Comunicare Si Impactul Social Prin Mass Media
Comunicare și impactul social prin mass media
Cuprins:
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. PRECIZĂRI TEORETICO-METODOLOGICE PRIVIND COMUNICAREA PRIN MASS MEDIA
1.1 Caracteristicile comunicării de masă – tip specific de comunicare interumană
1.2 Esența noțiunii de mass media: definiții și funcții
1.3 Demersul mediatic al mijloacelor de comunicare din Moldova după declararea independenței
CAPITOLUL II. SPECIFICUL COMUNICĂRII PRIN MASS MEDIA
2.1 Promovarea imaginii de țară prin prisma activității comunicativ-informative a instituțiilor mediatice
2.2 Efectele activității mass media în spațiul public
CAPITOLUL III. REFLECTAREA FEONOMENULUI POLITIC ÎN CONȘTIINȚA MASELOR PRIN MASS MEDIA. Studiu de caz
3.1 Mass media în contextul realizării actului politic
3.2 Comportamentul mediatic vis-a-vis de pluralismul de interese ale opiniei publice
3.3 Televiziunea – creator al opiniei publice prin reflectarea intereselor și acțiunilor politice
CONCLUZII și RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I. PRECIZĂRI TEORETICO-METODOLOGICE PRIVIND COMUNICAREA PRIN MASS MEDIA
1.1 Caracteristicile comunicării de masă – tip specific de comunicare interumană
La momentul actual, transformările de ultimă oră, fără precedent, înregistrate în domeniul comunicării, au imprimat acestora un puternic caracter concentraționist atât pe plan național, cât și la nivel internațional. Ele reflectă nevoia de comunicare și abstractizare a individului, precum și necesitatea trecerii la o nouă etapă de percepere și interpretare a valorilor fundamentale ale omenirii.
Comunicarea este un proces extrem de complex: ea se realizează prin intermediul mai multor feluri de limbaje, poate fi perturbată de diferiți factori, depinde de contextul în care are loc, este specifică fiecărui individ, poate avea loc la diferite niveluri. Anumite procese mentale și atitudinile noastre fac ca atunci când comunicăm să nu avem “mințile deschise” ci, de fapt, să ne “uităm” unii la ceilalți prin niște “filtre” perceptuale.
În limba română, cuvântul a intrat cu forma ,,cuminecare” cu sensul cultural de ,,a împărtăși, a face ceva să devină, prin luarea de cunoștință, un bun comun, a deveni părtaș la ceva, a unifica”, preluând ulterior și neologismul ,,comunicare” cu sens laic, polisemantic, care definește modul de organizare a existenței sociale și a realizării raporturilor interumane. E semnificativ faptul că, până în prezent, termenul și-a păstrat conotația inițială. Astfel, Dicționarul explicativ al limbii române stabilește un proces și o relație cognitivă în definirea acestui act, a comunica înseamnând: ,,a face cunoscut, a da de știre; a informa, a înștiința, a spune; a pune în legătură, în contact cu…; a vorbi cu…; a fi în legătură cu…; a duce la…”.
Abordarea conceptului de comunicare, de-a lungul timpului, de către numeroși specialiști, a condus la o proliferare nemaipomenită a definițiilor acesteia, dat fiind domeniul vast de aplicabilitate; multitudinea sensurilor atribuite de diverse domenii ale științei; caracterul polivalent, plurisemantic și ambiguu al termenului; diversitatea contextelor în care se manifestă comunicarea: social, cultural, politic, economic; existența a mai multor tratări științifice: teoretice, empirice, analitice, globaliste etc., prin prisma multiplelor curente; varietatea formelor comunicării în funcție de diversitatea criteriilor lor de clasificare.
Conform afiramațiilor lui I-O. Pînișoară, definițiile comunicării pot fi împărțite în: definiții de natură instrumentală, care descriu comunicarea prin componentele sale, așa cum se produce aceasta și definiții de natură analitic-investigativă, care încearcă să observe comunicarea dincolo de activitatea strictă de transmitere-receptare a unui mesaj. În conformitate cu opinia V. Marinescu, comunicarea reprezintă o caracteristică fundamentală a existenței, ,,un mecanism esențial al socializării și o formă de interacțiune – ea fiind procedeul de negociere a acțiunii sociale, baza construcției omului ca individ social”, ,,ansamblul proceselor prin care se efectuează schimburi de informații și de semnificații între persoane aflate într-o situație socială dată”, ,,un proces de înțelegere între oameni cu ajutorul transferului de informație, sub forma mesajelor, prin intermediul unor canale specifice”.
Potrivit specialiștilor în domeniu S.Bălănică și I.Chiru, comunicarea reprezintă ,,un mod fundamental de interacțiune psiho-social a persoanelor, realizat în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup”, ,,ansamblul proceselor fizice și psihice prin care se efectuează operația de punere în relație cu una sau mai multe persoane în vederea atingerii unor anumite obiective”.
Prutianu Ș. o consideră ,,un proces tranzacțional, unul de predare – primire, în care se schimbă semnificații, idei, dar și energii, emoții, sentimente sau chiar bunuri, fie de la un individ la altul, fie către un grup restrâns, fie către publicul larg”. Sub acest aspect, comunicarea presupune, mai întâi de toate, un dialog, o bipolaritate și o reversibilitate a elementelor sale: emițător – receptor.
Mucchielli A., specialist reputat în științele comunicării, susține că ,,comunicarea înseamnă influență”. Această viziune asupra comunicării, pe care o împărtășim și noi, este susținută de G.Commarmond și A.Exiga, psihologi și sociologi experimentați. Ei evidențiază în semnificația termenului influențele reciproce între persoane care, în opinia lor, înseamnă ,,contact”, crearea unei legături sau invers. Pe aceeași poziție se află și alți experți, care o definesc drept ,,o interacțiune prin care subiecții schimbă mesaje, ating obiective specifice, dirijează și controlează activitatea unei persoane sau a unui grup, se influențează reciproc și așteaptă reacții de răspuns”.
Merită menționată și opinia specialistului în domeniul comunicării, Stanton N., care susține că prin intermediul procesului de comunicare se urmăresc întotdeauna patru scopuri principale: ,,să fim receptați (auziți sau citiți), să fim înțeleși, să fim acceptați, să povocăm o reacție (o schimbare de comportament sau de atitudine)”.
În continuare vom sublinia faptul că comunicarea este un proces de mare complexitate, dificil de descifrat, ceea ce impune simplificarea lui pentru a-l putea înțelege. Acest proces cu verigi sensibile se realizează în două etape semnificative:
prima etapă o reprezintă transferul unui gând, idee sau ordin de către emițător către receptor. Aceasta presupune: exprimarea ideii ce urmează să fie transmisă; codificarea ei sub forma unui simbol, capabil să exprime un mesaj; transmiterea mesajului codificat de la emitent la receptor prin canalul ales (vizual, auditiv, tactil, electronic);
a doua etapă constă în transformarea de către receptor a mesajului primit. Aceasta presupune decodificarea mesajului, adică descifrarea simbolului transmis și interpretarea, adică explicarea sensului acestuia. Comunicarea este reușită atunci când mesajul primit este înțeles exact așa cum a fost el conceput de către emitent. Adesea se constată că sensul unui mesaj a fost deformat din motive fiziologice sau psihologice. Aceste filtre afectează percepția și interpretarea, dându-le o semnificație total sau parțial diferită față de cea a emitentului. Procesul se încheie cu feedbackul, prin care emitentul verifică dacă mesajul s-a înțeles corect sau a fost filtrat. Verificarea se poate face fie direct, prin răspunsul imediat al receptorului sau prin simboluri, fie indirect, propagat sau întârziat prin efectele practice ale mesajului.
Etapizarea procesului de comunicare
Desfășurînd cele menționate mai sus, vom spune că există cineva care inițiază comunicarea, emite un mesaj – EMITENTUL (E) și altcineva căruia îi este destinat mesajul –DESTINATAR (D)/PRIMITORUL (P). Acesta din urmă ar putea să recepționeze mesajul, este deci PRIMITOR, sau nu, fiind astfel doar DESTINATAR. Există numeroase diferențe între “a spune” și “a comunica”, sau între “a auzi” și “a asculta”. “A spune” este un proces într-un singur sens, iar “a comunica” presupune transfer de informație în ambele sensuri. Atunci când vorbim despre comunicare avem în vedere trei componente ale acesteia: comunicarea exteriorizată, care cuprinde acțiunile verbale și neverbale observabile de către interlocutori; metacomunicarea și intracomunicarea, care sunt componentele neobservabile direct ale comunicării. Componenta observabilă [CO] a procesului de comunicare se poate manifesta în mediul de comunicare oral prin vorbire și ascultare, iar în cel scris, prin scriere și citire; procesele de inpout de informație sunt ascultarea și citirea, iar cele de output, vorbirea și scrierea. Metacomunicarea [MC] (meta înseamnă în limba greacă “dincolo de”, “în plus față de”) se referă la sensul perceput al mesajului, la “mesajul despre mesaj”; este ceea ce înțelegem noi, dincolo de cuvinte. Intracomunicarea [IC] este procesul de comunicare la nivelul sinelui prin care “comentăm” un mesaj primit, ne argumentăm nouă înșine, ne răspundem la întrebări, ne admonestăm, “vorbim” cu noi înșine.
MESAJUL este un element complex al procesului de comunicare din mai multe motive, dintre care: prezența etapelor de codificare {C} și decodificare {D} parcurse la nivelul lui E și respectiv P, de la gânduri, sentimente, emoții, la “ceva” constituit în formă transmisibilă; transmiterea pe diverse căi a acestui “ceva” și recepționarea lui, etape în care pot interveni perturbații; contextul fizic și psiho-social în care are loc comunicarea; dependența modului de recepționare a mesajelor de deprinderile de comunicare și de abilitățile mentale ale comunicatorilor; faptul că mesajul are cel puțin două dimensiuni, conținutul, care se referă la informații despre “lumea” lui E și a lui P, și relația, care se referă la informații despre corelarea dintre aceștia. Așadar, deoarece nu răspundem direct la stimulii pe care îi recepționăm cu ajutorul organelor de simț (imagini, sunete sau senzații), ci acestora le atașăm mai întâi sensuri și simboluri pe baza cărora răspundem, pot apărea diferențe majore între mesajul transmis și mesajul primit. FEEDBACKUL este o formă specifică de mesaj cu funcțiuni aparte, putând fi o reacție la mesajul inițial, poate fi solicitat, acordat sau utilizat.
Mesajele se pot transmite prin intermediul limbajului VERBAL (cu ajutorul cuvintelor), a limbajelor NEVERBALE (care folosesc ca mod de exprimare altceva decât cuvintele ca , de exemplu, limbajul corpului, al spațiului, al timpului și al lucrurilor) și al limbajului PARAVERBAL, care este o formă vocală de limbaj neverbal (de exemplu, tonalitatea și inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale). Limbajele neverbale apelează la toate simțurile noastre. Astfel, mesajele neverbale pot fi nu numai auzite ci și văzute, mirosite, simțite sau gustate. S-a constatat că omul se exprimă în proporție de 7% prin limbaj verbal, de 38% prin limbaj paraverbal și 55% prin limbaje neverbale.
Vorbindu-se despre comunicarea interumană se obișnuiește chiar să se spună că omul este o ființă multisenzorială care comunică în permanență și care, uneori, vorbește. Sensul acestei afirmații este legat tocmai de multitudinea de posibilități pe care le are omul de a comunica și de proporția în care folosește aceste posibilități. Este unanim recunoscut faptul că impresia pe care ne-o facem asupra unei persoane întâlnite pentru prima oară, încă din primele minute ale unei conversații, se bazează pe interpretarea limbajului neverbal și paraverbal, nu pe cuvintele pe care le auzim. Este de asemenea o certitudine faptul că, dacă mesajul verbal îl contrazice pe cel neverbal, îl vom lua în considerare, instinctiv, pe cel neverbal. COMUNICAREA NEVERBALĂ este complexă și subtilă, putând să “traducă” și să transmită chiar informații din domeniul meta- și intracomunicării și să-l dein limbaj paraverbal și 55% prin limbaje neverbale.
Vorbindu-se despre comunicarea interumană se obișnuiește chiar să se spună că omul este o ființă multisenzorială care comunică în permanență și care, uneori, vorbește. Sensul acestei afirmații este legat tocmai de multitudinea de posibilități pe care le are omul de a comunica și de proporția în care folosește aceste posibilități. Este unanim recunoscut faptul că impresia pe care ne-o facem asupra unei persoane întâlnite pentru prima oară, încă din primele minute ale unei conversații, se bazează pe interpretarea limbajului neverbal și paraverbal, nu pe cuvintele pe care le auzim. Este de asemenea o certitudine faptul că, dacă mesajul verbal îl contrazice pe cel neverbal, îl vom lua în considerare, instinctiv, pe cel neverbal. COMUNICAREA NEVERBALĂ este complexă și subtilă, putând să “traducă” și să transmită chiar informații din domeniul meta- și intracomunicării și să-l determine pe interlocutor să “simtă” sensurile nemărturisite ale mesajului.
Așadar, mesajele în sine, izolate de sursa lor, nu sunt complete; semnificația mesajului se află în emitentul acestuia, în tot ce putem sau nu putem observa din comunicarea lui. “Drumurile” ipotetice, “căile” urmate de mesaje se numesc CANALE DE COMUNICARE și acestea pot forma la rândul lor, printr-o anumită ordonare, rețele de comunicare de diferite tipuri și forme. MEDIUL COMUNICĂRII poate fi oral sau scris, în funcție de modalitatea de comunicare pe care o folosim: vorbim-ascultăm-observăm, deci comunicăm în mediul oral, sau scriem-citim, deci folosim în comunicare mediul scris. SUPORTUL TEHNIC al canalelor comunicării cuprinde toate mijloacele tehnice care pot veni în sprijinul procesului de comunicare, cum sunt: telefonul, calculatorul, faxul, telexul, mijloacele audio-video. Adeseori se întâmplă să nu reușim să transmitem interlocutorului ceea ce am dorit, sau nici măcar să nu ne dăm seama de acesta, și să constatăm din acțiunile lui că am fost înțeleși greșit. De ce se întâmplă acest fenomen, în ce constau aceste perturbații sub formă ZGOMOTE, BARIERE SAU FILTRE care interferează cu o comunicare exactă ? Lista lor este foarte vastă și variată. Perturbațiile pot să fie atât de natură externă, care apar în mediul fizic în care are loc comunicarea ca de exemplu stimulii vizuali, întreruperile repetate cauzate de un telefon care sună în permanență, cât și de natură internă ca, de pildă, factorii de natură fiziologică, perceptuală, semantică, interpersonală (de relație cu interlocutorul) sau intrapersonală (care țin, de exemplu, de imaginea de sine). Ele pot să fie generate de contextul fizic, psihic, organizațional și socio-cultural.
În continuare vom menționa că marea diversitate a formelor de comunicare solicită încadrarea lor în anumite clasificări utilizînd mai multe criterii, și anume:
a) În funcție de direcție: Descendența. Comunicarea descendentă urmează, de obicei, relațiilor de tip ierarhic, derulîndu-se de la nivelul managementului de vîrf către nivelurile de execuție. Conținutul ei este dat de decizii, reglementări, instrucțiuni, transmiterea de sarcini, solicitarea de informație. Ascendența. Comunicarea ascendentă constă în transmiterea de mesaje de către subordonați sefilor direcți și, succesiv, nivelurilor superioare ale managementului. Prin ele se vehiculează rapoarte, cereri, opinii, nemulțumiri. Prin intermediul comunicărilor ascendente managementul de nivel superior se informează asupra stării morale a personalului, asupra obstacolelor din calea comunicărilor, nivelului și formei abaterilor înregistrate cel mai frecvent. Orizontală. Comunicarea orizontală sau laterală se stabilește între persoane sau compartimente situate la același nivel ierarhic. Diagonală. Comunicarea diagonală este posibilă în ocaziile în care membrii organizației nu pot comunica prin celelalte canale.
b) după modul de transmitere: Verbală. Nonverbală. Scrisă.
c) dupa modul de desfășurare: Reciproc directă. Comunicarea reciproc-directă (față în față) este apreciată de practicieni ca fiind cel mai eficient mod de a construi o relație de lucru. Fiind bidimensională ea permite E să evalueze pe loc modul în care a fost primit mesajul. În functie de reacțiile R mesajul poate fi repetat, reformulat iar conduita poate fi și ea rapid adaptată. Acest tip de comunicare se folosește pentru transmiterea unor mesaje delicate care antrenează sensibilitățile și susceptibilitățile personalului. Reciproc indirectă. Comunicarea reciproc-indirectă se realizează prin telefon, radio –și din ce în ce mai mult – prin televiziunea interactivă. Cel mai frecvent utilizat este telefonul. Are avantajul că se pot comunica mesaje presante în mod rapid și prezintă dezavantajul lipsirii comunicării de o mare parte din mesajele nonverbale. Unilateral directă. Comunicarea unilaterală directă se regăsește în cazul transmiterii de ordine, mesaje care nu cer raspuns, dar și în cazul unei categorii de reuniuni, ședinte de informare. Unilateral indirectă. Comunicarea unilaterală indirectă se realizează prin intermediul scrisorilor, filmelor, discursurilor. Scrisorile sunt considerate un tip deosebit de comunicare.
În continuarea ideii de mai sus, vom spune că în funcție de autori, comunicarea se împarte după cum urmează: unii arată că există două tipuri de bază ale comunicării -verbală și non-verbală, fiecare dintre ele beneficiind de o dublă ipostază: într-un singur sens sau în ambele sensuri. În acest sens, până în prezent, comunicarea verbală rămâne a fi principala formă de comunicare. Circa 70-75% din schimbul total de informații este realizat verbal, ceea ce se datorează interactivității, facilității, rapidității, flexibilității, confortului în utilizare, costurilor reduse, avantajului de a obține un răspuns prompt și de a observa pe loc efectul produs de mesaj etc. În acest tip de comunicare contează mult modul de adresare – scurt, clar, cuprinzător și, neapărat, convingător, pentru ca mesajul să-și atingă ținta. Condiția realizării eficiente a comunicării verbale o constituie cultivarea abilităților respective. Or, capacitatea de a construi un mesaj verbal clar și bine structurat depinde de următoarele variabile: exactitatea și stăpânirea cunoștințelor; modul clar și deschis de abordare; ordonarea ideilor; calitatea demonstrației și forța de convingere; capacitatea de a dialoga.
Într-un alt sens, majoritatea mesajelor transmise produc efecte și prin informația nonverbală. Statisticile arată că canalul verbal ocupă circa 35% din totalul comunicării, restul 65% (uneori chiar 75%) fiind ocupat de canalul nonverbal, centrat pe manifestări afective, efecte, persuasiune și manipulare, mai puțin pe funcția cognitivă a gândirii umane. Cele mai utilizate argumente care amplifică forța de persuasiune sunt mesajele paraverbale și limbajul corpului, decorul biroului, modul de utilizare a timpului, spațiului, îmbrăcămintea, comportamentul involuntar etc. Dat fiind că adesea comunicăm neintenționat, gradul de conștientizare a comunicării nonverbale este destul de redus.
Bernard Voyenne susține că există patru moduri sau modele de comunicare. în opinia sa acestea sunt: comunicarea directă; comunicarea indirectă; comunicarea multiplă; comunicarea colectivă.
Comunicarea directă presupune o formă completă de comunicare, actul comunicării realizându-se prin mijloace de transmitere a informațiilor astfel: One-to-one (de la o persoană către altă persoană); One-to-many (de la o persoană către mai multe persoane); Many-to-one (de la mai multe persoane către o persoană); Many-to-many (de la mai multe persoane către mai multe persoane).
Comunicarea indirectă a reprezentat trecerea de la faza culturii orale la faza culturii vizuale, provocând o "ruptură între lumea magică a auzului și lumea indiferentă a văzului". Caracteristicile acestui tip de comunicare constau în lipsa apropierii fizice, care nu mai este obligatorie ca în cazul comunicării directe;
transmiterea informațiilor poate fi în lanț cu posibilitatea declanșării de ecouri asupra indivizilor sau grupurilor; răspunsul (feed-back-ul) este mai lent decât în comunicarea directă.
Se poate vorbi de comunicarea multiplă odată cu apariția tiparului, care a revoluționat istoria comunicării. Caracteristicile sunt cele ale comunicării indirecte cu deosebirea că, de această dată, numărul mesajelor este mai mare și ele sunt transmise razant, prin propagare. De altfel, inventarea tiparului a introdus în procesul de comunicare posibilitatea multiplicării mesajelor într-un anumit număr, implicit fidelitatea informației, propagarea ei în lanț și caracterul multidirecțional al difuzării.
În cazul comunicării colective, emițătorul și receptorul nu mai sunt indivizi, ci grupuri, care sunt alcătuite la rândul lor din indivizi și grupuri mai mici. Mesajele sunt multiple și numeroase, ele trebuind să treacă, în mod obligatoriu, printr-un organ de informare, care este mass media. Din acest motiv, atât mesajul, cât și comunicarea se socializează, adică devin colective.
În continuare, reieșind din afirmațiile E.Porumb, vom spune că comunicarea îmbracă două forme – interpersonală și intrapersonală – care se construiesc pe baza a două tipuri de relații: directe și indirecte. Comunicarea interpersonală, respectiv directă, se realizează între două sau mai multe persoane, care se află în poziții de proximitate și care interacționează sau se influențează reciproc.
Comunicarea intrapersonală, cea indirectă, se numește astfel deoarece este "mediată de un suport mai mult sau mai puțin complex din punct de vedere tehnologic (scrisoarea, telefonul, calculatorul) sau de un bun produs de un ansamblu de instituții, specialiști și dotări tehnologice (cărțile, filmele, ziarele, radioul, televiziunea, Internetul)". Spre deosebire de comunicarea interpersonală, cea intrapersonală permite o mai mare capacitate de înmagazinare a datelor, o amplificare a audienței mesajelor și o creștere a vitezei de transmitere a acestora pe distanțe foarte mari.
Comunicarea interpersonală presupune trei lucruri extrem de importante: cum se realizează comunicarea, adică cum comunică oamenii între ei; între cine și cine are ea loc; frecvența cu care grupe de indivizi comunică între ele. Comunicare interpersonală, indiferent de forma în care apare -verbală sau non-verbală – presupune, în primul rând, existența unui emițător, a unui receptor și a unui mesaj; în al doilea rând, a unui referent în calitate de emițător poți emite în numele unei instituții; în al treilea rând, a unui cod sau a unui canal.
În concluzie vom menționa că prin comunicare înțelegem mecanismul prin care relațiile umane există și se dezvoltă; ea include toate simbolurile spiritului și mijloacele de transmitere care traversează spațiul și le păstrează vii în timp. Ea include expresia feței, atitudini, gesturi, tonuri ale vocii, cuvinte, imprimate, căi de comunicație, telegraful, telefonul și tot ceea ce va fi până la cucerirea finală a spațiului și timpului.
1.2 Esența noțiunii de mass media: definiții și funcții
Funcționarea normală a societății contemporane este de neconceput fără mass media, fără o informare colectivă, având o extraordinară putere de difuzare a mesajelor. Sute de milioane de oameni care nu se cunosc și nu s-au văzut niciodată, participă simultan la același spectacol și împărtășesc aceleași reacții și emoții, vin în contact cu aceleași informații și opinii.
Deținând controlul asupra accesului la lume, mass media oferă o anumită versiune a realului, o imagine a evenimentelor, oamenilor și conjuncturilor social-istorice. Oferind informații, idei și subiecte comune de dialog, mass media leagă oameni depărtați și diferiți într-un fel de comunicare ce nu mai este bazată pe apropierea spațială, valori religioase și culturale, ci pe cea informațională.
Mass media constituie un sistem complex de mijloace și modalități tehnice moderne de comunicare, producere, difuzare și receptare de mesaje, de limbaje specifice, de noi genuri culturale spre o audiență largă, eterogenă și disparată geografic. „Comunicarea de masă este un proces prin care se schimbă idei, informații, modele de comportament între diferite grupe sociale prin intermediul unor tehnologii specifice. Dezvoltarea mijloacelor de informare colectivă a realizat o comunicare de tip nou: indirectă sau impersonală, multiplă pentru că un număr mare de oameni urmăresc simultan mesajul transmis și socializează pentru că emițătorul și receptorul au un caracter social. Comunicarea de masă este unidirecțională, dominând și chiar monopolizând actul de transmitere a mesajelor. Mesajele vehiculate de sistemul mass media sunt distribuite ca bunuri de consum. Mesajul reprezintă forma fizică – orală, scrisă, luminoasă, gesturi – în care emițătorul codifică informația. Mass media nu numai că însoțesc mesajul ci îl și structurează, fiecare își construiește evenimentul în funcție de tehnica care îi este proprie”.
Scopul emițătorului mass media este să transmită receptorilor potențiali informațiile pe care le rețin și le consideră utile pentru aceștia. Dintre teoriile privind receptarea mesajelor mass media cea mai importantă este fluxul comunicării în două etape: de la mass media către indivizii bine informați care urmăresc frecvent comunicările de masă prin canalele interpersonale și de la indivizi care sunt lideri de opinie, către persoanele expuse mai puțin mass-mediei și care depind de alte persoane pentru a fi informate.
Receptarea mesajului mass media este condiționată de experiența personală, de comportament, de factori psihologici și sociali cum este apartenența la un grup. Răspunsul receptorilor este slab, tardiv, fără puterea de a schimba traseul sau conținutul comunicării. Cele mai importante idei ale acestui capitol au în vedere faptul ca mass media este strâns legată de celelalte forme de comunicare din societatea noastră, iar comunicarea de masă nu a distrus comunicarea interpersonală ci a îmbunătățit-o și a diversificat-o. Ea a amplificat conținutul conversațiilor, a relațiilor interpersonale influențând deciziile indivizilor. „Mass media – se ocupă ca cea mai mare parte a publicului să fie înștiințată asupra realității, iar opinia publică este o judecată sau o reacție de apreciere raportată la realitate. Mass media are o poziție dublă: exercită acțiunea educativă neutră și are resurse persuasive putând influența comportamentul indivizilor în funcție de interesele politice sau economice”.
„Mass media a devenit astăzi un fel de centru gravitațional în raport cu care se poziționează toate celelalte segmente ale societății: sistemul economic, politic, ideologic, cultural, tehnologic, sistemele și subsistemele sociale”. Mass media sunt totalitatea mijloacelor de informare a maselor și este o expresie formată din două cuvinte, primul termen „mass”este un atribut al celui de al doilea termen „media”.
Termenul de bază “media” provine din pluralul cuvântului latinesc medium care semnifică mijlocul de transmitere a ceva și s-a consacrat în limba engleză având două semnificații: o tehnologie specifică de comunicare în raport cu un canal; un limbaj specific de comunicare, fiind mai degrabă vorba de un set de tehnologii și nu de una singura : tehnologiile de elaborare și producere a mesajelor (camera de luat vederi), mesajele ca purtătoare de informații (imagini, sunete) și tehnologiile de receptare a mesajelor de către public (radio, televizor).
Media este nu numai un mijlocitor tehnic al comunicării ci și unul de semnificații; la nivelul comunicării interumane termenul are conotația de limbaj. Fiecărui canal de comunicare îi corespund un limbaj specific, un cod, o gramatică anume. Cuvântul media a fost folosit de Marshall McLuhan pentru a desemna simultan “ansamblul tehnicilor, inclusiv al suporturilor de comunicare și ansamblul instituțiilor și produselor create în cadrul sistemului comunicării de masă”.
Termenul de „mass” se traduce din limba engleza „în masă” și reprezintă un conglomerat uriaș de oameni care nu se cunosc între ei, nu se află în relații de proximitate spațială, nu comunică, nu au valori și scopuri comune și pe care nu-i leagă decât un singur lucru: consumul aceluiași produs cultural distribuit pe scara largă prin tehnici moderne. De obicei cuvântul „mass” este utilizat la modul cel mai general în sensul de public, dar are și alte accepțiuni ca:
mărimea audienței mijloacelor de comunicare modernă, amplitudinea socială a mesajului transmis;
simultaneitatea transferului de informații spre o largă audiență;
societatea de masă – este un tip de societate ce se definește în raport cu practicarea unui consum de cultură de masă.
Expresia „mass media” a fost lansată în studiile de specialitate din literatura americană fiind preluate și de alte state. În literatura europeană în general și în Franța în special se folosește expresia de comunicare în masă „communication de masse”. În Republica Moldova se folosește atât termenul de mass media cât și termenii de media și comunicare de masă.
Noțiunea de „mass media” s-a impus în mod deosebit în cadrul sociologiei unde apare o ramură nouă, sociologia mass-mediei sau a comunicării de masă. Haralamb Culea definea mass media ca un “fenomen socio-cultural care se prezintă ca un conglomerat de mesaje, de procedee de comunicații, de atitudini, de reacții și conduite proprii producătorului sau destinatarului comunicației”. La rândul său, Ziandidin Sardar considera că „mass media se definește prin cinci întrebări: cine, ce spune, pe ce canal, către cine și cu ce efect.” Remy Rieffel definea într-o lucrare de specialitate mass media „ca suporturi tehnice care servesc la transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi separați.”
Mass media poate fi repartizată în trei categorii: mijloace tipărite (cărți, ziare, reviste, afișe); mijloace bazate pe fileu (fotografia, cinematograful); mijloace electronice (radio, televiziune, videotext, videocasetofon, fax, calculator, CD-ROM, etc.).
Aici vom adăuga că în zilele noastre, un nou instrument mass media ia o amploare tot mai mare. Este vorba de internet, un sistem mondial de interconectare a calculatoarelor electronice. Principalele facilități pe care le oferă rețeaua internet abonaților săi, sunt: accesul la baze de date din întreaga lume (publicații, programe TV, pagini speciale, etc); poșta electronică – posibilitatea comunicării ieftine cu un alt abonat din orice parte a lumii; posibilitatea efectuării de tranzacții comerciale.
De asemenea, rețeaua internet este accesibilă deținătorilor de calculatoare electronice. Rețeaua internet are un impact tot mai puternic, tinzând să monopolizeze atenția tinerei generații prin posibilitățile nebănuite pe care le deschide. Atractivitatea sa deosebită vine din faptul că deschide posibilitatea participării active a utitizatorului la preluarea informației. Avantajele și dezavantajele televiziunii sunt prezente și în acest caz. Însă, posibilitatea de manipulare este mult mai mare prin strecurarea unor informații false și blocarea accesului la anumite informații.
După cum o arată și numele, mass media mijlocește accesul informației la mase. Așadar se adreseaza maselor și nu persoanelor concrete, se adresează colectivităților de indivizi care reacționează solidar la anumiți stimuli.
Pe de altă parte reprezintă un mijlocitor, un sistem în care transmiterea se face într-un singur sens: de la cel ce deține controlul asupra mijlocului de comunicare, spre mase.
La modul ideal este de așteptat că un mijloc de comunicare să transmită cît mai fidel realitatea, astfel încît să refacă cât mai global receptarea ei de către cel ce primește informația. Aici vom menționa că nici o tehnică reproductivă nu poate transmite autenticitatea absolută și de aceea, întotdeauna vor apărea distorsiuni ale realității. Atunci când aceste distorsiuni sunt produse intenționat în vederea atingerii anumitor scopuri, vorbim despre manipulare prin mass media. Aceste scopuri pot varia de la creșterea audienței unui anumit canal mediatic sau promovarea unor vânzări, până la asigurarea controlului asupra societății. Ispita manipulării prin mass media este prea mare pentru ca omul modern sa-i poată face față și experiența ne arată caăaceastă manipulare se face din plin.
În continuare, importanța acordată mass-mediei reiese din faptul că mass media capătă noi contururi, creînd un cadru relațional specific cu sfera politică. S. Tămaș explică mass media sub aspectul necesității și comportamentului, al impactului lor asupra receptorilor. Astfel, în viziunea autorului, mass media au o deosebită importanță în exercitarea proceselor politice și în activitatea de guvernare a societății, datorită posibilităților oferite pentru informarea și influențarea milioanelor de cetățeni, acționînd asupra conștiinței lor.
În continuare vom menționa că un șir de politologi încearcă să depășească limitele înguste ale sintagmei „mijloace de comunicare în masă’’, care, în viziunea lor, poartă un conținut semantic doar de mediere și apreciază mass media, în primul rînd, ca un element activ al proceselor politice într-o societate democratică. Este important de a evidenția în continuare unele aspecte funcționale ale mass media în raporturile sale cu politicul:
Media organizează dezbateri pe marginea discursurilor politice, propune variante și explicații ale doctrinelor și teoriilor politice și ideologice, contribuie la prognozarea științifică a dezvoltării societății și reia, astfel, ciclul de reproducere a intereselor. Acest rol este deosebit de reliefant în perioada campaniilor electorale;
Interpretarea în mass media a nevoilor, necesităților și intereselor de grup dă posibilitatea unei delimitări publice a acestor interese de cele generale, național-statale, disociind, totodată, interesele de grup nereprezentativ din punct de vedere politic, pe de o parte, și cele ale subiecților activităților politice, elitei, liderilor politici și de stat, pe de altă parte;
Conștientizarea rolului intereselor politice, cunoașterea (și utilizarea conștientă sau subconștientă) mecanismelor promovării lor în societate dau posibilitate mass media să joace un rol decisiv la constituirea conștiinței politice a maselor, în formarea / deformarea mentalității de cetățean, la conturarea și susținerea opiniei publice;
Reflectarea în mass media a intereselor politice de grup, în continuă schimbare și transformare, permite analiza și explicarea multiplelor procese și evenimente politice care au sau pot avea loc în context spațial-temporar.
Astfel, mass media apar și ca un instrument de legitimare politică a actorilor, incluși în câmpul politic, și ca subiect al procesului politic, și ca o platformă pentru dezbaterile politice publice, care ar facilita formarea „opiniei publice’’ și ar transmite această opinie înapoi, de unde a pornit. D. Pop, la rîndul lui, vine cu o precizare de esență: „Mass media este cea care decide importanța problemelor publice, ea va decide modul de interpretare a fenomenelor și va selecta acele probleme care vor deveni ulterior surse de interes electoral".
Proliferarea tot mai mult în ultimii ani a funcțiilor și atribuțiilor politice ale mass media este sesizată de cercetătorul V. Moraru. El consideră, că sistemul mass media, expus unor contacte permanente cu o multitudine de sisteme externe (de ordin politic, economic, cultural), este antrenat într-un enorm țesut de relații – deosebit de importante apar în acest context relațiile cu instituțiile puterii, opoziția, opinia publică, grupurile de presiune ș.a. – manifestînd atît tendințe spre o autonomie relativă, cît și spre interpătrundere. Așadar, accentuînd omniprezența mass media, mai ales odată cu evoluția radioului și televiziunii, progresul Internetului, putem constata, că ele devin chiar locul în care se fabrică actualitatea politică, principalul loc al politicii.
În detrimentul funcțiilor pe care le îndeplinesc, mass media influențează în felul următor sistemul de relații publice:
dată fiind funcția de informare – mass media este ca suport de transmitere care fie că servesc la selectarea și medierea mesajelor de actualitate imediată, fiind legate de o anumită periodicitate, precum ziarul, radioul și televizorul (mesajele difuzate pe aceste suporturi sunt furnizate de către organisme de informare cum ar fi agențiile de presă etc), fie că furnizează stocuri sau fluxuri de informație care facilitează interactivitatea între diverși publici.
Dată fiind funcția de motivațe – mass media reflectă și urmărește obiectivele imediate și aspirațiile fundamentale ale fiecărei societăți, sintetizînd aspectele pozitive și punîndu-le în atenția comunității.
1.3 Demersul mediatic al mijloacelor de comunicare din Moldova după declararea independenței
Prăbușirea regimului totalitar comunist și orientarea vectorului transformator spre valorile democratice un act de notificare a unui hotar strict în politica comunicațională. A fost pus capăt propagandei primitive și totale, a fost înlăturată cenzura ideologică, au fost declarate și consfințite prin lege drepturile fundamentale ale cetățeanului ca libertatea cuvîntului și presei, a accesului la informație, a fost suspendat controlul statului asupra mass media. O bună parte a acestora s-a inclus în procesul de susținere a reformelor. Cu alte cuvinte, spațiul postcomunist, dintre care face parte și Republica Moldova, a intrat într-un proces de tranziție de la o societate închisă spre o societate deschisă.
Demersul mediatic al mijloacelor de comunicare din Moldova s-a circumscris evoluției generale a conștiinței sociale în perioada de tranziție, demonstrînd un efort real de potențare a ei. Logica dezvol-tării evenimentelor a imprimat însă mass media, mai ales în faza inițială a procesului democratizării, un specific, în fond, explicabil și propriu de altfel și altor țări ale arealului: atenția sporită acordată aspectelor istorice.
Reieșind din aceste considerente, mass media capătă noi contururi, creînd un cadru relațional specific cu sfera politică. S. Tămaș explică mass media sub aspectul necesității și comportamentului, al impactului lor asupra receptorilor. Astfel, în viziunea autorului, mass media au o deosebită importanță în exercitarea proceselor politice și în activitatea de guvernare a societății, datorită posibilităților oferite pentru informarea și influențarea milioanelor de cetățeni, acționînd asupra conștiinței lor.
Un șir de politologi încearcă să depășească limitele înguste ale sintagmei „mijloace de comunicare în masă’’, care, în viziunea lor, poartă un conținut semantic doar de mediere și apreciază mass media, în primul rînd, ca un element activ al proceselor politice într-o societate democratică.
Este important de a evidenția în continuare unele aspecte funcționale ale mass media în raporturile sale cu politicul:
Media organizează dezbateri pe marginea discursurilor politice, propune variante și explicații ale doctrinelor și teoriilor politice și ideologice, contribuie la prognozarea științifică a dezvoltării societății și reia, astfel, ciclul de reproducere a intereselor. Acest rol este deosebit de reliefant în perioada campaniilor electorale;
Interpretarea în mass media a nevoilor, necesităților și intereselor de grup dă posibilitatea unei delimitări publice a acestor interese de cele generale, național-statale, disociind, totodată, interesele de grup nereprezentativ din punct de vedere politic, pe de o parte, și cele ale subiecților activităților politice, elitei, liderilor politici și de stat, pe de altă parte;
Conștientizarea rolului intereselor politice, cunoașterea (și utilizarea conștientă sau subconștientă) mecanismelor promovării lor în societate dau posibilitate mass media să joace un rol decisiv la constituirea conștiinței politice a maselor, în formarea / deformarea mentalității de cetățean, la conturarea și susținerea opiniei publice;
Reflectarea în mass media a intereselor politice de grup, în continuă schimbare și transformare, permite analiza și explicarea multiplelor procese și evenimente politice care au sau pot avea loc în context spațial-temporar.
Astfel, mass media apar și ca un instrument de legitimare politică a actorilor, incluși în câmpul politic, și ca subiect al procesului politic, și ca o platformă pentru dezbaterile politice publice, care ar facilita formarea „opiniei publice’’ și ar transmite această opinie înapoi, de unde a pornit. D. Pop, la rîndul lui, vine cu o precizare de esență: „Mass media este cea care decide importanța problemelor publice, ea va decide modul de interpretare a fenomenelor și va selecta acele probleme care vor deveni ulterior surse de interes electoral".
Mass media, a patra putere în stat, caracterizează mediul sistemului politic în Moldova postsovietică. În viziunea sinergetică, mass media este cea mai importantă putere într-un stat liber, deoarece formează opinia publică, parametrul de ordine al sistemului politic democratic. Potrivit politologilor C. Esanu si G. Stepanov, începînd cu anul 1988, presa republicană, influențată de polarizările social-politice, s-a împărțit în două grupuri avînd o atitudine diferită față de conducerea țării: primul – de opoziție: „Literatura si Arta”, „Țara”, „Glasul națiunii”, „Făclia”, „Tinerimea Moldovei”; al doilea – de colaborare: „Moldova suverană”, „Viața satului”, „Mолодежь Молдавии”, „Советская Mолдавия”, „Cuvîntul" si „Politica”; după anul 1991 – „Независимая Молдова”, „Patria tînără”, „Деловая газета”, „Curierul de seară”, „Momentul”, „Săptămîna”, „Moldovanul”. Televiziunea era în mîna aparatului de conducere, si, în primul rînd, a presedintelui statului. Această situație, ne demonstrează încă o dată că nu doar sistemul avea o funcționalitate haotică, dar si mediul acestuia nu era adecvat dezvoltării unui sistem democratic eficient. Populația nu poate să dispună de o cultură, constiință civică si politică consolidată într-un astfel de mediu de informație socială scindat ca natură si ca mod de transmitere. De fapt, această problemă a rămas actuală pînă în prezent, cînd presa este controlată de mai multe curente politice si factori interesați care determină ca sistemul politic al Republicii Moldova să fie cvasideschis în ceea ce priveste interacțiunea izvoarelor de informație socială.
Potrivit politologului V. Moraru, problema mass-mediei este estimată ca „… una dintre consecințele cele mai uimitoare ale proceselor de tranziție confruntîndu-ne cu invazia politicului în viața cotidiană a cetățenilor de rînd din statele ex-sovietice”. Anume mass media si dreptul la exprimare au contribuit într-un mod sporit la dispersarea izvoarelor de informație de origine a sistemului totalitar. Însă, dat fiind faptul că constiința politică se formează pe o perioadă îndelungată, chiar si mass media care devine tot mai dependentă de anumite interese nu este în stare să înlăture entropia socială apărută în urma dispersării informaționale. În opinia noastră, mass media în Republica Moldova devine un instrument de a influența opinia public pentru o perioadă scurtă de timp, dar nu si un instrument de formare a constiinței si culturii politice.
În sensul dat, odată cu abordarea de informatizare si scientizare a populației apar si premisele analizei aspectului instituțional al democrației, care reprezintă cea de-a treia componentă a detectorului social privind eficientizarea și modernizarea sistemului politic. Potrivit teoriei modernizării, această dimensiune poate fi dezvoltată prin garantarea libertăților civile si politice. Însă o asemenea transformare rămîne a fi, totusi, o propunere complexă în percepere, mai ales dacă abordăm aspectele practice de implementare a acestui deziderat. Astfel, pentru teoria sinergetică, care consideră că mass media constituie a patra putere în stat, este evident că democrația si instituțiile ei pot fi dezvoltate, în toată complexitatea lor, pe o bază informațională de care să dispună membrii societății. Însă nu putem vorbi despre o democrație dezvoltată atunci cînd statul deține controlul asupra mass-mediei. În această ordine de idei, politologul autohton I. Vareaghin susține că delimitarea mass-mediei de structurile statale este o premisă necesară pentru emergența democrației si poate fi privită ca un element necesar pentru apariția societății civile, considerate, la rîndul său, o componentă indispensabilă a unui system social democratic. În consecință, facilitarea accesului populației la toate izvoarele de informație poate face față complexității instituirii democrației în Republica Moldova, măsură practică si usor de identificat. Guvernanții trebuie să depună toate eforturile pentru garantarea informării populației pe toate căile posibile, chiar dacă acest fapt este în contradicție cu interesele politice ale partidelor aflate la conducere. Politizarea mijloacelor în masă si a celor administrative determină servirea anumitor interese politice doar pe un termen scurt, însă în cele din urmă vor provoca un fenomen invers atît pentru grupurile de interese, cît si pentru societate.
În acest sens, legislația care reglementează activitatea mijloacelor de informare în masă trebuie să corespundă normelor democratice și să nu admită blocarea informării populației. Cercetătorul spaniol E. Curras consideră că informația este al patrulea element vital privind cultura umană. Cu referință la această afirmație, susținem că informarea inadecvată a populației este elementul ce contribuie semnificativ la orice criză socială sau politică. De aceea, orice pas pe care-l fac autoritățile publice trebuie să fie o sinergie între reformare si informare a populației si a tuturor actorilor sociali care vor avea de suportat în practica de zi cu zi efectele măsurilor de optimizare ale sistemului politic. Numai o populație bine informată poate beneficia de o cultură politică participativă care ar stimula orice reformă democratică.
Astfel, informarea variată a elementelor sistemului politic si social la micronivel constituie o normalitate. Însă găsim a fi o anomalie informarea contradictorie în procesul de schimb informațional la macronivel. În acest context, informația variată la micronivel este propice pentru instaurarea echilibrului dinamic, însă dacă realitatea este una contrară, atunci sistemul se va confrunta cu o entropie socială de proporții si cu deficiențe în ceea ce priveste durabilitatea instituțiilor democratice. În sens sinergetic, libertățile civile și politice le putem reduce la informarea sporită a populației nu doar prin intermediul statului, ci și prin societatea civilă, libera deplasare peste hotarele țării, acces la noile posibilități tehnologice de informare etc., în timp ce statul și guvernanții trebuie să asigure transparență, coerență în acțiuni, deschiderea maximă în procesul de schimb de informație între stat și societate. Or, la ora actual nu ne putem lăuda cu asigurarea libertăților civile, pluralismului politic, statului de drept, buna guvernare etc. Garantarea libertăților civile și politice, premisă absolut necesară pentru dezvoltarea democrației, rezidă, potrivit abordării sinergetice, nu doar în niște scheme legislative, declarații sau reforme politice, ci în caracterul schimbului de informație în societate și în relația dintre autoritățile politice și cetățeni.
Astfel, proliferarea tot mai mult în ultimii ani a funcțiilor și atribuțiilor politice ale mass media este sesizată de cercetătorul V. Moraru. El consideră, că sistemul mass media, expus unor contacte permanente cu o multitudine de sisteme externe (de ordin politic, economic, cultural), este antrenat într-un enorm țesut de relații – deosebit de importante apar în acest context relațiile cu instituțiile puterii, opoziția, opinia publică, grupurile de presiune ș.a. – manifestînd atît tendințe spre o autonomie relativă, cît și spre interpătrundere. Așadar, accentuînd omniprezența mass media, mai ales odată cu evoluția radioului și televiziunii, progresul Internetului, putem constata, că ele devin chiar locul în care se fabrică actualitatea politică, principalul loc al politicii.
În continuare vom menționa că una din condițiile esențiale ale asigurării sarcinilor fundamentale ce le revin mass-mediei într-o societate democratică este libertatea de activitate a lor. Caz particular al libertății de exprimare, exercițiul libertății presei este indisolubil de libertatea cuvîntului. Prin intermediul presei scrise și a audiovizualului nu ne aflăm în prezența unei comunicări interpersonale, ci în fața unei comunicări a cărei țintă este publicul cititor sau spectator.
Prin urmare, libertatea presei constituie unul din cele mai eficiente mijloace pentru asigurarea vieții corpului social, menționînd că o putere care nu cunoaște replică are toate șansele să ajungă o putere atrofiată, insensibilă. De aici încolo independența presei scrise și audiovizualului devine, în lumea postmodernă, un indice al democratismului.
Nenumărate documente de talie internațională, europeană și statală vin să întregească acest gînd vizavi de creditul de încredere acordat mass media, care prin forța lor de penetrare și influență au transformat lumea, conform expresiei plastice acceptată de mai mulți specialiști în materie, într-un „sat planetar".
Presa nu numai informează, dar și interpretează, explică fenomenele social-politice, economice, culturale etc. Mijloacele de informare în masă fac să circule „teme", „păreri", să se discute frecvent despre personalități, iar ziarele, televiziunea, radioul sînt cei mai eficienți mediatori între politicieni și populație, între aspiranți la demnități sociale și alegători.
Este necesar să menționăm că datorită rolului său de manipularea opiniei publice, este clar că ea reprezintă o a patra putere în stat. De multe ori anumite decizii politice sau juridice au fost influențate de apariția unor informații în presa. Aceasta nu este o situație foarte confortabilă pentru presa, deoarece trebuie să facă față unui număr crescut de condiționări de natură politică, economică și socială care, prin însumare, îi pot anula eficiența acțiunii. Pentru a fi eficientă în acțiunile ei, presa trebuie să fie independentă; acest lucru este relativ atât pe plan național dar și internațional. Nu putem vorbi de o obiectivitate absolută deoarece și presa este reprezentată de oameni, care pot fi mai mult sau mai puțin obiectivi, în funcție de subiectul tratat, situație, implicarea sau neimplicarea în situația prezentată în presa, și nu în ultimul rând în funcție de apartenența sau simpatia pentru un anumit segment politic, în funcție de gradul de cultură și de experiența profesională a ziariștilor.
Pe de altă parte independența editorială a presei și profitabilitatea ei nu pot fi păstrate într-o economie de piață. Ziarele, revistele, emisiunile sunt urmărite în funcție de diverși factori: cultură, educație, situație socială.
Nu putem pretinde unui șomer sau unui om care are dimpotrivă o situație materială profitabilă dar este lipsit de o educație de nivel mediu să cumpere reviste sau să urmărească emisiuni cu caracter cultural educativ. Acesta va fi interesat cel mult de latura relaxantă, de divertisment a presei care de multe ori are un caracter informațional precar chiar degradant în ceea ce privește caracterul formativ.
În acest fel, o presa de calitate din punct de vedere educațional, formativ nu poate fi accesat nici de cei interesați – din lipsa de bani – dar nici de cei care ar avea nevoie de ea pentru a-și ridica nivelul educațional, și care au situații materiale bune, datorită lipsei de instrucție a persoanelor respective.
Această teză prezumă actualitatea din motivul că reprezentanții elitelor politice, sesizînd lucrul precum că mijloacele media ar avea o influență destul de mare asupra opiniei publice, încearcă să-și facă drum spre presa scrisă, radiou, dar mai cu seamă spre televiziune. Pe această cale ei nu numai incită atenția mass media „prin vorbe și prin fapte", cîștigînd astfel încrederea jurnaliștilor și a publicului, ci mai mult: chiar încearcă să supună controlul asupra presei în dependență de puterea precum și statutul de care dispun, tot ei fiind acei care formulează și adoptă legi ce configurează cadrul de activitate cu privire la libertate, ce vizează nemijlocit activitatea media.
Așa cum problema raporturilor dintre putere și presă face parte din categoria celor permanente, preocuparea instituțiilor democrației din societate în raport cu presa trebuie să fie permanentă în scopul asigurării „corpului social", cauzînd o dezvoltare corectă și durabilă posibilă pe făgașul progresului și pluralismului de opinii.
Deoarece mass media și politica sînt două părți în cadrul unuia și aceluiași proces, a procesului politic, trebuie să menționăm că orice mișcare în una din aceste sfere este imediat resimțită în cealaltă. Mass media nu numai exercită rolul de mijlocitor prin intermediul căruia este prezentată politica, ele însele constituie un factor politic de primă importanță. Din aceste perspective, Declarația cu privire la libertatea discursului politic în media, adoptată recent de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, constituie un jalon important nu numai în ce privește aprofundarea cadrului legal al activității mass media, dar și pentru vitalitatea întregii societăți moderne, care nu concepe astăzi viața fără ziare, televiziune și radiou.
Textul Declarației, bazat pe articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în care „Dreptul la libertatea de exprimare nu este numai o piatră de temelie a democrației, dar și o condiție prealabilă pentru exercitarea numeroaselor altor drepturi și libertăți consacrate de Convenția Europeană", reafirmă importanța acestei libertăți și a celei de informare, în particular, prin intermediul unor mijloace de informare în masă libere și independente, pentru a garanta dreptul cetățenilor de a fi informați în materii ce țin de interesul public și a exercita controlul din partea societății vizavi de afacerile publice, la fel ca și în scopul asigurării transparenței activității organelor instituțiilor de stat, celor politice, fără de care nu poate funcționa cu succes o societate democratică.
Declarația, prin cele 8 principii privind difuzarea informațiilor și opiniilor în media despre personalitățile politice și funcționari constituie un bun prilej de a verifica în ce măsură activitatea cotidiană a presei de la noi se circumscrie acestor rigori, de vreme ce chiar primul principiu „Libertatea de exprimare și informare prin intermediul media" ne orientează: „Democrația pluralistă și libertatea discursului politic cere ca publicul să fie informat asupra chestiunilor de interes public care include dreptul media de a difuza informații negative și opinii critice privind personalități politice și funcționari, precum și dreptul publicului de a primi aceste informații și opinii".
În linii mari putem afirma că libertatea de expresie și cea de informare prin mass media, enunțate în Declarație, configurează într-o măsură și activitatea jurnalismului de la noi, avînd în vedere faptul că Republica Moldova, deși anevoios, dar continuă calea democrației.
CAPITOLUL II. SPECIFICUL COMUNICĂRII PRIN MASS MEDIA LA ETAPA ACTUALĂ
2.1 Promovarea imaginii de țară prin prisma activității comunicativ-informative a instituțiilor mediatice
Deși promovarea imaginii de țară este un concept nou el este extrem de important față de imaginea și poziția unei națiuni în lume. Majoritatea națiunilor au acordat o atenție deosebită precum și fonduri semnificative de bani pentru a-și construi prestigiul și influența mondială. „Imaginea unei țări poate fi considerată obiect de “patrimoniu” indiferent dacă este moștenită sau inclusă în totalitatea bunurilor”. Imaginea unei țări deseori este mai valoroasă decât mesajele guvernării și acțiunile cetățenilor acesteia. Buna imagine a țării are o mare influență asupra succeselor în afacerile externe. În același timp, o imagine negativă afectează foarte mult relațiile în plan de vecinătate dar și în aspect mondial.
Imaginea de țară are un impact puternic asupra capacității țării de a câștiga în competiția internațională, în contextul în care imaginea este o modalitate realizată strategic prin instituțiile mediatice, de diferențiere a unui anume produs față de competitorii săi.
Strategia imaginii de țară a început să fie utilizată la mijlocul anilor ‘90 cu scopul de a susține țările în competiția lor acerbă din mediul concurențial. „În această eră a „super-imaginii” nu este nimic neobișnuit în a considera o țară ca fiind o imagine de success care este promovată prin intermediul instituțiilor mediatice inclusiv”. Ne confruntăm astăzi cu cea mai comunicativă societate a tuturor timpurilor.
Țările se află în competiție pentru atragerea turiștilor, investițiilor, talentelor și credibilității. Oamenii au la dispoziție o paletă foarte largă de locuri din care pot alege, fiecare cu mesaje atractive și cu promisiuni extrem de credibile. Cu alte cuvinte, o imagine de țară puternică și pozitivă oferă un avantaj competitiv crucial. De aceea, este esențial ca țările să cunoască cum instituțiile media naționale și internaționale reflectă realitatea lor și cum prin această prismă îi percep oamenii din diferite părți ale lumii (văzuți ca public țintă) și să știe cum sunt evaluate realizările și eșecurile, sarcinile și obligațiile, populația și produsele în imaginea de țară. O țară are atât de multe „fețe” dacă să urmărești informațiile despre aceasta publicate de mass media, încît este foarte greu să-i definești personalitatea și, implicit, imaginea bine conturată. De aceea, crearea imaginii de țară este un proces îndelungat, care necesită eforturi susținute din partea tuturor participanților la viața națiunii, inclusiv și a instituțiilor media. Promovarea imaginii de țară reprezintă un set de programe care face ca un stat să se diferențieze de altul. Acest proces are menirea de a oferi o identitate țării respective, formând o imagine reală, pozitivă și atrăgătoare. În fond, imaginea este cartea de vizită a unui stat.
Publicul vizat, în principal, de campaniile pentru promovarea imaginii de țară sunt turiștii și oamenii de afaceri. În cadrul procesului informațional-comunicativ a promovării imaginii de țară, sunt incluse programe sociale, educaționale, de arhitectură, turistice, privind mediul și investițiile. Promovarea imaginii unei țări este un proiect complex realizat, de obicei, de un consorțiu de companii de branding, PR și mass media. Principiile promovării imaginii se aplică în egală măsură atât companiilor, cât și țărilor. Doar metodele de aplicare diferă. Astfel, „promovarea imaginii de țară se comportă din multe puncte de vedere ca și promovarea imaginii de produs, este perceput într-un anumit mod de un grup numeros, atât în țară, cât și în străinătate, este asociat cu anumite calități și caracteristici”.
Țările se confruntă zilnic cu mediul concurențial deosebit de puternic, iar cele care nu sunt cunoscute sau au o reputație „săracă” sunt marginalizate, chiar și mediatic. În ultimul deceniu, principala componentă dinamică a concurenței informaționale în cadrul țărilor dezvoltate este reprezentată de tehnologii de comunicare mediatică, datorită extinderii relațiilor de interpenetrare și integrare a sectorului tehnologiilor de comunicare media și a celorlalte sectoare, precum și sporirii oportunităților de dezvoltare economică prin extinderea tranzacțiilor internaționale cu tehnologiile de comunicare media. Pe de altă parte indifenernt de concurența comunicativ-informațională, produsele și serviciile statelor care au o imagine puternică sunt foarte căutate și apreciate. „În trecut se putea forma destul de ușor un brand „local” pentru diferite locații, datorită istoriei, obiceiurilor sau diferitelor industrii din zonă. Însă, globalizarea informațională tinde să șteargă diferențele, tehnologia și informatizarea schimbă modul de viață, iar ceea ce a fost reprezentativ decenii sau chiar secole pentru un stat nu-l mai definește”.
Ca și în cazul imaginii brandurilor comerciale, unele imagini de țară se erodează în timp, devin anacronice cu „produsul”, adică cu noile obiceiuri ale zonei sau cu noul stil de viață. De aceea, o strategie de promovare a imaginii de țară trebuie să se bazeze pe o viziune clară a viitorului, în care intituțiile mediatice au rolul central în acest proces. Actualul proces de globalizare informațională a subliniat nevoia țărilor de a-și crea și a menține o imagine puternică, o imagine axată pe patru dimensiuni: turism, exporturi, investiții străine, politică externă. Imaginea despre o țară poate fi influențată de o politică mediatică coerentă care va avea efect asupra deciziilor oamenilor de a achiziționa, investi, schimba rezidența sau călători în această țară. Astfel, promovarea imaginii de țară a devenit una din funcțiile directe și indirecte ale instituțiilor mediatice locale.
Mass media națională poate servi, prin difuzare de informații veridice, o „scurtătură” către câștigarea unor decizii pozitive. Imaginea unei țări poate fi înțeleasă ca o sumă de convingeri și impresii ale unor oameni despre diferite locuri, reprezentând un produs al minții, care încearcă să prelucreze și să culeagă informațiile esențiale din mulțimea de date despre un loc anume. Chiar și atunci când o țară nu își administrează numele în contextul imaginii, oamenii își formează o imagine proprie despre fiecare țară în parte, imagine care poate fi activată prin simpla rostire a numelui țării respective. „Imaginea de țară este rezultatul unui efort cumulativ, pe termen lung, care solicită strategii de media și marketing coerente și stabile. Eficiența unei astfel de strategii este o sursă de avantaj competitiv, o imagine pozitivă promovând turismul, exporturile, investițiile străine directe și politica externă a țării”.
Competiția tot mai puternică de pe piețele internaționale impune crearea imaginii de țară pe fiecare dintre cele patru dimensiuni enumerate mai sus dar, în același timp, și construirea unei imagini integrate care o formează în mare parte informația difuzată de instituțiile media naționale. În practică, „accentul pus de fiecare țară, în fiecare campanie de promovare a propriei imagini, pe cele patru dimensiuni variază în funcție de avantajele sale competitive, precum și de esența imaginii sale deja existente”.
Majoritatea imaginilor formate despre țări sunt stereotipuri, simplificări extreme ale realității care nu sunt neapărat corecte. Industria de petrecere a timpului liber și mass media joacă un rol important în formarea percepțiilor oamenilor despre anumite locuri, în special despre acelea care au o imagine negativă. Nu numai anumite categorii de produse precum parfumurile, electronicele, vinurile, mașinile și produsele software sunt asociate cu anumite locuri, ci și bolile, epidemiile, revoltele politice, violarea drepturilor omului, atacurile la adresa mediului înconjurător, conflictele rasiale, crizele economice, sărăcia sau crimele violente. Imaginea creată a unei țări poate modela destinul ei economic, politic și cultural al acesteia. De exemplu:
– Care este factorul care determină UE să decidă care țări pot fi luate în considerare pentru aderarea la acest club de elită și în ce ordine? Cu siguranță că imaginea țărilor, care poate contribui sau nu la imaginea Uniunii Europene.
– Când anumiți suspecți sunt judecați de curțile internaționale pentru acte de terorism sau spionaj, cât de siguri putem fi că jurații nu sunt influențați de imaginea brandului țării de origine?
– Există câteva mega-imagini de țară, precum SUA, Japonia, Italia și Franța, a căror imagine publică pare atât de puternică, pozitivă și pătrunzătoare încât oricine poate crede că administrarea acestora necesită o muncă imensă. Acestea sunt țările cărora le sunt alăturate anumite atribute valoroase și de fiecare dată când un nou brănd apare într-una din aceste țări el va beneficia de un start în forță în ciuda tuturor competitorilor de pe piața globală.
– În informațiile difuzate de instituțiile mediatice din țările asiatice se observă începutul unei preocupări serioase de creare unei imagini de țară pentru a avea o reputație cât mai bună la nivel mondial, în scopul de a aduce un plus de valoare economiei naționale prin atragerea turiștilor, investițiilor străine, facilităriile exporturilor. „Astfel, țările care se bazează pe exporturi pentru veniturile din străinătate, precum Japonia și Coreea de Sud, încearcă să atragă un număr tot mai mare de vizitatori prin informații livrate cu accente pronunțate în acest context, în timp informația percepută de la țările a căror imagine se concentrează asupra destinațiilor turistice, Thailanda și Maldive, este inversă, ele își doresc extinderea imaginii și în sectoare precum exporturi sau investiții străine directe. Imaginea Chinei, care nu a fost una pozitivă, a avut de câștigat datorită organizării cu succes a Jocurilor Olimpice din 2008 care au fost din abundență mediatizate de instituțiile mediatice mondiale. Cu toate acestea, această țară mai are multe de făcut în domenii precum, politica, cultura, turismul și fabricarea produselor pentru export, aici informația fiind uneori contradictorie și nu totdeauna oferind imaginii o alură pozitivă”.
La începutul secolului XXI, anumite lucruri sunt clare: problema promovării imaginii de țară se pune tot mai acut pentru multe națiuni. Într-o lume supusă globalizării, imaginea de țară ajunge să fie un obiectiv inevitabil pentru țările care vor să supraviețuiască. În aceste condiții, brandul de țară nu mai este o alternativă, ci o necesitate, nu mai este văzut ca o funcție realizată individual de stat, asociații sau companii private, ci ca un efort integrat și concentrat al tuturor actorilor interesați. Japonia reprezintă un model în crearea „poveștilor brandurilor asiatice”, deoarece aceasta a reușit să-și formeze o imagine pozitivă la nivel global prin exportarea produselor fabricate la standarde mondiale, acest fapt fiind mediatizat și vehiculat pretutindeni.
Ea a înțeles, încă de la început, faptul că dacă imaginea de țară este realizată eficient, cu aplicarea tuturor pîrghiilor mediatice, poate furniza o mare putere. Iar cel mai mare avantaj al unei imagini puternice constă în creșterea nivelului de viață a cetățenilor și obținerea unui loc forte pe mapamondul mondial.
Dar revenind la istoric, și la rădăcinile procesul de promovare a imginii de țară, W. Olins consideră că „francezii primii au inițiat cu adevărat brandingul de națiune la scară mare”. Cele cinci republici, două imperii și cam patru regate ale Franței constituie un studiu de caz fascinant despre felul în care crearea și consolidarea identităților a orientat decisiv afirmarea legitimității lor interne, menținerea lor la putere și influența asupra vecinilor.
Procesul de constituire a imaginii de țară este unul dificil ce se constituie în timp, prin eforturi susținute și manifestate în aceeași direcție de guvernare, cetățeni de toate instituțiile mediatice din țară. Din afară, crearea imaginii de țară pare simplă implicînd instituțiile media locale și înternaționale. Ea pare să implice repetiția iritant de frecventă și uneori obsesivă a unei afirmații simple, adesea extravagante, exprimate printr-o deviză sau un slogan, niște culori și un logo distinctiv, aplicate în aparență mai mult sau mai puțin la întîmplare pe tot ce se vede în jur. „În realitate însă, ca majoritatea lucrurilor, atunci când privești de aproape imaginea de țară nu e atât de simplă. De fapt, e foarte complicată, și în acest context sarcina comunicativ informativă a instituțiilor media este foarte complexă”.
Relațiile cu mass media sunt între cele mai importante activități din domeniul promovării imaginii de țară întrucît în lumea actuală instituțiile media reprezintă esența comunicării publice. „Ca element component principal în domeniul promovării imaginii de țară relațiile cu presa ar trebui sa se bazeze pe o susținere consensuală, necondiționată financiar, cum este cazul reclamei comerciale, adica jurnaliștii să mediatizeze onest mesajele și evenimentele prezentate, iar „comunicaționiștii” sa ofere fără manipulări informațiile strategic importante pentru promovarea imaginii de țară”. Desigur, aceste relații ideale sunt condiționate de imaginea pe care o are guvernarea (nu trebuie uitat ca buna relație se cîștigă greu și se pierde foarte ușor).
Pe lînga faptul ca persoanele cu rol de conducere trebuie să manifeste disponibilitate, desigur, firească, nu exagerată, în ceea ce privește întîlnirea și colaborarea cu jurnaliștii e bine ca pentru relațiile cu mass media sa fie stabilită o anume structură, care e necesar să aibă imaginea unui om onest, abilitatea de a se înțelege, în general, cu partenerii de comunicare și în special cu jurnaliștii și capacitatea de a reacționa cu tact și promptitudine. „Jurnaliștii trebuie tratați ca parteneri de comunicare strategică, în nici un caz ca dușmani, ci tratati prietenos, cu răbdare și înțelegere”.
Viziunea jurnaliștilor asupra lumii îi face să fie gata să mediatizeze orice eveniment din simplul calcul că, daca nu o fac ei, tot o va face cineva, iar ei vor fi pierdut inutil intîietatea. Ei preiau numai rareori și în condiții precise – comunicate de presă, declarații oficiale – mesajul asa cum l-a formulat emițătorul. Menirea lor este să preia un mesaj completindu-l cu informații necesare pentru completarea acestuia cu ceva util, și întroducînd și alte puncte de vedere, chiar contrare. De aceea expertul în relații publice internaționale trebuie sa fie documentat în ceea ce privește mass media, cel puțin pe secvența de interese unde se situează activitatea celor pe care ii reprezintă. Este bine să se urmarească revista presei și să observe evoluția mass media și a liderilor ei de opinie.
„Cele mai importante caracteristici ale unei mass media sunt: calitatea publicului – larg sau de specialitate, politica editorială, sursele financiare, obiectivitatea și calitatea informațiilor vehiculate”. Totuși, de regulă, relațiile experților în promovarea imaginii de țară se raportează la jurnaliști ca persoane efective, mai degrabă decît la formele instituționale ale mass media. Chiar dacă jurnaliștii reprezintă anumite organizații mass media, ei trebuie tratați în primul rind ca persoane autonome. Capacitatea lor de a acredita imaginea unei țări e destul de mare, deși ei nu pot hotărî cum va suna titlul mesajului, care e stabilit în funcție de politica publicației respective. „Portofoliul unui expert în promovarea imaginii de țară trebuie să întroducă ordine în relațiile cu jurnaliștii în funcție de atitudinea lor profesională, capacitatea lor de a se informa de la sursă, experiență și vîrstă, accesibilitatea, capacitatea lor de a influența mediul jurnalistic etc.”.
Cei mai importanti jurnaliști sunt adevarați lideri de opinie, bine informați si bine orientați în ceea ce privește subiectele pe care le abordează. Ei întroduc de obicei temele pe care presa în ansamblul ei le va dezbate pe larg și tot ei au un efect mare asupra formării opiniei publice internaționale, prin care și se formează într-un anumit mod imaginea de țară.
Purtătorul de cuvînt sau expertul în comunicare în domeniul promovării imaginii de țară este legat de instituțiile mediatice pentru că e interesat de promovarea imaginii țării pe care o reprezintă, și invers jurnalistul, mai ales în prima fază a unui proces de mediatizare, este legat de expertul în comunicare în domeniul promovării imaginii de țară pentru că are nevoie de informații de la sursă. „Este important ca expertul în comunicare în domeniul promovării imaginii de țară să nu lase totul în seama jurnalistului, ci să anticipe interesele și reacțiile care formează opinia publică și să poată anunța în avans atitudinile și acțiunile statului”.
Instituțiile administrației publice e bine să dezvolte o relație bună pe termen lung cu reprezentanți importanți ai instituțiilor mediatice și să le transmită mesaje cît mai precise și mai complete, implicînd perspective diferite în promovarea imaginii de țară.
La rindul lor, jurnaliștii apreciază dacă sunt avertizați din timp asupra unor evenimente noi, daca primesc informații precise și cit mai elaborat redactate – inclusiv materiale publicistice suplimentare, grafice, imagini etc. – și dacă primesc dreptul de exclusivitate pentru evenimente deosebite, sunt foarte generoși în relatările sale, cea ce e ste foaret benefic pentru rearea unei imagini de țară pozitive. Formele cele mai frecvente ce rezultă ca o consecință a întîlnirii specialistului promovării imaginii de țară cu jurnalistul sunt:
comunicatul de presă, care are ca obiect difuzarea unei știri de interes public,
conferința de presă, care are ca obiect un eveniment mai amplu și cu mai largi implicații publice,
interviul, care permite întilnirea dialogală dintre reprezentantul guvernării care face figura de personalitate și jurnalistul specializat.
Conținutul și detaliile acestor forme pot fi bine controlate de specialistul în promovarea imaginii de țară, care e bine să aibă mai totdeauna mapa pentru presă gata pregătită.
În ansamblu prin crearea imaginii de țară instituțiile mediatice se ocupă cu crearea și menținerea încrederii în acestă țară la nivel mondial și ca atare ea înseamnă înainte de toate respectarea deplină a promisiunilor ce le oferă această imagine.
Wally Olins susține că cele mai bune și mai de succes imagini de țară sunt cele care sunt comunicate perfect și coerent de mass media: „în calitate de client, furnizor, acționar sau angajat, de fiecare dată când intri în contact cu o imagine de țară coerentă o percepi la fel. Cele mai bune imagni de țară au o consecvență construită și susținută de oameni din interiorul țării care sunt complet familiarizați cu tot ceea ce reprezintă imaginea de țară în raport cu imaginea de țară constuită prin comunicarea media” Pentru autorul american cei patru vectori prin care se manifestă imaginea de țarî sunt: produsul, ambientul, comunicarea și comportamentul. Astfel, ca o chitesență între acești patru vectori putem concepe un program pentru crearea unei imagini de țară prin implicarea informativ-comunicatică a instituțiilor mediatice, care presupune:
un efort integrat al mai multor dimensiuni,
implică un număr mare de actori,
se realizează în timp,
presupune abilitatea de a comunica și acționa într-o manieră coordonată și repetitivă
despre temele potrivite și motivante care pot diferenția o țară de celelalte.
Respectiv, daca să se amplice aceste procedee de promovare, principalele aspecte cu care străinii intră în contact cu o impresie despre o altă țară, au fost sintetizate în hexagonul imaginii de țară, domeniile care cuprind:
turismul,
mărcile de export,
politicile interne și externe (sau diplomația publică),
investițiile și imigrația,
cultura
istoria,
oamenii.
Să luăm primele trei dimensiuni ale promovări imaginii de țară care sunt cel mai des mediatizate prin instituțiile mass media locale și internaționale.
Turismul este considerat a fi unul dintre cele mai vizibile aspecte ale promovării imaginii de țară de țară. Acesta implică investiții majore, dar antrenează și activitățile de marketing, PR și advertising media. Cu toate acestea, turismul oferă doar o imagine unilaterală asupra imaginii unei țări, iar pentru crearea unei imagini complete pentru o țară este nevoie de asocierea imaginii prin turism cu alte domenii de comunicare despre țara respectivă. „Acest lucru este cu atât mai necesar cu cât se consideră că multe țări au imagini bazate în mod disproporționat pe turism”.
Republica Moldova dispune de un potențial turistic bogat și variat, dar regimul comunist, apoi perioada postcomunistă însoțită de lipsa de preocupare privind modernizarea și diversificarea produselor oferite și dezvoltării infrastructurii, nu au făcut posibilă exploatarea acestui palier de care dispunem fără strategii de comunicare media, branding sau alte instrumente de PR. Totuși, o dată cu obținerea independenței și dezvoltării noastre lente, avem oportunitatea câștigării poziției forte pe care țara noastră ar putea să o obțină în turismul mondial și european. Așadar, „realizarea unei imagini de țară sau a unui brand turistic devine o prioritate a politicilor și strategiilor sectoriale”.
Moldova se poate lăuda cu resursele naturale extraordinare și cu un patrimoniu cultural și istoric bogat. Crearea imaginii de țară echivalent cu un brand turistic național reprezintă o prioritate. În acest sens, crearea de obiective și destinații turistice este necesară, pentru a îmbunătăți imaginea Moldovei și oferta turistică.
Exportul produselor de marcă naționale reprezintă unul dintre cei mai puternici vectori pentru formarea imaginii unei țări care, la rândul ei, influențează percepția asupra produselor provenind din țara respectivă. „Imaginea unei țări se formează în primul rând prin produsele sale de marcă, dar și prin alte mărci secundare naționale, care promovează în mod indirect imaginea unei țări. Spre exemplu, Nokia înseamnă Finlanda, IKEA înseamnă Suedia, Sony înseamnă Japonia, Ford înseamnă SUA. Și aici vine în ajutor mass media care poate promova aceste mărci ele fiind vizibile, cunoscute și indentificare cu țara de origine”.
Un alt vector important este și diplomația publică care se referă la comportamentul și deciziile liderilor politici atât pe plan extern, cât și pe plan intern. Din multe puncte de vedere „diplomația publică și brandul de țară sunt similare, însă acestea sunt domenii distincte”. Acestea au menirea de a adăuga plus valoare, de a cizela imaginea țării în ansamblu sau să o creeze din nou. Imaginea unei țări nu se poate schimba cu un slogan și cu un logo. Și în mod categoric nu se poate schimba peste noapte. Astfel, apare nevoia unei strategii pe termen lung, coerentă, constantă și susternibilă.
„Politicile externe și cele interne sunt expresia actelor de diplomație ale statului respectiv, iar percepția publicului asupra lor formează reputația țării pe baza diplomației publice. Politicele externe sunt promovate și de instituțiile media care sunt furnizorii de informație”. Media promovează o diversitate de elemente, mesaje și informații, ordonate strategic și adaptate publicurilor vizate: decidenților le vorbește despre politici publice moldovenești de interes; oamenilor de afaceri străini despre mediul economic; studenților străini la arheologie despre locuri istorice din Moldova; iubitorilor de film despre cinema; iubitorilor de sport despre gloriile sportive etc.
Conceptul de diplomație publică desemnează, în principal, eforturile unui guvern de a gestiona politica externă și a promova interesele naționale prin intermediul rolului informative-comunicativ al mass mediei locale și internaționale. În acest sens, diplomația publică se diferențiază de cea tradițională, care prepune interacțiunea oficială dintre guverne prin intermediul diplomaților de carieră. Diplomația publică include demersuri ale unui stat de a interacționa direct cu cetățenii unui stat, societatea civilă sau lideri de opinie. Prin intermediul acestui instrument, un stat încearcă să influențeze atitudinile dintr-o societate astfel încât să sprijine pe termen lung politicile și interesele sale naționale.
„Moldova trebuie să-și schimbe imaginea publică dacă vrea să joace un rol mai important în peisajul internațional, aceasta pare să fie una dintre concluziile Forumului European pentru Diplomație Publică organizat în 16 septembrie 2013 la București”. Acest lucru implică dezvoltarea unei relații de durată, de înțelegere mutuală a culturii și a valorilor fiecăreia dintre părți și necesită un schimb permanent de idei și persoane. Diplomația publică presupune în esență informarea opiniei publice străine despre cultura, politicile, valorile unui stat, iar uneltele care stau la baza acestui efort sunt numeroase, de la contactul direct între persoane, diplomația culturală, mass media, literatură sau mobilități internaționale.
În promovarea imaginii de țară prin prizma instituțiilor media, poziționarea brandului de țară joacă un rol important. Pentru a diferenția o țară pe mapamondul mondial, de multe ori se "folosește" strategic imaginea unei personalități notorii, unui loc deosebit sau imaginea unei companii de succes. Bazată pe modelul de comunicare al lui Shannon și Weaver, expeditor-mesaj-receptor, specialiști în branding, Barbara Lammlein în lucrarea sa “Branding & Publicitate și strategii de comunicare“a modificat modelul și a înlocuit expeditorul cu identitate de brand iar receptorul cu imagine de brand. Ei afirmă că „expeditorul definește identitatea de brand, în timp ce imaginea de brand este dezvoltată în mintea receptorului”. Mesajul este comunicat prin atribute media bine alese de identitatea de brand cu scopul de a atrage publicul. În acest sens, una din sarcinile unei strategii de promovare a imaginii de țară este aceea de a comunica identitatea de brand predefinită, cu scopul de a genera o imagine de marcă pozitivă în mintea consumatorilor care primesc mesajul.
Imaginea de țară poate fi definită ca percepția despre un brand care rezultă din asociațiile de brand păstrate în memoria altor cetățeni. Imaginea de țară promovată de insituțiile media are un efect care nu trebuie subestimată din punct de vedere al percepției. Pentru a promova “vânzările” de imagine de țară, deja a devenit evident faptul că în viața de zi cu zi marketingul de țară se folosește de multiple semnale vizuale sau auditive. În mod natural, semiotica prin teoria semnelor, are o singură direcție posibilă; de a înțelege cum poate fi promovată o țară prin procedee clasice ale instituțiilor media. Întrucât obiectele sau semnele nu au un înțeles dat sau nu se definesc prin ele însele, sensul acestora trebuie să fie construit și definit de către un difuzor capabil de asta, în cazul nostrum este mass media. Prin urmare, „obiectul formează conținutul obiectului, astfel informația diseminată de indtituțiile media este redarea formei și sensului conceptului de branding de țară”.
Întru-cât toate țările lumii comunică permanent între ele și din ce în ce mai mult prin acțiuni politice, culturale, sportive, comerciale etc., managementul de imagine de țară trebuie privit ca o activitate obligatorie a instituțiilor media locale. În această direcție Wally Olins face și o profeție: „O imagine de țară de succes va fi considerată o bogăție națională esențială. Nici o țară nu va mai fi capabilă să ignore felul în care o vede restul lumii”.
Dimensiunea comunicațională a vieții social-politice obține în societatea contemporană o semnificație deosebită. Mijloacelor de comunicare de masă le revine în noile circumstanțe, determinate de dinamismul și complexitatea reală a transformărilor globale, un rol cu totul aparte. De rînd cu exercitarea în contextul social-politic a unor funcții consacrate, tocmai mass media contribuie azi plenar la organizarea socială a dezbaterilor și amplifică dialogul social în direcția promovării imaginii de țară, convertindu-se într-o condiție esențială a evoluției democratice: o afirmație ca "Democratizarea societății trece prin democratizarea și pluralizarea comunicării pe interrior cît și pe exterior", devine un adevăr incontestabil și recunoscut, practic, unanim, cu atît mai mult că imaginea de țară la nivel mondial, după cum remarcă mediologii, are două surse: una dintre ele constituie mass media, și acest lucru nu este nicidecum de neglijat . Puterea, respectiv, nu poate neglija factorul mediatic, mai mult decît atît, consideră acest factor drept inerent în arsenalul resurselor sale de legitimare și influență internațională. Cu atît mai mult că în exercitarea administrării, forțele politice ajunse la guvernare, stabilesc, cu ajutorul mass media, legătura inversă cu societatea la nivel local și legatura directă cu spațiul internațional, comunicînd informația necesară către societate dar și către întregul mapamond.
Astfel se efectuiază controlul asupra imaginii de țară pe interior și pe exterior, astfel, avînd, posibilitatea corectării sincronizate a politicilor de promovare, a cunoașterii dispozițiilor reale ale opiniei publice și a evaluării capacităților de care dispun "în calitate de emițători de mesaje și distribuitori de produse simbolice". Este adevărat, relațiile puterii cu sfera mediatică contemporană se dezvoltă mai mult sub semnul unei contrapuneri de poziții, apar marcate, mai curînd, de stări conflictuale, – lucru absolut real și firesc în cadrul regulilor jocului, stabilite de viziunea conceptuală democratică. Este oportun în acest context să ne referim la tezele expuse într-una din lucrările sale de Jurgen Habermas, un notoriu filosof și sociolog german. Acesta evidențiază, analizînd societatea contemporană, două ipostaze ale puterii: cea emergentă în procesul comunicării, și cea exercitată în mod administrativ: "În activitatea comunității politice se întîlnesc și se încrucișează două procese contrare: pe de o parte, constituirea comunicațională a puterii legitime, care apare în cadrul procesului de comunicare, liberă de orice constrîngeri, pe de altă parte – o astfel de asigurare a legitimității prin intermediul sistemului politic, cu ajutorul căreia puterea administrativă încearcă să dirijeze comunicarea politică".
Și totuși este evident că, în fond, rolul mass media în promovarea imaginii de țară se reduce la funcția informativ-comunicativă, și desori acest rol este dirijat și controlat de guvernare prin participarea demnitarilor la diferite întruniri ale jurnaliștilor, la strunirea celor din mass media nestatale, cu orice ocazie apărută, la declarații, în ultimă instanță. Există și interesul reciproc, deși destul de rezervat și specific. Oricum, dincolo de acuzații reciproce și apeluri la conlucrare în promovarea imaginii de țară care răsună din ambele părți, mai departe nu se merge.
Fractura dintre guvernare și, implicit, presa statală, pe de o parte, și presa privată, inependentă, pe de altă parte, se adîncește tot mai mult mai ales în realizarea funcției comunicativ-informaționale pe plan mondial. „Jurnaliștii sectorului mediatic privat revendică facilitățile economice necesare, stabilite în mod oficial, invocînd practica existentă în alte țări, acuză atitudinile curtenitoare ale puterii, manifestate față de publicațiile pe care le patronează aceasta (și care îi demonstrează, în schimb, propria obediență) și insistă asupra faptului că instituțiile mass media de stat, fiind finanțate din surse bugetare, trebuie să reflecte obiectiv și pe intern dar și pe extern subiectele de actualitate, independent de culoarea politică a guvernării, acesta din urmă fiind un deziderat, marcat mai degrabă de semnul idealismului, decît de simțul realității, căci tentativa de a modela și de a domina fluxul informațional este, probabil, în mod congenital proprie unei puteri”.
Fără îndoială, atribuțiile puterii în promovarea imaginii de țară, în mod firesc, îi rezervează dreptul la producerea și difuzarea informației de interes public. Acest lucru, indiscutabil, privilegiază puterea de a indica instituțiilor mediatice ce să difuzeze, oferindu-i posibilitatea unor șanse sporite în promovarea imaginii de țară favorabile, „fortificarea mesajului său în spațiul înternațional, promovarea continuă a simbolurilor țării și asigurarea sprijinului necesar din partea marelor forțe mondiale, toate acestea – prin intermediul propriilor organe de presă ori prin intermediul acelor publicații nestatale cu care a reușit pactizarea”.
Cele cu care o astfel de pactizare, directă ori tacită, nu se produce, sînt supuse, conform opiniilor jurnaliștilor, anumitor încercări de influențare, afectînd, în special, situația economică a presei, dar și, în general, activitatea cotidiană a acesteia, „refuzarea anumitor acreditări ale reprezentanților unor redacții, ignorarea intervențiilor critice ale mass media ș.a.”.
Într-un astfel de context, ilustrat de cazurile indicate mai sus, influențarea de către guvernare a modului de reflectare a imaginii de țară se configurează într-una din prioritățile demersului guvernativ. Cu alte cuvinte, „apare în relief persistența unei reprezentări, în fond, false, a diriguitorilor actuali ai țării, dar și al celor precedenți (fenomenul are, mai degrabă, caracter general), cum că aclamațiile găzduite abundent în paginile mass media ar constitui o condiție sine qua non ale unei eficiente politici externe ale guvernări. Pe cînd, în realitate, pornind chiar de la caracteristicile fundamentale, inerente, ale mass media, lucrurile stau cu totul altfel”.
Cădarea regimului comunist a reprezentat o schimbare majoră și dramatică pentru Republica Moldova, deoarece poporul a intrat într-o profundă criză de identitate. Cea mai mare parte a populației a suportat consecințele lipsei unui consens național, lungile lupte politice au dus la accentuarea stării ei de sărăcie, dar și la limitarea perspectivelor sale. La aproape 22 ani de la caderea URSS, Republica Moldova încă încearcă să își găsească rolul în lume. Moldovenii nu au reușit să identifice ceea ce îi face speciali în lume și care sunt principiile după care ar trebui să se guverneze pentru a fi într-adevăr o națiune independentă și nu un stat aflat în umbra marilor structuri globale de putere.
Moldova nu are încă o imagine de țară prin care să fie recunoscută de cetățenii străini așa cum este cazul celorlalte țări. Totuși au existat încercări firave din partea guvernului și a autorităților moldovenești de constituire a unei imagini de țară însă toate s-au soldat cu eșecuri răsunătoare în ciuda faptului că au fost alimentate cu fonduri enorme din bani publici.
Republica Moldova este unul dintre puținele state care nu au definită o imagine de țară care să fie recunoscută în orice colț al lumii de către străini. Moldovenii nu au o imagine clară, o marcă reprezentativă, cum ar fi Turnul Eiffel pentru Franța sau Statuia Libertății pentru Statele Unite ale Americii. Moldova este cunoscută pe plan mondial ca țară mică post sovietică, tărâmul vinului, țara sărăciei și a copiilor străzii. Turiștii deseori sunt avertizați în legătură cu Moldova asupra hoților de buzunare, care operează cu precădere în mijloacele de transport, trenuri sau locuri aglomerate, asupra traficului care este diferit de tot ca ce se cunoaște.
Astfel este firesc să intreprindem numeroase măsuri pentru a promova imaginea țării noastre cu implicarea activă a tuturor struturilor guvernamentale, cetățenilor, și nu în ultimul rînd al instutuțiilor media.
Asa cum mărcile sunt foarte importante pentru produse, ele au devenit fundamentale pentru a promova o țară, ca „destinație turistică, ca mediu de afaceri pentru investitorii străini sau ca exportator de încredere etc. ”
Cei mai mulți oameni nu stiu foarte multe lucruri despre alte națiuni decît cea din care fac parte, nu au o imagine foarte clara asupra altor țări. Daca stiu cate ceva, aceste informatii plutesc în mituri, zvonuri și anecdote, de unde rezultă de cele mai multe ori o caricatură grotescă, care nu are efecte benefice.
Simona Mirela Miculescu, relații publice internaționale, afirmă: „Atunci cînd vorbim de dezvoltare economica, toata lumea vorbeste despre transporturi, tehnologii, administrație publică etc. Nimeni nu vorbește despre marketing, ceea ce e bizar. Marketingul este unul din motivele pentru care țările dezvoltate sunt bogate”.
Dacă țările își dezvoltă și își promovează identități de marca puternice, acest lucru le ajută să accelereze dezvoltarea, atrăgînd investiții straine și turiști. La rîndul lor, aceste lucruri pot crește influența politică a unei țări și pot avea efecte benefice asupra companiilor autohtone. Marketingul de țară poate conduce la micșorarea distanței dintre țările bogate și cele sărace, la care a contribuit inițial și marketingul produselor și serviciilor.
Fiecare natiune cauta acum sa-si promoveze personalitatea, cultura, istoria și valorile, proiectand ceea ce ar putea fi o idee, o imagine idilică, usor de recunoscut, în scopuri comerciale, economice, dar și politice. Cel mai bun amis în acest prooces este mass media, care este purtător de cuvînt al unei națiuni.
„Globalizarea aduce cu sine și competiția între națiuni pentru turiști, investiții străine, exporturi etc. Acest lucru a facut ca națiunile să adopte tacticile de marketing și de branding, folosite de ceva timp cu atîta succes de companiile ce activează pe piețe globale”.
Mărcile au puterea să schimbe lumea, să schimbe felul cum privim lumea și cum alegem să ne formam o imagine despre o țară în comparație cu o alta. „Procesul acesta de creare și promovarea a mărcii unei națiuni a existat începînd cu Imperiul Roman, a continuat apoi cu Franța după Revoluția Franceza și s-a extins la numeroase țări, cu o istorie mai lungă sau mai recentă”.
Marca unei țări trebuie să se bazeze pe realitate, nu doar pe percepții, trebuie să fie centrată, ușor de recunoscut, coerentă și atractivă. Cele mai de succes mărci nu sunt inventate peste noapte – ele se bazează pe realitate, pe o stare de spirit, pe care o includ și o promovează activ prin instituțiile media ca element al imaginii de țară. Astfel marca e organică și se poate dezvolta singură. Dar pentru a atinge potențialul maxim, ea trebuie ghidată, prin apartenența ei unei țări, prin care această macră s-a dezvoltat într-un brand bine cunoscut în toată lumea.
O strategie de promovare a imaginii unei țări nu se poate baza pe minciuni sau distorsionarea vizibilă a realității (spre exemplu promovarea națiunii germane ca fiind pasională, emoțională și flexibilă va avea puține sorți de izbîndă).
Factorii care au impact asupra imaginii țării sunt doar parțial controlabili de către autorități: „turismul, investițiile străine, politica guvernamentală, exporturile produselor „made in …”, companiile autohtone și publicitatea, imigrarea și diaspora, personalitățile, reprezentările culturale și artistice, performanțele sportive, filmele și documentarele TV, precum și comportamentul cetățenilor în timp ce interacționează cu vizitatorii”.
Sensibilitatea la cultură poate deveni una din caracteristicile definitorii ale mărcilor globale ale acestui secol. Fiecare națiune are o anumită personalitate, care se poate oglindi în personalitatea imaginii, aceasta din urmă există doar în mințile consumatorilor. Imaginea puternică tinde să fie bogată, complexă, combinînd cu succes mai multe trăsături de caracter în cadrul personalității lor.
O țară poate fi mai degraba asemanată unei companii decat unui produs — cu alte cuvinte, țara însăși s-ar putea sa nu fie o imagine primară, ci doar un manager al unui grup de sub-imagini. „Imaginea unei țări joacă rol de umbrelă, asigurînd clienții ca ei cumpară dintr-o sursă sigură, care garantează calitatea. Întocmai ca și mărcile corporatiste, cele de țară evocă anumite valori, calificări și pîrghii emoționale în mințile consumatorilor”.
Cele mai de succes, mai robuste mărci sunt cele mai vechi, mai mari, iar imaginea lor pe ansamblu tinde să sufere mai puțin ca urmare a unor neglijențe ocazionale. Și pentru că imaginea unei țări este în mod normal construită de-a lungul secolelor, ea e destul de greu de alterat sau de distrus, exceptînd unele convulsii politice, economice sau sociale.
„Unele țări sunt desigur imagini nou lansate, și nu au în spate secole de istorie, tradiție și relații cu exteriorul, pe care sa-si creeze o reputație. Imbunatățirea imaginii unei țări ca Slovenia necesită o cu totul altă abordare decat în cazul unei țări ca Scoția.
Doar puține țări au imagini de marcă clare, consistente și recunoscute pe plan mondial: Anglia (moștenire și clasă), Franța (viață de calitate, șic), Italia (stil, sexy), Germania (calitate și fiabilitate), Elveția (precizie și de încredere), Suedia (curățenie și eficiență), Japonia (miniaturizare și avans tehnologic). Toate aceste țări produc mărci internaționale de succes, care, la rîndul lor, sunt asociate pozitiv cu țara de proveniență”.
Pe de alta parte, lansarea poate constitui un avantaj, deoarece se poate construi direct o imagine modernă, neatinsă de secole de asociații posibil negative. De exemplu, mărcile provenind din țări noi, cu piețe în dezvoltare s-ar putea să aibă avantaj față de cele vest-europene și americane în cadrul piețelor în curs de dezvoltare — spre deosebire de multe țări europene, aceste țări nu trebuie să suporte consecințele negative ale secolelor de colonizare politică și militară.
„Lansarea unor imagini globale presupune cunoștințe de specialitate, încredere instituțiile mediatice locale și internaționale, curaj și bani, deși volumul ultimului ingredient s-a diminuat simțitor datortă Internetului”. Dacă este să vorbim despre evoluția instituțiilor mediatice clasice în general și impactul lor în crearea imaginii de țară în particular putem să indentificăm un factor decisiv în evoluția tehnologizării procesului comunicativ-informațional este digitalizarea, sau apariția rețelei globale internet. „Un impact mare al digitalizării este resimțit în zona mijloacelor mass media, prin intermediul careia și se efectuiază procesul cominicativ informațional în promovarea imaginii de țară”. La nivel internațional și local, publicațiile se dublează pe online sau chiar se transformă doar in portale web fară a mai face risipă de bani și timp în a tipări ziare și reviste.
O tendiță clară este că new media va depăși old media, o realitate pe care trebuie să o anticipăm, acceptăm și capitalizăm la nivelul procesului de promovare a imaginii de țară. Liderii de opinie și decizie sunt în mediul online, locul unde se află cu siguranță și viitorul procesului comunicativ de promovare a imaginii de țară. Evident ca și intreg sistem informațional în procesul de promovare de imagine de țară se îndreaptă cu pași vertiginoși către mediul online, unde se va regăsi aproape în întregime într-un viitor nu foarte depărtat. „Rețeaua globală internet vine cu niște oportunități extraordinare care face procesul informativ în cadrul promovării imaginii de țară mai rapid și eficient”.
Orice om din orice colț al lumii poate accesa orice informație despre orice țară care il interesează dar și sa posteze informații și impresii despre țara care a vizitat-o. Voribim deste blogosfera care bineînțeles este încă o sursă valoroasă de informații în procesul de promovare a imaginii de țară. „Twitter-ul, care a crează adevarate revoluții în comunicare, a devenit și el un loc în care pîna și șefii statelor își postează noutățile – înainte să ajungă la jurnaliști prin comunicate de presă sau articole scrise. Twitter-ul și Blogosfera evoluează într-un ritm incredibil de rapid, multe țări deja sunt cucerite de acest fenomen comunicativ prin care își promovează activ și cu succes imaginile, este o metodă rapidă, cu specificitate și care aduce mai multă satisfacție emoțională. Deci blogosfera și twitter-ul se bazează, în prima instanță doar pe încredere, acest proces mai este numit mass media cetățenească, și poate fi neoficial numită instituție media a cetățenilor”.
Avem și în Moldova exemple de materiale jurnalistice care au ieșit pe prima pagina, fiind rezultate dintr-un post pe Twiter sau o istorie de pe un blog. Este curios lucru cum are sa evoluieze în astfel de condiții procesul informativ al promovării imaginii de țară care din start trebuie susținut de instituțiile media tradiționale, în special TV și presa scrisă.
„Apariția internetului a păstrat o vreme status-quo-ul presei scrise tipărite, însă evoluția rapidă a social media a condus la deformarea modelului de sistem comunicativ informațional. Ziarele și revistele se caută pe web, trag cu orice preț atenția cititorilor care par mai interesați acum de socializare decît de informare”. Paradoxal și ironic, ziarele și revistele atrag azi o mare parte din audiență prin intermediul rețelelor sociale și tot acolo se produce promovarea imaginii de țară, iar cititorii își iau – fără să știe adesea – doza de informații tot de acolo. Prinretelele sociale imaginea de țară este promovată prin poze, factologii interesante, noutăți de ultimă ora, impresiile celor care au vizitat acestă țară, ș..a „Astazi pare mai important sistemul Click aici, vezi aici! care devene strategia prioritară a media, iar titlul este mai important decît conținutul”.
În noul univers al posibilităților de comunicare, care se află într-o continuă dezvoltare, țările renunță la autonomia sa informațională și se decide să se integreze în diverse comunități informaționale unde este mai simlplu pe sistemul creat al comunității sa promovezi imaginea țării. Dar în mare măsură se împărtășesc însă opțiunile comunității informaționale numai în măsura în care acestea corespund propriilor opțiuni de dezvoltare și, prin intermediul mijloacelor tehnice de comunicare existente, deseori, se poate decide să se dezvolte independent, în afara comunității, înconjurată numai de ceea ce îi convine în prcesul de promovare a imaginii de țară.
Dar liberatea care o oferă tehnologia informației și comunicațiilor, internetul, prezintă pericolul ca informația subiectivă a unor oameni, influențată de circumstanțe uneori bizare, să fie în detrimentul imagnii de țară, respingind potențiali turiști, investitori ș.a. „Internetul creează posibilitatea de a se stabili dialoguri cu alți oameni care, în mod normal, pot livra infomații, nu totdeauna veridice sau obiective. Dialogul acesta este artificial și incomplet deoarece calculatorul este numai un dispozitiv tehnic prin intermediul căruia nu se poate realiza și comunicarea nonverbală și nu se pot face schimburi eficiente de informație”.
Dacă le privim separat, internetul ca mass media are un potențial ridicat prin a livra informații și a deveni un emițător de bază în procesul de comunicare în promovarea imaginii țării, prin aceea că, spre deosebire de toate instituțiile mass media tradiționale, prezintă tendința de reducere a prețului de cost al comunicării efective și situează pe cel căruia i se comunică în starea unui participant activ la discursul informațional. „Apariția Internetului ca un nou “mediu” de comunicare a generat dezvoltarea unor noi structuri și practici în procesul de promovare a imaginii de țară și în special refoamarea instituțiilor mediatice la acest capitol”.
Spre final aș vrea să revin la imaginea de țară a Republici Molodva care treuie promovată prin mediatizarea locurilor cu o istorie bogată, care sunt Manastirea Căpriana și Cetatea Sorocii. Nu știu cîți stiu ca operele lui Ion Druță și muzica lui Eugen Doga ne fac celebri în intreaga lume.
Imaginea de țară a Moldovei este întreaga noastră istorie. Biserici, cetăți, mănastiri, lupte, revoluții, toate acestea constituie adevăratul patrimoniu și reprezintă imaginea de țară a Moldovei. Nu trebuie sa ne reprezinte o frunză, un copac sau un lanț de munți, trebuie sa ne reprezinte oamenii care și-au dat viața pentru libertate, pentru credință, pentru un ideal.
Imaginea de țară a Moldovei este credința. Orice s-ar spune despre Moldova zilelor noastre, mănăstirile și pelerinii arată că, sub materialismul acut și cuvinte dure lansate în bătălii inutile între noi, în inima moldovenilor însa există creștinism, există dragoste, nadejde, credință, bunătate.
Adevarata imagine de țară a Moldovei este reprezentat de oameni. Inventatori moldoveni care cîștigă premii cu invențiile lor, sportivi care poartă la gît mîndria de a reprezenta Moldova și de a obține medalii și premii cu munca lor, olimpici care arata că moldovenii tot au cu ce se mîndri.
Imaginea țării noastre este una pe care noi o uităm. Trebuie sa uitam de ultimele locuri în topuri internaționale și să ne arătăm nouă înșine ca suntem,defapt, mai buni, și trebuie să arătăm că țara noastra, în pofida oricăror circumstanțe, merita sa fie prima.
2.2 Efectele activității mass media în spațiul public
Timpul în care trăim ne obligă să revenim la fundamentele tradiționale ale mass mediei și la valorile conviețuirii în spațiul public pe care le-am pierdut în această perioadă de criză profundă pe care o traversează civilizația pentru a rezolva problemele începînd de la cele ce țin de guvernanța globală sau ocrotirea mediului înconjurător și pînă la cele vizînd comportamentul față de semeni.
Perioada de tranziție prin care trece Republica Moldova a devenit o sursă puternică de schimbare și dezorientare normativă, de răsturnare a vechii „ordini sociale”, care nu poate să nu afecteze în mod profund semnificațiile contextului normativ, împiedicînd, o îndelungată perioadă de timp, pe indivizi să se orienteze în acțiunile și conduitele lor după repere certe în spațiul public. Starea de anomie duce la suspendarea temporară a funcționalității vechilor reglementări infiormaționale și pune în evidență tendințele antinormative, de negare a oricărui gen de normativitate în favoarea unei acțiuni care nu mai cunoaște limite și pentru care orice normare este o constrîngere. Din această cauză, în prezent, ca niciodată, o mare semnificație în viața noastră trebuie să o aibă respectarea normelor comunicativ-informaționale care sunt un efect direct al activității mass mediei în spațiul public. Potențialul lor e colosal, dacă e utilizat și orientat spre făgașul constructiv. Sub influența acestor norme se pot cristaliza facultățile civice ale individului, ele contribuind și la cultivarea calităților educaționale, morale, umane ale personalității. Iar un rol primordial în promovarea acestor norme comunicativ-informaționale le are mass media.
Situația în cauză este determinată de faptul că în sec. al XXI-lea în domeniul comunicării în general, și în viața informațională a societății, în special, au loc progrese mărețe ce duc spre ruinarea valorilor educaționale acumulate de secole, spre uitarea izvoarelor ce au favorizat nașterea acestor valori. Dacă acest proces se înfăptuiește în mod conștient, cum a avut loc în istoria poporului nostru timp aproape jumătate de secol, e cu mult mai dureros. În acești ani de tranziție pentru noi, ne-a fost impusă mentalitatea potrivit căreia trebuia să gîndim și să acționăm în perspectivă, să ne orientăm în mod unilateral spre viitor în detrimentul chiar tradițiilor naționale, spre inovații în defavoarea reîntregirii spațiului public. În aceste condiții s-a demonstrat că fără un echipament informațional, fără un sistem de comunicare efectiv care să le orienteze experiența, societățile se pot dezintegra. Comunicarea în spațiul public asigură supraviețuirea și funcționalitatea societății, ceea ce este o condiție necesară de supraviețuire a individului. Trebuie să ținem cont de faptul că numai în cadrul unei comunicări sănătoase se poate constitui și are sens dezvoltarea și resimțirea efectelor pozitive ale instituțiilor mediatice.
În spațiul public actual, mass media joacă un rol crucial în viața socială, devenind, de-a lungul timpului, o putere crescîndă și indispensabilă, cu efecte puternice asupra segmentelor societății. Prezența lor activă se simte în viața financiar-bancară, în dezvoltarea industriei, în evoluția tehnologiei, în viața politică, dar și în viața cotidiană, în cultură și artă, construind la rîndul lor o industrie proprie. Într-un stat democratic, ele au rolul de a informa, comenta și critica, fiind considerate "centrul vital al vieții publice". Cercetătorii din Știintele Comunicării au dedicat multe studii subiectului mass media și efectelor activității acesteia, fiind de neepuizat prin interdisciplinaritatea și evoluția continuă. Cercetători din sociologie, psiho-sociologie și antropologie au încercat să definească rolul lor și influența pe care acestea le au în societate. Supranumite și "a patra putere în stat", mass media au devenit, în lumea modernă, un fel de centru gravitațional în raport cu care se poziționează toate celelalte segmente ale societății. Pentru a putea începe o analiză a efectelor activității mass media în spațiul public, este necesară o introducere în sistemul mass media și o scurtă prezentare a evoluției și a semnificațiilor pentru a observa îndeaproape rolurile și impactul acestora în viața socială.
În limbajul uzual și chiar în unele opere de specialitate, mass media sunt considerate sinonime cu noțiunile de comunicare de masă și cea de mijloace de comunicare în masă. „Termenul de "mass media" s-a format prin sinteza dintre cuvîntul anglo-saxon "mass", cu sensul de masă, căruia i s-a adăugat latinescul "media", cu forma sa de plural, însemnînd mijloace. Prin urmare, mijloacele media sunt, în general, definite ca suporturi tehnice care servesc la transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi. Cu ajutorul acestor mijloace, se stabilește o relație de comunicare între creatorul de mesaj și receptorul său, purtînd numele de comunicare mediată, deoarece se folosește de acel instrument de mediere pentru a permite unuia sau mai multor emițători să difuzeze informații către unul sau mai mulți receptori”.
Altfel spus, medierea se referă la acele suporturi care se interpun în actul comunicării, între emițător și receptor. Conceptul de comunicare de masă poate fi definit ca orice formă de comunicare în care mesajele, avînd un caracter public, se adresează unei largi audiențe, într-un mod indirect și unilateral, utilizîndu-se o tehnologie de difuzare. Astăzi, caracterul unilateral este diminuat prin încercarea de a susține o relație de interacțiune între cele două părți prin feed-back. „Dimensiunea industrială a comunicării de masă a dus la crearea unei "culturi de masă", care a avut drept consecință standardizarea produsului, simplificarea conținuturilor, eliminarea dimensiunilor intelectuale în favoarea atributelor afective și valorizarea după criteriul economic, adică profitul”.
Cultura de masă este definită nu de faptul că este cultura maselor sau că este produsă pentru a fi consumată de mase, ci de faptul că ei îi lipsește atît caracterul reflexiv și subtilitatea culturii "înalte" a elitelor sociale, culturale și academice, cît și simplitatea și concretețea culturii folclorice din societatea tradițională. În continuare ne vom opri pe scurt asupra relației dintre mass media și societate și, în special, asupra unor concept-funcții , efecte și roluri-considerate importante, pentru a înțelege menirea mijloacelor de comunicare în masă și influența lor în schimbarea de atitudini și comportamente ale indivizilor. „Mass media reprezintă sistemele de legătură între individ și societate. Ele răspund astfel unor nevoi și aspirații ale indivizilor sau colectivităților și, la rîndul lor, sunt modelate de acestea”.
În continuare vom încerca să expunem o prezentare a celor mai evidente efecte ale activității mass mediei în spațiul public: „efectul informațional; efactul comunicativ; afectul educativ-cultural; efectul de interpretare; efectul de divertisment; efectul de vorbire și de limbaj ale mass media”.
Efectul informațional se referă la faptul că indivizii simt în permanență nevoia de a controla mediul înconjurător, pentru a acționa și a lua decizii în funcție de realitatea imediată. Oamenii evaluează, pe baza informațiilor pe care le primesc, importanța evenimentului ce ar putea să-i afecteze în mod direct, anticipează unele tendințe și iau, în cunoștință de cauză, anumite decizii. Cele mai multe dintre mesajele mediatice receptate zilnic, din cadrul interacțiunii continue cu mass media, sunt informații generale, care se adresează mai puțin sensibilității ori nevoilor curente. Din cauza pătrunderii mijloacelor de comunicare în relația dintre individ și mass media, oamenii își îmbogățesc bagajul de cunoștinte prin aceste informații mediatice. Informațiile utilitare sunt cele prioritare pentru public. După cum se poate observa, „mass media oferă o gamă largă de informații cu privire la preocupările, cerințele și interesele de tot felul ale publicului. Rolul mijloacelor media este de a obține informații și de a le face să circule”.
Efectul comunicativ răspunde nevoii oamenilor de comunicare, de implicare în comunitate și de identificare cu o anumită cauză, temă sau subiect. De aceea, „acest efect ar putea fi numit și integrare socială”. Nivelul la care acționează mijloacele media poate fi unul local, național sau global. Însă, indiferent de diferența dintre receptori (naționalitate, religie sau cultură), aceștia au în comun consumul aceluiași produs mediatic, bazat pe proximitatea informațională. Sloganul unei campanii publicitare, o știre de ultimă oră sau subiectul controversat al unui talk- show pot face oricînd subiectul unei discuții cu cei apropiați și nu numai. Astfel, mijloacele media ajută la socializarea în interiorul unui spațiu public.
Cînd ne referim la efectul educativ-cultural vom spune că mass media au preluat din rolul social al familiei și al instituțiilor de învățămînt în procesul de educare a copiilor. Ele transmit valori și modele culturale ale societății și au un efect important în formarea gîndirii și comportamentului indivizilor, în special, în rîndul tinerilor. Mijloacele media au posibilitatea de a face să circule diferite modele de comportament general acceptate de societate, raspunzînd nevoii de perpetuare a valorilor comunității. Ele transmit de la o generație la alta mituri, tradiții și principii care îi conferă individului o identitate etnică sau națională. Prin transmiterea valorilor, „mass media contribuie la realizarea stabilității sociale și la menținerea, în timp, a structurilor culturale”. Rolul și efectele lor este să transmită cunoștințe și să formeze oameni cultivați. Din păcate, produsele calitative reprezintă un procent scăzut din publicațiile întîlnite în presă, exceptînd cazul în care instituția media este cu tradiții de jurnalism clasic în acest domeniu. Mijloacele de comunicare nu doar promovează modelele de comportament, ci și generează unele noi, ca de exemplu cel de consum al valorilor culturale. Pe de altă parte, mass media sunt acuzate că prezintă modele negative (falși eroi, false vedete) care au o influență negativă puternică. În special, „tinerii, încă de la vîrste fragede, au tendința să imite diferite personaje din filme, desene animate sau să adopte comportamentul anumitor personalități, vedete pe care ajung să îi idolatrizeze”. Prezența constantă a acestor falși eroi sau false vedete în lumea mediatică duce la comportamentul de imitare, din dorința de a ajunge ca ei, de a fi faimoși sau de a ajunge în centrul atenției. Mass media vin cu contraargumentul că aceste modele antisociale sunt prezentate ca exemple negative și că ele reflectă realitatea înconjuratoare.
În ceea ce privește efectul de interpretare aceasta face referință la faptul că informațiile trec prin mai multe etape înainte de a fi prezentate publicului. Pe de o parte, ele necesită un proces de selecție, realizat după anumite criterii, apoi sunt ierarhizate în funcție de importanța sau urgența lor. Pe de altă parte, „informațiile ajung să fie analizate și discutate. Dar pentru că goana după senzațional, după instantaneu a cîștigat teren în fața dezbaterilor, s-au dezvoltat genuri jurnalistice specializate care permit auditorilor să aibă acces la mai multe opinii, de multe ori ale unor specialiști, pentru a-și putea forma o părere de ansamblu”. În orice caz, granița dintre informație și opinie este greu de stabilit. Unii specialiști consideră că influențarea are loc încă de la primele etape prin care trec informațiile: selecția și ierarhizarea. Alegerea prezentării unei informații, a unui eveniment în detrimentul altora, precum și punerea lor într-o anume ordine reprezintă un act interpretativ.
Efectul divertismentului a mass media se referă la necesitatea instituțiilor să răspundă nevoii oamenilor de a se deconecta de la viața cotidiană. Indiferent dacă este vorba de un film, o emisiune de divertisment la tv sau un talk-show la radio, oamenii privesc și citesc mijloacele media ca pe o modalitate de petrecere a timpului liber, de relaxare, dar și un mod de evadare. Consumatorii de divertisment vor să scape de presiunea spațiului public și să intre într-o lume imaginară, lipsită de grijile și problemele zilnice, pentru a trăi imaginar evenimente, experiențe sau sentimente pe care în viața reală nu au posibilitatea să le încerce. Russel observă că mijloacele media "stimulează (emoțiile sau intelectul) și tot ele calmează (prin distracție sau catharsis." Mass media sunt cele mai importante furnizoare de divertisment. Din motive comerciale, divertismentul ocupă o parte importantă a conținutului mediatic și au un caracter spectaculos. Spectaculozitatea mesajelor trezește interesul publicului, îl angrenează în mijlocul acțiunii, al evenimentelor, de aceea acest tip de discurs a patruns și în cel al informării și al educării. Informațiile sunt prezentate sub forma unor știri inedite, extraordinare, cu titluri explozive, în timp ce discursul educativ-cultural este ambalat sub forma amuzamentului, pentru că educația este primită mai ușor, dacă este ascunsă sub masca distracției.
Efectul asupra vorbirii și a limbajului ale mass-mediei are în vedere faptul că suntem supuși în permanență mesajelor mediatice, tindem să împrumutăm cuvinte sau sintagme din limbajul mediatic în comunicarea interpersonală. „Consumul produselor mediatice influențează atît limbajul, cît și vocabularul nostru. Astfel, ele creează noi termeni, expresii, arhetipuri și extind înțelesurile unor termeni deja existenți sau substituie noi înțelesuri. În timp, ele ajung să construiască un vocabular simbolic”.
Cercetătorii în domeniul Științelor Comunicării consideră că efectele produse de mass media sunt directe și au o acțiune imediată în spațiul public. Stimulii transmiși prin mass media sunt percepuți în același mod de către toți cetățenii, iar reacția pe care o provocă este mai mult sau mai puțin uniformă pentru toți membrii societății. Aceasta primă perspectivă, „denumită teoria glonțului magic, spune că mesajele sunt receptate în mod uniform de către fiecare membru al spațiului public, iar stimulii declanșează reacții imediate și directe”. De asemenea, „ei declanșează dorințe interioare, emoții sau alte procese asupra cărora individul avea foarte puțin control voluntar”. Rezultatul este influența puternică a mass media prin apelul la mesaje emoționale, de sensibilizare. La rîndul lui, spațiul public suferă modificări continue. El nu este un sistem social perfect stabil, iar inovațiile sunt adoptate cu ușurință. Din acest motiv, și influențele mass media asupra spațiului public se pot schimba de la o epocă la alta. De aceea, procesul de formulare și explicare a efectelor comunicării de masă, care să fie valabile pentru toți cetățenii unei societăți, poate deveni dificil. În același timp, sunt necesare dovezi empirice pentru ca efectele să fie demonstrate.
„Socializarea este fenomenul prin care ființele umane întrețin o relație cu semenii lor în cadrul spațiului public, prin care ei dobîndesc anumite principii cu ajutorul cărora interpretează lumea înconjurătoare, se adaptează la mediu și se raportează la ceilalți”. Mass media îi sugerează spațiului public ce comportament să adopte, cum să acționeze și ce anume să înțeleagă dintr-un conținut mediatic. De aceea, atenția se îndreaptă acum asupra „struturii spațiului public și efectelor indirecte asupra individului în particular și a societății în general”.
Principala prezumpție metodologico-teoretică care stă la baza acestei lucrări este că există un număr de teorii relevante pentru studiul comunicării în spațiul public. Doar, că aceasta din urmă „etalează, de asemenea, unele aspecte unice, necesitând aplicarea unei anumite ramuri a teoriei comunicării, sociologică mai degrabă decât psihologică, și mai normativă”. Legată strîns de viața globală a unei societăți, comunicarea în masa prim insituțiile mass media este inevitabil și puternic influențată de condiția imediată a culturii și de evenimente sociale. Un studiu al efectelor comunicării în masă ar însemna, astfel, un studiu asupra unei societăți întregi într-un cadru global, lucru deosebit de tentant dar greu de realizat. Nivelul micro al spațiului public, așadar, adică studiul micro-proceselor, în care teoria pare a fi mai precisă, universală și predictivă, conferă mai multă certitudine în legătură cu efectele activității mass media în societate. Sunt, de asemenea, necesare „puncte de comparație dintr-o perspectivă încrucișată, menită a îmbogăți înțelegerea noastră și alternativele teoretice pentru studiul comunicării de masă în spațiul public. Greu de atins, un astfel de rafinament dar chiar merită efortul”.
Mass media realmente reprezintă un mare salt înainte în istoria omenirii, cu condiția ca ea să nu diminueze ci să întărească libertatea de creație a spiritului uman, fiind, în felul acesta, subordonate scopurilor umane. Se folosesc astăzi patru tipuri de teorii privitoare la comunicarea de masa în spațiul public:
1. teoriile socio-științifice, astfel numite după natura, modul de operare și efectele lor;
2. teoriile normative reprezintă o ramură a filosofiei sociale;
3. teoriile operative au fost dezvoltate de practicienii înșiși;
4. teoriile simțului comun au fost dezvoltate pe baza experienței directe cu publicul.
Întreaga activitate a jurnalistului se bazează pe comunicare, pe comunicarea socială. Pentru a-și desfășura această activitate la un standard elevat, jurnalistul trebuie să știe, în detaliu, relațiile care stau la baza societăților umane civilizate. „Mass media este doar unul dintre instituțiile de comunicare care operează cu comunicarea la nivelul global al societății, ușor de identificat prin caracteristicile sale instituționale: scop, organizare și activitate efectivă”. Mass media prin comunicarea în spațiul public denotă procesul de transmitere de informații, idei, opinii, puncte de vedere, de la un individ la altul sau de la un grup la altul. În general, comunicarea există când un sistem, o sursă, influențează stările și acțiunile unui alt sistem, țintă și receptorul alegând dintre semnale opuse pe acelea care, transmise fiind prin canalul de comunicare, conectează sursa și receptorul. Comunicarea înseamnă transmiterea unui mesaj prin intermediul unui cod. Codul se referă la selecțiunile sintactice și lexicale din care este construit și prin care este transmis mesajul. Comunicarea de masă în spațiul public cere ca orice emițător de mesaj să dobândească competența comunicativă. Aplicarea codului caracteristic unei comunicări jurnalistice, prin radio sau televiziune ia în considerare faptul că informația constituie substanța oricărui mesaj. „Comunicarea în masă autentică transmite o informație care a fost, la un moment dat, accesibilă transmițătorului iar acesta trebuie să o facă accesibilă și receptorului”. Dar, cel dintâi nu trebuie să uite că doar acea comunicarea în spațiul public care oferă cunoștințe noi are valoare informativă, astfel putem identifica primul efect al activității mass mediei în spațiul public – valorificarea informației. „Informația care ne spune ceea ce știm deja nu are valoare informativă. Are loc o comunicare, în cazul din urmă, dar nu se produce nici o informare”.
Un element nu mai puțin important în activitatea mass mediei în spațiul public este limbajul comunicării. Limbajul utilizat de mass media are un efect capital în comunicare, în diversele sale aspecte. Informația este transmisă prin intermediul limbajului. Însă informația umană nu poate fi apreciată doar cantitativ, ci și într-o manieră mediată, prin înțelegere reciprocă. În natură, sursa comunică înspre ascultător, în cultură, emițătorul comunică cu receptorul. În natură, informația se propagă prin semnale, în cultură, informația se transmite prin mijlocirea semnelor, adică, semnificanți și semnificați. Prin intermediul semnificantului verbal, semnificația intelectuală sporește creativitatea gândirii, ceea ce sporește neîncetat informația, sporind și cultura umană, astfel un al doilea efect al activității mass mediei în spațiul public este sporirea culturii. Cultura reprezintă orice adaugă omul în spațiul public. Cultura este complexul de mijloace prin care omul aplică cunoștințele obținute pentru a construi lucruri spirituale. Prin cultură, omul adaugă o dimensiune spirituală lumii material a spațiului public.
„Pentru a înțelege conotațiile simbolice ale comunicării în spațiul pubic ar trebui să se analizeze modul de situare unul față de altul a locurilor care îl compun, adică modul în care se articulează uzanțele comunicării și geografia spațiului în care acestea se înscriu”.
Spațiul public, pe care urbanitatea greacă îl numește „agora“, iar latinii „forum“, ca loc al sociabilității, constituie, totodată, și un loc al economiei urbane, al logicilor de circulație și de schimb, ori de vizibilitate a instituțiilor și a practicilor politice. Sunt deci locuri de întâlnire, cu o „geografie deschisă ce favorizează schimburile și confruntările și care vor servi, încă de la început, drept cadru pentru folosirea retoricii și cumunicării în masă”.
În spațiul public, vizibilitatea actorilor sociali nu ține doar de folosirea cuvântului și a retoricii ci și de recunoașterea propriei lor activități. Trebuie subliniat că numai datorită acestor funcții, exercitate în economia urbană și în viața publică, ajungi să fii recunoscut de către ceilalți și că, în consecință, aceste activități se exercită în tot spațiul public de mass media. În acest spațiu, activitățile profesionale, instituționale și militante constituie formele majore ale activității ce dau specificitate actorilor care le exercită și care contribuie la fundamentarea identității lor. „Strategiile de vizibilitate a actorilor publici, formele potrivit cărora își exercită activitatea lor profesională fac parte din formele spațiului public. În acest context, ar trebui menționat că vizibilitatea evenimentelor și a actorilor politici se înscrie, de asemenea, în ceea ce poate fi numit spațiu public simbolic sau virtual: este vorba de jurnale, media audio-vizuale, media-electronice, în care circulația informațiilor și difuzarea formelor comunicării constituie tot atâtea măsuri de vizibilitate ale sociabilității politice”. Tocmai acest spațiu public virtual, cel care există ca urmare a irigării sale de către formele și reprezentările comunicării constituie, până la urmă, cu adevărat, locul de origine al comunicării publice, pentru că înlăuntrul său „politicile de reprezentare și logicile de sens construiesc vizibilitatea și inteligibilitatea faptului politic”.
În ceea ce privește accesul la informație în spațiul public, se apreciază că noile tehnologii de comunicare sporesc considerabil raportarea informației cu promtitudine în spațiul public, limitând în schimb participarea indivizilor la comunicarea politică și, implicit, la dezbaterea publică a deciziilor politice. „Spațiul public este diminuat, paradoxal, tocmai prin evoluția participării indivizilor la acesta, fapt care generează fragmentarea sa excesivă și apariția așa-numitelor sfericule” sau spații parțiale, fără legătură unele cu altele.
În ceea ce privește impactul noilor practici în mass media asupra spațiului public în general și al cetățeanului în particular, Camelia Beciu este de părere că din acest punct de vedere, mediatizarea generează efectele contradictorii asupra practicilor democratice. Astfel, putem indentifica cîteva efecte:
– mediatizarea și „noile media” orientează informația spre un public țintă din ce în ce mai individualizat;
– noile media fragmentează publicul, generând după unii autori „anomie” și „izolare”;
– acțiunea mediatică este transformată într-o „activitate sterilă”, în timp ce identitatea socială este convertită în comunitate virtuală, adică artificială. Noile tehnologii de comunicare stimulează însă și interacțiunile directe, jurnalistul fiind stimulat, prin intermediul acestora, să-și reformuleze agenda și să dispună de o „agendă permanentă“, fiind non stop online.
În aceste condiții, noile tehnologii și comunicarea mass mediei multiplică oportunitățile de participare directă, nemediată la viața publică, dar „posibilitatea oamenilor simpli de a negocia „definiția” interesului public este din ce în ce mai redusă”.
Problema spațiului public în contextual efectelor activității mass mediei îi preocupă în mod deosebit pe autorii care își propun să urmărească evoluția comunicării în societățile ce funcționează în regim de democrație politică. Astfel, în studiul său dedicat acestei problematici, Bernard Miege, apreciază că reflecțiile cu privire la spațiul public se organizează în jurul a patru niveluri de analiză:
1. Spațiul public este locul de derulare a unor acțiuni comunicaționale care își găsesc originea în patru modele de comunicare apărute succesiv, primul dintre ele în urmă cu mai mult de două secole. Toate funcționează și la ora actuală, iar unul dintre ele este dominant, chiar dacă valabilitatea începe să fie contestată.
2. Spațiul public contemporan nu poartă doar pecetea modelului dominant, cel al mass media audiovizuale. La fărâmițarea sa concură de asemenea: strategiile de comunicare ale diferitelor instituții sociale, aflate în continuă evoluție; înmulțirea sensibilă a mijloacelor tehnice de comunicare, în special o dată cu apariția rețelelor cu debit mare și a produselor multimediatice; importantele modificări intervenite în cadrul mass media.
3. Schimbările ce afectează relațiile dintre spațiul public și mass media ar trebui cuantificate cu deosebită atenție. Individualizarea în curs a practicilor de comunicare este întărită de fenomenul de transformare în marfă individualizată, pe care îl implică noile rețele media. Această individualizare reprezintă, totodată, o consecință a modificărilor survenite în activitatea de programare mass media, fiind favorizată și de o tendință de reducere a forței argumentative din cadrul acțiunilor comunicaționale, dependente sau nu de media.
4. La întrebarea, ce teorie a acțiunii este susceptibilă să descrie cel mai bine elementele aflate în joc în cadrul spațiului public, Jurgen Habermas a „formulat o teorie a „acțiunii comunicaționale” în care își propune, să ajungă la o elucidare pragmatico-formală a conceptului de activitate comunicațională urmând firul director al activității lingvistice și în care sugerează că acordul stabilit în mod rațional între participanți trebuie căutat în același timp în discursurile ce favorizează argumentarea și în raporturile actorilor sociali cu mass media”.
Pe baza unor considerente ce țin de istoria și sociologia politică și culturală, autorul distinge patru modele de comunicare, fiecare având caracteristici proprii care dau naștere unor practici diferite, ce s-au format succesiv în societățile cu o puternică tradiție democratică. Plecând de la media și tehnicile de comunicare dominante, se definește fiecare din modelele de comunicare și se tipologizează tipuri de comunicare în raport cu spațiul public. Ca urmare , se poate considera că impulsul a fost dat succesiv de:
– presa de opinie – apărută în secolul al 18-lea;
– presa comercială de masă – apărută în ultima parte a secolului al 19-lea;
– mass media audiovizuale și mai ales televiziunea generalist, a cărei influență a continuat să crească de la jumătatea secolului 20;
– relațiile publice generalizate – a căror dezvoltare continuă poate fi observată începând cu anii ’70, dar care sunt departe de a fi atins importanța televiziunii generaliste.
Faptul că mass media sau tehnicile de comunicare se află la originea formării acestor patru modele și că își pun pecetea asupra lor nu este suficient pentru a caracteriza fiecare model și mai ales pentru a-i preciza modalitățile de funcționare în spațiul public. Din acest punct de vedere, Bernard Miege aduce în sprijin cinci criterii, pe care le definește ca esențiale în argumentația sa:
relația dintre modele și subiecții cetățeni ,care poate fi o relație de proximitate în cazul presei de opinie;
o relație de natura spectacolului, în cazul radioului sau una „individualizantă” în cel al unor tehnici recente de comunicare;
gradul de implicare al populației față de ofertele mediatice;
linia editorială a articolelor și a programelor;
raportul cu puterea de stat și cu interesele economice majore;
tipul de organizare economică adoptat pentru întreprinderea de presă și tehnicile de comunicare dominante.
B. Miege apreciază că aceste criterii, cu valori diferite, dau consistență celor patru modele și permit o măsurare a aportului fiecăruia la spațiul public, subliniind, totodată, că modelele comunicaționale trebuie deci privite ca un element ajutător al analizei și nu ca un cadru fixat o dată pentru totdeauna. De menționat că apariția fiecărui nou model s-a bazat până în prezent pe creșterea ofertei de programe și pe sporirea numărului participanților implicați, „comunicarea contribuind în mod substanțial la lărgirea gamei produselor (sau cererilor) propuse și inerent a publicurilor sale”.
Din aceasta cauză, analiza modului în care mass media influenteaza spațiul public, in mod voit, în urma unei strategii dinainte puse la cale, sau intamplator, a constituit una din preocupările majore ale acestui capitoș. Influențarea spațiului public se produce în urma și prin intermediul expunerii la acțiunea mass-mediei, același mesaj va fi receptat diferit și va exercita efecte diferite, în funcție de tipul și de caracteristicile specifice canalului de informare Din aceasta cauză, analiza modului în care mass media influenteaza spațiul public, in mod voit, în urma unei strategii dinainte puse la cale, sau intamplator, a constituit una din preocupările majore ale acestui capitoș. „Influențarea spațiului public se produce în urma și prin intermediul expunerii la acțiunea mass-mediei, același mesaj va fi receptat diferit și va exercita efecte diferite, în funcție de tipul și de caracteristicile specifice canalului de informare”.
Studiile privind efectele mass media ne-au demonstrat interacțiunea receptorilor cu mesajele primite și modul în care, spațiul public sau individul, aceștia filtrează și interpretează conținuturile difuzate de presă.
Această evoluție marchează trecerea de la preocupările privind efectele mass mediei asupra spațiului public la cele privind ce efecte are publicul asupra mass mediei.
Efectele mass-mediei se pot resimți în zone diferite ale societății. Mass media poate actiona asupra:
– indivizilor,
– grupurilor,
– instituțiilor,
– întregului spațiu public;
Totodata, mass media poate afecta personalitatea umana în:
– dimensiunea cognitivă – schimbarea imaginii despre lume,
– dimensiunea afectivă – crearea sau modificarea unor atitudini și sentimente,
– dimensiunea comportamentală – schimbarea modului de acțiune al indivizilor și fenomene de mobilizare socială.
Dintr-o alta perspectivă, influența mass media se poate produce într-un interval scurt de timp sau poate avea nevoie, pana devine operațională, de un interval mai amplu. De asemenea, efectele mass-mediei pot crea schimbări dorite sau schimbări nedorite: ele pot fi rezultatul unui proces controlat (campaniile de presa) sau al unor ocurențe mai mult sau mai puțin neașteptate.
După cum am observat, mass media are efecte capitale în spațiul public, în diversele sale aspecte. Informația este transmisă prin intermediul unui limbaj mediatic specific. Însă informația umană nu poate fi apreciată doar cantitativ, ci și într-o manieră mediată, prin înțelegere reciprocă. Evoluînd în timp spațiul public, între tendințe materiale și intenții spirituale, individul devine rezultatul efectelor directe și indirecte ale activității mass mediei, dar în aceste circumstanțe, ca să nu își piardă indentitatea, oricum inceacră să se ridice deasupra ei și să o domine. Omul este cu atît mai cultivat și civilizat cu cît este mai capabil sa-și utilizeze capacitățile de analiză a informației percepute, valorile materiale și spirituale pentru progres social. Deoarece comunicarea în spațiul public este instrument atît pentru evoluție individuală în particular cît și pentru civilizație în general, practicienii săi, mass media în special, trebuie sa-și ridice necontenit standardele sale profesionale de cultura și competență.
Începând de la teoria lui Lippmann, teoria cultivării, a dependenței, a stabilirii ordinii de zi, a spiralei tăcerii, toate acestea relevă modul în care „mass media influențează comportamentele, fie direct sau indirect, pe termen lung sau mediu asupta spațiului public”.
E. Noelle-Neumann apreciază că „există un procent de circa douăzeci la sută de indivizi care își exprimă convingerile cu fermitate chiar și dacă acestea sunt contrare opiniei dominante.
Cele mai importante evenimente interne sau externe, despre care marea majoritate dintre noi are opinii formate extrem de puternice, ne-au fost aduse la cunoștință de către mass media. De aici și ușurința cu care mass media poate influența judecățile de valoare și, prin urmare, alegerile pe care spațiul public le face sau deciziile pe care ei le pot lua în urma lor”.
În funcție de evenimentele prezentate în buletinele de știri, în presa scrisă, la radio, etc., oamenii își organizează viața. Oamenii depind de mass media pentru a fi informați, iar cei care știu cum să profite de acest lucru, câștigă o mare parte din audiența publică. În primul rând, toate aceste forme moderne, modele ale comunicării în masă, acționează asupra minții omului în general, probabil televiziunea fiind cea mai utilizată formă a comunicării în masă, căci audiența se rotunjește la un număr extreme de ridicat.
Teoreticienii sunt de acord că presa și celelalte mass media au efecte asupra indivizilor, grupurilor, instituțiilor și maselor, modelând personalitatea umană sub aspect cognitiv, afectiv și comportamental.
Un model, numit spirala tăcerii, creat de cercetătoarea germană Elisabeth Noelle Neuman, imaginează efectele comunicării asupra individului în timp, ele împingând individul puțin și slab informat spre marginea unei spirale, în funcție de comunicarea la care are acces subiectul. Un alt model mai simplu este acela al fluxului în doi pași, care ia în calcul rolul liderului de opinie ca mediator între mass media și individ. Primul pas este efectul mass-mediei asupra liderului, al doilea reprezentând influența acestuia asupra celorlalți indivizi audienți.
Modelul Agenda setting este propus de o teorie care privește efectul mass media ca forme de structurare a activității sociale propuse indivizilor în mod prioritar și acceptate de aceștia. Mass media lansează, definește problemele publice și, prin aceasta, stabilește agenda cetățeanului și a omului politic.
Am ajuns la concluzia că mass media afecteaza profund spațiul public, deoarece ea constituie o prezență constantă în viața publică. Alte instituții pot avea un impact mai puternic, dar nu unul atat de persistent și adînc.
Afilierea socială și prieteniile se schimbă pe masură ce individul se maturizează și trece prin diferitele etape ale vieții. Scoala ocupă numai o perioadă limitată din existența individului. Doar o parte din populație frecventează, în mod regulat, biserica. În antiteză, mass media face parte din viața zilnică a publicului și îl însoțește din frageda copilărie pîna la final. În plus, mass media are o universalitate pe care nu o are nici o altă instituție, presa oferă un bagaj comun de idei și imagini, care depașește barierele sociale și geografice în spațiul public.
CAPITOLUL III. REFLECTAREA FEONOMENULUI POLITIC ÎN CONȘTIINȚA MASELOR PRIN MASS MEDIA. Studiu de caz
3.1 Mass media în contextul realizării actului politic
Tranziția statelor din estul Europei de la comunism catre o democrație pluralistă, de la economia centralizată la economia concurențială, de la o societate cu valori incătușate la o societate deschisă, multiculturală s-a dovedit a fi un proces nu doar de durată ci și unul, adesea, extrem de dureros la nivelul întregii societăți. Frustrările existente în timpul comunismului, cauzate în special de lipsa dreptului la opinie sau îngrădirea accesului la informație, au lăsat locul, în democrațiile nou apărute, neconsolidate, unor alte frustrări de natură să dezvolte clivaje sociale, politice, etnice, religioase sau profesionale care par a se constitui în principalul oponent al democrației înșiși. “Odată cu descoperirea “imperfecțiunii democrației” entuziasmul ce cuprinsese societatea civilă în ansamblul ei s-a transformat într-o profundă deziluzie dînd naștere, pe alocuri, unor curente anti-democratice, semnificative ca amploare. Corupția sau traficul de influență, devalizarea sistematică a patrimoniului public, ineficiența, ba chiar subordonarea justiției în folosul noilor politicieni sau a unor întreprinzători de conjunctura, au alimentat puternic frustrările în societățile în tranziție”.
Probematica rolului mass media în societatea contemporană este una cât se poate de spinoasă și incitantă dat fiind importanța pe care a capătat-o acest actor atât la nivel global cât și la nivel național și, de ce nu, local. Mass media, prin nenumăratele ei canale, fie că vorbim de radio-ul căruia îi dăm drumul automat când intrăm în mașină, de ziare, atât în formatul tipărit cât și în cel electronic, aflat în plină expansiune, chiar și în Republica Moldova, sau, mai ales, televiziunile comerciale sau nu, private sau publice este considerată aproape în mod unanim drept a patra putere în stat. Un adevărat truism, atât de clară pare a fi această clasare a mas media. Libertatea de expresie este reglementată chiar și în mai toate constituțiile democratice, inclusiv în Constituția Republicii Moldova.
“Relația pe care guvernele o întrețin cu societatea prin intermediul mass media este provocatoare din perspectiva puterii de influență a presei în societate. Deseori, ni se intamplă să afirmam că mass media sunt formatoare de opinii, atitudini, comportamente. Astfel de judecăți au devenit cunoaștere comună, însă înțelegerea influenței acestora necesită ceva mai mult decat o perspectivă simplistă”. În aceste condiții, analiza sociologică trebuie sa se concentreze asupra mai multor contribuții la tematica în discuție. Astfel, această lucrare se concentrează asupra efectului mass-mediei în viața politică și analizează modul în care presa contribuie esențial la evoluția democrațiilor moderne și realzării actului politic.
Înterpretările rolului mass media în societate, cu toată diversitatea punctelor de vedere existente, converg, oricum, în recunoașterea misiunii fundamentale ce le revine în socializarea audienței, în formarea opiniei publice și în integrarea societății.
“Caracteristic pentru toate țările, interesul constant acordat dezvoltării mijloacelor de comunicare de masă se explică, cel puțin, prin cîteva motive: în primul rînd, evoluția mass media constituie unul din aspectele centrale, relevante și vizibile, ale tranziției spre democratizarea societății, în al doilea rînd, condițiile în care se desfășoară funcționarea sistemului mediatic, caracterul tendințelor dominante în activitatea mass media, capacitatea acestora de a influența benefic atmosfera social-politica în societate sînt un termometru indispensabil pentru a ințelege și a estima gradul de realizare a proceselor de transformare și perspectivele avansării societății pe calea reformelor inovatoare”.
Situația mass media a fost întotdeauna un indicator indispensabil al oricarei dezvoltări democratice: atunci cînd ele denotă o vulnerabilitate și nu reușesc să antreneze populația în procesul participativ, democrația întîrzie să se afirme.
“Tocmai mass media le revine sarcina de a valoriza și de a extinde profundele semnificații ale democrație”. Este oportună evidențierea a două aspecte ale problemelor ce vizează funcționarea mass media în condițiile actuale. “În primul rînd, starea reală și perspectivele transformării sistemului mediatic și a componentelor sale, determinate de schimbările social-politice produse în societate pe parcursul ultimilor zece-doisprezece ani. În al doilea rînd, impactul factorului mediatic asupra procesului transformării societății moldovenești”.
Privite în ansamblu, ambele aspecte menționate dezvăluie locul important care revine mijloacelor de comunicare de masa în societatea contemporană, profunda lor semnificație în calitate de suport al dezvoltării democratice a societății. Și dacă mass media din republică și-au menținut în ultimul timp avansul de încredere din partea populației – cel puțin acest lucru il atestau în ianuarie 2001 rezultatele unui amplu și reprezentativ sondaj de opinie în cadrul caruia 53% din respondenți au declarat "multă și foarte multă încredere în mass media", – o astfel de atitudine a cetățenilor, pe de o parte, și, implicit, potențialitatea mijloacelor de comunicare de masă de a servi interesele societății, pe de alta parte, constituie premisele, poate, cele mai importante, ale dezvoltării mass media. În linii mari, contextul social-politic al acestei dezvoltări, contureaza o realitate, distinctă în mod substanțial de cea de acum cițiva ani și cu adevarat neordinară, ale carei principale ingrediente, printre altele, reflectă:
eșecul economiei hipercentralizate și avansarea economiei de piață;
falimentul sistemului monopartidist și edificarea unei democrații pluraliste, cu constituirea unui sistem pluripartidist;
configurația modificată a sferei politice, emergența elementelor societății civile, cu dezbaterea publică a problemelor societății,
transformările survenite în atitudinile și viziunile politico-ideologice ale unui semnificativ segment al populatiei.
Întrucît astfel de procese fundamentale s-au produs cu participarea, mai mult, cu implicarea directă a sferei mediatice, acest context apare marcat categoric de o nouă prestanță a mass media, de insemnele devenirii – fie și tergiversate, lacunare, dar, oricum, evidente, – ale unui spațiu informațional complex în care libertatea expresiei și accesul nestingherit la informație constituie deja nu doar niște deziderate, ci elemente noi, care tind să se afirme, înfruntînd barierele existente. În aceste condiții s-a fortificat receptarea mijloacelor de comunicare (care, fie că tind să influențeze, fie că adoptă postura de cronicar ce doar reflectă schimbările) drept mesageri, dar, mai ales, promotori ai schimbărilor. De menționat ca această concepție s-a profilat sub semnul unei permanente confruntări a pozițiilor politice pe care le exprimă mass media, aflate de diferite părți ale baricadei. Oricum, trebuie evitată, desigur, tentația de a considera mass media drept cauză unică a unor determinate efecte sociale, dar a nu le accentua rolul cu adevarat primordial în promovarea unor schimbări radicale (ori în contestarea acestora) ar fi inechitabil.
Tocmai în perioada de tranzitie influența mijloacelor de comunicare de masa asupra procesului de socializare și integrare socială obține proporții și importanță deosebite. De altfel, în cadrul relevării specificului comunicării mediatice în contextul realizării actului politic în cadrul unei societăți în schimbare trebuie accentuate o serie de funcții ce-i revin, inclusiv:
de informare (reflectarea actualității, informarea de ordin general, cultural politic);
de orientare (urmarind procesul gîndirii, opiniilor, sentimentelor);
de exprimare (promovarea valorilor, atitudinilor sociale, a punctelor de vedere ideologice) s.a.
de presiune (publicitate, propagandă),
de relații publice.
În această ordine de idei, mijloacele de comunicare pot fi privite drept vehicule ale ideilor și ale obiectivelor social-politice, promotori ai schimbărilor (ori agenți ai păstrării status quo-ului), asigurînd pluralismul participativ. „O anumită trasătură semnificativă a perioadei de referință constă și în faptul că dezvoltarea sistemului mediatic se produce concomitent cu atomizarea corpului social. Și dacă fragmentarea socială (un fenomen, în general, firesc într-o fază incipientă de autoidentificare a categoriilor sociale, pînă nu demult operante într-un spațiu social omogenizat) nu poate stimula constituirea instantanee a unor structuri politice complexe, nici mass media, la rîndul lor, nu reușesc să ajungă la conturarea unui tablou integral al realității,
interpretînd-o mai degrabă ca pe o imagine mozaicală, ale carei conexiuni sînt detectate și percepute cu greu de ansamblul auditoriului”. Se profilează, în consecință, o incertitidine a punctelor de reper, atitudinea critică urmată de cerința transformărilor se prezintă, astfel, fără a dispune de o aparentă legatură, coordonatele politico-mediatice oscilind între fapte și probleme mereu noi, într-un lanț în care unirea verigilor pare să nu se mai producă.
„Dreptul la libertatea cuvântului, ca și libertatea presei ca un corolar al acestui drept, reprezintă valori fundamentale ale democrație pluraliste moderne. Fără ele nu ar putea fi imaginate multe dintre progresele realizate în lumea contemporană”. Dacă aceste drepturi au fost cu greu dobândite în dificilul proces al nașterii democrație, ele sunt în prezent exercitate abuziv în forme subtile de către cea care este una dintre principalele lor beneficiare și ar trebui să fie una dintre principalele lor apărătoare: mass media. „Social-democrația afirmă că libertatea presei și cea de expresie, în general, sunt esențiale pentru apărarea și dezvoltarea democrație”. Experiența ultimului deceniu în Europa Centrală, de exemplu, arată că mass media a servit, în mod decisiv, la construcția societății civile și la cenzurarea tendințelor autoritare ale diverșilor politicieni sau partide. De asemenea, ea a corijat și continuă să corijeze excesele, neglijențele și erorile de gestiune în țările cu democrație consolidată. Fără libertatea de exprimare, deci și cea a mass media, nu poate fi concepută o democrație. O presă liberă face uneori dificilă o guvernare democrată; ea face întotdeauna imposibilă dictatura. În contextul acestor afirmații trebuie, însă, observat că democrația traversează, în prezent, o criză de creștere și de adaptare la noile realități ale lumii contemporane. Cauzele acestei crize sunt:
1. inadecvarea mecanismelor acelei democrații care s-a dezvoltat în mediul național la condițiile globalizării;
2. apariția, în contextul globalizării emergente, a unor mase care, temându-se că nu se vor putea adapta la noile condiții, sunt sensibile la mesajul populist și național-populist; 3
3. șubrezirea credibilității și chiar a eficienței mecanismelor democrație clasice ca urmare a opacizării, electoralizării și comercializării actului politic.
În ceea ce privește această a treia cauză trebuie subliniat că invadarea exercițiului democratic de metodele marketingului comercial și dezvoltarea „statului spectacol” au condus la separarea tot mai accentuată a societății de sfera politicii și a puterii de adevăr. Faptul se exprimă în absenteismul electoral, în neangajarea civică și în cinismul actorilor sociali. În legătură cu toate aceste trei cauze mass media are o imensă răspundere și un rol esențial de jucat. Astfel, mass media are responsabilități în criza politicului pe care o traversează actualele democrații în cel puțîn următoarele aspecte:
face posibilă apariția și dezvoltarea „politicii-show”. Electoralismul înseamnă exaltarea importanței alegerilor, nu ca metodă de consultare a electoratului în legătură cu aspirațiile și așteptările sale, ci ca metodă de obținere a puterii. Puterea fără mandat privind aplicarea unui program clar este, însă, o putere care nu poate fi exercitată. Pe termen mediu și lung o asemenea putere înstrăinează electoratul, întrucât îi creează sentimentul că nu are nici un control asupra politicului.
crează false personalități și distruge personalități reale, impune formațiuni politice discutabile și ocultează adevăruri compromițătoare, inventând, totdată, crize inexistente.
determină cheltuirea unor sume importante pentru derutarea populației și astfel încurajează corupția.
prin abordări preponderent conflictuale, în căutare de senzațional, distorsionează realitatea și induce în societate pesimismul, scepticismul, neîncrederea și înclinația pentru izolare și violență.
„Cel mai important fapt este însă acela că mass media ajunge să determine temele de pe agenda publică, adeseori în mod artificial, fără nici o legătură cu agenda reală a cetățenilor și cu prioritățile recomandate de realitatea socială”. Acest fapt este explicabil prin concentrarea capitalurilor din mass media în interiorul unor mari corporații naționale sau internaționale. Acestea, deși se prezintă drept reprezentante ale intereselor publice, reprezintă în fapt interese private. Această situație poate determina manipulări ale opiniei publice în direcția dorită de finanțatorii privați, pentru obținerea unor avantaje sau obiective economice. Social-democrația trebuie să afirme că libertatea presei nu se reduce la independența ei în raporturile cu puterea publică ci trebuie să includă și independența față de grupurile de interese private.
Apariția monopolurilor mediatice crează premisele reducerii numărului de opțiuni la dispoziția cetățeanului și posibilitatea manipulării sale în mod subtil. „Calitatea informației scade și pericolul dezorientării cetățeanului crește, în condițiile în care nici legile concurenței pe piața liberă nu îl mai apără pe consumatorul de presă. Aceasta înseamnă scăderea calității democrație”. Toate aceste fenomene negative, mereu mai grave pe măsură ce globalizarea avansează și presa relatează despre întâmplări petrecute la mare distanță, întâmplări pe care receptorul nu le poate verifica direct, fac necesară recunoașterea, alături de dreptul la libera informare, la libertatea de expresie și la libertatea presei, a unui drept la corecta informare a cetățeanului. În lumina unui asemenea drept social-democrații ar trebui să susțină următoarele:
recunoașterea faptului că activitatea de presă este o activitate de interes public și ca atare trebuie desfășurată potrivit unor norme profesionale, la nivelul unor standarde deontologice și sub un anumit control public. Un asemenea control nu va putea fi, însă, desfășurat de către instituții politice, aflate în sistem guvernamental sau parlamentar, ci doar de către instanțele judecătorești și cele ale societății civile.
recunoașterea unui drept la acțiune în fața instanțelor competente în folosul oricărei persoane care dovedește un interes legitim în a fi corect informată.
adoptarea unor reglementări speciale privind combaterea conflictului de interese în domeniul mass media. În conformitate cu aceste reglementări ar urma, printre altele, să se interzică deținerea în proprietate sau co-proprietate, precum și participarea la administrarea unor instrumente mediatice a celor care sunt activi în viața politică sau a celor care sunt proprietari sau acționari majoritari în societăți comerciale cu alt profil.
adoptarea unor legi speciale anti-trust pentru instituțiile media. În acest sens ar urma ca trusturile media care dețîn un post de televiziune sau radio cu audiență națională să nu poată deține ziare naționale, sau reciproca. De asemenea ar trebui să fie interzise orice fel de cartelări sau antante comerciale ori de politică editorială convenită de mai multe instituții mediatice. Convențiile potrivit cărora o instituție de presă nu va critica poziția alteia sau nu va denunța erorile de informare ale alteia vor fi considerate nule de plîn drept.
adoptarea unor reglementări privind obligația verificării prealabile a știrilor prin consultarea tuturor celor interesați, precum și obligația acordării dreptului la replică pentru toți cei care în acest fel își pot păstra onoarea sau apăra interese legitime. Prin aceleași reglementări ar urma să se definească și sfera dreptului la intimitate pentru personalitățile publice și pentru ceilalți cetățeni, precum și modalitățile de apărare ale dreptului respectiv. Prin norme speciale ar trebui să se stabilească echilibrul dintre libertatea accesului la informație, dreptul la exprimarea liberă a opiniilor și prezumția de nevinovăție.
organizarea de instanțe profesionale ale jurnaliștilor și adoptarea unor Coduri deontologice ale mass media. Încălcarea prevederilor unor asemenea coduri va putea fi sancționată de „tribunale ale presei” care, sesizate de orice persoană interesată, vor putea aplica sancțiuni morale, profesionale sau pecuniare, după caz.
Stabilirea unor standarde profesionale și deontologice în materie, la nivel internațional astfel încât să se evite subiectivismele ținând de lupta politică internă.
Prin aplicarea unor asemenea măsuri, în paralel cu măsurile vizând apărarea libertății presei, mass media va contribui la procesul esențial de „democratizare a democrație”, proces absolut necesar în condițiile globalizării și ale crizei în care au intrat mecanismele democratice tradiționale.
Un elemnet esențial al actului politic democratic în care mass media își are un rol primordial sunt alegerile. O dată la câțiva ani societățile democratice valorifică prin alegeri mecanismul reînnoirii clasei politice antrenate în gestionarea puterii de stat, astfel încât să nu se producă o îndepărtare a elitelor politice de popor. „Importanța fenomenului alegerilor este fundamentată, prin participarea cât mai largă a cetățenilor la vot, de necesitatea legitimizării populare a instituțiilor statului. În acest context, exercitarea unui vot conștient și bine informat reprezintă succesul practic al unor alegeri libere și corecte. Anume aici, în viziunea mea, mass media, ca mijloc de comunicare publică prin informare și advocacy, joacă un rol determinant în asigurarea desfășurării unui proces electoral echitabil”. În democrațiile moderne, esența unei mass media libere și responsabile se alătură dreptului fiecărui cetățean de a gândi liber, de a avea opinii și de a exprima aceste opinii în mod public. Prin urmare, obiectivul primordial al presei este de a informa echidistant publicul asupra principalelor probleme cu care se confruntă societatea, inclusiv și asupra proceselor ce țin de organizarea și funcționarea societății. În acest sens, procesele politice, de la desfășurarea alegerilor pînă la realizarea programelor de guvernare, reprezintă substanța acestei organizări și funcționări sociale care în mod determinativ trebuie supusă unei informări și dezbateri publice.
În prezent mass media devine un instrument tot mai important în influențarea perceperii și înțelegerii actului politic. Indiferența socială, care deseori duce la un absenteism la urnele de vot, poate avea diverse motive, însă, cel puțin o parte a acestui fenomen poate fi asociată lipsei de informație, necunoașterii sau lipsei de conștientizare. Astfel, dincolo de faptul că cetățeanul are dreptul garantat de Constituție de a fi informat, activismul lui este direct proporțional nivelului de informație de care dispune sau la care are acces. Prin urmare, în cadrul campaniilor electorale creșterea gradului de informare a populației este, cheia unor alegri corecte și valabile.
Mass media în timpul campaniilor electorale are o responsabilitate dublă. Pe de o parte, față de populație, pe care trebuie să o informeze corect, iar pe de altă parte, față de concurenții electorali, cărora trebuie să le acorde posibilitatea de a-și prezenta mesajul lor pe baza principiului egalității de oportunități. Informarea echilibrată și imparțială a procesului electoral oferă posibilitatea cetățenilor să exercite un vot conștient, astfel încât acest vot să reflecte corect voința și mandatul poporului. „Importanța mass media în cadrul acestor procese reliefează și o serie de riscuri sau presiuni cu care se poate confrunta presa pe durata campaniei electorale. Acestea pot parveni atât din partea organelor de stat, cât și din partea concurenților electorali”.
În epoca tehnologizării tot mai accentuate a societății, informarea corectă a populației trebuie privită și prin prisma faptului că prin intermediul mass media se realizează strategiile de comunicare ale actorilor electorali. Prin urmare, mass media este supusă riscurilor de a fi folosită ca mijloc de propagare manipulatorie a unor mesaje false sau diforme. În acest context, responsabilitatea mass media devine cu atât mai importantă și decisivă cu cât trebuie să facă față, pe de o parte, dreptului populație de a fi informată corect, dreptului concurenților electorali de a fi expuși mediatizării în condiții egale, iar, pe de altă parte, presa nu trebuie să neglijeze vegherea corectitudinii comportamentului și semnalarea unor posibile abuzuri electorale. În așa mod, în esență libertatea mass media rezidă nu numai în dreptul de a fi liberă, dar și în obligația de a fi responsabilă.
„Evaluarea funcționalității unui act politic democratic începe de la evaluarea corectitudinii campaniilor electorale, de la organizarea ei până la exercitarea nemijlocită a exercițiului de vot. Și aici, mass media pe lângă funcția de a informa corect și a oferi expunere mediatică, are și obligația de a fi un observator menit să prevină prin monitorizare eventuale abuzuri fie din partea organelor publice, fie din partea concurenților”.
Indiscutabil, efectele pe care mass media le produce asupra vieții sociale sunt dintre cele mai diverse, la fel cum, putem discuta și despre influențele pe care grupurile sociale sau indivizii le exercită asupra presei. Procesele de transformare economică, politică, socială sau culturală sunt influențate radical, în democrația modernă, de mass media. „Crearea și mai apoi maturizarea unei democrații nu se pot realiza doar prin schimbarea unei constituții sau pluralism politic. Este nevoie de educație civica, dialog politic, dialog social și fără o presă liberă de constrîngeri financiare sau politice, toate acestea nu pot există. Într-o lume tot mai “mică”, în care informația poate fi transmisă cu ușurință către receptori aflați la distanțe considerabile, într-o “junglă” informațională în care individul este practic “bombardat” cu un volum imens de informații venite din zeci de surse, paradoxal, democrațiile se confruntă cu probleme legate de acuratețea sau chiar veridicitatea informațiilor”.
Dezvoltarea într-un ritm amețitor a mijloacelor de informare a facut posibilă trecerea de la democrația ateniană la democrația modernă, “globală”. Presa a devenit rapid un vector vital de comunicare între politicieni și electorat, fapt de unde rezidă importanța esențială a acesteia în consolidarea sau, de ce nu, în frînarea unei democrații. Diferențele considerabile existente între democrațiile consolidate, precum cele din vestul Europei sau Statele Unite și democrațiile neconsolidate, precum cele din estul Europei, pot fi explicate și prin legatura strînsă între mass media și grupurile politice, legatura ce viciaza grav “jocul democratic” în societățile est-europene". O responsabilitate deloc de neglijat, privind situatia mass media din țările recent aderate la spațiul comunitar, o are și Uniunea Europeană. Concentrarea Comisiei Europene strict pe domeniile politic și economic și ignorarea structurilor sociale și culturale ale țărilor nou aderate aflate în tranziție, este o greseală ce ii poate fi imputată. Democrația, la nivelul Uniunii Europene, nu poate fi intărită prin adaugarea unor noi membrii ale caror instituții media nu au fost reformate. Deși presa libera a reprezentat uneori singurul sprijin al democrației în statele din estul Europei, în condițiile existentei unei clase politice extrem de corupte este necesară totuși o reforma profundă și în presă. „Elaborarea unor standarde deontologice, reglementarea conflictului de interese în mass media, adoptarea unor legi anti-trust, asigurarea independenței editoriale a redactorilor, toate acestea vor contribui la o mai mare transparență și la creaea unei culturi a profesionalismului în media. Democrația nu poate face progrese atîta timp cît între politic și presă nu există o distanță cara să garanteze echilibrul”.
Recunoscînd activitatea presei ca una de interes public, nu ne putem permite să simplificam spunînd ca totul este doar o problemă legată de opțiune. Opțiunea individului în a-și alege sursa de informare în funcție de nivelul său de educație și exigențele sale morale. Asumarea din partea mass media a responsabilității care ii revine ca factor de influență asupra societății, luarea de atitudine a societății civile în cazul exceselor și imparțialității mass media, implicarea pe cale juridică a autorităților în cazurile de abuz în numele libertății de expresie, sunt parte a rolurilor pe care publicul, mass media și autoritățile le au în procesul de întărire a democrăției.
Necesitatea mobilizarii societății civile, a elitei intelectuale din fiecare stat aspirant la o democrație autentică și nu în ultimul rînd o mai vizibilă implicare a Uniunii Europene sunt absolut obligatorii.
3.2 Comportamentul mediatic vis-a-vis de pluralismul de interese ale opiniei publice
Opinia publică permite exprimarea atitudinii majorității față de un subiect. Etimologia cuvântului ,,opinie” derivă din latinescul opinari care înseamnă a gândi, a crede, a formula o părere și este expresiaunei convingeri subiective într-o anmită problemă, față de o anumită situație. În literatura de specialitate opinia publică a primit varii definiții. A fost definită drept ,,un complex de preferințe exprimate de unnumăr semnificativ de personae cu privire la o problemă deimportanță genererală” sau ca ,,process psihologic interactiv de agregare a judecăților evaluative, atitudinilor și credințelor referitoarela o problemă socială ale unui număr semnificativ de personae dintr-ocomunitate care se exprimă verbal deschis.
La sfîrșitul secolului al XIX-lea, James Brice constată ca „presa constituie organul suprem al opiniei publice“. Astăzi, nimeni nu se mai îndoiește de faptul că mijloacele de comunicare în masă au un rol important în formarea opiniei publice. Se discută însa despre cat este de împortant acest rol și despre modul în care mass media contribuie la emergența opiniei publice. Sociologii formuleaza, de obicei, această întrebare: comparativ cu factorii de mediu social, cu experiența directă a oamenilor, comunicarea în masă contribuie mai mult, în egală măsură, sau mai puțin la formarea opiniilor individuale susceptibile de a deveni opinie publica? Depinde de obiectul opiniei. Despre bunastarea sau saracia lor, cetățenii își formează o opinie, nu din ziare și nici din discursurile politicienilor, ci gîndindu-se la viața lor de zi cu zi. Cum sesizeaza Septimiu Chelcea, „răspunsul la intrebarea: Cît de mulțumiți sunteți, în general, de felul în care trăiți? se fondează în mare masură pe experiența directă a fiecăruia, mass media intervenind doar prin informații despre mizeria în care supraviețuiesc unele categorii sociale și despre opulența afișată fără nerușinare de imbogățiții revoluției“. Dar, în legatura cu alte probleme, mass media are o importanță majoră în construirea opiniei publice.
În general, comunicarea în masă poate activa atitudinile latente și, prin aceasta, emergența opiniilor individuale. Împărtășirea respectivelor opinii marcheaza începutul procesului stadial de transformare a opiniei individuale în opinie publică.
Consecințele sociale ale comportamentului media au fost diferit sistematizate de sociologi. În general, însă, se susține că, în legătură cu opinia publică, mass media are patru funcții:
cristalizarea opiniilor individuale și de grup;
construirea curentelor de opinie;
medierea între opinia publică și guvernare;
modificarea opiniei publice.
Aceste funcții pot fi analizate din toate perspectivele comportamentului mediatc în condițiile echilibrului pluralismului de opinie prin trei teorii fundametale: teoria „Glonțul magic“, teoria „Fluxul comunicarii in doua trepte“ și teoria „Stabilirea ordinii de zi“.
„Strămoșii acestei teorii Glonțul magic, bazată pe dominația emițătorului asupra receptorului, au fost Charcot (care a tematizat isteria și hipnoza colectivă), Gustave Le Bon (cel cu „psihologia mulțimilor“) și G. Tarde (care a cercetat în legătură cu rolul social al imitației). Modelul „glonțului magic“ se fondează pe convingerea potrivit careia comunicarea de masa are o mare putere, care se exercită instantaneu și uniform asupra tuturor oamenilor. Termenul de „glonț magic“ provine din medicina, „în secolul al XIX-lea se credea ca pilulele administrate actionează ca un glonț, producînd instantaneu, aceleași reacții în organismul pacienților. În medicină, acest punct de vedere nu a rezistat, dar în comunicarea de masa, practica „glonțului magic“, nu numai ca s-a pastrat în actualitate, dar a și dobîndit noi valențe în timp.
Cum am vazut, „glonțul magic“ ținteste persoane identice, aflate într-un vacuum social, care nu au relații unele cu altele și care reactionează într-o maniera identică în mesajele mass media. Asemenea persoane nu există însă în mod real. Aici apare modelul „fluxul comunicării în două trepte“: indivizii sunt prinși într-o țesătură de relații interpersonale și intergrupale, nu răspund imediat și uniform la mesajele mass media. Acest model, propus de Paul Lazarsfeld, „sugerează că, cel mai adesea, ideile migrează din radio și ziare către liderii de opinie și de la aceștia ajung la segmentele mai puțin active politic ale populației“. Ipoteza „fluxul comunicării în două trepte“ s-a conturat în cadrul unei cercetari, realizata in statul Ohio, ce urmărea să constate impactul campaniei electorale asupra comportamentului de vot al alegătorilor. În urma cercetării, s-a aflat că, mesajele mass media au un impact relativ redus asupra opiniilor și comportamentelor de vot, relevînd în același timp, „importanța contactelor personale“. De pildă, cînd cei investigați, care și-au schimbat intențiile privind votul acordat, au numit motivele orizontului de așteptare, ei au menționat, mai ales, contactele directe cu alți oameni, inainte de a menționa influența massn media. Urmare a cercetărilor sale, Lazarsfeld a evidențiat „existența a două trepte în transmiterea mesajelor: de la sursă (mass media) la anumite persoane, în general, mai bine informate si care urmăreau mai frecvent radioul, ziarele etc., …și de la aceștia, pe canale informale, către persoane mai putin expuse mesajelor mass media. S-a constatat, de asemenea, că persoanele nedecise în privința votului erau mai puternic influențate de discuțiile interpersonale decît direct de mesajele media. Persoanele care aveau contact direct cu mass media au primit denumirea de „lideri de opinie“. Cercetarile ulterioare au relevat faptul că „liderii de opinie, nu doar ca sunt relee în fluxul informațiilor, dar și faptul ca ei, liderii de opinie, selectează și interpretează informațiile pe care le transmit celor mai puțin atenți la mesajele mass media“.
Pentru ca să putem vorbi cu adevărat despre comportamentul mediatic vis-a-vis de pluralismul de interese ale opiniei publice, trebuie să examinam opinia publică ca o “forță din interior al unei națiuni” și poate ea oare să întâmpine o rezistență reală sau, cel puțin, posibilă din partea mass mediei. Această forță uneori de opoziție poate fi manifestată față de guvern, parlament sau autoritate. O primă clasificare a opiniei publice este:
a) opinia clar exprimată, ce beneficiazăde o largă publicitate;
b) opinia orală șoptită – zvonurile;
c) opinia rezultată în urma referendumului sau sondajului de opinie, cu participare neobligatorie;
d) opinia exprimată prin referendum sau sondaj de opinie, cu participare obligatorie. În accepțiunea cea mai frecventă, opinia publică corespunde primelor două forme de opinie.
După modul de manifestare opinia publică se poate clasifica: opinie publică statică (tradiții, cutume, obiceiuri) și opinie publică dinamică, având un caracter rațional. Corelația dintre cele două forme ale opiniei publice este comparată de Stoetzelcu cea dintre legea cutumiară și legislația parlamentară. De-a lungul timpului clasificările opiniei publice au variat în funcție de curentele filozofice apărute. Chiar dacă unii autori au în vedere și o opinie publică latentă sau internă, modul de exprimare a opiniei publice constituie o caracteristică definitorie a ei. Există și opinii conform cărora conceptul de “opinie publică latentă” exprimă o contradicție în termeni, dacă se acceptă faptul că ea apare în cadrul disputelor publice și constituie o exprimare verbală a atitudinilor sociale. „Cea mai recentă clasificare împarte opinia publică în opinie durabilă, opinie virtuală și respectiv opinie tacită”. Această clasificare prezintă însă un character limitativ, termenii fiind cu circulație restrânsă. Opinia durabilă presupune înmagazinarea și recuperarea informației din memorie prin proceduri dogmatice. Opiniile virtuale sunt acele structuri informaționale înmagazinate, care fiind activate sunt întotdeauna crezute precum sunt înmagazinate. Acest gen de opinie este virtual pentru că este neactivat și, prin urmare, nefuncțional. Opiniile tacite se deosebesc de opiniile virtuale prin modul de recuperare a informației stocate. În timp ce opinia virtuală ca, doi plus doi fac patru, a fost înmagazinată ca atare într-un dosar dogmatic, opinia tacită ca zece este mai mare decât doi este recuperată prin mijloace dogmatice, în mod deductiv. Putem spune că nu există două opinii identice care să se formeze într-o singură minte în momente diferite sau în minți diferite. În urma unor studii amănunțite mai putem distinge trei tipuri de opinie publică ce fac referire doar la ultimele două nivele ale opiniei publice, la nivelul encounter participând practic fiecare dintre membrii unei comunități respectiv societăți: opinia publică latentă, opinia publică pasivă și opinia publică activă. Astfel multitudinea și pluralismul de opinie este un factor reprezentativ al unei societăți în dezvoltare.
Cînd abordăm teoria “Stabilirea ordinii de zi”, ne indreptam spre lucrarea lui Walter Lippmann, „Public Opinion”, unde se lansează ideea că mass media reprezintă „sursa principală a imaginilor din mintea publicului”. Esența acestei teorii a fost expusa și de către Bernard C. Cohen, care nota că, “presa este posibil să nu aibă succes în a le spune oamenilor ce să gîndească, dar ea are un succes surprinzător spunîndu-le cititorilor la ce să se gîndească”. La randul lor, Kurt Lang și Gladys E. Lang observau: “Mass media influențează atenția acordată anumitor probleme. Mass media construiește imaginea publică a personalităților politice. Mass media prezintă constant lucrurile, sugerînd despre ce anume să gîndească, despre ce să cunoască și despre ce să își formeze sentimente”. Cercetarea efectuată de catre Kurt și Gladys Lang a relevat faptul că „există o corelație puternică între importanța acordată de media unor evenimente și importanța acordată acelorași evenimente de către persoanele intervievate. Așadar, mass media nu le spune oamenilor cum să gîndească, ci despre ce să gîndească, le arata care este relieful evenimentelor din spațiul public, le stabilește ordinea de zi a descuțiilor: ordinea de zi a mass media (gradul de atenție acordat problemelor) devine ordinea de zi a publicului. Chiar și numai prin faptul că dă oamenilor un subiect de discuție, presa contribuie la emergența opiniei publice (căci ..opinia devine publică prin comunicare în public)”.
Ray G. Funkhouser a constatat și el că „există concordanță între atenția acordată de mass media unei probleme și importanța conferită acestei probleme de către opinia publică”. Cercetătorul american a numarat articolele din ziare și reviste publicate în intervalul 1960-1970, clasificîndu-le tematic. Procedînd la o testare indirectă, luînd în calcul răspunsurile la intrebări, Funkhouser a pus în evidență faptul că opinia publică reproduce “agenda mass media”, existînd, însă, o anumită discrepanță între ierarhia stabilită de public a problemelor în discuție și ierarhia din media. De aici decurge posibilitatea ca oamenii simpli, ca și oamenii politici, să fie manipulați de mass media. În plus, oamenii politici, crezînd în corelația dintre agenda media și agenda publicului, vor pune adesea accentul pe primele elemente ale ierarhiei, așa cum apar ele în mass media, neglijîndu-le pe cele din urmă: în felul acesta, media induce o anumită percepție a factorului politic despre agenda cetățeanului. De fapt, se confunda astfel, agenda mass media cu importanța reală a faptelor și proceselor sociale.
Trecerea de la democrația restrânsă, ateniană, la democrațiile societăților industriale nu ar fi fost posibilă fără dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de informare, văzute în sensul etimologic cel mai strict al termenului de media, adică cel de intermediere, de punte de legătură între politicieni și votanți, între guvernanți și guvernați. În sensul ei modern, democrația presupune existența unei veritabile „curele de transmisie” care să asigure cu succes informarea corectă și nepărtinitoare a publicului cu privire la actorii de pe scena politică.
Este evident că dacă acest mijloc de legătură este obstrucționat, imperfecțiunile jocului democratic vor fi mai mari și analog, probabilitatea atingerii unui înalt nivel de democratizare al societății respective va fi mai mică. Presa are menirea principală de a acționa ca o contrapondere a puterii politice prin dezvăluirea abuzurilor în exercitarea autorității de stat, precum și prin înlesnirea dezbaterilor privitoare la buna funcționare a guvernării. Mass media joacă un rol esențial în educația democratică a cetățenilor prin faptul că prescrie și indică regulile politice, structurează și mediază înțelegerea proceselor decizionale și coordonează mișcările actorilor pe scena politică.
În literatura de specialitate întâlnim patru tipuri de comunicare subsumate intereselor instituțional-politice:
comunicare prezidențială
comuniare guvernamentală
comunicare a puterilor locale
comunicare de campanie electorală.
În sens clasic, teoria democrației reclamă printre altele și existența unor surse alternative de informare, precum și libertatea de expresie. În acest context, mass media au rolul de a difuza informații despre probleme publice și politice, de a informa la timp și corect cetățenii, care, având libertatea de expresie și acces la sursele media, pot influența procesul decizional la nivelul societății, adică agenda actorilor politici. Modul de funcționare a mass media în societățile democratice poate fi descris astfel:
– supravegherea evenimentelor cotidiene, naționale și internaționale, care potinfluența existența cetățenilor;
– identificarea principalelor probleme social-politice;
– crearea unui spațiu de dezbatere la care să participe atât reprezentanții puterii politice, fie direct, sau prin purtători de cuvânt, cât și cetățenii. Practicile mediatice extind spațiul public și, implicit, participarea socială la dezbatereaagendei publice;
– transmiterea discursului politic;
– analizarea politicilor publice cu scopul de a responsabiliza clasa politică;
– stimularea participării cetățenești prin oferirea unei înțelegeri adecvate a proceselor politice;
– autonomia editorială ca aspect principal al libertății presei;
– respectul față de public.
„Mass media formulează și direcționează, structurează și evaluează interesele sociale, politice, economice, culturale ale cetățenilor. Presa sporește valoarea socială a unei idei, concepții, a unui interes sau sistem de interese și devalorizează altele”. Ea socializează anumite interese individuale, considerîndu-le oportune la momentul dat și pentru mediul dat. Sau invers, poate ignora unele interese obiective generale, încercînd să le substituie, să le mușamalizeze etc.
Este cunoscut doar, menționează cercetătorul V. Sacă, că interesele fiecărei comunități se constituie în baza intereselor membrilor acesteia, or, ele nu se limitează doar la o sumă simplă, deoarece în procesul interacțiunii indivizilor are loc elaborarea interesului comunității ca tot întreg. „Aceasta ne face să credem, – marchează savantul, – că sensul real al interesului social tranzitoriu, deși reflectă probleme arzătoare – privatizarea proprietății, activitatea de muncă, șomajul, achitarea restanțelor salariale, liberalizarea și creșterea prețurilor, asigurarea și echitatea socială etc. – are un caracter social limitat, în preponderență cu preocupări ale unui social individual neasociat sau slab organizat în comunități sociale. În așa fel apare un interes social cu efect dublu: cu insuficiență de socializare individuală, pe de o parte, și cu insuficiență de omogenizare grupală, pe de altă parte”. De aici autorul conchide că, dat fiind dificultățile determinării gradului de socializare a interesului social, apar adversități și în determinarea legăturii lui cu interesul politic.
Mass media constituie un element esențial al societății civile, demonstrînd capacitatea de a provoca sau evita conflictele, contribuind în cadrul discursului la susținerea consensului, la echilibrarea intereselor. Cunoaștem că în activitatea politică există două forme de interacțiune – conflict și cooperare.
Raportul mass media – individ, mass media – spațiul public (publicul, totalitatea de consumatori ai producției mediatice) are trăsăturile sale distinctive, corelate la tipul de societate. Pentru regimul totalitar mass media statale–de partid difuzau un singur mesaj pentru întreaga societate. În condițiile unei societăți democratice, bazată pe pluripartidism și pe economie de piață, este vorba nu numai de un singur mesaj, ci de o multitudine de discursuri. Or, în această societate în permanență se produc, apar, se manifestă și se realizează, institualizîndu-se apoi în structura sistemului politic existent un complex întreg de interese. Presa trebuie să țină cont de o asemenea realitate și să ofere publicului diverse mesaje „individualizate”.
Această selectivitate impune mass media căutarea așa numitei populații utile sau populații-țintă. Dar în acest caz, și consumatorii, fiind atrași de relațiile de piață mediatică, caută „marfa” care îi interesează cel mai mult. Uneori în acest „supermarket” individul poate găsi marfa solicitată, alteori cetățeanul poate fi sustras de la intențiile sale inițiale prin oferta unei alte producții. Oricum, și într-un caz, și în celălalt, dacă într-un market comercial posibilitatea de a consuma mărfurile expuse în vitrină depinde și de bugetul cumpărătorului, apoi în piața mediatică, mai ales, dacă vorbim de presa electronică, selecția în mare măsură este subordonată bugetului de timp al persoanei.
Interesele politice (economice, sociale, culturale, educativ-formative ș.a.) ale indivizilor, fiind atît de diverse și multidimensionale, nu-și găsesc o proiectare mediatică rectilinie, uniformizată, acest lucru fiind, în esență, imposibil. Unii analiști sînt de părere că oamenii niciodată nu consumă și nici nu transmit unii altora formule cazone, lozinci, imnuri slugarnice, adresate autorităților. În cercul lor, în grupul lor (formale sau neformale) oamenii își povestesc ceea ce consideră important (și nu ceea ce prezintă mass media drept semnificativ), ceea ce le reprezintă interesele. „Mass media prezintă interes numai în acea măsură în care ele furnizează conținuturi, ideologeme și fapte pentru „trăncăneala” maselor”. Aceste mesaje trezesc interesul maselor doar în cazul cînd evenimentele, fenomenele, faptele transmise sînt „dramatizate” și „dramaturgizate”, cu alte cuvinte, dacă ele au fost transformate de media într-un subiect interesant și accesibil pentru omul de rînd – anecdotă, scandal, scenariu, mit, orice altă varietate a dramaturgiei social-politice.
Publicul are nevoie de senzații, susțin o bună parte dintre medialogi și jurnaliști. În goana lor după public, mass media, indubitabil, produc evenimente senzaționale care, în fond, sînt o denaturare a imaginii realității. Un producător occidental de televiziune a declarat, în acest context, fără jenă: piața mă forțează să caut și să demonstrez senzații josnice: ce rost are să arăt un preot, care îi îndrumează la bine pe oameni – aceasta este banal; dacă însă mi-ar pica undeva un preot care a violat o fetiță, ori și mai bine un băiețel, ori și mai bine – o bătrînă, aceasta ar trezi interes, și eu caut în lumea întreagă asemenea senzații.
Este incitant, se pare, punctul de vedere al lui P. Bourdieu în această problemă. Disensiunea dintre presa pentru senzații și presa pentru informare – afirma profesorul francez, este o reproducere a opoziției dintre cei care fac politică în acțiuni, discursuri și concepte, și cei care i se subordonează, între opinia validată și opinia supusă acțiunii. Distincția este la fel ca cea dintre arta complexă și arta ușoară, dintre erotism și pornografie (…).
Odată ce intențiile, gusturile, interesele publicului pentru mass media sînt deseori diferite de ofertele patronilor sau producătorilor media, apare necesitatea reglementării acestor relații. Asemenea proces în societățile democratice este dirijat de un cadru legislativ adecvat și de regulile de joc ale pieței mediatice. Pornind de la teza lui J. Ellul din Propaganda: The Formation of Men's Attitudes “că radioul, televiziunea și publicitatea pot fi puse în serviciul unei forme de „viol psihic” asupra indivizilor”, cercetătorii G. Lochard și H. Boyer „consideră necesară existența unui contract general care ar acoperi mai multe contracte de comunicare”.
Din punctul de vedere al obiectivelor comunicative specifice ele pot fi:
a) contracte de informare, care îmbină ținta informativă cu cea de seducție a publicului. Unele posturi teleradio (CNN, LCI, EuroNews, BFM) sînt consacrate în exclusivitate informației;
b) contractul de comunicare publicitară, fiind animat de o țintă factitivă (declanșarea actului de cumpărare) și care se sprijină pe țintele de seducție, persuasivă și, evident, informativă;
c) contractul de divertisment. Manifestîndu-se în presa scrisă prin foiletoane, jocuri și cuvinte încrucișate, el a căpătat o importanță considerabilă în televiziunile generaliste, care și-au însușit din nou o paletă foarte diversificată de genuri ludice (jocuri), ficționale (seriale, talk-show-uri) sau jucînd între universurile „factuale” și cele „ficționale” (reality-shows).
Adepții concepției impactului marginal al mass media asupra publicului, susținînd cum că mass media, ca obiect, ca emițător al mesajului nu influențează subiectul (publicul rămîne pasiv receptînd mesajul doar ca un spectator), ori „publicul este o masă pasivă care necesită să fie orientată în mediul înconjurător cu ajutorul informației”, găsesc un contraargument puternic, după părerea noastră, în teoria uzurilor și gratificărilor. Analistul american J. Lull abordează global și explică această concepție în modul următor: „oamenii folosesc activ mijloacele de informare în masă pentru a gratifica anumite necesități omenești particulare. În locul întrebării: ce le fac mass media oamenilor, adepții acestei teorii construiesc de fapt o altă întrebare: ce fac oamenii cu mass media?”.
Citind presa, oamenii pot afla lucruri care generează comportamentul lor cotidian. Datele meteo sugerează cum să se îmbrace, informația bursieră – ce acțiuni să întreprindă în afaceri, recomandările poliției rutiere – alegerea itinerarului, sfaturile culinare sau ale medicului îi recomandă anumite predilecții gastronomice ori măsuri de protecție sanitară. În scopuri practice informația mass media este utilizată de individ atunci cînd este vorba de studierea pieței imobiliare sau a forței de muncă, a serviciilor și a ofertei culturale și de divertisment (afișe teatrale și cinematografice, repertorii concertistice etc.)
Cît privește sfera politicii, este greu de închipuit persoane care în mod conștient își modifică interesele politice, opțiunea sau obiectivele lor politice, care iau o decizie politică, în afara impactului mass media. Analiza relațiilor mass media – public a stabilit că procesul de influență a presei asupra conștiinței sociale decurge în felul următor: mass media, înteracționînd cu publicul, influențează modul de a gîndi, procesul de determinare a necesităților, nevoilor, intereselor indivizilor. Odată format, acest sistem de interese, inclusiv politice, începe să influențeze, la rîndul său, modul de alegere a sursei mediatice din care persoana se va informa în continuare pentru a-și satisface necesitățile și interesele. Determinarea mass media ca sursă de informare duce la stabilirea unor relații dependente ale individului de politica editorială, de ideologia și conținutul organului de presă preferată.
Televiziunea – creator al opiniei publice prin reflectarea intereselor și acțiunilor politice
În mare parte istoria dezvoltării televiziunii este despre istoria dezvoltării reportajului tv ca creator al opiniei publice prin reflectarea intereselor social politice ale spațiului public. Deși unele genuri jurnalistice în timp sunt practicate tot mai puțin, televiziunea nu și-a pierdut importanța deoarece este actuală întotdeaună. Putem spune aici că televiziunea este permanent “la modă” și este la mare căutare de către telespectatorul avid de informații și relatării.
Televiziunea, anume prin reportajele tv permite jurnaliștilor să comunice operativ și în detalii despre situații din actualitatea cotidiană, fenomene și probleme de divers tip, în secial reflecatea veții politice. Datorită particularităților sale, televiziunea este un formator al opiniei publice prin reportajele televizate–în buletinele de știri, în emisiunile informațional-analitice, în emisiuni de divertisment, în emisiuni tematice ș.a.
În context istoric, apariția televiziunii este un fenomen rezultat al unei întregi serii de procese tehnice. Începuturile sistemului de televiziune au avut ca bază “paradigma" electromecanică. Aici vom menționa că televiziunea este posibilă datorită unei trăsături specifice sistemului de percepție uman, numit persistența imaginii. Altfel spus, „ochii continua să vadă o imagine pentru încă o fracțiune de secundă, după ce aceasta a disparut din vedere. Pentru transmiterea sunetelor și a imaginilor, televiziunea apelează la un ansamblu de trei tehnici: fotoelectricitatea, analiza imaginii punct cu punct și linie cu linie și undele hertziene”.
Este incontestabil faptul că odată cu apariția televiziunii, societatea a trăit și trăiește transformări fundamentale sub diverse aspecte iar rolul acesteia în crearea opiniei publice este unul definitoriu.
Dezvăluirile spectaculoare care le aduce publiciului televiziunea sunt incomensurabile cu orice alt tip de mass media. Cînd spunem acest lucru ne referim la faptul că anume datorită televiziunii lumea a aflat despre atrocitățile celui de-al Doilea Război Mondial, despre criza caraibelor, prin intermediul reportajelor tv lumea a văzut cum astronauții ruși au ajuns în spațiul cosmic iar cei americani au pășit pe Lună, datorită reportajelor tv societatea a aflat adevărurile din războaiele din Vietnam, Afganistan sau despre alte conflicte armate care au zguduit lumea în secolul trecut dar și în acesta, despre catastrofe tehnogene cum ar fi explozia de la Cernobîl sau de la Fukusima, despre abuzurile de la baza americană Guantanamo Bay, despre atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, despre revoluțiile din ultimii ani care au avut loc în țările arabe sau cele din spațiul ex-sovietic și multe altele. Toate acestea au fost posibile datorită curajului reporterilor și a dedicației lor profesioniste, care au prezentat publicului larg reportajele lor televizate. Nu vom exagera dacă vom spune aici că dacă nu ar fi fost televiziunea cu aceste reportaje televizate, am fi trăit într-o cu totul alta realitate.
Pentru o analiză mai profundă a televiziunii ca creator al opiniei public vom face o scurtă incursiune în istoria, apariția și formarea televiziunii deoarece este un demers necesar în contextul prezentei lucrări.
„Astfel, istoria televiziunii reprezintă de fapt munca a numeroși inventatori și ingineri geniali, din mai multe țări, care au pus bazele și au contribuit la apariția primului televizor și ulterior, la apariția televiziunii încă din anii 1870. Bunăoară, în anul 1873, englezul Willoughby Smith descoperea fotoconductivitatea seleniului, fapt ce a dus la inventarea celulei fotoelectrice. În 1877, George R.Carey creeaza telectroscopul, un aparat care putea proiecta o imagine către un punct aflat la distanță, fiind de fapt primul prototip de televiziune. Prima demonstrație publică a televizorului o face John Logie Baird în Londra în anul 1925”.
„Fascinanta istorie a televiziunii ne spune că au fost doi inventatori care au pus bazele sistemului de televiziune, Philo Farnsworth și Vladimir Zworykin. La 14 iulie 1930 se transmite, pentru prima data în Marea Britanie, o piesă de teatru la televiziune, aceasta fiind difuzată de BBC. Inaugurarea postului oficial BBC are loc în Marea Britanie pe 2 noiembrie 1936, postul avînd o grila de transmisie de 12 ore de program pe săptămînă. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, vînzarea televizoarelor crește într-un ritm alert, astfel ca, în 1951, în SUA existau 10 televizoare la 100 de locuitori, iar în Marea Britanie erau 3 televizoare la același număr de locuitori. Numărul televizoarelor a crescut de la an la an, astfel, în 1964 SUA atinge un număr de 60 de milioane de televizoare instalate în case. Datorită dezvoltăriii televiziunii, la acea vreme teatrul și cinematograful au început să piarda tot mai mult teren. Oamenii priveau tot mai mult televizorul. Astăzi televiziunea este oferită prin redare analogicaă, digitală sau high definition, cu variante mai îmbunătățite. Vom spune aici că aportul reportajelor televizate a fost unul esențial în acest proces al evoluției istorice a televiziunii doarece ele au arătat lumii ce se întîmplă în jur într-o manieră inedită”.
În prezent, datorită altor transformări tehnologice, televiziunea așa cum noi o știm, la rîndul ei urmează să se transforme, deoarece comporamentul consumatorului de media între timp sa schimbat. Dacă în trecut consumatorul de televiziune privea la televizor diverse emisiuni, știri, reportaje, interviuri, astăzi el paralel utilizează și alte instrumente cum ar fi telefoanele inteligente, tablete sau alte instrumente prin care interacționează cu informația și realitatea din jurul său. Astăzi deseori se întîmplă că acest consummator face în același timp mai multe lucruri și utilizează mai multe ecrane – are în fața sa televizorul care lucrează, citește un flux de știri pe telefon, se uită la ceva pe tableta sa și mai are și un calculator conectat la internet. Acest fapt reprezintă o mare provocare pentru viitorul mass media în general și al televiziunii în special, fapt ce va determina transformări radicale despre ce este un reportaj tv, ce trebuie să conțină, cum trebuie să fie prezentat și ce trebuie să ofere consumatorului de media pentru ai trezi interesul și ai capta atenția.
„Caracteristica principală a televiziunii ca gen jurnalistic informativ este operativitatea. Reporterul trebuie să fie martor ocular al unui eveniment și de măiestria și profesionalismul său depinde cum va fi reportajul său căci în el reporterul va prezenta realitatea anume așa cum o vede el, avînd însă în vedere politica editorială a canalului de televiziune pentru care lucrează, va prezenta acele detalii, fapte și întîmplări anume așa cum el le va percepe, prin prisma subiectivității, talentului și erudiției sale”. De fapt, reporterul, prin definiție, trebuie să fie prezent în mijlocul oamenilor, în mijlocul evenimentelor deoarece o știre o poți scrie de la birou, dînd cîteva telefoane, trimițînd niște mesaje pe email-uri, sms sau apleînd la mesaje prin intermediul rețelelor sociale, însă pentru un reportaj veritabil trebuie neapărat să fii la fața locului.
„Fundamentul tuturor reportajelor televizate îl reprezintă însă căutarea răspunsurilor la cele șase întrebări fundamentale în jurnalism: cine?, ce?, unde?, când?, cum?, de ce?”. Deși nu întotdeauna este posibilă aflarea lor, reporterul nu poate să renunțe la acest demers necesar. Va face activitate de cercetare la fața locului, va căuta să urmeze demersurile obișnuite și va depune toate eforturile necesare pentru a culege toate informațiile posibil de aflat. Pentru întrebările la care nu s-a aflat răspuns, există și alte surse, deși, de obicei, acestea apar de la sine atunci cănd reporterul reconstituie evenimentul pe baza detaliilor deja obținute.
În principal, caracteristicile de bază ale televiziunii sunt dinamismul, operativitatea, laconismul, veridicitatea, aspectul emoțional și prezența „Eu-lui” reportericesc. Televiziunea este un media dinamic, dacă reporterul nu va avea în vedere această particularitate specifică televiziunii el nu va reuși să țină viu interesul telespecatorului. Fără operativitate nici un material jurnalistic nu mai are valoare. Reporterul va trebui să acționeze rapid, fără ezitări, pentru a nu pierde momentul. În reportajul tv laconismul este și el foarte important. Reporterul nu trebuie să spună mai mult decît este necesar. Mesajul său trebuie să fie foarte clar, astfel încît telespectatorul să înțeleagă cît mai bine despre ceea ce reporterul comunică. Reporterul trebuie să înțeleagă că atenția telespectatorului nu este una infinită ci de scurtă durată. Aspectul ce se referă la veridicitate este la fel important deoarece reporterul trebuie să prezinte informațiile într-o manieră maxim posibilă apropiată de adevăr și nu trebuie să mintă sau să manipuleze telespectatorul prin informații false, care nu au nimic cu realitatea, sau să le comunice dintr-un ungi sau perspectivă greșită. După cum am văzut și mai sus, aspectul emoțional este unul din elementele definitorii ale unui reportaj. Cînd un telespectator vede un reportaj el va vedea un reporter, un om viu, nu o mașină, care este la fața locului și comunică despre anumite lucruri anume așa cum le vede el. Deci, mesajele seci sunt contraindicate. În plus, spre deosebire de alte media, televiziunea are specificul său atunci cînd vine vorba de aspectul emoțional și de cele mai multe ori telespectatorul privește televizorul anume pentru acele emoții pe care le preupune un reportaj tv. La fel, este importantă prezența „Eu-lui” reportericesc căci de personalitatea sa, de stilul și carisma reporterului, va depinde și percepția telespectatorului. Deseori telespectatorii, dau atenție mai mare anume acelor reporteri care știu a prezenta o informație într-un stil propriu, care îi relevă personalitatea și felul său de a fi.
Unul din cele mai evidente fenomene ale vieții socila politice unde televiziunea devine creator al opiniei publice prin reflectarea intereselor și acțiunilor politice este campania electorala. În cadrul procesului alegeri interesele și acțiunile politice sunt atît de diverse încît mass media, și în special telviziunea are un rol de mediator în acest amalgam social.
Mult timp acțiuunea politică a fost redusă la comunicarea electorală, fiind echivalată cu un ansamblu de tehnici și strategii de comunicare și persuasiune. În prezent, acțiunea politică prin intermediul televiziunii este tratată într-un cadru analitic interdisciplinar, ceea ce demonstrează că domeniul comunicării politice nu poate fi redus la marketingul politic, adică la un ansamblu de strategii și tehnici folosite în scopul promovării produsului-candidat, prin seducerea cumpărătorului-alegător iar televiziuea doar un canal de informare în cadrul acestei comunicări. Aria de investigare a acțiunii politice prin intermediul televiziunii s-a extins considerabil, cuprinzând acum o tematică generală precum: relația dintre mediatizare, politică și globalizare; media și sistemul democratic; relația dintre politică, spațiul public și internet; retorica jurnalismului politic; etică și publicitate politică; relația dintre acțiunea politică, comunicare și reprezentare politică; politică și marketing; influența mediatizării asupra opțiunii de vot.
Comunicarea electorală prin intermediul televiziunii indică o transformare majoră la nivelul regulilor de acțiune politică. În primul rând, actorii politici se raportează unii la ceilalți de pe poziții cu interese concurențiale într-un spațiu experimental ca timp și ca mod de organizare. În al doilea rând, regimul concurențial consacrat juridicește este cel care reglementează acțiunea politică în sensul că îi dictează miza, ritmul și termenii de legitimare. În al treilea rând, avem de-a face cu un regim concurențial atipic, competiția desfășurându-se într-un interval de timp considerabil.
Ceea ce numim „campanie electorală“ trimite nu numai la reglementări constituționale, legislative și juridice, ci și la reguli informale consacrate și care s-au putut instaura în limitele regimului concurențial.
Comunicarea electorală prin intermediul televiziunii nu poate fi disociată de aceste reglementări formale și informale de acțiune politică. Ele legitimează campaniile electorale ca metoda de selecție a liderilor politici, ca procedura de desfășurare a selecției, ca ritual și, nu în ultimul rând, ca practică națională, deci:
ca metodă, campania electorală fiind comunicată prin intermediul televiziunii permite selecția liderilor politici în mod democratic, impunând, pe de-o parte, norma participării la selecție și la competiție și, pe de altă parte, norma majorității drept criteriu de validare a selecției.
ca procedura, campania electorală instaurează un cadru legal și, totodată, tehnic de selecție a liderilor. Instituțiile și actorii politici care participă la campania electorală au obligații și drepturi specifice.
ca ritual, campania electorala se derulează după anumite coduri socio-politice care reglementează interacțiune între participanți.
Din perspectiva politicianului, comunicarea electorală trebuie să-l ajute să exploateze marja de libertate trasată de regimul concurențial, respectiv de reglementările campaniei electorale.
În Republica Molodva anilor ‘90 campania electorala era privită cu mare interes de către cetățeni deoarece era o noutate în viața oamenilor, oameni care până în 1989 au fost lipsiți de informație, de posibilitatea de a hotărî singuri care le va fi viitorul. Tocmai de aceea, păreau captivați de tot ceea ce apărea în presa scrisă sau audiovisual, astfel și se crea o opinei publică bine conturată. Oamenii simpli se minunau de imaginile candidaților care promiteau prin intermediul televiziunii un viitor mai bun contra unei singure ștampile pe un chenar cu numele lor. După experiența primei campanii electorale, partidele politice au considerat ca deținerea unor canale mediatice proprii poate influența favorabil opinia publică și rezultatele alegerilor, oamenii politici fiind convinși că aparițiile televizate erau vitale pentru reușita în campania electorală. O campanie politică se folosește de mass media, și în special de televiziune, pe termen scurt, însă în mod intens. În cadrul acestei campanii politicianul trebuie să ajungă la potențialii alegători, iar acest lucru se face prin mesaje bine structurate, axate în primul rând pe interesele populației. „Auzim, din ce în ce mai des, afirmația că mijloacele media au un rol tot mai important în viața politică atât internă, cât și internațională. Nu doar profesioniștii care activează în politică acordă o atenție susținută pregătirii strategiilor mediatice, cele oferite de audiovizual fiind considerate mai credibile, mijloacele de informare sunt în principal: televiziunea, radioul, presa scrisă.“
De-a lungul timpului, oamenii politici au apelat la tot felul de tactici și mijloace pentru a comunica cu alegătorii: de la afișe și întâlniri față în față la mitinguri, diverse materiale în presa scrisă (articole, interviuri), talk-show-uri de radio și televiziune. Echipe tot mai complexe organizează campanii electorale – sau comunicări permanente – în care oamenii politici au nevoie de noi metode, dacă nu de noi mijloace de comunicare. Televiziunea a schimbat definitiv modul în care oamenii politici se adresează electoratului. Discursul politic trebuie axat pe anumite teme în conformitate cu interesele populației dar trebuie să fie și în acord cu acțiunile și interesele politicianului. Deoarece majoritatea mesajelor ajung la public prin intermediul presei oamenii politici au fost obligați să învețe și să aplice reguli de exprimare, alcătuindu-și discursurile în funcție de auditoriu astfel fiind creatorii opiniei publice. Pentru a fi transmise, mesajele acestora trebuie să respecte reguli precise: discursuri considerabil mai scurte, mesaje mai condensate și moduri de adresare mai personale care să creeze senzația de familiaritate și naturalețe. Principalele etape informațiuonale prin intermediul televiziunii într-o campanie electorală sunt: stabilirea strategiei informaționale, analiza, indetificarea publicului țintă, construirea unei imagini, gestionarea imaginii, pregătirea idei de bază a campaniei electrorale.
Putem identifica doua tipuri de campanii electrorale informaționale prin intermediul teliviziunii:
campanii electorale veridice – cu obiectivul clar stabilit de cucerire a unor poziții sau posturi politice cu o informare masivă prin intermediul teliviziunii;
campanii de imagine – crearea de atitudini favorabile și popularizarea unui om politic prin intermediul teliviziunii.
Etapa în definirea unei strategii de marketing electoral este de a stabili dacă se urmărește obținerea de rezultate printr-o campanie electorală sau printr-o campanie de imagine-atitudine. Analiza informaționsă, este o etapa crucială, deoarece o proastă evaluare a situației existente, a opiniilor publice, a situației socio-politice duce la concluzii eronate și la recomandări greșite.
Analiza trebuie să se bazeze pe o serie de evaluări cu privire la opinia publică, obiceiurile și valorile locale, dezvoltarea socio-economică, relațiile existente între elitele politice, atitudinile existente, rolul și influența mass media, simbolurile culturale și poziționarea adversarilor politici.
Identificarea publicului țintă este o etapă definitorie în cuminicarea politică în perioada electorală. Nici o idee politică nu poate conveni întregii populații, așa cum nici un om politic nu se poate bucura de popularitatea unanimă. Într-o democrație, deciziile politice se obțin prin negocieri între majoritate și diferitele minorități. În fiecare țară, populația este împărțită în categorii sociale bine delimitate, iar o bună parte a acestei populații își schimbă destul de greu opiniile politice. Astfel, identificarea publicului țintă pentru o campanie de marketing politic trebuie să țină cont de particularitățile diferitelor categorii sociale și anume televiziunea este un spațiu în cadrul căriua dfieriți actori politici se întrunesc pentru ași cucceri publicul țintă.
Pentru influențarea opiniei publice prin intermediul teliviziunii se poate proceda în două feluri:
– prin utilizarea liderilor de opinie;
– prin segmentarea publicului în funcție de categorii sociale, de priorități, de afinități politice.
Segmentarea publicului țintă înseamnă adaptarea comunicării politice la diferitele categorii sociale. Diversificarea mesajului permite o mai bună abordare și o mai mare flexibilitate a acțiunii și comunicării politic. Majoritatea segmentarilor se fac după categorii sociale bine definite în funcție de educație, venit, vârstă, sex, ocupație profesională, stil de viață. Acțiunea politică prin comunicare lucrează cu categorii sociale construite și în funcție de afinități și atitudini politice. O campanie de comunicare politică prin intermediul teliviziunii, poate astfel viza, în special, pe cetățenii care nu și-au format încă o opinie, pe cei care ezită sau care au anumite idei și simpatii pentru un partid fără să fie hotărâți să voteze.
Construirea unei imagini în comunicarea politică prin intermediul teliviziunii este absolut necesară, imaginea nu se judecă în termeni de adevărat sau fals, ci în termeni de popularitate, contradicție, claritate sau confuzie. Imaginea, în acțiunea politică este prin definiție subiectivă. Înainte de formarea imaginii dorite, trebuie plecat de la faptul că există deja o imagine formată anterior care prin intermediul teliviziunii poate fi modificată. Greșelile cele mai frecvente intervin atunci când se ignoră acest lucru și se crede că formarea unei imagini politice poate începe de la zero prin intermediul teliviziunii, fără să țină cont de contextul social, de pluralismul de interese și de opinii, de trecut sau de acțiunile adversarilor. “Pentru a fi funcțională ca comunicare prin intermediul teliviziunii, imaginea unui om politic sau a unui program politic trebuie să fie: relativ cunoscută, diferită și simplă”.
Imaginea este eminamente subiectivă și, în special, în timpul unei campanii de comunicare politică intensă, ea scapă deseori de sub controlul celor care o creează initial. Problema nu se mai pune între compatibilitatea imaginii omului politic și realitatea personalității sale, ci și între strategia promovată și percepțiile schimbătoare, între influența televiziunii și reacțiile schimbătoare ale opiniei publice. “Percepția omului politic sau a unui program politic este volatilă și poate evolua extrem de rapid. Astfel, lansarea unei campanii de acțiunie politică prin comunicare trebuie să fie numai prima etapă a gestionării imaginii politice, și nu în ultimul rînd prin intermediul teliviziunii”.
Pregătirea temelor de campanie, ideilor politice ale candidatului, platforma și originea ideologică pe care o revendică, structura și prioritățile partidului, adversarii politici și opinia publică pot să impună ca obiectiv principal teme de campanie neașteptate sau în contradicție cu propriile priorități deja stabilite. Modalitatea cea mai simplă este de a efectua o analiză solidă a interselor populației și de a fi foarte bine informat despre situația existentă. Un bun consultant în marketing politic va recomanda întodeauna promovarea prin intermediul teliviziunii a temelor care sunt cele mai populare în momentul campaniei, dar și încadrarea acestor teme în imaginea partidului sau a omului politic. O altă metodă este de a “integra imaginea partidului și a omului politic în cadrul valorilor culturale și sociale puternic înrădăcinate”.
Campaniile electorale și comunicarea electorală devin din ce în ce mai complexe și de aceea este necesară pregătirea unor specialiști, capabili să fie activați în orice moment electoral. Competiția electorală este asemeni unor bătălii în care învinge inteligența și simțul practic. Comunicarea de campanie prin intermediul teliviziunii trebuie să țină seama de efectele interacțiunii dintre mesajele strategic proporționate. Pretendenții la putere se comportă asemeni unor strategi, adică acțiunile lor sunt îndreptate spre succesul campaniei lor de mobilizare a electorilor.
Eficiența comunicării politice prin intermediul teliviziunii depinde atât de gradul de acceptare culturală a mesajelor emise, cât și de legitimitatea acestui emițător. Comunicarea electorală prin intermediul teliviziunii trebuie să fie eficientă, comunicarea este o condiție a acțiunii politice. Campaniile electorale s-au modernizat sub influența mediatizării vieții politice prin intermediul teliviziunii și a tehnicilor de comunicare contemportane.
În acest context și avînd în vedere faptul că jurnalismul de televiziune este în mare parte un gen informativ a diferitor opțiuni, interese și viziuni, aspectele etice impun reporterului căutarea permanent a adevărului obiectiv. Deși reporterul va relata ceea ce va vedea în manera sa subiectivă, acesta trebuie să caute adevărul pentru a surprinde realitatea în toată plenitudinea sa.
Astfel, „demersul jurnalistic, în cazul reportajului tv, presupune scufundarea, pătrunderea sub evenimentele de suprafață, pentru a desluși realitatea, care altfel refuză să se dezvăluie. Pentru aceasta însă, reporterul are nevoie să se îndepărteze de prejudecăți și să-și păstreze nealterată capacitatea de a cunoaște realitatea”.
Rolul principal al televiziunii, ca mecanism de susținere a unui echilibru în climatul democratic în amalgamul multitudinii de interese și opțiuni într-o societate, este acela de a informa publicul, de a oferi un spațiu de dezbatere și de a educa. Publicul sau consumatorul de mesaje media este cu adevărat informat atunci cînd chestiunile de interes public sunt prezente în esența mesajelor comunicate. O formulă concretă care să definească un concept atît de vast precum acela de interes public lipsește. Însă abordări diverse totuși există. Cea mai frecvent uzitată definiție spune ca sunt de interes public acele chestiuni care au potențial de a afecta un numar mare de oameni. Conceptul de interes public nu presupune ceva de care oamenii sunt general interesați. Într-o anumită proporție, măsurarea audienței relevă interesul publicului atunci cînd se uita la televizor. Totuși, o măsurătoare limitată la oferta disponibilă pe ecranul TV, cu care telespectatorul trebuie să se mulțumească, nu poate cuprinde mecanismele complexe ce stau la baza preferințelor oamenilor în general și astfel, nu poate determina cît mai fidel opțiunile acestora.
Unele chestiuni de interes public necesită acoperire mediatică datorită acestei calități intrinsece și chestiuni care devin de interes public prin intervenția mass media. „Reportajele tv de interes public, prin natura temelor abordate, sunt materiale jurnalistice complexe. Uneori, necesită un timp mai lung de prezentare a informației și presupun efort și disponibilitate de consum din partea telespectatorului. Dar consumatorul deține telecomanda și poate sancționa postul cu o simpla apăsare de buton”.
Posturile de televiziune au nevoie de rating pentru a vinde publicitate care sursa principală de susținere financiară a unei instituții media. „Pe acest motiv, deseori posturile tv scot în evidență în reportajele lor anumite aspecte ce ar ține viu interesul telespectatorului cît mai mult timp posibil. Pe acest motiv, ca să “facă rating”, televiziunile se supun unor “reguli” ale pieței și încep să croiască informația cu scopul de a atrage audiența și de a o menține pe post”. Televiziunile uneori se mai gîndesc ca, ici-colo, informația de context mai poate și lipsi, mai adaugă o coloană sonoră cu caracter dramatic și au grija ca discursul reporterului tv să aibă cît mai multă culoare și să conțină cît mai multe formule cu încărcătură emoțională. Uneori, mesajul reportajului tv ajunge să fie distorsionat prin exagerari obținute cu ajutorul tehnicilor cinematografice sau prin omisiunea substanței unui eveniment și potentarea laturii de fapt divers. În consecinta, mesajul distorsionat–al unui reportaj dealtfel de interes public–ajunge la consumator. Cum interpretează publicul aceste mesaje constituie deja altă temă de cercetare și dezbatere. Un lucru este sigur. Dreptul cetățenilor la informare este astfel încălcat. Alteori, predomină elementele de tensiune și abordările facile ale subiectului în detrimentul informației corect prezentate. Acest lucru este vizibil mai cu seamă în cadrul știrilor care prezintă probleme administrative. Informații esențiale de soluționare sau care să ajute publicul în relația cu instituțiile statului lipsesc. Ce simte de fapt acum telespectatorul în spatele reportajelor televizate? Ca o consecință a goanei după senzațional, jurnalele de știri nu mai sunt doar un produs informativ, ci o adevarată incursiune în universul psiho-afectiv al tuturor actorilor implicați, fie că vorbim despre prezentatori, reporteri, personajele reportajului dar și telespectatori. În încercarea de a da consistență actului jurnalistic, buletinul de stiri nu se mai adresează unor telespectatori anonimi, ci unor martori. Se construiește astfel o adevărată „buclă atemporală și spațială” în care contează doar sentimentele de moment pe care reportajele tv le pot stîrni. Practic, telespectatorul-martor nu mai are atribuția de a evalua sau lua decizii, ci doar pe aceea de a simți. În realitate reportajele tv tot mai mult sunt făcute după principiile unor thrilere sau filme de acțiune, fapt ce denaturează în final calitatea produsului reportericesc. Accidentele, morțile violente sau incendiile sunt prezentate publicului sub umbrela generoasă a doi termeni de referință: tragedia și fatalitatea. Jocul este uneori perfid și exercită o presiune fantastică asupra publicului care este invitat să își asume dramele victimelor sau ale familiilor acestora.
Aristotel spunea că „binele omului este să aibă o activitate a sufletului în conformitate cu virtutea”. Etica este știința care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare (din fr. éthique, lat. ethicus). „Morala este ansamblul normelor de conviețuire, de comportare a oamenilor unii față de alții și față de colectivitate și a căror încălcare nu este sancționată de lege, ci de opinia publică” (din lat. moralis, fr. morale). Este interesant aici de demonstrat dacă jurnalistul, dar și instituția media, în ansamblul său, cunosc și folosesc în activitatea curentă teoria etică, modelul etic sau cel puțin instrumental, potrivit contextului analizat, sau de fapt, în mass media, toată această problematică se rezumă la simțul moral comun, obținut prin educație. De aceea, teoretizarea existentă tratează etica jurnalistică mai mult ca pe un model al eticii sociale, în concordanță cu interesul acordat responsabilității sociale a activității jurnalistice și a mass media, decît ca etică aplicată specifică jurnalismului. Care ar putea fi esența imaginii jurnalismului? Ce anume, din activitatea jurnalistului, poate fi privit ca avînd standarde contradictorii? Particularitatea specifică acestei profesiuni este aceea că ea se exercită sub privirea publicului. Actul jurnalistic, în esența lui, este menit publicului larg și se desfășoară sub ochii acestuia, în cea mai mare parte a lui, fiind în același timp o imagine a publicului larg. Dacă în cazul reportajelor ce prezintă accidentele și victimele acestora primează factorul predestinării, centrul de greutate se schimbă în reportajele ce prezintă crime sau victime ale unor morți violente. Limbajul jurnalistic suportă registre de atitudine diferențiate –de la consternare la compasiune, de la revoltă la acceptare. Toate aceste variațiuni de comportament poartă „sigiliul” dramei și a tragicului. Reportajul este transformat într-o reconstituire în care jurnaliștii reiau firul evenimentelor, fără a se abține de la expunerea unor detalii morbide sau de la captarea tensiunii prin care trec apropiații victimelor. Ochiul telespectatorului este menajat cu precauție, urmele de sînge sau detaliile din scena crimei fiind inserate sugestiv. De cele mai multe ori „scenele sunt de groază” sau „rupte dintr-un film de groază”.
Acest fapt contravine principiilor etice și aspectele enumerate arată că astăzi în televiziune lucrurile în realitate se fac după alte principia decît menționate în manualele de jurnalism. Acest fapt trezește o serie de întrebări legate de etica jurnalistică și de direcția spre care se îndreaptă televiziunile contemporane atunci cînd ne referim la reportajele tv dar și la alte genuri utilizate de televiziuni. Se vorbește foarte mult despre etica în jurnalism. Sunt organizate diverse seminare, cursuri de instruire, sunt editate broșuri, cărți, manuale despre deontologia în mass media însă în realitate se face foarte puțin în această direcție. Deseori aceste discursuri fiind doar de dragul discursurilor despre valori, morală și adevăr.
Reporterul tv este cuprins de bucuria fară margini atunci cînd ajunge să realizeze un material în exclusivitate care deseori este foarte greu de obținut. Însă atunci cînd reporterul obține asta, ce se întîmplă mai departe cu produsul pe care îl va prezenta telespectatorului variază de la caz la caz. Mînat de dorința de a scoate la iveală adevărul, de curiozitatea sa, și, de ce să nu spunem, de banalul interes economic, reporterul poate ajunge să prezinte materialul său într-o manieră incorectă, denaturînd astfel realitatea și esența sa. Deseori reporterul are falsa impresie că dacă va prezenta materialul într-o manieră senzațională va avea success însă de fapt el va mișca lucrurile într-o direcție falsă, cea a irelevantului. În toată această ecuație nu putem să nu ne oprim să facem o observație privind modul de organizare și funcționare al unei instituții de televiziune din Republica Moldova. Cu foarte mici exceptii, în spatele fiecareia se ascund interese economice și politice. Unii arată asta pe față, deschis, altele se ascund după paravanul echidistanței, obiectivității, libertății de exprimare care deseori este interpretată, înțeleasă și valorificată greșit. Cum toată lumea pare să accepte acest lucru, devine de la sine înteles ca în loc să privești un reportaj tv ca să te informezi, te vei uita pe cel puțin trei sau patru canale ca să vezi cum s-au întîmplat de fapt lucrurile. Paradoxal, aceasta atitudine de a te informa din mai multe canale mediatice ar trebui să se rasfrîngă, cel puțin în sondaje, prin scaderea încrederii acordată presei. Însă acest lucru nu se întîmplă. În continuare sondajele de opinie situează mass media pe locul trei în topul încrederii populației, după biserică și armată iar canalele tv continuă să fie privite masiv de publicul larg, televiziunile ajungînd de fapt permanent să inventeze noi modalități de a capta și a menține interesul telespectatorului. În consecință, deseori percepția publicului este indusă în eroare iar canalele de televiziune nu se concentreză substanțial pe aspectele ce se referă la sfera deontologiei profesionale.
Înainte de încheia acest capitol, trebuie să mai menționăm un anumit aspect foarte important în opinia noastră. În ultimii ani au loc transformări de natură tehnologică revoluționare. Principala provocare pentru reportajul tv și nu doar este mediul online și oportunitățile pe care acesta le poate oferi jurnalistului. Acum reporterii sunt mai puțin pe teren, au instrumente sofisticate de comunicare și utilizează intens resursele online. Știrile sosesc în redacție dintr-o grămadă de direcții: fluxurile agențiilor de știri, site-urile de știri, bloguri, tv, radio, rețele sociale. În acest context, pentru reportaj, mediul online este o provocare, iar reporterii trebuie să-și ajusteze abordările avînd în vedere noul context multimedia însă trebuie să o facă într-o manieră corectă, profesionistă, care nu ar afecta publicul. Din păcate, concentrarea mesajului pe caracterul tragic sau dramatic al unuir reportaj tv „amputează” pachetul de informații utile telespectatorului. Abordarea facilă și emoțională a subiectelor ce sunt transformate în reportaje tv nu ajunge în conștiinta unui telespectator informat, ci a unuia mai sensibil. Însă pentru prevenire și protecție sunt importante datele, nu emoțiile. Publicul crede că principala datorie a jurnalistului este aceea de a spune adevărul, deși de cele mai multe ori, atunci cînd receptează informația, același public este sceptic și neîncrezător în privința felului în care jurnalistul și produsul jurnalistic rămîn fideli principalei lor îndatoriri. În această convingere și așteptare a publicului își găsește fundamentarea necesitatea existenței principiilor etice care trebuie să guverneze activitatea mass media. Reflecția etică se hrănește din două sisteme diferite: pe de o parte, regulile deontologice dominante, adică cele recunoscute într-un mod foarte general ca fiind aplicabile diferitelor situații (conflictul de interese, nerespectarea vieții private, sursele anonime); pe de altă parte, valorile ce caracterizează societatea (interesul public, dreptul la reputație, respectarea vieții private, compasiunea, onestitatea). Cînd cele două sisteme intră în conflict, jurnalistul se găsește în situația complexă în care regula deontologică dominantă se poate dovedi inadecvată, situație devastatoare pentru interesul public, pentru individ și grupurile sociale. Regulile deontologice ale jurnalismului au fost cu certitudine elaborate în urma unei reflecții etice, unde valorile și principiile diverse au fost puse în față, justificate, ierarhizate. În acest caz, deontologia rezultă din etică, dar ea nu trebuie să i se substituie sau să scape din vedere chestiuni ce țin de reflecția etică.
Concluzii
În prezenta teză de masterat ne-am propus să expunem principalele aspecte ce se referă la particularitățile evoluției comunicării și impactului social prin mass media, să identificăm diverse aspecte teoretice ale acestui subiect și să le elucidăm din perspectiva obiectivelor pe care le-am urmărit, ce se referă la noțini teoretice, aspecte și principii etice și particularități de prezentare a informațiilor ce se țin la subiectul vizat, comunicare și impactul social prin mass media.
Totodată am elucidat care sunt principalele calități ale unei bune comunicări sociale și impactul social prin mass media asupra opiniei publice. Am subliniat faptul că sarcina principală a unei comunicări în spațiul public este de a aduce informații, comentarii și opinii, iar jurnalistul în astfel de comunicare expune informația într-o manieră creativă și captivantă pentru public, astfel formînd opinia publică.
Descriind retorica persuasivă specifică mass mediei, am încercat să aducem o contribuție la o mai bună înțelegere a complexității comunicării acesteia cu societatea. În perioadele de conflict, jurnalistul, devine un actor activ, deoarece detaliile referitoare la structura și conținut arată dincolo de orice îndoială, implicarea activă în diverse evenimente, încercarea de a face publicul să reacționeze în funcție de sugestiile făcute în text.
În analiza noastră am constatat că detaliile au un rol important. Astfel, la analiza în detaliu a rolului unui text sau reportj de opinie îl au în sublinierea mesajului principal al textului, am stabilit că acestea, prin forța cuvîntului au capacitatea de a influența publicul. Uneori, acestea par a fi redundante sau chiar irelevante pentru ca mesajul să fie transmis. Cu toate acestea, ele servesc o funcție foarte specifică, care să producă un efect convingător asupra publicului prin evidențierea unui punct special de vedere, care poate fi diferit de la o publicație la alta, în funcție de dreptul de proprietate și linia editorială impusă de ei.
Am observat, de asemenea, că evenimentele și persoanele pot fi reprezentate în diferite moduri în raport cu pluralismul de opinie, că fiecare limbă are la dispoziție un număr mare de expresii din care editorialistul alege pe cele care servesc cel mai bine scopului său.
Avînd în vedere rolul major jucat de mass media în formarea opiniei publice, aceast contribuie la o mai bună înțelegere a realității prin mesajul exprimat, pur și simplu pentru că identifică elementele de bază ale existenșei sociale.
Am observat că într-un context socio-politic dificil, dimensiunea de manipulare umbrește dimensiunea argumentativă în discursul de politic deoarece deseori apelul la emoții și sentimente eclipsează apelul la rațiune.
Mass media înregistrează fidel evenimentele care au loc pe scena socială și politică, incorporează mesaje ideologice și politice care promovează un tip special de discurs, în a cărui interpretare este nevoie de o abordare dincolo de limbaj deoarece implică acțiune într-un context încărcat cu ideologii. Acesta este un element foarte complex, mai ales în momentele sociale și politice dificile, și de aceea o interpretare bună cere o analiză la toate nivelurile: sintactic, semantic, pragmatic și retoric. Relația dintre mass media și contextul politic este foarte stransă pentru că acestea influențează în corelație directă schimbările sociale care se reflectă în conținutul său.
În lucrarea noastră am stabilit că o bună corelație înre mass media și instituțiile statale duce la crearea unei imagini de stat pozitive și favorabile pe mapamondul internațional, unde depinde în mare măsură de măiestria și profesionalismul jurnaliștilor, de mijloacele tipice pe care le utilizeză pentru a obține și concepe un produs mediatic de calitate, interesant și util. Elocvent în acest sens este și remarca lui Michel Foucault care considera că puterea asupra limbii este una dintre cele mai importante dimensiuni ale puterii. Jurnalistul trebuie să știe deci cum să utilizeze limbajul pentru a avea un mai mare impact. Un bun jurnalist trebuie să stăpînească foarte bine limbajul pentru a-și putea transmite eficient mesajele către publicul local atît și internațional. Este de neimaginat deci cum un jurnalist ar putea contribui la promovarea unei țări sau idei dacă nu este un bun cunoscător al limbajului. Din cercetarea pe care am făcut-o am aflat că succesul unui material în spațiul public, decurge într-o măsură extrem de mare din tipul de comunicare, de formatul pe care îl alege jurnalistul și de forma pe care o dă articolelor sale.
Altfel spus, contează nu atît conținutul celor spuse în materiale, cît felul în care sunt spuse. În teză am reușit să însușim trăsăturilor esențiale ale mass mediei și modalități optime necesare pentru scrierea unui text care urmărește să comunice opinii prin intermediul mass mediei. În acest sens, jurnalistul și publicațiile trebuie să țină cont de publicul țintă, de particularitățile sociale, aspecte legislative și altele. După cum am văzut, comunicarea mass mediei în spațiul public se referă la subiectul lucrării noastre și este făcută în maniere și abordări care uneori se diferențiază radical de la o temă la alta din punct de vedere teoretic, al unghiului de comunicare a informației ș.a., aspecte despre care am menționat, ceea ce este și firesc deoarece fiecare temă pînă la urmă are punctul său de abordare și scopul său de cercetare.
Din cele studiate de noi am văzut că mass media contribuie semnificativ la procesul de comunicare a opiniilor deoarece are capacitatea de a educa societatea, a o sensibiliza și ai atrage atenția asupra unor aspecte importante pentru orice națiune. Aici vom menționa că deseori în procesul de lucru jurnaliștii împrumută din procedee literare pentru a face în final un alt fel de “tratament” al informațiilor decît o fac alte mass-media deoarece apelează la gîndirea oamenilor și la abordarea subiectelor în profunzime în timp ce această abordare este făcută într-o manieră mai facilă pentru public. Deci, cum spunea și Marshall McLuhan, mediumul este mesajul. Vom sublina însă aici că deși toți cei implicați în procesul de informare a societății, toate mass-media, înțeleg cît de important este să contribuie promovarea corectă a unor ideii și opinii, deseori acest lucru este făcut într-o manieră manipulatorie. Considerăm că acest lucru este incorect deoarece contravine principiilor unei democrații veritabile și subminează conceptul de libertate a presei.
Comunicarea prin intermediul mass media reprezintă un tip specific de comunicare avînd propriile caracteristici, pe care am încercat să le evidențiem în studiul nostru. Am analizat, din punct de vedere aplicat, în ce măsură acestea pot fi folosite mai bine în folosul celor ce o aplică, arătîndu-le cum să o interpreteze. De asemenea, ne-am propus să contribuim la creșterea gradului de conștientizare cu privire la existența unei comunicări sociale prin mass media și în țara noastră, care face uz de propriile realități, în scopul de a comunica și realiza țelurile sale.
Aici vom adăuga că oameni de toate profesiile interacționează cu mass media în mod regulat. Există întradevăr o gama variată a surselor de informare în secolul XXI: ziare și reviste, radioul, televiziunea și internetul; cu toate acestea nici aparția televizorului, nici a internetului nu au dus la dispariția comunicării interumane. Tot mai multe voci consideră comunicarea interumana domeniul trecutului. Chiar dacă reprezintă una dintre cele mai vechi forme de comunicare socială, nu înseamnă ca această comunicare trebuie eliminată sau înlocuită. Întradevăr, din cauza recesiunii economice și sociale muți subiecți ai societății sau reorientat, și au fost nevoiți să se modernizeze devenind prezenți în mediul online.
În general, există o demorcație clară între mass media de informare (știri, reporaj) și mass media de opinie; în timp ce prima categorie este menită să oglindească realitatea, în cazul celei de a doua accentul cade pe formarea opiniei publice cu privire la un subiect de interes larg. Studiul sistematic și din perspective variate ale mass mediei au luat amploare în ultimii ani întrucît aceste articole reflectă nu doar opinia personală (a jurnalistului), ci și pe cea a publicației în acord cu ideologia și politica editorială a instituției media. Așadar, cititorul care dorește să cunoască poziția mass mediei la un eveniment de interes major se îndreaptă către editoriale, și mai puțin către secțiunea știri sau alte secțiuni informative.
Este cunoscut faptul că limbajul folosit în mass media nu este niciodată neutru sau inocent, că articolele reprezintă versiuni ale realității în strînsă corelție cu interesele și orientările social-politice ale publicației. Este deosebit de interesant de urmărit cum în perioade de tensiune politică și conflicte sociale același eveniment ori aceleași persoane sunt reprezentate diferit în dependență de specificul instituției media. Rolul jurnaliștilor în general devine major întrucît orice conflict din sectorul politic sau social se desfășoară și în mass media sau, în special în mediul televizat.
Astfel, dacă articolulele de informare din presa scrisă oferă un discurs analitic, reportajele tv pot fi poziționate ca “voce oficială” a societății unde se promovează un tip de discurs de opinie persuasiv care îi servește interesele și care-i “tradează” ideologia.
Această lucrare și-a propus să examineze modul în care procesele care au marcat diverse aspecte ale vieții cotidiene de la noi care au avut loc de-a lungul timpului sunt reprezentate de televiziune. În demersul nostru am avut mai multe obiective după cum urmează: să realizăm o analiză a efectelor televiziunii în formarea opiniei publice, să investigăm modul în care diverse situații de conflict politic sunt reprezente; să evidențiăm diferențele de opinie așa cum apar în televiziune; să identificăm strategiile lingvistice și structurale utilizate de jurnaliști în promovarea unui punct de vedere specific; să aflăm dacă reportajele în poziția lor de articole persuasive de opinie apelează mai mult la rațiunea telespectatorului sau la emoțiile acestuia în cazul particular al perioadelor de conflict politic și social.
Pentru a face o analiză profundă a temei propusă spre studiu, am ales să studiem efectul mass media asupra formării opiniei publice. Aici trebuie să menționăm din start că nu au existat anumite dificultăți în a face o analiză a unor materiale ce se referă la subiectul lucrării deoarece acestea sunt expuse des deopotrivă cu materiale de natură informațională cum sunt știrile. Concluzionăm aici că mass media de la noi se implică activ să abordeze diverse tematici din perspectiva social politică. Motivele ar fi următoarele: sunt interesante pentru public care caută astfel de materiale, nu sunt greu de elaborat, totul se rezumă deseori la inspirația, creativitatea și capacitatea de a evidenția anumite lucruri prin accentele firești de opinie, nu necesită mult timp pentru a fi elaborate, investiții pe care le implică deplasarea în anumite locații pentru a face cercetări, cercetarea unor surse informaționale care uneori sunt mai greu de aplicat, în cazul articoleor de formare opiniei deseori nu este necesară. Totuși am recomanda aici ca mass-media să nu neglijeze aspecte ce se referă la corectitudinea utilizării anumitor date deoarece de multe ori acestea sunt utilizate incorect și într-o manieră manipulatorie, deci în detrimentul interesului public. Este impropriu totuși să spunem că materialele care se referă la crearea intenționată a opiniei publice în baza unui interes pot fi calificate ca materiale jurnalistice obiective deoarece pur și simplu urmăresc altceva decît genurile informative și exprimă puncte de vedere subiective ce se referă la diverse aspecte, persoane, evenimente, conflicte sau situații care au loc în diverse sfere ale vieții social-polidice de la noi și nu doar. Analiza acestora, prin intermediul studiilor de caz, ne-a permis să ne familiarizăm cu elementele constitutive ale unui material jurnalistic ce se referă la particularitățile de opinie, cu procedeele de prezentare a realității dar și cu aspectele specifice peisajului mediatic autohton.
Vom sublinia deci că elaborarea prezentei teze ia permis autorului să-și îmbunătățească abilitățile de cercetare și analiză a proceselor ce țin de subiectul abordat. De asemenea, acesta a însușit și și-a aprofundat cunoștințele în materie. Totodată, efectuarea acestui studiu ia permis autorului să înțeleagă cum trebuie de gestionat procesul de comunicare și care este impactul social prin mass media și ce măsuri necesită a fi întreprinse pentru ca un material jurnalistic să-și atingă obiectivul și să aducă publicului beneficii și să nu-i facă deservicii.
Spre deosebire de alte istituții, mass media au fost puțin studiată în profunzime, în ciuda importanței și a poziției sale unice în arhitectura unei societăți. Mai mult, acestea promovează un tip de discurs specific cu o retorica aparte, iar modul în care se realizează procesul de persuasiune pe diversele paliere ale textului este de larg interes.
Deși discursul politic din presa moldovenească reprezintă o zonă a analizei discursului care nu a fost explorată în detaliu, mass media au evoluat în țara noastră paralel cu evoluția mass-media în general. De la o perioadă încărcată de ideologia sovietică, la perioada de tranziție care au presupus transformări radicale în ceea ce privește mass media în general și în special televiziunea în contextul evoluției în ansamblu țării. Deci această evoluție nu trebuie să fie privită separat de evoluția mass-media de la noi și de transformările prin care a trecut Republica Moldova pentru că sunt legate între ele. La fel cum societatea este împărțită în două mari tabere ideologice, la fel est îmărțită și mass media, formînd contraverse de opinie în comunicarea de mesaje în spațiul public. Din păcate constatăm că deseori acest lucru presupune derapaje de la principiile și valorile unei democrații autentice și de cele mai dese ori nu se încadrează în principiile libertății de exprimare ci în cele ale propagandei și manipulării.
Avînd în vedere rolul major pe care mass media îl joacă în modelarea comunicării sociale, chiar în schimbarea opiniei publice în spațiul public, sperăm ca studiul nostru va contribui la o mai bună decodare a mesajului acestora prin faptul ca evidențiază elementele de bază ale retoricii sale persuasive. Nu trebuie însa considerat decît un efort modest în această direcție deoarece există și alte aspecte numeroase și importante despre care nu am menționat pe larg în această lucrare dar care, în opinia noastră, necesită un studiu fundamental pentru a înțelege impactul comunicării sociale prin mass media.
În cercetarea noastră am încercat o abordare interdisciplinară combinînd elemente și teorii din domenii precum marketingul politic și lingvistica (analiza discursului politic, analiza discursului critic, semantica, pragmatica). Analiza comunicării mass mediei în spațiul public pe care am studiat provenite din surse diferite, de la personalități diferite, care au orientari ideologice și politice distincte, demonstrază faptul ca aceeași realitate obiectivă poate fi prezentată din perspective subiective diferite. O asemenea abordare are menirea de a demonstra că comunicarea devine un instrument în mîinile autorilor care își concep discursul în așa fel încît să servească interese instituționale sau chiar personale, ale liderilor politici. Astfel, puterea cuvîntului în spațiul public devine de necontestat.
Bibliografie
Alina Dolea, Adriana Țăruș, Branding Romania, Cum (ne) promovăm imaginea de țară, Polirom, Iași, 2009, 232 p.
Andrei Stoiciu, Comunicarea politică, cum se vând idei și oameni, București, Editura Humanitas-Libra, 2000, 341p.
Argenti, P., Forman, J., The Power of Corporate Communication: Crafting the Voice and Image of Your Business, New York: McGraw-Hill, 2002, 241p.
Armand Mattelart, Michèle Mattelart, Istoria teoriilor comunicarii, Iasi, Polirom, 2001, 238p.
Bălănică S., Comunicarea în afaceri. București, Editura ASE, 2003, 178p.
Beciu Camelia, Comunicarea politică, București, Editura Comunicare.ro, 2002), 261 p.
Beciu Camelia, Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, Iași: Editura Polirom, 2000, 123p.
Beciu Camelia, Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, Iași, Editura Polirom, 2000, 240p.
Bernard Miege, Societatea cucerita de comunicare, Iasi, Polirom 2000, 295p.
Bulai Alfred, Mecanismele electorale ale societății românești, București, Editura Paideia, 1999, 176p.
Burgelin, O., Structural Analysis and Mass Communication in McQuail, D. Sociology of Mass Communication, Harmondsworth: Penguin 1972, 357p.
Chiru Irena, Comunicarea interpersonală, București, Tritonic 2003, 140 p.
Commarmond G., Arta de a comunica și a convinge, Iași, Polirom, 2003, 127 p.
Dahl, Robert A., Despre democrație, Iași, Editura Institutul European, 2003, 231p.
Dahl, Robert A., Poliarhiile. Participare și opoziție, Iași, Editura Institutul European, 2000. 317p.
Dennis L. Wilcox, Glen T. Cameron, Phillip H. Ault, Warren K. Agee, Relații publice – Strategii și tactici, București, Cartea romînească, 2009, 624 p.
Douglas Kellner, Cultura media, Institutul European, Iasi, 2001, 251p.
Edelman Murray, Politica și utilizarea simbolurilor, Iași, Editura Polirom, 1999, 105 p.
Emmanuel Pedler, Sociologia comunicarii, București, Cartea Româneasca, 2001, 231p.
Françoise Thom, Limba de lemn, București, Humanitas, 1993, 183p.
Freeden Michael, Ideologies and Political Theory: A Conceptual Approach, Oxford: Clarendon Press, 1996, 235p.
Gabriel Thoveron, Comunicarea Politica Azi, București, Antet 1998, 312p.
Gianni Vattimo, Societatea transparenta, Constanta, Pontica, 1995, 176p.
Gladys Engel Lang and Kurt Lang, The Battle for Public Opinion: New York: Columbia University Press, 1983, 274p.
Henri-Pierre Cathala, Epoca dezinformarii, Antet Press J.A. Barnes, Sociologia minciunii, Institutul European, Iasi 1998, 341p.
Jacques Gerstle, Comunicarea politică, Iași, Editura Institutul European, 2002, 246p.
Jan Melissen, The new public diplomacy: soft power in international relations, Basingstoke, Palgrave Mcmillan, 2005, 235p.
Jean Lohisse, Comunicarea de la transmitere mecanica la interactiune, Polirom, Iasi, 2002. 194p.
Jean-Marie Domenach, Propaganda politica, Institutul European, Iasi, 2004, 281p.
John R. Searle, Realitatea ca proiect social, Iasi, Polirom, 2000, 161p.
Jurgen Habermas, The Theory of Communicative Action, Düsseldorf, 1981, 262p.
Jurnalismul Economic: teorie, practică, studii de caz, Vlad Bercu, Vasile Botnaru, Asociația Ziariștilor Economiști, Chișinău, Epigraf, 2003, 192 p.
Lucien Sfez, Simbolistica politica, Institutul European, Iasi, 2000, 231p.
M.L. DeFleur, S.R. Ball, Teorii ale comunicarii de masa, Polirom, Iasi, 1999, 277p.
Marinescu V., Introducere în teoria comunicării: principii, modele, aplicații. București, Tritonic, 2003, 314p.
Mihaela Constantinescu, Post/postmodernismul: cultura divertismentului, Univers Enciclopedic, București, 2001, 189p.
Mucchielli A., Arta de a influența: analiza tehnicilor de manipulare, Iași, Polirom, 2002, 291 p.
Murray Edelman, Politica si utilizarea simbolurilor, Polirom, Iasi, 1999, 271p.
Nicolae, Frigioiu, Imaginea publică a liderilor și instituțiilor politice, București, Editura Comunicare.ro, 2004, 229 p.
Pânișoară I-O., Comunicarea eficientă. ed. a II-a,Iași, Polirom, 2004, 239p.
Pascal Lardellier, Teoria legaturii ritualice Antropologie si comunicare, București, Tritonic, 2003, 241p.
Patrice Flichy, O istorie a comunicarii moderne Spatiu public si viata privata, Polirom, Iasi, 1999 , 261p.
Patricia A. Curtin, T. Kenn Gaither, Relații publice internaționale – Negocierea culturii, a identității și a puteri, Institutul European, Iasi, 2008, 360 p.
Petcu Marian, Sociologia mass media, Cluj-Napoca, Dacia, 2002, 331 p.
Philip Seib, Toward a new public diplomacy: redirecting U.S. foreign policy, Basingstoke, Palgrave Mcmillan, 2009, 225 p.
Pierre Zémor, Comunicarea publica, Institutul European, Iasi, 2003, 261p.
Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, Nemira, București, 1996, 315p.
Prutianu Ș., Manual de comunicare și negociere în afaceri. Vol. I. Comunicarea. Iași: Polirom, 2000, 228 p.
Robert L. M., Panainte C. N., Rusu C., Managementul resurselor umane. București, Editura Economică, 1997, 383 p.
Roberto Izurieta, Comunicarea statului in era divertismentului, Cluj-Napoca, AMA Impact, 2003, 231p.
Saca V., Interese politice și relații politice: dimensiuni tranzitorii, Chișinău: CE USM, 2001, 389 p.
Sălăvăstru Constantin, Discursul puterii, Iași, Editura Institutul European, 1999, 223p.
Simon Anholt, Branding places and nations în Brands and Branding, Clifton R. & J.Simmons, The Economist, Bloomberg Press, 2004, 215 p.
Simon Anholt., Branding places and nations in Brands and Branding, Clifton R. și Simmons J., The Economist, Bloomberg Press, 2004, 211 p.
Simona Mirela Miculescu, Relatii publice internationale in contextul globalizarii, București, SNSPA 2001, 312p.
Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, București, Antet, 1999, 261p.
Walter Lippmann, Public Opinion, New Yor: New York World, 1922, 178 p.
Wolton Dominique, Despre comunicare, Bucuresti, Comunicare.ro, 2012, 355-357.p
Bibliografie
Alina Dolea, Adriana Țăruș, Branding Romania, Cum (ne) promovăm imaginea de țară, Polirom, Iași, 2009, 232 p.
Andrei Stoiciu, Comunicarea politică, cum se vând idei și oameni, București, Editura Humanitas-Libra, 2000, 341p.
Argenti, P., Forman, J., The Power of Corporate Communication: Crafting the Voice and Image of Your Business, New York: McGraw-Hill, 2002, 241p.
Armand Mattelart, Michèle Mattelart, Istoria teoriilor comunicarii, Iasi, Polirom, 2001, 238p.
Bălănică S., Comunicarea în afaceri. București, Editura ASE, 2003, 178p.
Beciu Camelia, Comunicarea politică, București, Editura Comunicare.ro, 2002), 261 p.
Beciu Camelia, Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, Iași: Editura Polirom, 2000, 123p.
Beciu Camelia, Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, Iași, Editura Polirom, 2000, 240p.
Bernard Miege, Societatea cucerita de comunicare, Iasi, Polirom 2000, 295p.
Bulai Alfred, Mecanismele electorale ale societății românești, București, Editura Paideia, 1999, 176p.
Burgelin, O., Structural Analysis and Mass Communication in McQuail, D. Sociology of Mass Communication, Harmondsworth: Penguin 1972, 357p.
Chiru Irena, Comunicarea interpersonală, București, Tritonic 2003, 140 p.
Commarmond G., Arta de a comunica și a convinge, Iași, Polirom, 2003, 127 p.
Dahl, Robert A., Despre democrație, Iași, Editura Institutul European, 2003, 231p.
Dahl, Robert A., Poliarhiile. Participare și opoziție, Iași, Editura Institutul European, 2000. 317p.
Dennis L. Wilcox, Glen T. Cameron, Phillip H. Ault, Warren K. Agee, Relații publice – Strategii și tactici, București, Cartea romînească, 2009, 624 p.
Douglas Kellner, Cultura media, Institutul European, Iasi, 2001, 251p.
Edelman Murray, Politica și utilizarea simbolurilor, Iași, Editura Polirom, 1999, 105 p.
Emmanuel Pedler, Sociologia comunicarii, București, Cartea Româneasca, 2001, 231p.
Françoise Thom, Limba de lemn, București, Humanitas, 1993, 183p.
Freeden Michael, Ideologies and Political Theory: A Conceptual Approach, Oxford: Clarendon Press, 1996, 235p.
Gabriel Thoveron, Comunicarea Politica Azi, București, Antet 1998, 312p.
Gianni Vattimo, Societatea transparenta, Constanta, Pontica, 1995, 176p.
Gladys Engel Lang and Kurt Lang, The Battle for Public Opinion: New York: Columbia University Press, 1983, 274p.
Henri-Pierre Cathala, Epoca dezinformarii, Antet Press J.A. Barnes, Sociologia minciunii, Institutul European, Iasi 1998, 341p.
Jacques Gerstle, Comunicarea politică, Iași, Editura Institutul European, 2002, 246p.
Jan Melissen, The new public diplomacy: soft power in international relations, Basingstoke, Palgrave Mcmillan, 2005, 235p.
Jean Lohisse, Comunicarea de la transmitere mecanica la interactiune, Polirom, Iasi, 2002. 194p.
Jean-Marie Domenach, Propaganda politica, Institutul European, Iasi, 2004, 281p.
John R. Searle, Realitatea ca proiect social, Iasi, Polirom, 2000, 161p.
Jurgen Habermas, The Theory of Communicative Action, Düsseldorf, 1981, 262p.
Jurnalismul Economic: teorie, practică, studii de caz, Vlad Bercu, Vasile Botnaru, Asociația Ziariștilor Economiști, Chișinău, Epigraf, 2003, 192 p.
Lucien Sfez, Simbolistica politica, Institutul European, Iasi, 2000, 231p.
M.L. DeFleur, S.R. Ball, Teorii ale comunicarii de masa, Polirom, Iasi, 1999, 277p.
Marinescu V., Introducere în teoria comunicării: principii, modele, aplicații. București, Tritonic, 2003, 314p.
Mihaela Constantinescu, Post/postmodernismul: cultura divertismentului, Univers Enciclopedic, București, 2001, 189p.
Mucchielli A., Arta de a influența: analiza tehnicilor de manipulare, Iași, Polirom, 2002, 291 p.
Murray Edelman, Politica si utilizarea simbolurilor, Polirom, Iasi, 1999, 271p.
Nicolae, Frigioiu, Imaginea publică a liderilor și instituțiilor politice, București, Editura Comunicare.ro, 2004, 229 p.
Pânișoară I-O., Comunicarea eficientă. ed. a II-a,Iași, Polirom, 2004, 239p.
Pascal Lardellier, Teoria legaturii ritualice Antropologie si comunicare, București, Tritonic, 2003, 241p.
Patrice Flichy, O istorie a comunicarii moderne Spatiu public si viata privata, Polirom, Iasi, 1999 , 261p.
Patricia A. Curtin, T. Kenn Gaither, Relații publice internaționale – Negocierea culturii, a identității și a puteri, Institutul European, Iasi, 2008, 360 p.
Petcu Marian, Sociologia mass media, Cluj-Napoca, Dacia, 2002, 331 p.
Philip Seib, Toward a new public diplomacy: redirecting U.S. foreign policy, Basingstoke, Palgrave Mcmillan, 2009, 225 p.
Pierre Zémor, Comunicarea publica, Institutul European, Iasi, 2003, 261p.
Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, Nemira, București, 1996, 315p.
Prutianu Ș., Manual de comunicare și negociere în afaceri. Vol. I. Comunicarea. Iași: Polirom, 2000, 228 p.
Robert L. M., Panainte C. N., Rusu C., Managementul resurselor umane. București, Editura Economică, 1997, 383 p.
Roberto Izurieta, Comunicarea statului in era divertismentului, Cluj-Napoca, AMA Impact, 2003, 231p.
Saca V., Interese politice și relații politice: dimensiuni tranzitorii, Chișinău: CE USM, 2001, 389 p.
Sălăvăstru Constantin, Discursul puterii, Iași, Editura Institutul European, 1999, 223p.
Simon Anholt, Branding places and nations în Brands and Branding, Clifton R. & J.Simmons, The Economist, Bloomberg Press, 2004, 215 p.
Simon Anholt., Branding places and nations in Brands and Branding, Clifton R. și Simmons J., The Economist, Bloomberg Press, 2004, 211 p.
Simona Mirela Miculescu, Relatii publice internationale in contextul globalizarii, București, SNSPA 2001, 312p.
Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, București, Antet, 1999, 261p.
Walter Lippmann, Public Opinion, New Yor: New York World, 1922, 178 p.
Wolton Dominique, Despre comunicare, Bucuresti, Comunicare.ro, 2012, 355-357.p
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunicare Si Impactul Social Prin Mass Media (ID: 106228)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.