoscute

2.3. Sarcini, roluri și funcții ale familiei

Concluziile la care au ajuns în ultimii ani cercetarea pedagogică precum și dezbaterile politice atente la problemele stringente, evidențiază o reevaluare a rolului familiei, ca principala instituție de socializare a copilului. Familia exercită o influență foarte adâncă în viața copilului, încât urmele acesteia rămân, uneori, întipărite pentru toată viața în profilul moral-spiritual al acestuia. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influențează și modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe și susțin că acțiunea ei asupra persoanei e atât de mare, încât ea egalează acțiunea celorlalte grupuri sociale. Acesta este cu deosebire cazul cercetărilor care vin dinspre psihanaliză, psihologia socială și sociologie, susținând că familia este adevăratul laborator de formare a persoanei. Transformarea individului în persoană adică că un “individ cu statut social” este întâi de toate opera familiei. Cauzele care explică această influență a familiei asupra persoane constau în faptul că acțiunea familiei se exercită mai de timpuriu, și în faptul că multă vreme familia este calea prin care se canalizează oricare altă acțiune de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială a copilului.

Sarcinile, rolurile și funcțiile familiei presupun persistența unui raport existent între părinți și copii și între adulți apropiați (de exemplu: bunici, unchi, baby sitter etc.) și copii, atât sub aspectul calității cât și sub aspectul cantității relațiilor. Sub aspectul calității relațiilor este evident rolul pe care îl joacă trăirile părinților, abilitatea și armonia în gestiunea relațiilor interpersonale, dar mai ales competența lor educativ părintească. Prin aceasta se subliniază faptul că este necesar ca părinții să aibă abilități educative specifice, care nu pot fi achiziționate numai odată cu procrearea copiilor, dar pot fi de multe ori și rodul unor cercetări, studii sau implicări personale, atunci când nu derivă imediat din sensibilitate, intuiție sau bună înțelegere.

Se întâmplă foarte des ca un copil să fie sau singur în familie, sau numai în compania unuia dintre părinți și să petreacă multe ore din zi în fața televizorului. Singurătatea copilului și a părinților săi în societate, așa cum demonstrează și cercetările recente, tinde să fie tot mai extinsă nu numai datorită timpului scurt petrecut împreună de părinți și copii, dar și de cauza raportului însuși. Astfel de situații au atras atenția multor experți care nu au ezitat să scoată în evidență pericolele existente.

Fançoise Dolto, prezentând într-o manieră provocatoare volumul autoarei Jeanne Van Den Brouck, intitulat Manuale a uso dei bambini che hanno genitori difficili (Manual pentru copiii care au părinți dificili) face următoare remarcă: ”în timp ce educația unui copil durează cincisprezece poate chiar optsprezece ani, educația părinților poate dura o jumătate de secol și chiar mai mult…” De aici reiese că părinții au nevoie de sprijin în educarea propriilor copii. Așa cum este necesar ca să fie ajutați copiii ca să crească în respectul legalității, în maturizarea culturală și psihosocială personală, tot așa este indispensabil să considerăm că și părinții trebuie ajutați în găsirea strategiilor potrivite pentru îndeplinirea sarcinilor educative ce le revin.

Ca mică și specifică comunitate care a dat viață copilului, familia nu are dreptul să neglijeze cea mai prețioasă creație a sa, din punctul de vedere al integrării sale normale în societate.

Cercetătorul Shirley Zimmerman (1988) prezintă următoarele funcții de bază ale familiei:

Susținerea fizică și grija față de membrii familiei

Într-o familie sănătoasă copiii, adulții și cei în vârstă primesc cu toții îngrijirea și sprijinul de care au nevoie: mâncare, adăpost, îmbrăcăminte, protecție. Acolo unde familiile nu sunt capabile să furnizeze aceste servicii, membrii lor suferă și-și caută substitute în realitatea imediată, refugii care deseori sunt periculoase.

Creșterea numărului de membri prin naștere sau adopție

Societatea renaște prin familii. Pentru această funcție nu există nici un substitut.

Socializarea copiilor pentru rolurile de adulți

Familiile își pregătesc copiii pentru viață. Multe dintre ele reușesc să le insufle deprinderi, valori, atitudini, care să le fie utile pentru a obține o slujbă mai bună, pentru a contribui la progresul social.

Controlul social al membrilor – menținerea ordinei în cadrul

familiei și în grupurile exterioare acesteia. În familii indivizii își însușesc valori și comportamente pozitive și sunt criticați pentru cele negative.

Păstrarea moralității familiei și a motivației de a face performanță în familie și în alte grupuri

Din acest punct de vedere, familiile sunt cele ce mențin indivizii împreună și îi permit societății să funcționeze.

Producerea și consumul de bunuri și servicii.

Familiile se pot întreține singure, prin producerea de hrană, asigurarea sănătății membrilor ei. Ele joacă un rol vital în economia națională, prin faptul că se străduiesc să răspundă nevoilor membrilor lor.

Din moment ce, la această vârstă la care sunt așezate temeliile vieții omului, copilul este în mâinile părinților, este necesar ca aceștia să fie bine formați, mai ales echilibrați, pentru a-i putea ajuta pe copii, nu numai să nu le facă rău, să nu le provoace traume – lucru care se întâmplă din nefericire adeseori, nu numai să-i ferească de rău, ci să-i ajute pe copii care se nasc cu diferite predispoziții, într-o direcție sau alta, pentru a evita pericolele cu care se vor confrunta în viață și pentru a deveni, astfel, oameni corecți și echilibrați.

Mulți dintre părinți consideră că educația începe abia în clasa I, perioada preșcolară fiind în marea măsură pentru joacă. Este una din erorile fundamentale ale părinților, ale adulților, în general. Dimpotrivă, esențială pentru dezvoltarea viitoare este chiar perioada preșcolară, în care copilul, din păcate, este privit de unii părinți ca o jucărie drăgălașă și mai puțin ca o ființă care se luptă cu obstacole serioase.

Educația începe acasă și ține în mod esențial de influența organizată a familiei, la care, câțiva ani mai târziu, se va adăuga și cea a grădiniței. În plus, instruirea în familie are inestimabilul avantaj de a se desfășura într-un cadru firesc, familial, de cele mai multe ori spontan. De asemenea, atmosfera de învățare în familie este una impregnată de afectivitate. În familie copilul vrea să le știe pe toate din curiozitate, dar el dorește să știe mult mai multe lucruri din dragoste pentru adult, din nevoia de a se identifica cu acesta, din dorința de a se asigura de dragostea acestuia.

Rolului covârșitor pe care îl are familia este de a-i cultiva copilului forțele adaptative, prin folosirea tuturor mijloacelor pe care societatea de astăzi i le oferă, pentru a se desprinde de obiceiurile, mentalitățile și prejudecățile învechite.

Interesul marilor cercetători ai psihologiei omului se îndreaptă astăzi cu precădere către studierea vârstei copilului, ca fiind baza dezvoltării personalității omului adult. De felul în care se va realiza educația copilului aflat în prima fază a dezvoltării depinde viitorul societății de mâine.

Când avem în vedere impactul educației copiilor asupra personalității lor suntem interesați adesea de structura familiei. Una din bogățiile fundamentale mediului familial o reprezintă, fără îndoială, faptul că oferă deja în sânul ei confruntare permanentă între vârste – tineri și bătrâni, între statutele care există inevitabil în rețeaua de rudenie, între sexe, între personalități. Este necesar ca acest mediu familial – care a fost adesea prezentat ca ”democrație la scara cea mai mică” (Anul Internațional al Familiei, O.N.U., 1994) – să funcționeze realmente pe baza recunoașterii și respectului reciproc.

2.4. Familia azi și cerințele educative

În contextul unei societăți aflate într-o continuă, rapidă și uneori dramatică evoluție, ca aceea care se distinge în urma analizei ultimelor două decenii de istorie, familia sau mai bine zis rolul familiei, ca obiect de studiu a sociologiei familiei, a suferit schimbări semnificative. Așa cum afirmă Pier Paulo Donati în introducerea în Primul raport asupra familiei în Italia este nevoie de conștientizarea faptului că familia contemporană nu reprezintă ceva pur pasiv, ea demonstrează o dinamică proprie, o capacitate de răspuns, de adaptare și inovare care se cere să fie înțeleasă, susținută și încurajată în mod adecvat de instituțiile publice.

Una dintre caracteristicile fundamentale ale curbelor de învățare este că toate urcă foarte repede la început și apoi tot mai încet, mai târziu, având deci o accelerare negativă. Aceasta înseamnă că eficacitatea acțiunii mediului este foarte mare în primii ani, mică mai târziu și foarte mică după 25 – 30 ani, când totul devine fix și imuabil. Deci familiei îi revine astfel privilegiul de a-și exercita influența de la început. Acest privilegiu este dublat de un al doilea; acțiunea familiei nu este numai cea mai timpurie, dar multă vreme este și singura, având pe deplin monopolul, fiind singurul factor de socializare a copilului din perioada preșcolară.

O atitudine pedagogică și constructivă, ce trebuie apreciată de anumite instituții în diversele lor manifestări își găsește explicația în faptul că familia este capabilă să reacționeze și să contribuie la dezvoltarea societății, mai ales în aceste momente particulare de criză. Ea devine tot mai mult o instituție de stabilitate, de evoluție a societății, cu un rol educativ de nesubstituit în confruntarea cu noile generații.

Printre primii cercetători care s-au ocupat de problemele privind rolul complex și responsabilitățile educative ale părinților în societate se numără și Norberto Galli. El a propus pentru reflecție studenților săi potențialitățile educative de nesubstituit ale familiei și rolul pe care statul și colectivitățile, în diversele lor manifestări, ar trebui să-i aibă în susținerea acestora.

Trebuie însă menționat faptul că, există deja o preocupare de a căuta soluții în rezolvarea neajunsurilor mai sus menționate. La mulți educatori, la un număr tot mai mare de responsabili din instituții și la părinții implicați în social, a crescut conștiința privind necesitatea activității solidarității educative între familii, între familii și profesori, între familii și educatori implicați în teritoriu. S-a constituit astfel o rețea adecvată creșterii și maturizării tinerelor generații. Într-un astfel de context putem plasa înființarea unor proiecte de formare, privind responsabilitățile de părinte.

CAPITOLUL III

CLIMATUL FAMILIAL – FACTOR DETERMINANT ÎN FORMAREA PERSONALITĂȚII COPILULUI

3.1. Demnitatea în familie

Elementul fundamental de legătură în familie, între părinți și între părinți și copii este iubirea. De atmosfera din familie depind sentimentele de siguranță sau nesiguranță, fericire sau nefericire, dezvoltarea capacităților intelectuale și afective ale membrilor ei. Puține aspecte etice sunt gravate de prejudecăți cum este înțelegerea demnității membrilor familiei. Persistă confuzii și idei rigide, cu efecte nedorite, deopotrivă în plan educativ – referindu-ne aici la copii – cât și în plan practic, înțelegând bunul mers al întregii familii.

Familia contemporană, cunoaște schimbări importante, uneori dramatice, ce influențează în mare măsură dezvoltarea echilibrată și pozitivă a copilului.

Creșterea procentuală a familiilor monoparentale aduce schimbări majore în educația și dezvoltarea preșcolarului. Problemele existente în viața de familie sunt numeroase și complexe, de la lipsa banilor, atmosfera tensionată ce ajunge până la violență și până la situații critice generate de nivelul cultural și de educație scăzută a părinților. Toate acestea conduc la probleme de educație și dezvoltare a copiilor.

Este foarte important ca în familie să se respecte demnitatea fiecărui membru, deoarece prin respectul reciproc se traduce în practică iubirea adevărată, fără de care nu se poate realiza o educație eficientă. Soțul are demnitatea de cap al familiei, pe care nimeni nu i-o neagă. Dar este mare diferență între ceea ce ar trebui să fie această demnitate și ce înțeleg unii prin ea. Există soți care pur și simplu abuzează de calitatea lor de bărbați, de forța lor fizică, pentru a impune o autoritate față de soției și copii. În loc de a fi ocrotitorii familiei ei devin de fapt teroriștii familiei. Simpla lor prezență inspiră membrilor acesteia o frică inhibantă, care dă naștere în plan educativ la multiple efecte negative. Copiii ajung să aibă un caracter ascuns, presiunea psihologică la care sunt supuși se refulează în nedorite reacții compensatorii, iar mama se aliază – măcar în ascuns – cu copiii, familia divizându-se în două tabere. Când soția acceptă situația de mai sus, efectele se limitează la cele arătate. Dacă ea este însă o fire mai dârză, între cei doi soți va avea loc o nesfârșită înfruntare, presărată cu certuri aprige, reproșuri, poate uneori și cu lovituri. De unde provine tot necazul? Desigur, în primul rând, de la o înțelegere greșită de către soț a statutului său de cap al familiei. Într-adevăr, calitatea de cap al familiei nu exclude consultarea cu soția în problemele de familie, ci o presupune. Atunci când se iscă conflicte prin schimburi de păreri, într-un context sau altul, soții au datoria să analizeze bine argumentele aduse și, judecând obiectiv, să se ia decizii bune, evitând certurile prin restabilirea relației și a liniștii. Sfatul în familie nu poate fi niciodată rău, iar cine îl disprețuiește se lipsește de multe soluții mai bune decât le-ar fi adus singur. Desigur, într-o căsnicie există o împărțire a sarcinilor. Unor bărbați nu li se pare, spre exemplu, de demnitatea lor, de a ajuta un copil mic ce trebuie îngrijit, lăsându-l să sufere și să plângă până vine soția ca să-l îngrijească. Nici soțiile nu sunt scutite de erori în privința înțelegerii demnități lor în familie. Unele greșesc printr-un limbaj nepotrivit cu delicatețea cerută oricărei femei, cu atât mai mult atunci când este mamă și, implicit, educatoare a copiilor ei. Altele găsesc o ciudată traducere a ideii egalității în drepturi a femeii cu bărbatul, consumând băuturi alcoolice la fel ca bărbații băutori.

Printr-un fragment extras dintr-un discurs pentru familiile creștine al papei Pius al XII-lea reiese următoarea imagine a unei soții deosebite:

„Familia strălucește luminată de un propriu soare, care este soția. Ascultați cum vorbește și gândește Sfânta Scriptură despre ea: Harul unei femei harnice îi face bucurie soțului ei. Har peste har este femeia sfântă și modestă. Precum soarele ce răsare asupra lumii din înălțimile lui Dumnezeu, tot așa frumusețea unei femei virtuoase este podoaba casei sale ( cf. Sir. 26,13-16).

Da, soția și mama este ca soarele familiei. Însă ea este soare prin generozitatea și dăruirea ei, prin devotamentul ei constant, prin delicatețea ei trează și atentă la tot ce merită să facă fericită viața bărbatului și a copiilor. În jurul ei răspândește lumină și căldură. Și dacă se obișnuiește să se spună că o căsătorie este fericită atunci când fiecare dintre cei doi soți, încheind căsătoria, vrea să-l facă fericit pe celălalt, nu pe sine, pe de altă parte însă, acest sentiment nobil și această propunere, deși îi privește pe amândoi, este totuși mai întâi o virtute a femeii. Aceasta se naște cu sensibilitatea de mamă și cu înțelepciunea inimii, astfel încât, dacă primește amărăciuni, nu vrea să dea decât bucurii; dacă primește umiliri, nu vrea să dea decât demnitate și respect, asemenea soarelui care umple de bucurie dimineața cețoasă cu zorile sale și face să strălucească norii cu razele apusului său. Soția este soarele familiei prin claritatea privirii sale și abordarea cuvântului său. Ochii și glasul ei pătrund cu delicatețe în suflet, îl înmoaie, îl ating, îl ridică și îl scot din furtuna patimilor; îl cheamă pe bărbat la bucuria binelui și a conversației familiale, după ce acesta a lucrat o zi întreagă cu stăruință și adesea cu oboseală, fie în birou, fie pe câmp, fie în marile activități comerciale sau industriale. Soția este soarele familiei prin sinceritatea ei naturală și candidă, prin simplitatea ei demnă și prin demnitatea ei creștină și onestă; de asemenea prin reculegerea ei interioară și prin corectitudinea ei sufletească, precum și prin armonia ei subtilă a portului și a îmbrăcămintei sale , a podoabelor și a comportamentului său, în același timp rezervat și afectuos. Sentimente delicate, gesturi grațioase ale chipului, tăceri și surâsuri inocente, o mișcare condescendentă a capului îi dau grația unei flori alese și simple, care își deschide corola pentru a primi și a reflecta culorile soarelui. O, dacă ați ști ce sentimente adânci de iubire și de recunoștință trezește și imprimă o atare imagine de soție și de mamă în inima tatălui și a copiilor!”

Măsura respectării demnității în relațiile dintre soți se reflectă în atitudinea copiilor. Soțul care încalcă demnitatea celuilalt soț, prin cuvinte sau fapte, în fața copiilor, trebuie să se aștepte la unul dintre următoarele efecte: fie aceștia se vor solidariza cu părintele căruia i se încalcă demnitatea, revoltându-se contra celuilalt părinte, fie vor ajunge să-și desconsidere pe nedrept părintele înjosit.

Nu trebuie uitată nici respectarea demnității copilului de către părinți. De la o anumită vârstă, se instalează efectiv sentimentul rușinii. E bine ca sentimentul acesta să fie menajat chiar și de părinți. Sentimentul pudorii nu trebuie ironizat, ar fi o greșeală educativă categorică, dimpotrivă, trebuie încurajat și respectat în primul rând de părinți, pentru a deveni o trăire constantă și o deprindere practică.

În concluzie, în mica societate care este familia, respectarea demnității fiecărui membru este de cea mai mare importanță. Prin respectul reciproc și întrajutorarea necondiționată se traduce în practică iubirea în familie, fără de care nu există nici demnitate adevărată și nici educație eficientă.

3.2.Copiii în familiile dezbinate afectiv

Familiile dezbinate sunt mai multe decât s-ar crede la prima vedere. Pentru copiii din familiile dezbinate afectiv, primul efect practic de neînlăturat, îl reprezintă traumatizarea provocată de certurile și scandalurile dintre părinți. Este vorba de acea traumatizare fățișă, dramatică, cu care procesele de divorț îi lovesc pe copii, atunci când ei trebuie să-l aleagă doar pe unul dintre părinți, sau când frații se văd obligați să se despartă pentru totdeauna. Însă în cazul dezbinării afective este vorba de o traumatizare, cu consecințe ce rod neîncetat sufletul tocmai pentru că nu se pot exprima, mocnind în ascuns. Pentru că, firește, totul se petrece într-un cerc restrâns, într-un cadru închis. Copilul nu poate afla un sfat, o eliberare psihică, de nicăieri. Dacă ar mai discuta cu o rudă în acest sens, ar fi pedepsit de părinți pentru că a dezvăluit secretele familiei. Dacă s-ar adresa tatălui, va afla imediat, pe un ton sec și aspru, că numai mama e vinovată, iar dacă se va adresa mamei, va fi înștiințat, cu lacrimi și indignare, că numai tatăl e vinovat. Însă toate acestea nu țin loc nici de sfat și nici de mângâiere sufletească. De aici se ajunge foarte ușor la al doilea efect, anume la împărțirea familiei în două tabere. Copiii dezorientați, simțind nevoia de mângâiere și ocrotire vor alege, unul va merge alături de tata, iar altul de mama. Din acest motiv, nu e greu de înțeles, cât de fragmentată va fi educația copiilor. Copiii simt nevoia de iubirea statornică a părinților, de un climat cald și primitor. Dacă asemenea părinți ar înțelege valoarea armoniei din familie, precum și iubirea cu care sunt datori față de copiii lor, s-ar strădui, pe bună seamă, să elimine dezbinarea dintre ei și astfel să se bucure de roadele minunate ale armoniei familiei. Însă, o astfel de situație cere din partea soților recunoașterea greșelii, îndreptare, luptă permanentă cu amorul propriu și voință fermă de căutare permanentă a binelui aproapelui.

Studiu de caz

Vlad are acum 8 ani și a frecventat grădinița noastră 3 ani. Dezvoltarea lui fizică și intelectuală era normală. Era un copil foarte nervos, uneori agresiv cu colegii și isteric atunci când nu i se făcea pe plac. Părinții lui au divorțat și amândoi sunt plecați la lucru în străinătate. El locuia la bunicii din partea mamei împreună cu sora lui de 12 ani. De fiecare dată când părinții veneau acasă, aduceau copiilor diferite jucării interesante și multe dulciuri, încercând astfel să-și manifeste dragostea și grija față de copii. Vlad era foarte afectat de faptul că nu puteau să stea toți membrii familiei împreună. El era ocrotit și foarte îngrijit de sora lui și de bunica, având o educație aleasă de la bunica, deoarece aceasta a fost cadru didactic și știa cum să-l abordeze în momentele de dificultate.

În discuțiile purtate cu părinții, am încercat să le explic comportamentul și suferința copilului, subliniind faptul că momentele de bucurie sunt prea rare pentru copil, iar excesul de bunuri materiale nu poate substitui afectivitatea acestuia. De aceea, comportamentul lui impulsiv este justificat.

Ca educatoare, cunoscându-i motivele și durerea copilului, am avut mereu o atenție specială și cu multă răbdare i-am suportat capriciile ori de câte ori acesta se comporta ciudat cu ceilalți copii; l-am încurajat ori de câte ori îl vedeam trist. Am colaborat frumos cu bunicii, și cu părinții, deși mă întâlneam foarte rar cu aceștia din urmă. L-am încurajat permanent să nu-și piardă încrederea în părinții lui, să-i iubească și să-i respecte, chiar dacă aceștia nu se acceptă reciproc. Copilul fiind susținut și ajutat permanent să accepte situația din familie, încetul cu încetul, prin eforturi susținute, până la sfârșitul preșcolarității și-a schimbat comportamentul, manifestându-se normal în cadrul colectivității.

Consider că toate cazurile dificile întâlnite până acum, legate de comportamentele nedorite ale copiilor, sunt cauzate de mulți factori printre care: familii dezorganizate, familii monoparentale, dezbinarea dintre soți, plecarea unui părinte sau ambilor părinți în străinătate la lucru, copii lăsați în grija bunicilor sau rudelor care le satisfac toate capriciile și îi alintă.

Și după cum știm, fiecare copil este unic, fiecare situație trebuie înțeleasă și tratată diferit. Nu există o rețetă care se poate aplica la toți copiii care sunt capricioși sau nervoși. Cunoscând cauzele unui comportament sau altul, este necesar o colaborare permanentă cu cei ce se îngrijesc de aceștia. De exemplu unui copil nervos, trebuie să-i creăm o atmosferă liniștită și pașnică, evitând tonurile ridicate și cuvintele de reproș.

În continuare voi relata un alt caz despre un copil care a fost înscris la grupa mijlocie în cursul anului școlar, deoarece mama nu era mulțumită de grădinița la care era.

Radu avea 4 ani și 3 luni când mama a venit să insiste să fie primit la grădinița noastră. Ea mi-a povestit pe scurt situația ei, din care am dedus foarte repede că ea este deprimată și depășită de situație. Mama însă nu a menționat motivul transferului. Deși nu cunoșteam situația concretă am considerat că trebuie să încerc să ajut atât copilul cât mai ales pe mama acestuia.

Copilul se dezvolta fizic normal. Avea un comportament ciudat. Nu asculta de nimeni și făcea numai ce voia. Nu se integra deloc în programul zilei. Nu interacționa cu copiii din grupă și stătea mai mult sub masă, fiind mereu în căutarea insectelor, în special a păianjenilor. Avea un comportament foarte periculos. Dacă cineva acționa contra voinței lui atunci își descărca nervii lovind cu picioarele în obiectele din clasă și chiar în copiii din preajma lui. Observându-i problemele, îi dădeam jocuri de masă ori de câte ori stăteam la activități frontale pentru a nu-i deranja pe cei din jur. Nemaiîntâlnind un astfel de caz, am încercat, cu multă răbdare și tact, să caut soluții de a-i veni în ajutor. Situația era din ce în ce mai greu de suportat. Din discuțiile purtate cu mama și cu bunicii copilului am tras concluzia că acest copil nu a primit educație de la ai săi, fiind lăsat să facă tot ceea ce dorește și având la dispoziție totul. Vlad nu a cunoscut vreodată autoritatea părintească (autoritatea înțeleasă nu ca severitate ci ca prezența adultului care poate oferi siguranță și ocrotire). Pentru a-i veni în ajutor, am încercat adesea să intru în lumea lui să mă joc cu el, să-l provoc la discuție. De asemenea, am încercat să-i stimulez pe copii să intre în comuniune cu el, să se joace cu el, însă eforturile mele au fost zadarnice deoarece nu au fost susținute de familie. Un lucru îmi era clar, comportamentul copilului era justificat de comportamentul deficient al membrilor familiei. Ei nu au înțeles rolul lor și nici nu au acceptat să fie ajutați, și după un an și jumătate de eforturi zadarnice de integrare, pentru soluționarea problemei, copilul a fost mutat la o altă grădiniță.

Am dat acest exemplu pentru a menționa faptul că există cazuri care se pot ameliora printr-o colaborare permanentă și eficientă cu familia, dar există și cazuri care nu se pot soluționa, deoarece părinții nu acceptă realitatea lor și nici a copilului. O colaborare eficientă între părinți și grădiniță presupune încredere, înțelegere, confidențialitate, acceptarea situației și cere multă răbdare. Fără aceste valori, nu se poate ajunge la rezultate pozitive.

Anii de experiență în acest domeniu mi-au oferit numeroase ocazii de a-i ajuta pe părinți să intervină la timp în corectarea unor comportamente grave ale copiilor. Marea majoritatea problemelor provin din lipsa de timp a părinților de fi împreună cu copiii. Sunt mulți părinți care își cunosc responsabilitățile în familie, dar există și părinți care au nevoie de o formare ca părinte.

O altă problemă cu care mă confrunt este perioada de socializare. Copiii care sunt singuri la părinți, neavând ocazie să împartă lucrurile cu alții, manifestă un egoism exagerat. Adesea părinții sunt dornici să-și înscrie copiii sub 3 ani nu pentru că nu au cu cine sta copiii acasă , și pentru a-i obișnui pe copii de mici să împartă jucăriile cu alții, să se joace cu alți copii și să crească între copii. Este normal ca un copil care are frați să fie mai sociabil și maleabil. El a învățat deja în familie, în contexte diferite, ca să cedeze uneori și alteori să se impună pentru un lucru.

3.3. Neînțelegerile dintre părinți în educarea copilului

Părinții sunt primii educatori ai copilului și cei care au autoritatea cea mai mare asupra lor. Ca urmare, orice diferență de poziție din partea lor, pe plan educativ, va avea urmări negative asupra formării acestuia. Aceste neînțelegeri pot porni din faptul că tata și mama sunt două persoane distincte, formate în medii familiale diferite, având deci păreri proprii, privind educația copilului. Mai provin și din diferența de fire dintre soți. De obicei tata este mai aspru, iar mama este mai blândă, și de aici decurg ideile diferite cu privire la metodele de urmat. Mai intervine și cazul când unul dintre soți, de regulă tatăl, neglijează în mod conștient educația, o compromite în mod iresponsabil. Unele neînțelegeri sunt declarate, provocând adevărate certuri între soți, altele însă sunt ascunse și efectele lor negative ies la iveală mult mai târziu, uneori cu atât mai dramatic cu cât au fost ascunse vreme mai îndelungată. Există cazuri când, de exemplu, tații sunt bine intenționați, dar foarte exigenți cu copiii. Copilul temându-se de un asemenea tată, caută să-și ascundă greșelile în fața lui. Mamei fiindu-i milă de copil, devine complice cu el în a-i ascunde greșelile.

O altă formă de neînțelegere între soți pe plan educativ ar fi izbucnirea unor înfruntări deschise, chiar violente între soți. Unul este educat într-un fel, altul în alt fel. Aceștia ar trebui să discute între patru ochi ce ar fi mai bine pentru copil, să ceară sfatul unui educator experimentat, în loc să țină morțiș la părerile proprii. În această situație părinții nu au nimic comun cu educația. Ei, prin orgoliul lor reușesc să-și vâneze reciproc greșelile, și le impută unul altuia cât mai exagerat. Copilul care asistă la o astfel de dispută este preocupat cu cine să se alieze pentru a-și câștiga protecția. Așadar din neînțelegerile soților privind educația copilului nu câștigă nimeni.

3.4. Raportul dintre frați

În familie, copilul nu este ajutat numai de mama sau de tatăl lui. Unii specialiști afirmă că uneori copilul împrumută mult mai multe de la frații lui. Atunci când părinții creează o atmosferă potrivită în casă, jocurile, discuțiile, întreaga coexistență ajută pe copil să se dezvolte în cel mai bun mod. Între copil și părinți, între cei mici și cei mari nu poate avea loc un dialog edificator, așa cum poate avea loc între frați, chiar dacă aceștia uneori se ceartă pentru o jucărie sau pentru un alt motiv. Certurile dintre frați nu sunt întotdeauna rele, dacă părinții știu să abordeze pozitiv situațiile de conflict. În situații mai grave, când conflictele dintre frați se accentuează, părinții trebuie să acorde o mare grijă dreptății. Este foarte greu uneori ca părinții să se poarte cu dreptate față de toți copiii. Dar este foarte important de știut că atunci când părinții nu se raportează la fel față de toți copiii, vor crea traume. Copilul față de care nu se vor purta drept, se va izola, fără ca să vadă acest lucru în exterior. Când afirmăm că unii părinți fac deosebire între copii nu înțelegem că fac acest lucru prin reproșuri de felul: „ Tu nu ești copilul nostru, stai în colțul acela!” Se întâmplă adesea ca unul dintre copii să fie mai drăgălaș, mai vorbăreț, capabil să atragă atenția celor din jur, iar celălalt să fie neglijat, neluat în seamă pentru că toată atenția se orientează spre cel care spunem noi că este drăgălaș. Când un copil este mai drăgălaș decât celălalt, în mod spontan, fără să-și dea seama, părintele poate să-și manifeste preferință față de acesta, și pe celălalt (sau ceilalți) să-l neglijeze. Deseori afirmațiile de genul „ Vezi surioara ta ce cuminte și ascultătoare este, iar tu…!? O astfel de atitudine este ucigătoare pentru copii. Dacă părinții nu sunt egoiști vor avea grijă să fie față de toți copiii lor cât mai drepți posibil.

Există părinți care nu întotdeauna sunt sinceri față de copii pe motivul că aceștia nu înțeleg, nu trebuie să afle anumite lucruri. Copiii, și cei mici și cei mari, și cei drăgălași și cei mai puțin drăgălași, și cei bolnăvicioși și cei vioi trebuie să se simtă atât de firesc și de liberi în casă, în fața părinților, încât să poată spune, fără rezerve, tot cea ce vor să spună. Copilul nu trebuie să aibă rezerve atunci când vrea să spună ceea ce i s-a întâmplat. Când copilul nu se simte liber în fața tatălui sau a mamei cum poate să spună ce are de spus? Pentru copii este imperios necesar să poată vorbi liber. Să greșească, să exagereze, să fabuleze este foarte normal pentru vârsta lui. Este foarte important să se poată exprima lejer, iar părinții vor încerca, într-o manieră foarte delicată, să-i îndrepte, vor încerca să reformuleze ceea ce-a spus copilul, dar niciodată să nu-i răspundă copilului astfel încât, aceste să se teamă să mai vorbească, să se manifeste.

3.5. Două iubiri

În orice familie există două relații de iubire distincte: iubirea dintre soți și iubirea acestora față de copiii lor. Nu întotdeauna însă cele două iubiri se armonizează spre folosul lor reciproc, de aceea nu este deloc lipsit de interes să devină conștienți de greșelile care pot apărea și de impactul lor asupra raporturilor dintre cei doi soți, cât și asupra mersului normal al educației copiilor.

Unii părinți experți consideră că prima greșeală, dacă o considerăm în ordine cronologică, este aceea de a amâna venirea pe lume a primului copil. Nu este un secret pentru nimeni că femeia are sădită în firea sa înclinația spre maternitate. Neavând copii, resursele ei de afectivitate maternă caută să se manifeste printr-un transfer afectiv. De aceea, se întâlnesc spre exemplu femei care au o grijă exagerată față de un animal de casă, îngrijindu-l ca pe un copil. Există și femei care ar vrea să aibă un copil, dar nu pot și atunci înfiază un copil orfan, simțind că viața lor este oarecum pustie fără un copil, deși nu sunt singure, ele având un soț alături.

Unele mame afirmă în mod liber și deschis faptul de a vrea să nu ai copii de dragul unor calcule materiale, din comoditate, poate uneori din egoism, ori pentru a păstra neatinsă frumusețea fizică feminină și numai pentru sine iubirea soțului, toate acestea se răzbună mai devreme sau mai târziu. Iar răzbunarea e foarte diversă, lovind întotdeauna tocmai în scopul mărunt urmărit prin asemenea calcule. De pildă, o bunică care avea nepotul la mine în grupă și-a exprimat părerea făcând următoarea afirmație: „a-ți dori să-ți aranjezi mai întâi o situație materială cât mai bună este exact ca și cum ai merge spre o iluzie tot mai îndepărtată, și niciodată cei doi soți nu vor fi mulțumiți de nivelul material sau de confortul atins; treptata iubire dintre ei va fi sufocată de dorințele și interesele materiale, până când se vor trezi într-o zi ca doi străini într-o colivie aurită, fără a avea copii prin care iubirea dintre soți este regenerată. Cât despre frumusețea trupească, ea oricum se va risipi de la vârstă și atunci ce va mai rămâne dintr-o iubire care n-a știut să se întemeieze decât pe atât? În plus, fiecare bărbat simte nevoia de a avea un moștenitor, iar dacă nu îl are își va acuza soția.”

André Berge, directorul centrului psihologic al Academiei din Paris face următoarea afirmație: ”fiecare copil este unic, oglinda universului său familial”…El precizează: ”însă ceea ce primează și ceea ce imprimă mediului familial pecetea sa specifică este calitatea legăturii între părinți. Mulți autori au notat efectele supărătoare ale disocierii și ale tuturor formelor de discordie conjugală asupra dezvoltării copilului…)”. ( „Mediul familial”, în Psihologia copilului de la naștere la adolescență, p.288). Așadar, mulți părinți consideră că iubirea dintre soți, prin firea lucrurilor, se întărește datorită iubirii pentru copii. Între cele două iubiri este o completare firească, deoarece rostul familiei îl reprezintă, în primul rând, perpetuarea prin copii.

Dar nici iubirea dintre părinți și copii nu este scutită de greșeli, cu urmări evident negative pe plan educativ. Una dintre aceste greșeli este încercarea unuia dintre soți de a monopoliza iubirea copiilor, în detrimentul celuilalt. În felul acesta se deformează educația copiilor, care nu poate fi completă decât dacă au iubire și respect față de ambii părinți. Ce autoritate poate avea, de exemplu, un tată despre care mama are mereu vorbe disprețuitoare în fața copiii lor? Dar copiii nestruniți de autoritatea tatălui, ușor vor scăpa din frâul educației.

O altă greșeală o reprezintă gelozia unui părinte față de iubirea celuilalt părinte purtată copiilor. Pare ciudat, dar realitatea egoismului duce și la așa ceva. De pildă, o femeie poate avea impresia că soțul nu-i mai arată iubirea dinainte, rezervând prea multă iubire copilului și atunci se poate instala o ranchiună tainică în sufletul ei contra copilului. Partea cea mai rea, din punct de vedere educativ, este aceea că, prin căi la fel de tainice, copilul simte repede când unul dintre părinți ,,are ceva cu el”. Urmările unor astfel de situații sunt: neliniște, dezorientare și chiar efecte negative, cu cât mai mult copilul se socotește, deopotrivă, nevinovat și nedreptățit, cum de fapt și este.

O altă greșeală este și neglijarea de către un soț a oricărei afecțiuni datorate celuilalt soț, rezervând toată iubirea numai pentru copii. O asemenea convertire totală a unei iubiri în alta este o exagerare și poate slăbi afectiv bazele familiei sau, în orice caz, va influența negativ atmosfera din familie. Cele două iubiri au dreptul egal la existență, ele sunt complementare. Copiii se simt mai bine când observă că părinții se înțeleg și nu pretind pentru ei toată iubirea de care sunt capabili părinții. Cele două iubiri se vor manifesta pe deplin și constructiv într-o unică iubire, anume iubirea familială în care nu-și are locul decât dorința de a ajuta și de a face unul pentru altul întregul bine posibil, chiar cu sacrificiu, când este necesar.

Despre gelozie s-a scris mai mult în literatură decât în pedagogie. Aceasta poate fi numită o boală urâtă care produce multă suferință în familie. De obicei gelozia apare la unul dintre soți și se traduce prin suspiciune, neîncredere, interpretare forțată a unor aspecte firești ale relațiilor celuilalt soț cu alte persoane cu care intră în contact, reproșuri nejustificate, scene de mânie, injurii amenințări, șantaj și altele asemănătoare. În astfel de context copiii devin nervoși, închiși în sine și chiar agresivi.

Există cazuri unde gelozia apare din cauza copiilor. Înainte de a se naște un copil în familie, iubirea dintre soți nu este împărțită cu nimeni, pe când după ivirea copiilor, se împarte cu aceștia. Bine ar fi ca niciun părinte să nu cântărească iubirea acordată copiilor, deoarece iubirea este la fel de necesară ca hrana și căldura pentru un copil. Aceasta apare dintr-un sentiment de egoism necontrolat și nereprimat la timp, care nu acceptă un transfer prea pronunțat de iubire din partea celuilalt soț către copii. Consecințele acestui sentiment se răsfrâng asupra copilului, care este total nevinovat. De aici se ivesc conflicte între părinte și copil. Părintele afectat de această boală va reacționa foarte ușor împotriva copilului găsind mereu motive să-l persecute, chiar fără ca acesta din urmă să fie vinovat. Dialogul dintre un asemenea părinte devine din ce în ce mai dificil și se instalează o răceală în relația cu copilul, fapt care duce la dezbinarea întregii familii.

3.6. Codul comportării părinților față de copii

Unul dintre autorii renumiți în domeniul educației parentale, F. Dodson, a sintetizat câteva norme de conduită, pe care într-un amuzament serios, le-a înfățișat ca „porunci” (de felul celor din Vechiul Testament) esențiale pentru ocrotirea sănătății psihice a copilului în familie.

Tratați-i egal pe copii! Chiar dacă în sinea voastră pe unii îi iubiți ceva mai mult decât pe alții, nu o arătați niciodată. În caz contrar, dezbinați sufletește familia.

Educați-i în cerințele morale creștine! Una singură este morala adevărată, anume aceea cerută de Dumnezeu. Cine vrea să zidească sufletește, nu are alte ,,cărămizi” decât virtuțile, obligațiile și drepturile ei. Cine lucrează cu alte ,,valori” morale, croite după interesele omenești, cară apă cu ciurul.

Nu vă certați în fața copiilor! Ei vor fi puși în situația să aleagă între mamă sau tată, să judece în sinea lor între cei doi. aici decurge o slăbire a influenței părintelui ,,acuzat” în sinea lor și o supralicitare a influenței părintelui căruia copiii îi iau partea, cu efecte cam egal negative.

Unitate între părinți în cerințele educative! Părinții să se înțeleagă mai întâi asupra unor cerințe sau sancțiuni, apoi să le impună copiilor în mod unitar. În caz contrar, copilul va nesocoti cerința unui părinte prevalându-se de sprijinul celuilalt părinte, care nu o pretinde sau o respinge.

Descurajați răul care l-a biruit pe copil, dar nu copilul! Un copil cade lesne în greșeală, deoarece la el totul e în formare: caracterul, judecata chibzuită, experiența de viață etc. Este o greșeală la fel de mare să-l descurajezi sufletește când greșește, ca și aceea de a închide ochii în fața greșelii lui. Copilul trebuie încurajat să biruie greșeala care momentan l-a biruit. În orice eșec să i se explice cauza și să i se insufle curaj.

Răbdare. Un părinte fără răbdare va ajunge în educație la fel de departe ca un călător care pornește să treacă deșertul fără cămilă. Eșecul este garantat.

Arătați iubire copiilor, dar o iubire corectă! Ea înseamnă să le dați îngrijirea fizică, intelectuală și morală cuvenită, să nu-i răsfățați și să le sancționați greșelile. Pedeapsa de îndreptare este o formă a iubirii părintești.

Pedeapsa constructivă și prudentă. Nu folosiți ca metodă pedeapsa brutală, ci aceea care face apel la sufletul copilului, la conștiința lui, la înțelegerea vinovăției. Să se arate prudența ținând seama de vârstă, sensibilitate, temperament, diferite acțiuni fizice sau psihice.

Fiți model moral pentru copii! Copilul imită. Părinții sunt primul și principalul model. Trageți singuri concluzia.

Câștigați încrederea copilului! Dacă vă cere sfatul, înseamnă că aveți încrederea lui și puteți progresa în educație. (Arta educării copiilor și adolescenților în familie și în școală, pag. 4)

3.7. Libertatea – trăire esențială pentru fiecare om

Simeon Kraiopoulos în lucrarea sa Părinți și copii prezintă această temă astfel: „Libertatea este o trăire fundamentală, o realitate fundamentală și o stare lăuntrică esențială pentru fiecare om, chiar din primele momente din viață. Fericirea la care este chemat omul din prima clipă a existenței sale și până în veșnicie, în preajma lui Dumnezeu, se întemeiază pe libertate. Este cu neputință ca omul să poată deveni părtaș al bucuriei, al fericirii pe care o dă Dumnezeu dacă nu există portița libertății prin care va trece fericirea însăși”. Deci, părinții au datoria să-l ajute pe copil să trăiască liber, să se dezvolte liber. Ei trebuie să-l ajute pe copil să se miște liber. Este foarte normal ca un copilul mic să cadă, să facă un pic dezordine în camera, să se murdărească. Într-o oarecare măsură, fără a fi pus în pericol securitatea copilului, acesta trebuie lăsat să învețe prin intermediul consecințelor naturale ale propriilor sale acțiuni. De exemplu: când copilul refuză să mănânce la micul dejun, în ciuda tuturor îndemnurilor, părintele nu trebuie nici să-l forțeze, nici să-l amenințe și nici să se roage de el. Dacă timpul de masă a trecut, iar mama are alte treburi de făcut, masa trebuie strânsă în mod firesc. Mai târziu, când copilul va cere să mănânce, răspunsul mamei ar putea fi următorul: „ Îmi pare rău, dar masa va fi, ca de obicei la ora 12,00”. Astfel pedeapsa naturală pe care o va suporta copilul va fi foamea, consecință a propriei sale conduite. (Se exclud cazurile când copilul este bolnav sau are motive vizibile și justificate de a refuza mâncarea). Pericolul unei asemenea procedeu este legat de comportamentul adultului. Tonul nu trebuie să fie în niciun caz răzbunător sau marcat de satisfacție răutăcioasă atunci când acesta refuză să mănânce. În asemenea situații, copilului i se explică răbdător și pe un ton afectuos că există anumite norme pe care toți trebuie să le respecte ca să fie mulțumiți. Trebuie însă evitate extremele. Părinții nu-l vor lăsa pe micuț necontrolat în casă, pentru că va deveni dezordonat și pentru că poate să facă multe lucruri vătămătoare pentru el și pentru cei din jurul lui. Dar, așa cum nu trebuie să cadă în această atitudine extremă, tot așa nu trebuie să cadă nici în cealaltă extremă. Este, deci, nevoie ca acesta să fie lăsat să se miște liber, să alerge, trebuie să fie lăsat să facă el ceea ce poate face singur, aceste lucruri fiind dovedite din punct de vedere psihologic și pedagogic. Lipsa adevăratei iubirii față de copil îi va determina pe părinți să-l îngrădească pe copil pentru a nu produce anumite pagube sau pentru a-și atribui anumite merite, afirmând că au un copil ascultător și liniștit. Dacă există iubirea adevărată în sufletul omului, dacă nu este mișcat de stimuli personali care pornesc din iubirea de sine, oricine ar fi acesta, va găsi de fiecare dată modalitatea potrivită pentru a se comporta cum trebuie cu copilul mic sau cu copilul mai mare, pentru a-l ajuta, cu deosebire pe cel mic, să se dezvolte normal.”

Trebuie să subliniem faptul că părinții au obligația să-și îndeplinească datoria lor față de copii, respectând personalitatea lor, respectând libertatea ( fără a neglija securitatea lor) pe care Dumnezeu o dăruiește fiecărui om. De aceea, putem afirma că un părinte care își iubește cu adevărat copilul face un program cu care copilul a fost de acord și-l respectă. Într-o astfel de atmosferă toți membrii familiei se simt acasă și cursul vieții decurge normal.

3.8. Autoritatea părinților în educarea copiilor

Odată cu libertatea pe care părinții sunt datori să o acorde copiilor și pe care au obligația să o încurajeze, trebuie menționată nevoia de autoritate a părinților. Părinții sunt primii educatori ai copilului și cei care au autoritatea cea mai mare asupra lui. Ca urmare, orice diferență de poziție din partea lor, pe plan educativ, are urmări negative asupra formării copilului. Pentru copil, familia concentrează primul său univers afectiv și social. Trăsăturile și coordonatele personalității se cristalizează în raport cu modelul și natura situațională trăită în mod direct, nemijlocit, de copil, în mediul familial, iar atitudinea părinților are consecințe durabile asupra personalității în formare a acestuia. În general, cei doi părinți, deși implicați egal în procesul de educație, dețin roluri diferite. Mama asigură căldura afectivă, iar tata reprezintă autoritatea. Ambii asigură sentimentul de confort și securitate și ambii sunt responsabili de situația copilului în cadrul familiei, de optimizarea vieții de familie, încercând să îmbine cele două aspecte: atitudinea afectuoasă a mamei cu autoritatea sau exigența rațională a tatălui. În sens contrar, o viață de familie în care există mari diferențe de opinii în ce privește creșterea și educarea copilului, în care nu există unitate de cerințe și consecvență în atitudini, o viață de familie frământată de tensiunii, lipsită de afecțiune, cu conflicte ce pot genera acte de opoziție sau chiar de violență, va duce inevitabil la reacții de inadaptare, frustrări, la stări de dezechilibru afectiv ale copilului.

Viața copilului în familie sintetizează într-o manieră particulară aspectele sociale. Caracteristicile vieții în cadrul familiei sunt date de structura relațiilor ce se constituie la nivelul său, cât mai ales, de valorile pe care se întemeiază aceste relații pe care le promovează. De exemplu, dacă în familie există un climat bazat pe inegalitate între membrii ei, acest fenomen se repercutează negativ și asupra influențelor educative ale familiei, distorsionându-le sensul, astfel încât între societate și familie pot apărea uneori contradicții și discordanțe din punct de vedere al finalităților și cerințelor educative. Stilul specific cel mai des întâlnit în astfel de situații este cel autoritarist, în care sunt valorizate supunerea și respectul excesiv. Astfel de părinți nu negociază reguli și nici treburi casnice, ei cred într-o ierarhie familială strictă, cu tatăl, de obicei, în vârf, mama subordonată acestuia, iar copilul pe ultimul loc. Dereglarea climatului familial generează stări tensionale, blocaje sau disfuncții ale comunicării dintre părinți și copii, stări de insatisfacție, comportamente regresive, timiditate excesivă sau ostilitate.

Autoritatea este necesară deoarece caracterul copilului este în formare și nu are o înțelegere matură privind comportarea corectă și morală și este extrem de ușor influențabil. Întrucât el caută să-și manifeste personalitatea și, pe cât posibil, să și-o impună, va căuta să-și impună și influențele rele asimilate, uneori chiar în mod agresiv. În fața unei astfel de atitudini, iubirea blândă și înțelegătoare a mamei este cel mai adesea dezarmată și ineficientă.

Copilul mic este neputincios, așteaptă totul de la părinții lui, are foarte multă nevoie de autoritatea părinților. Există mulți părinți care au autoritate asupra copiilor lor și au capacitatea, dispoziția și curajul să organizeze în așa fel viața copiilor, să aibă o astfel de atitudine față de ei încât aceștia să se simtă bine, să simtă că au un suport concret pe care se sprijină. Există și copii care de foarte mici nu simt această siguranță, nu simt acea mână ocrotitoare care nu-i lasă să înainteze la întâmplare, ci simt mai curând o părăsire, simt în interiorul lor un gol imens. Este nevoie ca atitudinea părinților să se manifeste în așa manieră încât copilul, nu atât cu mintea, ci mai ales cu sentimentul să trăiască siguranța, să simtă protecția părinților.

Importante efecte negative provoacă și permisivitatea și toleranța excesivă. Ele generează o relativă destructurare a relațiilor de familie, fiind însoțită de o slăbire considerabilă a potențialului educativ al mediului familial. Ca și autoritatea excesivă, permisivitatea se concretizează în incapacitatea părinților de a se raporta adecvat la copil. Un copil care este răsfățat de părinți, mai târziu va deveni un răzvrătit. Copilul alintat, căruia părinții îi cedează de fiecare dată, nu se simte în siguranță pentru că are sentimentul că nu are unde să se sprijine – în ciuda mângâierilor și a cedărilor, în ciuda faptului că face continuu ceea ce vrea – tocmai pentru că nu există autoritate părintească.

Am prezentat aceste două aspecte negative ale climatului familial, generate de stilul parental autoritarist excesiv și cel permisiv excesiv și specifice familiilor în care relațiile nu se bazează pe egalitatea rolurilor, pentru a evidenția faptul că autoritarismul și toleranța excesivă sunt elemente-cheie în generarea unui anumit tip de climat familial.

Atunci când se naște un copil întreaga familie se bucură și își face planuri de viitor pentru acesta. Părinții în primii ani de căsnicie sunt capabili de eforturi mari pentru a asigura copilului tot ceea ce consideră ei necesar pentru creșterea și dezvoltarea armonioasă a acestuia.

Între copil și părinți trebuie să existe mereu o relație de încredere. Munca de educare cere multă răbdare, este o muncă de durată, cu trecerea treptată de la ușor la greu, de la simplu la complex, totdeauna ținând cont de particularitățile psihice ale copilului: temperament, sensibilitate etc.

Dezvoltarea echilibrată a copilului are nevoie pe de o parte, de afecțiune, pentru a se simți bine, pentru a fi înțeles, și pe de altă parte are nevoie de anumite cadre, de anumite reguli. Poate să se simtă puțin constrâns, dar în același timp, acestea îi dau sentimentul siguranței. Dacă copilul știe că părinții se interesează de el, că îl iubesc, că îi oferă ceea ce vrea, se va simți bine din acest punct de vedere, dar, pe de altă parte, dacă nu sunt impuse unele reguli nu va avea sentimentul siguranței, nu va avea siguranța că-l protejează de riscuri, de devieri. Acestea două sunt cele care asigură copilului o dezvoltare normală: iubirea pe de o parte, pentru a se simți bine, pe de altă parte, reguli și limite care să-l protejeze de pericole, pentru a avea sentimentul siguranței.

Există părinți care sunt foarte exigenți., ca și când copiii lor ar fi mari și ar gândi cu mintea lor. Gândind că pot face ceea ce fac ei, au cerințe absurde de la aceștia. De asemenea, este foarte grav, când cineva își compară propriul copil cu un alt copil, nu-și dă seama că celălalt copil poate fi altfel deoarece are alte posibilități, sau poate că are un părinte mai bun.

În societatea actuală însă, în familie se dorește relații la baza cărora stau respectul, egalitatea, toleranța și un climat familial cu valențe educative superioare. Ultimii ani au adus chiar o nouă percepție în privința influenței pe care o are familia asupra formării personalității, care este chiar mai mare decât s-a considerat.

Relația educativă părinte-copil este direct influențată de pretențiile manifestate față de copii: acestea nu trebuie să-i plaseze pe copii într-un rol cu prea multe constrângeri și foarte puține situații de a se desfășura liber, activ, opțional, cu inițiative proprii, deoarece atribuțiile influențează pozitiv personalitatea umană, numai atunci când ele oferă individului posibilități reale de afirmare, când angajează originalitatea și individualitatea acestuia.

Părinții sunt datori să organizeze viața copilului lor în așa fel încât acesta, pe de o parte, să simtă că este liber, iar, pe de cealaltă parte, să fie convins că nu trebuie să facă tot ceea ce vrea. Aceasta nu pentru că va fi pedepsit sau amenințat, ci pentru că nu le știe pe toate, pentru că este posibil să facă greșeli.

Copilul trebuie să știe că există cineva care are multă experiență, îl iubește, îi vrea binele, îl îngrijește, îl îndrumă bine. Este foarte necesar ca viața copilului să fie foarte bine organizată, fără însă să-i fie îngrădită libertate. Programul de masă, somnul, joaca, plimbarea ar trebui să decurgă după cum este fixat de părinți. Acest program trebuie organizat în așa fel, încât toate să-i slujească copilului. Copilul trebuie să nu se simtă obligat de a urma programul fixat de părinți. Unii părinți organizează viața copiilor lor în așa fel încât copiii se simt terorizați, iar acest mod nu ajută în niciun fel progresul copilului.

Mulți confundă autoritatea cu puterea. Puterea părintească provine din posibilitatea părintelui de a pedepsi și de a recompensa.

Copilul trebuie să știe că există o forță peste care nu poate trece, o forță care îi vrea binele și căreia trebuie să se supună. Autoritatea, așadar, este nu numai o condiție a educației, dar și o metodă educativă.

Ca și în alte cazuri, și în aplicarea autorității se poate greși în două moduri: prin defect și prin exces. Autoritatea greșește prin defect atunci când ignoră diferite abateri, când folosește unități de măsură preferențiale de la copil la copil fără o motivație serioasă și când se contrazice singură de la situație la situație. Prin exces, autoritatea greșește atunci când exagerează, insistând și în fleacuri, sufocându-l pe copil, nelăsând loc manifestării normale a personalității sale, dezvoltării ei firești.

În concluzie, cea mai potrivită este calea de mijloc, autoritatea fiind exercitată numai atunci când este cazul și numai în măsura necesară pentru a fi eficientă. Așadar, pentru a servi educației, autoritatea trebuie să fie rațională, iar în raționalitatea ei intră întotdeauna și prudența.

După părerea profesorului Anton Moisi, autoritatea educativă trebuie să respecte următoarele principii pentru a deveni eficientă:

Să dea exemplul propriei comportări a educatorului.

Să explice cu răbdare, pentru a-l face pe copil să înțeleagă rostul cerințelor.

Exercitarea autorității să fie modelată după priceperea copilului la diferite vârste și după sensibilitatea aparte a fiecărui copil.

Să nu se nesocotească nici o greșeală a copilului.

Să supravegheze prieteniile și timpul liber.

Să fie temperată de prudență și de iubirea care vrea doar să îndrepte răul, nu să-i facă rău copilului prin exces de pedeapsă.

Să deschidă o perspectivă de îndreptare copilului care a greșit , pentru a nu-l împinge spre deznădejde, ajutându-l să-și afirme corect propria personalitate.

Autorul afirmă că cele șapte principii sunt deosebit de importante, deoarece în cazul lor se greșește probabil cel mai des și nerespectarea lor compromite multe eforturi desfășurate pe alte laturi educaționale.

Viața în familie, valorile care sunt respectate și deci experiențele pe care copilul le realizează în colectivul familial depind așadar de felul în care părinții își exercită rolul de educator. Pentru copii, părintele, adultul din grupul familial reprezintă sursa securității și încurajării în orice situație nouă, neobișnuită. Apropiindu-se de sufletul copiilor, pătrunzând în felul propriu de a simți și a gândi a acestora, părintele devine confidentul și sfătuitorul propriului copil. Imaginea oferită de părinte copilului oscilează adesea însă între valori extreme: de la imaginea unei persoane atrăgătoare, care constituie un factor de stimulare al activităților constructive de ordin intelectual și social, la imaginea unei persoane ursuze, excesiv de autoritare, care prin intermediul numeroaselor interdicții impuse copilului reprezintă un factor de frânare a energiilor juvenile.

Consider că activitatea educativă din familie ar trebuie să urmărească într-o mai mare măsură adaptarea și totodată raționalizarea exigențelor, a cerințelor familiale la posibilitățile de înțelegere ale copiilor. Cerințele familiale, respectiv obligațiile, regulile, pretențiile, normele, exigențele ce se impun copilului, sunt multe și se exercită asupra copilului pe două căi: solicitare și interdicție.

Exigența rațională înțeleasă în emiterea unor reguli de către adult, reprezintă o condiție necesară, fără a fi însă suficientă, în realizarea unei comunicări optime în familie, dacă nu se desfășoară într-un climat afectiv de înțelegere și încredere reciprocă. Nevoia de răspuns afectiv din partea celor din jur, adică nevoia de a fi stimat, prețuit, respectat de semeni, ca și nevoia de autoafirmare reprezintă trebuințe fundamentale ale copilului, care îi asigură echilibru psihic și moral, acea siguranță de liniște interioară, și condiționează aderarea sinceră la viața de familie.

În concluzie, acțiunea educativă a adultului, respectiv a părintelui asupra copilului, făcută cu responsabilitate, seriozitate, exigență și afecțiune este cea mai bună cale de urmat în formarea personalității copilului, în procesul de însușire a unui comportament pozitiv.

CAPITOLUL IV

COPILUL ÎNAINTEA VIEȚII ȘCOLARE ȘI IMPLICAȚIILE EDUCATIVE

Motto:

„Eu sunt copilul. Tu ții în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuși sau voi eșua în viață! Dă-mi, te rog, acele lucruri ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!”

din Child”s Appeal

4.1.Tranziția și criza personalității

Anii copilului până la intrarea lui la școală se pot împărții în două perioade distincte: viața în familie (de la naștere până la 3 ani) și viața la grădiniță ( de la 3 ani până la 7 ani). Când intră la grădiniță, copilul deja are un trecut educativ, un profil al personalității deja conturat, astfel încât efortul educativ al grădiniței poate fi mult diminuat în efecte sau poate fi chiar compromis dacă se ignoră câștigurile ori lacunele acumulate în acest sens în familie.

Integrarea copilului în relație cu cei din jurul său este un aspect care interesează în mod deosebit educarea copilului până la 3 ani, iar ulterior în măsură și mai mare. Fără o asemenea integrare copilul va fi izolat, închis, care poate ușor aluneca spre egoism.

René Zazzo, profesor la Institutul de Psihologie al Universității din Paris și director al Școlii Practice De Înalte Studii din Franța, afirmă, cu privire la raportul dintre izolare și socializare, că evoluția copilului nu decurge de la o stare de izolare individuală la o stare de ființă socială, la care ar ajunge la maturitate. Din clipa în care este capabil să reacționeze la provocările mediului, adică chiar de la vârsta de 3 sau 4 luni, el aparține acestui mediu, intră într-un sistem de relații umane.

Pentru a dirija efortul oarecum instinctiv al copilului mic spre specializare, se cere, în primul rând, cunoașterea caracteristicilor acestei tendințe la vârsta respectivă.

Intrarea în grădiniță, prima experiență a vieții în comun, este o ruptură de viața și obiceiurile familiale, oricare ar fi ele. Acest mediu creează o gamă extinsă de relații noi cu copiii de aceeași vârstă și cu adulții, toți necunoscuți.

Perioada preșcolară sau vârsta de aur a copilăriei este vârsta unor mari achiziții psihocomportamentale fundamentale a căror calitate va influența în mare măsură nivelul de adaptare și de integrare a copilului în fazele următoare ale evoluției și dezvoltării lui. Vârsta preșcolară este o perioadă a descoperirii, copilul învață că există o lume interesantă dincolo de spațiul clasei și dorește să se implice în cunoașterea ei. Specialiștii consideră că procesul devenirii ca persoană unică, independentă și perfect funcțională își are rădăcinile în copilăria timpurie.

Vârsta preșcolară este temelia educativă a întregii vieți, chiar dacă, în mod firesc, copilul nu înțelege în mare măsură semnificația multor acte comportamentale care i se cer în acest scop. Datorită vârstei mici, educația preșcolară capătă un caracter specific, ea neputând fi îmbinată prea strâns cu instrucția. Aceasta nu înseamnă că nu există posibilități de instruire notabile la vârsta preșcolară, dimpotrivă, nu numai că ele există, dar se cer și extinse, intr-un mod care să îmbine inventivitatea educatorului cu prudența sa. Așadar, educatorul poate fi numit și educator și instructor, însă el rămâne în primul rând educator pentru vârsta preșcolară.

După aceste precizări legate de problema educației în raport cu instrucția la vârsta preșcolară, se ridică problema de unde trebuie început în rezolvarea numeroaselor aspecte pe care le implică. Pentru aceasta este necesar cunoașterea exactă a particularităților de vârstă, cu referire la aspectul lor educativ.

Abordând tema tranziției, putem observa că, de fapt toată copilăria și, în general, toată viața omului este o permanentă tranziție, o necontenită schimbare. Acest proces lent este uneori întrerupt de anumite momente de tranziție bruscă, de criză. Cea mai cunoscută și mai studiată este criza adolescenței. Însă ea nu este singura.

Prima criză este de fapt la vârsta de trei ani. Este vorba de o criză a personalității și a cărei debut, așa cum afirmă specialiștii, începe la vârsta de doi ani și jumătate. Această criză a fost descrisă de mai mulți autori care afirmă că este vorba de o dezechilibrare a reacțiilor, de o derută comportamentală și chiar de un regres, precum și de o căutare confuză de relații noi. Începând de acum se constată valorizarea progresivă a tatălui din motive de autoritate și de prestigiu social. Aceasta nu înseamnă că preferința afectivă a copilului pentru mama dispare sau cedează locul prim, ci tatăl este privit de acum cu alți ochi de către copil, deoarece nevoii de afecțiune pe care copilul o avea și continuă să aibă i se adaugă acum și un început de afirmare socială, tocmai datorită socializării copilului. Ea este de bună seamă cu atât mai presantă cu cât se petrece acum evenimentul intrării la grădiniță, având ca efect firesc o sporire a gradului de socializare a copilului.

Cu vârsta de trei ani se termină în general viața exclusiv familială a copilului. Trecerea la viața de grădiniță este un aspect foarte important pe plan educativ, deoarece produce uneori un șoc copilului.

Putem exemplifica numeroase cazuri când copiii, la începutul anului școlar, timp de mai multe zile la rând, dimineața pleacă de acasă, la îndemnul părinților sau bunicilor, cu dorința de a rămâne cu ceilalți copii la grădiniță, însă când să intre în sala de grupă încep să plângă și unii fac chiar isterie. Educatoarea, cu mult tact și înțelegere, se poate apropia de copii și îi determină să depășească acest moment. Soluția pentru astfel de situații stă în răbdarea educatoarei și stabilirea cooperării cu familia copilului în cauză. Din experiență pot afirma că răbdarea și perseverența educatorului sunt cu atât mai necesare cu cât fiecare an al grădiniței își are problemele sale. La trei ani, copiii sunt retrași, timizi și se încadrează cu greu în activitate. Sunt dezorganizați, spontani, nu au stabilitate, nu au deprinderi formate, nu sunt disciplinați.

Din discuțiile avute cu unii părinți, privind comportamentul copiilor în familie, am putut constata că părinții greșesc foarte des oferind copilului tot ceea ce acesta vrea să obțină, impunându-se în diferite moduri. Copilul, văzând că părinții cedează la insistențele sale, continuă să se manifeste la fel, ori de câte ori dorește să-și atingă scopul. În aceste cazuri părinților le lipsește experiența și nu știu să fie fermi cu propriul lor copil.

La 4 ani nu știu să se încadreze într-un program, știu să creeze conflicte între ei, se pârăsc, refuză îndeplinirea sarcinilor în grupul de joc, trec cu ușurință de la un joc la altul, uneori sunt nehotărâți în acțiune, în anumite momente ale activității și nu au stabilitate.

La 5 ani manifestă indisciplină atunci când nu au activitate, când nu sunt captați în acțiune, însă supravegheați și solicitați, ei capătă încredere în propriile forțe.

4.2. Rolul familiei în integrarea copilului la grădiniță

În abordarea aceste teme ipoteza de la care am pornit a fost aceea că există un raport strâns între capacitatea de adaptare a preșcolarului și educația primită în familie.

Concluziile la care am ajuns sunt următoarele:

timpul necesar asimilării statutului de preșcolar este proporțional cu cantitatea și setul de comportamente dobândite de copil în familie în etapa premergătoare preșcolarității;

existența unui contrast mare între conduitele copiilor proveniți din familii organizate și cei din familii dezorganizate;

diferențe apreciabile de conduite adaptative între copiii proveniți din familii normale și cei crescuți în creșe/cămine sau adoptați de părinți nelegitimi;

diferențe de ritm și potențial adaptativ între copii.

Ideea pe care vreau să o subliniez odată în plus este aceea a rolului covârșitor pe care îl are familia în a-i cultiva copilului forțe adaptative printr-un program elaborat cu grădinița și, dacă este cazul, cu specialiștii (medicul și psihologul). Părinții trebuie să folosească toate mijloacele pe care societatea de astăzi le oferă pentru a se desprinde de obiceiurile, mentalitățile și prejudecățile învechite și a înlesni științei de a pătrunde în viața de familie.

O constatare privind motivul neintegrării copilului la grădiniță ar fi greșeala unor părinți care depun toate eforturile să pună la dispoziția copilului totul, fac toate sacrificiile pentru ei și în schimb nu le cer nimic. Mulți copii sunt singuri la părinți și fiind foarte atașați de ei nu se pot deprinde ușor mediul cald și sigur din familie. Educatoarei îi revine rolul de a-i ajuta pe acești copii să se integreze, căutând soluții pentru fiecare caz in parte. Atunci când perioada de adaptare se prelungește pe o perioadă mai lungă, atunci mă întreb cine a greșit și ce aș mai putea face, după ce am epuizat toate metodele pentru a-l atrage pe copil la viața din grădiniță. Am avut cazuri când copilului i-a trebuit aproape trei luni ca să rămână la grădiniță fără bunica. Acest caz m-a determinat să consult specialiști de la care nu am primit niciun sprijin concret. Prin eforturi personale, cu mult tact și cu multă răbdare față de copil și bunică, care o sufocase pe fetiță cu afecțiunea ei, printr-o atenție și grijă deosebită, prin aprecierea oricărui act de bunăvoință al copilului, acesta, încetul cu încetul, după ce a căpătat încredere în el și în mine a putut rămâne în colectivitate și să se simtă bine cu copiii din grupă. Această situație m-a determinat să cercetez mai profund în cărți de specialitate, să consult specialiști și să discut cu alte cadre didactice. Am ajuns la concluzia că aceasta se întâmplă peste tot datorită unor exagerări ale părinților sau bunicilor.

Nouă, educatorilor, ne revine rolul de a discuta cu părinții copiilor, de a stimula comunicarea permanentă cu aceștia, de a informa membrii familiei cu privire la nevoile psihice și motrice ale copiilor, de a-i orienta către cunoașterea activităților din grădiniță, de a participa la derularea proiectelor tematice cu materiale necesare, având sarcina de a asigura transparența necesară în cunoașterea de către familie a nivelului de dezvoltare al copilului, dar și a căilor ce sunt de urmat privind prioritățile educaționale din familie.

4.3. A doua criză din jurul vârstei de 6 ani și rolul educatoarei.

După părerea specialiștilor, o atenție aparte se cere acordată perioadei cuprinsă între cinci ani și jumătate și șase ani, când are loc o nouă criză.

René Zazzo afirmă că imediat înaintea vârstei de șase ani, copilul devine impulsiv, excitabil și ca în toate situațiile de criză, copilul este excesiv de sensibil față de atitudinile corporale și de relațiile lui cu mediul. Are tendința să dramatizeze, exprimă cu tot corpul lui, prin reacții musculare violente, prin plânsete și prin râsete, toate gândurile și toate bucuriile lui, pe cele mari și pe cele mici. Fluxul emoțiilor îl face incapabil să-și frâneze și să-și nuanțeze comportarea. Este harnic, dar dezordonat; este întreprinzător, dar este incapabil să ducă ceva până la sfârșit; este agresiv, dogmatic și autoritar.

În această situație, educatoarea trebuie să dea dovadă de finețe, intuiție și suplețe pentru a-l ajuta pe copil să depășească această vârstă, care se complică ușor la intrarea în clasa I. Este necesară colaborarea cu învățătoarea care îl va prelua pe copil. Atât educatoarea cât și învățătoarea au nevoie de colaborarea părinților. Educatoarea trebuie să ajute dezvoltarea diferitelor facultăți ale copilului, fără oboseală, fără constrângere, fără exces de zel, făcându-l să simtă bucuria activității. De asemenea, trebuie să dea copilului încrederea în forțele proprii prin solicitări dese și recompense. Trebuie să se mențină o legătură strânsă cu familia, realizându-se și o instruire a familiei.

CAPITOLUL V

MODALITĂȚI DE COLABORAE ÎNTRE GRĂDINIȚĂ ȘI FAMILIE

5.1. Prezentare generală

Pentru reușita actului educațional derulat la grupă, munca educatoarei trebuie continuată de familie. Educatoarea trebuie să-i convingă pe părinți să păstreze unitare cerințele adresate preșcolarilor cu cele formulate în grădiniță.

Educatorii trebuie să recunoască rolul determinant al familiei în educația copilului. Parteneriatul grădiniță-familie trebuie să pornească de la aceste adevăruri. Părinții sunt în mod necesar partenerii educatoarei, fiind cei care își cunosc cel mai bine copilul.

Grădinița este un mediu special satisfacerii trebuințelor de comunicare ale copiilor. Lucrul acesta nu este imediat perceput ca atare de către familie și de aceea există o anumită stare de neliniște atât la părinte, cât și la copilul pe care îl aduce pentru prima oară la grădiniță. Și cadrul didactic încearcă o anumită emoție atunci când îi primește pe nou-veniții. În ce măsură vor reuși familia și copilul să comunice cu educatoarea este o problemă de timp, de răbdare și de limbaj. Toleranța în comunicare, absolut necesară, este una din îndatoririle esențiale ale cadrului didactic.

Magdalena Dumitrana, autoarea cărții „Copilul, familia și grădinița” prezintă câteva reguli de cooperare necesare și utile atât cadrului didactic cât și părintelui pentru a reuși să stabilească și să mențină o relație de comunicare favorabilă și stimulatoare pentru copil:

Nu presupuneți nimic, nu vă formați opinii înainte de a asculta;

Verificați-vă prin contactul direct de comunicare sentimentele, intuițiile (care se pot dovedi corecte sau nu);

Rezistați tentației de a judeca după primul contact;

Acceptați că există unele diferențe culturale, mai mult sau mai puțin accentuate, între familie și grădiniță; aceste diferențe pot determina erori de interpretare;

Păstrați-vă calmul și simțul umorului în situațiile în care credeți că există un potențial conflict datorită lipsei de comunicare ori erorilor ei.

Aceeași autoare menționează faptul că este bine ca educatoarele să țină seama de următoarele elemente de la venirea copilului în grădiniță sau chiar de la prima întâlnire cu părintele să-și înscrie copilul, pentru stabilirea unei bune comunicări:

Educatoarea trebuie să evalueze rapid mediul socio-cultural din care provine copilul (obiceiuri, norme de comunicare, tipuri de salut pe care copilul le folosește sau nu). Trebuie să ia cunoștință de cadrul etnic și religios în care se desfășoară viața familială a copilului și să realizeze că pot exista norme de limbaj și conduită în mediul educațional al grădiniței care ar putea fi interpretate greșit de familie sau de copil. Comunicarea directă cu familia în acest sens va facilita, în mod evident, comunicarea cu copilul.

Educatoarea trebuie să asigure că ceea ce așteaptă ea de la copil (îndeplinirea obiectivelor educaționale) se întâlnește cu așteptările părinților, să se convingă că nu există incompatibilități de viziune privind educația și că părintele cunoaște programul și scopul instituției de învățământ preșcolar.

Oricare ar fi dificultățile de comunicare sau de înțelegere dintre educatoare și părinte, dintre educatoare și copil, niciodată educatoarea nu trebuie să ridice tonul, să repete iar și iar aceeași informație ori să manifeste prin comportamente non-verbale (surâs lipsit de amabilitate, grimasă, ridicare din umeri etc.).

Pentru comunicarea între diferite culturi prima barieră ce trebuie trecută este cea legată de limbă și de utilizarea ei mai mult sau mai puțin corectă, de unde și numeroase posibile erori de comunicare, înțelegere și cooperare.

Pe de altă parte, trebuie admisă existența normelor, atitudinilor, concepțiilor de viață specifice fiecărei culturi și civilizații. Ele trebuie cunoscute și respectate.

Orice sistem de educație rămâne neputincios dacă se izbește de indiferența sau de opoziția părinților. Părinții trebuie implicați permanent în viața grădiniței nu numai atunci când se ivesc probleme. Educatoarea are rolul de a crea mediu adecvat și prielnic pentru interacțiune și dezvoltare, de pe poziții egale, a colaborării sale cu familia. Părinții și educatoarele au responsabilități egale în ceea ce privește dezvoltarea unei colaborări. Colaborarea, respectul, acceptarea diferențelor și căutarea intereselor copiilor formează bazele unei bune colaborări. Atât varietatea cât și frecvența ocaziilor în care familia și cadrele didactice colaborează, vor veni în întâmpinarea diverselor nevoi ale copiilor. Este necesar menținerea unui climat destins, realizarea unei comunicări libere despre activitatea copilului în grădiniță, despre comportamentul acestuia cu ceilalți. Educatoarea trebuie să-i convingă pe părinți să păstreze unitare cerințele adresate preșcolarilor cu cele formulate în grădiniță.

Modalitățile de comunicare pot fi variate: discuții în cadrul ședințelor cu părinții , discuții particulare, comunicarea prin mesaje scrise și afișate la avizier sau trimise personal părinților, dar și modalități de comunicare prin implicarea directă a părinților în programul de participare a familiei la educația din grădiniță.

Avantajul implicării părinților în viața copilului în grădiniță constă în:

cunoașterea comportamentului propriului copil în relație cu ceilalți;

înțelegerea rolului său de partener în educație alături de educatoare;

însușirea unor cunoștințe despre dezvoltarea preșcolarului, despre particularitățile de vârstă;

vor învăța să se implice și acasă în educația copilului;

vor cunoaște prietenii copiilor, chiar ei personal se pot împrieteni cu alți părinți care au aceleași preocupări în educație;

vor aprecia timpul suplimentar petrecut alături de copilul său.

Conform noului curriculum, implicarea părinților în activitățile din grădiniță are un rol important în procesul de creștere a unui copil sănătos, instruit și educat. Părintele nu poate lipsi din acest cerc educațional, el este partenerul-cheie în educația copilului, iar relația familie-grădiniță este hotărâtoare.

În vederea construirii și dezvoltării unor relații de comunicare sănătoase între grădiniță și familie, o serie de inițiative, având forma unor proiecte concrete de formare a părinților, au fost derulate la nivel național și local. Unul dintre proiectele de mare anvergură privind educația părinților a fost „Educați așa”, inițiat la nivel național și desfășurat în mai multe județe, între care se numără și Suceava.

5.2.Dezbateri în cadrul ședințelor cu părinții

În fiecare an la începutul anului școlar îmi planific tematica ședințelor în funcție de vârsta copiilor și în funcție de propunerile părinților.

Pentru grupa mică, prima ședința de la începutul anului școlar are rolul de a ne cunoaște și de a ne organiza activitățile împreună astfel încât să putem răspunde nevoilor copilului. Uneori se întâmplă ca părinții să nu vină cu nicio propunere, fiind preocupați de grijile lor zilnice, considerând că nu sunt necesare aceste întruniri. Pentru a-i provoca la discuție vin cu o întrebare de genul :” A fi părinte este o profesie sau nu”. Uneori primesc răspunsuri, alteori părinții sunt rezervați și așteaptă ca să fie prezentată o anumită temă legată nevoile și comportamentul copiilor de vârstă preșcolară.

Aceste ședințe au menirea să informeze părinții privind aspecte de dezvoltarea armonioasă a copilului, dar mai ales pentru a da posibilitatea părinților de a relaționa cu cei din grup, exprimându-se liber atunci când au neclarități sau doresc să primească informații.

Din discuții și din chestionare reiese faptul că pentru majoritatea părinților din grădinița noastră timpul constituie cea mai mare problemă, deoarece nu reușesc să fie împreună cu copii lor decât foarte puțin. Acest lucru se resimte în comportamentul copiilor. Aceștia nu duc lipsă de nimic din punct de vedere material, însă ceea ce este mai important la această vârstă nu se poate realiza, cu toată bunăvoința, decât într-o măsură foarte redusă. Această lipsă de comunicare între copii și părinți constituie pentru educatoare un impediment în a-și atinge obiectivele educaționale. Adesea numărul participanților la ședințe este redus, deoarece există dezinteres la unii, iar alții sunt condiționați de programul de serviciu. Situația mai sus prezentată m-a determinat să caut alte modalități și soluții de cooperare.

5.3. Discuții particulare

Acest mod de informare are rolul de a aduce la cunoștință aspecte din viața copilului din grădiniță și din familie. În general, părinții se preocupă de educația copilului și se interesează de comportamentul acestuia în colectivitate. Ei descriu programul copilului acasă, preocupările principale ale acestora, comportamentul și relația copilului cu fiecare membru în parte. Din discuții reiese că mulți copii își petrec timpul la calculator sau la televizor. Aceștia sunt orientați în a-și petrece timpul în acest mod pentru a nu-i deranja pe adulți în activitatea lor. Educatoarea trebuie să informeze părinții care nu cunosc consecințele în dezvoltarea și în comportamentul copilului. Copiii, fiind la vârsta imitației, nefiind capabili de discernământ, preiau multe atitudini negative pe care le transpun în viața lor. Greutate pe care o întâmpin constă în faptul că aceștia sunt dezordonați, foarte nervoși și alintați. Pentru a diminua aceste dificultăți, cu multă delicatețe încerc să stabilesc împreună cu părinții unele cerințe comune. Dacă aceste cerințe nu sunt aplicate, copilul profită de situație și nu se rezolvă nimic. De aceea este nevoie de consecvență și perseverență.

Cât privește abordarea părinților cu copii cu deficiențe, aceasta constituie o problemă foarte delicată și destul de dificilă.

Trebuie să menționez faptul că a lucra în învățământ este o vocație care implică o mare responsabilitate. Am ajuns la concluzia că puțini sunt cei din afara sistemului care înțeleg câte eforturi trebuie să facă cadrele didactice nu doar în clasă, dar și în afara orelor de program. De câțiva ani se observă o schimbare în comportamentul copiilor, nu a tuturor, dar a marii majorități și acest fenomen se pare că este în dezvoltare. Este vorba de copiii cu CES. Mă voi referi la copiii hiperactivi. Constat cu durere că copilul hiperactiv nu mai este vorbărețul de altă dată care nu avea stare, dar care până la urmă se liniștea, ci cel care zi de zi, pune parcă mai mult răbdarea educatoarei la încercare, și nu numai a ei ci și a colegilor săi.

În ce constă hiperactivitatea ?

Hiperactivitatea este în legătură cu deteriorarea sistemului nervos central, dar poate fi la fel de bine cauzată și de stresul emoțional. Unii copii prezintă această stare de neobosită superactivitate în mod constant, urmare nu a bucuriei sau a neliniștii, ci a faptului că părți din creierul lor sunt afectate.

Hiperactivitatea desemnează un comportament exuberant și ușor excitabil asociat cu o activitate musculară excesivă. O persoană hiperactivă se poate caracteriza prin reacții emoționale puternice, impulsivitate, agresivitate, dificultăți de concentrare și susținere a atenției, agitație psihomotorie, vorbire în exces, dificultăți în a desfășura activități individuale.

Deși copiii normali pot avea și ei unele din aceste simptome, ceea ce caracterizează hiperactivitatea este gradul și frecvența considerabil mai mare cu care se manifestă. Cunoscând caracteristicile acestui sindrom, pentru a putea face față cazurilor, am considerat că este necesar încă de la înscriere să aplic chestionare pentru a cunoaște, în general, din ce medii provin majoritatea copiilor, nu pentru a refuza pe cei care au o situație grea, dar pentru a vedea cu ce copii pornesc la drum și cum pot să-mi organizez eu viața, în așa fel încât să fac bine celor care îmi solicită ajutorul.

Bazându-mă pe o experiență de 12 ani de muncă cu preșcolarii, neavând studii de specialitate, și nici experiență de mamă, dar făcând parte dintr-o instituție de viață consacrată, care are ca misiune principală educația, dornică fiind să ajut pe cei care sunt în dificultate, am continuat să mă perfecționez pe acest plan, participând la cursuri de perfecționare ori de câte ori aveam posibilitate și prin studiu personal, citind cărți care tratează omul atât din punct de vedere psihologic cât și spiritual.

În fiecare an am solicitat părinților să completeze chestionare, și prin discuții directe, am aflat date prețioase despre familie și despre modul în care se desfășoară o zi a copilului acasă. Am ținut ședințe cu părinții ori bunicii, dar și discuții mai ales pentru cazurile speciale. Când am sesizat că există probleme de orice gen, am încercat să înțeleg situația, și cu mult tact, am atenționat părinții să evite anumite greșeli, iar dacă a fost cazul, i-am orientat la specialiști.

Una dintre problemele acute cu care mă confrunt constă în dificultatea părinților de a accepta ideea că au un copil cu cerințe speciale și această problemă eu nu pot să o rezolv. La un sondaj de opinii, am aflat pentru ce își aduc copiii la noi la grădiniță. Unii părinți au afirmat cu multă sinceritate spunând : „ deoarece nu aveți familie și aveți mai multă răbdare cu copiii”. Din experiență pot să spun că răbdarea se câștigă în timp, însă nu poate soluționa toate problemele. Este adevărat că am mai mult timp la dispoziție pentru copii și pentru consiliere, dar acest lucru nu este suficient. În unele cazuri grave cu care m-am întâlnit ( mă refer la copiii cu ADHD) nu am putut fi de folos deoarece nu este de competența mea. Ceea ce am încercat cu multă răbdare, tact și rugăciune, în astfel de cazuri, am reușit să-i ajut pe unii părinți să-și accepte copilul și să pună în practică ceea ce specialiștii consideră că este bine.

5.3.Cursul pentru părinții „Educați așa”

Educația familiei și educația părinților se adresează în principal părinților și prevede întărirea rolurilor acestora în acțiuni în favoarea educației și păstrării coeziunii familiei; are și un caracter preventiv, fiind constituită din elemente de educație aplicate individului încă din copilărie în vederea devenirii unui bun partener de cuplu și de părinte. Ea se deosebește de consilierea cuplului, care se referă la păstrarea relațiilor maritale și rezolvarea diferitelor situații de criză între părinți. În majoritatea situațiilor, familia și grădinița colaborează foarte strâns pentru a asigura prin eforturi comune o educație de bună calitate. Sunt numeroase însă și cazurile în care familia acționează uneori contrar direcțiilor conturate de grădiniță, uneori din lipsă de informare, alteori din nepricepere sau dezinteres. Pentru a realiza o educație de calitate în grădiniță este necesară o comunicare continuă și de calitate între cadrele didactice și părinți privind problemele și dificultățile întâmpinate de copii, aspectele asupra cărora este necesar să se insiste prin exerciții ori prin exemple pozitive și încurajări. Comunicarea și deschiderea din ambele părți, pentru a sprijini dezvoltarea și buna educație a copilului, aduc beneficii pe termen lung în dezvoltarea personalității acestuia.

Implementarea acestui program de educație a părinților la nivelul grădiniței noastre a venit în sprijinul părinților care întâmpină greutăți în educarea copiilor.

Metoda „Educați așa” are la bază o modalitate de lucru cu părinții și este inițiată de Institutul Olandez pentru Bunăstare. Aceasta presupune organizarea sistematică, consecutivă și unitară a unor ședințe cu părinții, fiecare ședință abordând o temă de mare interes în abordarea copilului în familie. Prin diverse exerciții la care părinții participă direct se obține conștientizarea acestora asupra puternicei influențe pe care experiențele din copilărie le au asupra dezvoltării personalității viitoare a copilului. Deoarece copilul petrece cea mai mare parte a timpului în familie, părinții au influența cea mai mare asupra modelării psihicului acestuia.

Cursul este un mod de informare educațională preventivă și de sprijin pentru părinți. El se adresează lucrului cu părinții, în general, dar mai ales cu părinții cu situații deosebite, exceptând părinții care au copii cu cerințe speciale. Prin „părinți cu situații deosebite mă refer la acei părinți care întâmpină greutăți în educarea copiilor din diferite motive: lipsa timpului fizic de a se ocupa de copii, nivelul de instruire redus, venituri modeste, familii numeroase, cartiere cu puține locuri de joacă, șomaj, loc de muncă nesatisfăcător și alte probleme sociale. Scopul acestor întruniri are în vedere realizarea unei bune relații de comunicare între părinți și copil, prevenirea unor greșeli de educație și a consecințelor manifestate în comportamentul copilului, însușirea de câtre părinți a abilităților de bază prin care pot influența comportamentul copilului, evidențierea unor procedee eficiente de educație, constând în atenția pozitivă din partea părinților, mai multe aprecieri, recompense, restricționarea pedepselor fizice. Ceea ce doresc să prezint în continuare este modul concret în care proiectul poate fi valorificat pe termen mediu și lung pentru formarea părinților.

Ca instructor pentru părinți, am început munca propriu-zisă cu părinții dornici de participare, în urma citirii afișului expus. Grupul era constituit din 12. persoane, dintre care 2 bunici, iar celelalte mămici. Participanții au urmat un program adecvat, adică precis delimitat. Formarea a durat 5 săptămâni, derulându-se întâlniri săptămânale a câte 2 ore, fiecare săptămână având o tematică specifică:

Acordarea atenției și aprecierea

Stabilirea limitelor și cum să spunem NU (interdicții)

Ignorarea și izolarea

Pedepsirea

Evaluarea

Majoritatea situațiilor de învățare s-au realizat prin joc de rol și studii de caz (analiza unor situații prezentate video). Părinții au avut teme pentru acasă asupra cărora se informau, sugerau o derulare a faptelor și erau dezbătute la întâlnirea următoare. Fișele de observare au fost completate cu informații concrete, iar situațiile descrise cât mai explicit. Aceste teme au oferit participanților posibilitatea să observe atent comportamentul copiilor pe parcursul unei săptămâni și să exerseze modele de reacție la comportamentele copiilor. În acest fel, părintele era pus în situația de a discerne și de a alege conștient modalități de reacție la situații diferite. De asemenea, acest exercițiu le-a dat posibilitatea părintelui să conștientizeze mai profund relația cu copilul său și să o gestioneze mai bine. Discutarea temelor a oferit participanților posibilitatea de a confrunta anumite idei și opinii, vorbind despre copii lor. La sfârșitul fiecărei ședințe s-au distribuit broșuri tematice: Acordați atenție copilului, Recompense, A spune NU și a interzice, A ignora, Izolarea, Pedepsirea

Accentul a căzut pe încurajarea comportamentelor pozitive ale copiilor și evitarea pe cât posibil a pedepselor.

Ceea ce mi s-a părut relevant pentru proiect și eficiența acestuia a fost utilizarea fișei de observare a copilului și autoevaluarea pentru părinți. Acest instrument concret a pus în evidență tendința comportamentală specifică copilului și reacțiile părinților la actele celor mici.

Bunicii s-au exprimat mai puțin deoarece atitudinea lor față de copil nu poate să fie ca a unui părinte, însă s-au bucurat în momentele de împărtășire și și-au exprimat bucuria că au putut descoperi lucruri care sunt atât de importante în educarea copilului, în special consecvența de care trebuie să dea dovadă în fața unui comportament nedorit.

Aplicarea fișei de evaluare pentru părinți, după terminarea cursurilor, evidențiază stabilirea pe termen lung a cunoștințelor dobândite și a abilităților formate.

Ultima temă abordată a fost „Evaluarea cursului”. Și această ședință s-a desfășurat sub formă de joc, fapt care i-a determinat pe părinții să-și exprime mai ușor opiniile privind aspecte pozitive și cele negative. Toți participanții au menționat faptul că niciodată nu au avut posibilitatea ca să poată experimenta împărtășirea de grup, ceea ce le-a fost de mare folos, deoarece au putut învăța unii de la alții. Un alt efect pozitiv al cursului, menționat la sfârșit, a fost aceea că prin temele pentru acasă au conștientizat mai mult nevoile copilului și punând în practică metodele sugerate în cadrul ședințelor au descoperit importanța lor în reglarea comportamentului copilului lor.

5.4. Participarea părinților la viața din grădiniță.

Printre accentele noi prezentate în curriculumul revizuit se număr și rolul familiei ca partener în aplicarea prezentului curriculum.

Părinții trebuie îndemnați să cunoască și să participe în mod activ la educația copiilor desfășurată în grădiniță. Ei participă la luarea deciziilor, la activități în sala de grupă și, în general, la viața grădiniței și la toate activitățile și manifestările în care acesta se implică.

Conform acestor cerințe, la nivelul grupei pe care o conduc, am organizat activități în care au fost invitați părinții atât ca observatori cât și ca participanți la rezolvarea unor sarcini împreună cu copiii.

În cadrul proiectului tematic „Primăvara” având subtema „Natura se trezește la viață” părinții împreună cu copiii au procurat grâu, pământ și ghiveci și au participat la un experiment în cadrul activității de Știință unde au semănat grâu, urmând ca în fiecare dimineață să observe împreună procesul de creștere. Copiii au fost fericiți pentru că părinții i-au ajutat la acest experiment. De asemenea, părinții și-au exprimat bucuria de a fi cu copiii pentru rezolvarea unor sarcini, rămânând impresionați de metodele utilizate de modul cum se lucrează azi cu copiii și de atmosfera din grădiniță. Astfel fiind implicați și părinții în activitatea propriu-zisă au putut observa reacțiile copiilor, etapele unei activități și cunoștințe ce pot fi dobândite de copii la o astfel de activitate.

Introducere………………………………………………………………………1

CAPITOLUL I: Copilul – valoare centrală a societății românești contemporane……………………………………………………………………3

1.1. Copilul – componentă importantă a societății contemporane……………3

1.2. Copilul în centrul unei griji speciale a colectivității………………………4

Copilul – resursă umană a viitorului……………………………………8

CAPITOLUL II: Familia contemporană și provocările ei…………………..12

2.1. Conceptualizarea familiei ………………………………………………..12

2.2. Familia – instituție fundamentală pentru viața oricărei societății……….13

2.3. Tipuri de familie și funcțiile ei ……………………………………………15

2.4. Sarcini, roluri și funcții ale familiei………………………………………16

2.5. Familia azi și cerințele educative…………………………………………20

CAPITOLUL III: Climatul familial – factor determinant în formarea personalității copilului…………………………………………………………21

3.1. Demnitatea în familie……………………………………………………..21 3.2.Copii în familiile dezbinate afectiv…………………………………………24

3.3. Neînțelegerile dintre părinți în educarea copilului………………………28

3.4. Raportul dintre frați………………………………………………………29

3.5. Două iubiri………………………………………………………………..30

3.6. Codul comportării părinților față de copii……………………………….33

3.7. Libertatea – trăire esențială pentru fiecare om…………………………..35

3.8. Autoritatea părinților în educarea copiilor……………………………….37

CAPITOLUL IV: Copilul înaintea vieții școlare și implicațiile educative..43

4.1.Tranziția și criza personalității…………………………………………….43 4.2. Rolul familiei în integrarea copilului la grădiniță……………………….46

4.3. A doua criză din jurul vârstei de 6 ani și rolul educatoarei………………48

CAPITOLUL V: Modalități de colaborare între grădiniță și familie……..49

5.1. Prezentare generală……………………………………………………….49

5.2.Dezbateri în cadrul ședințelor cu părinții…………………………………52

5.3. Discuții particulare………………………………………………………..55

5.4.Cursul pentru părinții „Educați așa”……………………………………..55

5.5. Participarea părinților la viața din grădiniță……………………………59