Comunicare Non Verbala Ca Parte a Comunicarii Interculturale.gesturile Si Semnificatia Lor Interculturala O Analiza de Continut Asupra Revistei One
=== integral ===
Școala Națională de Studii Politice și Administrative
Facultatea de Comunicare și Relații Publice
Specializarea: Comunicare și Relații Publice
Comunicare nonverbală ca parte a comunicării interculturale. Gesturile și semnificația lor interculturală: o analiză de conținut asupra revistei One
Coordonator:
Student:
București
2016
Cuprins
Introducere
Capitolul I – Comunicare nonverbală
1.1. Conceptul de comunicare nonverbală
1.2. Scurt istoric
1.3. Elementele comunicării nonverbale
1.4. Clasificari ale comunicării nonverbale
1.5. Functiile comunicarii nonverbale
Capitolul II- Comunicarea Interculturală
1.1. Conceptul de „Comunicare interculturală”
1.2. Conceptul de „cultură”
1.3. Interculturalitatea
1.4. Comunicarea interculturală nonverbală
Capitolul III- Studiul de caz. Analiza de conținut asupra revistei „One”
1.1. Istoricul revistei „One”
1.2. Analiza de continut asupra revistei „One”
Introducere
Teza „Comunicare nonverbală ca parte a comunicării interculturale. Gesturile și semnificația lor interculturală: o analiză de conținut asupra revistei One” își propune să prezinte obiectiv modul în care elemente de comunicare nonverbală sunt folosite în cadrul unei reviste pentru femei populare în România, „One”. Tema a fost aleasă, datorită ineditului său, în literatura de specialitate autohtonă studiului comunicării nonverbale asupra produselor media fiind redus, cu precădere în cazul revistelor pentru femei.
Demersul de cercetare este deductiv. În primul capitol, vor fi prezentate aspecte despre comunicarea nonverbală, incluzând deosebirile dintre comunicarea verbală și cea nonverbală, istoricul evoluției acestei forme de comunicare, precum și particularitățile sale. În cel de al doilea capitol, va fi analizat conceptul de comunicare interculturală, fiind vizată o perspectivă duală: definiția culturii și perspectiva interculturalității. Întrucât teza se raportează la studiul comunicării nonverbale, comunicarea interculturală va fi asociată cu ipostaza nonverbalității, fiind evidențiate elemente ale comunicării nonverbale care pot fi analizate din punct de vedere cultural. Pe baza eșafodajului teoretic creat, teza va include o cercetare susceptibilă de a crea rezultate inedite.
Cercetarea propusă pentru această teză include analiza de conținut ca metodă de cercetare, aplicată revistei „One”. Revista pentru femei a fost selectată datorită popularității sale în rândurile femeilor, dar și pentru că include numeroase referințe nonverbale, atât în cazul textelor publicitare, cât și în cazul textelor jurnalistice. Elementele nonverbale nu doar completează comunicarea verbală, existând situații în care nonverbalitatea este susceptibilă de a evidenția în mod complet mesajul creat de jurnalist.
Analiza de conținut va evidenția deopotrivă date cantitative, dar și calitative, care pot deveni baza unui demers de cercetare care poate include mai multe numere din revista amintită, pentru a stabili o analiză comparativă între elementele nonverbale recurente într-o anumită perioadă de timp sau o analiză comparativă între perspectiva comunicării nonverbale în revista „One” și în alte reviste pentru femei de pe piața românească.
Capitolul I – Comunicare nonverbală
1.1. Conceptul de comunicare nonverbală
Comunicarea poate fi privită grosso modo ca fiind un act al realității sociale, bazată pe două componente majore, interdependente: comunicarea verbală și comunicarea nonverbală. Comunicarea a fost analizată în ultimele decenii, existând peste 15 definiții ale conceptului (Chelcea, Ivan și Chelcea, 2005, p. 13), dar în esență poate fi reprezentată sub forma diadei Emițător – Receptor, drept o negociere permanentă a semnificațiilor, pe care tindem să o minimalizăm sub forma conversației întâmplătoare, cum ar fi întâlnirea cu un prieten sau a conversației planificate, cum este cazul interviului de angajare sau a unei întâlniri de afaceri.
Suntem tentați să credem că limbajul verbal (cuvintele) predomină în comunicarea nostră zi de zi, iar elementele nonvebale sunt simple îmbunătățiri, completări a ceea ce rostim și scriem. Studiul comportamentelor nonverbale relevă o altă realitate: privirea, atingerea, mirosul, vestimentația sau postura corpului creează, insesizabil, efectul primei impresii (primacy effect), care poate imprima o evoluție pozitivă comunicării sau din contră, o poate condamna eșecului (Chelcea, Septimiu, 2004, p. 71). În acest context, studiul comunicării nonverbale este esențial, evidențiind aspecte care nu pot fi sesizate sau pot fi analizate într-o manieră redusă de către studiile axate pe comunicarea verbală.
Dacă viața cotidiană este un spectacol, în termenii lui Erving Goffman, atunci orice element din „recuzita” (Goffman, 2003, p. 10) noastră este important, pentru a ne exprima mai bine și a fi corect înțeleși, de-aceea limbajul nonverbal nu ar trebui minimalizat, ci analizat deopotrivă cu acele conținuturi verbale, pe care le emitem în mod conștient. Faptul că limbajul nonverbal denotă minciuna sau adevărul intențiilor noastre, așa cum sugerează lectura unor gesturi comune (mâna la gură, scărpinatul lobului urechii), contează prea puțin, importantă este percepția Celuilalt despre „performarea” (Goffman, 2003, p. 14) noastră, efectele pe care le produce asupra comportamentului său. În acest sens, în prezenta lucrare vom analiza impactul comunicării nonverbale dintr-o revistă pentru femei, „One” asupra cititorilor săi.
1.2. Scurt istoric
„Comunicarea aduce relația umană de la esență la existență, de la atemporal la istoric. Fără comunicare, relația umană ar fi mai puțin ancorată în real și ar rămâne o noțiune eterată” (Mucchielli, 2005, p. 85). Comunicăm în fiecare secundă a zilei, dar comunicarea rămâne o noțiune dificil de definit. Cele mai multe studii din ultimele decenii se axează pe comunicarea mediatică, fiind un tip de comunicare susceptibil de a fi analizat într-un model teoretic, pe când comunicarea cotidiană, în interiorul căreia putem analiza comunicarea nonverbală încă necesită a fi studiată și aprofundată.
Conceptul de comunicare nonverbală a început să fie analizat tangențial, ca o ipostază complementară a comunicării verbale, începând cu deceniul 1940. De exemplu, Denis McQuail (1999) privea comunicarea ca pe „un proces de influență”, determinarea Emițătorului de acționa într-un anumit fel prin semnificațiile Receptorului. În acest proces de influență, teoreticianul includea atât schimbul verbal dintre Emițător și Receptor, dar și elemente contextuale, precum postura corpului, astfel încât „după ce a avut loc un proces de comunicare, lucrurile nu mai sunt același nici pentru participanți, nici cât privește relația dintre ei” (McQuail, Denis, 1999, p. 147). În consecință, comunicarea drept îngemănare dintre verbal și nonverbal, este susceptibilă de a crea o relație de comuniune între participanți, cu efecte directe asupra acestora.
O perspectivă similară este dezvoltată de James Lull (1999), pentru care comunicarea este spațiul conceptual „unde se intersectează relațiile interpersonale și inovațiile tehnologice, stimulentele politico-economice și ambițiile socio-culturale, divertismentul ușor și informația serioasă, mediile locale și influențele globale, forma și conținutul, substanța și stilul” (Lull, James, 1999, p. 9). Comunicarea nu este doar un flux verbal, mediat de noile tehnologii, întrucât cercetătorul s-a axat asupra impactului tehnologiei asupra comunicării mediatice, ci și o matrice a relațiilor interpersonale, bazate atât pe comunicare verbală, cât și nonverbală.
Cercetătorul francez Jacques Corraze (1988) s-a axat asupra studiul comunicării nonverbale, încercând să ofere alternative teoretice față de studiile din epocă, focusate pe cercetarea comunicării mediatice. Comunicarea nonverbală este în perspectiva cercetătorului ceea ce nu este comunicarea verbală, adică „totalitatea mijloacelor de comunicare existente la indivizii care nu se folosesc de limbă sau derivatele sale sonore (text scris, limbajul surdo-muților)” (Corraze, Jacques, 1988, p. 13). Chiar și atunci, când refuzăm să comunicăm cu o anumită persoană și întoarcem capul, acesta este un semnal nonverbal recepționat de persoana, pe care vrem să o ignorăm. În acest caz, comunicarea nonverbală completează comunicarea verbală sau o suplinește, dacă persoana care întoarce capul nu i-a adresat niciun cuvânt interlocutorului. Gestul său, element nonverbal, va fi asociat de Receptor cu o anumită informație, cum ar fi intenția de a nu discuta, creând o comuniune între cei doi.
Școala de la Palo Alto a analizat elemente ale comunicării nonverbale, precum postura sau gesturile, drept completări ale comunicării verbale. Postulatul Școlii de la Palo Alto, „nu poți să nu comunici” (Drăgan, 2007, volumul I, p. 172) accentuează faptul că o persoană poate comunica prin mijloace alternative, nu doar prin cuvinte. Cercetătorii Școlii de la Palo Alto au considerat că folosim pentru a comunica atât semnale digitale (cuvinte), cât și semnale analogice (gesturi, postura trupului) (Drăgan, 2007, volumul I, p. 172). Allan Pease consideră că gesturile noastre își au originea în trecutul nostru. Astfel, „scrâșnetul dinților provine din actul atacului și este folosit și astăzi de omul modern, sub forma rânjetului sau a altor gesturi ostile, chiar dacă acesta nu mai atacă cu dinții. Zâmbetul a fost inițial un gest de avertizare, în timp ce astăzi este asociat unor gesturi de exprimare a bucuriei” (Pease, Allan b, 2002, pp. 10-11).
Allan Pease (2005) că niciun gest nu trebuie să fie izolat de alte gesturi sau de elementele verbale care îl însoțesc, întrucât interpretarea sa va avea de suferit. Cercetătorul analizează scărpinatul capului, care poate însemna „mătreață, păduchi, sudoare, incertitudine, memorie proastă sau minciună, în funcție de alte gesturi făcute concomitent. De aceea, pentru a le citi corect, gesturile trebuie privite întotdeauna în ansamblul lor” (Pease, 2005, p. 14). În viziunea lui Allan Pease (2005), „fiecare gest este asemenea unui cuvânt, iar un cuvânt poate avea mai multe înțelesuri” (Pease, 2005, p. 14). Pentru a demonsta ideea că gesturile completează propozițiile și un decodificator perspicace poate să înțeleagă elementele non-verbale și apoi trebuie să le asocieze cu cele verbale, pentru a forma sensul deplin al enunțului, teoreticianul oferă exemplul cotidian al „politicienilor de rang înalt stând la pupitrul vorbitorilor, cu brațele strâns încrucișate pe piept (poziție defensivă) și cu bărbia lăsată în jos (poziție critică sau ostilă), în timp ce încearcă să impresioneze auditoriul spunând cât de receptivi și deschiși sunt ei față de ideile tinerilor. Se străduiesc să convingă publicul de generozitatea lor, de concepția lor umanistă și, în același timp, aplică lovituri aspre și rapide de carate pupitrului” (Pease, 2005, p.15). Un alt exemplu elocvent este tendința oamenilor de a-și acoperi gura cu mâna în momentul în care încearcă să ascundă anumite detalii sau nu sunt siguri de acțiunile lor, așa cum este ilustrat în Figura 1:
Figură 1. Elemente nonverbale sugerând ascunderea adevărului sau nesiguranță (Pease, 2005, p. 17)
Principala direcție de decodificare a semnalelor nonverbale este condiționată de rapiditatea producerii acestora și de vârsta individului. De exemplu, dacă un copil de cinci ani spune o minciună părinților, el își acoperă imediat gura cu o mână sau cu amândouă. Când minte, un adolescent își ridică și el mâna la gură precum copilul de cinci ani, dar, în loc de acoperirea bruscă a gurii, degetele vor mângâia ușor buzele. Gestul acoperirii gurii devine și mai rafinat la adulți. Când adultul minte, creierul său dă ordin mâinii să acopere gura pentru a stopa cuvintele mincinoase, dar, în ultima clipă, mâna sa va aluneca mai departe pe față și va atinge nasul. Concluzia oricărei cercetări nonverbale ar trebui să sugereze că „o dată cu îmbătrânirea omului, multe din gesturile sale devin mai rafinate și mai puțin vizibile. Aceasta înseamnă că este mult mai dificil să citești gesturile unui om de cincizeci de ani, decât ale unuia mult mai tânăr" (Pease, 2005, pp. 17-18). Întrucât comunicarea nonverbală este esențială pentru a înțelege pe deplin comunicarea verbală, cercetătorul recomandă practicarea de exerciții cotidiene pentru a descoperi și analiza impactul comunicării nonverbale. De exemplu, o persoană aflată într-un aeroport poate observa „întregul spectru al gesturilor umane, întrucât acolo oamenii își exprimă liber, prin gesturi, râvna, furia, supărarea, fericirea, nerăbdarea și multe alte stări sufletești” (Pease, 2005, p. 18). Astfel, pe analizei realizate, observatorul poate înțelege de ce anumite elemente nonverbale sunt folosite pentru a completa comunicarea verbala și care este impactul utilizării lor.
Dintre cercetătorii români, Delia Balaban (2009) a considerat comunicarea nonverbală drept parte intrisecă a comunicării, drept comuniune, pe baza etimologiei verbului „a comunica”: „A comunica înseamnă a avea ceva în comun, așa cum ne spune verbul care stă etimologic la baza acestui cuvânt. Astfel putem vorbi despre comunicare verbală vs. comunicare nonverbală, despre comunicare directă vs. comunicare mediatică, despre comunicare bilaterală vs. comunicare unilaterală” (Balaban, 2009, p. 9). În perspectiva cercetătoarei, există multiple feluri de a comunica, întrucât natura umană este complexă, astfel putem comunica direct cu o persoană sau ne putem informa din media, comunicând cu autorii mesajelor mediatice. Putem comunica verbal, exprimând în mod clar intențiile sale, dar putem lăsa în egală măsură indici nonverbali, pentru ca interlocutorul său să înțeleagă complet mesajul pe care am dorit să îl transmitem.
În comunicare, „cuvintele nu sunt de-ajuns” (Chelcea, Ivan și Chelcea, 2005, p. 12). Septimiu Chelcea, Loredana Ivan și Adina Chelcea (2005) consideră că uneori, în discursul cotidian, „apelul la cuvinte este chiar inutil (când este zgomot, când distanța dintre interlocutori este mare, când nu cunoaștem limba vorbită de celălalt etc)” (Chelcea, Ivan și Chelcea, 2005, p. 12). În aceste situații, elementele nonverbale (gesturile, postura, mimica, utilizarea spațiului, contactul vizual, atingerile corporale, îmbrăcămintea, mirosurile, tonul vocii, reprezentarea temporală) însoțesc și, uneori, înlocuiesc cuvintele (Chelcea, Ivan și Chelcea, 2005, p. 12), interlocutorul putând înțelege cu exactitate mesajul Emițătorului. Comunicarea se împarte în viziunea cercetătorului, într-o componentă verbală, adică „informația transmisă prin limbajul articulat (oral sau scris)” (Chelcea, Ivan și Chelcea, 2005, p. 14) și o componentă nonverbală, atunci când nu folosim folosim cuvinte, fie scrise sau transmise oral și apelăm la „recuzita” oferită de trup, pentru a ne transmite ideile (Chelcea, Ivan și Chelcea, 2005, p. 14).
Septimiu Chelcea, Loredana Ivan și Adina Chelcea (2005) consideră că termenul de comunicare nonverbală este unul complex, incluzând o serie de detalii precum: „modificarea intenționată sau neintenționată a poziției corpului unei persoane în raport cu un sistem de repere spațiale sau schimbarea poziției componentelor corporale ale acestuia (cap, trunchi, membre etc.) în raport cu un sistem de axe rectangulare, în afara acțiunii directe a altor persoane prin producerea sau limitarea forțată a mișcărilor corporale sau prin deplasarea în spațiu a respectivelor persoane fără acordul acestora” (Chelcea, Ivan și Chelcea, 2005, p. 14). În mod concret, trupul nostru comunică prin indici particulari pentru care Receptorul îi descifrează pe baza unei grile personale sau a unei grile unanim acceptate într-o anumită comunitate.
Allan Pease (2002) considera că „din totalul mesajelor, aproximativ 7 la sută sunt verbale (numai cuvinte), 38 la sută sunt vocale (incluzând tonalitatea vocii, inflexiunea și alte sunete guturale), iar 55 la sută sunt mesaje non-verbale” (Pease, 2002, p. 6) De exemplu, în cazul unei conversații cotidiene, o persoană „vorbește efectiv timp de zece sau unsprezece minute, iar o propoziție obișnuită durează în jur de două secunde și jumătate. Ca și Mehrabian, el consideră că, în conversațiile în doi, componentul verbal este sub 35 la sută, comunicările non-verbale reprezentând peste 65 la sută” (Pease, 2002, p. 6). În acest caz, concluzia cercetătorului este că elementele verbale sunt folosite cu precădere pentru transmiterea informațiilor, în timp ce elementele nonverbale „sunt folosite pentru exprimarea atitudinii interpersonale, iar, în anumite cazuri, pentru a înlocui mesajele verbale” (Pease, 2002, p. 7).
Ca și comunicarea verbală, comunicarea nonverbală poate fi analizată în termenii de emițător, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feedback și context al actelor de comunicare. Deosebirea apare o dată cu decodificarea mesajelor comunicării nonverbale, întrucât trebuie avut în vedere contextul cultural, acele informațiile culturale asociate unui act de comunicare. Edward Hall (1990) a analizat multiple culturi, stabilind o dihotomie, care poate influența receptarea elementelor nonverbale care sunt transmise în cadrul acelui context cultura. De exemplu, există unele culturi, precum cea arabă, niponă sau cultura popoarelor mediteraneene, înalt contextuale, întrucât se acordă o importanță deosebită contextului în stabilirea sensului unei comunicări, pe când altele sunt slab contextuale, întrucât neglijează acest detaliu, precum cultura americană, elvețiană, germană sau cultura popoarelor scandinave. Analiza lui Edward Hall (1990) s-a axat pe analiza comunicării din mediul de afaceri. Cercetătorul a observat că în culturile înalt contextuale, durata discuțiilor de prezentare a unei firme sau unui produs este mai mare decât în culturile slab contextuale. Oamenii de afaceri, care provin din culturi înalt contextuale, tind să dezvolte „rețele informaționale intense printre membrii familiei, prieteni, colegi și clienți, cu care păstrează relații apropriate” (Hall, 1990, 7). Când se stabilesc întâlniri de afaceri, trebuie avută în vedere cronemica, analiza perceperii și utilizării timpului. De exemplu, managerii care provin din culturi înalt contextuale, tind să gestioneze într-un mod mai eficient resursele disponibile, într-un context temporal și spațial limitativ, cum este cazul companiilor cu departamente aflate în alte zone decât sediul central. Astfel un manager francez, obișnuit cu un flux constant de informații este obișnuit să lucreze cu deadline-uri impuse într-un timp redus, pe când un manager american lucrând într-un flux liniar, ar putea avea dificultăți în rezolvarea deadline-urilor de acest tip. În culturile înalt contextuale, gesturile, mai ales cele greșite, sunt tratate cu toleranță, pe când în culturile slab contextuale, un gest rămâne un gest, semnificația lui nu poate fi ajustată, fiind analizat în funcție de contextul cultural existent. Între cele două categorii esențiale, există o categorie medie, care preia caracteristici din ambele tipuri de cultură. În această categorie, a culturii mediu contextuale, pot fi incluse popoare precum grecii, spaniolii, italienii sau români, care în evoluția lor istorică au preluat caracterisitci aferente culturilor înalt contextuale, dar și culturilor slab contextuale (Hall, 1990, p. 9).
Indiferent de contextul cultural căruia îi aparținem, analiza elementelor nonverbale este un aspect al vieții cotidiene care ne poate ghida pentru o mai bună auto-cunoaștere, dar și pentru o înțelegere îmbunătățit a gesturilor, posturii, expresiilor faciale a celorlalți. Septimiu, Loredana Ivan și Adina Chelcea (2005) menționează necesitatea de a dobândi „o competență de comunicare nonverbală” (Chelcea, Ivan și Chelcea, 2005, p. 14), prin auto-evaluare și evaluarea comunicării nonverbale a celorlați. Cercetătorul recomandă o analiză a propriilor gesturi, dar și a celor din jurul nostru, pentru a stabili cadrul unei analize obiective. În linii mari, orice detaliu care însoțește comunicarea verbală, dar nu poate fi analizat ca element al comunicării verbale cum este cazul frecvenței unor cuvinte, poate fi considerat un indice al comunicării nonverbale, de exemplu aspecte sonore ale comunicării verbale precum intensitatea vocii sau pauzele în conversație. Datorită îngemănării dintre comunicarea verbală și nonverbală, delimitarea este destul de neclară, cercetătorul considerând că analiza comunicării nonverbale va include indubitabil și elemente ale comunicării verbale (Chelcea, Ivan și Chelcea, 2005, p. 23).
Dintre numeroasele definiții și studii dedicate comunicării nonverbale, Septimiu Chelcea, Loredana Ivan și Adina Chelcea (2005) reține pe cea a lui Judee K. Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall (1996), potrivit cărora, comunicarea nonverbală este
„a) este omniprezenă, însoțind în permanență comunicarea verbală;
b) poate forma un sistem lingvistic universal, utilizat și înțeles dincolo de barierele geografice;
c) poate conduce atât la înțelegerea, cât și la neînțelegerea situațiilor;
d) este filogenetic primordial, în sensul că în evoluția omului precede limbajul verbal;
e) de asemenea, este ontogenetic primordial, știut fiind că încă de la naștere (și chiar înainte de naștere) „candidații la umanitate“ transmit semnale nonverbale mamelor;
f) este primordială în interacțiunile umane: înainte de a spune un cuvânt, comunicăm prin diferite canale nonverbale (gesturi, postură, păstrarea distanței etc.) cine suntem și în ce relație ne aflăm cu interlocutorii;
g) poate exprima ceea ce prin cuvinte nu se cuvine sau nu se poate exprima (de exemplu,
în relațiile intime);
h) este, pentru majoritatea adulților, mai de încredere decât comunicarea verbală” (Burgoon, Judee K.; Buller, David; Woodall, Gill W., 1996, p. 55-57, apud Chelcea, Ivan și Chelcea, 2005, p. 24).
Similar lui Septimiu Chelcea, Loredanei Ivan și Adinei Chelcea (2005), Irena Chiru (2003) consideră că există o relație de interdependență între comunicarea nonverbală și comunicarea verbală, elementele nonverbale completându-l și nuanțându-le pe cele verbale:
„- atât comunicarea verbală, cât și cea nonverbală se bazează pe un set de simboluri acceptate cultural;
– atât comunicarea verbală, cât și cea nonverbală sunt produse de indivizi; sunt mesaje subiective, personale;
– preponderent, semnificațiile atașate indicilor verbali și nonverbali sunt similare" (Chiru, 2003, p. 24)
În sensul difernțierii între cele două tipuri de comunicare, cercetătoarea amintește câteva caracterisitici:
„- comunicarea nonverbală este guvernată de factori biologici, fiind, în consecință, mai dificil de controlat;
– comunicarea nonverbală este continuă; pe când comunicarea verbală este compusă din unități segmentate: orice propozitie are un început si un sfârsit distincte;
– comunicarea nonverbală este învățată mai devreme decât cea verbală;
– mesajele nonverbale au impact emoțional mai puternic (spre exemplu, prezența lacrimilor versus exprimarea verbală a stării sunt trist)" (Chiru, 2003, p. 24).
Într-o comunicare nonverbală, sunt antrenați îndeosebi mușchii scheletici și faciali, asistăm la schimbarea tonului și ritmului vorbirii, utilizarea spațiului și a timpului, a unor „artefacte” de tipul îmbrăcăminții. Mesajele sunt transmise utilizându-se diferite canale de comunicare: vizual, auditiv, tactil, olfactiv, unul și același mesaj poate fi transmis concomitent prin mai multe canale senzoriale. Astfel mesajul Te iubesc, dincolo de cele două cuvinte scrise pe o foaie, este transpus, în limbajul nonverbal, „prin modul de a privi (contact vizual), dar și prin tremurul vocii (paralimbaj), prin îmbrățișare și sărut (atingeri corporale) și – de ce nu? – prin semnale chimice (comunicare olfactivă)” (Chelcea, Ivan și Chelcea, 2005, p. 15). Conclusiv, nu putem disocia semnele nonverbale de interacțiunea verbală, semnificațiile primite de un Receptor fiind interdependente.
1.3. Elementele comunicării nonverbale
Comunicarea nonverbală se realizează cu ajurorul semnelor și semnalelor. Conceptele sunt interșanjabile, uneori confundându-se. De regulă, prin semn înțelegem „orice comportament ce comunică informație de la un individ la altul” (Chelcea, Ivan și Chelcea, 2005, p. 16), pe când semnal se referă la „la somatotipuri, la artefacte sau la mirosul emanat de propriul nostru corp” (Chelcea, Ivan și Chelcea, 2005, p. 16), adică elemente ale comunicării nonverbale, pe când semnalele tind să fie asociate cu ipostaza comunicării verbale. De exemplu, doi prieteni care se ceartă pe stradă, își pot reproșa reciproc greșelile fiecăruia, ceea ce reprezintă semne, pe când gestul unui dintre ei de a duce mâna la obraz ca semn al rușinii, pe care prietenul său ar trebui să o simtă este un semnal, sugerând așteptarea acestuia de a primi scuze.
Semnalele, ca elemente ale comunicării nonverbale, sunt de două feluri: a) discrete (sau digitale); b) gradate (sau analogice). Semnalele digitale, „simbolice și abstracte” (Chelcea, Ivan și Chelcea, 2005, p. 17) sugerează prezența/absența unui eveniment sau a unei stări, pe când cele analogice, „directe și plastice” (Chelcea, Ivan și Chelcea, 2005, p. 17), relevă intensitatea semnalelor digitale. În contextul comunicării cotidiene, stabilirea contactului vizual între interlocutori reprezintă un semnal digital, iar durata contactului vizual este un semnal analogic. Semnalele cunosc gradații, astfel pumnul strâns și brațul ridicat exprimă revolta, dar în combinație cu zâmbetul semnifică bucuria victoriei. Raportate la contextul comunicării, semnalele pot fi congruente sau incongruente. De exemplu, când persoana pe care o întâlnești îți spune <„Ce bine îmi pare că te văd!“ și face în același timp o „mutră acră“ (buzele lipite, colțurile gurii și maxilarul inferior în jos, riduri în zona nasului și a ochilor), ceva este în neregulă: a transmis semnale incongruente> (Chelcea, Ivan și Chelcea, 2005, p. 17), adică nu este atât de bucuroasă de întâlnire. De asemenea, congruența/incongruența se poate referi la potrivirea semnalelor cu situația social-concretă și cu caracteristicile psiho-socio-demografice ale persoanei, astfel parfumulu seducător nu este recomandat pentru o ceremonie funerară, întrucând elementul comunicării nonverbale va fi criticat de cei prezenți (Chelcea, Ivan și Chelcea, 2005, p. 17).
În analiza comunicării nonverbale se face distincție între semnale și metasemnale, „adică semnale despre alte semnale, care schimbă semnificația lor” (Chelcea, Ivan și Chelcea, 2005, p. 18). Zâmbetul sau privirea pot fi metasemnale în comunicarea haptică, comunicarea nonverbală axată pe simțul tactil. Atingerea cu mâna a brațului celuilalt induce ipostaza de simpatie sau din contră de antipatie, în funcție de dublarea acestui gest de zâmbet sau de coborârea sprâncenelor, de privirea încordată și împingerea înainte a capului (Chelcea, Ivan și Chelcea, 2005, p. 18).
Allan Pease (2005) analizează cele mai folosite elemente ale comunicării nonverbale, precum poziția mâinilor sau privirea, asociindu-le cu anumite interpretări culturale. Cercetătorul consideră că, deși unele semnalele nonverbale tind să treacă neobservate din cauza uzurii temporale, cum este orientarea palmei (întoarsă în jos sau în sus), acestea nu și-au pierdut însemnătatea. Allan Pease (2005) analizează exemplul „mincinoșilor profesioniști”, care folosesc în comuicarea lor poziția palmelor deschise, pentru a „înăbuși” intenției interlocutorilor de a furniza informații care ar putea anula efectul comunicării lor. Un alt exemplu sugerat de Allan Pease (2005) este următorul: „rugăm pe cineva să ridice o cutie și să o ducă într-un alt loc din aceeași cameră. Palma întoarsă în sus este utilizată ca un gest de supunere, neamenințător, evocând gestul cerșetorului de pe stradă. Cel rugat să schimbe locul cutiei nu va simți nici o presiune din partea interlocutorului. Palma întoarsă în jos asigură autoritate imediată. Interlocutorul are impresia că a primit un ordin de a muta cutia” (Pease, 2005, pp. 39-40).
Dintre numeroasele gesturi analizate, ni se par de importanță cele de evaluare, incluzând părți ale corpului precum mâinile, fața sau picioarele, întrucât interacționând cu un număr variat de oameni de-a lungul zilei, așteptăm de la fiecare în parte un feedback. În viziunea lui Allan Pease (2005), mâna așezată pe obraz, adesea cu degetul arătător ațintit în sus exprimă o apreciere pozitivă din partea celui care ascultă. Interesul sincer față de o expunere (observațiile teoreticianului sunt extrase din experiența sa în mediul de afaceri) este manifestat atunci când mâna este pusă pe obraz, nu când este folosită ca suport. Dacă degetul arătător lipit de față este direcționat în sus, iar degetul mare sprijină bărbia, ascultătorul are păreri negative sau critice față de vorbitor sau tema expusă. Când aceste păreri negative persistă, se întâmplă adesea ca degetul arătător să frece sau să apese pleoapele. Gestul mângâierii bărbiei arată că ascultătorul ia o decizie. Gestul complet sau parțial de încrucișare a brațelor denotă retrăirea de către individ a siguranței emoționale. Unul din picioare este încrucișat peste celălalt, de obicei cel drept peste cel stâng, poziție obișnuită înc ulturile europene, britanice, australiene și neozeelandeze, poate sugera manifestarea unei atitudini nervoase, rezervate sau defensive. Când gestul încrucișării picioarelor apare împreună cu încrucișarea brațelor, persoana respectivă s-a retras din conversație (Pease, 2005, pp. 71-86).
Privirea joacă un rol important în comunicare, existând tehnici de-a privi corespunzătoare unor atitudini ale Emițătorului: „O bază reală de comunicare cu o altă persoană se poale realiza numai dacă ne privim ochi în ochi. în timp ce cu unii oameni ne face plăcere să stăm de vorbă, cu alții este un chin, iar unii dintre aceștia ni se par nedemni de încredere. Toate acestea depind, înainte de toate, de timpul cât suntem priviți direct sau ni se captează privirea pe durata conversației. Dacă cineva minte sau tăinuiește anumite informații, privirea sa se întâlnește cu a noastră doar o treime din timpul petrecut împreună. Dacă privirea respectivului o întâlnește pe a noastră mai mult de două treimi din timp, aceasta poale însemna, fie că ne găsește foarte interesanți sau atractivi, și în acest caz se uită la noi cu pupilele dilatate, fie că nutrește față de noi un sentiment de ostilitate și eventual recurge și la provocări non-verbale, iar în acest caz pupilele sale se contractă” (Pease, 2005, p. 110). Allan Pease (2005) recomandă ca, pentru a construi relații bune cu o altă persoană, privirea noastră trebuie să se întâlnească cu a ei aproximativ 60-70% din timpul alocat interacțiunii. Această atitudine trezește și simpatia celeilalte persoane, pe lângă menținerea unei legături vizuale pe parcursul comunicării. La negocieri trebuie evitată întotdeauna utilizarea ochelarilor fumurii, deoarece creează celuilalt senzația neplăcută că interlocutorul îl observă fix din „dosul lentilelor” (Pease, 2005, p. 110).
Durata privirii este și ea determinată cultural, ca în cazul atingerilor sau a stabilirii spațiului și timpului asociat comunicătrii: „Frecvența mare a privirilor directe la cei din sudul Europei poate fi deranjantă pentru alții, în timp ce japonezii privesc mai mult largului omului, decât la fața lui. Nu doar durata privirii are importanță, dar și acea parte a trupului sau a feței asupra căreia este îndreptată privirea noastră, astfel putem vorbi de o privire oficială, intimă, de anturaj sau laterală, curtenitoare sau din contră critică” (Pease, 2005, p. 110).
Privire oficială este formată de un un triunghi imaginar pe fruntea celeilalte persoane. Prin menținerea privirii noastre numai asupra acestei zone, creăm o atmosferă serioasă și partenerul își dă seama instinctiv că afacerea, discuția ne interesează: „Cu condiția ca privirea noastră să nu coboare sub nivelul ochilor celeilalte persoane, vom putea păstra controlul asupra desfășurării discuției” (Pease, 2005, p. 111).
Figură 2. Privirea oficială și privirea de anturaj (Pease, 2005, p. 111)
Privirea de anturaj apare când privirea noastră este îndreptată sub nivelul ochilor celeilalte persoane, formând tot zonă triunghiulară pe fața celeilalte persoane, dar de data aceasta între ochi și buze, așa cum reiese din dreapta imaginii de mai sus (Pease, 2005, p. 111).
Privire intimă coboară de la ochi, spre bărbie și de aici spre alte părți ale trupului: când
cei doi stau aproape unul de celălalt, triunghiul este situat între ochi și piept, iar când stau ceva mai depărtați, între ochi și încheietura coapsei. Bărbații și femeile utilizează acest mod de a privi pentru a-și exprima interesul unul față de celălalt (Pease, 2005, p. 112).
Figură 3. Privirea intimă (Pease, 2005, p. 112)
Privirea laterală este folosită atât pentru exprimarea interesului, cât și pentru exprimarea atitudinii de ostilitate. Când se asociază cu sprâncenele ușor ridicate sau cu un zâmbet, ea comunică interesul pentru cealaltă persoană, fiind utilizată frecvent și ca semnal al curtenirii, în schimb, dacă este însoțită de încruntarea sprâncenelor, de ridicarea frunții sau de lăsarea în jos a buzelor, ea vestește suspiciune, ostilitate sau atitudine critică (Pease, 2005, p. 112).
1.4. Clasificări ale comunicării nonverbale
Modurile de comunicare nonverbale, în viziunea lui Septimiu Chelcea (2004), pot fi clasificate, în funcție de canalul de transmitere:
1) vizual (prezența fizică, expresia facială, postura, gesturile, distanța, spațiul, vestimentația);
2) auditiv (vocalică sau paralimbajul);
3) tactil (contactul cutanat, atingerile);
4) olfactiv (mirosul) (Chelcea, Septimiu, 2004, p. 18).
I. Modurile de comunicare vizuale
Conform cercetătorului, comunicăm „cu mâinile, cu ajutorul expresiilor faciale, al privirii, dar comunicăm și prin modul în care folosim un anumit spațiu” (Chelcea, 2004, p. 44). Kinezica, studiul mișcărilor, s-a dovedit ineficientă, în viziunea teoreticianului, accentuând în schimb importanța spațiului în mentalitatea contemporană.
Chelcea (2004) amintește studiului lui Edward Hall (1968) privind tipul de cultură, pe baza cutumelor legate de atingere. Astfel există culturi de contact (de exemplu, cultura arabă sau cultura mediteraneană), în care se încurajează atingerile corporale (contactul cutanat) atât în spațiul privat, cât și în spațiul public și culturi de noncontact (cum este cea americană sau nord-europeană), care descurajează astfel de comportamente (Chelcea, 2004, p. 46).
Pe baza rezultatelor obținute de Edward Hall (1968), Chelcea (2004) distinge între spații fixe, semifixe și dinamice. Teritoriul locuit de o comunitate umană este considerat ca un spațiu fix. Mobilele dintr-o încăpere sunt și ele fixe sau semifixe, depinde de felul în care le folosim. Spațiul în care interacționează două sau mai multe persoane este prin excelență dinamic, în funcție de tipul de interacțiune și de durata acesteia. Așadar, spațiile și distanțele prezentate nu sunt fixe și pot varia în funcție de norme determinate cultural. La nivel individual, cu cât spațiul fizic în care ne aflăm este mai larg, cu atât tindem să micșorăm distanța interpersonală. Micșorarea distanței față de cei cu care comunicăm este un semn clar de solidaritate. O distanță mai mică permite intrarea în funcție a mai multor canale de transmitere/receptare a mesajelor: în afara canalului vizual, intervin auzul, simțul tactil, sensibilitatea termică și olfactivă (Chelcea, 2004, p. 47).
Artefactele precum îmbrăcămintea, podoabele, accesoriile vestimentare comunică apartenența persoanei la genul biologic (bărbat/femeie), la o clasă de vârstă (tânăr/matur/bătrân), la o categorie socio-economică (țăran/orășean; patron/muncitor), la o profesie sau alta (militar, preot). Hainele, care sunt folosite în egală măsură pentru a acoperi goliciunea trupului și pentru exprimarea sinelui, oferă indicii despre caracteristicile psiho-morale ale persoanelor, dar și despre grupurile sociale (un cerșetor îmbrăcat în haine luxoase nu va fi niciodată crezut) (Chelcea, 2004 p. 52).
Expresiile faciale, renegate sau aprobate ca gesturi universale, pot fi folosite ca instrumente pentru a înțelege elementele comunicării nonverbale. Zâmbetul, spre exemplu, ar exprima emoții diferite la populațiile din Orient, comparativ cu cele din Occident: „Pentru un european, zâmbetul înseamnă bună dispoziție, plăcere sau ironie. Zâmbetul unui japonez poate să semnifice și acordul cu pedeapsa administrată, și asocierea la indignarea celui care administrează pedeapsa” (Chelcea, 2005, p. 58). Surâsul, de cealaltă parte, pare să fie un gest universal acceptat, având aceeași semnificație în toate culturile. Axându-se pe analiza zâmbetului, cercetătorul disociază a opt tipuri de zâmbete:
„1) Zâmbetul voit, fabricat, chinuit (colțurile gurii drepte, buzele drepte și lipite). Apare și dispare repede. Poate exprima jena.
2) Zâmbetul dulceag (întinderea și subțierea buzelor; însoțește universalul „da“).
3) Zâmbetul „pe sub mustață“ (buzele tensionate și lipite; exprimă voință, dar și reținere).
4) Zâmbetul depreciativ (colțurile gurii sunt retrase puțin în jos, este afișat de persoanele blazate, ironice, poate exprima acordul și dezacordul, în același timp).
5) Zâmbetul relaxat (lipsit de tensiune, exprimă bucuria, dragostea, prețuirea celuilalt).
6) Zâmbetul strâmb (un colț al gurii este tras în jos și celălalt în sus; exprimă o amabilitate forțată, un conflict intern; este „zâmbetul subalternului“ nevoit să asculte o glumă „bătrână“ a șefului).
7) Zâmbetul care exprimă frica (buzele sunt trase lateral, iar gura este puțin întredeschisă; colțurile gurii sunt trase spre urechi).
8) Zâmbetul condescendent, resemnat (răsfrângerea înainte a buzei inferioare; adesea, este însoțit de înclinarea capului spre dreapta și/sau ridicarea și tremuratul umerilor)” (Chelcea, 2004, p. 63).
În cadrul comunicării, privirea (eye-contact) oferă un feedback important despre reacțiile celuilalt. În timpul interacțiunilor sociale, oamenii se uită în ochii celorlalți în repetate rânduri, însă privesc mai mult când ascultă ceea ce vorbește celălalt, menținând privirea trei până la zece secunde. Dacă privirea îndreptată spre celălalt se prelungește, se instalează disconfortul interlocutorului. În alte culturi, decât cea europeană, însă a privi în ochii celuilalt este considerat o lipsă de respect, mai ales față de persoane cu poziții sociale superioare. Ne folosim de privire pentru a căuta informații, răspunsuri la acțiunilor noastre sau pentru a (re)stabili tipul de relație socială care (atracție, supunere, dominare) (Chelcea, 2005, p. 66).
II. Modurile de comunicare auditive
În studiul comunicării nonverbale, aspectele legate de caracteristicile vocii sunt denumite „paralimbaj“ (în sensul de „împreună cu limbajul“). Aceste manifestări transmit informații despre emițător, despre personalitatea, apartenența culturală sau starea sa de spirit în timpul conversației. Septimiu Chelcea (2004) clasifică elementele sonore din comunicarea nonverbală în:
„a) caracteristicile fonice ale vocii: intonația, intensitatea, timbrul, accentul;
b) râsul, plânsul, respirația;
c) repetarea inconștientă a unor sunete, adesea arătând angoasa sau neliniștea;
d) articularea cuvintelor și intonația;
e) ritmul, debitul vorbirii, structurarea vorbirii în timp, pauzele” (Chelcea, 2004, p. 81)
Intonația este esențială în cadrul comunicătii, astfel o intonație agresivă poate crea reacții de aversiune din partea Receptorului, pe când o adresare politicoasă sau prietenoasă poate crea efecte pozitive, de empatie, receptare favorabilă a interlocutorului (Chelcea, 2004, p. 82). Timbrul vocii poate crea efecte similare, în sensul de apropriere sau distanțiere dintre participanții la o comunicare (Chelcea, 2004, p. 83).
Intensitatea vocii sugerează că o persoană va încearca să se impună atenției prin sporirea intensității vocii, fiind un semn de atragere a atenției. De asemenea, există și persoane care vorbesc aproape în șoapte, drept metodă defensivă sau pentru a beneficia de anumite avantaje asociate cu atitudinea lor, precum simpatie sau devotament (Chelcea, 2004, p. 83).
Ritmul vorbirii este expresia rapidității cu care persoanele rostesc cuvinte. Poate fi determinată cultural, de exemplu francezii sau italieni au un ritm de vorbire mai rapid decât germanii sau britanici, de asemenea poate fi determinată în funcție de contextul personal, o persoană poate vorbi mai repede într-un anumit moment, dacă este încântată de o idee sau se simte amenințată de atitudinea interlocutorului (Chelcea, 2004, p. 83).
Pauzele în actul vorbirii pot sugera informații despre caracteristicile psihologice ale emițătorului sau despre intențiile receptorului, despre natura relațiilor interpersonale sau despre contextul în care se desfășoară comunicarea. Pauzele pot fi inconștient realizate, dar și intenționate. Unii oameni doresc să atragă atenția asupra a ceea ce spun utilizând pauze în vorbire, alții se află în imposibilitatea de a oferi un răspuns pe măsura reacției dorite de interlocutor, folosindu-se de pauza în vorbire, pentru a găsi o soluție pentru situația de comunicare (Chelcea, 2004, p. 84).
Componenta sonoră a râsului poate transmite informații despre atitudinea interlocutorului. Râsul poate fi „ascuțit, behăit,bâzâitor, bubuitor, chicotit, clar, convulsiv, cristalin, fonf, gâlgâit, gângav, gros, gutural, hârâit,hohotitor, intens, intermitent, înăbușit, încet, înfundat, melodios, nechezat, pițigăiat, prelung, răgușit, răsunător, sacadat, săltăreț, sec, sincopat, sonor, spart, strident, subțire, șuierat, zglobiu, zgomotos” (Chelcea, 2004, p. 85). În funcție de aceste caracteristici, o persoană poate analiza atitudinea interlocutorului său, ca fiind una de acceptare sau de aversiune.
Manifestări sonore fără conținut verbal, precum plescăitul, oftatul, gemetele, dresul vocii, tușitul și râgâitul, pot fi și ele semnele atitudinii adoptate de interlocutor. Gemetele și oftatul au fost interpretate ca fiind semnul unei dureri profunde. Dresul vocii, ca și tușitul (când nu are o explicație medicală) oferă o anumită informație despre interlocutori, drept persoane care doresc să intervină în comunicare sau doresc să îl atenționeze pe interlocutor asupra unor detalii ale comunicării (Chelcea, 2004, p. 85).
III. Modurile de comunicare tactile
Haptica sau contactul cutanat presupune considerarea pielii drept un semn al comunicării nonverbale: „Pielea oferă o primă lectură identitară arată cărei rase sau culturi îi aparținem, ce status social avem, stima de sine, starea de sănătate, vârsta” (Checea, 2004, p. 70). Industria actuală a cosmeticii arată câtă importanță acordă societatea acestui aspect, deopotrivă din partea femeilor (creme anticelulită, creme de noapte/zi, cremă anti-îmbătrânire), cât și din parte bărbaților (creme revigorante după bărbierit). În cadrul relațiilor de comunicare cotidiană, contactul cutanat este recurent încă din ipostaza mamă – bebeluș. Zonele cutanate cel frecvent atinse de alte persoane sunt cele ale mâinilor, brațelor, umerilor și ale feței: „Dar care este ecoul emoțional al acestor atingeri? Cercetările au condus la concluzia că, în general, femeile agreează mai mult decât bărbații contactul cutanat” (Chelcea, 2004, p. 71). Strângerea mâinii, ca salut sau gest de despărțire, este un tip de atingere corporală cutanată puternic socializată. Există reguli culturale și sociale care reglementează această formă specializată de atingere: cine întinde primul mâna, în ce ordine se strâng mâinile (când o persoană este prezentată unui grup) și, mai ales, cum se salută prin strângerea mâinii: „La noi, ca și în multe alte țări europene, inițiază salutul prin întinderea mâinii persoanele cu status social superior, doamnele, persoanele mai vârstnice. Când sunt laolaltă mai multe persoane, mâinile se strâng pe rând: doamnele între ele, doamnele și domnii, domnii între ei” (Chelcea, 2004, p. 74). Allan Pease (2005) descria câteva moduri de a strânge mâna: „mănușă“, „pește mort“, „menghină“, apucarea vârfului degetelor, a încheieturii mâinii, a cotului, a brațului sau a umărului. Fiecare modalitate de a strânge mâna semnifică altceva: maniera „mănușă“ exprimă dorința celui ce inițiază gestul, de regulă politician, de a fi considerat un om onest, demn de încredere; strângerea de mână tip „pește mort“ provoacă o senzație foarte neplăcută și constituie un indiciu al deficitului de energie; strângerea mâinii tip „menghină“ poate trăda o fire agresivă (Pease, 2005, pp. 54-59). Îmbrățișările pot fi socotite semne cutanate de legătură, adesea cu semnificație sexuală. Când două persoane se întâlnesc după o perioadă de timp mai mare, se îmbrățișează, exprimând bucuria revederii (Chelcea, 2004, p. 77).
IV. Modurile de comunicare olfactive
Mirosul este un element nonverbal universal, sugerând apartenență culturală. Fiecare individ posedă un miros distinctiv, o „semnătură chimică“ (Chelcea, 2004, p. 87) și un mecanism de recunoaștere olfactivă în cazul mirosurilor celorlalte persoane. De exemplu, mamele au capacitatea de a identifica mirosul propriului copil și chiar de a diferenția mirosul lenjeriei de corp a copiilor lor, băieți sau fete. În linii mari, semnele olafactive nu sunt considerate de participanții la o comunicare atât de importante precum semnle vizuale sau auditive, dar pot sugera detalii esențiale pentru înțelegerea contextului comunicării: „Totuși, oamenii sunt capabili de performanțe deosebite: mirosul de mosc (o substanță secretată de o specie de animale rumegătoare din Asia și care are efecte în planul sexualității) îl receptăm chiar într-o concentrație care nu depășește 0,00004 miligrame pe litru, ceea ce corespunde dizolvării într-un bazin de apă cu lungimea de 1 km, lățimea de 250 m și adâncimea de 10 m a unei cantități de numai 100 de grame de mosc. Interesant este că femeile, comparativ cu bărbații, reacționează diferit față de mirosul de mosc: bărbații îl consideră foarte agreabil, în timp ce femeilor le produce repulsie” (Chelcea, 2004, p. 87). Hipersensibilitatea olfactivă crește la femeile gravide, fapt ce explică stările de vomă în timpul sarcinii. Interesantă este și constatarea privind fluctuația sensibilității olfactive diferențiată la bărbați și femei: „sensibilitatea olfactivă a femeilor este mai accentuată dimineața decât seara, în timp ce la bărbați sensiblitatea olfactivă este maximă după-amiaza” (Chelcea, 2004, p. 87).
Variabilitatea aprecierii mirosurilor de la o persoană la alta și de la o cultură la alta ridică un obstacol, dificil de înlăturat, în încercarea de a clasifica mirosurile. Parfumul feminin reflectă personalitatea consumatoarei (seducătoare, puternică, sportivă), potrivit reclamelor. Într-o societate declarată globală și democratică există prejudecăți legate de „mirosul urât“ al țăranilor, muncitorilor, negrilor, evreilor sau al romilor: „Ca și în cazul frumuseții fizice (The beautiful is good), mirosurile generează un halou: Who smells good is good (Cine miroase bine este bun). Managementul impresiei prin mirosuri se bazează pe acest stereotip. Pentru a mirosi social acceptabil, actorii sociali au la dispoziție două practici fundamentale: deodorizarea (spălarea cu săpun, gargara cu apă de gură, periajul dinților) și odorizarea (utilizarea loțiunilor și parfumurilor)” (Chelcea, 2004, p. 90).
1.5. Funcțiile comunicării nonverbale
Una din funcțiile principale a comunicării nonverbale este de-a repeta ceea ce a fost comunicat verbal, de clarificare sau de accentuare a ceea ce dorim sa exprimam (întinderea mâinii în față semnifică "stop"). Cu ajutorul comunicării nonverbale, completăm ce-am spus verbal (cuvintele de apreciere sunt deseori însoțite de o bătaie ușoară pe umăr). Pe lângă funcțiile pozitive, trebuie menționată și contradicția mesajelor verbale, în urma observațiilor comportamentului nonverbal (interlocutorul susține verbal că este perfect calm, însă indicii nonverbali demonstrează contrariul: mâinile îi tremură, sunt transpirate șsi clipește des) (Chiru, 2003, p. 32).
O analiză obiectivă asupra elementelor verbale și nonverbale din comunicarea interpersonală nu poate omite disfuncțiile provocate de factorul nonverbal:
„- limbajul nonverbal parazitează mesajul. Interesul pentru ceea ce se spune poate trece în planul secund: deoarece gesturile și atitudinile sunt primele percepute de auditoriu.
– limbajul nonverbal susține, dar de asemenea poate întrerupe comunicarea. Privirea, surâsul mențin contactul vizual, dar ridicarea privirii înspre tavan poate ruptura în comunicare sau dorința de-a nu mai asculta discursul interlocutorului” (Chiru, 2003, p. 34).
O altă funcție a comunicării nonverbale este de a „regla” interacțiunea. Prin semnele nonverbale pe care le emit, precum tușitul, scărpinatul sau aducerii mâinii la gură, emițători pot sugera anumite atitudini, pe care receptorii trebuie să le decodifice, pentru a putea răspunde în concordanță cu mesajul trimis de interlocutor. Astfel, dacă interlocutorul tușește zgmotos, receptorul poate considera că acesta întâmpină o situație medicală aparte, cerând ajutorul. Dacă tusea acestuia este de scurtă durată și însoțită de un zâmbet, receptorul poate înțelege că emițătorul a dorit să atenționeze asupra unui aspect al comunicării sau asupra atitudinii unui alt participant, creând între cei doi o relație de complicitate în evoluția comunicării (Wood, 2011, p. 139).
Funcția comunicării nonverbale de a stabili un sens al comunicării este un efect al funcții de reglare. Pe baza informațiilor sugerate de elementele nonverbale ale fiecărui participant, comunicarea poate fi direcționată spre un sens acceptat de toți participanții sau de o parte dintre participanți. Astfel, dacă în urma expunerii unei idei, o parte dintre participanți îți așează unul dintre picioare peste celălalt, își încrucișează brațele și privesc direct emițătorul, acesta poate percepe reacția lor ca fiind una de dezaprobare, încercând să găsească argumente, pentru a-i convinge de justețea comunicării sale (Wood, 2011, p. 140).
În unele cazuri, de exemplu dacă actul de comunicare verbală este deficitar sau lipsește, comunicarea nonverbală îl poate înlocui. În cazul unei despărțiri, cuvintele specifice pot fi înlocuite cu un gest al mâinii sau intenția de a mulțumi poate fi exprimată, fără cuvinte, printr-o îmbrățișare (Steinberg, 1997, volumul I, p. 59).
În acest capitol, au fost prezentate conceptul general de comunicare nonverbală, prin disociere de comunicarea verbală. Au fost punctat primele studii care au tratat importanța comunicării nonverbale, precum și ultimele cercetări, ale căror rezultate constituie eșafodajul demersului personal de cercetare. Comunicarea nonverbală a fost analizată în funcție de canalul de transmitere a elementelor nonverbale, fiind totodată prezentate funcțiile acestui tip de comunicare. În următorul capitol, va fi prezentată comunicarea interculturală, concept care va completa abordarea teoretică a tezei.
Capitolul II- Comunicarea Interculturală
1.1. Conceptul de „Comunicare interculturală”
Fiecare epocă istorică a avut o teorie a sa asupra comunicării, incluzând aspecte legate de relațiile interpersonale sau de contextul intercultural al participanților la comunicare. Grosso modo, comunicarea interpersonală poate fi considerată „comunicarea dintre persoane conștiente de diferențele lor culturale, emitând mesaje directe și nemijlocite” (Samovar, Porter, McDaniel, 2011, p. 10). Pe baza definiției amintite, comunicarea interculturală se suprapune comunicării interpersonale, totodată implică existența unui cadru cultural care stimulează comunicarea sau dimpotrivă o poate vicia, în cazul în care interlocutorii nu sunt conștienți de diferențele culturale.
Studiul comunicării interculturale poate fi asociat cu texte antice, precum scrierile lui Marcus Fabius Quintillianus, care codifica mișcările corporale ale oratorului, precum ridicarea sprâncenelor sau poziția picioarelor în timpul discursului, cu anumite atitudini (invitația la meditație), pe care doar romanii le puteau înțelege, persoanele din exteriorul Romei precum „barbarii” nefiind capabili să participe ela această formă de comunicare. În egală măsură, omul Evului Mediu încerca să se miște și să vorbească moderat și cuviincios, pentru a putea fi respectat de categorii sociale pe care dorea să le cuprindă în acte de comunicare, precum nobili sau cavaleri (Dinu, 2013, pp. 215-216). Apropriindu-ne de epoca modernă, filozoful Adam Smith compara corpul uman cu un jurnal de bord, în care „aerul, manierele, comportarea (…) sunt tot atâtea semne ale propriei superiorități” (Dinu, 2013, p. 217), fiind semne distinctive în cadrul comunicării interculturale, un interlocutor avizat recunoscându-le cu ușurință ca atribute ale emițătorului. Cuvintele în comunicarea interculturală sunt completate de gesturi și alte elemente ale comunicării interpersonale, gestul devenind o instanță intermediară între cultură și personalitatea umană, iar apartenența unei persoane la o anumită categorie socială poate fi evidențiată prin simpla observare a gesturilor cotidiene (Dinu, 2013, p. 217).
În acest moment, putem constata un număr impresionant de analize destinate unei arii specifice, în sensul studiului comunicării interculturale (Japonia, Țările Arabe, blocul european) (Dinu, 2013, p. 229), mediul de afaceri, mediul academic sau alte instanțe fiind interesate de stabilirea unei comunicări interculturale eficiente pe termen lung cu reprezentanții altor culturi. Privită într-o cheie istorică, amploarea cercetărilor privind comunicarea interculturală, cu accent pe elementele nonverbale, „a ajuns astăzi să numere aproape tot atâtea domenii câte întâlnim și în teoria generală a comunicării” (Dinu, 2013, p. 227).
Deși atributul intercultural ar fi trebuit să clarifice definiția acestui tip de comunicare, acesta tinde să o aducă înapoi în matricea generală a comunicării. De exemplu, definiția lui Vasile Tran și a Irinei Stănciugelu (2003) pare să creeze o ambiguitatea teoretică, axându-se pe ipostaza comunicării interpersonale, fără a aminti potențialele sensuri culturale, pe care interlocutorii le-ar putea împărtăși: „Prima si probabil cea mai raspândită situație de comunicare verbală este comunicarea interpersonală. În această situație, o persoană (sau un grup) interacționează cu alte persoane (sau grupuri) fără ajutorul unui mijloc mecanic. Sursa și receptorul în această formă de comunicare se află unul în imediata apropiere fizică a celuilalt” (Tran, Stănciugelu, 2003, p. 80).
Convorbirea cu o persoană din familie, participarea la o întâlnire de afaceri sau conversația stradală sunt, pentru autori, exemple de comunicare interculturală. Analizată tehnic, comunicarea interculturală presupune că Sursa (emițătorul) poate fi unul sau mai mulți indivizi; asemenea și receptorul; codarea/decodarea sunt de regulă procese care constau într-o singură etapă, de vreme ce sursa transformă gândurile în discurs și/sau gesturi; se pot folosi mai multe canal; Receptorul poate vedea, auzi sau atinge sursa; mesajele sunt relativ greu de întrerupt si sunt produse fără cheltuieli mari; feed-back-ul este imediat si se face uz de canale vizuale și auditive, iar zgomotul poate fi semantic sau de mediu (Tran, Stănciugelu, 2003, pp. 80-81). Până în acest moment, această definiție lasă impresia că un act de comunicare interpersonală presupune o situație face-to-face, dar autorii amintesc că există și un alt tip de comunicare interpersonală, cea ajutată de mecanisme, a cărei caracteristică importantă este faptul că permite sursei și receptorului să fie despărțiți atât în spatiu, cât si în timp. Ea combină atât caracteristicile comunicării interpersonale față-în-față, cât și cele ale comunicării de masă (Tran, Stănciugelu, 2003, p. 80).
Potrivit lui Mihai Dinu (2013), comunicarea interculturală urmărește șase obiective precum:
Cunoașterea interioară (autocunoașterea), bazată pe invitația la reciprocitate pe care o presupune sinceritatea comunicatorului (autodezvăluirea, destănuirea unor secrete personale constituie pentru interlocutor un imbold de-a proceda similar).
Cunoașterea lumii exterioare, prin schimb de informații cu semenii, proces care îi oferă subiectului ocazia de a adăuga experienței sale personale, limitată de altfel, o parte a tezaurului incomparabil mai bogat și mai variat al experienței acumulate de cei cu care întreține relații interpersonale. Mai mult, informațiile dobândite pe o cale nemijlocită se fixează mai bine în memorie dacă au făcut și obiectul unor discuții interpersonale.
Stabilirea și menținerea de relații semnificative cu alte persoane, în scopul satisfacerii unor nevoi fundamentale precum solidaritatea, prietenia sau dragostea. Chiar dacă dragostea nu este o condiție esențială a comunicării eficiente, este bine cunoscut faptul că ea optimizează comunicarea.
Persuadarea interlocutorului, influențarea sau schimbarea opiniilor, convingerilor, credințelor, atitudinilor sau a conduitei acestuia, obiectiv prioritar în procesul educațional, de exemplu.
Ajutorarea semenilor, fie în plan cognitiv prin consiliere, informare, învățare, fie în planul afectivității, atunci când aceștia au nevoie de consolare, susținere morală.
Jocul și distracția, incluzând un număr mare de strategii comunicaționale ce prezintă un caracter ludic inerent (Dinu, 2013, pp. 36-37).
Deosebirea cea mai frapantă dintre comunicarea interpersonală, fie ea diadică (bazându-se pe doi participanți) sau de grup, constă în rolul hotărâtor al feedback-ului și în manifestarea practic instantanee a acestuia. Aflați față în față, participanții au posibilitatea să observe reacția interlocutorilor chiar în momentul emiterii mesajului, astfel încât eventuala ajustare prin retroacțiune a discursului devine o acțiune concomitentă cu momentul zero al emiterii, și nu o acțiune ulterioară (Dinu, 2013, pp. 37-38). Însuși autorul comunicării poate avea dificultăți în a preciza cât din ceea ce a spus premeditase și cât a depins de acțiunea de reglaj pe care a exercitat-o comportamentul non-verbal al ascultătorului. Simultaneitatea manifestărilor comunicaționale verbale și non-verbale infirmă schema clasică emițător-receptor, silindu-ne să recunoaștem statutul dublu și egal al persoanelor aflate în interacțiune. Vorbitorul nu mai este doar emițător, ci are în același timp și calitatea de receptor, după cum ascultătorul, la rândul său, cumulează funcția de receptor de mesaje verbale cu aceea de emițător de semnale mimico-gestuale (Dinu, 2013, p. 38).
În viziunea Irenei Chiru (2003), studiile consacrate comunicării interculturale oferă trei perspective diferite asupra acestei teme:
1. definiție componențială, care evidențiază elementele componente: transmiterea de mesaje de către o persoană, recepționarea lor de catre o alta/ de către un grup restrâns de persoane, cu un anumit efect, cu o anumita posibilitate de-a obține un feed-back imediat.
2. definitie relațională (diadică), pentru care comunicarea se derulează între două persoane care au stabilit o relație (profesor – elev).
3. definiție progresivă, ca final al unei progresii sau dezvoltări, de la comunicarea impersonală (formală) la cea personală, sau, mai precis, personalizată.
Autorea propune trei factori ca fiind determinanți pentru comunicarea inteculturală:
a) predicții determinate psihic. Interacțiunile interpersonale presupun că participanții îsi fundamentează predicțiile unii despre ceilalti nu pe apartenența la un anumit grup, așa cum este cazul comunicării impersonale, ci pe gradul de diferențiere al interlocutorului în raport cu propriul grup. În cazul întâlnirilor impersonale, raspundem celorlalți conform normelor grupului de apartenență, spre exemplu, un student răspunde unui profesor, așa cum toată lumea se așteaptă să răspundă. Cu cât relația devine mai personală, profesorul și studentul își vor răspunde nu în calitate de membri ai grupului, ci individual, unic. Altfel spus, în contextul contactelor impersonale, rolul social si cultural al interlocutorului ne impune modul de interactiune; în cazul contactelor interpersonale, rolul psihic al interlocutorului ne dicteaza modul de interactiune;
b) date cu rol explicativ despre celălalt. Cunoașterea unei persoane este însoțită de predicții și explicații despre posibilele reactii în diverse situatii;
c) reguli stabilite. În situatiile impersonale, regulile de interacțiune comportamentală sunt stabilite prin norme sociale. Cu cât relația devine mai puțin impersonală, cu atât normele sociale reglementează mai putin interacțiunea, iar interlocutorii stabilesc reguli proprii (Chiru, 2003, pp.7-8).
Comunicarea interculturală apare între indivizi, precum emițătorul și receptorul unui mesaj, dar și între grupuri sau între grupuri și un individ. În acest sens, este necesară analiza comunicării interculturale la nivel de grup.
Deși interacțiunea diadică (între doi participanți) ocupă un loc privilegiat în studiul comunicării interculturale, comunicarea în interiorul grupului, dar și comunicarea cu mediile externe creionează raporturi demne de atenția studiilor comunicaționale. Constituit din minimum trei și maximum douăzeci și cinci de persoane, „grupul este o structură socială, coordonând comportamentul membrilor”, fie în relație unul cu celălalt sau fie raportat la exteriror (Agabrian, 2003, p. 154).
Un grup „dispune de o anumită cantitate de energie potențială, pe care o poate pune în slujba funcției de producție (îndeplinirea unei sarcini concrete) sau funcției de conservare (menținerea integrității grupului în ciuda dificultăților relaționale inerente)” (Agabrian, 2003, p. 188). Relațiile interpersonale sunt afectate în mod direct de leadership-ul (fiind o funcție, nu un statut și, ca atare, nu se asociază neapărat cu o poziție ierarhică oficială, deși este posibil și, ca la un moment dat, șeful și liderul să fie aceeași persoană) ales pentru a coordona grupul. Multe dintre tensiunile comunicaționale ce apar în grup pornesc de la blocajele produse de necoincidența celor două roluri, ajungându-se la conflicte între cele două tabere susținătoare, care amenință însăși existența grupului, iar în alte situații, lucrurile se rezolvă prin compromisul la care ajung doi lideri complementari (Agabrian, 2003, pp. 188-189).
Comunicarea din cadrul unui grup include elemente ale comunicării interculturale, întrucât membrii grupului pot aparține unor contexte culturale diferite. De asemenea, este esențial de analizat imaginea leaderului, acesta coordonând comunicarea din cadrul grupului.
Atunci când leadershipul este exercitat chiar de responsabilul oficial, popular al grupului, sunt posibile trei tipuri de comportament al liderului, ce vor influența relațiile interpersonale:
→ Leadership-ul autoritar. Liderul nu-și dezvăluie criteriile de evaluare, fiind singurul care impulsionează și controlează activitatea grupului. În interiorul structurii sociale predomină fie stările de apatie, cauzate de lipsa de responsabilitate a membrilor, fie agresivitatea, cauzată de nemulțumirile membrilor. Deși liderul autoritar caută permanent țapi ispășitori pentru a ameliorarea aceste situații, performanța grupului este destul de bună
→ Leadership-ul democratic. Liderul expune alternativele posibile, argumentându-și poziția, dar decizia finală aparține membrilor, cărora li se oferă libertatea de-a alege. Deși liderul nu este foarte implicat în activitatea practică a grupului, performanța acestuia atinge un nivel înalt, menținându-și o atitudine stabilă și atunci când liderul părăsește grupul.
→ Leadership-ul laissez-faire. Liderul este pasiv, intervenind în activitatea grupului doar în cazuri urgente, restabilind climatul de siguranță. Dezavantajul acestui stil este scăderea performanței și gestionarea slabă a neîmplinirilor, generând comportamente agresive (Agabrian, 2003, pp. 189-190).
Fiecare dintre aceste tipuri produce un climat social specific, iar liderul cel mai bun este acela, care știe să se adapteze la realitatea grupului, pe care îl coordonează.
Interacționismul simbolic propune o altă viziune asupra relațiilor interpersonale dezvoltate în interiorul grupului, influențând decisiv eficiența comunicării interculturale. Charles Cooley considera că oamenii nu interacționează cu persoane concrete, ci cu impresii pe care și le-au format despre acestea. Noi avem idei personale despre oameni și idei generale despre grupuri sociale, putând fi simple seturi de trăsături imaginare pe care le atribuim. În mod similar, ne-am construit și o idee personală despre noi înșine, idee denumită de sociologul american eul oglindă, fiindcă impresiile noastre despre ceea ce suntem se nasc din observarea felului în care ne reflectăm în ochii celorlalți (autoimaginea noastră depinde de măsura în care oamenii cu care venim în contact ne acceptă sau ne resping) (Giddens, 2003, pp. 192-193).
George Mead a dezvoltat ideile lui Cooley, accentuând faptul că nu putem vorbi de sine în afara interacțiunii sociale. El sublinia de-asemenea importanța unei atitudini empatice, insistând asupra faptului că nu putem interacționa cu semenii decât dacă reușim să ne asumăm rolul lor. Procedând astfel, învățăm treptat partiturile diferitelor roluri sociale, începând cu cele din familie, pe care le deprindem încă din copilărie și ajungem, în cele din urmă (…) să ne construim un concept identitar pe care Mead îl numește eul generalizat (Giddens, 2003, p. 193).
Pornind de la ideile lui Cooley și Mead, Herbert Blumer elaborează teoria interacționismului simbolic, bazat pe următoarele principii:
• Oamenii (re)acționează față de realitățile cu care se confruntă, în funcție de semnificațiile pe care acestea le au pentru ei
• Semnificațiile lucrurilor derivă din interacțiunea socială, pe care individul o are cu alți subiecți umani
• Aceste semnificații îi servesc individului în procesul interpretării faptelor, situațiilor, evenimentelor (Giddens, 2003, p. 194).
Comportamentele sociale deviante au suscitat interesul școlii interacționiste, întrucât atașarea unei etichete infamante, de care individul nu poate scăpa printr-o simplă schimbare de conduită, deoarece impresia creată de etichetă persistă în mintea oamenilor, tocmai pentru că interacțiunile sociale au loc, potrivit vechii teze a lui Cooley, nu între indivizi, ci între constructe mentale mai mult sau mai puțin conforme cu realitatea. Membrii grupurilor pot fi încadrați în trei categorii distince: conformiștii, care adoptă sistematic poziția majorității; oscilanții, inițial susținători ai unui punct de vedere personal, dar sfârșind prin acceptarea opiniei dominante și devianții, susținând până la capăt soluții aflate în opoziție (Giddens, 2003, p. 195). Grupurilor contemporane își îndreaptă cel mai ades atenția către personajul deviant, suspunând la mesaje insistente de îndreptarea a conduitei. În cele mai multe cazuri, dacă persuadarea reușește, membrii grupului încep să i se adreseze tot mai puțin, dar în situația grupurilor coezive, axate pe o sarcină concretă, personajul deviant este exclus din dezbatere, grupul fiind prea ocupat cu îndeplinirea misiunii și astfel, nu-și permite să piardă timp și energie pentru a corecta o atitudine (Giddens, 2003 p. 195).
Grupurile reprezintă creuzete în care diverse acte de comunicare interculturală, așa cum au fost punctate, sunt performate fie de leader, fie de către membrii grupului.
Conclusiv, comunicarea interculturală ca orice alt tip de comunicare poate fi analizată pe baza modelului Speaking, alcătuit din:
Setting- cadrul fizic (timp și spatiu) si psihic;
Participants – participanții, actorii situației: locutor, auditor, destinatar;
Ends – scopurile, rezultatele acțiunii comunicaționale:
Acts – actele, conținutul și forma mesajului;
Instrumentalities – instrumentele: canalele de comunicare și codurile aferente;
Norms – normele interacțiunii și ale interpretării (Chiru, 2003, pp. 13-15).
Cadrul fizic este esențial pentru ca orice act de comunicare interculturală să poate începe, evolua și să poată fi finalizat. Chiar și în cazul unor persoane aflate la distanță, sincronizarea temporală face posibilă comunicarea interculturală dintre aceșia.
Participanții sunt instanțe interșanjabile în cazul comunicării interculturale, bazate pe toleranță și respect al libertății de exprimare. Emițătorul poate deveni receptor, în egală măsură în care Receptorul poate deveni emițătorul, actul de comunicare îmbogățindu-se prin noi înțelesuri.
Scopul comunicării interculturale depinde de obiectivul fiecărui participant, fiind de regulă o punere în legătură între persoane aparținând unor spații culturale diferite, pentru a realiza un obiectiv comun. Actele reprezintă mesajele verbale sau nonverbale, pe care participanții le împărtășesc, pentru a obține rezultatele așteptate, pe când instrumentele reprezintă canalele pe care participanții le folosesc pentru a comunica.
Normele reprezintă înțelesurile culturale, pe care participanții trebuie să le respecte, pentru a obține o comunicare eficientă. De exemplu, în Europa gestul de a săruta un bărbat pe obraz de către un alt bărbat poate fi privit circumspect, pe când în Orient absența acestui gest, repetat de trei ori, poate fi privită drept aversiune. Aceste sensuri culturale trebuie analizate deopotrivă de emițător și receptor, pentru a evita situațiile unor neînțelegeri sau chiar conflicte culturale (Chiru, 2003, 18).
1.2. Conceptul de „cultură”
Potrivit lui Samovar și colaboratorii (2011), conceptul de cultură este unul complex, existând multiple definiții posibile. Cercetătorii au condensat perspectivele teoretice asupra culturii în câteva concepte – cheie, precum:
Cultura reprezintă un set de norme unamim acceptate de membrii unei comunități
Cultura este ordinea logică a lucrurilor, persoanelor sau evenimentelor existente în lume
Cultura este cunoaștere, experiență a unor generații trecute, incluzând credințe, obiceiuri, atitudini, relații sociale (Samovar, Porter, McDaniel, 2011, p. 24).
Antropologul E. T. Hall (1990) considera că sub imaginea culturii există de faptul comunicarea, întrucât cultura coordonează orice act de comunicare existent într-o societate (Hall, Milreed, 1990, p. 3). Nu putem comunica cu alte persoane, dacă învățăm o limbă, maternă sau străină, dacă nu asimilăm un set de norme care să ne ajute în conturarea unor relații sociale precum conversația cotidiană.
Alex Mucchielli (2005) înțeleagea prin termenul de cultură drept imaginea unui comunicări globale între o persoană și un interlocutor, sau între respectiva persoană și o comunitate. Cultura include comunicarea externă dintre o persoană și alți interlocutori, dar și comunicarea internă, dintre persoană și propriul sine, reprezentând ansamblul comunicărilor sale verbale și nonverbale „care țin de fenomenul indivizibil al comunicării” (Mucchielli, 2005, p. 75).
Cercetătorul atrage atenția că termenul de cultură nu trebuie înțeles la nivelul comunicării verbale (texte scrise, documente audio sau video), pe care le consideră forme ale „comunicării digitale”, propunând, pentru obținerea unei imagini obiective a fenomenului cultural, integrarea atitudinilor corporale, a gesturilor și tuturor semnelor paralingvistice ce însoțesc limbajul, de numită în grila lui Mucchielli „comunicarea analogică”. Direcția contemporană de cercetare ar trebui să considere comunicarea drept un sistem global, ce integrează ansamblul acestor elemente, și chiar comportamentul. Modelul Emițător-Receptor al transmiterii informației avansa ideea că, atunci când nu există un mesaj emis, nu este nimic transmis și deci nici comunicat. Experiența cotidiană contrazice această concepție, întrucât comunicăm chiar și atunci când nu spunem nimic, ca în cazul tăcereii îndelungate, mai eficientă decât orice intervenție verbală, întrucât emițătorul/receptorul își dă seama de efectul, pozitiv sau negativ, pe care situația de comunicare l-a creat asupra celuilalt (Mucchielli, 2005, p. 76).
1.3. Interculturalitatea
Interculturalitatea, drept caracterul particular al comunicării interculturale, sub forma unei comuniuni a sensurilor culturale pe care participanții la comunicare ar trebui să o folosească, cu scopul de a fi înțeleși deplin, a fost analizată în cadrul unor școli de gândire, precum interacționismul simbolic.
Interacționismul simbolic a fost articulat în prima parte a secolului XX, iar specificul său se regăsește în tratarea interacțiunii interumane ca un „joc” de semnificații și simboluri, ca o continuă negociere de sensuri culturale. Concepția își fixează ca obiect de studiu nu subiectul individual sau colectiv, ci raportul pe care acesta îl stabilește cu alți actori sociali. Lansat în cadrul Școlii de la Chicago și avîndu-i ca principali protagoniști pe C.H. Cooley sau George Herbert Mead, curentul se va coagula în una dintre teoriile cele mai influente în științele sociale contemporane, centrând atenția cercetătorului pe universul de semnificații proprii actorului social, în comuniune cu alte persoane din contexte culturale diferite (Gavreliuc, 2007, p. 34).
Charles Horton Cooley a susținut faptul că identitatea subiectului dobândește consistență numai prin interacțiunea cu celălalt și primește contururile pe care partenerul de rol le trasează, în miezul unui proces continuu de oglindire și reoglindire reciprocă. Alteritatea, prin ipostaza Celuilalt, ocupă un loc principal la Cooley, întrucât interlocutorul devine oglinda în care sinele se îngemănează, căci modul în care se înfățișează, comportamentul în sens larg (nu doar verbal), caracterul, expectațiile se proiectează și se reflectă specific în partenerul de relație, remodelându-se conform imperativelor contextuale (Gavreliuc, 2007, p. 34).
George Herbert Mead a urmărit dezvoltarea sinelui individual în societate. Introducînd conceptul de rol, a indus ideea performanței de rol printr-o conduită manifestată contextual, în raport cu care atitudinile celorlalți formează o entitate nouă, supraindividuală, normativă: altul generalizat. Alteritatea normativă desemnează, de fapt, generalizarea de către subiect a poziției majorității membrilor grupului față de sine, iar conduita sa se articulează prin întrepătrunderea a trei registre: personalitatea, rolul și grupul de referință. Instituțiile sociale sînt definite în termenii unei reacții comune a membrilor grupului la o situație dată, ce determină comportamentul subiectului (Gavreliuc, 2007, p. 35). Sinele (self-ul) constituie o sinteză între două registre ce se împletesc tensionat: eul, sinele ca subiect, care este activ, impulsional, creativ și minele, sinele ca obiect, care este normativ și învață prin adaptare să se plieze pe exigențele altuia semnificativ, exprimînd modul în care subiectul ar trebui să se înfățișeze celuilalt (Gavreliuc, 2007, p. 35).
Perioada secundă a Școlii de la Chicago este ilustrată de Herbert Blumer, care s-a axat pe comportamentul colectiv. Sociologul american subliniază rolul potențial creativ al actorului în societate, de vreme ce acesta își construiește propria conduită, producându-și rolul. Accentul se pune pe simbolurile antrenate în interacțiune, iar centrală devine ideea de actor ce negociază necontenit sensul contextului în care este implicat (Gavreliuc, 2007, p. 36). Herbert Blumer sublinia, în grila interacționismului simbolic, modul cum acționează oamenii conform semnificațiilor pe care le au pentru ei diferitele obiecte sociale; cum sunt construite social semnificațiile acestora în cadrul interacțiunii reciproce; cum se transmit semnificațiile, remodelându-se și reînnoindu-se, prin procesul de interpretare la care sînt supuse obiectele sociale (Gavreliuc, 2007, p. 36).
Școala de la Palo Alto, deja amintită în cadrul tezei, prin afirmația „nu poți să nu comunici”, aparținând lui Paul Watzlawick, analizează „omul-în-situație”, omul comunicațional, care nu poate să nu facă ceva de vreme ce a nu face nimic este deja un comportament, incluzând și transmiterea de sensuri culturale. Studiul comunicării se axează pe configurarea comportamentului total: verbal, dar și postural și gestual (Mucchielli, 2005, p. 75).
Școala de la Palo Alto a arătat că utilizăm pentru a comunica semnale digitale (cuvinte, comprehensibile pornind de la un cod precis) și semnale analogice (gesturi, posturi, paralimbaj, care nu trimit la un cod precis). Concret, comunicarea digitală privește conținutul comunicării, în vreme ce comunicarea analogică se axează pe relația dintre interlocutori. În orice act de comunicare, există întotdeauna două paliere: ceea ce se petrece la nivelul intelectului și ceea ce se petrece la nivelul simțirii. Astfel, comunicarea digitală se referă la conștiință, analiză, fapte explicite, funcționând la modul discontinuu și al logicii carteziene, pe când comunicarea relațională scapă de sub stăpânirea nivelului conștient, se desfășoară dincolo de inteligență și voință, funcționând la modul experienței totale, intuitive și indicibile (Mucchielli, 2005, pp. 76-77).
Ținând cont de aceste coordonate, comunicarea interculturală poate fi privită ca un sistem concomitent verbal, gestual, atitudinal și comportament, a cărui analiză profundă se bazează pe interdependența elementelor constitutive. Astfel, verbalul și nonverbalul apar ca producții cognitive în interacțiune, complementare și pe poziție de egalitate, întrucât comunicarea ca proces permanent de producere de sens implică deopotrivă cele două niveluri. Experiența cotidiană a demonstrat că producția gestuală o anticipează pe cea verbală, gesturile complementare mesajului (sublinierea unui raport de pe o diagramă, desenarea unor linii demarcatoare invizibile pentru a separa noțiuni) sprijină comunicarea verbală, adăugându-i un plus de informație (Mucchielli, 2005, p. 77).
În sociologia dramaturgică, comunicarea interculturală devine un flux continuu al „interacțiunilor umane cotidiene se alterează permanent, reîmprospătându-se continuu” (Chelcea, Septimiu, 2004, p.33). În acest context, comunicarea interculturală, în special elementele nonverbale, capătă o importanță crucială, creionând sensul în cadrul interacțiunilor zi de zi și furnizându-ne noi grile de lectură.
Actorii-observatori din viața ca teatru se informează unii despre ceilalți din două surse: cele oficiale (informații oferite pe cale verbală) și surse neoficiale (informații pe care o persoană le poate transmite mai mult sau mai puțin voluntar) (Goffman, 2003, p. 35), creând sensuri culturale în comunicarea pe care o crează. În cadrul interacțiunilor cotidiene, informațiile despre un individ ajută la definirea unei situații, dau posibilitatea celorlalți să știe de la bun început ce așteaptă individul de la ei și ce pot aștepta la rândul lor (Goffman, 2003, p. 29). De regulă, informațiile la fața locului sunt legate de înfățisarea lor (aspect fizic, vestimentație) și accesoriile precum parfumul sau bijuteriile, prea puțin vocea interlocutorului este reținută.
În multe situații sociale, ne implicăm în, ceea ce Goffman numește, interacțiune nefocalizată cu ceilalți. Aceasta are loc atunci când indivizii conștientizează că au nevoie reciprocă de prezența celuilalt (artistul și fanii săi, prietenii care sărbătoresc admiterea într-o formă de învățământ). Actorii sociali coagulați în aceste situații, își împărtășesc direct gândurile și totodată se implică cu tot corpul lor, oferind ipostaze ale comunicării nonverbale (atingerea pe mână a vedetei, când semnează autograful, ciocnirea cupei de șampanie). De cealaltă parte, interacțiunea focalizată are loc atunci când indivizii iau parte la ceea ce spun sau fac ceilalți. Cu exceptia cuiva care stă izolat la o petrecere, interacțiunea implică atât schimburi focalizate, cât si nefocalizate. Goffman considera că întâlnirea ca o constantă a vieții cotidiene este un caz de interacțiune focalizată. Ne întâlnim cu familia, prieteni, colegi de serviciu, toate aceste întâlniri petrecându-se în mod frecvent pe fundalul unei interacțiuni nefocalizate cu alții, care sunt prezenți la locul respectiv. Întâlnirile au întotdeauna nevoie de deschideri, care indică faptul ca s-a renunțat la neatenția civilă. Atunci când străinii se întâlnesc și încep să vorbească, momentul încetării neatenției civile este întotdeauna riscant,
având în vedere că pot apărea cu usurință neînțelegeri, referitoare la natura întâlnirii care se stabilește. În acest context, realizarea contactului vizual poate fi ambiguă și experimentală, o persoană putându-se comporta ca și cum nu ar fi făcut o mișcare directă. În spații foarte strâmte, cum sunt lifturile, este dificil de marcat o zonă de interacțiune focalizată. Pe de altă parte, nu le este ușor nici celorlalți să indice că nu ascultă conversațiile inițiate (Goffman, 2003, p. 90).
Viața cotidiană prezintă situații în care sensurile culturale sunt incluse în comunicări, cum este cazul unui tip de întâlnire specific, extrem de delicat: vizita unei femei la medicul ginecolog. În Occident, majoritatea examinărilor sunt efectuate de medici bărbati, creând stânjeneală îndeosebi pentru femei, pe când în Orient nu există decât femei doctor ginecolog, pentru a respecta cutumele culturale legate de intimitatea femeii. Chiar și în cazul pacienților occidentali, vizita la ginecolog include sensuri culturale diferite: „Bărbații și femeile din Occident sunt educați să considere organele genitale drept cea mai intimă parte a corpului (…) Unele femei sunt atât de controversate de perspectiva unei examinări pelviene, încât refuză să meargă la medic, fie bărbat sau femeie, chiar și atunci când suspectează un motiv medical întemeiat pentru a face acest lucru” (Giddens, 2003, p. 90). Adoptând o metaforă din dramaturgie, vizita la ginecolog este o suită de comunicări culturale, fiecare fază poate fi tratată ca o scenă distinctă: în prolog, femeia intră în sala de așteptare, pregătindu-se să-și asume rolul de pacientă; poftită în sala de consultație, ea adoptă rolul pacientei; medicul își asumă o manieră profesională, păstrând contactul vizual și ascultând politicos ceea ce are de spus; dacă el consideră că e nevoie de o examinare, îi comunică acest lucru și pleacă din încăpere; în momentul în care medicul pleacă, intră sora, cea care schimba recuzita în momentul dialogului, acum ea calmează temerile pacientei, comportându-se atât ca o confidentă și o ajută să-și schimbe recuzita (hainele specifice examinării); scena centrală a examinării este echilibrată de prezența sorei, astfel că interacțiunea dintre medic și pacientă să fie lipsită de nuanțe sexuale; în scena finală, sora joaca din nou rolul celei care schimbă recuzita, medicul își face din nou apariția și, discută rezultatele consultatiței; epilogul este momentul când ea părăsește biroul medicului, reluându-și identitatea în lumea exterioară (Giddens, 2003, pp. 92-93).
1.4. Comunicarea interculturală nonverbală
Pe linia teoretică deschisă de Goffman, îl regăsim pe André Petitat (2003), cel care considera că analiza comportamentului intercultural, mai ales cel nonverbal. Elemenele nonverbale sunt o cheie importantă pentru a elucida o parte a secretului interuman, dar nu unica, pentru că „dacă un al șaselea simț ne-ar spune cu certitudine ce se petrece în mintea vecinilor noștri, lumea noastră s-ar prăbuși” (Petitat, 2003, p. 10). În pendularea interior-exterior se dezvoltă spații dinamice și permanente „de reversibilitate simbolică virtuală” (Petitat, 2003, p. 10). Există trei axe posibile, pe care actorul social aflat în interacțiune culturală se poate deplasa:
Exprimarea sau nonexprimarea reprezentărilor;
Exprimarea autentică sau deformarea reprezentărilor, similară cu exprimarea autentică sau cinică exemplificată de Erving Goffman;
Respectul sau lipsa de respect față de convenții.
Teoreticianul atrage atenția că aceste coordonate nu trebuie analizate la modul ideal, pentru că ar da naștere unor analize artificiale, în care toți actorii sociali ar fi sinceri, autentici, inocenți sau ar deforma în totalitae realitatea și nu am mai putea sesiza ce este adevărat în comportamentul lor. Dacă privim simbolic o comunicare interpersonală, oricări semnal nonverbal i se va atașa un secret, care va sta în spatele sentimentelor, gândurilor sau scopurilor actorilor sociali. Comportamentele nonverbale devin mediatori între spațiul interior și cel exterior, reprezentând ceea ce este intenționat și neintenționat în comportamentul afișat (Petitat, 2003, pp. 81-82).
Potrivit lui Mihai Dinu (2013), comunicarea interculturală poate fi definită prin următoarele trăsături esențiale, care o aproprie de comunicarea nonverbală:
Întâlnirea față în față, excluzând orice tip de comunicare mediată. Banala conversație telefonică, folosită ca supleant al unei comunicări directe cu interlocutorul, poate imprima o doză de artificial, în sensul unei comodități de-a nu mai căuta față în față acea persoană.
Particularizarea rolului participanților: comunicarea interpersonală implică două persoane cu roluri variabile și în relație una cu cealaltă. Situația ideală a comunicării interpersonale ar presupune că oamenii intră în contact cu alții, pentru a-și dezvolta relațiile personale și nu pentru a comunica pentru că trebuie (situație ce poartă numele de comunicare non-interpersonală). Există o comunicare interpersonală veritabilă, acolo unde participanții manifestă un grad sporit de încredere față de Celălalt, sunt pregătiți să discute deschis despre propriile sentimente și pun bazele unei legături mutuale.
Dublul sens: De fiecare dată comunicarea interpersonală se produce în ambele sensuri, în situațiile interpersonale existând întotdeauna un flux bidirecțional al comunicării. Pe lângă schimbul de mesaj, comunicarea interpersonală implică crearea de simboluri, semnificații chiar și într-un context cotidian. În această situație, orice mesaj lansat trebuie să fie pe cât posibil clar (ambiguitatea nu va putea fi înlăturată total, pentru că orice afirmație poate fi interpretată diferit) și verificabil de ceilalți participanți la discuție (Dinu, 2013, p. 24).
Comunicarea interculturală este parțial sau chiar în întregime intențională. „Aceasta pentru că noi nu comunicăm adevăruri absolute și nici nu ne exprimăm în realități, ci în cuvinte, care la rândul lor, sunt niște simboluri. Dacă dorește cineva să ne contrazică, o poate face foarte ușor, chiar în timpul conversației” (Dinu, 2013, p. 24).
Comunicarea interculturală este mai degrabă un proces continuu și mai puțin un eveniment sau o serie de evenimente. De obicei, fiecare dintre noi, când ne gândim la un eveniment, avem în vedere ceva foarte clar, o întâmplare, o acțiune, un fapt care are un moment clar de început și un moment la fel de limpede de încheiere. Privind însă lucrurile din alt unghi de vedere, importanța înțelegerii comunicării interpersonale apare mai mult ca un proces continuu (Dinu, 2013, p. 25).
Comunicarea interculturală se cumulează în timp. Chiar dacă o persoană a afirmat ceva la un moment dat, mesajul poate fi interpretat pe baza a ceea ce a spus în trecut sau a ceea ce se așteaptă să spună pe viitor (Dinu, 2013, p. 26).
Condițiile și deopotrivă caracteristicile comunicării interculturale eficiente sunt:
Franchețea. Spre deosebire de ipostaza interlocutorului nesincer sau manipulator, o atitutine deschisă, echilibrată (confidențele gratuite pot trece neobservate sau pot îndepărta partenerul de dialog), oferind doar acele elemente din zona ascunsă a ferestrei lui Johari, relevante pentru acea comunicare, poate câștiga încrederea celuilalt participant la dialog. Pe lângă sinceritatea proprie, un interlocutor ar trebui să manifeste franchețe și în ipostaza de receptor, reacționând onest la mesajele primite, întrucât lipsa de reacție sau o reacție neadecvată (tăcerea, când este cerut un sfat) poate fi socotită dovadă de nesinceritate.
Solicitudinea este așteptarea concretă, pe care o are interlocutorul, pe lângă dorința de-a purta un dialog sincer. Solicitudinea constă în disponibilitatea de a-ți ajuta interlocutorul, cu vorba sau/și cu fapta.
Empatia este abilitatea de transpunere psihologică a eului în psihologia celuilalt. Se bazează pe o pătrundere imaginativă în universul celuilalt, creând o comunicare afectivă, tolerantă. Empatia nu este sinonimă cu simpatia, o persoană putând empatiza cu un personaj detestabil, care o urăște.
Atitudinea pozitivă este bazată pe trei componente: o părere favorabilă despre interlocutor (comunicată explicit partenerului de dialog, pentru a crea un context confortabil), o atitudine pozitivă a emițătorului față de propria persoană (vorbitorii mai siguri pe ei sunt mai credibili) și în ultimul rând, este de dorit ca sentimentul pozitiv să se manifeste și în raport cu situația de comunicare însăși (o conversație, care enervează, va fi încheiată rapid de unul dintre interlocutori)
Egalitatea se referă în științele comunicării la egalitatea în privința rolurilor de vorbitor și ascultător: nici unul dintre participanți nu trebuie să monopolizeze rolul de emițător. Egalitatea comunicațională poate fi considerată un semn de respect față de interlocutor, prin adaptarea expresiei verbale la nivelul de pregătire sau al experienței de viață manifestată de partenerul de dialog (Dinu, 2013, pp. 37-49).
Eficiența comunicării interculturale depinde într-o oarecare măsură de gradul de homofilie (similaritate) sau heterofilie (deosebire) dintre participanți. Nu numai nivelul de educație, dar și apartenența religioasă, opiniile politice, vârsta, veniturile, hobby-urile sau interesele profesionale ne pot apropria sau îndepărta, fie că inițiem o conversație sau suntem receptorii acesteia (Dinu, 2013, p. 48).
Empatia este mai ușor de realizat între persoane homofile, întâlnirea cu persoane asemănătoare ne legitimează în proprii ochi, întrucât confirmă normalitatea noastră, întărind atitudinea pozitivă cotidiană atât față de noi înșine, cât și față de interlocutor. Tot homofilia este premisa îndeplinirii dezideratului de egalitate în comunicare, însă nu trebuie minimalizat rolul heterofilii inerente, întrucât un dialog nu devine fertil, atunci când emițătorul și receptorul nu au noutăți să-și comunice (Dinu, 2013, p. 49).
Indiferent de tipul de mesaj emis, emițătorul, dar și receptorul, ar trebui să înlăture pe cât posibil polarizările interacțiunii interculturale, pentru a obține o comunicare eficientă. Cea mai drastică prejudecată este polarizarea (oamenii sunt fie buni sau răi, deștepți sau proști), excluzând din start luarea în calcul a unei justificări, în cazul unui prieten care a greșit sau debutul unui dialog; potrivit orientării intensionale (intensiunea corespunde totalității obiectelor care satisfac o definiție) privim oamenii în funcție de ceea ce ni s-a spus, acceptând eticheta pusă de alții; cădem adesea pradă iluziei că inferențele noastre (simple deducții personale, care depășesc observația strictă) au puterea faptelor; îi tratăm adesea pe cei din jur de parcă i-am cunoaște suficient; adesea ne menținem neschimbate părerile pe care ni le-am format în urma primei impresii sau a unor contacte personale de debut și acordăm mai mare atenție trăsăturilor grupului decât persoanei unice cu care interacționăm (Dinu, 2013, pp. 74-80).
Raportat la un context specific, mediul universitar, Mihai Dinu afirmă că o mare parte, dacă nu cea mai mare parte a timpului destinat comunicării este dedicat ascultatului, ca efect direct al comunicării verbale: „Multă vreme s-a socotit că a asculta nu este un proces activ precum a vorbi, a citi sau a scrie, pentru simplul motiv că nu presupune o activitate musculară, ci se săvârșește adesea în deplină imobilitate. Se punea astfel semnul egalității între a asculta și a auzi, ceea ce nu corespunde, evident, realității, căci ascultatul implică și intenția de a înțelege ceea ce se aude, așadar un efort de mobilizare mentală” (Dinu, 2013, p. 83). Empiric, în cazul recepționării simultane a două mesaje sonore, selecționăm și ascultăm unui dintre ele, celălalt rămând ininteligibil.
Optimizarea recepției mesajelor se lovește de o serie de obstacole, precum:
Prejudecarea comunicării ca fiind neinteresantă (subestimarea fie a interlocutorului, fie a subiectului abordat poate genera o predispoziție negativă față de situația de comunicare)
Repetarea mentală a răspunsului (pregătirea replicilor adecvate intervențiilor celorlați duce la ignorarea mesajelor ulterioare, petrecute concomitent cu autobruiajul impus)
Filtrarea mesajelor (potrivit teoriei disonanței cognitive, oamenii manifestă tendința naturală de-a încerca să diminueze decalajul dintre informațiile primite și convingerile personale). În acest sens, putem să minimalizăm sursa mesajului, ca fiind o persoană/instituție de neîncredere; putem să acuzăm sursa de incorectitudine sau manipulare; putem să invocăm autoritatea altor surse, care afirmă contrariul sau în cea mai radicală versiune, putem să ignorăm informațiile care ne deranjează și astfel disconfortul psihologic nu se va naște (Dinu, 2013, pp. 83-85).
Ascultarea eficientă și profitabilă pentru receptor prespune menținerea unei participări active, chiar dacă aceasta înseamnă critica adusă unui argument sau al discursului ca totalitate, dar și luarea în calcul a elementelor nonverbale: „Astfel, a asculta total înseamnă să nu te limitezi la recepționarea și înțelegerea mesajului verbal. Cum cercetările de kinezică au demonstrat rolul covârșitor al compomentei mimico-gestuale în comunicarea interpersonale (…) a nu lua în considerare decât cuvintele constituie un veritabil handicap” (Dinu, 2013, p. 87). Limbajul trupului, cercetat la modul serios, nu ca accesoriu al atracției sexuale, poate schița o superioritate reală asupra simplului asculător, la fel cum cel, care extrage din tonul vocii informații privind starea de spirit a acestuia, posedă o sursă de informații de primă importanță pentru decelarea intenților acestuia. Potrivit primei axiome paloaltiste, însăși tăcerea este un mesaj, încărcat de semnificații, limbajul nonverbal fiindu-i complementar (Dinu, 2013, p. 88).
Relațiile interpersonale sunt supuse condiționărilor temporale, cauzale sau valorice, închegându-se în timp, progresând spre o cunoaștere mai bună a celuilalt. Mihai Dinu reliefează evoluția și finalul unei relații interpersonale, folosind exemplul unui cuplu sau familii. Astfel prima etapă în existența acestei relații interpersonale este contactul (deși prima impresie contează, schimbul de idei nu este prea bogat și profund, examinarea aspectului fizic al interlocutorului nostru are un însemnat cuvânt de spus în această fază; de-asemenea comportamentul non-verbal, căldura sau răceala comunicării are o influență considerabilă. O dată ce ne-a plăcut respectiva persoană, vom încerca să o revedem, etapă denumită implicarea (persoana devine cunoștință, acceptând tipul de relație propus sau va refuza orice dialog pe viitor). Intimitatea presupune asumarea unor responsabilități față de partener/prieten, fiind dispuși la sacrificii și sprijin necondiționat (Iubirea are o dinamică specifică, în unele cazuri devenind mai profundă o dată cu trecerea anilor, iar în alte cazuri terminând în dezamăgire și frustrare). Deteriorarea relației interpersonale survine când toate aspectele pe care le percepuseră până atunci forme de complementaritate dezirabilă încep să fie privite ca incompatibilități, urmând regândirea globală a relației interpersonale. Ultima etapă, destrămarea, aduce schimbarea radicală a tipului de relație: foști soți pot deveni parteneri de afaceri, depășind resentimentele conviețuirii sau pot se pot simți frustrați, anxioși, regretând timpul pierdut (Dinu, 2013, pp. 106-108).
Irena Chiru (2003) consideră că actele de comunicare interculturale reprezintă un „obiect de exersare, de studiu și de perfectionare, combinând resurse psihologice, coduri lingvistice și structuri de argumentație” (Chiru, 2003, p. 59), îndeosebi ce privește elementele nonverbale, propunând o analiză bazată pe:
– intensitatea medie a sunetelor, ce ar trebui să pună în evidență trăsături individuale, precum hotărârea, fermitatea, autoritatea, calmul sau încrederea în sine. Astfel, o voce puternică denotă energie, siguranță de sine, iar o voce de intensitate sonoră scăzută poate indica nesiguranța, nehotarârea sau oboseala.
– fluența, caracterul continuu sau discontinuu al vorbirii, ca indice direct al mobilității proceselor cognitive, al vitezei de conceptualizare. Vorbirea fluentă denotă ușurința de a găsi cuvântul potrivit, rapiditatea si precizia activității cognitive. De cealaltă parte, vorbirea lipsită de fluență, discontinuă și întreruptă de pauze frecvente denotă dificultăți de conceptualizare sau reactivitate emoțională (lipsa de încredere în sine).
– viteza exprimării constituie, de cele mai multe ori, o caracteristică temperamentală, dar depinde de gradul de cunoaștere a subiectului discuției si de relația afectivă a emițătorului cu interlocutorul său.
– intonația bogată în inflexiuni este caracteristică vorbitorilor cu un fond afectiv bogat, care tind să-și impresioneze afectiv interlocutorii. Dimpotrivă, intonația monotonă poate traduce sentimentul de timiditate.
– pronunția depinde de competența enciclopedică a vorbitorului. Distingem pronuntia hipercorecta, corectitudinea medie si pronunția neclară, neglijentă. Frecvent, formele defectuoase (Chiru, 2003, p. 59-60).
Orice detaliu nonverbal, pe care îl sesizează interlocutorul poate vicia eficiența comunicării interculturale, de exemplu probleme de dicție, prezența ticurilor verbale, gestionarea deficitară a timpului prin introduceri foarte ample sau prin flashback-uri în discurs (paragrafe atașate unul lângă celălalt, sfidând logica), precum și repetiții superflue.
Având în vedere aceste deficiențe, orice act de comunicare interculturală ar trebui să fie argumentat, incluzând următoarele variabile:
1. exactitatea și stăpânirea cunoștințelor;
2. un mod clar și deschis de abordare;
3. ordonarea ideilor;
4. calitatea demonstrației;
5. forța de convingere;
6. capacitatea de a dialoga.
Comunicarea interculturală poate surveni pe orice canal de comunicare, așadar interlocutorii trebuie să fie atenți la exactitatea informațiilor transmise, mizând pe concizie și pe o înlănțuire logică a ideilor, pentru a nu crea ambiguități participanților la comunicare.
A argumenta în comunicarea interculturală s-ar putea baza pe trecerea de la familiar la nou și de la simplu la complex, luăm în discutie ca modele viabile de organizare a ideilor:
1. modelul motivațional sau inductiv care face necesară utilizarea exemplelor în sprijinul sau apărarea unui punct de vedere sau a unei idei;
2. modelul "de la general la specific, care se bazează pe generalizare;
3. modelul "problemă – soluție, în cadrul căruia fiecare solutie este evaluată în funcție
de gradul în care se adaptează situației;
4. modelul psihic prin urmarirea unor etape: atenție, nevoie, satisfacție, proiectare și acțiune (Chiru, 2003, p. 66).
A convinge/ a motiva înseamnă impunerea, pe cale amiabilă, a punctului de vedere. Demersul de motivare începe cu identificarea argumentelor și selectarea dintre acestea a argumentului decisiv. Prezentarea a mai mult de un argument riscă să îngreuneze initiațiva comunicaționale. Obiecțiile pot fi interpretate ca surse apreciabile de informație care facilitează cunoașterea interlocutorului, de aceea nu ar trebui să fie receptate ca elemente de critică. Dincolo de reacția interlocutorului în raport cu propunerea făcută, efectul persuasiv va fi asigurat prin remarci sincere ("știu", "cred", "simt", "mă gândesc"); sloganul, refrenul ("o societate liberă…"); repetitia termenilor ("Situația și ce situație") sau apostrofarea auditoriului ( "știți cu toții că…") (Chiru, 2003, pp. 67-69).
Asemenea oricărei acțiuni de cooperare interumană, comunicarea interculturală presupune nu doar safisfacerea unor obiective strict discursive, ci și a unora de ordin social, destinate ameliorării relațiilor dintre indivizi. Principiul politeții reprezintă complementul necesar principiului cooperativ, ambele reglementând eficiența schimburilor verbale. În sens curent, „a fi politicos" presupune a respecta normele de comportament care functionează prin tradiție într-o comunitate dată. În plan verbal, aceasta s-ar traduce prin apelul la constructii caracteristice unui registru formal (Chiru, 2003, pp. 73-74).
Conversația, ca ipostază recurentă a comunicării interculturale, presupune existența a cel puțin doi participanți, asumându-și deliberat rolul de emițător. Conversația este creată continuu, prin interacțiunea unor indivizi cu obiective diferite, uneori chiar divergente; este inerent contextuală și este structurată ca succesiune de intervenții dialogice. Irena Chiru (2003), considera că orice conversație permite fiecăruia dintre interlocutori să conteze pe celălalt. Pentru ca aceasta să fie dusă la bun sfârsit, ei consimt să respecte regulile logice inerente limbajului, dar și sensurile culturale ale fiecărui participant.
Pentru ca o conversație în comunicarea interculturală să fie eficientă, o serie de criterii ar trebui să fie respectate, precum:
1. comportament fizic – locutorul trebuie să probeze, prin gesturi, privire, postura, atentie și interes pentru celalalt, pentru "ceea ce spune" și pentru modul în care abordează tema în cauza;
2. comportament si atitudini intelectuale – locutorul să demonstreze deschidere chiar și
spre informatiile neobisnuite;
3. comportament psihic și aptitudini necesare pentru a conduce cât mai firesc conversația, cuprinzând: încredere în raport cu subiectul și talent de-a menține conversația interesantă; arta de a asculta, luând cuvântul atunci când apare un moment favorabil si arta de a reduce diferentele sociale si barierele psihologice (Chiru, 2003, pp. 70-73)
Comunicarea interpersonală, incluzând elemente verbale și nonverbale se bazează pe o structură invizibilă a „regulilor de alternanță: ce comportament verbal și nonverbal în prezența cui, la ce moment și în ce context fizic?”
Irena Chiru (2003) propune un model de analiză simplu al comunicării interculturale, structurat pe răspunsurile oferite întrebărilor: „de ce?, cine?, unde?, când?, ce? și cum? comunică” (Chiru, 2003, p. 74).
Analizate rând pe rând, întrebările pot fi suportul unor interogații suplimentare, care vor întregi sensul comunicării interculturale, astfel:
l. Întrebarea De ce? îl va face pe emițător sau receptor să se întrebe Care este scopul? Să informez, să influentez, să conving, să fraternizez cu cineva, să fac conversație?. O altă întrebare suplimentară ce va apăre este Ce sper să realizez? O schimbare de atitudine, de opinie?
2. Cine? este întrebarea, care încearcă să obțină răspunsuri despre ce fel de persoană este interlocutorul (personalitate, vârsta, statut, preocupari etc.), ce știe deja despre conținutul mesajului propus de emițător, cum va reacâiona și care este relația dintre cele două instanțe ale comunicării (de amiciție, conflictuală).
3. Unde, când?. Temporalitatea și spațialitatea vor fi reflectate de următoarele întrebări: Unde se va afla interlocutorul meu când va primi mesajul? În ce moment va primi mesajul? Va reprezenta prima informatie pe care o primește în legatură cu problema respectivă? Se află într-o stare de bună dispoziție sau dimpotrivă?
4. Ce? este întrebarea care vizează conținutul comunicării: Ce aș dori să spun? Ce dorește el să știe? Ce informații pot emite? Ce informații pot oferi pentru a fi clar, concis, amabil, corect, complet? Ce voi spune cu exactitate?
5. Întrebarea Cum? pune în evidență modalitatea comunicării, prin următoarele întrebări: Cum voi comunica? Prin imagini, cuvinte și care vor fi acestea? Ce mod de comunicare ar fi apreciat? Cum voi organiza informațiile pe care doresc să le transmit? Voi face apel la o prezentare deductivă sau inductivă? Cum voi realiza efectul dorit? (Chiru, 2003, pp. 75-77).
Influența elementelor nonverbale în cadrul comunicării interculturale este esențială, reprezentând contextul favorabil sau nefavorabil al receptării mesajelor verbale emise de participanți. Gesturile, inflexiunile vocii, poziția corpului sunt cu atât mai importante, cu cât interlocutorul este o persoană dintr-un alt spațiul cultural, pentru care ceea ce emițătorul consideră normal ar putea fi perceput ca valență negativă. Așadar, pentru a evita conflictele sau ambiguitățile în comunicarea interpersonală, deopotrivă conținuturile verbale, dar și cele nonverbale trebuie trecute printr-un filtru cultural, emițătorul fiind atent la posibilul impact pe care comunicarea l-ar putea avea asupra interlocutorului.
Capitolul III- Studiul de caz. Analiza de conținut asupra revistei „One”
1.1. Istoricul revistei „One”
Revista „One” este o revistă glossy, destinată unui public feminin tânăr, cu vârste cuprinse între 25-35 ani. Revista face parte dintr-o categorie de reviste cu o puternică concurență pe piața media românească de profil, cum este cazul „Cosmopolitan”, „BeauMonde” sau „Elle” (Capital, 2015).
Identitatea revistei „One” constă în păstrarea unui echilibru între elemente promovate de brandurile concurente, cum este cazul emancipării sexuale regăsite preponderent în „Cosmopolitan” sau necesitatea de a crea un stil vestimentar unic, idee promovată de „BeauMonde” și „Elle”.
Revista a apărut în România în anii 2000, promovând un concept existent pe piața revistelor pentru femei din Europa, principalul concurent fiind „Cosmopolitan”, iar pe piața locală revista „Unica”, care se adresează unui public diferit, depășind nivelul de 35 de ani, dar care prin titulatură poate crea confuzii la nivelul receptării mesajului revistei „One”, întrucât numele său tradus poate fi asociat cu „unica”.
„One” face parte din categoria revistelor glossy pentru femei, având un suport fin, o hârtie de calitate, dar și un format accesibil, portabil. Spre deosebire de revistele mass-market, destinate femeilor cu venituri reduse, revistele glossy se adresează femeilor cu venituri peste medie, care își pot permite să cheltuiască mai mult decât celelalte femei pentru un produs media destinat relaxării. Pe lângă preț, revistele glossy sunt asociate cu anumit profil de public, de regulă tânăr și axat pe independență sexuală, astfel în paginile revistelor glossy sunt recurente temele care demontează stereotipurile sociale referitoare la rolurile femeilor și ale bărbaților (Gough-Yates, 2003, 104).
Pentru a-și menține publicul, revista „One” a adoptat, similar revistelor glossy concurente, strategii de marketing care vizează includerea de produse sau sampling-uri la fiecare număr care apare pe piață. Prețul rămâne același, iar reprezentanții revistei sugerează potențialilor cititori că vor primi mai mult, dacă vor cumpăra revista. Cele mai folosite recompense sunt sampling-urile cosmetice (mini-rujuri, farduri, sampling de parfum, sampling de cremă) sau sampling-urile unor produse folosite în viața cotidiană (plicuri de cafea, sampling detergent). Valoarea acestor samplinguri este simbolică, cititoarele folosindu-le, pentru a-și face o părere despre calitățile produselor promovate (Andronache, 2015).
1.2. Analiza de conținut asupra revistei „One”
Cercetarea s-a bazat pe aplicarea analizei de conținut ca metodă de cercetare susceptibilă de a evidenția gesturile și semnificația lor interculturală într-o revistă de femei apreciată în România, „One”. Metoda de cercetare a fost aleasă, întrucât este una flexibilă, permițându-i cercetătorului să analizeze deopotrivă aspecte cantitative, dar și calitative (Agabrian, 2006, p. 14).
Analiza de conținut creată pentru cercetarea gesturilor în revista „One” a fost structurată ca o completare a celor două perspective, pentru a obține o imagine completă și obiectivă asupra temei analizate (Kripendorff, 2004, p. 24).
În prima fază, cercetarea a fost orientată pe un nivel cantitativ, fiind analizată recurența elementelor nonverbale în revista amintită, precum și tipologia acestora. Rezultatele au luat forma unor tabele, care punctează frecvența utilizării unor element nonverbale, precum privirea sau gesturile mâinii.
A doua etapă a analizei a constat în contextualizarea datelor obținute la nivel cantitativ, pentru a intepreta elementele nonverbale descoperite în paginile revistei. Astfel, datele cantitative au fost asociate cu textul care însoțește reclama sau articolul în care un element nonverbal, dar și cu semnificații culturale unanim acceptate, de gestul gestul mâinii de a acoperi buzele fiind considerat o invitație la tăcere.
Întrucât revistele pentru femei includ atât conținut informativ, dar și conținut publicitar în care imaginea femeilor este folosită pentru a persuada audiența feminină, analiza de conținut se axa și pe gesturile folosite în reclamele în care apar personaje feminine.
Universul cercetării a fost reprezentat de cele mai recente numere din revista „One”, respectiv revistele aferente lunilor aprilie, mai, iunie 2016. Cercetarea propusă putând fi continuată prin
Întrucât reclamele ocupă un spațiu editorial însemnat, inclusiv coperta interioară a revistei, prima parte a analizei va fi dedicată elementelor publicitare.
Reclama la fondul de ten Vichy (One, aprilie 2016, pp. 2-3) include urmatorele elemente nonverbale:
Tabel 1. Elemente nonverbale în reclama Vichy (One, aprilie 2016, pp. 2-3)
Cele două elemente nonverbale surprinse în reclamă corespund scopului acestuia, de a accentua caracteristicile exemplare ale unui produs care care se adresează îngrijirii tenului, zona ochilor și a gurii reprezentând zonele predilecte ale apariției ridurilor, pe care produsul este menit să le estompeze.
Reclama Vichy (One, aprilie 2016, pp. 2-3) prezintă o tânără surprinsă într-un cadru informal, având părul strâns și umerii dezgoliți, ceea ce poate sugera experiența personală a unui ritual de curățenie, cum este cazul băii. Tânăra este întoarsă cu spatele și priveste direct către audiență. Buzele sunt întredeschise, sugerând că tânăra dorește să comunice ceva audienței. Imaginea publicitară este divizată de logo-ul firmei, „V”, care desparte textul reclamei și imaginea tinerei. Machiajul acesteia este unul minimal, pentru a sugera caracteristicile fondului de ten drept un produs care respecta frumusețea naturală a femeilor. Prin elementele nonverbale incluse, reclama reușește să atragă atenția asupra eficienței produsului propus, femeile citind revista, putându-se identifica cu modelul care promovează fondul deten și astfel fiind susceptibile de a-l cumpăra.
Reclama la parfumul Miss Dior (One, aprilie 2016, pp. 4-5) include un element nonverbal în plus, comparativ cu reclama anterioară, mișcările mâinilor sugestive prin tendința modelului de a îmbrățișa un buchet de flori, un detaliu similar neputând fi evidențiat în reclama precedentă, întrucât atenția audienței se oprește la nivelul umerilor modelului. Deosebirea de perspectivă vizuală corespunde profilului produselor promovate, parfumul Miss Dior este un produs care se adresează corpului feminin, zâna gâtului, a brațelor și a încheieturilor fiind zona cea mai des parfumată de către femei, spre deosebire de fondul de ten care se aplică pe zona feței și zâna gâtului, așadar atenția audienței este orientată spre zonele predilecte pe care se folosește parfum.
Tabel 2. Elemente nonverbale în reclama Miss Dior (One, aprilie 2016, pp. 4-5)
Reclama la parfumul Dior (One, aprilie 2016, pp. 4-5) este structurată în mod similar reclamei Vichy, tânăra reprezentată este delimitată prin linii care imită rochia modelului, pentru a sugera feminitatea acesteia. Femeia este reprezentată, similar tinerei din reclama Vichy, întoarsă cu spatele, privind spre audiență. Spre deosebire de reclama anterioară, tânara din reclama Dior este îmbrăcată într-o rochie senzuală, decupată. Cu o mână ține un buchet de flori, iar cu cealalta menține rochia, care pare să cadă, dezgolind trupul acesteia. Similar reclamei anterioare, tânăra pare să încerce a comunica ceva important, avand buzele întredeschise. Spre deosebire de tânăra din reclama anterioară, care are părul strâns în gol, coafura acesteia este lejeră, având buclele lăsate sa cadă peste chip. Prin intermediul elementelor nonverbale incluse, reclama Miss Dior denotă senzualitate, sugerând caracteristica particulară a parfumului promovat.
Pe lângă produse cosmetice, parfumuri, produsele destinate îngrijirii părului sunt frecvente în paginile revistelor pentru femei. Similar reclamei anterioare, în reclama L`Oréal (One, mai 2016, pp. 2-3)elementele nonverbale incluse sunt privirea, mișcările comunicării și ale mâinilor.
Tabel 3. Elemente nonverbale în reclama L'Oréal (One, mai 2016, pp. 2-3)
Reclama la vopseaua de păr L'Oréal (One, mai 2016, pp. 2-3) denotă senzualitate, similar reclamei Miss Dior. Tânăra este blondă, spre deosebire de reclamele anterioare, selecția modelului putând sugera o conexiune între culoarea părului si ipostaza feminină promovată. Postura corpului sugerează o atitudine lejeră, tânăra sprijinindu-se cu mâna stângă, de un obiect care nu este reflectat în imagine. Tânăra are părul despletit, o atitudine care evidențiază sănătatea părului. Aceasta privește audiența de pe o poziție înaltă, privirea ei find oblică, nu directă ca în cazul celorlalte reclame, ceea ce poate sugera o atitudine de superioritate. Capul tinerei este aplecat, o atitudine care poate sugera o atitudine de seducție a audienței. Spre deosebire de reclama Miss Dior, reclama L'Oréal crează un efect persuasiv prin folosirea unui element nonverbal suplimentar, postura capului, astfel prin mișcarea acestuia modelul poate sugera o anumită atitudine, pe care audiența o va asocia cu produsul promovat.
Ceasurile de mână pentru femei nu sunt produse mass-market, care să fie cumpărate pentru nevoi curente, cum este cazul vopsirii părului, aceste produse corespunzând unor nevoi particulare, pe termen lung, cum este cazul stimei de sine. Reclama la ceasul Raymond Weil Galt (One, mai 2016, pp. 2-3) folosește doar două elemente nonverbale, privirea și mișcarea mâinilor, mizând pe sobrietatea modelului asociat cu imaginea brandului ca fiind un producător al produselor de înaltă calitate.
Tabel 4. Elemente nonverbale în reclama Galt (One, mai 2016, pp. 2-3)
Reclama la ceasul Raymond Weil Galt (One, mai 2016, pp. 2-3) înfățișează o tânăra într-o ținută formală, aflată într-un context profesional sugerat prin decorul reclamei: o sală de concerte, iar tânăra ține o partitură în mână. Femeia își sprijină barbia cu cealaltă mână, pe care se afla ceasul promovat, ceea ce sugerează o atitudine reflexivă. Privirea tinerei este îndreptată spre o țintă care se află mai sus de nivelul ochilor, spre deosebire de reclama precedentă, o atitudine care poate sugera o poziție de supunere față de o persoană aflată în decor. Spre deosebire de reclamele precedente, reclama pentru ceasul Galt, deși se bazează pe două elemente nonverbale, reușește prin intermediul lor să inducă atitudinea de sobrietate, rafinament, pe care achiziția ceasului ar putea să o producă.
Reclama pentru Diesel Diesel (One, mai 2016, p. 24), producător de îmbrăcăminte, este complexă, întrucât include atât o prezență feminină, cât și una masculină, fiecare adoptând o serie de gesturi care pot fi interpretate din punct de vedere cultural. Cele două modele sunt înfățișate într-o manieră completă, spre deosebire de reclamele anterioare, atenția audienței nemaifiind direcționate către o anumită parte a corpului, cum ar fi chipul sau umerii, astfel în reclamă par surprinși în prim-plan de la genunchi până la cap. Modelul masculin pare să adopte o postură statică, pe când modelul feminin este surprins în mișcare, un detaliu care nu apare în cazul tinerelor analizate în reclamele anterioare.
Tabel 5. Elemente nonverbale în reclama Diesel (One, mai 2016, p. 24)
Reclama pentru brandul Diesel Diesel (One, mai 2016, p. 24) include un cuplu tânăr, bărbatul este într-o poziție de superioritate, fumează, privește spre audiență și pare să își acopere cureaua desfăcută, ceea ce poate sugera o atitudine de superioritate sexuală, față de femeia din imagine. Privirea acesteia este indreptată spre bărbat, încearcă să îl surprindă într-o poză, având un aparat de fotografiat în mână. Piciorul stâng al femeii se află în spatele bărbatului, ceea ce poate indica intenția acesteia de a-l sprijini, în cazul în care și-ar pierde echilibrul. Prin aceste detalii nonverbale, reclama sugerează subordonarea femeii față de bărbat. Totodată, reclama prezintă aspecte dinamice precum mișcările femeii de a-l fotografia pe bărbat.
Reclama pentru mascara Rimmel (One, iunie 2016, p. 7), un produs cosmetic, este sugestiv prin folosirea imaginea unui model cunoscut, Kate Moss. Reclama include doar trei elemente nonverbale, similar reclamelor care promovează produsele cosmetice, însă spre deosebirea de acestea prezența modelului pare să creeze un impact mai mare.
Tabel 6. Elemente nonverbale în reclama Rimmel (One, iunie 2016, p. 7)
Similar reclamelor anterioare, modelul este reprezentat de la nivelul bustului, accentul căzând pe chipul vedetei, întrucât produsul se adresează îngrijirii ochilor. Coafura este lejeră, machiajul natural, doar ochii sunt evidențiați prin mascaraua promovată. Privirea fotomodelului este intensă, privind direct spre audiență. Gura este întredeschisă, sugerând că dorește să menționeze ceva audienței. Fotomodelul afișează o ținută cu decolteu, care completează senzualitatea creată de privirea sa.
Pentru reclama parfumului Gucci (One, iunie 2016, p. 9), este folosit simbolul cultural al dedublării, modelul privindu-se în oglindă, pentru a se admira. Privirea și postura corpului ocupă un loc central în structura reclamei, fiind orientate spre a sugera audienței ideea că parfumul promovat este cea mai bună alegere dintre parfumurile existente.
Tabel 6. Elemente nonverbale în reclama Gucci (One, iunie 2016, p. 9)
Tânăra este reprezentată ca privindu-se în oglindă, însă dedublarea imaginii acesteia nu respectă percepția comună, astfel în momentul în care o persoană se privește în oglindă își vede propriul chip și trup. Imaginea modelului este împărțită între imaginea sa ca persoană care tocmai s-a privit în oglindă și ulterior și-a întors privirea spre o altă țintă și imaginea sa reflectată de oglindă, tânăra care privește audiența. Procedeul vizual este realizat prin suprapunere de imagini, sugerând unicitatea parfumului capabil să se adecveze stilului femeilor active, care își folosesc timpul pentru a se admira în oglindă, dar și pentru alte acțiuni. În ceea ce privește postura corpului, imaginea femeii care tocmai s-a privit în oglindă sugerează o atitudine dezinvoltă, tânăra își sprijină unul din brațe pe o bară, capul său fiind orientat către o audiență distantă. Imaginea femeii reflectată este o continuare a posturii corpului amintite, tânăra își sprijină un braț pe un obiect, similar celeilalte reprezentări, însă mâna sa pare să atingă mâna reflecției sale, ceea ce conturează ideea de continuitate între cele două ipostaze. Prin asimetria privirii și posturii corpului, reclama Gucci este o creație care folosește elemente nonverbale într-o manieră inedită, pentru a persuada audiența asupra calităților produsului promovat.
În reclama „Il Passo” (One, aprilie 2016, 10) destinată promovării unui magazin, este prezentat un cuplu, întrucât magazinul se adresează ambelor sexe. Elementele nonverbale folosite sunt similare reclamei precedente, fiind accentuate privirea și postura corpului celor două modele.
Tabel 7. Elemente nonverbale în reclama Il Passo (One, aprilie 2016, p. 10)
Structural, reclama Il Passo (One, aprilie 2016, p. 10) prezintă inversarea unui stereotip social, privind superioritatea bărbatului. În această reclamă, femeia este surprinsă într-un cadru care sugerează superioritatea sa, fiind așezată pe o treaptă mai sus decât partenerul său, cuprinzând în mâini capul acestuia. Tânăra se sprijină cu o mână de un element al decorului, pe când bărbatul are în mâna sa liberă un portofel, accesoriu vândut de magazin. Faptul că nu femeia are acest accesoriu, ci bărbatul completează impresia de superioritate feminină. Pe lângă gestul de a cuprinde capul bărbatului cu mâna sa, femeia pare să îl lovească cu genunciul stâng, ceea ce sugerează tendința de superioritate amintită. Ambele modele privesc direct spre audiență. În reclama amintită, postura corpului este folosită pentru a sugera o anumită tendință de autoritate a femeii față de bărbat, privirea fiind un element nonverbal secundar.
Cel de al doilea nivel al analizei de conținut a constat în monitorizarea imaginilor care însoțesc articolele și evidențierea elementelor nonverbale.
Imaginea care insoteste articolul "Fantezia Urbană" (One, aprile 2016, p. 45) înfățișează o tânără într-un cadru urban. Ținut sa, dar și elementele nonverbale ale comportamentului său confirmă mesajul textului jurnalistic, de evidențiere a unor creații inedite pentru cultura urbană.
Tabel . Elemente nonverbale în articolul „Fantezia urbană (One, aprile 2016, p. 45)
Decorul este realizat în sepia, incluzând tonuri de negru, gri și alb, sugerând ideea articolului de prezentare a unui eveniment cultural de excepție. Tânăra adoptă o atitudine dezinvoltă, inspirată de gestul interbelic lui Marylin Monroe, rochia sa fiind ridicată de vânt. Aflată pe tocuri, ceea ce sugerează tendința de a fi în pas cu moda, tânăra își ridica brațele, ca și cum ar dori să zboare. Părul îi este ridicat de vânt, ceea ce confirmă senzația de zbor. Per ansamblu, imaginea care însoțește articolul „Fantezie urbană” este o reluare a unor gesturi culturale, cum este cazul exemplului actriței americane considerate sex-simbol al anilor 1950. De asemenea, imaginea folosește imaginea stereotipică a brațelor ridicate spre cer, pentru a sugera dorința arhetipală a omului de a zbura.
Articolul „Evening glam” (One, mai 2016, p. 55) este dedicat unui eveniment de modă. Spre deosebire de articolul precedent, atenția este focusată pe ținutele purtate și nu pe elemente ale trupului precum privirea sau mișcarea mâinilor. Femeile reprezentate sunt surprinse în ipostaze statice, fiind importantă postura corpului, acestea adoptând o atitudine de etalare a ținutelor purtate.
Tabel . Elemente nonverbale în articolul „Evening glam” (One, mai 2016, p. 55)
Pentru articolul "Evening glam" (One, mai 2016, p. 55) sunt inserate mai multe imagini reprezentând femei. Imaginea care acompaniază titlul articolului este divizată între o imagine generală a unui palat ca simbol al rafinamentului si ipostaza a două tinere, etalând creațiile unor designer. Primul model este îmbrăcat complet în alb, culoare care sugerează puritatea, însă decolteul denotă o atitudine senzuală. A doua tânără afișează un stil militar, masculin, fiind îmbrăcată într-un pardesiu și pantaloni scurți. Chipul îi este acoperit, spre deosebire de prima tânără. Cele două modele, prin ținuta lor reprezintă doua stiluri diferite, o abordare a feminității, dar si a masculinității din modă. Articolul include si imaginile a doua vedete, Keira Chaplin, îmbrăcată într-o rochie de seară roșie, o culoare care sugerează vitalitatea, iar Alexandra Caspruf, reprezentanta revistei, este îmbrăcată într-o ținută casual, fustă de blugi și cămașă lejeră. Cele două femei, conform modelelor antagonice prezentate, sugerează existența a două tendințe diferite în modă: stilul formal și stilul informal.
În articolul „O strălucire prodigioasă” (One, mai 2016, p. 55), un model este surprins în trei ipostaze care pun în valoare elemente nonverbale diferite, precum privirea, mișcarea mâinilor sau postura corpului. Articolul este unul informativ, de prezentare a unor tendințe în crearea unui outlook nou, imaginile ocupând mai mult spațiu editorial decât textul, întrucât exprimă intenția autorului de a convinge audiența asupra utilității tendințelor creative menționate.
Tabel . Elemente nonverbale în articolul „Evening glam” (One, mai 2016, p. 55)
Imaginile care însoțesc articolul "O strălucire prodigioasă" (One, mai 2016, p. 55) reprezintă o tânără suprinsă în trei ipostaze rock, sugestive pentru scopul articolului, de a propune o coafură inedită. În prima imagine, tânăra își îndreaptă mâna spre barbie, într-un gest care sugerează curiozitatea. Modelul are accesorii metalice, conform stilului promovat, părul fiind coafat lejer în bucle. În celelalte imagini, modelul are părul coafat în formă de plasă, fața fiindu-i acoperită, iar rujul folosit este de culoare închisă, sugerând tendința de a propune un stil nonconformist. Ultima imagine o înfățișează cu ochelari de soare, având buzele întredeschise, ca și cum ar dori să comunice audienței un mesaj despre ținuta adoptată. Tânăra ține mâinile în șold, unul dintre genunchi fiind flexat, sugerând o atitudine dezinvoltă.
În articolul „Șic minimal” (One, iunie 2016, p. 60), elementele nonverbale sunt reduse ca frecvență, dar efectele vizuale pe care le crează sunt intense. Privirea actriței Natalie Portman, precum și postura corpului sugerează o atitudine senzuală.
Tabel . Elemente nonverbale în articolul „Șic minimal” (One, iunie 2016, p. 60)
Pentru articolul „Șic minimal” (One, iunie 2016, p. 60), cele două elemente nonverbale folosite, privirea și postura corpului crează un gest cultural atavic, cel de cucerire. Natalie Portman, promovând produsele cosmetice Dior, este reprezentată într-o postură nude, care corespunde liniei de cosmetice create de brand, denumită sugestiv „Nude”. Actrița este întinsă pe spătarul unei canapele, având spatele dezgolit, absența hainelor sugerând intenția acesteia de a cuceri audiența masculină. Mesajul brandului este că, adoptând produsele Dior, orice femeie se va transforma într-o prezență ravisantă, precum Natalie Portman. Privirea actriței este oblică, orientată spre audiență, sugerând încrederea în sine.
Pentru imaginea care însoțește articolul „Fleur Fatale” (One, aprile 2016, p. 54), elementele nonverbale sunt similare, cu deosebirea că decorul folosit pentru reclamă crează premisele unui gest cultural, ideea de zbor.
Tabel . Elemente nonverbale în articolul „Fleur Fatale” (One, aprile 2016, p. 54)
Pentru articolul „Fleur fatale” (One, aprile 2016, p. 54), modelul este reprezentat în prim-plan, fiindu-i vizibile genunchii, bustul sau umerii, spre deosebire de imaginea anterioară, în care atenția este direcționată către umerii și chipul actriței. Privirea modelului este orientată spre o țintă distantă, aceasta nu privește direct către audiență. Postura trupului este una statică, tânăra fiind reprezentată într-un moment care poate anticipa mișcarea, însă actualmente aceasta se află într-o poziție de așteptare. Postura trupului constrastează cu dinamica decorului, elemente ale ținutei sale, reprezentate ca voaluri negre similare petalelor, reclama fiind pentru un parfum al cărui nume se traduce prin „floare fatală”, sugerează tendința de a zbura sau de a se deschide, de a înflori. „Petalele” se află sub acțiunea vântului, sugerând posibilitatea tinerei de a se mișca, sub impactul parfumului folosit.
Articolul „Spirit boem” (One, aprile 2016, pp. 34-35) înfățișează o tânără surprinsă într-un decor rural, corespunzând intenției articolului de a prezenta ținute boeme. Întrucât articolul este focusat pe detalii de modă, singurul element nonverbal suprins este ținuta corpului.
Tabel . Elemente nonverbale în articolul „Spirit boem” (One, aprile 2016, pp. 34-35)
În prima imagine, tânăra este reprezentată călărind, ipostaza sugerând independență, calul fiind un simbol cultural asociat cu conceptul de libertate, deplasare. În cea de a doua imagine, tânăra este reprezentată într-un cadru static, așezată pe un balot de paie. Piciorul stâng este adus spre cel drept, poziție care poate sugera intenția de relaxare. Cele două posturi ale corpului surprinse în articol susțin intenția jurnalistică de a prezenta un „stil boem”, modelul fiind reprezentată în cadre care induc senzația de libertate personală.
Un alt articol dedicat modei, care folosește postura corpului drept element nonverbal dominant este „It's all about fashion!” (One, mai 2016, p. 27).
Tabel . Elemente nonverbale în articolul „It's all about fashion!” (One, mai 2016, p. 27)
Tânăra din imaginea articolului poartă ochelari de soare, atitudine care poate sugera tendința de a se ascunde, întrucât se află într-un decor în care lumina este naturală, așadar acest accesoriu ar putea fi omis. Totodată, ochelarii de soare fiind un accesoriu versatil, putând fi adăugat unei varietăți de ținute, poate fi folosit drept o completare a unui stil mereu la modă, așa cum sugerează titlul articolului, care poate fi tradus prin „Totul despre modă”. Tânăra este așezată pe un scaun, privește direct spre audiență, având ochelari de soare, acest element nonverbal nu poate oferi informații sugestive pentru analiză. Similar tinerei din articolul precedent, piciorul stâng este îndreptat spre cel drept, sugerând o atitudine de relaxare sau de încălcare a normelor sociale, întrucât modelul nu se află într-un decor rural, unde astfel de gesturi ar putea fi permise, ci într-un spațiu formal, unde eticheta unui comportament oficial poate fi impusă.
Articolul „Din lumi îndepărtate” (One, iunie 2016, p. 46) include o imagine îndrăzneață din punct de vedere al normelor culturale. Tânăra este înfățișată în lenjerie intimă, privind spre o țintă distantă.
Tabel . Elemente nonverbale în articolul „Din lumi îndepărtate” (One, iunie 2016, p. 46)
Spre deosebire de imaginea anterioară, pe lângă postura corpului, în imaginea care însoțește articolul „Din lumi îndepărtate” (One, iunie 2016, p. 46) apare și privirea ca element nonverbal. Tânăra nu privește spre audiență, o tendință care ar putea sugera senzația de rușine de a se prezenta în lenjerie intimă în fața necunoscuților, însă poziția capului ca element al posturii corpului, acesta fiind ridicat crează premisele unei atitudini de mândrie. Gestul mâinilor în șold completează această impresie de dezinvoltură. Poziția genunchiului drept flexat poate sugera intenția tinerei de a se deplasa, astfel postura statică a corpului este completată de un gest care denotă dinamism.
Per ansamlu, în articolele din revistele de femei glossy apar femei tinere, cu un anumit nivel de senzualitate, așa cum a fost sugerat prin exemplele anterioare. Însă pot exista excepții, cum este cazul articolul „Atelier cu misiune” (One, iunie 2016, p. 26), în care este prezentată munca unor femei angajate în atelierul unui designer. Pentru a ilustra acest articol, jurnalistul a folosit imaginea unei femei mature, peste 40 ani, concentrată asupra muncii sale la mașina de cusut.
Tabel. Elemente nonverbale în articolul „Atelier cu misiune” (One, iunie 2016, p. 26)
În acest articol, privirea nu poate fi considerată un element nonverbal sugestiv, întrucât femeia reprezentată este focusată pe munca sa, ochii fiind aținți pe materialul pe care lucrează la mașina de cusut. Obiectul menționat este un semn cultural al profesiei de croitoreasă, sugerând, în absența titlului, scopul articolului, putând fi decodat cu ușurință de către cititori. Postura corpului sugerează o femeie aplecată asupra articolului vestimentar pe care îl crează, indicând meticulozitatea necesară creațiilor de acest tip.
Pentru articolul „Punct. Și de la capăt?” (One, mai 2016, p. 49), jurnalistul folosește o imagine animată, pentru a sugera intenția sa, incluzând un desen care prin elementele nonverbale prezentate evidențiază ideea de despărțire a unui cuplu. Jurnalistul putea folosi imaginea unui cuplu real, în acest caz, intenția sa putând fi interpretată ca inadecvată, sugerând că acele persoane s-ar putea despărți la un moment dat, așadar imaginea unui cuplu virtual, surprins în momente intime sugerate prin prezența șemineului și a șampaniei, ceea ce indică un spațiu familiar, fiind o soluție eficientă pentru a completa textul jurnalistic.
Tabel. Elemente nonverbale în articolul „Punct. Și de la capăt?” (One, mai 2016, p. 49)
În ceea ce privește postura corpului, bărbatul stă pe o canapea, sugerând intenția de relaxare, pe când femeia este surprinsă în mișcare, încercând să se desculțe sau din contră, să se încalțe. Gestul său privind încălțămintea poate sugera fie sosirea acesteia în spațiul intim împărțit cu bărbatul, fie plecarea acesteia, ca urmare a despărțirii. Privirea celor doi se intersecteză, fiecare își privește partenerul, ceea ce poate indica debutul comunicării. Atât femeia, cât și bărbatul au cupe de șampanie în mână, un gest care poate fi ambivalent, similar gestului femeii de a se încălța sau desculța. Șampania este un simbol cultural asociat cu victorii, ocazii de sărbătoare. În cazul cuplului menționat poate fi folosită pentru a celebra împăcarea sau din contră despărțirea, anticipată din titlul articolului.
În articolul „Un job custom-made” (One, iunie 2016, p. 37) sunt folosite ca elemente nonverbale privirea și postura corpului, pentru a sugera intenția jurnalistică de a prezenta
Tabel. Elemente nonverbale în articolul „Un job custom-made” (One, iunie 2016, p. 37)
Imaginea prezentată în articolul „Un job custom-made” (One, iunie 2016, p. 37) este a unei tinere în postura de model. Aflată pe tocuri, aceasta adoptă o poziție recurentă în cazul femeilor care pozează în scopuri publicitare. Tânăra este întoarsă cu spatele spre audiență și are privirea orientată spre aparatul de fotografiat. Pentru a sugera importanța activității de modelling, aparatul de fotografiat devine un simbol, fiind augmentat, poziția sa dominând statura tinerei. Prin efectul vizual creat, jurnalistul poate sugera că tinerele acordă o atenție prea mare aspectului fizic, augmentarea aparatului foto exprimând grija lor nejustificată pentru a fi mereu în centrul atenției.
În cazul articolului „Slim cut” (One, iunie 2016, 50), postura corpului poate sugera o tendință de depreciere a tinerei, întrucât atenția cititorilor este îndreptată spre picioarele ei și nu spre chipul ei sau o altă parte a corpului, picioarele putând fi considerate obiectul unei discriminări sexuale.
Tabel. Elemente nonverbale în articolul „Slim cut” (One, iunie 2016, p. 50)
Tânăra este reprezentată pe un teren de sport, ținuta sa fiind una lejeră, potrivită activității sportive. Frapant este că aceasta poarte pantaloni de sport care par a fi un obiect de lenjerie intimă, în acest caz imaginea putând fi considerată o formă de depreciere a imaginii femeilor, întrucât acestea se îmbracă provocator în spațiul lor intim, cum este cazul dormitorului, nu într-un spațiu public. Atenția audienței este orientată spre picioarele acesteia, ceea ce accentuează ipostaza de imagine depreciativă. Privirea tinerei este îndreptată spre o țintă distantă, iar mâinile par să lase să cadă bluza, un gest care completează imaginea negativă deja amintită.
Pentru articolul „Lady Luxe” (One, mai 2016, p. 14), jurnalistul folosește imaginea ludică a unei femei care încearcă să-și acopere unul din ochi, semn că dorește să nu fie văzută, dar își etalează inelul luxos de pe deget. Imaginea sugerează indirect că bijuteriile purtate de o „lady” sunt mai importante decât propriul chip, putând fi de asemenea considerată o imagine depreciativă la adresa femeilor.
Tabel. Elemente nonverbale în articolul „Lady Luxe” (One, iunie 2016, p. 50)
Femeia reprezentată poartă bijuterii opulente, precum un pandativ și un inel supradimensionat, sugerând ideea de lux, prezentă în titlul articolului. Privește direct spre audiență, dar ochiul stâng este parțial acoperit de mâna sa, ceea ce induce ideea de dorință de a se ascunde sau din contră de a pune în evidență inelul luxos de pe mână. Tânăra este îmbrăcată în negru, o culoare care induce imaginea de sobrietate sau de rafinament.
În articolul „Sweet Vanity” (One, iunie 2016, pp. 44-45), protagonista este suprinsă în diferite contexte, care vor fi prezentate succesiv, întrucât fiecare include elemente nonverbale distincte.
Tabel. Elemente nonverbale în articolul „Sweet Vanity” (One, iunie 2016, pp. 44-45)
În prima imagine, tânăra devine un element al unei table de șah augmentate, așa cum este sugerat prin prezența unor piese și a tablei înseși, tânăra putând fi comparată cu regina albă, întrucât veșmintele sale sunt de culoare deschisă. Modelul este așezat pe tabla de șah într-o poziție, care sugerează relaxarea. Privește direct spre audiență, iar în mână ține o piesă de șah, de această dată de dimensiuni normale, pe care sugerează că este dorește să o folosească în cadrul jocului. În spatele tinerei se află o piesă de șah doborâtă, ceea ce poate sugera imaginea unei victorii pe care a câștigat-o, idee conturată și de privirea sa directă. Hainele modelului sunt diafane, lăsând să se întrevadă trupul acesteia, din acest punct de vedere, imaginea putând fi considerată drept transformarea trupului feminin într-un obiect sexual.
În cea de-a doua imagine, imaginea tinerei este dedublată, fiind esențiale postura corpului și mișcările, îndeosebi ale mâinilor, pe care le performează. Imaginea poate fi de asemenea considerată depreciativă la adresa femeilor, întrucât într-un cadru, modelul este înfățișat ca ieșind dintr-o cutie de cadou, cititorii putând înțelege că ea însăși este cadoul.
Tabel. Elemente nonverbale în articolul „Sweet Vanity” (One, iunie 2016, pp. 46-47)
În planul stâng al imaginii, tânăra este înfățișată într-o ținută formală, de culoare albă. Gestul său de a duce mâna la culoare poate indica existența unei întrebări sau necesitatea de a atenția audiența că dorește să ofere o informație secretă, pe care alte persoane să n-o audă. În planul drept al imaginii, modelul este suprins ieșind dintr-o cutie de cadou. Rochia este una de seară, conturând o imagine senzuală. Tânăra este așezată pe genunchi, sugerând o atitudine de obediență. Împinge partea superioară a cutiei cu mâinile, având capul plecat spre audiență, postură a corpului care poate indica intenția tinerei de a suprinde prin apariția sa inedită.
În ultima imagine a articolului, modelul este de asemenea dedublat, iar ținutele purtate sunt mult mai senzuale, completând potențiala imagine de obiect sexual.
Tabel. Elemente nonverbale în articolul „Sweet Vanity” (One, iunie 2016, pp. 48-49)
În planul stâng al imaginii, modelul este înfățișat întors cu spatele către audiență, având privirea îndreptată către o țintă îndepărtată, aflată dincolo de geamul clădirii. Tânăra își folosește mâinile pentru a-și etala ținuta senzuală. În planul drept al imaginii, tânăra este rezemată de o mașină roșie, culoare care sugerează vitalitatea, ținuta sa fiind de asemenea provocatoare. Are ochii închiși, atitudine care poate sugera reveria. Cu mâna dreaptă își atinge gâtul, un element nonverbal care poate sugera un nivel crescut de stimă, modelul fiind încrezătoare în forța imaginii sale senzuale.
Articolul „Sweet Vanity” prin elementele nonverbale folosite a sugerat modul versatil în care gesturi comune precum privirea directă sau ducerea mâinii către gură pot fi folosite pentru a promova anumite ținute vestimentare.
Conclusiv, analiza de conținut folosită pentru a evidenția gesturile culturale din revista „One” a evidențiat aspecte inedite, care pot fi baza continuării demersului de cercetare, prin monitorizarea mai multor numere ale revistei sau prin compararea rezultatelor obținute cu gesturile culturale existente în alte reviste pentru femei.
În urma aplicării analizei de conținut, datele obținute au evidențiat că în paginile reivstei „One” predomină privirea ca element nonverbal, fiind amintit în 22 de materiale regăsite în revistă, incluzând deopotrivă reclame și articole. Privirea poate fi directă, cazul cel mai recurent, sau distantă orientată către un obiect sau persoană care nu se află în aria vizuală a cititorului. De asemenea, pot exista cazuri în care femeile sunt surprinse privind spre un obiect aflat peste nivelul ochilor, ceea ce sugerează tendința de obediență.
Postura corpului succede privirea ca element nonverbal recurent, femeile fiind de regulă reprezentate în poziții statice, trupul fiind înfățișat de la umeri spre chip, existând exemple în care bustul sau genunchii sunt evidențiați. Imaginile în care femeile apar în contexte dinamice cum este cazul echitație sau ieșirea dintr-o cutie de cadou sunt reduse ca frecvență, fiind asociate cu tendințe particular precum conceptul de libertate sau din contră, tranformarea trupului feminin într-un obiect sexual.
Mișcările mâinilor sunt cel mai rar folosite elemente nonverbale, fiind deseori completări ale posturii corpului, cum ar fi tendința de a înfățișa luxul bijuterilor prin ducerea mâinii către ochi, în acest fel atrăgând atenția audienței.
Rezultaltele obținute în acest moment pot fi continuate prin noi demersuri de cercetare, axate fie pe analiza elementelor nonverbale din revista „One” sau din alte reviste pentru femei, deopotrivă glossy sau mass-market.
Concluzii
Teza „Comunicare nonverbală ca parte a comunicării interculturale. Gesturile și semnificația lor interculturală: o analiză de conținut asupra revistei One” și-a propus să prezinte în mod obiectiv elementele de comunicare nonverbală existente în cadrul unei reviste pentru femei populare în România, „One”.
Pe baza unei evoluții deductive, teza a prezentat în primul capitol concepte despre comunicarea nonverbală, pentru ca în cel de al doilea capitol să fie analizată perspectiva de comunicare interculturală. Cadrul teoretic format prin punctarea unor aspecte de comunicare nonverbală, care pot fi analizate ca gesturi culturale este baza demersului personal de cercetare.
Cercetarea propusă pentru această teză s-a bazat pe analiza de conținut ca metodă de cercetare, aplicată revistei „One”. Spre deosebire de celelalte reviste pentru femei existente pe piața româneasă, revista „One” a fost aleasă, datorită conținut vizual în mod preponderent incluzând elemente nonverbale, precum privirea, mimica feței, mișcările mâinilor sau ale picioarelor, precum și postura corpului. Întrucât revistele pentru femei includ numeroase inserturi publicitare, fiind promovate produse necesare unui stil de viață modern al femeii, ca linie editorială majoră a acestor creații media, analiza de conținut a inclus deopotrivă texte publicitare și articole, în care apar elemente nonverbale.
Prima etapă a analizei de conținut a constat în ierarhizarea elementelor nonverbale suprinse, precum și stabilirea frecvenței cu care acestea se repetă. Datele obținute au evidențiat că privirea este cel frecvent element nonverbal, atât în textele publicitare, cât și în textele jurnalistice. Pe baza datelor obținute la nivel cantitativ, cercetarea a continuat prin asocierea acestora cu detalii calitative, precum interpretarea unor gesturi culturale.
Există mai multe feluri de a privi în paginile revistei analizate, de regulă fiind preferată privirea directă către audiență, întrucât revistele pentru femei au drept misiune emanciparea femeilor, așadar privirea unei femei folosite drept ilustrație pentru un articol devine liantul între jurnalist și audiența sa, un simbol al conexiunii și a îndemnului adresat către femei de a fi îndrăznețe și a nu ține cont de normele sociale care le limitează rolul. Majoritatea dintre imaginile în care femeile reprezentate privesc direct către audiență îndeplinesc acest rol de eliberare a propriei personalități, acestea purtând ținute senzuale sau remarcându-se prin gesturile complementare, cum este cazul unei reclame în care femeia ține în mâna sa capul bărbatului, aflat la un nivel mai jos, sugerând superioritatea acesteia.
După privire, postura corpului este un element nonverbal recurent, cu importanță culturală. Astfel, un model așezat pe un decor care amintește de o tablă de șah, va sugera prin postura corpului că ea însăși este un element al jocului de șah. În momentul în care același model imită gestul de a ieși dintr-o cutie de cadou, postura corpului sugerând intenția jurnalistică de a transforma corpul acesteia într-un obiect sexual. Postura corpului este completată de cel al treilea element nonverbal frecvent, mișcările mâinilor. De regulă, în cadrul mâinile apar în contexte dinamice, dacă trupul se mișcă, cum este cazul unui model care pare să se dezbrace pe un teren de tenis, mâinile sale ajutând-o să atragă atenția asupra gestului cultural amintit.
Rezultatele obținute prin intermediul tezei pot fi continuare, existând posibilitatea de a extinde universul cercetării, prin includerea unor numere suplimentare din revista „One” sau prin compararea rezultatelor curente cu elementele nonverbale regăsite în alte revite pentru femei.
Bibliografie:
Agabrian, Mircea, 2006, Analiza de conținut, Iași, Editura Polirom.
Andronache, Carmen Maria, Vânzările revistelor pentru femei. Revistele culinare, cele mai mari vânzări. Segmentul publicațiilor glossy, condus de Elle, disponibil pe http://www.paginademedia.ro/2015/09/vanzarile-revistelor-pentru-femei-revistele-culinare-cele-mai-mari-vanzari-segmentul-publicatiilor-glossy-condus-de-elle, accesat la 11.06.2016.
Articolul „Cele mai citite reviste pentru femei din România”, disponibil pe http://www.capital.ro/cele-mai-citite-reviste-pentru-femei-din-romania.html, accesat la 12.06.2016.
Balaban, Delia, 2009, Comunicare mediatică, București, Editura Tritonic.
Chelcea, Septimiu (coord.), 2004, Comunicarea nonverbală în spațiul public: studii, cercetări, aplicații, București, Editura Tritonic.
Chelcea, Septimiu; Ivan, Loredana; Chelcea, Adina, 2005, Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. Cuvintele nu sunt de-ajuns, București, Editura Comunicare.ro.
Chiru, Irena, 2003, Comunicarea interpersonală, București, Editura Tritonic.
Corraze, Jacques, 1988, Les communications non-verbales, Paris, Presses Universitaires de France.
Dinu, Mihai, 2013, Fundamentele comunicării interpersonale, București, Editura All.
Drăgan, Ioan, 2007, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Rao, București.
Gavreliuc, Alin, 2007, De la relațiile interpersonale la comunicarea socială: psihologia socială și stadiile progresive ale articulării sinelui, Iași, Editura Polirom.
Giddens, Anthony, 2003, Sociologie, București, Editua All Beck.
Goffman, Erving, 2003, Viața cotidiană ca spectacol, București, Editura Comunicare.ro.
Gough-Yates, Anna, 2003, Understanding Women's Magazines: Publishing, Markets and Readership, London & New York, Routledge.
Hall, Edward T., 1990, The silent language, New York, Doubleday.
Hall, Edward T.; Hall, Mildred Reed, 1990, Understanding cultural differences: keys to success in West Germany, France, and the United States, Yarmouth, Intercultural Press, Inc.
Kripendorff, Klaus, 2004, Content Analysis. An Introduction to Its Methodology, London & New York, Sage Publications.
Lull, James, 1999, Mass-media. Comunicare, București, Editura Samizdat.
Mucchielli, Alex, 2005, Arta de a comunica: metode, forme și psihologia situațiilor de comunicare, Iași, Editura Polirom.
Petitat, André, 2004, Secret și forme sociale, Iași, Editura Polirom.
Pease, Allan, 2005, Limbajul trupului, București, Editura Polimark.
Revista „One”, aprilie 2016, nr. 154.
Revista „One”, mai 2016, nr. 155.
Revista „One”, iunie 2016, nr. 156.
Samovar, Larry A.; Porter, Richard E.; McDaniel, Edwin R., 2011, Intercultural Communication, New York, Cengage Learning.
Steinberg, Sheila, 1997, Communication, volumul I, Cape Town, Juta.
Tran, Vasile; Stănciugelu, Irina, 2003, Teoria Comunicării, București, Editura Comunicare.ro.
Wood, Julia, 2011, Gendered Lives. Communication, Gender, and Culture, New York, Cengage Learning.
Anexe:
A. Fereastra lui Johari (Dinu, 2013, 54)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunicare Non Verbala Ca Parte a Comunicarii Interculturale.gesturile Si Semnificatia Lor Interculturala O Analiza de Continut Asupra Revistei One (ID: 111909)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.