Comunicare Internationala Diplomatie Vs Afaceri Tactici Si Strategii
CUPRINS
I N T R O D U C E R E 1
CAPITOLUL I COMUNICARE INTERNAȚIONALĂ DE AFACERI …………..…..……4
1.1. Considerații generale. Definire …………………………..………………………………….4
1.2 Caracteristici …………………………………………………………………………..………….7
1.3 Bariere ……………………………………………………………………………………..………….8
1.4 Influențe culturale ………………………………………………………………….………..….12
CAPITOLUL II DIPLOMAȚIA INTERNAȚIONALĂ……………………………………………..13
2.1 Considerații generale. Definire ……….………………………………………………….……13
2.2 Rolul diplomației…………………………………………………………………………………………………20
CAPITOLUL III COMUNICAREA DIPLOMATICĂ ……………..……………………..….23
3.1 Cadru general ……………………………………………………………………………………………..…..23
3.2 Rolul …………………………………………………………………………………………………………..…..30
CAPITOLUL IV STUDIU DE CAZ – SUMMIT-UL NATO DESFĂȘURAT LA BUCUREȘTI……………………………………………………………………………………………………….33
4.1 Scurtă prezentare a NATO………………………………………………………………………………….33
4.2 Agenda summit-ului NATO…………………………………………………………………………………34
4.3 Desfășurarea Summit-ului………………………………………………………………………..35
4.4 Declarația Summi-tului de la București……………………………………………………………….40
CONCLUZII …………………………………………………………………….………………..51
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………………54
INTRODUCERE
În lucrarea de fațǎ intitulată ,,Comunicarea internațională – diplomație vs afaceri: tactici și strategii” am dorit să evidențiez importanța comunicării, precum și rolul acesteia în două domenii foarte importante politică și afaceri.
În cele ce urmează voi prezenta un scurt rezumat al acestei lucrări.
Comunicarea reprezintă schimbul de informații dintre două sau mai multe părți (persoane, întreprinderi, organizații). Comunicarea în afaceri reprezintă o formă particulară de comunicare, prin care întreprinderea adresează mesaje ce conțin diverse informații unor ținte dorite, salariații proprii, parteneri de afaceri, clienți. A face afaceri înseamnă a comunica. Problema care se pune nu este aceea a existenței comunicării, ci de a ști ce și cum să se comunice.
Originea cuvântului se găsește în verbul latin „comunico, -are”, care, la rândul său se presupune a proveni din adjectivul „munis, -e”, cu sensul de cel care își face datoria, îndatoritor, serviabil; cuvântul include mai exact ideea unei atitudini de deschidere, interes și bunăvoință față de celălalt.
Cuvântul a intrat în vocabularul limbii române mai întâi cu forma cuminecare având un sens cultural, mai exact acela de a împărtăși, a face ceva să devină prin luarea la cunoștință a unui bun comun, a fi părtaș la ceva, a uni. Mai târziu, vocabularul limbii române a preluat și sensul laic al cuvântului comunicare, acesta se definește ca fiind baza organizării existenței sociale ce se determină prin modul de realizare a raporturilor interumane.
Procesul de comunicare apare ca fiind definit în moduri extrem de nuanțate, explicația acestui lucru fiind faptul că, în cele mai multe cazuri comunicarea este privită dintr-o anumită perspectivă de cercetare: filosofică, sociologică, psihologică, pedagogică, de psihologie socială, a teoriei informației, lingvistică, etc.; aceasta oferă cu siguranță pentru fiecare domeniu în parte o viziune precisă, însǎ din păcate restrictivă asupra comunicării; pe de altă parte, o interpretare generală, oricât de generoasă, este extrem de vagă și de imprecisă.
Orice societate, orice organism social, pentru a evolua, trebuie să se supună unor reguli, fie și numai din dorința de a evita dezordinea. O formă de ierarhie există, după cum se știe, în orice societate organizată. Într-o societate evoluată, ordinea devine o necesitate inevitabilă și imperioasă, întrucât complexitatea infinită a raporturilor umane impune respectarea unor reguli indispensabile desfășurării pașnice a vieții în comun.
Diplomația guvernează relațiile între state. Ea este arta de a atrage simpatii pentru țară și de a o înconjura de prietenii care să-i protejeze independența, precum și de a reglementa pe cale pașnică diferendele internaționale. Ea reprezintă în același timp tehnica răbdătoare care guvernează dezvoltarea relațiilor internaționale.
Obiectul diplomației îl constituie, prin folosirea metodelor pașnice și a practicii concilierii, strângerea legăturilor unei țări cu altele din diferite zone geografice, dezvoltarea raporturilor amicale cu țările neutre, precum și menționerea relațiilor cu guvernele ostile. În îndeplinirea acestei sarcini imense care este consolidarea păcii, acțiunea șefilor de misiuni diplomatice se poate caracteriza prin patru termeni: reprezentare, protejare, informare, negociere.
Negocierea este omniprezentă în existența socială, manifestându-se în relațiile dintre state, în viața organizațiilor și a companiilor, dar și în viața personală a indivizilor. În special în ultimele trei decenii, cercetătorii au devenit extrem de preocupați de acest subiect, abordându-l din diverse puncte de vedere ca urmare a complexității și diversității sale.
Deși orice negociere se manifestă prin comunicare interpersonală, există mai multe forme de negociere, generală, comercială, socială, internațională etc., fiecare fiind determinată de apartenența la un anumit domeniu profesional fapt ce îi acorda o anumită specificitate.
Întrucât negocierile de afaceri se pot desfășura atât între conaționali dar și între parteneri aparținând unor națiuni diferite, este interesant de descoperit principalele diferențe existente între cele două posibilități, diferențe ce vor afecta comunicarea dintre parteneri prin contextul diferit pe care îl oferă și care au în vedere în special transculturalitatea.
Literatura de specialitate admite șase diferențe între cele două tipuri de negociere, dintre care trei nu sunt în mod efectiv discriminante. În acest sens se menționează rolul distanței, cu toate repercusiunile exercitate asupra aspectelor logistice; complexitatea (între mai mulți parteneri grupați în echipe ce lucrează simultan și cu mai multe obiective); durată (eșalonarea discuțiilor pe perioade variabile). Celelalte trei diferențe sunt într-adevăr foarte importante și pot marca pozitiv sau negative comunicarea între parteneri.
Comunicarea misiunii diplomatice cu instituțiile statului propriu-zise desfășoară prin transmiterea de mesaje grafice sau verbale pe căile cele mai diverse, în special prin curier diplomatic, cu valiza diplomatică și cu utilizarea cifrului. Curier diplomatic curent este funcționarul care însoțește valiza diplomatică și căruia statul străin îi datorează ocrotire, asigurându-i privilegiul inviolabilității.
Valiza diplomatică este pachetul sau ansamblul de pachete, transportat în și din străinătate, care conține corespondență oficială și obiecte de uz oficial ale serviciului public de diplomație și care nu poate fi deschis și nici reținut de autoritățile statelor străine. În conformitate cu dreptul diplomatic, trebuie ca serviciul public de diplomație să nu permită abuzul referitor la conținutul valizei diplomatice și, totodată, ca autoritățile statelor străine să protejeze valiza diplomatică.
Comunicarea interculturală. Atât ca sintagmă, cât și ca disciplină, comunicarea interculturală este de dată relativ recentă. Firește că în toate epocile au avut loc întâlniri între oameni care aparțineau unor culturi diferite, însă acestea au avut un caracter limitat. Astăzi comunicarea interculturală este un fenomen generalizat, o experiență pe care, într-o anumită măsură, o trăiește oricare om. Întâlnirea cu o cultură străină sau cel puțin cu anumite manifestări ale ei se produce chiar și pentru cel mai puțin dispus să colinde lumea.
Organizația Tratatului Nord – Atlantic (NATO) este o alianță formată din 28 de state din Europa și America de Nord care au aderat la Tratatul Nord – Atlantic.
Scopul esențial al NATO este acela de a asigura libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic și cu principiile Cartei Națiunilor Unite. Tratatul Nord-Atlantica fost semnat la data de 4 aprilie 1949. Acesta reprezintă baza legală și contractuală a Alianței și a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al Cartei Națiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă.
În urmă cu 10 ani, la 29 martie 2004, România devenea stat membru cu drepturi depline al Alianței Nord-Atlantice (NATO), acesta fiind considerat unul dintre cele mai mari succese ale politicii românești din 1989 până în prezent.
Integrarea în structura nord-atlantică a fost un proces îndelungat, a cărui constantă a fost larga susținere a poporului român, pentru care calitatea de membru al Alianței echivalează cu garanția securității și stabilității pe plan extern. Un rol activ al României în cadrul NATO reprezintă o condiție esențială pentru promovarea intereselor naționale la nivel inter-aliat și integrarea preocupărilor de securitate ale României în procesul decizional al Alianței Nord-Atlantice.
Principiul fundamental care stă la baza Alianței este un angajament comun față de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securității acestora.
CAPITOLUL I
COMUNICARE INTERNAȚIONALĂ DE AFACERI
1.1 Considerații generale. Definire
Comunicarea reprezintă schimbul de informații dintre două sau mai multe părți (persoane, întreprinderi, organizații). Comunicarea în afaceri reprezintǎ o formă particulară de comunicare, prin care întreprinderea adresează mesaje ce conțin diverse informații unor ținte dorite, salariații proprii, parteneri de afaceri, clienți. A face afaceri înseamnă a comunica. Problema care se pune nu este aceea a existenței comunicării, ci de a ști ce și cum să se comunice.
Astfel autorul Mihai Dinu precizeazǎ: – „conceptul de comunicare derutează prin multitudinea ipostazelor sale și tinde să se constituie într-o permanentă sursă de confuzii și controverse”.
Încercarea de a comenta efortul de formulare a unei definiții a comunicării, a dus la recurgerea unei explicații etimologice a cuvântului care, în limba română, a deschis perspectiva înțelegerii unor semnificații și a unor interpretări de finețe și profunzime.
Originea cuvântului se găsește în verbul latin „comunico, -are”, care, la rândul său se presupune a proveni din adjectivul „munis, -e”, cu sensul de cel care își face datoria, îndatoritor, serviabil; cuvântul include mai exact ideea unei atitudini de deschidere, interes și bunăvoință față de celălalt.
Cuvântul a intrat în vocabularul limbii române mai întâi cu forma cuminecare având un sens cultural, mai exact acela de a împărtăși, a face ceva să devină prin luarea la cunoștință a unui bun comun, a fi părtaș la ceva, a uni. Mai târziu, vocabularul limbii române a preluat și sensul laic al cuvântului comunicare, acesta se defineșteca fiind baza organizării existenței sociale ce se determinǎ prin modul de realizare a raporturilor interumane.
Filosofului Constantin Noica afirma în lucrarea sa denumită „Rostirea filosofică românească”, faptul că: – „… cuminecarea este de ceva, comunicarea este în sânul a ceva, întru ceva. Comunicarea trebuie să fie, și în orice caz, tinde să fie fără rest; cuminecarea nu se petrece decât dacă există un rest, și cu atât mai bine cu cât zai multe părți (persoane, întreprinderi, organizații). Comunicarea în afaceri reprezintǎ o formă particulară de comunicare, prin care întreprinderea adresează mesaje ce conțin diverse informații unor ținte dorite, salariații proprii, parteneri de afaceri, clienți. A face afaceri înseamnă a comunica. Problema care se pune nu este aceea a existenței comunicării, ci de a ști ce și cum să se comunice.
Astfel autorul Mihai Dinu precizeazǎ: – „conceptul de comunicare derutează prin multitudinea ipostazelor sale și tinde să se constituie într-o permanentă sursă de confuzii și controverse”.
Încercarea de a comenta efortul de formulare a unei definiții a comunicării, a dus la recurgerea unei explicații etimologice a cuvântului care, în limba română, a deschis perspectiva înțelegerii unor semnificații și a unor interpretări de finețe și profunzime.
Originea cuvântului se găsește în verbul latin „comunico, -are”, care, la rândul său se presupune a proveni din adjectivul „munis, -e”, cu sensul de cel care își face datoria, îndatoritor, serviabil; cuvântul include mai exact ideea unei atitudini de deschidere, interes și bunăvoință față de celălalt.
Cuvântul a intrat în vocabularul limbii române mai întâi cu forma cuminecare având un sens cultural, mai exact acela de a împărtăși, a face ceva să devină prin luarea la cunoștință a unui bun comun, a fi părtaș la ceva, a uni. Mai târziu, vocabularul limbii române a preluat și sensul laic al cuvântului comunicare, acesta se defineșteca fiind baza organizării existenței sociale ce se determinǎ prin modul de realizare a raporturilor interumane.
Filosofului Constantin Noica afirma în lucrarea sa denumită „Rostirea filosofică românească”, faptul că: – „… cuminecarea este de ceva, comunicarea este în sânul a ceva, întru ceva. Comunicarea trebuie să fie, și în orice caz, tinde să fie fără rest; cuminecarea nu se petrece decât dacă există un rest, și cu atât mai bine cu cât zona de rest e mai mare. Comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificații și înțelesuri; cuminecarea e de subînțelesuri”.
Un alt autor, Corneliu Mircea a realizat o interpretare interesantă a celor două sensuri care nu apar cu un sens unic de la care au pornit. Astfel: – „Cuminecarea pornește ca și comunicarea, de la făpturile aflate în plină împărtășire și dezvăluire de sine, de la (cel puțin) două entități ale ființei, care își părăsesc ținutul limitat și se deschid înspre adevărul lor, dăruind și primind deopotrivă… Acesta ar fi momentul fundamental, momentul „princeps”, care transformă, definește și întemeiază ființele comunicante, împingându-le într-o nouă, mai adevărată și mai profundă realitate a lor …”. Dar – „… ființa umană nu se termină și nu sfârșește cu cele două ființe pentru că [ea] se împărtășește fără contenire din ființa tuturor făpturilor lumii … De aceea există și va exista „un rest” ce se va completa mereu, cu fiecare nou act comunicant pentru a rămâne neacoperit mereu, îndemnând ființele să comunice, să se cuminice”.
Important este de subliniat faptul că, în aceasta interpretare se evidențiază faptul că originea cuvântului implică simultan două direcții: una ce se îndreptă către un plan orizontal, semnificând necesitatea existenței unei mijlociri a relațiilor între ființele umane din cadrul unor comunități în scopul organizării sale sociale și o altă direcție orientată pe verticală, sugerând aspirația acelorași ființe dar, spre un plan superior cerințelor existenței imediate.
Mihai Dinu în lucrarea sa mai menționază faptul că – „cele două cuvinte surori dau seama împreună de ambivalența procesului de cumunicare, evidențiindu-i dubla dimensiune comunitară și sacră”, – „…așezată sub semnul cruciform al acestei duble orientări, comunicarea dobândește o rezonanță mai adâncă, un timbru metafizic, pe care definițiile uzuale îl refuză, din păcate …”.
Totuși existența societății umane nu poate fi concepută în afara comunicării, fiind practic dependentă de aceasta. Acestă dependență reprezentând practic și motivul pentru care definirea comunicării s-a impus ca o necesitate, stârnind astfel interesul cercetătorilor care au propus diverse rezolvări, unele extrem de simple printre care și aceea că, comunicarea este considerată ca transmitere și schimb de informații, altele fiind de o mare amploare punând în evidență complexitatea actului comunicării. În acest sens comun, putem spune că „a comunica” înseamnă de fapt – „a face cunoscut, a da de știre, a informa, a înștiința, a spune (despre oameni, comunități sociale, etc.) a se pune în legătură, în contact cu; a vorbi cu; a fi în legătură cu, în contact cu, a duce la …”.
La rândul său, Webster definește în dicționarul său comunicarea ca fiind un act de transmitere; un mesaj verbal sau scris; un schimb de informații; un sistem de comunicare; un proces prin care se realizează un schimb de sensuri între indivizi cu ajutorul unui sistem comun de simboluri”.
Există trei semnificații, mai exact trei explicații date de Dicționarul explicativ al limbii române pentru termenul comunicare:
a. înștiințare, aducere la cunoștință;
b. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectivități;
c. prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei sau relații spirituale.
Dicționarul Enciclopedic, vol.I ,,A-C" oferă termenului comunicare o definiție deosebit de complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest concept este folosit:
a. înștiințare, știre, veste. (DR) aducere la cunoștința părților dintr-un proces a unor acte de procedură (acțiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor și executării obligațiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obișnuit de la data comunicării.
b. prezentare într-un cerc de specialiști, a unei lucrări științifice.
c. (SOCIOL.) Mod fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.
Autori precum Himstreet și Batsy definesc comunicarea menționând: – „ca manager, principala preocupare o reprezintă procesul de transmitere și fluxul informației. Ca scriitor și vorbitor, principala preocupare o reprezintă construirea/prezentarea mesajului. Ca emițător și receptor al mesajului ești obligat să fii preocupat de sens. Aceste trei abordări diferite referitoare la definirea comunicării își propun doar să izoleze diferitele aspecte ale procesului de comunicare în scopul realizării unei cât mai precise înțelegeri”.
Totuși există și cercetători a căror aspecte legate de comunicare evită punerea în discuție a problemei privind definirea procesului; unul dintre aceștia este Norman Sigband care manifestă multă prudență față de posibilitatea realizării unei definiri exhaustive a comunicării. „O definiție corespunzătoare a comunicării ar fi utilă…dar o asemenea definiție practic nu există. Comunicarea implică atât de multe elemente – de la funcție până la structură – încât chiar o definiție care ar include aspecte motivaționale, organizaționale, abilități de exprimare scrisă și orală a emițătorului și receptorului, nu ar putea circumscrie întreaga sa amploare”.
Totuși, o definiție de acest gen, remarcabilă prin amploare, se poate identifica în cea oferită de Ana Bogdan Tucicov atunci când comunicarea este considerată ca -„un proces, activitate umană ce constă în transmiterea și schimbul de informație (mesaje) între persoane, în împărtășirea unor stări afective, decizii raționale, judecăți de valoare, cu finalitatea expresă de a obține efecte în reprezentările și opiniile indivizilor”.
Mai târziu, autorul Abraham A. Moles propune și el o definire a comunicării ce se dorește a fi într-o manieră precisă; aceasta fiind -„acțiunea prin care un individ sau sistem situat întru-un punct dat este făcut să participe la stimuli și la experiențe ale mediului de către un alt individ sau sistem situat într-un alt loc sau epocă, utilizând elemente ale cunoașterii pe care le posedă deopotrivă ambii parteneri”. Se stabilește astfel o corespondență univocă între un anumit univers spațio-temporal și un altul dat.
Referindu-se tot la definirea comunicării R. Adler și G. Rodman o consideră -„un proces ce implică răspunsul ființelor umane la comportamentul simbolic (inter-personal) al altor indivizi”. Definiția introduce de această dată relația proces-interacțiune comportamentală ca fiind prezentă în actul de comunicare.
În mod asemănător Level și Galle, încercând să restrângǎ multitudinea de aspecte îmbinate în procesul de comunicare, introduc suplimentar și ideea eficienței comunicării, considerând-o ca având o finalitate, -„o comunicare a inteligențelor cu scopul de a transmite informația, a inspira o credință, a induce o emoție, sau a da la iveală un comportament”. Prin această definiție încearcând să acrediteze ideea că o comunicare ce în mod necesar trebuie să fie și eficientă trebuie considerată atât ca proces (schimb de simboluri și stimuli scriși/vizuali/ nonverbali-verbali/auditivi etc.) cât și ca interacțiune comportamentală mentală considerată ca rezultat al însuși procesului în cauză.
Procesul de comunicare apare ca fiind definit în moduri extrem de nuanțate, explicația acestui lucru fiind faptul că, în cele mai multe cazuri comunicarea este privită dintro anumită perspectivă de cercetare: filosofică, sociologică, psihologică, pedagogică, de psihologie socială, a teoriei informației, lingvistică, etc.; aceasta oferă cu siguranță pentru fiecare domeniu în parte o viziune precisă, însă din păcate restrictivă asupra comunicării; pe de altă parte, o interpretare generală, oricât de generoasă, este extrem de vagă și de imprecisă.
Un lucru este cert: trăim într-o societate dependentă de comunicare, proces ce se impune ca o necesitate a existenței societății, pe care, de altfel, o condiționează; încercând un demers de compatibilizare și sintetizare a diverselor definiții, evidențierea câtorva note definitorii ale acestui fenomen este posibilă și oportună: comunicarea presupune transmitere de informații, existente unui mesaj emis și primit prin utilizarea unor simboluri incluse, inter-relație umană și influențare reciprocă, fiind în acest fel un proces complex și totodată de o mare amplitudine.
1.2 Caracteristici
Pornind tot de la definirea comunicării și de la stabilirea naturii acesteia, pot fi evocate două aspecte importante: conținutul activității de comunicare și caracterul procesual al acestuia; comunicarea interumană se desfășoară într-un mod permanent și continuu, individul pornind astfel de la propria sa experiență și de la ceea ce este considerat fapt cunoscut, asimilând totodată prin mesaje, noi cunoștințe ce vor reprezenta un fundament pentru următoarele, realizând în acest mod o înaintare în cunoaștere. R. Adler și G. Rodman aseamănă comunicarea cu -„un film în derulare al cărui sens provine din desfășurarea unor serii de imagini aflate în inter-relație”.
Permanența și continuitatea reprezintă o primă trăsătură caracteristică a comunicării. Comunicarea umană având loc sub forma unor sisteme și limbaje complexe, prin gesturi, expresii afective standardizate, efectuarea de acțiuni, comportamente atitudinale etc. prin urmare, comunicarea are loc prin coduri ce au un caracter simbolic, convențional. Codul trebuie să fie învățat de fiecare persoană în parte printr-un proces de asimilare activă dar și de selecție, rezultând astfel constituirea unui sistem individual, prin reținerea a ceea ce este esențial, în acest mod procesul de comunicare are o bază comună pentru toți interlocutorii. Astfel, fiecare partener folosește, în comunicare, „limba internalizată” pentru a-și transmite mesajele dar acestea capătă valoare de comunicare în măsura în care se bazează pe codul comun. Caracteristic comunicării umane este echilibrul între ceea ce este stabilit și ceea ce este variabil. Mai exact, mesajele pot fi corect codificate și interpretate doar dacă interlocutorii împărtășesc același cod, dacă stăpânesc același sistem de semnale.
O altă trăsătură a comunicării umane o reprezinta caracterul simbolic al acesteia. Tot din definiția comunicării reiese faptul că întregul proces nu poate fi conceput decât dacă se are în vedere existența a doi poli: emițător – receptor.
Bipolaritatea poate fi considerată o altă trăsătură esențială a comunicării. T. Slama-Cazacu în lucrarea sa sugerează o imagine interesantă și semnificativă, considerând limbajul – ca sistem de simboluri – asemănător unei -pârghii sociale- care -„ca și pârghia fizică, destinată să modifice starea unui obiect, aceasta constituie pentru vorbitor un mijloc de a acționa direct prin semnale, asupra celorlalte persoane. Extremitățile acesteia sunt emițătorul și receptorul” . În continuare, se subliniază că -„în organizarea expresiei sale, emițătorul este obligat a se adapta la receptor, alegând semnale din sistemul lingvistic/paralingvistic cunoscut de partener, preferând valori semnificative cunoscute ca fiind înțelese de acesta; în demersul său se folosește de o apartenență reciprocă la un anumit moment istoric, la un anumit tip de colectivitate, profesiune, etc.”.
Prin cele menționate mai sus se introduce în discuție o nouă caracteristică mai exact adaptabilitatea. Prin efortul de adaptare, emițătorul se lasă influențat de receptor. La rândul său, receptorul este obligat să se adapteze emiterii, făcând astfel efortul să cunoască, prin sistemul de coordonate reprezentat de emițător, valorile atribuite subiectiv semnelor de către acesta. Adaptarea partenerilor este conștient reciprocă în interesul comunicării eficiente. În acest mod adaptabilitatea funcționează ca o cerință a comunicării implicând reciprocitate în atitudine.
Cu precădere în comunicarea interpersonală, rolurile de emițător/receptor sunt complementare și intervertibile, fiecare din cei doi subiecți putând să funcționeze ca emițător și receptor, influențându-se reciproc. Aceste acțiuni se petrec in paralel, cel puțin la nivel nonverbal, acest lucru reprezentând faptul cǎ fiecare persoană este influențată, pe de o parte, de mesajele ce le recepționează din jur, iar pe de altă parte, de efectele ce le produc propriile mesaje asupra conduitei celuilalt.
Putem face astfel referire la o altă caracteristică a comunicării numita bilateralitatea sau reversibilitatea. Importanța acestei caracteristici este dată de caracterul interactiv pe care orice act de comunicare îl presupune, chiar dacă în unele cazuri (comunicarea în grup, la distanță) această caracteristică apare ca fiind mai puțin pregnantă.
Nu putem ignora totusi necesitatea flexibilității ca o caracteristică a partenerilor de comunicare. Dar stabilirea unui caracter permanent și continuu al comunicării duce la rezultate benefice asupra modului de manifestare a interlocutorilor și a comunicării însăși. -„Prelungită în timp, comunicarea duce la instalarea unei uniformități pe plan cognitiv, pe planul atitudinilor și comportamentelor manifestate, indivizii continuând, apoi, să se influențeze unii pe alții pentru a menține această uniformitate”.
Un alt aspect ce este bine de menționat este acela că în comportamentul sau în cuvintele partenerilor de comunicare se pot descifra anumite atitudini, motivații ce ne conduc la ideea că individul uman poate transmite ceea ce vrea, când vrea și în modul care îi este propriu. Mai exact, în comunicare există o anumită intenționalitate, aceasta constituind o altă caracteristică a sa.
În termeni foarte generali, -„un mesaj este transmis de emițător (E) căre o altă persoană, receptor, (R), atunci când mesajul este considerat de (E) ca o potențială sursă de satisfacție prin cunoașterea reciprocă a informației. Deci (E) acționează astfel ca și cum propriile sale obiective ar fi servite de faptul că atât el cât și receptorul dispun, după transmiterea mesajului, de aceeași informație… Ceea ce contează, este emisia intenționată de mesaje, comunicarea orientată spre un scop, susținută, din punct de vedere psihologic, de anumite motivații și atitudini ale emițătorului”.
Egalizarea informației reprezintă, deci, un mod de legătură între emițător și receptor, un mijloc de satisfacere a anumitor trebuințe.
1.3 Bariere
Comunicarea are loc într-un mediu încărcat de influențe dintre cele mai diverse: de la influențele naturale la cele sociale și culturale, de la cele individuale la cele de grup și de masă, de la cele tehnice și organizatorice la cele logice și lingvistice, de la cele obiective la cele subiective. Aceste influențe duc de la simpla întârziere sau cosmetizare a informației, până la completa denaturare sau chiar pierderea definitivă a acesteia. Pentru oamenii de astăzi, asupra cărora presiunea informațională este din ce în ce mai puternică, cunoașterea și contracararea factorilor, ce generează influențarea negativă a comunicării, reprezintă o cerință majoră. Fiind considerată printre cele mai importante aptitudini, aptitudinea de comunicare cuprinde și o componenta care ține de capacitatea de a proteja comunicarea de influențele negative.
Modele de analiză a barierelor de comunicare. Potrivit lui Samuel C.Certo, barierele de comunicare reprezintă – “factori care micșorează probabilitatea unei comunicări de succes.”. Autorul in lucrarea sa distinge două categorii de bariere de comunicare și anume: macrobariere și microbariere.
Macrobarierele de comunicare – “sunt legate, în principal, de mediul de comunicare și de lumea mai largă în care are loc comunicarea”. Autorul enumeră următoarele macrobariere de comunicare: nevoia sporită de informații, nevoia de informații din ce în ce mai complexe, contextul utilizării și altor limbi în comunicare, nevoia constantă de a învăța concepte noi. Microbarierele de comunicare -“sunt legate, în principal, de elemente cum ar fi comunicarea mesajului, sursa și destinația” – în rândul acestora autorul identifică: punctul de vedere al sursei privind destinația, interferența mesajelor, punctul de vedere al destinatarului privind sursa, percepția, cuvintele cu mai multe semnificatii.
Mai putin riguroasă este prezentarea barierelor de comunicare de către Niki Stanton. Acesta enumerând o serie de bariere, toate înscriindu-se, după modelul lui Certo, în categoria microbarierelor, de unde se poate desprinde concluzia că acesta este preocupat în mod deosebit de intimitatea procesului de comunicare și mai puțin de contextul acesteia. Barierele de comunicare enumeratede Niki Stanton sunt: diferențe de percepție, concluzii grăbite, stereotipii, lipsa de cunoaștere, lipsa de interes, dificultăți de exprimare, emoții, personalitatea.
Același tip de orientare, preponderent spre mecanismul intern al comunicării, găsim și la Ionel Dumbravă, care enumeră următoarele bariere de comunicare: tendința de a auzi numai ceea ce ne-am obișnuit să auzim, ignorarea informațiilor în dezacord cu ceea ce cunoaștem, evaluarea prin criterii subiective a sursei obiective, perceperea diferită a mesajelor funcție de situația concretă și de presiunea mediului asupra sa, înțelegerea de către diferite persoane în sensuri diferite a acelorași cuvinte, folosirea neadecvată a elementelor procesului de comunicare, incapacitatea de stăpânire a emoțiilor, discernerea insuficientă a mesajelor relevante de cele cu semnificație irelevantă sau nulă.
În lucrarea ABC-ul comunicării manageriale, Monica Voicu și Costache Rusu precizează că – “barierele în procesul de comunicare reprezintă orice lucru care reduce fidelitatea sau eficiența transferului de mesaj”. Astfel:
1. barierele de limbaj au ca și cauze: aceleași cuvinte având sensuri diferite pentru diferite persoane, interlocutorul și ascutătorul pot fi deosebiți din punctul de vedere al pregătirii și experienței, starea emoțională a receptorului poate deforma ce acesta aude, ideile preconcepute și rutina influențează receptivitatea, dificultăți de exprimare, utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.
2. barierele de mediu acestea au drept cauze: un climat de muncă necorespunzător, folosirea de suporți informaționali necorespunzători, diferențele între pregătirea emițătorului și cea a receptorului.
3. barierele datorate poziției emițătorului sau receptorului au drept cauze: imaginea pe care o are emițătorul și receptorul despre sine și despre receptor, caracterizarea diferită a situației în care are loc comunicarea dintre emițător și receptor, sentimentele și intențiile cu care interlocutorii participă la comunicare.
4. barierele de concepție au drept cauze: existența presupunerilor, exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emițător, lipsa de atenție în receptarea mesajului, concluzii grăbite asupra conținutului mesajului, lipsa de interes a receptorului față de mesaj, rutina în procesul de comunicare. Asupra contextului comunicării interesante pentru studiul barierelor de comunicare sunt și observațiile făcute de către Vasile Marin în lucrarea “Comunicarea în administrația publică” sub titlul “Determinări în construcția comunicării”. Analizând statutul celui care inițiază și conduce procesul de comunicare, autorul prezintă două tipuri de bariere de comunicare: – “capcane în comunicare” – și – “erori logice de comunicare”. Potrivit acestuia, principalele capcane în comunicare sunt reprezentate de: capcana sprijinului vizual, capcana religioasă, capcana etnică și rasială, capcana sexologică.
Referitor la erorile logice, acesta prezintă următoarele erori tipice: analogia greșită, dilema vinovăției, generalizarea pripită, întrebarea aluzivă, opinia neautorizată, compromisul slab, eroarea post-factum, eroarea tipărită, realitatea trunchiată. Scopul emitentului este acela de a convinge interlocutorul (receptorul), astfel încît erorile de mai sus pot fi făcute cu intenție sau fără intenție. Dacă acestea sunt făcute cu intenție, atunci ele nu reprezintǎ, practic, bariere de comunicare, dacă și-au atins scopul. Însă dacă nu sunt făcute cu intenție, atunci semnificația mesajului diferă de cea intenționată de emitent și ele devin bariere de comunicare.
Măsuri de contracarare a barierelor de comunicare. Barierele de comunicare nu acționează izolat, unele de altele. În procesul comunicării barierele de comunicare se succed, se întrepătrund, se influențează reciproc, de regulă se însumează, iar în anumite combinații pot duce la distorsionarea gravă a informației ori la prejudicierea sau chiar blocarea comunicării. Termenul “zgomot”, utilizat de unii autori pentru a denumi ansamblul barierelor de comunicare, reprezintă expresia acestui efect combinat, ce este perceput ca reprezentând un factor general de diminuare a capacității de comunicare. Însă analizând barierele de comunicare dupǎ tipuri și componente, putem gǎsi soluțiile optime de diminuare a efectelor dăunătoare ale acestora, pentru a asigura un mediu comunicațional stabil și optim.
Macrobarierele de comunicare. Așa cum afirma Samuel C. Certo, -“macrobarierele de comunicare sunt factori care împiedica succesul comunicării într-un proces general de comunicare.”. O caracterizare mai largă a macrobarierelor de comunicare rezultă din factorii care acționează asupra ansamblului procesului de comunicare, oarecum din afara lui.
Specificul acestor factori îl reprezintă acela că ei nu intervin direct în structura comunicării, aceștia fiind de altă natură decât materialul comunicării, ce este reprezentat de informația propriu-zisă. Din acest motiv aceste bariere pot fi denumite și bariere contextuale.
O prima categorie de macrobariere este cea a macrobarierelor tehnico-economice. Caracteristica acestora este aceea că ele acționează din interiorul mediului în care are loc co-municarea.
Astfel, nevoia sporită de informații, deci duce la creșterea volumului acestora, ca urmare a creșterii nivelului și complexității vieții social-culturale, vine, la un moment dat, în contradicție cu capacitatea de operare a rețelelor de informații, precum și cu capacitatea de absorbție a acestora de către actorii comunicării: sursa și receptorul.
Soluția contracarării acestei bariere este selectarea informatiilor în funcție de importanța lor, precum și distribuirea lor numai spre receptorii absolut interesați de ele.
Informatizarea și matematizarea proceselor economico-sociale, încorporarea tot mai accentuată a noilor descoperiri științifice în viața socială implică inevitabil o creștere a complexității materialului necesar a fi comunicat, fapt care, de asemenea, poate determina reducerea capacității de preluare a acestei complexități de către sistemele de comunicare.
Soluțiile contracarării acestei macrobariere pot fi găsite pe două direcții convergente: pe de o parte, simplificarea la maxim a procesului de comunicare și selectarea receptorilor în funcție de capacitatea de înțelegere, iar pe de altă parte, apropierea receptorilor de complexitate, printr-o permanenta pregatire științifică. Un caz aparte este cel al nivelului de dezvoltare economica.
Dificultățile prin care trec, în prezent, țările ce aderă la structurile europene și euro atlantice se datorează, în bună măsură, și barierelor de comunicare determinate de nivelele diferite de dezvoltare economică.
Acest domeniu este cel mai greu de abordat în termenii soluțiilor de contracarare. Apropierea nivelurilor de dezvoltare economică reprezintǎ un deziderat de foarte lungă durată, fără realizări spectaculoase pe termen scurt. Cu toate acestea, pe plan internațional se pot lua anumite măsuri, în special pe linia apropierii modelelor și sistemelor de comunicare.
În acest scop, țările dezvoltate, ca și organizațiile internaționale, investesc sume considerabile, atât în modernizarea infrastructurilor de comunicare, cât și în introducerea, în sistemele educaționale din țările rămase în urmă, a noilor concepte și modele de comunicare.
A doua categorie de macrobariere este cea denumită generic, macrobarierele culturale. Contextul cultural are o semnificație majoră pentru determinarea eficienței comunicării. Jean-Claude Abric observa faptul că – “în sens strict, microcultura unei organizații, a unei instituții, a unui grup social dat determină moduri de comunicare și un sistem de interacțiuni care poate fi întotalitate specific, altfel spus care poate fi înțeles și aplicat exclusiv în acest context limitat. Însens larg, fiecare dintre noi știe din propria experiență că tentativa de a comunica cu interlocutori aparținând altei culturi – în lipsa unor mijloace potrivite de codare și decodare a informației transmise – poate fi un demers de o dificultate extremă.”. Probleme majore apar și în ceea ce privește diferențele religioase.
Comunicarea, mai ales în organizațiile multietnice, este puternic afectată de diferențele lingvistice dintre membrii acestor organizații. Se știe, deja, că în tentativa unui mare număr de cetățeni români dea găsi locuri de muncă în țările dezvoltate, prima barieră este necunoașterea limbii oficiale a țării respective. Aceasta, deoarece prima grijă a managerilor firmelor angajatoare este aceea de a putea comunica cu angajatul.
La nivelul comunicării dintre organizații, bariera este mai ușor de contracarat, prin pregătirea specială a unor interpreți. La nivelul intern al organizațiilor, însă, nici timpul și nici resursele organizației nu permit folosirea interpretului.
Iată și câteva măsuri generale de contracarare a macrobarierelor culturale în comunicare:
• dezvoltarea unor acțiuni de cunoaștere reciprocă a culturilor aflate în relație de comunicare;
• identificarea acelor obiceiuri, mentalități, reguli de conduită ale partenerilor de comunicare care au semnificație pentru comunicare;
• respectarea credinței religioase a fiecărui partener fără nici o discriminare. Sunt contraproductive atât discriminarea negativă (interdicția, blamarea, opresiunea, obligarea), cât si discriminarea pozitivă (stimularea diferenței, încurajarea prozelitismului, acordarea de bonificații pe criterii religioase etc.);
• pregatirea minuțioasă a canalelor de interpretare în situația derulării unor acte de comunicare între grupuri umane sau indivizi care folosesc limbi diferite.
Încercarea unor psihologi de a utiliza limba partenerului de dialog în condițiile cunoașterii aproximative a acesteia este contraproductivă și poate determina pierderi însemnate în înțelegerea reciprocă. Sunt mai puțin tratate în literatura de specialitate macrobarierele social-politice.
Microbarierele de comunicare. Considerate de Samuel C. Certo – actori care împiedicǎ succesul comunicǎrii într-un proces specific de comunicare – microbarierele de comunicare pot fi denumite și bariere de proces, ele acționând din intimitatea procesului, pe componentele și fazele acestuia.
1. Microbariere ale sursei de comunicare. Microbarierele-capcane se exprimă ca inabilități ale sursei de a elimina din comunicare expresii și atitudini cu impact negativ asupra percepției corecte a mesajului.
Capcanele apar ca rezultat al unei slabe pregătiri nemijlocite a sursei pentru actul de comunicare. Asemenea capcane pot apărea mai ales în comunicarea orală, unde impactul este imediat și de mare anvergură, afectând nu numai relația directă sursă-receptor, ci și relatia dintre membrii grupului participant la comunicare.
2. Microbariere comune, ale sursei și receptorului. Comunicarea de succes se referă la un proces de comunicare interpersonală în care informația pe care sursa intenționează sa o împărtășească destinatarului este identică semnificației pe care o decodează destinatarul din mesajul transmis – în mod evident, comunicarea de insucces apare când identitatea lipsește.
Cele mai severe microbariere de comunicare, ce distrug această identitate, sunt cele care privesc relația dintre sursă și receptor, acestea se exprimă ca diferențe între sursă și receptor, care afectează comunicarea.
În cel mai înalt grad îi preocupă pe specialiști diferența de semnificație dată cuvintelor. În limba română, ca și în oricare altă limbă, exista numeroase cuvinte polisemantice ca și numeroase situații de utilizare, ce schimbă complet semnificația acestora. Bariere de natura diferențelor culturale apar și atunci când partenerii de comunicare au o instrucție culturalǎ diferitǎ sau aparțin unor structuri culturale diferite.
Vasile Marin explică în ce constǎ acceptul comunicǎrii: el – “este determinat în primul rând de dorința partenerilor de a-și oferi prilej de reciprocǎ definire a relațiilor lor, fiecare cautând sǎ înteleagǎ substanța și temeinicia relației care îi unește precum și natura diferențierilor și particularitǎților acesteia”.
Se poate spune, în concluzie, că sursa și receptorul nu sunt nici pe departe componente neutre ale procesului de comunicare; oameni fiind, cu o anumită zestre intelectuală, cu interese, stereotipii și prejudecăți, cu simpatii și antipatii, ei influențează procesul de comunicare, iar barierele datorate relațiilor dintre ei sunt semnificative.
Calea fundamentalǎ de prevenire și înlăturare a acestor bariere este cunoașterea reciprocă. Cu cât partenerii de comunicare se cunosc mai bine, cu atât prejudecățile se diminuează, iar capacitatea de a ocoli sau eluda sensibilitățile celuilalt crește.
3. Microbariere ale canalului de comunicare. Întelegem prin canal de comunicare totalitatea mijloacelor tehnice, logice și culturale prin care se asigură transmiterea mesajelor între doi parteneri de comunicare și cuprinde: sistemele de transmisie-receptie; sistemele de transport; sistemele de codificare-decodificare. Analiza microbarierelor dependente de canalul de comunicare presupune luarea în considerare a acestor componente și a caracteristicilor lor esențiale.
Cu excepția comunicării orale față în față, toate celelalte modalități de comunicare implică utilizarea unor mijloace tehnice de comunicare, de la cel mai simplu până la cele mai complexe. De calitatea acestor mijloace, de nivelul lor de dezvoltare tehnică depinde în mare măsură eficiența comunicării. De fiecare data când apar defecțiuni la mijloacele tehnice de comunicare sau inabilități în utilizarea acestora, apar barierele tehnice de comunicare. Între cele două unități de comunicare pot apărea numeroase alte perturbări ale mesajului, cauzate de influențele mediului prin care se transportă mesajul. Alegerea corectă a mijloacelor tehnice de comunicare, asigurarea funcționǎrii permanente a acestora la parametri optimi, actualizarea permanentă a nivelului tehnic al lor, în pas cu noutățile tehnico-științifice, reprezintă modalitățile cele mai bune de diminuare a influenței barierelor tehnice de comunicare.
1.4 Influențe culturale
Susținerea unor interpretări exhaustive a caracteristicilor culturale este inacceptabilă deoarece aceasta este impobil de tratat sau discutat, pentru a analiza fiecare variabilǎ posibilă. De altfel – ,,nu ne putem aștepta ca indivizii implicați în afacerile internaționale să aibă foarte multe cunoștințe legate de fiecare tip de cultură cu care sunt nevoiți să inteacționeze. Abordarea cea mai practică o repezintă examinarea elementelor comune ce ar putea afecta comunicarea într-un mediu intenațional. Întelegerea unor astfel de elemente va duce la o eficiență sporită a comunicării cu persoane ce provin din alte țări sau culturi. Aceste elemente comune cuprind evoluția culturală, limba, religia, percepția asupra timpului, comportamentul uman și stilul de comunicare”.
Evoluția culturală. În Webster, definiția culturii este reprezentată de comportamentul uman ce cuprinde gânduri, vorbe, acțiuni și vestigii ce depind de capacitatea de învățare a oamenilor și de transmiterea cunoștințelor generațiilor care le preced. Modelele comportamentului uman răspund pentru determinarea identității rasiale, religioase sau sociale, asigurând totodată și crearea seturilor de valori, gânduri și sentimente ale persoanelor ce fac parte din grup.
Sistemele de valori ce se bazează pe evoluția culturală reprezintă o parte din procesul de gândire a grupului pe care îl reprezintă.
Limba. Engleză este considerată a fi limba reprezentativă în domeniul afacerilor, științific și diplomatic, aceasta fiind cel mai des utilizată în comunicarea internațională, acest lucru datorându-se faptului că afacerile internaționale sunt dominate de țări ce au limba engleză ca limbă maternă. Necunoașterea limbii în care este desfășurată comunicarea, precum și încredințarea traducerii unei persoane ce nu deține o experiență în domeniu, pot duce la crearea unor probleme majore în perceperea mesajelor.
Un alt aspect ce trebuie luat în considerare îl reprezintă acela ca mulți dintre cei ce participă în afacerile internaționale pot refuza să își conducă afacerile în altă limbă decât cea maternă.
Religia. Multe țări separă problemle religioase de cele ale statului sau de cele politic, garantându-se astfel libertatea religioasa a cetățenilor acestor țări. În astfel de țări, politicile și procedurile de afaceri se stabilesc fără a fi luată în considerare credința religioasă, respectân-du-se astfel în maniere diferite credințele indivizilor.
Timpul. Multe țări au început să utilizeze și să fie total de acord cu sloganul inventat de americani ,,Time is money”. În mediul internațional însă, acest lucu este inacceptabil, deoarece profesioniștii din domeniul afacerilor consideră că trebuie acordată o sensibiltate aparte privitor la protocol și alte aspecte sociale. Multe persoane punând mai mult preț pe formalități decât pe timp.
Comportamentul uman. Atitudinile oameilor referitor la ceilalți indivizi sunt influentate de comportametul acestora, compotamentul reflectând atitudinile indivizilor. Limbajul nonverbal, o gestică inadecvată, un limbaj nepotrivit al corpului pot strica toate eforturile depuse până în acel moment pentru stabilirea acordului. Situațile stânjeitoare pot fi evitate prin studierea mai atentă a mesajelor nonverbale de forma gesturilor și semnelor într-o anumită cultură, înainte de a începe comunicarea cu membrii acesteia.
Stilul de comunicae. Din nefericire, multe țări adoptă stilul de comunicare american, atât scris cât și vorbit, pe de o parte datorită utilizări răspândite a cartilor și textelor americane în multe din unversitățile și bibliotecile din toată lumea, iar pe de altă parte datorită utilizării excesive a practicilor de afaceri americane. Lipsa alineatelor la începutul rândurilor, utilizarea stilului american de scriere a datei calendaristice, utilizarea celor ,,două puncte” la sfarsitul unei formule de adresare, stilul informal și uneori destul de personal utilizat în majoritatea comunicărilor.
CAPITOLUL II
DIPLOMAȚIA INTERNAȚIONALĂ
2.1 Considerații generale. Definire
Dintre numeroasele definiții și interpretări ale diplomației și a ceea ce înseamnă un diplomat am ales mai întâi o mențiune a lui Harold Nicolson, unul dintre specialiștii în diplomație: – „Teoreticienii secolului al XVI-lea au susținut ideea conform căreia primii diplomați au fost îngerii, ca mesageri ce făceau legătura între Cer și Pământ”.
Etimologic cuvântul diplomație vine de la grecescul diplóô care înseamnă – ,,dublez, desemnând acțiunea de a redacta actele oficiale sau diplomele în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire trimișilor, iar celălalt se păstra în arhivă. Cel care avea acest dublet era numit diplomat, iar activitatea sa diplomație”.
Utilizarea termenilor diplomație sau diplomatic provine, însă, nu din studierea arhivelor, ci din modul de conducere a relațiilor internaționale. Termenul de diplomație a fost folosit în limba engleză încă din anul 1645.
Diplomatul și cercetătorul Herman F. Eilts începe analiza diplomației cu o definiție dată la 1604: – „Un ambasador este un om onest trimis să mintă în străinătate pentru binele țării sale”. Ea aparține diplomatului britanic Sir Henry Wotton, care, în drum spre Veneția s-a oprit la Augsburg, în casa unui prieten. La plecare, la cererea gazdei a scris în glumă aceste rânduri în cartea de onoare a oaspeților. Opt ani mai târziu un publicist le descoperă și publică, aducând mari neplăceri diplomației britanice și, mai ales, autorului lor.
La începutul secolului al XIX-lea, De Flassan scria: – „Diplomația este expresia prin care este desemnată, de un număr de ani încoace, știința raporturilor exterioare, care are ca bază diplome sau acte scrise, emanate de suverani. Diplomația nu este același lucru cu diplomatica; aceasta are ca obiect cunoașterea cărților, a vârstei și autenticității lor”.
Charles de Martens, în Ghidul diplomatic din 1866, definește diplomația ca – „știința relațiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai restrâns, știința sau arta negocierilor”. Totodată, continuă autorul, – „Diplomația, din punct de vedere teoretic, poate fi considerată ca având principii determinate, pentru că ea este fondată pe noțiuni mai mult sau mai puțin pozitive și pentru că ea are un obiect precis și distinct, acela de a reglementa raporturile care există sau trebuie să existe între diverse state. În accepția cea mai uzitată, ea este știința relațiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai restrâns, știința sau arta negocierilor”.
H. Nicolson dă următoarea definiție: – „Diplomația este conducerea relațiilor internaționale pe calea negocierilor; este metoda utilizată de consuli și ambasadori pentru a regulariza și întreține aceste relații”.
Într-o nouă lucrare, relativ recentă, găsim o prezentare ceva mai detaliată: -„Diplomația guvernează raporturile între state. Aceasta este arta de a atrage simpatiile pentru țara sa și de a o înconjura de prieteni, care să-i protejeze independența și, de asemenea, de a regla în mod pașnic conflictele internaționale” . Ca urmare, -„Obiectul diplomației este, pe baza utilizării metodelor pașnice și a practicii concilierii, de a strânge legăturile unei țări cu guvernele aliate, de a dezvolta relații amicale cu țările neutre și, de asemenea, de a ține la respect guvernele ostile”.
Pe coperta lucrării lui L. Dembinski apar trei definiții: – ,,diplomație (subst.) = artă și practică în relațiile internaționale; comportament abil în relațiile internaționale, tact; diplomat (subst.) – practician al diplomației; persoană acreditată pe lânga guvernul altui stat; persoană cu calități în diplomație; diplomatic (adj.) = care ține de diplomație (valiză diplomatică, corp diplomatic, imunitate diplomatică”.
În text autorul nuanțează definiția diplomației: -,,Termenul de diplomație are diferite înțelesuri, după cum este folosit de un istoric, un jurist sau un specialist în științe politice. În cazul nostru, termenul de diplomație semnifică corpul instituțional al organelor specializate, guvernate de reguli specifice și al activităților încredințate acestora în scopul stabilirii, menținerii și dezvoltării relațiilor de pace ale unui stat cu alți subiecți ai dreptului internațional. Termenul poate semnifica, de asemenea, interacțiunea pe scena internațională a diplomațiilor naționale”.
W. Watson, diplomat și autor al mai multor studii și lucrări privind diplomația, subliniază: – „… prin diplomație înțeleg dialogul dintre statele independente… Cred că este o greșeală a lega prea mult conceptul de diplomație de ambasade și serviciile diplomatice, așa cum se face adeseori. Aceste instituții alcătuiesc doar o cale de realizare a dialogului… De asemenea, am găsit preferabil să nu folosesc cuvântul diplomație sinonim cu politica externă a unui stat, cu toate că și această utilizare este frecventă… Merită realizată distincția dintre politica externă ca substanță a relațiilor unui stat cu alte puteri… și diplomație ca proces de dialog și negociere, prin care statele dintr-un sistem își organizează relațiile și își urmăresc obiectivele prin mijloace pașnice”.
Petre Tănăsie, autorul unui recent curs de Uzanțe diplomatice, consideră diplomația -„știință, artă și activitate”, menită să reprezinte statele, să ducă la îndeplinire politica lor externă, să le apere și să le promoveze interesele:
ca știință, diplomația emite idei, concepții, principii și norme privind conducerea relațiilor internaționale;
ca artă ea ne oferă modalitățile, deprinderile și abilitățile de a înfăptui în cele mai bune condiții orientările de politică externă;
ca activitate, diplomația acționează concret prin mijloacele care îi sunt specifice, îndeosebi negocierile, pentru punerea în aplicare a politicii statului.
Există triada relații internaționale, politică externă, diplomație, care sunt strâns legate și se intercondiționează între ele, dar nu sunt sinonime. Relațiile internațonale reprezintă ansamblul raporturilor oficiale, și neoficiale, politice, economice și de altă natură, pe care le întreține un stat cu alte state sau cu alte subiecte de drept internațional, organizații și organisme internaționale.
Politica externă este totalitatea obiectivelor și mijloacelor urmărite și folosite de un stat în relațiile cu alte state.
Diplomația servește obiectivele externe, fiind -,,știință, artă și activitate depusă în slujba acestei politici”.
În sfârșit, din articolul dedicat diplomației, în Dicționarul diplomatic, selectăm câteva paragrafe: – ,,DIPLOMAȚIE. Conducerea raporturilor unui stat dat cu un alt stat, sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale. D. cuprinde astfel, deopotrivă, acțiunea proprie a agenților diplomatici și activitatea specifică a ministrului afacerilor externe (secretarului de stat), a adjuncților săi, ca și activitatea șefului de stat, a primului ministru, precum și a altor persoane în domeniul politicii externe. În acest fel, d. se prezintă ca un instrument de bază al ansamblului relațiilor externe ale unui stat, al apărării drepturilor și intereselor acestuia, al conduitei sale practice în viața internațională. Formă distinctă a raporturilor bilaterale și multilaterale dintre state, caracterizată prin întreținerea unor raporturi și activități oficiale și căutarea, prin intermediul negocierilor, a unei acomodări a intereselor statelor prin înțelegeri directe. În această accepție, vocația d. rezidă în asigurarea bunăstării popoarelor, menținerea unor relații pașnice, de cooperare și de înțelegere între ele, cu respectarea personalității fiecărui stat și popor. În cazul unor neînțelegeri, d. este chemată să contribuie în mod nemijlocit la identificarea căilor prin care să se restabilească încrederea între state, stingându-se un anumit diferend și eliminându-se, sau atenuându-se cauzele care l-au determinat”.
După J. Serres, acestea pot fi caracterizate în patru termeni: -,,a reprezenta, a proteja, a informa, a negocia”.
Funcția de reprezentare -,,constituie elementul primordial. Ambasadorul reprezintă guvernul țării sale față de autoritățile țării unde a fost trimis. El este dotat cu autoritatea necesară pentru a vorbi în numele său, bază indispensabilă a oricărei negocieri. Însărcinat cu a primi și cu a transmite comunicările care se schimbă între cele două guverne, el este intermediarul permanent și sigur a raporturilor între state, ca și sursa oficială de a obține toate informațiile privind propria sa țară”. Se știe că diplomații sunt pentru masa populației țării lor de rezidență imaginea țării care i-a trimis. Conduita publică, ca și viața privată a ambasadorului și a misiunii sale trebuie să fie ireproșabilă. Valoarea morală a agenților constituie un criteriu esențial al selecției și trimiterii lor. Un stat care știe că este reprezentat printr-un om care nu merită respect, nu se respectă el însuși.
Fiecare guvern trebuie, în fine, să dea funcționarilor pe care îi trimite în străinătate, mijloacele necesare pentru a crea autorităților, ca și populației, cea mai bună opinie posibilă despre ceea ce este țara lor și, mai ales, de a duce un mod de viață care să provoace considerație. Ambasadorii trebuie să poată primi în mod elevat cănd împrejurările o cer, și ei au, în această privință, responsabilități deosebite.
O altă misiune a ambasadorului este de a -,,proteja resortisanții săi, ca și comerțul și navigația țării sale. Vigilența ca și imaginația șefului misiunii trebuie să se exercite pentru a asigura pe concetățenii săi, pavilioanele țării sale și raporturile comerciale, respectănd acordurile în vigoare. El trebuie să caute să îmbunătățească statutul concetățenilor săi, să crească traficul comercial și să întărească relațiile culturale, elementele esențiale ale dezvoltării bunelor raporturi și interese pașnice între cele două țări. Obiectivitatea în examinarea afacerilor, ca și moderația limbajului sunt îndispensabile în această privință”.
Ambasadorul trebuie să facă cunoscută, înțeleasă și admisă politica generală a țării sale. Totodată, pentru a permite guvernului său să-și elaboreze propria judecată, el trebuie să informeze corect despre ceea ce se întâmplă în țara sa de rezidență și în statele vecine, îndeosebi despre proiectele autorităților, cu comentariile sale asupra a ceea ce vede și prevede.
Cercetarea informației se va realiza prin toate mijloacele licite: lectura presei, întrevederile cu funcționarii Ministerului Afacerilor Externe, colegii, notabilitățile cu care ambasadorul este în relații continue sau întâmplătoare, observații în cursul plecării și deplasării ambasadorului și membrilor misiunii sale. Guvernul țării de rezidență nu trebuie să împiedice diplomații de a circula și de a se întrevedea în mod liber.
În sfârșit, ambasadorul trebuie să armonizeze punctele de vedere ale guvernului său cu cele ale celui unde a fost acreditat. Aceasta este – ,,munca de negociere, care constă în căutarea de soluții prin mijloace pașnice, a acordurilor tranzacționale și onorabile. Aceasta este una dintre sarcinile cele mai pasionante și, de asemenea, uneori, cele mai ingrate și înșelătoare ale profesiunii diplomatice”.
S-a definit negocierea ca arta posibiliului. Nu se poate, de fapt, negocia dacă nu există o voință reciprocă de întreținere, pe plan general, a unor relații pașnice și amicale, de a găsi o soluție problemei controversate. De aceea, temperamentul personal al ambasadorului, simpatiile pe care a știut să le obțină, încrederea pe care a dobândit-o se dovedesc capitale. De asemenea, sunt supuse probei imaginația sa, suplețea inteligenței sale, simțul situațiilor și oportunităților în egală măsură, formarea sa profesională etc..
Aici intră în joc munca de informare a misiunii, care trebuie să cunoască obiectivele propriului său guvern, obiectivul maximum pe care-l poate aborda, rezultatul minimum pe care-l poate obține și trebuie să fie documentat asupra punctelor de vedere ale guvernului străin, ale reacțiilor sale, asupra posibilităților și limitelor în care ele se desfășoară și pot evolua.
Există și o viziune mai realistă poate chiar prea realistă asupra funcțiilor diplomației. Din această perspectivă, -,,diplomația este văzută ca o tehnică de coerciție, pentru că și cea mai firavă structură a diplomației pure conține importante resurse de presiune. Este adus ca exemplu politica regimurilor autoritare sau dictatoriale care renunță la curtoazia și bunele maniere tradiționale, preferând o atmosferă emoțională, care uneori este eficientă”.
Dacă nu întotdeauna este vorba de coerciție, diplomație este cel puțin o tehnică de persuasiune, pentru realizarea influenței politice a unui guvern.
Totodată, diplomația are un rol important în reglarea raporturilor dintre state, căci tensiunile dintre acestea nu pot fi reduse sau eliminate decât prin mijloace diplomatice.
O problemă abordată în aproape toate lucrările privind diplomația se referă la calitățile unui diplomat. H. Nicolson alege portretul pe care îl realizează François de Callières, diplomat francez de la mijlocul secolului al XVII-lea: – „Un bun diplomat trebuie să aibă spirit de observație, darul sârguinței, să nu se lase tentat de plăceri și distracții frivole, să posede o judecată lucidă, capabilă de a aprecia lucrurile la justa lor valoare și să meargă drept la țintă pe calea cea mai scurtă și mai simplă, fără a se împotmoli în rafinamente și subtilități inutile.
Un bun diplomat trebuie să aibă o minte pătrunzătoare, capabilă să-i dezvăluie gândurile oamenilor și, pornind de la cea mai mică schimbare a fizionomiei, sentimentele care îi animă.
Un diplomat trebuie să fie prompt, să știe să se descurce, să asculte, să rămână mereu politicos și amabil. Nu trebuie să caute să dobândească reputația de om spiritual și nici, antrenat de dispută, să ajungă la divulgarea unor informații secrete de dragul unui argument hotărâtor. Mai presus de orice, un bun diplomat trebuie să posede suficientă stăpânire de sine, pentru a rezista tentației de a vorbi înainte de a chibzui bine ce anume vrea sa spună. Trebuie să evite greșeala de a crede că aerele misterioase, care creează secrete din nimic și exagerează fleacurile la proporțiile unor probleme de stat, reprezintă altceva decât un simptom al lipsei de inteligență. Un diplomat trebuie sa fie atent cu femeile, fără a-și pierde însă capul. Trebuie să fie capabil sa simuleze demnitatea, chiar dacă nu o are, dar să ocolească, totodată, parada lipsită de gust.
Curajul constituie, de asemenea, o calitate esențială, căci nici un om timid nu poate trage speranță să aibă succes în tratativele confidențiale. Diplomatul trebuie să aibă o răbdare de ceasornic și să nu fie victima prejudecăților. Trebuie să fie calm din fire, capabil să-i suporte cu amabilitate pe neghiobi, să nu cadă pradă băuturii, jocurilor de noroc, femeilor, furiei și oricăror altor excentricități sau gesturi deplasate. Mai mult, un diplomat trebuie să studieze istoria și memorialistica, să fie familiarizat cu obiceiurile și instituțiile străine și capabil să spună, în orice țară străină, cui îi aparține puterea reală.
Oricine vrea să pășească în cariera diplomatică trebuie să cunoască germana, italiana și spaniola tot atât de bine ca latina; necunoașterea celei din urmă constituie o dezonoare și o rușine pentru oricare om de stat, căci latina e limba generală a națiunilor creștine. De asemenea, trebuie să mai posede noțiuni de literatură, știință, matematică și jurisprudență. În fine, trebuie sa fie o gazdă pricepută. Un bucătar bun a fost nu arareori un excelent mediator”.
În privința raportului adevăr/minciună în diplomație, problemă abordată și în diplomația curentă, același autor aprecia: – „Un diplomat trebuie să țină minte că baza încrederii o constituie politica deschisă; el trebuie să împărtășească celorlalți orice informație, cu excepția celor pe care trebuie să le tăinuiască în virtutea datoriei sale… Un bun diplomat nu-și va întemeia niciodată succesul misiunii pe reacredință sau pe făgăduieli imposibil de ținut. Părerea că un diplomat lucid trebuie să fie un maestru al înșelăciunii este fundamental eronată, deși larg răspândită.
În fapt, înșelăciunea constituie criteriul de apreciere a obtuzității celui care o folosește; ea exprimă lipsa de inteligență și neputința lui de a-și atinge scopul prin mijloace cinstite și raționale. Onestitatea constituie aici, ca și pretutindeni, cea mai bună politică. Minciuna lasă întodeauna în urmă dâre de venin, și un succes diplomatic, oricât de strălucit, dobândit prin subterfugii stă pe o temelie nesigură deoarece stârnește la cei invinși iritare, dorință de răzbunare și ură, izvoare permanente de adversitate. Utilizarea în diplomație a înșelăciunii e limitată de însăși natura acestui mijloc, fiindcă nici un blestem nu apasă mai greu decât minciuna dezvăluită. Abstracție făcând de faptul că o minciună e nedemnă de un mare ambasador, practic ea aduce mai mult pagubă decât folos, căci dacă poate asigura astăzi o izbândă, creează totodată o atmosferă de suspiciune, care mâine împiedică orice nou succes. Prin urmare, diplomatul trebuie să fie un om al probității și al adevărului, altminteri nu va reuși să inspire încredere”.
J. Serres, scriind în secolul al XX-lea, nuanțează această problemă: – „Nu înseamnă că ambasadorul este obligat să spună în orice moment tot adevărul. Există negocieri în care relevarea prematură poate să impiedice un sfârșit fericit. El are totdeauna dreptul, dacă i se pune o problemă insidioasă, de a refuza să răspundă. Depinde de priceperea sa să abată cursul unei întrevederi dacă vede că ea se orientează spre un subiect delicat. Ceea ce îi este lui interzis, este să mintă. Se poate întâmpla ca guvernul său să-i dea un asemenea ordin (să mintă). Foarte rar ca acest fapt să nu fie descoperit. Dacă ambasadorul care nu a spus adevărul se desconsideră, în mod sigur, la fel se întâmplă și cu guvernul, care prins asupra greșelii, nu a avut curajul și demnitatea de a-și asuma deplina responsabilitate a actelor sale. Mai ales, că nu este ca în timp de război, când interesul național sau al aliaților este în joc și când declarațiile false constituie o practică curentă. Dar atunci acestea sunt mijloace de război și scepticismul este regula”.
Concluzia unei analize privind succesul și eșecul în diplomație este că un diplomat bun trebuie să răspundă la patru cerințe fundamentale.
Mai întâi, el trebuie să înțeleagă perfect și corect situația în care își desfășoară activitatea, pentru a putea aprecia în orice moment raportul dintre obiectivele sale și punctele de vedere ale altor forțe implicate.
Apoi, trebuie să facă o evaluare cât mai exactă a capacității sale de acțiune. Nu trebuie să aibă inițiative fără acoperire, dar nici să se mulțumească cu realizarea la parametri minimi a obiectivelor urmărite.
În al treilea rând, trebuie să manifeste o mare flexibilitate, să fie pregătit pentru schimbări neașteptate, să aibă variante de rezervă, să aplice cu finețe și pricepere metodologia în negocieri. Este necesar să facă deosebirea pe cât mai mult posibil, între pincipiile abstracte și interesele concrete, rămânând ferm pentru acestea din urmă și flexibil în privința primelor.
În al patrulea rând, un bun diplomat acceptă compromisul doar în limitele pe care și le-a propus de la început, știind foarte clar care sunt problemele negociabile și care nu. El trebuie să fie capabil să ierarhizeze prioritățile, pentru a putea renunța la un moment al negocierii, la o prioritate de mai mică importanță pentru o alta majoră. Aceasta deoarece criteriul unei bune negocieri diplomatice stă mai puțin în ceea ce s-a renunțat și mai mult în cât s-a câștigat.
Totodată, în numeroase situații, un ambasador trebuie să-și coordoneze acțiunile cu cele ale altor ambasadori din aceeași capitală, care au primit instrucțiuni asemănătoare de la guvernele lor, de obicei ale unor țări aliate sau prietene; în unele probleme coordonarea se poate realiza și cu trimiși din țări cu care legăturile sunt nesemnificative.
De asemenea, un diplomat trebuie să cultive în afara raporturilor oficiale cu guvernul, relații cu diverse personalități din administrație, cultură, partidele politice, mass-media.
Pentru Hugh S. Gibson, -„Diplomația nu este un lucru ce poate fi stăpănit pe de-a-ntregul de orice sistem de educație și profesionalismul poate fi asigurat numai după o experiență îndelungată”.
„Ceremonialul diplomatic poate fi definit ca un ansamblu al formelor de curtoazie folosite în raporturile dintre state. Protocolul reprezintă totalitatea regulilor după care se conduce ceremonialul.
În doctrina diplomatică se constată două tendințe în ceea ce privește importanța ceremonialului și protocolului; pe de o parte se recunoaște necesitatea respectării curtoaziei si normelor protocolare, pe de altă parte se consideră că ele generează un formalism care împovărează activitatea diplomatică. Permanenta lor actualitate este, însă, demonstrată de faptul ca ele sunt în continuare respectate, deși în unele privințe au fost simplificate. Unul din cele mai importante argumente este că ceremonialul și protocolul contribuie la înfăptuirea egalității în drepturi a tuturor națiunilor”.
Unul dintre obiectivele Protocolului este de a determina ordinea ierarhică după care trebuie dispuse autoritățile unui stat, ale unui organism sau ale oricărui corp organizat sau grup social.
Respectul prezentărilor și a formelor este esențial în recepțiile oficiale și private. Orice greșeală protocolară tulbură armonia unei reuniuni. Regulile curtoaziei intervin mai ales în denumirile și titlurile date invitaților și în plasarea notabilităților printre personajele oficiale.
2.2. Rolul diplomației
În toate formele de organizare ale omenirii, diplomația a existat și va continua să fie una dintre cele mai importante discipline de promovare și realizare a politicii externe a statelor. Marile puteri ale lumii, toți marii șefi de stat au recurs la serviciile diplomației și ale diplomaților pentru atingerea scopurilor în cunoașterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaților sau dușmanilor precum și în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul apărării intereselor proprii cu o eficiența sporită în mediul continental și mondial.
Diplomația definită ca știință și artă, ca o profesiune distinctǎ, de o complexitate deosebită, implicând mânuirea cu inteligență a celor mai multe concepte elaborate de științele sociale și, îndeosebi, de știința dreptului și relațiilor internaționale.
Nicolae Titulescu apreciază ca diplomația sintetizează mai multe științe, prin care arta diplomaților le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajați.
Caracterul complex al acestei profesiuni rezultă din mandatul încredințat negociatorilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Diplomaților li s-a incredințat misiunea să negocieze tratate de pace sau de alianță, înțelegeri în probleme de însemnatate majoră pentru statele respective, conventii mutilaterale, in care interesele statelor trebuia sa fie cât mai bine reflectate.
Negocierea este omniprezentă în existența socială, manifestându-se în relațiile dintre state, în viața organizațiilor și a companiilor, dar și în viața personală a indivizilor. În special în ultimele trei decenii, cercetătorii au devenit extrem de preocupați de acest subiect, abordându-l din diverse puncte de vedere ca urmare a complexității și diversității sale.
Seriozitatea cu care trebuie privită negocierea ca proces și dobândirea abilităților de a corespunde ca individ cerințelor sale, își găsesc expresia în aprecierea lui W. Zartman, unul dintre cei mai de seamă specialiști în domeniu, care consideră că “epoca noastră este cea a negocierilor”. În același timp, alți autori remarcă faptul că negocierea a existat din totdeauna fiind la fel de veche ca și omenirea, și constituind “articulația unei enorme varietăți de activități”, trezind mirarea că un asemenea subiect nu a fost abordat de cercetători cu mult înainte.
Fenomen complex, negocierea a făcut posibilă existența a numeroase interpretări și moduri de a o defini. Cele mai simple o definesc ca “o serie de întrevederi, demersuri întreprinse pentru a se ajunge la un acord, pentru a se încheia o tranzacție”; altele, mai complexe, ca aceea a lui consideră negocierea -,,o decizie colectivă (cel puțin bilaterală) bazată pe interacțiune, orientată spre un rezultat, implicând o deplasare spre celălalt, îndreptată spre complementaritate sau transformarea valorilor și centrată spre găsirea unei formule rezultată din interdependență”. Deci procesele centrale în această situație privesc transmiterea (controlată) a informațiilor, crearea unei noi realități, transformarea valorilor fixe în valori variabile și utilizarea autorității.
Deși orice negociere se manifestă prin comunicare interpersonală, există mai multe forme de negociere, generală, comercială, socială, internațională etc., fiecare fiind determinată de apartenența la un anumit domeniu profesional fapt ce îi acorda o anumită specificitate.
Negocierile de afaceri acoperă un domeniu larg, vizând ansamblul demersurilor întreprinse în vederea încheierii imediate sau în perspectivă a unei tranzacții ce va crea o legătură de interese între cele două părți. Din punct de vedere al structurii, aceasta poate fi redusă la trei elemente fundamentale: actorii/partenerii (vânzator-cumpărator), elementele divergente (obiectivele, informația, metodele, statutul, valorile) în ciuda unui interes parțial comun și voința manifestată în căutarea și realizarea unui acord. În același timp, în negocierea de afaceri se vor regăsi și toate celelalte elemente fundamentale specifice negocierii în general, precum raportul de forțe, miza dar și comportamentul negociatorilor în funcție de abordarea dilemei sau stilul acestora modelat parțial de însăși derularea procesului, iar la rândul său modelând procesul. De asemenea, negocierile de afaceri pot avea loc între parteneri interni sau la nivel internațional, căpătând în al doilea caz trăsături suplimentare specifice.
Întrucât negocierile de afaceri se pot desfășura atât între conaționali dar și între parteneri aparținând unor națiuni diferite, este interesant de descoperit principalele diferențe existente între cele două posibilități, diferențe ce vor afecta comunicarea dintre parteneri prin contextul diferit pe care îl oferă și care au în vedere în special transculturalitatea.
Literatura de specialitate admite șase diferențe între cele două tipuri de negociere, dintre care trei nu sunt în mod efectiv discriminante. În acest sens se menționează rolul distanței, cu toate repercusiunile exercitate asupra aspectelor logistice; complexitatea (între mai mulți parteneri grupați în echipe ce lucrează simultan și cu mai multe obiective); durată (eșalonarea discuțiilor pe perioade variabile). Celelalte trei diferențe sunt într-adevăr foarte importante și pot marca pozitiv sau negativ comunicarea între parteneri.
În timp ce în cazul unei negocieri între conaționali este caracteristică o identitate comun, în negocierile internaționale există disimilarități uneori șocante ce îl pot conduce pe negociator la comiterea de erori. Pentru evitarea acestora, negociatorul trebuie să se orienteze spre cultura străină, să se transpună în persoana interlocutorului aparținând celeilalte culturi, realizând o stare de empatie. În acest sens, unica modalitate de reușită o constituie asimilarea de cunoștințe asupra acelei culturi, descoperirea și evaluarea diferențelor culturale; el trebuie să fie nu numai tolerant, dar să facă efortul de a înțelege ceea ce este diferit. "Trebuie să cunoaștem anumite lucruri din istoria lor, din personalitatea lor, din speranțele și aspirațiile lor. Grație acestei maniere de înțelegere a raporturilor cu partenerii străini și adaptându-ne stilul de comunicare ca și structura negocierii, la ceea ce partenerul nostrum dorește – dincolo de curtoazia superficială – vom fi în măsură să neutralizăm fermenții de neîncredere și ostilitate și de a capta atenția și interesul celui cu care tratăm".
Națiunile lumii au cunoscut momente de confruntare și colaborare, de bătălii militare și relații pașnice, de unitate și dezbinare. Rolul avut de diplomație și diplomații în aceste evoluții a fost acela de a tatona terenul pentru încheierea armistițiilor și pentru încetarea ostilităților; pentru încheierea păcii și convenirea condițiilor menținerii și consolidării unor relații pașnice, după semnarea tratatelor de pace.
Printre aspectele politice care au suscindat interesul față de această zonă se numără și rolul jucat de diplomație în planul politicii externe. Se poate porni de la o sumă de concepte și principii ferme ale politici interne și externe constând în preluarea inițiativelor și angajarea totală în abordarea intereselor externe precum și efortul jucat fără ezitare pe arena politică a lumii cu scopul de exprima interesele statului. Delimitarea acestei trasături poate fi facută după zonele de interes prin îndepărtarea axelelor disputelor zonale, conformarea față de prevederile legale internaționale, nerecurgerea la forță în reglementarea conflictelor, contribuția exprimată pentru înlăturarea divergențelor pe plan zonal și internațional.
În baza acestor concepte s-a format treptat nuanțe specifice ale desfășurării și derulării actelor diplomatice, existența sa fiind ca o garanție de natură socială de exprimare la nivel internațional al formelor și intereselor entitaților statale.
Amatorismul și improvizația în sistemul diplomatic implică riscuri imense și pot avea consecințe de o gravitate deosebita.
Denumirea în funcții diplomatice a unor oameni a căror pregatire nu are nimic comun cu problematica existentă în relațiile internaționale și nici o bună instruire va fi pus în situația să semneze acte prin care angajează statul, ale căror consecințe nu vor fi în masură să le inteleagă. Harta politică a lumii este o dimensiune dinamică în care s-au schimbat și se vor produce schimbări în multe privințe prin încheierea și desfacerea alianțelor, prin întocmirea și semnarea de noi acorduri și tratate, prin noi înțelegeri și noi forme de cooperare instituite, care nu de puține ori au fost încălcate sau modificate.
Prin respectarea fermă a regulilor și principiilor stabilității diplomația și actul diplomatic sunt coloana fundamentală pe care s-a sprijinit politica externă.
Charles Maurice de Talley Perigort (1754-1838), unul dintre cei mai diplomați ai Franței și ai lumii, a jucat un rol important în conturarea și adoptarea hotărârilor Congresului de la Viena (1814-1815). Congresul de la Viena delimita crearea unor forme stabile și a unor reguli ce caracteriză diplomația cu privire la autonomia, caracterul și relațiile specifice ale clasei alcătuitoare descriind-o în două ipostaze deschisă și secretă. Diplomații au un rol activ în convorbirile diplomatice în cursul cărora sunt dezvoltate importante resuse ca potențial subiect în sugerarea soluțiilor, mod de conveniență al partenerilor și implicit al convergenței intereselor reprezentate.
Un accent deosebit se pune pe imunitatea diplomaților și protecția acestora factor ce crează un mediu de desfășurare cu caracter special deoarece ei îndeplinesc misiuni de maxim interes pentru statul cel reprezintă.
Deplina protecție și inviolabilitatea diplomațiilor servește încrederii reciproce și bunei conviețuiri a popoarelor.
Rolul diplomației pe aria politică este o adaptare continuă la climatul și dezvoltarea societații umane. În zilele noastre interesul dominant îl constituie problematica economică ca formă evolutivă a confruntăriilor militare. Evoluția relațiilor comerciale în convenirea celor mai avantajoase tranzacții se arată ca o noua cale în crearea de noi monopoluri sau imperii ce pot schimba sau înclina axa lumii în favoarea lor.
CAPITOLUL III
COMUNICAREA DIPLOMATICĂ
3.1. Cadru general
Diplomația a fost încă de la început un proces regulat de comunicare instituțională. Transmiterea mesajelor cu -,,înțelesuri precise sau sugerate, verbale sau nonverbale, luarea unor poziții publice față de unele evenimente, semnarea documentelor internaționale, a tratatelor, susținerea discursurilor, cele mai incisive forme de exprimare a ideilor, reprezintă acțiuni de comunicare diplomatică”.
Pe scurt, procesul se poate descrie prin:
-a spune înseamnă a face;
-a face înseamnă a spune;
Orice gest transmite un mesaj. Încă de la început, în această activitate s-a pus mare accent pe cuvintele meșteșugite. Astăzi, asocierile diplomației cu abilitățile lingvistice ale indivizilor reprezentativi, cei care conduc misiunile, accentul pus pe folosirea unei limbi calibrate și șlefuite care să transceadă culturile naționale, reducerea perturbanțelor și eliminarea obstacolelor în timpul negocierilor reprezintă noile orientări în acest domeniu extrem de inventiv dar și riguros în același timp.
Comunicarea -,,este acțiunea de punere în comun, de transmitere de mesaje, de informare, de construire și de întreținere a relațiilor dintre persoane și comunități”. Eficiența misiunilor diplomatice depinde de libertatea comunicării cu instituțiile statului care le constituie, îndeosebi cu elementele componente ale serviciului public de diplomație. Această comunicare este liberă dacă se află exclusiv sub controlul celor care participă la ea, ca emițători sau ca receptori de mesaje.
În conformitate cu dreptul diplomatic, statului pe teritoriul căruia misiunea diplomatică funcționează îi revine obligația de a privilegia comunicarea oficială a misiunii, permițând omunicarea, protejând-o, fără a o controla.
Comunicarea misiunii diplomatice cu instituțiile statului propriu-zise desfășoară prin transmiterea de mesaje grafice sau verbale pe căile cele mai diverse, în special prin curier diplomatic, cu valiza diplomatică și cu utilizarea cifrului. Curier diplomatic curent este funcționarul care însoțește valiza diplomatică și căruia statul străin îi datorează ocrotire, asigurându-i privilegiul inviolabilității.
Valiza diplomatică este pachetul sau ansamblul de pachete, transportat în și din străinătate, care conține corespondență oficială și obiecte de uz oficial ale serviciului public de diplomație și care nu poate fi deschis și nici reținut de autoritățile statelor străine. În conformitate cu dreptul diplomatic, trebuie ca serviciul public de diplomație să nu permită abuzul referitor la conținutul valizei diplomatice și, totodată, ca autoritățile statelor străine să protejeze valiza diplomatică.
Comunicarea interculturală. Atât ca sintagmă, cât și ca disciplină, comunicarea interculturală este de dată relativ recentă. Firește că în toate epocile au avut loc întâlniri între oameni care aparțineau unor culturi diferite, însă acestea au avut un caracter limitat. Astăzi comunicarea interculturală este un fenomen generalizat, o experiență pe care, într-o anumită măsură, o trăiește oricare om. Întâlnirea cu o cultură străină sau cel puțin cu anumite manifestări ale ei se produce chiar și pentru cel mai puțin dispus să colinde lumea.
Până la constituirea unei discipline sau a unui grup de discipline care să studieze comunicarea interculturală au existat numeroase descrieri ale experienței de a trăi pentru un timp în cadrul unei culturi străine. Există în acest sens o literatură vastă, plină de reflecții profunde și de descrieri tulburătoare ale contactului cu o altă lume. În afara acestor scrieri, care -,,țin mai degrabă de literatură decât de știință, anumite aspecte ale comunicării interculturale au fost tratate, înca din secolul al IXX-lea în cadrul unor discipline precum antropologia, etnologia, filosofia istoriei și istoria culturii”.
,,Tematizarea explicită a comunicării interculturale a fost făcută pentru prima dată de etnologul și semioticianul american T. H. Hall. Conceptul de „intercultural communication” a apărut pentru prima dată în lucrarea sa The Silent Language, publicată în 1959, și a cunoscut o largă răspândire. În analiza culturii pe care o întreprinde, cercetătorul american pleacă de la un model semiotic”.
În concepția sa, partenerii de dialog folosesc nu doar limbajul, ci și o serie de expresii nonverbale, precum tonul, mimica, gesturile. În fiecare cultură, negația, afirmația, permisiunea, interdicția, uimirea, etc. sunt însoțite de gesturi, de expresii faciale și tonuri specifice. În cazul în care acestea nu sunt corect interpretate, comunicarea este ratată. De aceea -„una dintre problemele-cheie ale comunicării interculturale o reprezintă comunicarea eronată sau chiar neînțelegerile”. Odată creată și pusă în circulație, – „intercultura devine un termen inflaționist, sau ține deja de o anumită modă”.
În sintagma comunicare interculturală el desemnează, în opinia majorității specialiștilor, apartenența protagoniștilor unui proces de comunicare la culturi diferite. – „Interculturale sunt toate acele raporturi în care participanții nu se raportează exclusiv la propriile lor coduri, convenții, puncte de vedere și forme de comportament, ci în care vor fi descoperite alte coduri, convenții, puncte de vedere și forme de comportament. În plus, acestea sunt trăite și/sau definite ca străine”.
Pe lângă comunicare interculturală se utilizează în literatura de specialitate și conceptul de comunicare internațională. Ele nu trebuie însă confundate. „Într-un caz se întâlnesc indivizi aparținând diferitelor culturi, în celălalt, oameni aparținând diverselor națiuni. Dacă națiunea și cultura s-ar suprapune, atunci n-ar exista nici o dificultate conceptuală. Dar acest acord nu apare în nici un caz totdeauna și pretutindeni”.
Sunt cunoscute, precizează, Gerhard Maletzke, situații în care oameni care aparțin aceleiași culturi sunt despărțiți de frontiere naționale, precum curzii. Pe de altă parte, conviețuiesc în același stat populații care aparțin unor culturi diferite. Există astăzi mai multe discipline care au ca obiect de studiu străinul, celălalt, alteritatea: etnologia, antropologia culturală cu diversele ei ramuri, etnopsihanaliza, barbarologia, xenologia, etc. Comunicarea interculturală nu înlocuiește nici una dintre aceste discipline, ci reprezintă o completare firească a lor. Ea a intrat mai întâi în atenția lingviștilor, oarecum sub forma unei interogații provocatoare: cât de bine trebuie să-ți însușești o limbă străină ca sa nu-ți mai fie străină? ,,În urma cercetărilor întreprinse în Europa în această direcție, începând cu anii ’80 ai secolului trecut, au luat naștere o serie de discipline sau ramuri noi ale unor discipline precum: germanistica interculturală, romanistica interculturală, psihologia interculturală, istoria interculturală a științei, pedagogia interculturală, filosofia interculturală”.
Din – ,,cercetările care cad în sfera comunicării interculturale nu putea lipsi religia care a reprezentat și reprezintă încă un element important al construcției identitare. Revistele de specialitate n-au întârziat să-și facă apariția, primele fiind International Journal of Intercultural Communication și TheInternational and Intercultural Communication”.
Ca expresie, comunicarea interculturală este utilizată astăzi cu multiple semnificații. Există, de pildă, dispute între specialiști dacă învățarea organizată a unei limbi străine, -,,simpla receptare prin intermediul mass-media sau turismul intră în categoria comunicării interculturale”.
Oricât de diferite ar fi definițiile date conceptului de comunicarea interculturală, două elemente sunt subliniate de majoritatea cercetătorilor: în primul rând, este vorba de -,,un proces de comunicare care se desfasoară între persoane conștiente de diferențele lor culturale” și, în al doilea rând, comunicarea este una interpersonală , directă, nemijlocită. „Dacă există o situație de comunicare interpersonală între membri ai diferitelor grupări culturale, atunci această interacțiune poate fi desemnată drept Comunicarea interculturală ”.
Această definiție se întâlnește cel mai des în literatura de specialitate -„Comunicarea dintre… două persoane din două grupuri evident diferite este desemnată drept comunicarea interculturală”.
Unii autori -„accentueză faptul că nu contactul dintre națiuni sau culturi constituie obiectul de studiu al comunicării interculturale, ci contactul dintre persoane”. De aceea, -,,comunicarea poate fi caracterizată ca interculturală dacă este atât auditivă cât și vizuală”, precizează un autor german.
Un alt cercetător definește comunicarea interculturală drept comunicare între reprezentanții a două culturi diferite și o distinge de comunicarea internațională: -„Comunicarea interculturală poate avea loc, în principiu, și în cadrul unei națiuni, și anume între reprezentanții diferitelor etnii, așa cum comunicarea internațională poate avea loc și în cadrul aceluiași spațiu cultural”.
A defini comunicarea interculturală doar ca un raport Face-to-Face, înseamnă a conferi acestui concept o semnificație prea restrânsă. În sfera sa, afirmă cei care optează pentru o semnificație mai largă, intră nu numai dimensiunea comunicativă a relațiilor interpersonale, ci și – „comunicarea interculturală mediatizată în diferitele ei forme, căreia i se acordă o importanță sporită în toate domeniile: aceasta înseamnă forme de reprezentare mediatică a comunicării interculturale în film, televiziune, radio, internet și alte mijloace de comunicare în masă”.
Ca disciplină, comunicarea interculturală se încadrează în rândul științelor culturii, alături de antropologia culturală, etnologie, etnlingvistica, etnopsihanaliza.
Comunicarea nonverbală. Tăcerea, ca element paralingvistic, face parte din elementele comunicării nonverbale. Există culturi în care se vorbește mult, altele în care oamenii sunt mai cumpătați la vorbă, cum se spune, mai tăcuți. Dar tăcerea, cum s-a observat, are semnificații diferite de la cultură la cultură.
Dacă acestea nu sunt cunoscute se pot naște situații delicate în procesul de comunicare interculturală. În acest sens, iată relatarea unei experiențe, ce se poate încadra în categoria șocurilor culturale, pe care a trăit-o un japonez atunci când a călătorit în U.S.A.: – „Când am ajuns, în 1950, în U.S.A., am fost extraordinar de surprins, chiar încurcat, de faptul că americanii trebuie să vorbească mereu și pretutindeni, chiar și în timpul mesei. Nu mi-am putut stăpâni impresia că americanii aveau oroare de tăcere, în vreme ce japonezii pot sta foarte bine împreună fără să spună un cuvânt”.
Nici occidentalii nu se simt mai în largul lor atunci când sunt obligați să respecte standardele culturale nipone. – „De pildă, vizitatorilor germani ai Japoniei le vine la început foarte greu să se aplece, deoarece pentru ei plecăciunea are ceva de-a face cu servilismul”.
Având în vedere dificultatea sau de cele mai multe ori imposibilitatea de a înțelege limba celuilalt, recursul la limbajul gesturilor și la alte forme de comunicare nonverbală este frecvent în cazul întâlnirilor interculturale. Pe de altă parte, chiar dacă utilizează aceeași limbă, – ,,discursul este întotdeauna însoțit de o anumită mimică, de un anumit ton, de elemente a căror semnificație diferă de la cultură la cultură, uneori atât de mult încât gestul care undeva semnifică -nu-, altundeva semnifică -da.”.
Încă nu s-a ajuns la o sistematizare unanim acceptată a formelor de comunicare nonverbală, cea mai des invocată în literatura de specialitate fiind cea întocmită de M.Argyle: -,,limbajul corpului, proxemica, unghiul de orientare (în care se stă față de o altă persoană), aspectul exterior al unei persoane (inclusiv vestimentația și bijuteriile), postura, mișcările capului, mimica, contactele vizuale, elementele paralingvistice”. „Formele de manifestare ale comunicării nonverbale sunt într-o mare măsură modelate cultural. Una și aceeași formă poate semnifica în diferite culturi altceva, uneori chiar ceva opus, ceea ce este, neîndoielnic, o sursă de grave neînțelegeri în comunicarea interculturală”.
Hall distinge între -,,culturi contextuale și culturi necontextuale”. Orice proces de comunicare se desfășoară într-un anumit context și reușita ei depinde mai mult sau mai puțin de acesta. În culturile contextuale, precum cele din -,,spațiul latin din Europa și din America, Japonia sau țările arabe, comunicarea are o importantă componentă implicită”.
În aceste spații culturale formele comunicării nonverbale joacă un rol foarte important. În culturile necontextuale, precum Elveția, Germania, țările nordice, U.S.A, dimpotrivă, „comunicarea este explicită, univocă, lineară, puternic orientată spre conținut și bazată într-o mică măsură pe comunicarea nonverbală”. Alți autori operează cu următoarele disticții:
– culturi în care canalele nonverbale de comunicare sunt mai puțin utilizate și în care presupozițiile tacite joacă un rol minor;
– culturi în care canalele nonverbale de comunicare sunt intens folosite;
– culturi în care presupozițiile tacite sunt folosite în mod special.
Există o bogată bibliografie consacrată limajului trupului și celorlalte forme de comunicare nonverbală. Aici ne rezumăm doar la câteva concluzii la care au ajuns cercetările din domeniul interculturalității cu pivire la contactele vizuale. Felul în care privim și mai ales felul în care este abordat vizual partenerul de dialog este modelat cultural. Într-un mod foarte general, cercetătorii disting -,,între societăți ale privitului –minimal- și societăți ale privitului -maximal”.
Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Exceptând persoanele care au exersat îndelung arta ascunderii, pe care greu le poți citi, nu trebuie să fii expert ca să-ți dai seama din priviri ce se ascunde în sufletul unui om. O privire poate fi prietenoasă sau ostilă, interesată sau dezinteresată, ironică sau serioasă. Toate acestea pot fi însă observate doar în cazul în care standardele culturale permit o privire directă. „În cultura occidentală contactul vizual direct trece drept foarte important. Atunci când o persoană nu-și privește partenerul său de dialog trece drept nesinceră. Se spune: nu trebuie să te încrezi în omul care nu te privește.
În anumite culturi asiatice, dimpotrivă, respectul îți interzice adesea să-l privești pe celălalt în mod direct. Femeilor asiatice nu le este de regulă permis să-i privească pe ceilalți oameni – bărbați și femei – în ochi. Singura excepție o reprezintă soțul”.
Din punct de vedere comunicativ, relevante sunt „frecvența, durata și intensitatea contactelor vizuale”.
Importanța acordată de anumiți cercetători comunicării nonverbale este exagerată. Se afirmă că 70% sau chiar mai mult din mesajele cuprinse în fluxul comunicării sunt nonverbale. Un asemenea enunț este un formidabil impuls dat unei producții de carte pseudoștiințifică, însă vandabilă.
Comunicarea paraverbală. Într-o încercare de definire a termenilor de ceremonial, protocol, etichetă și curtoazie utilizați până acum, termeni care, în vorbirea curentă, pot fi confundați, vom arăta următoarele:
• ceremonialul este cel care indică succesiunea actelor unei solemnități civile, militare sau religioase și determină formele exterioare, creează cadrul și atmosfera în care urmează să se desfășoare acestea, și arată ceea ce trebuie să facă cel sau cei care prezidează sau conduc o ceremonie.
• protocolul, așa cum am menționat deja, -,,denumit în mod sugestiv de către Charles de Gaulle drept -expresia ordinii în Republică- este cel ce stabilește ansamblul regulilor, al normelor în materie de ceremonial, pentru manifestările oficiale, indicând, totodată, uzanțele ce trebuie respectate și în relațiile interpersonale în viața socială. Pentru importanța prevederilor sale referitoare la raporturile externe, el este considerat și codul politeții internaționale”.
Un specialist irlandez în materie, sintetizând aprecierile sale asupra protocolului,scrie: -„Protocolul este crema diplomației și cimentul stabilității internaționale. Nu trebuie neglijată niciodată importanța sa în relațiile între națiuni. Dar și în treburile interne, deasemenea, protocolul indică normele de comportare în viața publică, precum și ordinea ierarhică a celor care participă la aceasta”.
• eticheta reunește regulile convenționale de comportare politicoasă în viața de toate zilele, în societate și în contexul vieții publice. Întrucât se pun, deseori, întrebări în legătura cu originea acestui termen, vom aminti aici opinia specialistului canadian în probleme de protocol, L. Dussault, conform căreia acest termen a apărut pe la începutul secolului al XV-lea, când activitățile desfășurate la curțile suveranilor vremii erau anunțate, în scris, pe niște foi denumite etichete, informându-se astfel asupra a ceea ce se petrecea la curte.
La cele de mai sus, vom adăuga că, pe parcurs, eticheta a căpătat sensul unui pachet de norme riguroase de comportare la curte, cu menirea să reamintească -„demnitatea autorității, atât celui care o exercită, cât și celui care i se supune”, menire ce s-a menținut la curțile monarhice.
• la acestea este de adăugat curtoazia, a cărei definiție, larg răspândită, este cea de -„atitudine de politețe rafinată, amestecată cu eleganță și generozitate”, iar în cazul curtoaziei internaționale –„ansamblu de reguli care, fără a fi obligatorii din punct devedere juridic, concură la menținerea de bune relații între state”.
Normele de protocol, cele de ceremonial, etichetă și curtoazie au evoluat constant, în raport cu transformările sociale și politice ce au avut loc, de-a lungul timpului, în fiecare țară; ceea ce, cu secole în urmă sau chiar acum câteva decenii, era o formă de exprimare verbală sau un gest protocolar firesc, astăzi poate părea desuet și, probabil, așa se vor petrece lucrurile și în viitor. Însă a-ți închipui că, în zilele noastre, s-ar putea ignora protocolul, ceremonialul, eticheta, curtoazia, pe considerentul că în noua societate democratică în care trăim nu au ce căuta reglementări restrictive cum sunt cele cerute de protocol, ar fi o mare eroare.
Din cele mai vechi timpuri, viața în societate a impus reguli de comportare între membrii comunității, între aceștia și instituțiile statului respectiv, precum și între statul în cauză și alte state, reguli care, codificate de-a lungul timpului, s-au constituit în norme protocolare ce s-au dovedit indispensabile bunului mers al comunicării interumane și al raporturilor interstatale, întrucât protocolul consolidează statul, instituțiile sale, impune respect față de simbolurile naționale și determină funcționarea eficientă a aparatului de stat.
În raporturile cu alte state, protocolul adică rigoarea, sobrietatea sau fastul, ordinea și precăderea, promovează, consolidează și dă viață principiului respectării celorlalți, principiu care constituie în fapt condiția de bază între cei ce colaborează și își propun scopuri, idealuri comune, pentru a căror traducere în viață militează. În conformitate cu teoria comunicării, protocolul cuprinde atitudini, gesturi și semne care transmit interlocutorului, prin ele însele, un anume conținut, un anume mesaj. Atât în trecut, cât și în prezent, a fost și este necesar să existe reglementări clare în ce privește desfășurarea relațiilor între state, o ierarhie stabilită între instituții și în cadrul acestora, prevederi precise asupra ceremonialului diferitelor manifestări oficiale interstatale și naționale, asupra ordinii de precădere între personalități publice, a rolului și locului fiecăruia pe scena vieții sociale.
Astăzi, ca și altă dată, este important să se cunoască cât mai bine cum se organizează și cum trebuie să se desfășoare o reuniune cu participare internațională, națională sau locală; cum trebuie să se facă primirea unui oaspete oficial sau a unui partener de afaceri; cum să se pregătească un dineu, o recepție sau o vizită în străinătate; care trebuie să fie ținuta pentru diferite împrejurări; cum se procedează când trebuie să se facă prezentări cu ocazia participării la acțiuni protocolare sau cu alte prilejuri; care sunt formulele de adresare corectă către o personalitate civilă sau religioasă; cum se redactează diferite comunicări scrise; cum se prezintă felicitări, condoleanțe; cum trebuie să ne comportăm în diferite împrejurări ale vieții sociale și ale relațiilor interpersonale. Atenția față de cunoașterea și aplicarea întocmai a normelor ce pot asigura buna desfășurare a tuturor acestor activitățiși a acțiunilor specifice, în zilele noastre, raporturilor între state, instituțiiși persoane nu trebuie înțeleasă ca expresie a unui formalism, ci a respectului, a considerației pe care le datorăm altor popoare, organismelor de stat, semenilor noștri; tocmai acestea sunt cerințele protocolului contemporan, prin ele urmărindu-se buna conviețuire generală.
Tot protocolul indică să se țină seama de uzanțele proprii țărilor sau localităților ce urmează a fi vizitate, de tradițiile ce le respectăun interlocutor străin, pentru a evita greșeli care pot afecta grav, prin necunoaștere, buna desfășurare a unor acțiuni oficiale sau a unor contacte de afaceri. Respectarea întocmai a regulilor protocolare este oricând o condiție pentru reușita manifestărilor oficiale sau a celor private și lumea trebuie să fie conștientă de aceasta, indiferent de regimul politic al țării în care se desfășoara respectivele manifestări. Prima instituționalizare modernă a protocolului în România are loc în anii de domnie ai lui Carol I. Misiunea i-a revenit generalului Theodor Văcărescu, în calitatea sa de mareșal al Curții Domnești și, ulterior, al Casei Regale, documentul elaborat de acesta, intitulat Cere-monialul Curții Domnești, văzând lumina tiparului, în limba română, în anul 1876.
În raportul de prezentare, către suveran, a proiectului întocmit, Th. Văcărescu arată că propune statornicirea de norme pentru activitățile protocolare, ce au loc frecvent la curte, urmând ca, pentru cazurile ce se prezintă mai rar, ceremonialul să varieze și ordinele speciale ale suveranului să determine chipul cum să se urmeze. În sprijinul ideii că o instituționalizare a normelor de protocol este necesară, el menționează că a studiat uzanțele în materie ale unor țări monarhice cu vechi tradiții, ca: Anglia și Franța, precum și pe cele din Belgia, Italia, Portugalia, Olanda, Suedia, Danemarca, și a constatat că „toate monarhiile constituționale din zilele noastre posedă reglementări și dispoziții legale care determină ordinea și precăderea ierarhică a autorităților statului, onorurile ce li se cuvin în ceremoniile publice, precum și eticheta ce se observă în reședința Suveranului, înconjurând Coroana de respect și de strălucire”.
În continuare, Th. Văcărescu subliniază că la noi ceremonialul nu este ceva nou și necunoscut, că, de când există, Moldova și Țara Românească „au avut reguli și obiceiuri fixe pentru solemnitățile publice, pentru serbările laice și bisericești, în care figurau Domnul și curtea, cu oștenii și demnitarii statului”, chiar dacă nu sunt numeroase probe și documente scrise. El amintește ca exemplu și argument în sprijinul afirmațiilor sale descrierea minuțioasă de către Dimitrie Cantemir, a solemnităților oficiale din epoca sa, a diferitelor demnități boierești, instituirea funcției de logofăt de obiceiuri. Aceeași preocupare pentru relevarea temeiurilor autohtone ale reglementărilor propuse o găsim și în încheierea raportului său, în care spune că vrea să reînsuflețească cele mai bune tradiții de ceremonial și să statornicească practicile de protocol general acceptate.
După câțiva ani de aplicare, timp în care autorul și-a îmbogățit cunoștințele în materie studiind practicile diferitelor curți europene prietene și având în vedere proclamarea României ca regat, generalul Th. Văcărescu modifică și completează lucrarea sa, noua ediție a acesteia, apărută în 1882, fiind intitulată Ceremonialul Curții Regale a României.
În preambulul noului Ceremonial, sunt reluate unele idei din raportul de prezentare a primei ediții a acestuia adresat suveranului, arătându-se că lucrarea se compune din reguli și forme stabilite prin tradiție și obiceiuri sau prin ordine speciale ale M.S. Regelui, că „cele două părți esențiale și distincte ale Ceremonialului Curții sunt reguli care se observă în privința reprezentanților străini și membrilor corpului diplomatic acreditați pe lângă M.S. Regele și acelea care se urmează în privința corpurilor constituite și autorităților statului care vin în raporturi cu curtea sau sunt chemate și se prezintă la Majestățile Lor”.
În cele 173 de pagini, cât însumează documentul elaborat de Th.Văcărescu, sunt abordate, practic, toate aspectele activității de protocol care privesc nu numai Curtea Regală, dar și alte instituții ale țării.
Astfel, tratându-se problema ordinii de precădere în stat, se arată că, respectându-se tradiția, înalții ierarhi ai bisericii au întâietate față de autoritățile civile, iar în ce privește acestea din urmă, primul este președintele Senatului, urmat de președinții Camerei Deputaților Guvernului, Curții de Casație și Curții de Conturi.
Totodată, se precizează că foștii șefi ai guvernului vin în ordinea de precădere înaintea miniștrilor în funcție, iar în cadrul cabinetelor, criteriul este fie vechimea în funcția de ministru, la data acțiunii protocolare, fie data intrării fiecăruia în cabinetul aflat în activitate, precizări în materie făcându-se și la numeroase alte funcții civile și militare.
Sunt descrise, în amănunt, ceremoniile de primire a străinilor și a autorităților autohtone, cu indicarea formulelor ce trebuie utilizate la redactarea informației ce urmează să se publice asupra primirii, uzanțele de pe atunci prevăzând obligativitatea anunțării tuturor primirilor la rege în Monitorul Oficial, apariția în presă fiind la latitudinea conducerilor de ziare.
De asemenea, sunt indicate detaliile de protocol privind organizarea și desfășurarea ședințelor de deschidere a Corpurilor legiuitoare, a inaugurărilor de obiective culturale, economice, sociale, a paradelor militare, a slujbelor religioase de Crăciun, de Paști, de Bobotează cu partici – parea familiei regale, a călătoriilor suveranilor, a sărbătoririi zilelor lor de naștere, a ceremoniilor funerare, a învestirii mitropoliților și episcopilor.
Normele protocolare codificate în sus-menționata lucrare, cu unele adăugiri și modernizări, rămân în vigoare la Curtea Regală a țării noastre și în secolul al XX-lea.
3.2. Rolul
,,Comunicarea este acțiunea de punere în comun, de transmitere de mesaje, de informare, de construire și de întreținere a relațiilor dintre persoane și comunități” . Eficiența misiunilor diplomatice depinde de libertatea comunicării cu instituțiile statului care le constituie, îndeosebi cu elementele componente ale serviciului public de diplomație. Această comunicare este liberă dacă se află exclusiv sub controlul celor care participă la ea, ca emițători sau ca receptori de mesaje.
În conformitate cu dreptul diplomatic, statului pe teritoriul căruia misiunea diplomatică funcționează îi revine obligația de a privilegia comunicarea oficială a misiunii, permițând comunicarea, protejând-o, fără a o controla.
Comunicarea misiunii diplomatice cu instituțiile statului propriu-zise desfășoară prin transmiterea de mesaje grafice sau verbale pe căile cele mai diverse, în special prin curier diplomatic, cu valiza diplomatică și cu utilizarea cifrului. Curier diplomatic curent este funcționarul care însoțește valiza diplomatică și căruia statul străin îi datorează ocrotire, asigurându-i privilegiul inviolabilității.
Valiza diplomatică este pachetul sau ansamblul de pachete, transportat în și din străinătate, care conține corespondență oficială și obiecte de uz oficial ale serviciului public de diplomație și care nu poate fi deschis și nici reținut de autoritățile statelor străine. În conformitate cu dreptul diplomatic, trebuie ca serviciul public de diplomație să nu permită abuzul referitor la conținutul valizei diplomatice și, totodată, ca autoritățile statelor străine să protejeze valiza diplomatică.
În relațiile internaționale, negocierea este instrumentul de reglementare a diferendelor dintre state și de stimulare a conlucrării inter-statale, întrucât negocierea este activitatea prin care se poate ajunge la soluționarea prin înțelegere a problemelor care împiedică relațiile dintre state. Prin negociere, se convin modalitătăți, de acordare a intereselor divergente ale statelor, astfel încât să nu se ajungă la diferend, sau, dacă statele sunt părți ale unui diferend să devină părți ale unei înțelegeri. Dreptul internațional prevede trecerea imediată la negocier în caz de diferend. Ca urmare, în coformitate cu dreptul internațional, negocierea este funcție diplomatică.
Negocierea caracterizează în fiecare detaliu activitatea diplomatică. În structura fiecărei acțiuni diplomatice sunt recognoscibile cererea și oferta, târguiala și simultan, disponibilitatea permanentă de cooperare.
Persoana aflată în misiune diplomatică rezolvă problemele apărute în relațiile dintre statul acreditanr, negociind. Însușirile necesare negociatorului, le au, în general, toți cei care statisfac prin conduită și formație profesională criteriile definitorii ale profesiei de diplomat.
Dialogul diplomatic și negocierea sunt sinonime. Mai mult, diplomația în ansamblu este sinonimă cu negocierea.
Statele, în numele cărora agenții diplomatici își realizează demersurile, sunt emițătoare și receptoare de informații pozitive sau negative, relevante pe plan politico-diplomatic. Aceste demersuri pot fi oficiale sau oficioase, publicabile sau confidențiale, verbale sau scrise, individuale sau colective.
Prin – ,,negociere, ambasada soluționează problemele care împiedică relații bilaterale, extinde aceste realații clarificându-le în deosebi juridic și diversificându-le”.
Agentul diplomatic rezolvă problemele apărute în oricare dintre domeniile relațiilor dintre statul acreditant și statul acreditar, negociind. Dialogul diplomatic și negocierea sunt sinonime. Specifice pentru funcția de negociere a ambasadei, sunt investigarea intereselor celor două state acreditant și acreditar, și identificarea elementelor care pot fi obiect al acordului bilateral.
Misiunea diplomatică vehiculează informațiile: le culege, le analizează, le ordonează, le transmite. Informația diplomatică destinată statului propriu sau statelor străine se referă la statele și societățile străine sau la statul propriu și societatea proprie.
Utilizarea informației false discreditează misiunea diplomatică. Ca purtătoare de informație, misiunea diplomatică depinde de loialitatea față de statul propriu și de păstrarea încrederii pe care i-o acordă străinătatea. Regulile de curtoazie internațională nu le permit diplomaților să facă uz de declarații false, nici din inițiativa lor, nici din ordinul guvernului pe care îl reprezintă.
Trebuie ca misiunea diplomatică să evite pescuitul în apele tulburi iscate de agitatorii vieții sociale și politice.
Utilizarea mijloacelor licite de informare asigură menținerea acestei funcții a misiunii diplomatice pe planul cooperării.
Principala sursă de informare licită a statului acreditant, este chiar ambasada străină, care culege dar și furnizează sistematic informații despre politică, economie, cultură, legislația ambelor state. Ambasadorul și ceilalți agenți diplomatii sunt considerați surse oficiale de informații, cu privire la țara proprie. În postura de furnizor de informații despre statul pe care îl reprezintă, agentul diplomatic servește simultan interesele statului propriu pe care le promovează și le apără.
Agentul diplomatic își – ,,culege informațiile din convorbiri cu oficialitățile și cu politicienii de cele mai diverse orientări, din vizite la instituții, din observarea dezbaterilor parlamentare, a reuniunilor publice în sferele politică, economică, socială, culturală, etc., din întâlnirile colegiale în cadrul corpului diplomatic și din fluxurile de știri furnizate de mass-media” . Acestea ar fi tocmai căile licite de informare diplomatică.
Calitatea distinctivă, a informației raportate sau furnizate de agentul diplomatic, este obiectivitatea. Informația diplomatică nu este menită să producă satisfacție sau insatisfacție ci să ofere temei de evaluare a situației dintr-un domeniu sau altul.
Despre valoarea cuvâtntului de ambasador s-ar putea spune că este cea mai onorabilă caracteristică a profesiei de diplomat. Prin punerea ei în practică, ambasadorul poate dobândi și păstra încrederea guvernului străin din țara de reședință.
În vederea informării, – ,,este tot atât de important pentru ambasador, ca și pentru colaboratorii lui să mențină contactul cu nivelurile cele mai mici precum și cu cele mai înalte ale guvernului și ale societății”. Contactele personale realizate cu fiecare ocazie sunt întotdeauna valorificabile în extinderea relațiilor dintre două guverne. Ambasadorul este răspunzător pentru inițierea și întreținerea acestor contracte.
Din funcția de servire a interesului național, face parte și -,,rolul menționat separat pentru reliefare, al ambasadei, de instrument de observare a evoluției relației bilaterale dintre statul acrediant și acreditar, de investigare a posibilităților de dezvoltare a acestor relații de sesizare a pericolelor de deterioarare a acestora, de aplicare a soluțiilor pentru ameliorarea și dezvoltarea lor” .
,,Agentul diplomatic protejează relația pe care o servește, abordându-i problematica în mod pozitiv, prevenind când este posibil, dificultățile sau crizele. Agentul diplomatic, și în primul rând ambasadorul acreditat în capitala unui stat străin, este obligat, inclusiv prin înscrierea acestei funcții printre prevederile de drept diplomatic și potrivit unor interpretări doctrinare, să contrbuie la evoluția pozitivă a relațiilor bilaterale în domeniul cărora își exercită misiunea, adică la amplificarea lor” .
CAPITOLUL IV
STUDIU DE CAZ – SUMMIT-UL NATO DESFĂȘURAT LA
BUCUREȘTI
4.1. Scurtă prezentare a NATO
,,Organizația Tratatului Nord-Atlantic (NATO) este o alianță formată din 28 de state din Europa și America de Nord care au aderat la Tratatul Nord-Atlantic.
Scopul esențial al NATO este acela de a asigura libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic și cu principiile Cartei Națiunilor Unite. Tratatul Nord-Atlantica fost semnat la data de 4 aprilie 1949. Acesta reprezintă baza legală și contractuală a Alianței și a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al Cartei Națiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă.
Încă de la începuturile sale, Alianța a depus eforturi pentru stabilirea unei ordini juste și durabile de pace în Europa, bazată pe valorile comune ale democrației,drepturilor omului și în conformitate cu litera legii.
Principiul fundamental care stă la baza Alianței este un angajament comun față de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securității acestora.
Solidaritatea și coeziunea din cadrul Alianței sunt principii care statuează implicarea tuturor aliaților în cazul în care unul dintre statele membre se confruntă cu apariția unor amenințări pentru securitatea sa. Fără a priva statele membre de drepturile și obligațiile de a-și asuma responsabilitățile suverane în domeniul apărării, NATO facilitează atingerea obiectivelor de securitate națională în urma unui efort colectiv.
Pe scurt, Alianța este o asociere de state libere, unite în hotărârea lor de a-și menține securitatea prin garanții comune și prin relații stabile cu alte țări.
Structurile create în cadrul NATO permit țărilor membre să-și coordoneze politicile, în scopul îndeplinirii acestor sarcini fundamentale. Ele asigură o permanentă conlucrare și cooperare în domeniul politic, economic, ca și în alte domenii non-militare, precum și formularea de planuri comune de apărare; stabilirea infrastructurii, a echipamentelor și facilităților de bază, necesare operațiunilor forțelor militare; și aranjamentele pentru programe și exerciții comune de instrucție.
La baza acestor activități se află o structură militară și civilă complexă, care implică un personal administrativ bugetar și de planificare, precum și agenții desemnate de către țările membre ale Alianței, în scopul de a coordona lucrul pe domenii de specialitate-de exemplu, sistemul de comunicații necesar în facilitarea consultării politice, comanda și controlul forțelor militare și suportul logistic în susținerea acestora.
Obiective urmărite de NATO: transformarea, sistemul colectiv de apărare, stabilizarea Afganistanului, cooperarea cu alte organizații internaționale și state non-membre, parteneriatul NATO-UE. Abordarea noilor tipuri de amenințări ale prezentului și viitorului”.
4.2. Agenda summit-ului NATO
,,Summit-ul NATO desfășurat la București în data de 2 aprilie 2008 a început cu o cină în format restrâns, la care au participat șefii delegațiilor statelor membre NATO, oferită la Palatul Cotroceni de Președintele Traian Băsescu. Lucrările propriu-zise au început în dimineața zilei de 3 aprilie, atunci când au fost programate să se desfășoare Consiliul Nord-Atlantic și Consiliul Parteneriatului Euro-atlantic. În după-amiaza zilei de 3 aprilie s-a desfășurat Reuniunea în format ISAF. Ultima zi, 4 aprilie, a fost dedicată consiliilor NATO – Ucraina și NATO – Rusia.
La summit au participat aproximativ 3.000 de delegați, printre care 24 de șefi de stat, 26 de premieri și 87 de oficiali cu rang de ministru.
De asemenea, în perioada 1-3 aprilie a avut loc Transatlantic Forum Conferința de la București, organizată de German Marshall Fund în cooperare cu MAE român și cu Chatham House. Conferința de la București a beneficiat de prezența unui număr de 275 de participanți din 34 de țări, dintre care nouă șefi de stat printre care Președintele Traian Băsescu, Hamid Karzai (Afganistan), Mihail Saakașvili (Georgia), Valdis Zatler (Letonia) și Toomas Hendrik Ilves (Estonia). Premierul de atunci, Călin Popescu Tăriceanu a confirmat participarea la Conferință, el urmând să rostească un discurs în dimineața zilei de 2 aprilie”.
Printre oficialii de rang înalt a căror prezență a fost confirmată s-au numărat secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, președintele Comisiei de forțe strategice din Camera Reprezentanților, Ellen Tauscher, ministrul de Externe al Armeniei, Vartan Oskanian, premierul croat Ivo Sanader, premierul Canadei, Stephen Harper, ministrul de Externe al Poloniei, Radoslaw Sikorski, ministrul de Externe al Turciei, Ali Babacan, și Boris Tarasiuk, membru al Radei ucrainene.
,,În cadrul Conferinței de la București, Președintele SUA George W. Bush a rostit un discurs în dimineața zilei de 2 aprilie.
La eveniment au fost așteptați 24 de miniștri și parlamentari, printre care și șeful diplomației de la București, Adrian Cioroianu. Printre participanți s-au numărat și 40 de șefi de institute de cercetare și organizații.
Președintele Traian Băsescu și premierul Călin Popescu Tăriceanu, în calitate de gazde, au avut numeroase întâlniri bilaterale cu șefii de stat și de guvern care au participat la summitul NATO, printre care cu George W. Bush, Angela Merkel și Hamid Karzai.
Întâlnirea Președintelui Traian Băsescu cu George W. Bush a avut loc la vila de protocol de la Neptun. Peste o mie de polițiști au asigurat măsurile de ordine și securitate în județul Constanța în perioada summit-ului NATO, dar și pe timpul întâlnirii dintre președintele Traian Băsescu și președintele SUA”.
,,Întâlnirea liderului de la Casa Albă cu premierul Călin Popescu Tăriceanu a avut loc la Palatul Parlamentului, în ultima zi a summit-ului. Președintele american a fost însoțit, la summit-ul NATO de la București, de secretarul de stat, Condoleezza Rice, și de secretarul Apărării, Robert Gates.
Presedintele Tarian Băsescu și premierul Călin Popescu Tăriceanu au avut de asemenea programate întâlniri bilaterale cu cancelarul german, Angela Merkel, care a fost însoțită la summit-ul NATO de șeful diplomației de la Berlin, Frank-Walter Steinmeier, precum și de Franz Josef Jung, ministrul german al Apărării.
Premierul britanic, Gordon Brown – a fost însoțit de ministrul Apărării, Des Browne, și de șeful Statului Major britanic – a avut întrevederi atât cu premierul Călin Popescu-Tăriceanu, cât și cu președintele Traian Băsescu”.
Președintele afgan, Hamid Karzai, a cărui delegație a fost formată din 45 de persoane, a avut de asemenea programate intalniri bilaterale atât cu premierul, cât și cu președintele României.
Potrivit programului provizoriu, președintele Franței, Nicolas Sarkozy, a avut de asemenea programată o întâlnire cu președintele Traian Băsescu.
,,Principalele puncte pe agenda summit-ului au fost: extinderea, operațiunile NATO aflate în curs, problema parteneriatelor și provocările secolului al XXI-lea.
EXTINDERE. Summit-ul NATO de la București ar fi putut crea ocazia ca trei state balcanice – Croația, Macedonia și Albania – să primească invitația de aderare.
OPERAȚIUNILE NATO. În ceea ce privește desfășurarea operațiilor în curs, România a dorit ca summit-ul de la București să reconfirme unitatea de acțiune a aliaților față de Afganistan, apreciind drept necesar un mesaj de solidaritate sporită din partea întregii comunități internaționale.
PARTENERIATE. Summit-ul NATO de la București ar putea prilejui acordarea Membership Action Plan pentru Georgia și Ucraina. Ministrul de Externe, Adrian Cioroianu, a subliniat în mai multe rânduri susținerea României față de acordarea MAP, apreciind că acest demers este în concordanță cu interesele țării noastre în zonă.
PROVOCĂRILE SECOLULUI AL XXI-LEA. Participanții la summit vor discuta despre provocările cu care se confruntă NATO în secolul al XXI-lea, printre acestea figurând securitatea energetică, cyber defence și apărarea antirachetă. Oficialii români s-au pronunțat în favoarea ajungerii la un acord în ceea ce privește apărarea antirachetă, în sensul creării unui sistem integrat și complementar celui al NATO”.
4.3 Desfasurarea Summit-ului
,,Summit-ul NATO de la București s-a desfășurat în perioada 2-4 aprilie 2008 și a a reprezentat cel mai mare eveniment de politică externă organizat de România, dar și Summit-ul de cele mai mari dimensiuni din istoria NATO.
La Summit au participat 26 de state membre, 23 de state partenere, înalți reprezentanți ai organizațiilor internaționale și ai statelor contributoare la operațiunile NATO în Afganistan, la nivel de președinte (23 de state), prim-ministru (22 de state), ministru al afacerilor externe (7 state), ministru al apărării (Kazahstan) și director politic (Irlanda)”.
,,Summit-ul a fost un eveniment unic nu doar pentru România ci și pentru NATO. A fost cel mai mare Summit al Alianței, atât ca număr de participanți (peste 6500), cât și ca formate. Pentru prima dată în istoria Alianței, pe lângă reuniunile consacrate s-a desfășurat o reuniune în format extins a statelor și organizațiilor participante la operațiunea Alianței în Afganistan, la care au fost prezenți Secretarul General al ONU, Președintele Comisiei Europene, Secretarul General al Consilului UE, directorul Băncii Mondiale, alături de președintele afgan Hamid Karzai și înalți oficiali din statele de contact (Australia, Japonia, Noua Zeelandă, Iordania)”.
La Summit a fost marcată revenirea Maltei în cadrul Parteneriatului pentru Pace.
Președintele în exercițiu al Federației Ruse, Vladimir Putin, a participat la primul Summit al Consiliului NATO-Rusia de la crearea NRC în 2002.
Tot cu această ocazie, șefii de state și de guverne au luat notă/andosat alte 13 documente clasificate, elaborate la nivelul comitetelor specializate ale NATO.
Declarația finală a Summit-ului reitegrează faptul că indivizibilitatea securității statelor Aliate reprezintă unul dintre elementele majore ale existenței NATO. Documentele adoptate la Summit au demonstrat relevanța sporită a NATO pentru provocările actuale ale secolului XXI.
,,În marja Summit-ului au fost organizate și evenimente de diplomație publică, menite să prezinte opiniei publice agenda politică a evenimentului, cum ar fi: Conferința de la București (1-3 aprilie 2008, organizatori: MAE, German Marshall Fund și Chatam House) și Summit-ul Tinerilor Atlantiști (1-4 aprilie, organizatori: Comitetul Atlantic al SUA și Consiliul Euro-Atlantic România).
Rezultate politice ale Summitului. Summit-ul NATO de la București a fost un succes, atât din punct de vedere organizatoric, cât și politic. Rezultatele Summit-ului au corespuns obiectivelor urmărite de România privind agenda politică a evenimentului. Acestea reflectă într-o manieră realistă și cuprinzătoare atât așteptările, cât și interesele specifice ale țării noastre. Au fost luate decizii importante, printer care între cele legate de extinderea Alianței, Balcanii de Vest, Marea Neagră, conflictele regionale”.
În prima sa conferință de presă după Summit-ul de la București, -,,purtătorul de cuvânt al NATO, James Appathurai, a vorbit despre rezultatele pozitive ale reuniunii la nivel înalt în ce privește extinderea Aliantei și scutul antirachetă al NATO, care va fi complementar celui american. Țările invitate la Summit-ul de la București să adere la NATO, Croația și Albania, au primit chiar astăzi o scrisoare ín care au fost invitate să înceapa oficial discuțiile pentru aderare. Acesta a explicat că discutiile vor dura mai multe săptămâni și se vor încheia cu un protocol de aderare. Albania și Croația vor trebui să depună instrumentele de ratificare în SUA, depozitarul tratatului de la Washington prin care au fost puse bazele Alianței. Documentul va trebui ratificat și de cele 26 de state membre ale NATO”.
Presedintele SUA, George W. Bush, a cerut vineri, după întalnirea cu prim-ministrul Călin Popescu-Tăriceanu, scuze bucureștenilor pentru neplăcerile create pe perioada Summitului și a felicitat totodată autoritățile române pentru modul în care au organizat Summitul NATO de la București. -"Aș dori să felicit Guvernul, pe dvs., pentru găzduirea unui summit NATO de succes. Nu este ușor să găzduieăti atâtea automobile, bodiguarzi, lideri ai lumii, cu onorurile cu care i-ați primit. Ați organizat foarte bine și toți cei care au venit la Summit au fost foarte impresionați. Aș dori să le multumesc bucureștenilor pentru răbdarea lor și să îmi cer scuze pentru neplăcerile create, dar cred că a fost un semn bun și a fost important pentru țara dvs. să organizeze acest important eveniment. A fost un Summit de foarte mare success", a spus președintele Bush.
George W. Bush a subliniat că întalnirea cu prim-ministrul Călin Popescu-Tăriceanu a fost una foarte bună. -"Am avut o întalnire bună pentru că suntem prieteni buni", a declarat președintele american. Bush a mai felicitat Guvernul României pentru cota unică de 16%, afirmând că și-ar dori și el un astfel de impozit în Statele Unite. -"Sunt un pic invidios pe dvs. Aș dori să ating și eu același obiectiv pentru codul nostru fiscal. A fost un lucru inteligent care a fost făcut. Cred ca acest tip de politici vor putea oferi românilor un viitor strălucit", a spus el.
George W. Bush a apreciat că SUA și România au o relație bilaterală de succes și a felicitat Guvernul României pentru investiții precum cea a Ford, care a preluat Automobile Craiova. -"I-am spus premierului Călin Popescu Tăriceanu că un motiv pentru care capitalul vine într-o țară este că oamenii se simt confortabil când își asumă niște riscuri. L-am felicitat pentru această mare investiție care vine. Este un semn bun. Oamenii din România ar trebui să aprecieze că sunt create condițiile pentru cei care doresc să investească. Investițiile creează locuri de muncă, fapt care constituie un beneficiu pentru cetățeni", a arătat G.Bush.
Bugetul alocat pentru organizarea Summitului NATO de la București nu va fi cheltuit în totalitate, potrivit estimărilor organizatorilor.
Pe perioda reuniunii, nu au fost înregistrate alarme sau incidente semnificative legate de securitate, a declarat într-un interviu acordat ROMPRES secretarul de stat în MAE Victor Micula, coordonatorul grupului de lucru pentru organizarea summitului.
Media Advisory.
,,Consiliul Nord-Atlantic (NAC) s-a reunit la nivel de șefi de stat și de guvern, la București, România. O întâlnire extinsã de nivel înalt privind Afganistanul a avut de asemenea loc cu această ocazie. Reuniunile Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, Comisia NATO-Ucraina și Consiliul NATO-Rusia au făcute de asemenea parte din Summit-ul de la București. Summit-ul a fost prezidat de Secretarul General NATO, Jaap de Hoop Scheffer. Președintele României, Traian Băsescu, va fi gazda întâlnirilor”.
Acreditare. ,,Reprezentanții massmedia care au dorit să acopere lucrările Summit-ului au fost nevoiti să solicite obținerea unei acreditări. Cererile de acreditare au putut fi făcute doar electronic, pe internet. În vederea procesului de acreditare, reprezentanții massmedia interesați au trebuit să-și creeze un nume de utilizator și o parolă și să furnizeze o poză digitală. Jurnaliștii care au avut deja un nume de utilizator și o parolă definite au putut utiliza profilul existent pentru această cerere.
S-a recomandat reprezentanților massmedia care au completat cererea de acreditare pe internet să aducă și o versiune printată a confirmării cererii.
Pentru obtinerea legitimațiilor massmedia, acestea au fost ridicate în persoană de la biroul de acreditare massmedia pe baza prezentării unui act valabil de identitate, carte de identitate sau pașaport, și a unei legitimații de presă valabile (sau scrisoare de acreditare de la o organizație media recunoscută).
Biroul de acreditare massmedia a fost situat într-un amplasament temporar în Parcul Izvor, București, vizavi de locația întâlnirilor și centrul media. Accesul la biroul de acreditare massmedia s-a putut face cu navetele care deservesc hotelurile desemnate pentru presă și aeroportul, precum și cu mijloacele de transport în comun sau taximetre”.
Program și pool-uri. -,,Reprezentanții massmedia acreditați au primit un program și un manual massmedia în momentul eliberării legitimației din partea biroului de acreditare massmedia.
Secretarul General a organizat un briefing cu jurnaliștii. Orele exacte au fost anunțate în programul pentru massmedia, au fost organizate si conferințe de presă, prima înainte de prânz și a doua înainte de programul de seară. Pe 4 aprilie, conferințele de presă au avut loc astfel: prima în cursul dimineții și a doua înainte de prânz.
La unele din evenimentele massmedia au avut acces toti reprezentanți presei, la altele ínsă, aceștia au avut acces restrâns. Briefing-urile de presă sunt evenimente massmedia deschise. Evenimentele restrânse includ acoperirea sesiunilor de deschidere a lucrărilor în sălile Consiliului, fotografia oficială și sosirile oficiale. Evenimentele cu acces restrâns pot fi acoperite doar de fotografi și cameramani, pe baza unui sistem de legitimații de pool.
Legitimațiile de pool sunt eliberate presei de către ofițerul de presă al delegației țării de unde provin jurnaliștii (ex. Marea Britanie pentru Reuters, România pentru TVR etc…). Informațiile de contact sunt disponibile în manualul massmedia primit în momentul acreditãrii. Cererile de acces la pool-uri trebuie înaintate acestor ofițeri de presă. Aceștia vor distribui legitimațiile de pool-uri la București după 1 aprilie 2008. Jurnaliștii care nu au obținut acces la pool-uri au avut pozibilitatea totuși de a obține fotografii și materiale video de la NATO și/sau de la națiunea gazdă. Principalul punct de contact în acest sens a fost biroul de informații al centrului media sau site-urile internet ale națiunii gazdă și ale NATO”.
În cadrul summitului au fost identificate 12 evenimente de tip pool pentru fotografi și cameramani TV. -,,Evenimentul pool constă în următoarele:
1. Discursurile speciale, Secretarul general NATO, evenimentul tineretului și conferința Fondului german Marshall;
2. Sosiri protocol;
3. Sosiri informale;
4. Deschiderea întâlnirii Consiliului Nord-Atlantic;
5. Consiliul Nord-Atlantic cu invitați, dacă este cazul;
6. Fotografia oficială;
7. Deschiderea prânzului de lucru EAPC;
8. Fotografia oficială cu EAPC;
9. Deschiderea întâlnirii privind Afganistanul;
10. Deschiderea Comisiei NATO-Ucraina;
11. Deschiderea Consiliului NATO-Rusia;
12. Vizitarea expozițiilor NATO”.
Acoperirea întâlnirilor bilaterale. A fost de asteptat ca numeroase delegații naționale să profite de ocazia Summit-ului pentru a programa întâlniri bilaterale și, în unele cazuri, au solicitat anumitor reprezentanți ai presei să acopere și astfel de discuții. Aceste întâlniri bilaterale nu sunt evenimente massmedia ale Summit-ului per se; astfel fiecare delegație individuală s-a ocupat singură de identificarea presei și de organizarea împreună cu responsabilii de securitate ai țării gazdă a accesului fotografilor sau al cameramanilor la locația întâlnirii.
Locație, întâlnirile au avut loc la Palatul Parlamentului, strada Izvor 2-4, sector 5, București. Centrul media a fost amplasat la fața locului, cu o intrare specială separată numai prin biroul de acreditare massmedia. Accesul la centrul media s-a facut pe baza unei legitimații de presă eliberate de biroul de acreditare massmedia.
Securitate. Legitimațiile de presă trebuie purtate în așa fel încât să fie vizibile în orice moment; personalul de securitate poate oricând solicita un act de identitate suplimentar. Reprezentanții massmedia au fost informați că personalul de securitate va analiza și testa echipamentele și efectele personale aduse în incintă. Luând în considerare numărul mare de participanți și perioada de timp necesară pentru controalele de securitate, s-a recomandat reprezentanților massmedia să sosească cu suficient timp înainte pentru a putea fi în centrul media cu cel puțin 30 de minute înainte de primul eveniment media.
,,Conferințele de presă. Autoritățile române au puns la dispoziție 16 săli concepute pentru conferințe de presă. Toate dotate cu sisteme de lumini și sonorizare TV, inclusiv puncte de sonorizare pentru înregistrări. Cele trei săli mai mari sunt echipate și cu sisteme de traducere simultană. Principalele conferințe de presă din sala de presă principală (400 de locuri) au fost transmise în direct pe CCTV. In manualul massmedia au fost disponibile hărți detaliate iar orele exacte fiind anunțate prin intermediul sistemului TV cu circuit închis. Delegațiile naționale au rezervat spațiu și timp pentru conferințele lor de presă împreună cu biroul coordonatorului massmedia al NATO. Accesul la conferințele de presă a fost deschis în mod normal tuturor reprezentanților massmedia acreditați fără legitimații de pool; delegațiile rezervându-și dreptul să restricționeze accesul permițând doar prezența presei lor naționale”.
Solicitările de interviuri cu Secretarul General au fost transmise biroului purtătorului de cuvânt NATO. Punctul de contact fiind Hedwige Lauwaert. Solicitările de interviuri cu reprezentanți ai Delegațiilor au fost transmise direct delegațiilor. Informațiile lor de contact la București au fost disponibile în manualul massmedia pus la dispoziție în momentul acreditării.
,,Televiziunea gazdă pentru Summmit a fost Televiziunea Română TVR. TVR a furnizat materialele privind sosirea delegațiilor, sesiunile de deschidere, fotografiile oficiale, evenimentele de seară și principalele conferințe de presă internaționale. A fost pus la dispozitie și un centru complet de emisie internațională și master control, cu poziții stand-up în interior și exterior precum și studiouri de interviuri TV.
Eurovision a furnizat facilități extinse de transmisie, inclusiv poziții stand-up pentru intervenții în direct, înregistrări, editare și distribuție a semnalului audio și video în spații de lucru neechipate/cabine de editare TV”.
Reprezentanții massmedia din statele Uniunii Europene au avut posibilitatea de a ieși de pe teritoriul României fără să treacă prin procedurile de vamã pentru obiectele personale sau echipamentele profesionale.
În cazul reprezentanților massmedia din țările din afara Uniunii Europene, atât efectele personale cât și cele cerute de activitățile profesionale din cadrul Summit-ului (suport de sunet, imagine și date, echipamente pentru producțiile și emisiile TV și radio precum și vehicolele special adaptate activităților de mai sus, împreună cu echipamentele aferente) au fost supuse procedurilor de vamă pentru admitere temporară, cu exonerarea totală pentru bunurile importate. A fost recomandată deținerea unei autorizații ATA/CPD pentru aceste bunuri.
,,Radio – Societatea de radio gazdă pentru Summit a fost Societatea Română de Radio difuziune SRR. Reprezentanții presei radio au beneficiat la locația evenimentului de studiouri radio, cabine de editare și puncte de distribuție a sunetului. EBU Radio s-a ocupat de cererile de rezervare, a furnizat semnalul și asistența tehnică.
Au fost puse la dispozitie linii ISDN pentru transmisiile radio. Liniile ISDN au fost de tip Euro ISDN”.
Carele de transmisie au avut acces la centrul media, în parcarea din incinta Palatului. Pentru a se facilita accesul în zona centrală a orașului, a fost recomandat posturilor de televiziune să comunice numărul de înmatriculare, tipul și dimensiunile carelor de transmise până pe 24 martie.
Accesul Internet de tip Local Area Network (LAN) a fost disponibil în zonele de lucru pentru massmedia din centrul media. Accesul la internet wireless (Wi-Fi) a fost posibil de asemenea în majoritatea zonelor din centrul media.
Cazare. Ținând cont de numărul ridicat de cereri de cazare în timpul Summit-ului NATO de la București și de necesitatea estimării nevoilor de transport, s-a recomandat realizarea rezervărilor cât mai din timp. Reprezentanții massmedia au avut posibilitatea de a opta să facă rezervările de hotel direct, urmând procedura standard, sau prin intermediul Agenției de turism Vacanța, agenție partener a autorităților române pentru partea de cazare a delegațiilor participante la Summit-ul NATO de la București, România.
Începând cu 1 aprilie, a fot pus la dispoziție un autobuz care a făcut naveta între hotelurile destinate presei și biroul de acreditare media/centrul media la fiecare jumătate de oră sau mai des. Orarul de circulație a navetei a fost pus la dispozitia participantilor prin intermediul hotelurilor desemnate și la biroul de acreditare.
Autoritățile române au asigurat de asemenea transportul de la aeroport la biroul de acreditare, din oră în oră, pentru jurnaliștii care au dorit acest lucru. La plecarea din România, s-a recomandat jurnaliștilor care au utilizat alte mijloace de transport să se asigure că vor ajunge la aeroport cu cel puțin două ore înainte de decolare.
Reprezentanții massmedia care au venit din alte țări membre NATO nu au avut nevoie de viză pentru intrarea pe teritoriul României. Reprezentanții massmedia provenind din alte state au fost nevoiti să contacteze cea mai apropiată Ambasadă sau la cel mai apropiat Consulat al României sau să intre pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe, în legătură cu formalitățile de viză. Reprezentanții massmedia au trebut să facã cererea de viză doar după ce au solicitat acreditarea pentru Summit-ul NATO de la București. Pentru a se evita posibilele confuzii, reprezentanții massmedia au fost rugați să înainteze cererea de viză la cel puțin 10 zile după solicitarea acreditării.
În concluzie v-om cita un fragment din Declarația summit-ului de la București – ,, Ne exprimăm aprecierea sinceră pentru ospitalitatea călduroasă cu care ne-a primit Guvernul României. Orașul București a fost locația celui mai mare summit NATO desfășurat vreodată, punând în valoare hotărârea Alianței de a coopera îndeaproape cu membrii comunității internaționale, precum și contribuția sa unică la promovarea securității și stabilității într-un context strategic aflat în schimbare rapidă. La întâlnirea noastră am luat decizii și am oferit noi linii directoare pentru adaptarea continuă a NATO la acest context, prin misiunile și operațiile sale, modernizarea structurilor și capacităților sale, angajarea mai strânsă a altor națiuni și organizații, precum și deschiderea continuă către includerea unor noi state membre. Am întărit dialogul și cooperarea cu state și organizații vitale pentru securitatea noastră. Ne vom întâlni din nou anul viitor la Strasbourg și Kehl pentru a sărbători cea de a 60-a aniversare a NATO, a trece în revistă procesul de adaptare și a stabili noi orientări pentru modernizarea Alianței noastre, pentru ca aceasta să poată răspunde provocărilor de securitate ale secolului 21”.
4.3 Declaratia Summi-tului de la București
,,1. Noi, șefii de stat și de guvern ai țărilor membre ale Alianței Nord-Atlantice, ne-am întâlnit astăzi pentru a extinde Alianța și pentru a întări în continuare capacitatea noastră de a răspunde actualelor și noilor amenințări de securitate specifice secolului XXI. Am evaluat progresele semnificative pe care le-am făcut în ultimii ani pentru transformarea NATO, convenind că acesta este un proces care trebuie să continue. Recunoscând valoarea durabilă a legăturii transatlantice și a NATO ca for esențial de consultări pe tema securității între Europa și America de Nord, ne-am reafirmat solidaritatea și coeziunea, precum și angajamentul asupra viziunii comune și valorilor democratice pe care le împartășim, cuprinse în Tratatul de la Washington. Principiul indivizibilității securității aliate este fundamental. O apărare colectivă solidă a populațiilor, teritoriului și forțelor noastre este scopul central al Alianței și rămâne sarcina de securitate cea mai importantă pe care o avem. Ne reîntărim încrederea în obiectivele și principiile Cartei Națiunilor Unite.
2. Astăzi am decis să invităm Albania și Croația să înceapă discuțiile de aderare pentru a se alătura Alianței. Felicităm aceste țări pentru istorica lor realizare, obținută prin ani de muncă asiduă și prin angajamentul demonstrat față de securitatea noastră comună și valorile NATO. Aderarea acestor noi membri va întări securitatea tuturor din spatiul euro-atlantic și ne va aduce mai aproape de țelul nostru comun al unei Europe întregite, libere și pasnice.
3. Așteptăm cu interes a 60-a aniversare a Alianței, cu prilejul Summit-ului din 2009, care va sublinia importanță perenă a legăturii transatlantice. Procesul de transformare a Alianței continuă prin: integrarea a noi membrii; răspunsuri mai adecvate la provocările de securitate, luând în considerare lecțiile învățate; capabilități care se pot desfășura mai eficient în teatru, precum și prin noi relații cu partenerii noștri. Summit-ul va oferi o oportunitate de a articula și consolida în continuare viziunea Alianței privind rolul său, de a răspunde provocărilor în schimbare ale secolului 21 și de a-și menține capacitatea de a executa întreaga sa gamă de misiuni, apărând colectiv securitatea noastră internă și contribuind la stabilitatea internațională. Pentru a pregăti terenul pentru îndeplinirea acestei sarcini importante, solicităm Consiliului în Sesiune Permanentă să pregătească o Declarație privind Securitatea Alianței pentru a fi adoptată la Summit.
4. Am salutat prezența la București a unui număr de națiuni partenere; dl. Ban Ki-Moon, secretarul general al Națiunilor Unite, precum și reprezentanți de nivel înalt ai altor organizații internaționale. Multora dintre provocările actuale la adresa securității nu pot fi combatute cu succes doar de către Alianță. Rezolvarea lor poate fi obținută cel mai bine printr-un parteneriat vast cu comunitatea internațională în sens larg, ca parte a unei adevărate abordări cuprinzătoare, bazate pe deschidere și cooperare, precum și pe voință tuturor părților. Suntem hotărâti să lucrăm împreună pentru promovarea păcii și stabilității, precum și pentru a răspunde provocărilor globale care afectează din ce în ce mai mult securitatea noastră, a tuturor.
5. Succesul acestui efort comun depinde în mare măsură de angajamentele individuale. Onorăm profesionalismul și curajul a peste șaizeci de mii de barbați și femei din statele aliate și din alte națiuni implicate în misiunile și operațiile NATO. Transmitem profunda noastră compasiune familiilor și apropiaților celor care au murit sau care au fost răniti la datorie. Sacrificiul lor nu va fi zadarnic.
6. Securitatea euro-atlantică și internațională este strâns legată de viitorul Afganistanului ca stat pașnic, democratic, care respectă drepturile omului și este lipsit de amenințarea terorismului. Din acest motiv, Forța Internațională de Asistență pentru Securitate (ISAF), mandatată de Națiunile Unite, incluzând actualmente 40 de națiuni, reprezintă principala noastră prioritate. Conlucrând cu afganii, am realizat progrese semnificative, însă recunoastem că provocările rămase necesită eforturi suplimentare. Nici noi și nici partenerii noștri afgani nu vom permite extremiștilor și teroriștilor să recâstige controlul asupra Afganistanului sau să-l utilizeze ca bază a terorismului care ne amenință pe toți. Împreună cu partenerii noștri din ISAF și cu implicarea directă a președintelui Karzai, vom emite o declarație privind Afganistanul. Această declarație stabilește o viziune clară bazată pe patru principii: angajamentul comun și ferm, pe termen lung; sprijinul pentru întărirea conducerii și responsabilității afgane; abordarea cuprinzătoare din partea comunității internaționale, care să unească eforturile civile și militare, precum și participarea și cooperarea sporită cu vecinii Afganistanului, în special cu Pakistanul. Ne exprimăm satisfacția față de anunțurile făcute de aliați și parteneri privind contribuțiile cu noi forțe și alte forme de sprijin, care demonstrează o dată în plus hotărârea noastră; orice alte contribuții suplimentare vor fi binevenite. Salutăm, totodată, numirea ambasadorului Kai Eide ca reprezentant special al secretarului general al Națiunilor Unite pentru Afganistan și șef al Misiunii de Asistență a Națiunilor Unite în Afganistan (UNAMA), care va aduce un plus de dinamism și coerență eforturilor comunității internaționale. Salutăm apropiata Conferință de la Paris care va evalua progresele înregistrate și va întări eforturile internaționale în vederea continuării implementării Strategiei – cadru pentru Afganistan ("Afganistan Compact").
7. Ne menținem ferm angajamentul nostru pentru securitatea și stabilitatea regională din Balcani. Apreciem prestația eficientă, promptitudinea și imparțialitatea KFOR în combaterea violențelor și deplângem toate atacurile îndreptate împotriva misiunii KFOR, sub mandat ONU, precum și a altor prezențe internaționale în Kosovo. Reiterăm ca misiunea KFOR va rămâne în Kosovo în baza Rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate al ONU, pentru a asigura un climat de siguranță și securitate, inclusiv libertatea de mișcare, pentru toți locuitorii din Kosovo, până la momentul la care Consiliul de Securitate va lua o altă decizie.
8. Ín Kosovo, NATO și KFOR vor continua să colaboreze cu autoritățile și, având în vedere mandatul sau operațional, KFOR va coopera cu și va asista, în mod adecvat, ONU, Uniunea Europeană și alți actori internaționali pentru a sprijini dezvoltarea unui Kosovo stabil, democratic, multietnic și pașnic. Susținem acțiunile ONU de asigurare a domniei legii și chemăm toate părțile să facă pași reali pentru prevenirea și condamnarea violenței în Kosovo. NATO și KFOR salută reținerea demonstrată până acum de autoritățile din Kosovo. Solicităm implementarea continuă și integrală a angajamentelor lor față de standarde, în special a celor legate de domnia legii, protecția minorităților etnice și a comunităților, protejarea locurilor istorice și religioase, combaterea criminalității și a corupției.
9. NATO este gata să-și aducă propria contribuție la implementarea viitoarelor aranjamente de securitate. Având în vedere Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al ONU, luăm notă de necesitatea menținerii prezențelor internaționale în întreg Kosovo, ale căror eforturi contribuie la asigurarea libertății de mișcare și a circulației persoanelor și bunurilor, inclusiv supravegherea frontierelor. Facem apel la toți actorii din regiune să se angajeze constructiv și să evite orice acțiuni sau declarații care ar putea periclita situația de securitate în Kosovo sau în orice altă parte a regiunii. KFOR v-a continua un dialog strâns pe tema securității cu toate părțile.
10. Mediul informatic de astăzi, în particular cel asociat operațiilor noastre din Afganistan și Kosovo, evidențiază necesitatea unei comunicări adecvate, corecte și în timp util, cu audiențe locale și internaționale, despre politicile și angajarea NATO în operații internaționale. Salutăm progresul înregistrat în întărirea capacității de comunicații strategice a NATO, demonstrată prin raspunsul rapid al Centrului de Operații Media. De asemenea, salutăm lansarea, la Summitul nostru, a unui nou canal TV NATO pe internet, care va cuprinde știri actualizate periodic precum și reportaje video, în mod special din diverse regiuni ale Afganistanului. Evidențiem angajamentul nostru pentru a sprijini ameliorarea în continuare a comunicațiilor strategice pâna la Summit-ul nostru din 2009.
11. Așa cum ne demonstrează experiențele din Afganistan și Balcani, comunitatea internațională are nevoie să conlucreze mai strâns și să aibă o abordare cuprinzatoare pentru a răspunde cu succes provocărilor de azi și de mâine la adresa securității. O implementare eficientă a abordării cuprinzătoare necesită cooperarea și contribuția tuturor actorilor importanți, inclusiv a organizațiilor neguvernamentale și organismelor locale relevante. Ín acest sens, este important ca toți actorii internaționali majori să acționeze într-un mod coordonat, aplicând un larg spectru de instrumente civile și militare printr-un efort concertat, care ține cont de mandatele și atuurile fiecăruia. Am aprobat un Plan de acțiune care cuprinde un set de propuneri pragmatice de dezvoltare și implementare a contribuției NATO la abordarea cuprinzătoare. Aceste propuneri au scopul de a îmbunătăți aplicarea coerentă a instrumentelor NATO de gestionare a crizelor și de a întări cooperarea practică la toate nivelurile, cu alți actori, după caz, inclusiv propuneri privind sprijinul pentru stabilizare și reconstrucție. Acestea se referă la domenii precum planificarea și conducerea operațiilor; instruire și educație; amplificarea cooperării cu actori externi. Însărcinăm Consiliul în Sesiune Permanentă să implementeze acest Plan de Acțiune cu prioritate și să îl mențină permanent în atenție, ținând seama de toate evoluțiile relevante și de lecțiile învățate.
12. Salutăm cooperarea de peste un deceniu dintre Națiunile Unite și NATO, în sprijinul activității ONU de menținere a păcii și securității internaționale. Am dezvoltat o colaborare operațională în domeniul menținerii păcii, prin operațiunile din Balcani și Afganistan mandatate de ONU și conduse de NATO. Aceste experiențe comune au demonstrat valoarea coordonării eficiente între cele două organizații. Cooperarea ulterioară v-a contribui semnificativ la contracararea amenințărilor și provocărilor cărora comunitatea internațională trebuie să le răspundă. NATO își reafirmă încrederea în scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite, inclusiv exercitarea dreptului inerent la auto-aparare individuală sau colectivă recunoscut prin articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite, după cum este prevăzut în Tratatul de la Washington. Responsabilitatea principală pentru menținerea păcii și securității internaționale revine Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.
13. NATO contribuie, de asemenea, la implementarea de către națiuni a rezoluției Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite (R CS ONU) 1373 și a altor rezoluții relevante pentru luptă contra terorismului, și acordă sprijin în domeniul neproliferării armelor de distrugere în masă prin asumarea rolului ce îi revine în implementarea de către națiuni a RCS ONU 1540.
14. Relațiile NATO-UE acoperă o gamă largă de probleme de interes comun privind securitatea, apărarea și managementul crizelor, inclusiv luptă împotriva terorismului, dezvoltarea de capabilități militare coerente și care se susțin reciproc, precum și planificarea urgențelor civile. Cooperarea noastră de succes în Balcanii de Vest, inclusiv în operațiunea UE Althea prin aranjamentele Berlin plus, contribuie la pacea și securitatea din regiune. în spiritul acelorași valori comune și interese strategice, NATO și UE cooperează și vor continua să conlucreze în operatiuni-cheie de gestionare a crizelor. Recunoaștem valoarea pe care o aduce o apărare europeană mai puternică și mai capabilă, în măsură să furnizeze capabilități cu care să răspundă provocărilor cu care atât NATO, cât și UE se confruntă. De aceea, sprijinim eforturi care să se susțină reciproc pentru atingerea acestui scop. Succesul unor astfel de eforturi prezente și viitoare, necesită un angajament sporit pentru a asigura metode eficiente de conlucrare. Prin urmare, suntem hotărâți să îmbunătățim parteneriatul strategic NATO-UE, conform celor agreate de ambele noastre organizații, pentru o cooperare mai strânsa și o eficientă sporită, precum și pentru a evita duplicări inutile, într-un spirit de transparență și cu respectarea autonomiei celor două organizații. O Uniune Europeană mai puternica va contribui în continuare la securitatea noastră comună.
15. Condamnăm în cei mai puternici termeni toate actele de terorism, oricare ar fi motivația lor sau modul de manifestare. Națiunile noastre rămân hotărâte să lupte împotriva acestui flagel, individual și colectiv, atât timp cât este necesar si în conformitate cu dreptul internațional și principiile Națiunilor Unite. Teroriștii utilizează o varietate de arme convenționale și tactici, inclusiv tactici asimetrice și pot încerca să folosească arme de distrugere în masă pentru a amenința pacea și securitatea internaționale. Acordăm o importanță deosebită protecției populațiilor, teritoriilor, infrastructurii și forțelor noastre împotriva consecințelor unor atacuri teroriste. Vom continua să dezvoltăm și să contribuim la politicile de prevenire și combatere a proliferării armelor de distrugere în masă, în scopul prevenirii accesului și utilizării lor de către teroriști. Vom continua, de asemenea, să sprijinim programul de lucru pentru dezvoltarea unor capabilități avansate care să ajute la apărarea împotriva atacurilor teroriste, inclusiv prin continuarea dezvoltării de noi tehnologii. Ne păstrăm angajamentul de a întări capacitatea Alianței de a schimba informații în domeniul terorismului, în mod special în sprijinul operațiilor NATO. Alianță noastră asigură o dimensiune transatlantică esențială de răspuns în fața terorismului, iar națiunile noastre vor continua să contribuie la implementarea deplină a Rezoluției CSONU 1373 și a altor rezoluții relevante, în special a Rezoluției CSONU 1540, precum și la eforturile mai largi ale comunității internaționale în această privința. Dialogul și cooperarea, după caz, cu alte organizații internaționale și cu partenerii noștrii sunt esențiale, și salutăm eforturile menite să revitalizeze implementarea Planului de Acțiune a PfP împotriva terorismului. Ne reiterăm angajamentul față de Operațiunea „Active Endeavour", operațiunea noastră maritimă din Mediterană, care continuă să aducă o contribuție semnificativa la lupta împotriva terorismului.
16. Rămânem profund preocupați de violența continuă și atrocitățile din Darfur și chemăm toate părțile să înceteze ostilitățile. NATO își menține disponibilitatea, în baza consultărilor și cu acordul Națiunilor Unite și al Uniunii Africane (UA), de a sprijini eforturile acestora de menținere a păcii în regiune. La cererea Uniunii Africane, NATO a fost de acord să ofere sprijin Misiunii UA în Somalia și suntem pregătiți să analizăm și alte cereri de sprijin pentru această misiune. Ca exemplu de abordare cuprinzătoare, salutăm cooperarea directă între NATO și UA, demonstrată prin asistentă acordată Misiunii UA în Sudan, încheiata recent, precum și prin continuarea sprijinului acordat Forței Africane. NATO salută operația Uniunii Europene EUFOR Ciad/Republică Central Africană și contribuția UE la stabilitatea și securitatea în regiune.
17. Reiterăm angajamentul Alianței de a sprijini Guvernul și poporul irakian, precum și de a sprijini dezvoltarea
Forțelor de Securitate Irakiene. Am răspuns pozitiv solicitării Prim Ministrului Al-Maliki de a extinde, până în 2009, mandatul Misiunii NATO de Instruire în Irak (NTM-I). De asemenea, analizăm favorabil solicitarea Guvernului Irakului de a extinde misiunea NTM-I în domenii precum instruirea comandanailor din forțele maritime și aeriene, instruirea forțelor de poliție, securitatea frontierelor, lupta împotriva terorismului, reforma apărării, construirea instituțiilor de apărare, controlul armelor ușoare și de calibru mic. NTM-I continuă să-și aducă o contribuție importantă la eforturile internaționale de instruire și echipare a Forțelor de Securitate Irakiene, iar până acum a instruit peste 10.000 de membri ai acestor forțe. Complementar acestor eforturi, NATO a mai aprobat propuneri privind un cadru structurat de cooperare, cu scopul de a dezvolta o relație pe termen lung cu Irakul și pentru a continua să întărească capacitățile Irakului de a răspunde provocărilor și amenințărilor comune.
18. Procesul continuu de lărgire a NATO a fost un succes istoric pentru promovarea stabilității și cooperării, precum și pentru a ne aduce mai aproape de obiectivul nostru comun, cel al unei Europe întregite și libere, unite în pace, democrație și valori comune. Porțile NATO vor rămâne deschise pentru democrațiile europene care doresc și sunt capabile să-și asume responsabilitățile și obligațiile de membru, în conformitate cu Articolul 10 al Tratatului de la Washington. Reiterăm faptul că deciziile privind extinderea pot fi luate numai de către NATO.
19. Invitarea Albaniei și Croației să înceapă negocierile de aderare pentru a se alătura Alianței noastre marchează începutul unui capitol nou pentru Balcanii de Vest ai indica drumul de urmat către un viitor în care această regiune stabilă este pe deplin integrată în instituțiile euro-atlantice și capabilă să aducă o contribuție majoră la securitatea internațională.
20. Recunoaștem munca intensă și angajamentul demonstrat de fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei față de valorile și operațiunile Alianței. Apreciem eforturile sale de edificare a unei societăți multietnice. în cadrul oferit de ONU, mulți actori au lucrat din greu pentru a rezolva problema numelui, însa Alianța a luat notă cu regret că aceste convorbiri nu au avut succes. Prin urmare, am decis ca invitația pentru fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei va fi transmisă de îndată ce va fi obținută o soluție acceptată de ambele părți în privința chestiunii numelui. încurajam reluarea fără întârziere a negocierilor și așteptăm ca acestea să fie finalizate cât mai curând posibil.
21. Admiterea Albaniei și Croației va crește capacitatea Alianței de a face față provocărilor de astăzi și de mâine. Aceste țări și-au demonstrat angajamentul solid față de principiile de bază ale Tratatului de la Washington, precum și capacitatea și disponibilitatea lor de a proteja libertatea și valorile noastre comune, contribuind la apărarea colectivă a Alianței și la întreaga gamă de misiuni ale acesteia.
22. Vom începe imediat convorbirile de aderare cu scopul de a semna Protocoalele de Aderare până la finele lunii iulie 2008 și de a finaliza procesul de ratificare fără întârziere. în perioada dinaintea aderării, NATO va implica statele invitate în cea mai mare măsură posibilă în activitățile Alianței și va continua să le acorde sprijin și asistență, inclusiv prin Planul de Acțiune pentru Aderare (MAP). Așteptăm cu interes calendarele de reformă ale statelor invitate, pe baza cărora acestea sunt așteptate să-și continue progresele, înainte și după aderare, pentru a-și spori contribuția la Alianță.
23. Salutăm aspirațiile euro – atlantice ale Ucrainei și Georgiei de apartenență la NATO. Am hotărât astăzi că aceste state vor deveni membre ale NATO. Ambele națiuni au adus contribuții valoroase la operațiunile Alianței. Salutăm reformele democratice din Ucraina și Georgia și așteptăm cu nerăbdare ca alegerile parlamentare din Georgia, din luna mai, să fie libere și corecte. MAP este următorul pas pentru Ucraina și Georgia pe calea lor directă spre aderare. Astăzi am stabilit cu claritate că sprijinim candidaturile acestor țări pentru MAP. Prin urmare, vom începe o perioadă de angajare intensă cu ambele țări, la nivel politic înalt, pentru a soluționa chestiunile încă nerezolvate în privința candidaturilor lor la MAP. Le-am solicitat miniștrilor de externe să facă o primă evaluare a progreselor la întâlnirea lor ministerială din decembrie 2008. Miniștrii de externe au autoritatea de a decide în privința candidaturilor Ucrainei și Georgiei pentru MAP.
24. Rămânem angajați față de regiunea de importanță strategică a Balcanilor, unde integrarea euro-atlantică, fundamentată pe valori democratice și cooperare regională, rămâne necesară pentru o pace și stabilitate durabilă. Salutăm progresul realizat după Summit-ul de la Riga în ceea ce privește dezvoltarea cooperării noastre cu Bosnia-Herțegovina, Muntenegru și Serbia. încurajăm fiecare dintre aceste trei țări să utilizeze în cea mai mare măsură posibilă oportunitățile de dialog, reformă și cooperare, oferite de Parteneriatul Euro-Atlantic, și am dat instrucțiuni Consiliului Nord Atlantic în sesiune permanentă să mențină în atenție dezvoltarea relațiilor cu fiecare dintre acești parteneri.
25. Salutăm deciziile Bosniei-Herțegovina și ale Muntenegrului de a dezvolta un Plan de Acțiune Individual pentru Parteneriat cu NATO (IPAP). Așteptăm cu interes planuri de acțiune ambițioase și de substanță, care să promoveze aspirațiile euro-atlantice ale acestor țări, iar în acest scop ne oferim sprijinul pentru eforturile lor de reformă. Pentru a stimula și ghida aceste eforturi, am decis să invităm Bosnia-Herțegovina și Muntenegru să înceapă un Dialog Intensificat cu privire la întreaga gamă de teme politice, militare, financiare și de securitate, legate de aspirațiile lor de a deveni membri, fără a anticipa decizia finală a Alianței în această privință.
26. Suntem pregătiți să dezvoltăm pe mai departe o relație ambițioasă și substanțialș cu Serbia, care să valorifice pe deplin calitatea sa de membru al PfP si să o ajute să progreseze în direcția integrării în comunitatea euro-atlantică. Ne reiterăm disponibilitatea de a adânci cooperarea cu Serbia, în special prin dezvoltarea unui Plan de Acțiune Individual pentru Parteneriat. Vom analiza de asemenea invitarea Serbiei la un Dialog Intensificat, în urma unei solicitări a Serbiei în acest sens.
27. Așteptăm ca Serbia și Bosnia și Herțegovina să coopereze pe deplin cu Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie și vom monitoriza îndeaproape eforturile fiecăreia în această privință.
28. Reamintim că parteneriatul NATO-Rusia a fost conceput ca un element strategic pentru întărirea securității în spațiul euro-atlantic, întemeiat pe principii, valori și angajamente fundamentale, inclusiv democrația, libertățile civile și pluralismul politic. Privind în urmă, la istoria de peste un deceniu, am dezvoltat un dialog politic și proiecte concrete pe o gamă largă de subiecte de securitate internațională, unde avem obiective și interese comune. Deși suntem preocupați de recentele declarații și acțiuni rusești, pe subiecte cheie de securitate și de interes comun, precum Tratatul privind Forțele Convenționale din Europa (CFE), suntem pregătiți să continuăm să lucrăm cu Rusia, ca parteneri egali în domenii de interes comun, așa cum este prevăzut în Declarația de la Roma și în Actul Fondator. Trebuie să ne continuăm eforturile comune în lupta împotriva terorismului și în domeniul neproliferării armelor de distrugere în masă și a mijloacelor de transport al acestora. îndemnăm Rusia să se angajeze activ în ofertele importante de cooperare care i-au fost prezentate. Considerăm că discuțiile bilaterale Statele Unite – Rusia cu privire la apărarea antirachetă și CFE, printre alte teme, pot aduce o contribuție importantă în acest domeniu. Considerăm că potențialul Consiliului NATO-Rusia (NRC) nu este pe deplin realizat și rămânem pregătiți să identificăm și să urmărim oportunități pentru acțiuni comune în format,reamintind principiul independenței deciziilor și acțiunilor NATO sau ale Rusiei. Reafirmăm Rusiei că politica ușilor deschise a NATO și eforturile prezente, precum și cele viitoare privind apărarea antirachetă a NATO sunt menite să ofere un răspuns mai bun față de provocările de securitate cu care toți ne confruntăm și reiterăm faptul că, departe de a reprezenta o amenințare pentru relația noastră, acestea oferă oportunități de a aprofunda cooperarea și stabilitatea.
29. Luam notă de ratificarea de către Rusia a Acordului privind Statutul Forțelor, din cadrul Parteneriatului pentru Pace, și ne exprimăm speranța că aceasta va facilita continuarea cooperării practice. Apreciem faptul că Rusia este pregătită să sprijine misiunea ISAF a NATO în Afganistan prin facilitarea tranzitului pe teritoriul său. Am saluta aprofundarea cooperării NATO-Rusia, în sprijinul și cu acordul Guvernului afgan si dorim să o dezvoltăm în continuare, pe baza activității serioase deja realizate în pregătirea ofițerilor afgani și din Asia Centrală, specialiști în problema luptei împotriva traficului de narcotice. Continua noastră cooperare, pe baza Inițiativei aliate de Cooperare în Spațiu, și sprijinul Rusiei față de Operațiunea „Active Endeavour" din Marea Mediterană contribuie la lupta noatră comună împotriva terorismului. Salutăm, de asemenea, cooperarea cu privire la interoperabilitatea militară, apărarea antirachetă în teatru de operațiuni, căutarea și salvarea pe mare, ca și planificarea urgențelor civile.
30. Reafirmăm că politica NATO de parteneriate, dialog și cooperare constituie o componentă esențială a obiectivelor și sarcinilor Alianței. Parteneriatele Alianței în întreaga lume au o valoare durabilă, contribuind la stabilitatea și securitatea în zona euro-atlantică și dincolo de ea. Ținând cont de aceasta, salutăm progresul realizat de la ultimul nostru Summit la Riga, cu privire la întărirea politicii NATO de parteneriate și cooperare și ne reafirmăm angajamentul de a continua eforturile în această privință.
31. Acordăm o înaltă valoare contribuțiilor pe care partenerii noștri le aduc la misiunile și operațiile NATO. Șaptesprezece națiuni din afara Alianței contribuie cu forțe la operațiile și misiunile noastre, iar multe altele furnizează diferite forme de sprijin. Vom continua eforturile de a promova o mai mare interoperabilitate între forțele noastre și cele ale națiunilor partenere; de a intensifica schimbul de informații și consultările cu națiunile contributoare la operațiunile conduse de NATO; și de a oferi țărilor partenere expertiza și asistența NATO în promovarea reformelor din domeniul securității și apărării.
32. Salutăm prezența partenerilor noștri euro-atlantici la Summit-ul de la București și reiterăm valoarea perenă a Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) și a programului Parteneriatului pentru Pace (PfP). Rămânem angajați în continuarea discuțiilor politice de substanță și a unei cooperări eficiente în aceste formate. Salutăm revenirea Maltei în PfP și dorim angajarea sa activă în EAPC. Salutăm întărirea dialogului politic prin Forumul de Securitate al EAPC. Vom acorda prioritate unor noi inițiative, practice, între care sporirea integrității în instituțiile de apărare și rolul important al femeilor în rezolvarea conflictelor, așa cum este prevăzut în Rezoluția numărul 1325 a Consiliului de Securitate al ONU. Apreciem succesele din ultimii zece ani, obținute de Centrul Euro-Atlantic de Coordonare a Răspunsului la Dezastre, în coordonarea contribuțiilor NATO și ale statelor partenere la răspunsul în caz de dezastre. Vom continua să utilizăm pe deplin fondurile de asistență voluntară NATO/PfP și să promovăm deschiderea lor către alte țări partenere. Salutăm și vom continua să sprijinim angajarea tuturor partenerilor interesați din zona euro-atlantică în programe de sprijinire a reformelor apărării și din alte domenii, inclusiv în cadrul Planului de Acțiune Individual pentru Parteneriat (IPAP). Reamintind decizia Summit-ului de la Istanbul, suntem deciși să angajăm partenerii din Caucaz și Asia Centrală, zone de importanță strategică, inclusiv prin întărirea aranjamentelor de legătură în aceste regiuni, și ne vom continua dialogul cu partenerii din Asia Centrală cu privire la Afganistan. Apreciem contribuțiile semnificative furnizate de partenerii noștri EAPC în operațiile Alianței și dorim să conlucrăm cu aceștia pentru a răspunde provocărilor de securitate ale secolului 21.
33. Am luat notă cu satisfacție de progresul semnificativ realizat în cadrul Dialogului nostru Mediteranean după summit-urile de la Istanbul și Riga. Consultările politice cu partenerii noștri din cadrul Dialogului Mediteranean au crescut în frecvență și substanță, iar întâlnirea desfășurată, în decembrie 2007, între miniștrii noștri de externe și cei șapte parteneri din cadrul Dialogului Mediteranean a contribuit la adâncirea în continuare a parteneriatului nostru. Ca atare, intenționăm să continuăm dinamismul actual al relației prin aprofundarea aranjamentelor noastre de legătură cu regiunea, pe bază voluntară. Cooperarea noastră practică s-a amplificat în mai multe domenii și au fost create oportunități noi, în special în instruire și educație. Salutăm progresul realizat împreună cu partenerii în implementarea Inițiativei NATO de Cooperare în domeniul instruirii, în scopul lansării Cursului NATO de Cooperare Regională la Colegiul de Apărare al NATO, unde două cursuri pilot au fost organizate cu succes. Íi încurajăm pe partenerii noștri din Dialogul Mediteranean să coopereze cu noi pentru a dezvolta mai departe această inițiativă. Convenirea de Programe Individuale de Cooperare (ICP) cu Egiptul și Israelul vor ajuta la stabilirea unei cooperări pe termen lung, structurate și eficiente cu aceste țări. îi încurajăm și pe ceilalți parteneri ai noștri din Dialogul Mediteranean să-și dezvolte propriile lor programe în viitorul apropiat. Salut_m implementarea primului Fond de asisten__ din cadrul Dialogului Mediteranean, pentru a sprijini Iordania în eliminarea bombelor și muniției neexplodate, precum și lansarea studiului de fezabilitate pentru un fond de asistență destinat sprijinirii Mauritaniei în distrugerea de muniție. Mulțumim partenerilor din Dialogul Mediteranean pentru diversele lor contribuții la operațiunile și misiunile noastre.
34. Salutăm răspunsul a patru dintre țările din regiunea Golfului la oferta noastră de cooperare în cadrul oferit de Inițiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI) și încurajăm și alte țări din regiune să accepte această ofertă. În acest scop, avem în vedere să ne dezvoltăm aranjamentele de legătură, pe baze voluntare, cu această regiune. Observăm cu satisfacție creșterea interesului și a participării lor în activitățile NATO de instruire și educație și suntem pregătiți să intensificăm cooperarea în acest domeniu, precum și în altele similare. Salutăm progresul realizat împreună cu partenerii în implementarea Inițiativei NATO de Cooperare în domeniul Instruirii, în scopul lansării cursului NATO de cooperare regională la Colegiul de Apărare al NATO, unde s-au desfășurat cu succes două cursuri-pilot. îi încurajăm și pe partenerii noștri din ICI să coopereze cu noi pentru a dezvolta mai departe această inițiativă, precum și să dezvolte programe individuale pentru a ne structura mai bine cooperarea. Apreciem foarte mult sprijinul acordat de partenerii noștri din ICI operațiilor și misiunilor Alianței.
35. Alianța acordă o valoare deosebită relațiilor sale extinse și variate cu alți parteneri de pe glob. Obiectivele noastre în aceste relații includ sprijinul pentru operații, cooperarea în domeniul securității și aprofundarea unor abordări comune în promovarea intereselor de securitate și a valorilor democratice pe care le împărtășim. Am făcut progrese substanțiale în construirea dialogului politic și dezvoltarea Pachetelor individuale de Cooperare cu o parte dintre aceste țări. Salutăm în mod special contribuțiile substanțiale ale Australiei, Japoniei, Noii Zeelande și Singapore la eforturile din Afganistan, derulate sub conducerea NATO. Salutăm, în mod special, contribuția semnificativă a Australiei, Japoniei, Noii Zeelande și Singapore la misiunea NATO în Afganistan. De asemenea, salutăm contribuțiile valoroase ale Republicii Coreea la sprijinirea misiunii NATO în Afganistan. Recunoscând că fiecare dintre aceste țări doresc să dezvolte propriul nivel al relațiilor lor cu NATO, și că alte țări ar putea dori de asemenea să promoveze dialogul și cooperarea cu NATO, ne reiterăm disponibilitatea de a continua dezvoltarea relațiilor existente, precum și de a stabili altele noi, individuale, pe baza aprobării Consiliului Nord-Atlantic și într-un ritm adecvat intereselor noastre reciproce.
36. Reafirmăm importanța continuă a regiunii Mării Negre pentru securitatea euro-atlantică. în această privință, salutăm progresul în consolidarea responsabilității regionale, prin utilizarea eficientă a inițiativelor și mecanismelor existente. Alianța va continua să sprijine aceste eforturi în mod adecvat, ghidată de prioritățile regionale și pe baza transparenței, complementarității și inclusivității, în scopul dezvoltării dialogului și cooperării între statele Mării Negre și dintre acestea și Alianță.
37. Proliferarea rachetelor balistice reprezintă o amenin_are crescândă pentru populația, teritoriul și forțele Alianței. Apărarea antirachetă este parte a unui răspuns mai amplu de contracarare a acestei amenințări. De aceea, recunoaătem contribuția substanțială pe care planificata dislocare în Europa a capabilităților de apărare antirachetă ale SUA o aduce protecției Aliaților împotriva rachetelor balistice cu rază lungă de acțiune. Explorăm modalități de conectare a acestor capabilități cu eforturile curente ale NATO în domeniul apărării antirachetă, ca o cale de a ne asigura că ele vor constitui parte integrantă a oricărei arhitecturi viitoare a sistemului NATO de apărare antirachetă. Având în vedere principiul indivizibilității securității Aliaților, precum și pe cel al solidarității NATO, însărcinăm Consiliul Nord-Atlantic în Sesiune Permanentă să dezvolte opțiuni pentru o arhitectură cuprinzătoare a sistemului de apărare antirachetă care să asigure acoperirea tuturor teritoriilor și populațiilor aliate care nu sunt acoperite altfel de sistemul american, în scopul reevaluării lor la summit-ul NATO din 2009, în vederea fundamentării oricărei decizii politice viitoare.
38. Apreciem, de asemenea, eforturile care se desfășoară în prezent pentru întărirea cooperării NATO-Rusia în domeniul apărării antirachetă. Ne angajăm să demonstrăm transparență maximă și să adoptăm măsuri reciproce de creștere a încrederii, pentru a reduce orice îngrijorare. încurajăm Federația Rusă să valorifice propunerile SUA în domeniul apărării antirachetă și suntem pregătiți să explorăm potențialul de a conecta, la momentul potrivit, sistemele de apărare antirachetă ale Statelor Unite, NATO și Federației Ruse.
39. Reafirmăm faptul că dezarmarea, controlul armamentelor și neproliferarea vor continua să aibă o contribuție importantă pentru pace, securitate și stabilitate și, în acest sens, pentru prevenirea răspândirii și utilizării armelor de distrugere în masă și a mijloacelor de transport a acestora la țintă. Am luat notă de raportul care nea fost pregăit privind creșterea profilului NATO în acest domeniu. Ca parte a unui răspuns mai larg la problemele de securitate, NATO ar trebui să continue să contribuie la eforturile internaționale în acest domeniu al controlului armamentelor, dezarmării și neproliferării și însărcinăm Consiliul Nord-Atlantic în sesiune permanentă să mențină aceste subiecte sub o monitorizare activă.
40. Alianța și-a redus semnificativ forțele convenționale, comparativ cu nivelul din perioada Războiului Rece, și a redus armele nucleare atribuite NATO cu peste 90%. Aliații și-au redus, de asemenea, arsenalele nucleare. Franța a redus tipurile sistemelor sale nucleare la două, numărul mijloacelor de transport nucleare cu peste jumătate și a anunțat că își va reduce numărul de focoase nucleare la mai puțin de 300, fără a mai deține alte arme în afară de acestea în stocurile sale operaționale. Marea Britanie se limitează la un sistem nuclear, a diminuat cu 75% puterea explozivă a stocurilor nucleare, iar numărul focoaselor nucleare disponibile din punct de vedere operațional a ajuns la mai puțin de 160. Statele Unite și-au redus stocul de arme nucleare la mai puțin de 25% din dimensiunea avută la momentul de vârf al Războiului Rece și au redus armele nucleare tactice atribuite NATO cu aproape 90%.
41. Rămânem adânc preocupați de riscurile de proliferare ale programelor nucleare și în domeniul rachetelor balistice ale Iranului. Chemăm Iranul să se conformeze pe deplin Rezoluțiilor numărul 1696, 1737, 1747 și 1803 ale Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite (CSONU). De asemenea, suntem adânc preocupați de activitățile de proliferare ale Republicii Populare Democrate Coreea și o chemăm să se conformeze pe deplin Rezoluției CSONU 1718. Aliații își reafirmă sprijinul pentru acordurile multilaterale de neproliferare existente, cum ar fi Tratatul de Neproliferare Nucleară, și fac apel pentru conformarea universală cu Tratatul de Neproliferare Nucleară și aderarea universală la Protocolul Adițional la Acordul de Salvgardare al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), și respectarea deplină a Rezoluției CSONU 1540. Aliații sunt de acord să își dubleze eforturile pentru implementarea integrală a acordurilor de neproliferare și a rezoluțiilor relevante ale CSONU, față de care Aliații își reafirmă sprijinul și pe care sunt obligați să le respecte.
42. Andosăm în totalitate declarația Consiliului Nord-Atlantic din 28 martie 2008 și reafirmăm angajamentul Alianței față de regimul Tratatului CFE, așa cum a fost exprimat în poziția Alianței conținută în paragraful 42 al Declarației summit-ului de la Riga din 2006, declarația finală a aliaților la Conferința exteraordinară CFE de la Viena și declarațiile Alianței care reflectă dezvoltările ulterioare. Punem cel mai mare preț pe regimul Tratatului CFE cu toate elementele sale și subliniem importanța strategică a Tratatului CFE, inclusiv a regimului său de flanc, ca o piatră unghiulară a securității euro-atlantice. Suntem profund îngrijorați că Federația Rusă a continuat „suspendarea" unilaterală a obligațiilor sale juridice decurgând din Tratatul CFE. Această acțiune nu contribuie la obiectivul nostru comun de menținere a viabilității pe termen lung a regimului CFE și solicităm ferm Federației Ruse să reia implementarea sa. Situația actuală, în care aliații NATO din CFE implementează Tratatul în timp ce Rusia nu o face, nu poate dura la infinit. Am oferit un set de propuneri constructive și inovatoare de acțiuni paralele pe subiecte-cheie, incluzând pași din partea aliaților privind ratificarea Tratatului CFE Adaptat și din partea Federației Ruse privind angajamentele restante referitoare la Georgia și Republica Moldova. Considerăm că aceste propuneri răspund tuturor preocupărilor exprimate de Rusia. încurajăm autoritățile ruse să lucreze în spirit constructiv cu noi și cu alte state părți interesate pentru a ajunge la un acord pe baza pachetului de acțiuni paralele, astfel încât să salvgardăm împreună beneficiile acestui important regim.
43. Suntem preocupați de persistența conflictelor regionale în Caucazul de Sud și în Republica Moldova. Națiunile noastre sprijină integritatea teritorială, independența și suveranitatea Armeniei, Azerbaidjanului, Georgiei și Republicii Moldova. Vom continua să sprijinim eforturile pentru o rezolvare pașnică a acestor conflicte regionale, având în vedere aceste principii.
44. Am făcut deja eforturi serioase pentru transformarea forțelor și capabilităților noastre în conformitate cu obiectivele noastre politice, în special cu prioritățile stabilite de Directiva Politică Generală și experiența din teatrele de operații. Vom continua acest proces pentru a ne asigura că Alianța rămâne capabilă să își îndeplinească angajamentele sale operaționale și să îndeplinească întreaga sa gamă de misiuni. Operațiunile Alianței subliniază necesitatea de dezvoltare și dislocare în operațiuni a unor forțe moderne, interoperabile, flexibile și sustenabile. Aceste forțe trebuie să fie capabile să desfașoare, în urma deciziei Consiliului (NAC), operațiuni de apărare colectivă și de răspuns la crize, în interiorul și în afara teritoriului Alianței, la periferia acestuia, precum și la distanță strategică, cu sprijin redus sau fară sprijinul națiunii gazdă. Ne vom asigura, de asemenea, că avem capabilitățile necesare pentru a răspunde provocărilor de securitate și în evoluție ale secolului 21 și, pentru a face aceasta, ne vom transforma, adapta și reforma în consecință.
45. Transformarea reprezintă un proces continuu și necesită o atenție constantă și susținută. De aceea, sprijinim eforturile miniștrilor apărării de supervizare a gestionării aspectelor de apărare ale transformării Alianței, pentru a asigura că NATO rămâne eficient și eficace, în special prin continuarea eforturilor în următoarele domenii:
• Trebuie să ne asigurăm că oferim forțele necesare pentru operațiunile Alianței sau pentru alte angajamente. în acest scop, ne vom continua eforturile pentru a fi în măsură să dislocăm și să susținem mai multe forțe în teatrele de operațiuni. Ne angajăm să sprijinim Forța de Răspuns a NATO prin asigurarea contribuțiilor necesare și să îmbunătățim disponibilitatea forțelor destinate operațiunilor Alianței aflate în rezerva operațională și strategică a NATO. Vom încerca să obținem sprijin intern pentru participarea la operațiuni, inclusiv prin eforturi sporite de diplomație publică.
• Vom dezvolta, în continuare, acele capabilități necesare atât pentru susținerea întregii game de misiuni ale Alianței, cât și pentru remedierea neajunsurilor specifice. Vom depune eforturi în special pentru îmbunătățirea transportului strategic și a transportului aerian intra-teatru, în special în ceea ce privește îmbunătățirea disponibilității elicopterelor care să satisfacă cerințele misiunilor Alianței și, în acest sens, salutăm inițiativele naționale în sprijinul acestor eforturi, precum și pe acelea referitoare la sprijinul logistic multinațional. Vom întări, în continuare, superioritatea informațională prin capabilități de rețea, inclusiv prin: un sistem integrat de comandă și control aerian, o monitorizare intensificată a situației generale maritime și prin asigurarea la timp a capabilității Alianței de Supraveghere Terestră (AGS). Vom continua, de asemenea, să îmbunătățim capabilitatea și interoperabilitatea forțelor noastre pentru operațiuni speciale. Pe baza sprijinului oferit de procesele de planificare a apărării, ne vom spori eforturile pentru dezvoltarea și dislocarea în operațiuni a forțelor și capabilităților solicitate, cu cel mai ridicat grad de interoperabilitate și standardizare. Dezvoltarea de forțe și capabilități va fi completată prin îmbunătățirea cooperării industriale trans-atlantice în domeniul apărării.
• Ne angajăm să dezvoltăm politici și capabilități care să răspundă noilor provocări și amenințări. Aceasta include dezvoltarea unei politici cuprinzătoare pentru prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă (WMD) și apărarea împotriva amenințărilor chimice, biologice, radiologice și nucleare.
• Vom urmări adaptarea și reforma structurilor și proceselor din cadrul Alianței. în acest context, suntem în proces de revizuire a structurii de comandă pe timp de pace a NATO, pentru a o face mai flexibilă, eficientă și eficace, precum și de revizuire a proceselor de planificare a apărării pentru a promova asigurarea la timp a capabilităților în conformitate cu Directiva Politică Generală.
46. Transformarea nu este posibilă fără asigurarea de resurse suficiente și în ordine prioritară corespunzătoare. Ne angajăm să continuăm, în mod individual și colectiv, asigurarea resurselor necesare Alianței pentru îndeplinirea sarcinilor solicitate. Ín acest sens, încurajăm națiunile ale căror cheltuieli pentru apărare sunt în scădere să împiedice acest fenomen și să își stabilească, ca obiectiv, creșterea în termeni reali a cheltuielilor pentru apărare.
47. NATO rămâne angajat în eforturile de întărire a apărării sistemelor informatice „cheie" ale Alianței împotriva atacurilor cibernetice. Recent am adoptat o politică NATO în domeniul apărării împotriva atacurilor cibernetice și dezvoltăm structurile și autoritățile necesare implementării acesteia. Politica noastră în domeniul apărării împotriva atacurilor cibernetice evidențiază necesitatea pentru NATO și națiunile membre de a proteja sistemele informatice „cheie", în acord cu responsabilitățile lor specifice; schimbul de experiență; și asigurarea unei capabilități de sprijin pentru națiunile aliate, la cerere, de respingere a unui atac cibernetic. Așteptăm cu interes continuarea dezvoltării capabilităților NATO de apărare împotriva atacurilor cibernetice și întărirea legăturilor dintre NATO și autoritățile naționale.
48. Am luat notă de raportul „Rolul NATO în domeniul securității energetice", pregătit în urma însărcinării primate la Summit-ul de la Riga. Aliații au identificat principii care vor guverna abordarea NATO în acest domeniu și au evidențiat opțiuni și recomandări pentru activitățile viitoare. Pe baza acestor principii, NATO se va angaja în următoarele domenii: punerea în comun și schimbul de informații; proiectarea stabilității; promovarea cooperării internaționale și regionale; sprijinul pentru gestionarea efectelor și sprijinirea protecției infrastructurii energetice critice. Alianța va continua consultările cu privire la riscurile iminente în domeniul securității energetice. Ne vom asigura că eforturile NATO aduc valoare adăugată și sunt pe deplin coordonate și integrate cu cele ale comunității internaționale, care include un număr de organizații specializate în securitatea energetică. Am însărcinat Consiliul aflat în sesiune permanentă să pregătească pentru summit-ul din 2009 un raport consolidat privind progresele înregistrate în domeniul securității energetice.
49. Solicitările la adresa Alianței noastre au sporit în complexitate în ultimii 20 de ani, pe măsură ce climatul de securitate s-a schimbat, iar atât amploarea misiunilor și operațiilor noastre, cât și apartenența la Alianță s-au extins. Acest fapt necesită adaptarea și reforma continuă a structurilor și proceselor Cartierului General al NATO. Am luat notă de progresul realizat în acest domeniu, ca parte a transformării generale a NATO; rămân, însă, multe de făcut în continuare, înclusiv folosirea, în modul cel mai eficient, a mutării noastre în clădirea noului sediu. în evaluarea celor care trebuie schimbate, trebuie să utilizăm mai mult lecțiile desprinse din experiența noastră legată de îndeplinirea funcțiunilor de bază, inclusiv îndeplinirea cerințelor operaționale, de dezvoltare a capabilităților, de parteneriat și de comunicații strategice. Valorificând activitatea miniștrilor noștri ai apărării vizând progresul în aspectele de apărare ale transformării, va trebui de asemenea ca Aliații să evalueze cum să realizeze cel mai rapid și coerent flux al consilierii politice substanțiale, pe probleme militare și pe tema resurselor, pentru a sprijini procesul decizional, consensual și a crește capacitatea noastră de răspuns în timp real la necesitățile operaționale, inclusiv la cele ale Comandanților NATO. Am solicitat Secretarului General să traseze o foaie de parcurs de urmat, până la summit-ul din 2009, cu privire la modalitatea de realizare a acestor obiective.
50. Ne exprimăm aprecierea sinceră pentru ospitalitatea călduroasă cu care ne-a primit Guvernul României. Orașul București a fost locația celui mai mare summit NATO desfășurat vreodată, punând în valoare hotărârea Alianței de a coopera îndeaproape cu membrii comunității internaționale, precum și contribuția sa unică la promovarea securității și stabilității într-un context strategic aflat în schimbare rapidă. La întâlnirea noastră am luat decizii și am oferit noi linii directoare pentru adaptarea continuă a NATO la acest context, prin misiunile și operațiile sale, modernizarea structurilor și capacităților sale, angajarea mai strânsă a altor națiuni și organizații, precum și deschiderea continuă către includerea unor noi state membre. Am întărit dialogul și cooperarea cu state și organizații vitale pentru securitatea noastră. Ne vom întâlni din nou anul viitor la Strasbourg și Kehl pentru a sărbători cea de a 60-a aniversare a NATO, a trece în revistă procesul de adaptare și a stabili noi orientări pentru modernizarea Alianței noastre, pentru ca aceasta să poată răspunde provocărilor de securitate ale secolului 21”.
CONCLUZII
În concluzie putem spune referitor la comunicare, că reprezintă un element definitoriu al comportamentului uman, deoarece orice proces social, indiferent de natură și complexitatea sa, implică, în mod obligatoriu, un proces de comunicare.
Astfel, comunicarea internațională joacă un rol extrem de importat atât ín afaceri cât și ín diplomație.
Comunicarea în afaceri ca formă a comunicării interpersonale reprezintă procesul de transmitere a unui mesaj despre ceva receptorului în legătură directă sau indirectă cu îndeplinirea mai multor sarcini profesionale: sarcini îndeplinite de oameni în cadrul unor organizații formale.
Conținutul comunicării în afaceri, în general, este dat de contextul particular în care acesta se desfășoară. De aici provin anumite trăsături specifice. Coordonatele de bază ale contextului de afaceri sunt: existența unei organizații formale si legătura comunicării cu sarcinile și rolurile oamenilor în cadrul derulării unor afaceri.
Comunicarea de afaceri se desfășoară în cadrul sau între organizații formale: întreprinderi, societăți comerciale; instituții publice; fundații etc. pe de altă parte, însăși organizația poate fi privită ca fiind – într-o mare măsură – o construcție a comunicării.
În activitatea de comunicare în afaceri domină funcția practică a limbajului. Astfel în cadrul unei negocieri – comunicarea se poate realiza atât între membrii propriei echipe de negociere, între aceștia și stafful societății pe care o reprezintă, dar și între membrii celor două echipe de negociere care vin în contact. Comunicarea apare și pentru a transmite ordine în vederea evaluării modului în care sunt realizate și executate sarcinile, în vederea colectării de informații de pe piață și de asemenea pentru adoptarea unor decizii care presupun un schimb permanent de opinii între cei implicați într–un astfel de proces.
Termenul diplomație este folosit pentru desemnarea priceperii de a rezolva o problemă delicată, cu tact, cu politețe. Prin diplomație se înțelege însă și duplicitate. Sunt doctrinari care, conform percepției comune, admit sinonimia dintre politica externă și diplomație.
Prin diplomație, se înțelege activitatea reprezentanților statelor, legată de raporturile dintre state. Activitatea diplomatică este activitatea reprezentanților desemnați de state. Diplomația statului este activitatea diplomatică desfășurată de reprezentanții lui. Statele interacționează îndomeniul relațiilor diplomatice prin diplomații lor.
Diplomația este profesia reprezentării statului în relațiile cu alte state, așadar profesia diplomatului, a celui care se pricepe să reglementeze, altfel decât cu forța, diferendele dintre state. Diplomatul deține profesia de a concilia interesele divergente ale statelor, aplicând regulile, tradițiile și uzanțele legate de relațiile dintre state. Diplomatul este funcționar public, având statut propriu, așa cum au statute proprii profesorii, militarii și polițiștii. Diplomația este și denumirea corpului agenților diplomatici ai statului. Se recurge la acest termen și pentru a denumi serviciul diplomatic al statului.
Activitatea diplomatică constă, în primul rând, din comunicarea dintre șefii de state, dar și din comunicarea dintre alți reprezentanți ai statelor, care participă la misiuni diplomatice, în cadrul unor delegații la forurile internaționale, în cadrul unor misiuni ad-hoc sau în cadrul ambasadelor. Serviciul diplomatic este necesar în primul rând pentru realizarea misiunilor diplomatice ad hoc la nivel înalt și ale celorlalți demnitari. Pe treapta supremă a ierarhiei diplomatice se află șeful statului.
Summit-ul NATO desfășurat la București a reprezentat cel mai mare eveniment de politică externă organizat de România, dar și Summit-ul de cele mai mari dimensiuni din istoria NATO.
La Summit au participat 26 de state membre, 23 de state partenere, înalți reprezentanți ai organizațiilor internaționale și ai statelor contributoare la operațiunile NATO în Afganistan, la nivel de președinte (23 de state), prim -ministru (22 de state), ministru al afacerilor externe (7 state), ministru al apărării (Kazahstan) și director politic (Irlanda).
Summit-ul a fost un eveniment unic nu doar pentru România ci și pentru NATO, a fost cel mai mare Summit al Alianței, atât ca număr de participanți cât și ca formate. Pentru prima dată în istoria Alianței, pe lângă reuniunile consacrate s-a desfășurat o reuniune în format extins a statelor și organizațiilor participante la operațiunea Alianței în Afganistan, la care au fost prezenți Secretarul General al ONU, Președintele Comisiei Europene, Secretarul General al Consilului UE, directorul Băncii Mondiale, alături de președintele afgan Hamid Karzai și înalți oficiali din statele de contact.
Rezultate politice ale Summitului. Summit-ul NATO de la București a fost un succes, atât din punct de vedere organizatoric, cât și politic. Rezultatele Summit-ului au corespuns obiectivelor urmărite de România privind agenda politică a evenimentului. Acestea reflectă într-o manieră realistă și cuprinzătoare atât așteptările, cât și interesele specifice ale țării noastre. Au fost luate decizii importante, printer careîntre cele legate de extinderea Alianței, Balcanii de Vest, Marea Neagră, conflictele regionale.
BIBLIOGRAFIE
Adler R.,Rodman, G. Understanding Human Communication, N.Y.; Holt, Rinehart & Winston, 1991.
A. Strauss, Negotiations, 1978.
Cazacu, S. T. Limbaj și context, București, Editura Științifică, 1959.
Dan Năstase-Drept Diplomatic și consular,Editutura Fundației România de Mâine, București 2006
Dinu, M. Comunicarea, Editura Științifică, București, 1993.
DEX, 1979.
Dicționarul Micro Robert, 1971.
E. Satow, A Guide to Diplomatic Practice, 1957, pg.3, apud I.M. Anghel, Dreptul diplomatic, București, 1984,
Ernst Apeltauer,Zur Bedeutung der Körpersprache für die interkulturelle Kommunikation, în: AnnelieKnapp-Potthoff / Martina Liedke (Hg.), Aspekte interkultureller Kommunikationsfähigkeit , Iudicium-Verlag, München, 1997.
FARAG, Moussa, Manuel de pratique diplomatique – L'Ambassade, Bruxelles, 1972.
GENET, R.,Traité de diplomatie et de droit diplomatique,I, Paris, 1931
Gerhard Maletzke, Interkulturelle Kommunikation. Zur Interaktion zwischen Menschen verschiedener Kulturen, Westdeutscher Verlag, Opladen, 1996.
Golu, P. Psihologie socială, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1974
HEATLEY, D. P., Diplomacy and the study of international relations, Oxford, 1919.
Himstreet, C.,William & BatyMurlin Wayne Business Communications, Boston,Kent Publishing Co., 1984.
Herman F. Eilts, Diplomacy – Contemporary Practice, în Modern Diplomacy. The Art and the artisans, Ed. by Elmer Plischke, Washington, 1979.
H. Nicolson, Diplomacy, Londra, 1950.
Hans-Jürgen Lüsebrink, Interkulturelle Kommunikation. Interaktion, Fremdwahrnehmung, Kulturtransfer, Metzler Verlag, Stuttgart / Weimar, 2005,
Jens Loenhoff,Interkulturelle Verständigung. Zum Problem grenzüberschreitender Kommunikation, Opladen, 1992.
Jochen Rehbein, Einführung in die interkulturelle Kommunikation, în vol: Interkulturelle Kommunikation , Narr Verlag, Tübingen, 1985.
J. Serres, Manuel practique, pg.24; vezi și R.P. Barston, Modern Diplomacy, Londra, New York, 1988.
Level, A. D., Galle, P. W. Managerial Communication,Homewood, Illinois, 1988.
Lerche, Jr., Abdul A. Said, Diplomacy – Political Tehnique for Implementing Foreign Policy, în E. Plischke.
L.T.Doi, The Japanese patterns of communication and the concept of Amae, în: S. A. Samovar/R. E.Porter, Intercultural communication, ed. cit.
MARTENS, Charles de Le guide diplomatique. Précis de droit et de fonctions de sagents diplomatiques et consulaires, Leipzig, după 1860.
Michael Schugk,Interkulturelle Kommunikation (Kulturbedingte Unterschiede in Verkauf und Werbung), Vahlen Verlag, München, 2004.
M. Malița, Diplomația. Școli și instituții, București, 1970.
Moles, A. A. Théorie structurale de la communication et société, Masson, Paris, Milan, Barcelone, Mexico, 1988.
Mircea, C. Inter-comunicare, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979, București..
Noica, C. Rostirea filosofică românească, Editura științifică, București, 1970.
http://www.mae.ro/node/5337
http://www.summitbucharest.ro/ro/doc_217.html
BIBLIOGRAFIE
Adler R.,Rodman, G. Understanding Human Communication, N.Y.; Holt, Rinehart & Winston, 1991.
A. Strauss, Negotiations, 1978.
Cazacu, S. T. Limbaj și context, București, Editura Științifică, 1959.
Dan Năstase-Drept Diplomatic și consular,Editutura Fundației România de Mâine, București 2006
Dinu, M. Comunicarea, Editura Științifică, București, 1993.
DEX, 1979.
Dicționarul Micro Robert, 1971.
E. Satow, A Guide to Diplomatic Practice, 1957, pg.3, apud I.M. Anghel, Dreptul diplomatic, București, 1984,
Ernst Apeltauer,Zur Bedeutung der Körpersprache für die interkulturelle Kommunikation, în: AnnelieKnapp-Potthoff / Martina Liedke (Hg.), Aspekte interkultureller Kommunikationsfähigkeit , Iudicium-Verlag, München, 1997.
FARAG, Moussa, Manuel de pratique diplomatique – L'Ambassade, Bruxelles, 1972.
GENET, R.,Traité de diplomatie et de droit diplomatique,I, Paris, 1931
Gerhard Maletzke, Interkulturelle Kommunikation. Zur Interaktion zwischen Menschen verschiedener Kulturen, Westdeutscher Verlag, Opladen, 1996.
Golu, P. Psihologie socială, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1974
HEATLEY, D. P., Diplomacy and the study of international relations, Oxford, 1919.
Himstreet, C.,William & BatyMurlin Wayne Business Communications, Boston,Kent Publishing Co., 1984.
Herman F. Eilts, Diplomacy – Contemporary Practice, în Modern Diplomacy. The Art and the artisans, Ed. by Elmer Plischke, Washington, 1979.
H. Nicolson, Diplomacy, Londra, 1950.
Hans-Jürgen Lüsebrink, Interkulturelle Kommunikation. Interaktion, Fremdwahrnehmung, Kulturtransfer, Metzler Verlag, Stuttgart / Weimar, 2005,
Jens Loenhoff,Interkulturelle Verständigung. Zum Problem grenzüberschreitender Kommunikation, Opladen, 1992.
Jochen Rehbein, Einführung in die interkulturelle Kommunikation, în vol: Interkulturelle Kommunikation , Narr Verlag, Tübingen, 1985.
J. Serres, Manuel practique, pg.24; vezi și R.P. Barston, Modern Diplomacy, Londra, New York, 1988.
Level, A. D., Galle, P. W. Managerial Communication,Homewood, Illinois, 1988.
Lerche, Jr., Abdul A. Said, Diplomacy – Political Tehnique for Implementing Foreign Policy, în E. Plischke.
L.T.Doi, The Japanese patterns of communication and the concept of Amae, în: S. A. Samovar/R. E.Porter, Intercultural communication, ed. cit.
MARTENS, Charles de Le guide diplomatique. Précis de droit et de fonctions de sagents diplomatiques et consulaires, Leipzig, după 1860.
Michael Schugk,Interkulturelle Kommunikation (Kulturbedingte Unterschiede in Verkauf und Werbung), Vahlen Verlag, München, 2004.
M. Malița, Diplomația. Școli și instituții, București, 1970.
Moles, A. A. Théorie structurale de la communication et société, Masson, Paris, Milan, Barcelone, Mexico, 1988.
Mircea, C. Inter-comunicare, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979, București..
Noica, C. Rostirea filosofică românească, Editura științifică, București, 1970.
http://www.mae.ro/node/5337
http://www.summitbucharest.ro/ro/doc_217.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunicare Internationala Diplomatie Vs Afaceri Tactici Si Strategii (ID: 106206)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.