COMUNICARE INTERNA ȚIONAL Ă ȘI DIPLOMA ȚIE PUBLIC Ă [618970]

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”
PROGRAMUL DE MASTERAT:
„COMUNICARE INTERNA ȚIONAL Ă ȘI DIPLOMA ȚIE PUBLIC Ă”

LUCRARE DE DISERTA ȚIE

– UZAN ȚE DIPLOMATICE ȘI DE PROTOCOL –

Coordonator știin țific:
Conf. Univ. Dr. COSTIN LIANU

Masterand: [anonimizat]
2019

2

UZAN ȚE DIPLOMATICE ȘI DE PROTOCOL

– CUPRINS –

CAPITOLUL I. CONSIDERA ȚII INTRODUCTIVE ………………………………………… 3

§ 1. Evolu ții istorice. Diploma ția vene țian ă, izvorul diploma ției clasice ……………. 3
§ 2. Conven țiile interna ționale, izvoare ale diploma ției. Semnifica ția conven țiilor
de la Viena privind rela țiile diplomatice (1961) și consulare (1963) …………………. 7
§ 3. Sistemul european al echilibrului puterii ……… ………………………………… 11

CAPITOLUL II. DIPLOMA ȚIE, CEREMONIAL ȘI PROTOCOL DIPLOMATIC …….. 14

§ 1. Despre diploma ție și ceremonial diplomatic ……………………………………… 14
§ 2. Principii și norme de ceremonial și protocol diplomatic ………………………… 19

CAPITOLUL III. INVIOLABILIT ĂȚ I, IMUNIT ĂȚ I ȘI PRIVILEGII DIPLOMATICE … 32

§ 1. Inviolabilit ățile, imunit ățile și privilegiile diplomatice de-a lungul istoriei ……. . 32
§ 2. Imunit ăți, privilegii și facilit ăți diplomatice. Concept și clasificare …………….. 37
§ 3. Inviolabilit ățile misiunii diplomatice ……………………………………………… 41
§ 4. Imunit ățile de jurisdic ție …………………………………………………………… 44
§ 5. Privilegiile diplomatice ……………………………………………………… ……… 47
§ 6. Durata privilegiilor și imunit ăților diplomatice ………………………………….. 49

CAPITOLUL IV. RELA ȚIILE DIPLOMACE ÎN SOCIETATEA ACTUAL Ă.
CONCLUZII ……………………………… …………………………………………………… 51

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………….. 53

3 CAPITOLUL I
CONSIDERA ȚII INTRODUCTIVE

§ 1. EVOLU ȚII ISTORICE. DIPLOMA ȚIA VENE ȚIAN Ă1, IZVORUL
DIPLOMA ȚIEI CLASICE
Societatea interna țional ă a fost dintotdeauna o scen ă cu multe variabile care f ăceau ca
„piesa” care trebuia jucat ă la nivelul acesteia s ă fie deosebit de complex ă pentru actori, ace știa
trebuind s ă stabileasc ă și s ă cunoasc ă regulile jocului.
Diploma ția, definit ă sintetic ca „știin ța sau arta negocierilor” , sau „știin ța raporturilor
interna ționale” 2, cuprinde întregul sistem de interese care iau na ștere din raporturile stabilite între
na țiuni, scopul s ău direct, fiind men ținerea p ăcii și a bunei armonii între state.
Diploma ția are o origine care se împlete ște cu începuturile istoriei dar mai ales cu
cristalizarea primelor forma țiuni statale și a rela țiilor dintre acestea. Dac ă în prezent unii neag ă
existen ța dreptului interna țional ar trebui s ă li se reaminteasc ă și numai faptul c ă unele dintre
primele reguli de drept au fost cutumele de la nive lul rela țiilor interna ționale dintre state, mai ales în
domeniul r ăzboiului și cel al diploma ției. Astfel regula c ă solii sunt persoane protejate este doar una
din regulile care încet-încet au dat na ștere de-a lungul secolelor la dreptul contemporan
interna țional.
Originile diploma ției se pierd în negura timpului, semnale despre exi sten ța activit ății
diplomatice înc ă din antichitate au ajuns pân ă la noi sub forma de dovezi arheologice, cum ar fi
documentele de la El-Amarna, constând în 360 de t ăbli țe de lut și care cuprind coresponden ța
diplomatic ă a faraonilor din dinastia a XVIII-a3. O completare important ă adus ă acestei descoperiri
o formeaz ă arhiva regelui hitit Suppiluliuma din Bogaskoi, fo sta capital ă a statului hitit 4. Importante
dovezi apar și în leg ătur ă cu activit ăți în acest sens depuse de potenta ții imperiului indian Maurya
sau ai statului Kusan.
La începuturi, în epoca statelor sclavagiste r ăzboiul era dominant pe plan interna țional,
diploma ția având un rol secundar și mai ales regional, foarte rar ambasade ajungeau î n state mai

1 Vene ția și-a organizat diploma ția înc ă din sec. XIII. Activitatea diploma ției vene țiene era reglementat ă de legi și
decrete foarte severe și gratie legii votate la 9 decembrie 1268, istoria dispune ast ăzi de celebrele “relazioni”(rapoarte)
si “dispacci”(depese) ale ambasadorilor vene țieni , martori oculari, inteligen ți și p ătrunz ători, buni politicieni și scriitori.
Legea a r ămas în vigoare pâna la dispari ția republicii în 1797. În sec. XVI, Venetia î și organizase definitiv activitatea și
corpul diplomatic, la Roma, Paris, Madrid, Viena, L ondra.
2 Martens Charles, „La guide diplomatique”, I. Leipzig, 1866.
3 Amenhotep III și fiul s ău Amenhotep IV, respectiv secolele XV-XIV î. Hr.
4 Situat pe locul actualei Ankara.

4 îndep ărtate fa ță de statul de unde plecau 5.
Organizarea diploma ției și organul statal care o exercita diferea dup ă sistemul de guvernare.
În teocra țiile Orientului Antic, activitatea diplomatic ă era condus ă de împ ărat, în democra țiile
sclavagiste din Grecia antic ă, de c ătre adun ările populare, iar în Roma la început de senat și apoi de
împ ăra ți.
Rela țiile diplomatice erau între ținute prin misiuni temporare și aveau scopuri precise cum ar
fi încheierea de alian țe, omagierea unui eveniment important cum erau nun țile, na șteri etc.
Cel care a f ăcut leg ătur ă și în acest domeniu între antichitate și evul mediu a fost Imperiul
Bizantin , care, mai ales în ultima sa perioad ă de existen ță , a trebuit s ă se bazeze mai mult pe
mijloacele diploma ției decât pe for ța armelor.
Statele italiene au dezvoltat mijloacele diploma ției , mul ți gânditori ai vremii aplecându-se
asupra acestor probleme, mai ales c ă datorit ă f ărâmi ță rii politice a Peninsulei și a lipsei unor armate
puternice aceste st ătule țe deveneau foarte vulnerabile în fa ța marilor monarhii, francez ă, spaniol ă,
din ce în ce mai centralizate și puternice. Astfel a ap ărut și sistemul creat prin pacea de la Lodi
(1454) semnat ă de c ătre Floren ța, Neapole, Roma, Milano și Vene ția , care a asigurat echilibrul
dintre principalele state italiene și a garantat pacea și independen ța aproape o jum ătate de secol.
Imperiul Roman de R ăsărit a avut, cel pu țin în ultima parte a existen ței sale, o diploma ție
activ ă care, de și n-a folosit metode demne de re ținut și de apreciat, a reu șit s ă prelungeasc ă
pr ăbu șirea statului câteva secole, pe care armatele și economia n-ar fi reu șit s ă o fac ă. Bizan țul a
organizat un departament distinct al afacerilor ext erne care se ocupa cu primirea ambasadorilor dar,
mai ales, cu supravegherea și influen țarea lor, organizând un ceremonial diplomatic plin de pomp ă
și mistificare 6.
Ora șele italiene, dezbinate între ele, se luptau pentru suprema ția comercial ă și economic ă.
Între ele, a șa cum aminteam și în rândurile precedente, se deta șeaz ă Vene ția , care a asimilat
diploma ția în forma bizantin ă, pe care a transmis-o italienilor, apoi întregii E urope în secolele XV-
XVI. Vene ția folosea o diploma ție bazat ă pe suspiciune și duplicitate dar, spre lauda ei, a
organizat un sistem diplomatic bine pus la punct; p rintre alte realiz ări, men țion ăm c ă, pe o perioad ă
de 9 secole, între 883 – 1797, Vene ția a p ăstrat arhivele diplomatice și rapoartele
ambasadorilor s ăi, care constituie azi un tezaur pentru știin țele istoriei și ale diploma ției.

5 A ap ărut ca mare eveniment prezen ța unor soli indieni la Roma lui Augustus, el trecân d acest fapt și în testamentul
său.
6 Astfel, solii erau sili ți s ă asiste la interminabile parade militare, executate de aceea și trup ă care î și schimba, sub
ni ște por ți, armele și uniforma. La primirea solilor, împ ăratul cobora dintr-un ascensor și, în timp ce oaspe ții erau
obliga ți la plec ăciuni, el disp ărea pe aceast ă cale, iar leii de aur scoteau r ăgete cumplite în timpul acestui ceremonial. În
acest sens, a se vedea, Aurel Bonciog, „Drept diplomatic”, Editura Funda ției „România de Mâine”, Bucure ști, 2000, p.
30.

5 Ambasadorii primeau „awisi” , prin care erau informa ți despre evenimentele din țar ă și li se cereau
rapoarte, atât periodic cât și la venirea de la post, cu privire la via ța politic ă și economic ă,
obiceiurile oamenilor, via ța la curte din statul de re ședin ță ; conduse de despo ți și oligarhi efemeri,
ele foloseau diploma ția momentului, f ără valoarea perspectivei, bazat ă pe hazard, ridicând în sl ăvi
ideea de „virtu” , cu sens de „plenitudine a voin ței și inteligen ței puse în slujba intereselor
politice” , care era de fapt, o îmbinare de viclenie, de teme ritate și cruzime. 7
Printre alte merite ale diploma ției vene țiene , se mai poate aminti faptul c ă au p ăstrat în
ordine arhivele de stat (documentele lor diplomatice acoper ă o perioad ă de 9 secole, din 883 pân ă
în 1797). Sau p ăstrat pan ă azi 21.177 de documente în registre numite rubricarii . La început aceste
documente erau fixate în 2 culegeri:
– „Cartea tratatelor”, unde erau fixate toate tratatele și
– „Cartea memoriei”, unde erau înregistrate evenimentele cele mai impor tante.
În secolul XIII acest sistem arhivistic a fost înlo cuit de un altul mult mai detaliat; astfel deja
arhivarea se f ăcea și dup ă criteriul teritorial:
– „Libri albus” , unde erau fixate toate tratatele cu statele din E st (Armenia, Cipru, Bizan ț);
– „Libri blancus”, unde erau fixate leg ăturile cu statele italiene și
– „Libri pactorum” , unde erau reunite celelalte documente mai ales ce le parvenite de la
papalitate.
Toate aceste documente ne ofer ă posibilitatea de a determina caracteristicile prin cipale ale
diploma ției vene țiene. Printre acestea se poate re ține și faptul c ă vene țienii au elaborat reguli de
numire și de comportament al ambasadorilor. Un ambasador vene țian primea împuterniciri
pentru 3 sau 4 luni, aceast ă perioad ă fiind extins ă în secolul al XV-lea la 2 ani, nu avea drept de
proprietate în țara acreditant ă, darurile ce le primea trebuiau acordate signoriei , nu avea concediu,
puteau pleca doar cu buc ătarul (pentru a nu fi otr ăvit), trebuia s ă a ștepte succesorul pentru a reveni
în țar ă. La întoarcere din misiune trebuia s ă prezinte raportul final nu mai târziu de 15 zile d up ă
încheierea misiunii sale, în special trebuia ca ace st raport să con țin ă o explica ție pentru cheltuielile
făcute. Aceste reguli prea pu țin atractive și mai ales pentru c ă cel ce pleca în misiune trebuia s ă
acopere o parte din cheltuieli, nu f ăcea atractiv postul de ambasador cel pu țin până în secolul al
XVI-lea. De aceea în conformitate cu un decret din 1271 numirea într-o misiune trebuia acceptat ă în
mod obligatoriu, altfel persoana care refuza trebui a s ă pl ăteasc ă amenzi. Un act din 1481
interzicea ambasadorilor vene țieni s ă poarte discu ții politice cu str ăinii f ără func ții oficiale.
Diploma ția organizat ă în adev ăratul sens al cuvântului a ap ărut atunci când papalitatea a
devenit o for ță politic ă în Europa. Interesele Romei pontificate în statele cre știne au fost sus ținute
de timpuriu de reprezentan ți (nun ții) sau agen ți.

7 Aurel Bonciog, „Drept diplomatic”, op. cit., p. 31.

6 Fran ța a dus mai departe perfec ționarea mijloacelor diplomatice odat ă cu venirea la curte a
unor personalit ăți din Peninsula italic ă cum au fost Caterina de Medicis 8 sub influen ța c ăreia la 1
ianuarie 1589 Henric al III-lea 9 a înm ănuchiat pentru prima oar ă afacerile str ăine în mâinile unui
singur secretar de stat, în persoana lui Louis Revol .
Richelieu 10 a fost primul om de stat care a acordat diploma ției importan ța pe care o merita 11 .
Principiile pe care le-a elaborat în acest domeniu, dup ă care s-a c ălăuzit și pe care le-a transmis
urma șilor în a șa fel încât s ă le aib ă mereu în vedere pot fi rezumate în șase puncte principale:
/boxshadowdwn interesele statului sunt mai presus de orice „opinii și prejudec ăți sentimentale,
doctrinare sau ideologice” ;
/boxshadowdwn politica oric ărui guvern „nu poate fi încununat ă de succes dac ă nu se bucur ă de
sprijinul opiniei publice na ționale” ;
/boxshadowdwn echilibrul politic dintre marile puteri este singur a modalitate de asigurare a lini știi și a
siguran ței statelor europene;
/boxshadowdwn tratativele diplomatice trebuie s ă constituie o activitate permanent ă; ele nu sunt
rezultatul unui fapt întâmpl ător, ci un act con știent, care nu trebuie întrerupt nici pe
timp de pace, nici în timp de r ăzboi; negocierile înseamn ă mai mult decât reglementarea
unor chestiuni litigioase, ele sunt un mijloc de in formare;
/boxshadowdwn tratatul „trebuie s ă cuprind ă stipula ții precise, care s ă exclud ă orice subterfugii sau
interpret ări ulterioare, care pot crea st ări de tensiune” ;
/boxshadowdwn „ambasadorul nu trebuie s ă nesocoteasc ă instruc țiunile, c ăci risc ă s ă compromit ă
bunele inten ții ale suveranului s ău” .
Dup ă moartea lui Richeliu, Fran ța a beneficiat de serviciile lui Mazarin 12 care, dac ă nu avea
str ălucirea predecesorului s ău, avea o mai mare șiretenie.
În opinia multor speciali ști un punct de cotitur ă c ătre modernitate pe planul diploma ției l-a
constituit pacea Westfalic ă13 . Din acel moment, bazându-se pe reguli cunoscute d iploma ția a reu șit
să-și extind ă rolul de factor de stabilitate în societatea inter na țional ă.

8 Caterina de Medici (1519-1589), regin ă ca so ție a lui Henric al II-lea (1547-1549), regent ă a Fran ței (1560-1574).
9 Henric III (1551-1589), Rege al Fran ței din 1574, dup ă ce fusese Rege al Poloniei din 1573.
10 Armand-Jean du Plessis, cardinal și duce de Richelieu (1585-1642).
11 Nicolae Ciachir, „Istoria rela țiilor interna ționale”, Editura Oscar Print, Bucure ști, 1998, p. 11.
12 Giulio Mazarini (1602-1661) ini țial c ăpitan în armata pontificat ă, a fost remarcat de Richeliu în timpul negocierii
succesiunii ducatului de Mantua, naturalizat în 196 3, Jules Mazarin ajunge în 1641 cardinal, iar dup ă moartea lui
Richelieu în consiliul de regen ță al Fran ței. A impus adversarilor Fran ței pacea de la Westfalia (1648) și pacea de la
Pirinei (1969).
13 Negocierile au durat mai mult de șase ani și au fost întreprinse în dou ă ora șe: Munster și Osnabruk. În anul 1648 a
fost semnat ă.

7 Secolul XX marcheaz ă și dou ă catastrofe cum au fost cele dou ă r ăzboaie mondiale dar și o
perioad ă de relativ calm, nemaiîntâlnit pân ă atunci în istoria omenirii, de care se leag ă și multe din
succesele diploma ției contemporane.

§ 2. CONVEN ȚIILE INTERNA ȚIONALE, IZVOARE ALE DIPLOMA ȚIEI.
SEMNIFICA ȚIA CONVEN ȚIILOR DE LA VIENA PRIVIND RELA ȚIILE
DIPLOMATICE (1961) ȘI CONSULARE (1963)
Conven țiile interna ționale generale sau speciale, care stabilesc reguli recunoscute de state,
constituie un izvor important al dreptului diplomat ic. Generic, conven țiile desemneaz ă toate
acordurile de voin ță ale subiectelor de drept interna țional care creeaz ă, modific ă sau sting obliga ții
și drepturi interna ționale, indiferent c ă se numesc tratate, conven ții, în țelegeri etc.
Tratatele bilaterale – pot fi încheiate de state între ele, de state cu organiza țiile interna ționale,
sau de organiza ții interna ționale între ele.
Potrivit dispozi țiilor art. 2 din Conven ția de la Viena din anul 1961 , „stabilirea de rela ții
diplomatice între state și înfiin țarea de misiuni diplomatice permanente se face prin consim ță mânt
mutual”. Acest consim ță mânt se consemneaz ă în tratatele bilaterale, indiferent care este form a
acestora.
Potrivit art. 15 din Conven ția de la Viena din 1961, „statele convin asupra clasei c ăreia
trebuie s ă-i apar țin ă șefii misiunilor diplomatice” ; statele pot conveni, bilateral, asupra „ efectivului
unei misiuni diplomatice ”14 .
Din prevederile art. 47 al Conven ției din anul 1961 rezult ă c ă, tot bilateral, „statele î și
asigur ă în mod reciproc, prin cutum ă sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil d ecât cel
cerut de dispozi țiile prezentei Conven ții. Acest lucru nu trebuie s ă fie considerat ca o
discriminare”.
Organiza țiile interna ționale au încheiat cu statele gazd ă acorduri de sediu, ele pot încheia
acorduri de trimitere de misiuni diplomatice perman ente în statele fa ță de care exist ă un interes etc.
Tratatele multilaterale stabilesc domenii foarte largi de colaborare între state. Cele mai multe
dintre ele, îns ă, au ca obiect codificarea cutumelor existente, pentru a înl ătura orice inconvenient în
aplicarea lor; nu este exclus s ă se combine codificarea cutumelor cu crearea de nor me juridice noi.
În continuare, vom încerca o scurt ă prezentare asupra principalelor tratate multilater ale care
con țin norme de drept diplomatic, începând din secolele XVII-XVIII, când au existat numeroase
dispute cu privire la protocol, la prec ădere, unele dintre acestea rezolvate cu for ța.
Astfel, prima conven ție care a reglementat aspecte ale activit ății diplomatice a fost cea cu
privire la rangul agen ților diplomatici: Regulamentul de la Viena din 1815 cu privire la age n ții

14 Art. 11 din Conven ția de la Viena din 1961.

8 diplomatici, completat cu un protocol de la Aix-la-Chappelle (Aa chen) din 1818.
Regulamentul de la Viena din 1815 împarte diploma ții în trei clase:
/boxshadowdwn ambasadori, lega ți și nun ții;
/boxshadowdwn trimi șii , în calitate de mini ștri sau de al ți acredita ți pe lâng ă suverani;
/boxshadowdwn îns ărcina ții cu afaceri acredita ți pe lâng ă mini ștrii afacerilor externe.
Articolul 4 al Regulamentului stabile ște că la rang egal în cadrul clasei are prec ădere agentul
care a sosit primul la post. Acela și Regulament prevede c ă protocolul de primire va fi uniform
pentru to ți reprezentan ții, leg ăturile de rudenie între suverani sau bazate pe alte leg ături de familie
nu au nici un efect asupra protocolului.
Protocolul de la Aix-la-Chappelle stabile ște înc ă o clas ă intermediar ă, ministrul rezident
care, în ierarhie, este înaintea îns ărcinatului cu afaceri.
La 20 februarie 1928, 14 state latino-americane au adoptat la cea de-a 6-a Conferin ță
panamerican ă, de la Havana, Conven ția relativ ă la func ționarii diplomatici, care cuprinde 27
articole 15 . Conven ția se refer ă la func ționarii diplomatici ordinari, care reprezint ă guvernele lor în
mod permanent și la func ționarii extraordinari, care sunt îns ărcina ți cu o misiune special ă sau care
reprezint ă guvernele lor la conferin țe, congrese, și organiza ții interna ționale 16 . Conven ția
reglementeaz ă câteva aspecte privitoare la personal, la func țiile diplomatice și cele cu privire la
imunit ățile și prerogativele func ționarilor diplomatici.
Art. 17 din Conven ție nu recunoa ște dreptul de refugiu la misiunea diplomatic ă persoanelor
acuzate sau condamnate pentru delicte comune.
Comisia de Drept Interna țional a O.N.U., în prima sesiune din anul 1949, a i nclus pe agend ă
14 subiecte prioritare, între care a inclus și reglementarea imunit ăților și privilegiilor diplomatice.
Comisia a început s ă lucreze la Conven ție în anul 1954 și dup ă 4 ani, în anul 1958, a supus Adun ării
Generale a O.N.U. un proiect final de articole. Dup ă aprinse discu ții, Adunarea General ă, prin
Rezolu ția nr. 1450, a hot ărât ca proiectul s ă fie discutat într-o conferin ță separat ă, convocat ă în
acest scop, la Viena, între 21 martie și 14 aprilie 1961, la care au participat 81 de stat e.
Conferin ța a adoptat Conven ția de la Viena cu privire la rela țiile diplomatice. Conven ția
care s-a adoptat, având 53 de articole și dou ă protocoale adi ționale, a fost semnat ă la 18 aprilie
1961, fiind deschis ă semn ării și altor state, pân ă la 31 martie 1962. Conven ția a intrat în vigoare în
aprilie 1964.
În prezent sunt p ărți la Conven ție 150 de state; 40 au devenit p ărți la Protocolul dobândirii

15 Institutul Harvard a întocmit în anul 1936 un proi ect de Conven ție cu privire la imunit ățile și privilegiile
diplomatice.
16 În Preambulul Conven ției se men ționeaz ă c ă func ționarii diplomatici nu reprezint ă în nici un caz persoana șefului
statului, ci guvernul care îi acrediteaz ă pe lâng ă un guvern recunoscut.

9 cet ățeniei și 58 la Protocolului pentru reglementarea diferende lor.
Conven ția asupra rela țiilor consulare a urmat o procedur ă asem ănătoare. Lucr ările
Comisiei de Drept Interna țional au început în anul 1955, raportor fiind Zoure k, care a întocmit un
proiect ce a fost prezentat Adun ării Generale a O.N.U. în anul 1961. Prin Rezolu ția 1685, Adunarea
General ă a O.N.U. a aprobat textul și a decis convocarea unei Conferin țe. Aceasta s-a ținut la
Viena, la care au participat 95 de state, între 4 m artie – 22 aprilie. Ea a adoptat Conven ția la 18
aprilie 1963, împreun ă cu 2 protocoale, identice cu cele ata șate Conven ției cu privire la rela țiile
diplomatice. În prezent 117 state sunt membre ale C onven ției și 40 sunt membre ale Protocolului
privind reglementarea diferendelor.
La momentul examin ării Conven ției cu privire la rela țiile diplomatice, Comisia de Drept
Interna țional a realizat c ă nu s-au reglementat și misiunile temporare. De aceea, Comisia a adoptat
un proiect de trei articole, care a fost supus Conferin ței de la Viena din anul 1961. Aceasta, îns ă,
urmând propunerea unui subcomitet, a cerut Adun ării Generale a O.N.U. s ă sesizeze din nou
Comisia de Drept Interna țional, pentru a întocmi un nou proiect. Astfel, a f ost întocmit ă o
propunere constând din 50 de articole, adoptat ă de Adunarea General ă a O.N.U. prin Rezolu ția nr.
2530 din 10 decembrie 1969 sub forma „Conven ției asupra misiunilor speciale”. Conven ția a fost
deschis ă statelor, pentru semnare. Conven ția, la sfâr șitul anului 1986, func ționa între 29 de state.
Referitor la Conven ția de la Viena asupra reprezent ării statelor în rela țiile lor cu
organiza țiile interna ționale cu caracter universal, Comisia de Drept Interna țional a încredin țat
lui A. El-Erian, ca raportor principal, sarcina de a întocmi un proiect în acest domeniu. Dup ă
discutarea primului raport al acestuia, Comisia a h ot ărât ca proiectul s ă se refere la aplicarea
normelor dreptului diplomatic la rela țiile dintre state și organiza țiile interna ționale, la statutul
misiunilor permanente ale statelor la organiza țiile interna ționale și al delega țiilor, la statutul
misiunilor de observare și supraveghere cât și la conferin țele care se organizeaz ă în cadrul
organiza țiilor interna ționale sau sub auspiciile acestora.
Tematica fiind complicat ă, abia în 1972 s-a prezentat un raport c ătre Adunarea General ă a
O.N.U., care a hot ărât convocarea unei Conferin țe.
Conferin ța s-a ținut la Viena între 4 februarie și 14 martie 1975 într-o atmosfer ă încordat ă și
cu o participare restrâns ă din partea statelor 17 . Principala problem ă a fost dac ă misiunilor
permanente și delega țiilor s ă li se acorde statut egal cu cel al ambasadelor, re spectiv al diploma ților.
Statele gazd ă de organiza ții interna ționale au votat împotriva Conven ției ori s-au ab ținut,
astfel c ă, de și ea a fost votat ă de 57 de state (unul, Belgia, a fost împotriv ă și 15 s-au ab ținut), nu a

17 La Conven ția din 1961 de la Viena au participat 81 de state, iar la Conferin ța din 1975 numai 73, cu toate c ă
num ărul statelor crescuse sim țitor între timp.

10 putut intra în vigoare 18 . Ea reprezint ă, totu și, un document votat de mai multe state în cadrul
conferin ței, ceea ce confirm ă o anumit ă practic ă a statelor, chiar neobligatorie, de care se ține
seama.
În anul 1971, Olanda a sesizat Pre ședintele Consiliului de Securitate cu privire la ne cesitatea
lu ării unor m ăsuri de a împiedica ac țiuni teroriste împotriva diploma ților. Consiliul de Securitate a
remis Comisiei de Drept Interna țional problema, care a inclus-o pe agenda sa în anu l 1972. Un grup
de lucru a întocmit, în acela și an, un proiect de 12 articole , care a fost prezentat Adun ării Generale
a O.N.U. care, prin Rezolu ția nr. 3166 din 14 decembrie 1973, a adoptat „Conven ția privind
prevenirea și sanc ționarea infrac țiunilor contra persoanelor care se bucur ă de protec ție
interna țional ă, inclusiv agen ții diplomatici” 19 . Conven ția a intrat în vigoare în anul 1977, fiind
părți la ea 70 de state.
Alte tratate multilaterale definesc constitu țiile unor organiza ții interna ționale, stabilesc
competen ța acestora, structura lor, raporturile dintre difer ite organe ale organiza țiilor.
Cel mai important tratat de acest fel este Carta Organiza ției Na țiunilor Unite.
De asemenea, prin tratate multilaterale se stabiles c imunit ăți și privilegii pentru organiza țiile
interna ționale.
Astfel, la 13 februarie 1946 s-a adoptat Conven ția General ă asupra Imunit ăților și
Privilegiilor Na țiunilor Unite, care confer ă O.N.U. calitatea de persoan ă juridic ă și îi recunoa ște
imunitatea de jurisdic ție pentru bunurile și activele sale, inviolabilitatea sediului și a arhivelor etc.
Este recunoscut ă imunitatea de jurisdic ție penal ă și civil ă membrilor organiza ției, func ționarilor și
exper ților O.N.U. 20 .
La 21 noiembrie 1947 s-a adoptat, de asemenea, Conven ția cu privire la privilegiile și
imunit ățile institu țiilor specializate 21 , la care România a aderat la 14 iulie 1970; conven ția

18 Conven ția nu s-a putut încheia și datorit ă faptului c ă nu au existat norme de drept interna țional care s ă fie
codificate, practica statelor cu privire la Liga Na țiunilor fiind redus ă, iar câteva în țelegeri încheiate de O.N.U. cu statele
rezidente nu au fost semnificative pentru a crea o practic ă unanim recunoscut ă.
19 Documentul este cunoscut și sub denumirea de Conven ția de la New York din 1973. România a ratificat
Conven ția prin Decretul nr. 154/1978, publicat în Buletinu l Oficial nr. 64 din 17 iulie 1978
20 România a aderat la Conven ție la 21 aprilie 1956.
21 Institu țiile specializate sunt organiza ții autonome din sistemul Na țiunilor Unite, coordonate de ECOSOC. Acestea
sunt: AIEA (Agen ția Interna țional ă pentru Energia Atomic ă); OIM (Organiza ția Intema țional ă a Muncii); FAO
(Organiza ția Na țiunilor Unite pentru Alimenta ție și Agricultur ă); UNESCO (Organiza ția Na țiunilor Unite pentru
Educa ție, Știin ță și Cultur ă); OMS (Organiza ția Mondial ă a S ănătății); BIRD (Banca Interna țional ă pentru
Reconstruc ție și Dezvoltare); IFC (Societatea Financiar ă Interna țional ă – o filial ă a BIRD); AID (Asocia ția
Interna țional ă pentru Dezvoltare); FMI (Fondul Monetar Interna țional); OACI (Organiza ția Interna țional ă a Avia ției
Civile); UPU (Uniunea Po ștal ă Universal ă); UIT (Uniunea Interna țional ă a Telecomunica țiilor); OMIvI (Organiza ția
Meteorologic ă Mondial ă); IMCO (Organiza ția Interguvernamental ă Consultativ ă a Naviga ției Maritime); GATT

11 prevede, în esen ță , acelea și drepturi și privilegii ca și ale O.N.U.
Organiza țiile interna ționale nu au un teritoriu propriu ele î și au sediul în statul unde î și
desf ăș oar ă activitatea și de aceea ele au încheiat tratate bilaterale cu statele în care se afl ă, prin care
se reglementeaz ă statutul organiza țiilor în statul respectiv, precum și imunit ățile și privilegiile pe
care le acord ă statul de re ședin ță , atât organiza ției, cât și func ționarilor s ăi. Men țion ăm Acordul
Italiei cu FAO, din 31 octombrie 1960, Acordul ONU cu SUA, din 26 iunie 1 947, acordul Elve ției
cu OMS, OIM, OMM, Acordul Fran ței cu UNESCO etc.
Concluzionând, se poate re ține c ă majoritatea organiza țiilor interna ționale beneficiaz ă de un
regim special al imunit ăților și privilegiilor, despre unele dintre ele f ăcând vorbire și în prezenta
lucrare.

§ 3. SISTEMUL EUROPEAN AL ECHILIBRULUI PUTERII
Așa cum am ar ătat înc ă din prima parte a lucr ării de fa ță , în secolul al XVII-lea, Fran ța,
sub cardinalul Richelieu, a introdus abordarea mode rn ă a rela țiilor interna ționale bazate pe
statul-na țiune și motivate de interesele na ționale ca scop ultim.
În urm ătorul secol, al XVIII-lea, Marea Britanie a elaborat conceptul de „echilibru al
puterii” , care a dominat diploma ția european ă pentru urm ătorii 200 de ani 22 .
Ulterior, în secolul al XIX-lea, Austria lui Metter nich a reconstruit unitatea Europei, iar
Germania lui Bismarck a demontat-o, dând o nou ă form ă diploma ției europene – aceea a unui joc al
politicii de for ță , jucat cu sânge rece.
Revenind la „sistemul echilibrului puterii” , este de re ținut c ă Europa a adoptat politica
echilibrului puterii atunci când prima sa alegere – visul medieval al imperiului universal – s-a
pr ăbu șit, iar din cenu șa acelei vechi aspira ții au r ăsărit o mul țime de state cu putere mai mult sau
mai pu țin egal ă. Când statele astfel constituite dintr-un grup sun t obligate s ă aib ă de-a face unele cu
altele, nu sunt posibile decât dou ă situa ții: ori unul dintre state devine atât de puternic î ncât le
domin ă pe celelalte și creeaz ă un imperiu, ori nici unul dintre ele nu este nicio dat ă suficient de
puternic pentru a ajunge în aceast ă pozi ție. În cazul din urm ă, preten țiile celui mai agresiv membru
al comunit ății interna ționale sunt ținute în frâu printr-o asociere a celorlalte; cu al te cuvinte, prin
func ționarea unui echilibru al puterii 23 .
Sistemul echilibrului puterii nu și-a propus s ă evite crizele și nici r ăzboaiele. A fost gândit

(Acordul General asupra Tarifelor Vamale și Comer țului); BIRD, IFC și AID formeaz ă Banca Mondial ă. Pentru detalii,
a se vedea, pe larg, Raluca Miga-Be șteliu, „Organiza ții interna ționale interguvernamentale”, Editura All Beck,
Bucure ști, 2000.
22 Henry Kissinger, „Diploma ția” , Editura ALL, Bucure ști, 2018, p. 15-16.
23 Henry Kissinger, op. cit., edi ția 2018, p. 18-19.

12 ca – atunci când func ționeaz ă corect – să poat ă limita atât posibilit ățile statelor de a se domina
unele pe altele, cât și extinderea conflictelor. Țelul s ău a fost nu atât pacea, cât stabilitatea și
modera ția. Prin defini ție, un aranjament al echilibrului puterii nu poate satisface total pe fiecare
membru al sistemului interna țional; el func ționeaz ă cel mai bine atunci când men ține nemul țumirea
sub acel nivel începând de la care partea care se s imte nedrept ățit ă va c ăuta s ă r ăstoarne ordinea
interna țional ă.
Teoreticienii echilibrului puterii las ă adeseori impresia c ă aceasta este forma fireasc ă a
rela țiilor interna ționale. De fapt, sistemele bazate pe echilibrul put erii nu au existat decât arareori în
istoria umanit ății. Emisfera vestic ă nu a cunoscut niciodat ă unul, dup ă cum nici teritoriul Chinei
contemporane – dup ă sfâr șitul, cu mai bine de 2000 de ani în urm ă, al perioadei „statelor
combatante” . Pentru cea mai mare parte a umanit ății și cele mai lungi perioade ale istoriei, imperiul
a fost modul tipic de guvern ământ. Imperiile nu au nici un interes s ă opereze în cadrul unui sistem
interna țional; ele aspir ă la a fi sistemul interna țional. Imperiile nu au nici o nevoie de un echilibr u al
puterii. Spre exemplu, acesta este felul în care și-au condus Statele Unite politica extern ă în
Americi, iar China în Asia, pe parcursul celei mai mari p ărți a istoriei sale. 24
În Occident, singurele exemple de func ționare a sistemelor de echilibru al puterii au fost cele
existente între ora șele-state ale vechii Grecii și ale Italiei renascentiste, precum și sistemul european
de state ap ărut ca urmare a P ăcii west-falice, din 1648. Caracteristica distincti v ă a acestor sisteme a
fost aceea de a ridica un fapt de via ță – existen ța unui num ăr de state cu for țe sensibil egale – la rang
de principiu c ălăuzitor al ordinii mondiale.
Din punct de vedere intelectual, conceptul de echil ibru al puterii a reflectat convingerile
tuturor gânditorilor politici importan ți ai Iluminismului. În concep ția lor, universul, incluzând sfera
politicului, func ționa potrivit unor principii ra ționale, care se echilibrau între ele. Actele aparen t
întâmpl ătoare ale oamenilor ra ționali tindeau, în ansamblul lor, c ătre binele comun, de și adev ărul
acestei propozi ții era greu de sesizat în secolul de conflict aproa pe constant, care a urmat R ăzboiului
de 30 de ani.
Adam Smith, în „Avu ția Na țiunilor” , a sus ținut c ă o „mân ă invizibil ă" ar distila bun ăstarea
economic ă general ă din ac țiunile economice individuale, egoiste. În „The Federalist Papers”
(„Documentele federaliste”) 25 , Madison sus ținea c ă, într-o republic ă suficient de mare, diferitele

24 Henry Kissinger, op. cit., edi ția 2018, p. 19.
25 The Federalist (mai târziu cunoscut ă sub numele de The Federalist Papers) este o colec ție de 85 de articole și
eseuri scrise sub pseudonimul „Publius” de c ătre Alexander Hamilton, James Madison și John Jay pentru a promova
ratificarea ⁠(d) Constitu ției Statelor Unite. Șaptezeci și șapte dintre aceste eseuri au fost publicate în seri e în „The
Independent Journal”, „New York Packet” și „Daily Advertiser” între octombrie 1787 și august 1788. O compila ție în
dou ă volume cuprinzându-le pe ele și pe altele opt a fost publicat ă în 1788 sub titlul „The Federalist: A Collection o f

13 „fac țiuni" politice, care- și urmeaz ă în mod egoist propriile interese, ar crea în cele din urm ă, printr-
un fel de mecanism automat, o cuvenit ă armonie intern ă. Conceptele de separare a puterilor și de
control reciproc, a șa cum fuseser ă gândite de Montesquieu și încorporate în Constitu ția American ă,
reflectau un punct de vedere identic. Scopul separ ării puterilor era evitarea despotismului, nu
realizarea unei guvern ări armonioase; fiecare ramur ă a guvern ării, în urm ărirea propriilor interese,
ar st ăvili excesele – servind prin aceasta binelui comun. Acelea și principii erau aplicate și rela țiilor
interna ționale. Urm ărindu-și propriile obiective egoiste, fiecare stat se pres upunea c ă î și aducea
contribu ția la progres, ca și cum o mân ă nev ăzut ă garanta c ă libertatea de alegere a fiec ărui stat
asigura bun ăstarea tuturor. 26
Pentru mai bine de un secol aceste a ștept ări au p ărut a fi împlinite. Dup ă disloc ările
provocate de Revolu ția francez ă și de r ăzboaiele napoleoniene, conduc ătorii Europei au restabilit
echilibrul puterii la Congresul de la Viena, din 18 15, și au atenuat încrederea brutal ă în for ță ,
căutând s ă modereze comportamentul interna țional prin principii morale și angajamente legale. Cu
toate acestea, către sfâr șitul secolului al XIX-lea, sistemul european al ech ilibrului puterii a
revenit la principiile politicii de for ță – și aceasta într-o manier ă mult mai necru ță toare. A pune
adversarul cu fa ța la p ământ a devenit o metod ă standard în diploma ție, conducând la o încercare a
for țelor dup ă alta. În cele din urm ă, în 1914, criza a ap ărut de unde nu se a ștepta nimeni. Europa nu
și-a mai recâ știgat niciodat ă pozi ția de frunte în conducerea lumii, dup ă catastrofa primului r ăzboi
mondial.

Essays, Written in Favour of the New Constitution, as Agreed upon by the Federal Convention, September 17, 1787.
Colec ția a fost cunoscut ă sub numele de „The Federalist” pân ă când în secolul al XX-lea a ap ărut numele „The
Federalist Papers”. A se vedea pe larg, Kenneth T. Jackson, „The Encyclopedia of New York City: The Ne w York
Historical Society”, Yale University Press, 1995, p . 194.
26 Henry Kissinger, op. cit., edi ția 2018, p. 1.

14 CAPITOLUL II
DIPLOMA ȚIE, CEREMONIAL ȘI PROTOCOL DIPLOMATIC

§ 1. DESPRE DIPLOMA ȚIE ȘI CEREMONIAL DIPLOMATIC
Întotdeauna, în rela țiile dintre oameni și în rela țiile dintre state a existat un anumit mod de
conduit ă c ălăuzit, ce cele mai multe ori, de tact, de abilitate, de o anume diploma ție.
Termenul de „diploma ție” are diferite în țelesuri, raportat la domeniul știin țific care îl
folose ște: istoricii desemneaz ă, de regul ă, prin acest termen, rela țiile externe ale statului; în
jurnalistic ă, termenul se folose ște pentru a desemna ministerul de externe, atunci c ând este implicat
în promovarea unei pozi ții fa ță de un eveniment extern; în limbajul curent, no țiunea desemneaz ă o
abilitate de a rezolva o situa ție conflictual ă27 . Se poate vorbi chiar de o diploma ție specific ă: una
româneasc ă, alta francez ă, american ă etc., specificul fiind dat de maniera exercit ării ei de fiecare
strat și de interesele ce urmeaz ă a fi promovate.
Mult timp, no țiunea de „diploma ție” s-a folosit pentru documentele oficiale de rela ții
interna ționale, încheiate pe baz ă de împuterniciri date de suverani. Abia în secolul al XIX s-a
conturat ideea c ă diploma ția este activitatea prin care se realizeaz ă reprezentarea intereselor externe
ale statelor.
Diploma ția a fost plasat ă în cadrul rela țiilor interstatale, având drept con ținut gestionarea
intereselor în plan extern ale statelor, f ăcându-se leg ătura fireasc ă între diploma ție și dreptul
interna țional.
În literatura de specialitate diploma ția a fost definit ă ca fiind, „activitatea oficial ă a
organelor de stat pentru rela ții externe și, în primul rând, a diploma ților, desf ăș urat ă prin tratative,
coresponden ță și alte mijloace pa șnice pentru înf ăptuirea scopurilor și sarcinilor de politic ă
extern ă ale statului, pentru ap ărarea drepturilor și intereselor statului respectiv în str ăin ătate. Este
cel mai însemnat mijloc de realizare a politicii ex terne a statelor” 28 .
În al ți termeni, diploma ția a fost apreciat ă ca fiind, „un complex de acte și manifest ări cu
caracter juridic sau protocolar ale subiectelor de drept interna țional, exprimate prin autorit ățile
desemnate de legea intern ă sau structurile desemnate de statutele organiza țiilor interna ționale cu
gestionarea politicii externe a acestora; ea este m ijlocul prin care se nasc, se modific ă sau se sting
raporturi juridice în cadrul comunit ății interna ționale; diploma ția asigur ă colaborarea politic ă
bilateral ă sau multilateral ă dintre aceste subiecte, pe calea pa șnic ă”29 .

27 A se vedea, pe larg, Henry Kissinger, „Diploma ția”, Editura ALL, Bucure ști, 1999.
28 „Mic dic ționar diplomatic român”, Bucure ști, 1967, p. 126.
29 Aurel Bonciog, „Drept Diplomatic”, Editura Funda ției „România de Mâine”, Bucure ști, 2000, p. 12-13.

15 Defini ția dat ă diploma ției pune în eviden ță leg ătura indisolubil ă între aceasta și dreptul
diplomatic; diploma ția adaug ă, în plus, componenta protocolar ă; nu orice manifestare de politic ă
extern ă a statelor sau a organiza țiilor interna ționale are consecin țe diplomatice; statele pot crea
raporturi diplomatice numai prin ac țiuni voluntare cum ar fi propunerea de negocieri, d eclara ția de
recunoa ștere a unui stat etc.
Așadar, pentru a da curs unor raporturi diplomatice e ste necesar un demers extern, conceput
în anumite formule, care sunt recomandate de dreptu l diplomatic.
Tot din defini ția dat ă diploma ției rezult ă c ă numai când subiectele de drept interna țional
ac ționeaz ă prin organele desemnate de legea lor intern ă s ă gestioneze rela țiile externe ale acestora
implic ă statele sau organiza țiile interna ționale în raporturi de misiune diplomatic ă.
În ceea ce prive ște rela țiile consulare, re ținem c ă stabilirea unor astfel de rela ții trebuie s ă
precead ă înfiin țarea de oficii consulare cât și deschiderea oficiilor consulare printr-o decizie a
autorit ății interne, luat ă pe baza și în conformitate cu legea statului trimi ță tor; urmeaz ă apoi, un
demers interna țional care folose ște calea diplomatic ă, bazat ă pe prevederile normelor dreptului
interna țional.
Consulatele sunt institu ții de drept public care promoveaz ă și ap ără în str ăin ătate drepturile
și interesele statului trimi ță tor, ale na ționalilor s ăi, persoane fizice sau juridice. Ele sunt
reprezentan țe permanente care, ca și misiunile diplomatice, au competen ța de a înf ăptuit politica
extern ă a statului. Misiunile diplomatice sunt implicate d irect în realizarea politicii externe a
statului, pe când consulatele îndeplinesc sarcinile politicii externe a statului, preponderent de natu r ă
economic ă , folosind mijloace specifice, care constau în asi sten ța și protec ția consular ă a intereselor
statului și cet ățenilor s ăi.
În concluzie, se poate spune c ă fiecare stat î și realizeaz ă activitatea diplomatic ă și
consular ă prin intermediul organelor sale abilitate, care su nt de dou ă categorii – organe
interne și organe externe, ale c ăror func ții sunt determinate, fie prin legile interne, în vi rtutea
suveranit ății statelor, fie prin intermediul unui cadru juridi c interna țional de reglementare.
Astfel, activitatea diplomatic ă a statelor este exercitat ă prin intermediul a dou ă categorii de
organe 30 : organe interne și organe externe.
Organizarea organelor interne ale statelor pentru r ela țiile interna ționale sunt reglementate în
dreptul intern al fiec ărui stat. În România aceste organe sunt:
/square4 Parlamentul – Parlamentul României, prin cele dou ă camere – Adunarea Deputa ților și
Senatul – desf ăș oar ă activitate în domeniul tratatelor și de reprezentare.
Parlamentul ratific ă acorduri, tratate, conven ții și alte acte interna ționale negociate de
Guvern și semnate de șeful statului sau la nivel guvernamental. Pre ședin ții celor dou ă Camere pot

30 A se vedea, Florian Coman, „Drept Interna țional Public” , Vol. II, op. cit., p. 107 și urm.

16 reprezenta în anumite situa ții statul român la nivel protocolar, cum ar fi prim irea de reprezentan ți ai
altor Parlamente.
În unele organiza ții interna ționale, ca de exemplu, Consiliul Europei, Parlament ul î și trimite
reprezentan ți care vor fi exponen ții ță rii noastre în acele foruri interna ționale.
Cele dou ă camere sunt organizate pe Comisii permanente, de a nchet ă sau speciale. Una din
cele mai importante Comisii permanente este Comisia pentru politic ă extern ă, prin care Camera
respectiv ă î și exercit ă unele din atribu țiile de politic ă extern ă, cum ar fi audierea unor persoane care
fac sau vor face parte din structurile organelor st atelor care se ocup ă cu politica extern ă.
Conform unei p ărți a jurispruden ței române se consider ă c ă Parlamentul are o a șa numit ă
func ție de determinare a cadrului general al politicii e xterne. Dup ă p ărerea altor speciali ști 31 în drept
constitu țional se consider ă c ă Parlamentul nu este abilitat expres cu atribu ții de „determinare a
cadrului general” sau cu „conducere” în politica extern ă. Astfel se consider ă c ă într-adev ăr
Parlamentul ratific ă acorduri, tratate, conven ții și alte acte interna ționale negociate de Guvern și
semnate de șeful statului sau la nivel guvernamental, dar acest e activit ăți nu sunt de natur ă a
imprima direc ții generale de politic ă extern ă. Mai degrab ă, ele apar ca o verificare și confirmare –
în cazul ratific ării – a unor ac țiuni interna ționale ale Executivului, putând fi încadrate în fun c ția
general ă de control al Parlamentului asupra acestuia 32 .
/square4 Pre ședintele – Pre ședintele României ca șef al statului se identific ă cu statul român.
Astfel, Pre ședintele reprezint ă statul român pe plan extern, ca de altfel și pe plan intern.
Astfel, când șeful statului poart ă tratative sau încheie tratate, el nu are nevoie, î n acest
scop, de împuterniciri speciale 33 .
Atribu țiile Pre ședintelui României pe plan extern sunt, conform Con stitu ției: încheie tratate
interna ționale în numele României, negociate de Guvern și le supune spre ratificare Parlamentului
în termen de 60 de zile 34 ; la propunerea Guvernului, acrediteaz ă și recheam ă reprezentan ții
diplomatici ai României și aprob ă înfiin țarea, desfiin țarea sau schimbarea rangului misiunilor

31 A se vedea, Cristian Ionescu, „Drept Constitu țional și institu ții politice” , Editura Lumina Lex , Bucure ști, 1997, p.
269-270.
32 În teoria și practica constitu țional ă modern ă este de notorietate faptul c ă stabilirea cadrului general al politicii
externe și responsabilitatea pentru înf ăptuirea acestuia revine Guvernului. De altfel, și art. 102 din Constitu ție subliniaz ă
că Guvernul asigur ă realizarea politicii externe a statului.
33 A se vedea, Grigore Geam ănu, „Drept interna țional public” vol II, Editura Didactic ă și Pedagogic ă, Bucure ști,
1983, p. 12.
34 A se vedea art. 91, alin. 1 din Constitu ție.

17 diplomatice 35 ; reprezentan ții diplomatici ai altor state sunt acredita ți pe lâng ă Pre ședintele
României 36 .
Importan ța Pre ședintelui ca reprezentant al statului pe plan exter n variaz ă în func ție de
sistemul constitu țional din țara din care el provine. În multe ță ri exist ă o dihotomie în acest sens
între Pre ședinte și primul-ministru. Între altele, datorit ă mai ales faptului c ă Pre ședintele este ales
prin vot direct de c ătre popor pe când primul-ministru este numit de Pre ședinte, rolul determinant
revine Pre ședintelui. Astfel, interesant apare la nivel difere n ța care o are la nivel declarativ pe plan
extern Fran ța, în acest moment, prin cele dou ă voci, cea a pre ședintelui și cea a primului ministru 37 .
Când se afl ă pe teritoriul unui stat str ăin, șefului statului i se acord ă anumite imunit ăți,
privilegii și tratamente speciale, rezervate exclusiv șefilor de state. El are astfel dreptul la anumite
onoruri, se bucur ă de o deplin ă imunitate de jurisdic ție penal ă și de imunitate de jurisdic ție civil ă38 ,
ca și de toate celelalte imunit ăți și privilegii diplomatice 39 . În legisla ția multor state se prev ăd
măsuri speciale de protec ție, spre a se asigura inviolabilitatea persoanei șefilor de state str ăine.
În România, în exercitarea atribu țiilor sale, Pre ședintele emite decrete care se public ă în
Monitorul Oficial. Aceste acte trebuie contrasemnat e de primul ministru, inclusiv cele referitoare la
activitatea în domeniul extern.
/square4 Guvernul. Atribu țiile în domeniul rela țiilor externe ale guvernului sunt 40 : adopt ă m ăsuri
cu privire la negocierea de tratate, acorduri și conven ții interna ționale, care angajeaz ă
statul român și, le înainteaz ă, potrivit legii, Pre ședintelui României; aprob ă acordurile
interguvernamentale, care se vor putea semna numai din împuternicirea primului
ministru.
La nivelul Guvernului, Secretariatul General organi zeaz ă desf ăș urarea activit ăților de
protocol și rela ții externe.
/square4 Primul-ministru. Execut ă atribu țiile de reprezentare, invit ă și prime ște reprezentan ții
altor state, încheie, în numele statului, acorduri interna ționale. Poate participa la

35 A se vedea art. 91, alin. 2 din Constitu ție.
36 A se vedea art. 91, alin. 3 din Constitu ție.
37 Într-o declara ție din ianuarie 2000 premierul aflat în vizit ă în Israel a declarat despre una din organiza țiile arabe c ă
este terorist ă, gest pe care pre ședintele Chirac și nu numai, l-a catalogat drept gaf ă diplomatic ă. Sau, odat ă cu apropiata
accedere la conducerea Uniunii Europene, cei doi da u publicit ății programe relativ diferite de politic ă extern ă care va fi
promovat ă la nivelul Uniunii Europene.
38 Potrivit practicii judiciare a unor state, șeful statului se bucur ă de imunitate de jurisdic ție civil ă când apare în
proces în calitate de pârât; dac ă are calitatea de reclamant, aceasta echivaleaz ă cu o renun țare la imunitate.
39 Scutiri de impozite, folosirea cifrului, inviolabi litatea arhivei etc.
40 A se vedea, Dumitru Brezoianu, „Drept administrativ, Organizarea de stat în Români a” , Editura Lucre țius ,
Bucure ști, 1998, p. 82.

18 conferin țe interna ționale și la sesiuni ale unor organiza ții interna ționale și se bucur ă, pe
teritoriul altor state, de imunit ățile agen ților diplomatici.
/square4 Ministerul Afacerilor Externe . Constituie organul executiv cu atribu ții de a organiza și
desf ăș ura direct rela țiile externe ale statului, având urm ătoarele atribu ții 41 : aduce la
îndeplinire sarcinile pentru înf ăptuirea liniei generale a politicii externe; ap ără în
str ăin ătate drepturile și interesele statului român, al cet ățenilor români și ale persoanelor
juridice române; duce tratative și particip ă la tratative în vederea încheierii de tratate
interna ționale, negociaz ă și încheie acorduri de colaborare; organizeaz ă, îndrum ă și
controleaz ă misiunile diplomatice și oficiile consulare.
În practica interna țional ă s-a pus problema dac ă Ministrul Afacerilor Externe are dreptul s ă
ia angajamente în numele ță rii sale. Curtea Permanent ă de Justi ție Interna țional ă (CPJI) a avut de
examinat aceast ă problem ă în spe ța Groelanda Oriental ă, în care Danemarca se prevala de o
declara ție f ăcut ă de ministrul de externe norvegian 42 . Curtea a decis c ă un r ăspuns dat de ministrul
de externe în numele guvernului s ău unui reprezentant diplomatic str ăin într-o problem ă care este de
competen ța sa leag ă țara a c ărui ministru este. De aici și grija cu care trebuie s ă formuleze
declara țiile Mini ștrii de Externe în orice ipostaz ă s-ar afla ei, conferin ță de pres ă, conferin ță
știin țific ă etc. 43
/square4 Ministerul Economiei și Comer țului. Ministerul Economiei și Comer țului este organul
prin intermediul c ăruia se înf ăptuiesc rela țiile economice cu alte state, având urm ătoarele
atribu ții: ini țierea de ac țiuni care s ă l ărgeasc ă continuu rela țiile economice externe ale
statului; negocierea și încheierea de acorduri și conven ții comerciale și de cooperare
economic ă interna țional ă; asigur ă îndrumarea și coordonarea general ă a activit ății de
comer ț exterior și cooperare economic ă.
Al ături de organele interne ale statului, care prin ac tivitatea lor asigur ă stabilirea și
dezvoltarea rela țiilor externe, sunt create și organe care î și desf ăș oar ă activitatea în afara
hotarelor ță rii, în exterior. Ele pot fi permanente sau tempora re . Printre misiunile permanente
se num ără:
/boxshadowdwn ambasada , ca misiunea cu rangul cel mai înalt;

41 A se vedea, Dumitra Popescu, Adrian N ăstase, „Drept interna țional public” , Editura „Șansa” , Bucure ști, 1997,
p. 293.
42 A se vedea, Grigore Geam ănu, op. cit., p. 14.
43 Ca exemplu în aceast ă privin ță , poate fi citat ă declara ția f ăcut ă de ex-Ministrul de Externe german Ioska Fischer,
la o conferin ță știin țific ă la Universitatea din Berlin, conform c ăreia î și exprima p ărerea c ă Uniunea European ă se
îndreapt ă c ătre o structur ă statal ă federalist ă. De și a subliniat în mai multe ori c ă este o opinie personal ă și nu una
oficial ă, mediile politico-diplomatice din întreaga lume au reac ționat intens prin contradeclara ții de data asta subliniat
oficiale.

19 /boxshadowdwn nunciatura , echivalent ă cu ambasada, utilizat ă în rela țiile Vaticanului cu statele care au
încheiat concordate cu Papa;
/boxshadowdwn lega ția , reprezentan ță diplomatic ă de rang inferior;
/boxshadowdwn internunciatura , echivalentul lega ției sub aspectul rangului;
/boxshadowdwn misiuni permanente ale statelor pe lâng ă organiza țiile interna ționale 44 și ale acestora
din urm ă pe lâng ă state sau alte organiza ții.
Între ță rile din Commonwelth se practic ă Înaltele Comisariate, iar între cele din Comunitat ea
francez ă Înaltele Reprezentan țe45 , ambele echivalente ca statut cu misiunile diploma tice de prim
rang – ambasadele 46 .
Misiunile temporare, denumite și misiuni ad-hoc 47 , sunt trimise, a șa cum le arat ă și
denumirea, pe o perioad ă limitat ă, pentru a participa la o conferin ță sau un congres, la sesiunile
unor organe ale organiza țiilor interna ționale, la negocierea unui tratat, la oficierea anu mitor
solemnit ăți, pentru a transmite un mesaj, a cere scuze în caz de r ăspundere moral ă.
Dreptul statelor de a trimite și de a primi asemenea misiuni este numit drept de lega ție
(activ 48 și pasiv 49 ). El este un drept recunoscut tuturor statelor în virtutea suveranit ății lor egale.
Pân ă la primul r ăzboi mondial trimiterea unor misiuni la nivel de am basad ă era privit ă în
practica statelor ca un privilegiu, ele fiind folos ite îndeosebi în rela țiile dintre marile puteri. În
prezent, practica general ă a statelor const ă în stabilirea rela țiilor diplomatice la cel mai înalt nivel.

§ 2. PRINCIPII ȘI NORME DE CEREMONIAL ȘI PROTOCOL DIPLOMATIC
Așa cum este definit în literatura de specialitate 50 , protocolul diplomatic este conceptul
doctrinar care reune ște totalitatea normelor, a formelor și practicilor folosite în rela țiile dintre state
suverane. Un stat trebuie s ă le respecte în raporturile sale cu alte state și, în general, în sfera
afacerilor externe. Protocolul diplomatic prive ște și raporturile ierarhice stabilite între institu ții, și în
cadrul institu țiilor, între de țin ătorii puterii, precum și între ace știa și subordona ții lor.

44 Post deosebit de important pentru unele state dac ă ar fi s ă lu ăm și doar ca exemplu faptul c ă ex-Secretarul de stat
american, doamna Madeleine Allbright a fost mai înt âi reprezentantul SUA în Consiliul de Securitate al ONU.
45 A se vedea, Mariana Dr ăghici, „Drept Interna țional Public” , Universitatea din Bucure ști, 1983, p. 291-292.
46 În unele state Înaltul Comisar este considerat dec an al corpului diplomatic, ca în Canada, India, Aus tralia, Înaltul
Comisar nu prezint ă scrisori de acreditare, ambele state având acela și șef, regina.
47 Acest tip de misiuni se poate trimite și între state care nu au rela ții diplomatice sau consulare.
48 Dreptul statului de a între ține rela ții permanente diplomatice sau consulare.
49 Drept al statului sau al unor organiza ții interna ționale de a primi misiuni diplomatice permanente sa u ad-hoc ale
altor state.
50 În acest sens, a se vedea, Elena Iuliana Lache, „Protocol, ceremonial, etichet ă și curtoazie în rela țiile
interna ționale și în diploma ție” , Editura Funda ției „România de Mâine”, Bucure ști, 2016.

20 Protocolul diplomatic include prec ăderea, întâietatea sau prioritatea acordat ă unei persoane
participante la o activitate oficial ă fa ță de alte persoane, ținând cont de rangul în ierarhia statului, de
gradul și vechimea în func ția pe care o îndepline ște, de vârst ă. În studii de specialitate, conceptul de
protocol mai este definit ca un ansamblu de reguli de codificare care domin ă ceremonialul, scopul
lui fiind de a acorda fiec ărui participant la manifest ări oficiale prerogativele, privilegiile și
imunit ățile la care are dreptul, indicând totodat ă uzan țele respectate în rela țiile interpersonale în
timpul desf ăș ur ării unor astfel de manifest ări.
În accep țiunea cea mai larg ă, protocolul și ceremonialul sunt sinonime; în sens strict, ele
îns ă difer ă, ceremonialul desemnând leg ătura cu mediul în care se desf ăș oar ă rela țiile între state,
sisteme politice, institu ții și organisme sociale, pe când protocolul , dup ă cum am men ționat,
codific ă normele ce preced ceremonialul, norme destinate s ă asigure fiec ărui participant
prerogativele și imunit ățile conform dreptului s ău.51
Ceremonialul, prec ăderea și eticheta sunt prezentate în unele studii de speci alitate ca p ărți
componente protocolului diplomatic, în timp ce în a ltele se realizeaz ă o important ă delimitare
conceptual ă, protocolul, prec ăderea, ceremonialul, eticheta ori curtoazia, sunt a bordate ca fiind
concepte diferite.
Ceremonialul este, de fapt, cel care indic ă succesiunea unei solemnit ăți civile, militare sau
religioase și determin ă formele exterioare, creeaz ă cadrul și atmosfera în care acestea urmeaz ă s ă se
desf ăș oare și indic ă ceea ce trebuie s ă fac ă cel de prezideaz ă sau conduce o ceremonie.
Ceremonialul poate fi definit ca un sistem de regul i și proceduri pentru ocazii formale, un set de
reguli de curtoazie care se folosesc în rela țiile între state, o serie de formalit ăți prin care se
realizeaz ă un act public.
Eticheta diplomatic ă însumeaz ă regulile de etichet ă conven ționale, de comportare civilizat ă
în via ța cotidian ă, în societate, extinse în domeniul diploma ției. Ea se refer ă la raporturile
individuale între ținute în contextul vie ții publice. Eticheta are conota ții ce țin de comportamentul
social, de urbanism și de vestimenta ția participan ților la ac țiuni oficiale. Curtoazia este definit ă ca
fiind totalitatea comportamentelor care duc la „o atitudine de polite țe rafinat ă, amestecat ă cu
elegan ță și generozitate”52 .
Curtoazia este un principiu de baz ă al protocolului diplomatic reprezentând o condi ție
necesar ă a rela țiilor normale interna ționale. Curtoazia interna țional ă presupune „un ansamblu de

51 În acest sens, Elena Iuliana Lache, „Protocol, ceremonial, etichet ă și curtoazie în rela țiile interna ționale și în
diploma ție” , op. cit., edi ția 2016.
52 Vasile Lolea (Coord.) „Transparen ță prin protocol. Ghid de ini țiere în protocol pentru primari, consilieri locali,
func ționari publici, membri ai organiza țiilor non-guvernamentale, cet ățeni” , Asocia ția pentru Integrare Civic ă Euro-
Atlantic ă, 2009, p. 18.

21 reguli care, f ără a fi obligatorii din punct de vedere juridic, conc ur ă la men ținerea de bune rela ții
între state.” Gesturile și atitudinile care o presupun vin în completarea re gulilor de protocol și de
etichet ă, care sunt obligatorii. De și normele de protocol stabilite în prezent, regleme nteaz ă aproape
toate activit ățile diplomatice. În continuare este loc de foarte m ult ă curtoazie, care nu ar d ăuna
niciodat ă dac ă i s-a în țeles corect oportunitatea și adecvarea. În literatura de specialitate exist ă
diverse abord ări ale conceptului de protocol diplomatic, mai mult sau mai pu țin acoperitoare, dup ă
cum urmeaz ă: form ă a ac țiunii politice externe, preluat ă de stat, prin reprezentan ții acestuia; cod al
conven țiilor publice; set de reguli de conduit ă în conformitate cu care fiecare stat reglementeaz ă
organizarea diverselor ceremonii diplomatice; set d e reguli de conduit ă pentru reprezentan ții
guvernelor în cadrul diferitelor ocazii oficiale și neoficiale; baza de func ționare a rela țiilor
interstatale; instrument politic de men ținere a rela țiilor dintre state. 53
Protocoale diplomatice sunt denumite și documente/acte juridice elaborate în cadrul unor
conferin țe interna ționale, având o arie larg ă de obiective, de multe ori în leg ătur ă cu un tratat. Un
astfel de document poate fi accesoriu la un tratat prin care se modific ă, se completeaz ă, se
interpreteaz ă, se prelunge ște valabilitatea unui tratat încheiat anterior (pro tocol adi țional).
Protocoale diplomatice sunt și documente cu valoarea unor acorduri interna ționale care cuprind
hot ărâri adoptate la congrese/conferin țe interna ționale. Alte documente denumite protocoale
diplomatice se refer ă la semnarea unor tratate, la încheierea unor trata tive, la schimbul
instrumentelor de ratificare a unor tratate. Tot pr otocoale diplomatice sunt procesele-verbale ale
dezbaterilor conferin țelor sau al sesiunilor organiza țiilor interna ționale care sunt semnate de
reprezentan ții statelor participante. Motivul adopt ării unor asemenea documente juridice îl poate
constitui și faptul c ă nu întotdeauna este posibil ă realizarea unei unit ăți de vederi a reprezentan ților
statelor în anumite chestiuni privitoare la con ținutul diferitelor tratate/conven ții interna ționale.
În func ție de zona de aplicabilitate, protocolul diplomatic poate fi na țional sau interna țional.
Primul se refer ă la instituțiile sau entit ățile aceluia și stat, iar cel de-al doilea la rela țiile dintre state
suverane sau în cadrul organiza țiilor interna ționale. Protocolul na țional, în func ție de entit ățile care
îl utilizeaz ă, poate fi protocol de stat denumit șiprotocol institu țional. Prin protocol institu țional se
în țelege ansamblul de norme și dispozi ții legale în vigoare, care, împreun ă cu uzan țele, cutumele și
tradi țiile na ționale, guverneaz ă organizarea ac țiunilor oficiale. În ceea ce prive ște protocolul
interna țional, o parte a acestuia, care se concentreaz ă asupra diploma ției, codific ă reguli unanim
acceptate pe plan mondial, referitoare la rela țiile dintre diploma ți și autorit ățile statelor în care sunt
acredita ți, precum și cele dintre misiunile diplomatice și personalul acestora.

53 A se vedea pe larg, Ioana Vârsta, „Protocol și etichet ă diplomatice” , Edi ție revizuit ă și ad ăugit ă, Editura C.H.
Beck, Bucure ști, 2018, p. 28-40.

22 Protocolul social reune ște reguli, uzan țe, respectate în general în via ța social ă, în organizarea
unor evenimente în mediul privat, în rela țiile interpersonale. La ac țiunile din mediul privat, gazda
este cea care stabile ște regulile protocolului social ce trebuie aplicate . Dac ă la respectivele activit ăți
particip ă și reprezentan ți ai autorit ăților centrale sau locale, luarea în considera ție a normelor
protocolului institu țional fa ță de personalit ățile respective este obligatorie.
Rolul protocolului diplomatic în rela țiile interna ționale. Protocolul diplomatic, în
accep țiunea cea mai larg ă a acestui concept, ofer ă prin reguli de conduit ă unanim acceptate, cadrul
propice stabilirii și desf ăș ur ării unor rela ții corecte între state, contribuie nu numai la buna
desf ăș urare a manifest ărilor exterioare ale unui stat, ci, mai ales, la ca litatea rela țiilor acestuia cu
statele str ăine prin crearea unei ambian țe favorabile apropierii și colabor ării. Protocolul diplomatic
și ceremonialul care-i este propriu este considerat un veritabil „barometru” care indic ă starea
rela țiilor interstatale.
În conformitate cu normele și practicile protocolului diplomatic, se organizeaz ă și se
desf ăș oar ă vizitele oficiale și de lucru ale șefilor de state, ale prim mini ștrilor, ale mini ștrilor
afacerilor externe, ale altor membri ai guvernelor. Ceremoniile care au loc, mai ales la vizitele
șefilor de state și de guverne, se stabile ște de fiecare dat ă de c ătre reprezentan ții celor dou ă state
potrivit cu practica și reglement ările existente în statul primitor, dar și cu aplicarea strict ă a
principiului reciprocit ății. Unele norme de protocol, aplicate la vizitele o ficiale de înalt nivel,
reflect ă stadiul rela țiilor bilaterale dintre statele respective, fiind m ai mult sau mai pu țin solemne,
poate asigura o participare la un nivel mai ridicat sau mai sc ăzut a persoanelor oficiale din țara
primitoare. În aceast ă modalitate, protocolul diplomatic poate reflecta s tadiul rela țiilor dintre cele
dou ă state, fiind întotdeauna subordona ți scopurilor și sarcinilor politicii externe a statelor.
Așadar, putem sublinia c ă rolul protocolului în diploma ție este de o însemn ătate deosebit ă.
El contribuie, în mod esen țial, la evitarea st ărilor de conflict între state, normele de reglement are și
de acceptare a caracterului lui de generalitate l-a u transformat într-un moderator menit s ă evite
fric țiunile și divergen țele ap ărute între state.
Amploarea care se d ă ceremonialului vizitei unui șef de stat sau unei alte personalit ăți
str ăine, nivelul înalt de participare a oficialit ăților statului de re ședin ță la manifest ări organizate de
o ambasad ă, acordarea de decora ții sau titluri onorifice, semnarea de acorduri bila terale și
publicitatea larg ă f ăcut ă unor asemenea evenimente exprim ă voin ța p ărților de a aduce la cuno știn ța
opiniei publice caracterul privilegiat al raporturi lor dintre ele. Dup ă cum reducerea la minimum a
ceremonialului și a publicit ății la ac țiuni similare reflect ă o situa ție invers ă, adic ă un nivel sc ăzut al
rela țiilor dintre state.
Regulile de conduit ă sau regulile de comportare la care se refer ă eticheta contribuie la buna
desf ăș urare a rela țiilor din societate, în general, și la o desf ăș urare normal ă a activit ății diplomatice,

23 în special. Se subliniaz ă importan ța cunoa șterii și aplic ării acestor reguli de c ătre fiecare diplomat,
întrucât necunoa șterea sau ignorarea lor pot duce, uneori, la interp ret ări eronate, la complica ții
politice care dep ăș esc sfera rela țiilor strict personale a celor în cauz ă. Pe bun ă dreptate, nu pot fi
concepute rela ții interstatale f ără contactul uman necesar și, în cadrul acestui contact, f ără
respectarea unor reguli de etichet ă. Este lesne de în țeles cât de mare trebuie s ă fie aten ția acordat ă
regulilor de etichet ă diplomatic ă, a c ăror necunoa ștere poate fi considerat ă, în ultim ă instan ță , o
lips ă de competen ță profesional ă a unei persoane chemate s ă reprezinte interesele statului pe planul
rela țiilor externe.
În condi țiile vie ții interna ționale contemporane, caracterizat ă prin voin ța și dreptul fiec ărui
stat de a stabili cu alte state rela ții bazate pe principiile fundamentale ale dreptului interna țional,
cunoa șterea și aplicarea cu stricte țe a normelor de protocol diplomatic sunt necesare n u numai
pentru manifestarea curtoaziei interna ționale, ci și pentru c ă ele au o însemn ătate politic ă,
semnificând recunoa șterea de facto a egalit ății în drepturi a statelor, f ără deosebire de m ărimea lor,
de a șezarea geografic ă sau de regimul social-politic. În contextul rela țiilor dintre persoanele
oficiale, regulile de conduit ă și comportare civilizat ă, pe de o parte, contribuie la buna desf ăș urare a
activit ății diplomatice, iar pe de alt ă parte asigur ă respectarea principiilor egalit ății suverane a
tuturor statelor.
În afara normelor generale de protocol diplomatic , la nivelul misiunilor diplomatice se
respect ă cu stricte țe și anumite principii. Astfel, agentul diplomatic are îndatoriri atât fa ță de
guvernul s ău (obliga ția de fidelitate fa ță de țara sa), cât și obliga ții fa ță de șeful de stat al ță rii în
care este acreditat (obliga ția de loialitate). Dac ă fa ță de șeful s ău de stat are obliga ția de a-și sluji
țara cu credin ță și pricepere, fa ță de șeful statului acreditar are obliga ția de a nu se amesteca în
afacerile interne, de a-i respecta constitu ția, de a se ab ține de la orice manifestare care ar putea
constitui o ofens ă guvernului și institu țiilor din acest stat, de a respecta regulile de eti chet ă și
ceremonial.
Func țiile pe care le îndepline ște misiunea diplomatic ă și activitatea pe care o desf ăș oar ă sunt
stabilite de c ătre statul acreditant în cadrul principiilor și regulilor de drept interna țional, în general,
și ale dreptului diplomatic, în special. A șadar, dreptul statului acreditant nu poate fi un dr ept
discre ționar, agentul diplomatic trebuind s ă se încadreze în normele și regulile dreptului
interna țional pe care trebuie s ă le respecte.
Sfera de activitate se înscrie în coordonatele pe c are le constituie func țiile sale și ac țiunile
întreprinse pentru realizarea lor; prin ipotez ă deci, ac țiunea unei misiuni diplomatice întâlne ște
limite peste care nu poate trece și care constau într-un ansamblu de îndatoriri pe ca re dreptul
interna țional le impune reprezentan ței diplomatice: obliga ția de a nu se amesteca în treburile interne
ale statului acreditar; obliga ția de a respecta legile și regulamentele locale, obliga ția de a nu abuza

24 de privilegiile și imunit ățile acordate 54 .
În ceea ce prive ște îndatoririle misiunii diplomatice , într-o scurt ă prezentare, acestea sunt:
a. obliga ția de a nu se amesteca, de a nu face imixtiuni de n ici un fel, în treburile
interne ale statului acreditar.
Neinterven ția în afacerile interne ale unui stat constituie un principiu fundamental al
dreptului interna țional contemporan 55 și o obliga ție de baz ă pentru state în rela țiile dintre ele 56 , de
care misiunile diplomatice, în calitatea lor de rep rezentan țe ale statelor, trebuie s ă țin ă seama în
întreaga lor activitate.
Conven ția de la Viena, referindu-se în art. 41 la îndatori rile care revin persoanelor
beneficiind de privilegiile și imunit ățile diplomatice, stipuleaz ă aceea și obliga ție: „Ele au, de
asemenea, datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat”.
Aceast ă obliga ție exist ă oricum și nu intereseaz ă dac ă un trimis ac ționeaz ă din ini țiativ ă și
pe cont propriu sau în baza instruc țiunilor primite de la statul acreditant.
Astfel, în îndeplinirea obliga ției amintite, un șef de misiune nu ar putea lua parte la o
campanie electoral ă care se desf ăș oar ă în statul acreditar; el nu poate subven ționa un partid politic
sau lua atitudine în dispute care pot diviza un sta t și cu atât mai pu țin, s ă între țin ă tulbur ări ori s ă
participe la comploturi prin care se urm ăre ște r ăsturnarea guvernului, precum și influen țarea
politicii externe a acestuia, de a stânjeni rela țiile între statul acreditar și statele ter țe.
Reprezentan ța diplomatic ă este obligat ă s ă se ab țin ă de la orice declara ție public ă – conferin țe de
pres ă, comunicate în buletinele de informa ții editate de misiune, discursuri, care pot tulbura bunele rela ții
dintre statul gazd ă și statele ter țe.
b. O alt ă m ăsur ă const ă în limitarea contactelor misiunii diplomatice, numai la anumite
organe ale statului acreditar și aceasta are loc prin introducerea regulii dup ă care, toate
comunica țiile misiunii diplomatice cu statul acreditar trebu ie s ă treac ă prin intermediul ministerului
afacerilor externe care va transmite apoi, probleme le ridicate diferitelor ministere interesate.

54 A se vedea: J. Perez de Cuellar, „Manual de derech o diplomatico”, Ediciones Peruanas, Lima, 1964, p. 67.
55 A se vedea și: art. 2, par. 7 din Carta O.N.U. și Rezolu ția 2625 (XXV) din 24.X.1970, prin care a fost aprob at ă
Declara ția Na țiunilor Unite referitoare la principiile dedrept in terna țional, ale rela țiilor prietene ști și cooper ării dintre
state; a se vedea, de asemenea: Gr. Geam ănu, „Drept interna țional contemporan”, Vol. I, edi ția a II-a, Editura Didactic ă
și Pedagogic ă, Bucure ști, p. 209 și urm.; A. Alexandru, „Principii ale rela țiilor dintre state”, Editura Politic ă, Bucure ști,
1966.
56 În Preambulul Declara ției O.N.U. referitoare la principiile de drept inte rna țional ale rela țiilor prietene ști și
cooper ării dintre state, se arat ă: „Convinse c ă respectarea riguroas ă de c ătre state a obliga ției de a nu interveni în
afacerile oric ărui alt stat constituie o condi ție esen țial ă pentru a asigura convie țuirea pa șnic ă a na țiunilor, deoarece
practicarea oric ărei forme de interven ție nu numai c ă violeaz ă spiritul și litera Cartei ci, de asemenea, duce la crearea de
situa ții care amenin ță pacea și securitatea interna țional ă”.

25 Aceast ă limit ă decurge din obliga ția fundamental ă pe care misiunea diplomatic ă o are de a nu
interveni în treburile interne ale statului primito r.
Pentru protejarea interesului de stat și promovarea politicii sale externe, un guvern este
interesat s ă prezinte un punct de vedere unitar, clar și f ără ambiguit ăți, s ă evite confuziile și
explica țiile contradictorii; or, acest lucru nu-l poate asi gura, dac ă misiunile str ăine ar avea
permisiunea nelimitat ă de a contacta diverse servicii sau orice autoritat e din statul acreditar.
Misiunea diplomatic ă este obligat ă s ă se adreseze ministerului afacerilor externe și s ă se
serveasc ă de acest canal, cu excluderea oric ărui raport oficial direct cu alte autorit ăți statale sau
municipale din țara de re ședin ță , afar ă dac ă s-a convenit ca misiunea sau personalul ei s ă poat ă avea
contacte directe cu alte departamente. În aceast ă privin ță , practica statelor nu este uniform ă.
În acela și sens este și Conven ția de la Viena, în art. 41 par. 2 ar ătându-se c ă: „Toate
problemele oficiale tratate cu statul acreditar, în credin țate misiunii de statul acreditant, trebuie s ă fie
tratate cu Ministerul Afacerilor Externe al statulu i acreditar sau prin intermediul s ău, ori cu oricare
alt minister asupra c ăruia se va fi convenit”.
c. Interdic ția de a exercita o profesiune liberal ă sau o activitate comercial ă.
Potrivit dispozi țiilor art. 42 din Conven ția de la Viena, „Agentul diplomatic nu va exercita
în statul acreditar vreo activitate profesional ă sau comercial ă în vederea unui câ știg personal”.
Aceast ă reglementare este util ă, atât pentru statul acreditar (prin evitarea multo r dificult ăți ce
pot ap ărea în asemenea situa ții, rela țiile se men țin într-o not ă normal ă, iar demnitatea Corpului
diplomatic acreditat în acest stat nu are de suferi t), cât și pentru statul acreditant (dându-i siguran ța
că agen ții s ăi diplomatici în str ăin ătate î și vor limita activitatea la ceea ce func țiilor lor oficiale le
cer) și chiar pentru agentul diplomatic însu și (punându-l la ad ăpost de b ănuiala c ă ar pune în joc
prestigiul func ției sale, de dragul intereselor sale personale).
S-a remarcat, în acela și timp, necesitatea de a se preciza c ă, ceea ce se urm ăre ște prin text,
este împiedicarea diplomatului de a se ocupa cu act ivit ăți lucrative, cum sunt comer țul, industria sau
o profesiune regulat ă care constituie o surs ă permanent ă de venituri și nu o activitate cu caracter
ocazional (mai ales, o activitatea având un caracte r cultural); dispozi ția nu trebuie în țeleas ă cu un
con ținut exhaustiv, s ă nu interzic ă, de exemplu, diploma ților exercitarea de activit ăți literare sau
artistice și nici s ă împiedice pe un agent diplomatic s ă țin ă conferin țe la universit ăți sau în alte
locuri -pentru c ă, chiar dac ă ar fi remunerate, aceste activit ăți sunt de natur ă cultural ă și nu trebuie
descurajate.
d. Misiunea diplomatic ă și membrii s ăi trebuie s ă respecte legile și regulamentele
statului primitor.
În îndeplinirea acestei obliga ții trebuie respectate și normele de protocol care impun o
anumit ă conduit ă pe care agentul diplomatic trebuie s-o aib ă în cursul activit ății sale.

26 De asemenea, misiunea are obliga ția general ă de a veghea ca nici unul din membrii ei s ă nu
abuzeze de tratamentul care-i revine potrivit statu tului lui (contraband ă, violarea legilor valutare
etc.) și s ă fac ă uz de acest tratament, numai în condi țiile respect ării legilor și regulamentelor locale.
Cu tot beneficiul privilegiilor și imunit ăților pe care-l au, misiunea diplomatic ă și agen ții
diplomatici trebuie s ă respecte legisla ția în vigoare din statul acreditar.
Așadar, imunitatea nu d ă dreptul la nerespectarea legilor. De exemplu, agen tul diplomatic
trebuie s ă observe regulile de circula ție, ca și regulamentele sanitare. Trebuie s ă se ab ține de a le
oferi ad ăpost celor care se sustrag justi ției și s ă predea persoanele urm ărite în leg ătur ă cu violarea
legilor locale. Agentul diplomatic trebuie s ă dea urmare tuturor ordinelor autorit ăților administrative
și poli țiene ști și s ă țin ă seama de m ăsurile lor în special, cât prive ște domeniul poli ției, al
construc țiilor, al serviciului de comunica ție sau în materie de igien ă public ă; va trebui s ă aib ă un
permis de conducere și s ă contracteze o asigurare pentru autoturism.
Aceast ă regul ă a fost preluat ă în Conven ția de la Viena din 1961 care în art. 41 par. 1
prevede c ă: „F ără atingerea privilegiilor și imunit ăților lor, toate persoanele care beneficiaz ă de
aceste privilegii și imunit ății au datoria de a respecta legile și regulamentele statului acreditar” .
Acestea sunt, a șadar, unele dintre cele mai importante obliga ții cu caracter principial, pentru
misiunea diplomatic ă. Prezentarea de mai sus nu este, îns ă, limitativ ă, pentru c ă misiunea
diplomatic ă are și alte obliga ții și trebuie s ă țin ă seama și de alte principii, în desf ăș urarea activit ății
sale, amintim, spre exemplu:
/boxcheck datoria de a nu folosi localurile în alte scopuri decât cele pentru care au fost create și
care s ă nu fie în vreun fel incompatibile cu alte îndatori ri ale sale;
/boxcheck misiunea diplomatic ă trebuie să se ab țin ă de la exercitarea, în orice mod, a unei
ac țiuni diplomatice în state ter țe etc.
În cazul nerespect ării obliga țiilor cu caracter de principiu amintite, statul acr editar putea lua
fa ță de misiune și membrii s ăi urm ătoarele m ăsuri:
/boxcheck poate chema formal reprezentan ța la respectarea îndatoririlor respective;
/boxcheck poate declara ac țiunea s ăvâr șit ă de misiunea str ăin ă ca inadmisibil ă;
/boxcheck poate cere rechemarea agentului diplomatic vinovat de interferen ță ilicit ă, abuz de
privilegiu diplomatic, de grave și repetate înc ălc ări ale legii locale;
/boxcheck poate declara agentul diplomatic persona non grata și invita s ă p ărăseasc ă teritoriul s ău
într-un anumit termen;
/boxcheck poate promova procedura penal ă fa ță de membrii misiunii care nu sunt excepta ți de la
jurisdic ția local ă;
/boxcheck în cazuri extrem de grave, când constat ă c ă abuzul cap ătă o importan ță deosebit ă și pune
în mod evident în cauz ă func ționarea îns ăș i a misiunii în totalitatea sa, poate recurge la

27 extrema ratio, adic ă ruperea rela țiilor diplomatice.
Activitatea unei misiuni diplomatice se desf ăș oar ă, în principal, în dou ă direc ții:
/boxcheck pe de o parte, în raport cu guvernul statului propr iu și,
/boxcheck pe de alt ă parte, fa ță de statul acreditar.
Dar activitatea misiunii diplomatice nu se limiteaz ă la raporturile pe care le are cu statul
acreditant și statul acreditar, pentru c ă, în mod obi șnuit, ea intr ă în raporturi cu misiuni și
reprezentan țe diplomatice ale altor state, cu organiza ții interna ționale și chiar cu state ter țe.
Din punctul de vedere al desf ăș ur ării și al succed ării în timp, activitatea unei misiuni
diplomatice cunoa ște trei faze: în primul rând, sunt instruc țiunile pe care misiunea diplomatic ă le
are sau le prime ște din partea guvernului s ău; urmeaz ă apoi, momentul îndeplinirii sarcinii pe care o
are, prin notele și demersurile pe care le face la statul acreditar și, în final, prezentarea de
rapoarte către guvernul s ău cu privire la modul cum și-a îndeplinit misiunea care-i revenise în baza
instruc țiunilor pe care le primise anterior.
a. Instruc țiunile. Întreaga activitate a misiunii diplomatice și a personalului s ău, este
reglementat ă prin instruc țiunile pe care guvernul statului acreditant le d ă acestora; în aceste
instruc țiuni, sunt precizate îndatoririle pe care le au și linia de conduit ă pe care trebuie s-o urmeze,
atât în îndeplinirea misiunii, cât și, în general, în leg ătur ă cu modul de comportare pe timpul cât se
afl ă în misiune pe teritoriul statului acreditar.
Instruc țiunile care se dau agentului diplomatic cu ocazia p lec ării la post au un caracter mai
general, privind aspectele esen țiale de care trebuie s ă aib ă cuno știn ță cu privire la politica urmat ă de
statul acreditant fa ță de statul acreditar, problemele care sunt în suspe nsie între cele dou ă state,
ideile din care trebuie s ă se inspire în cursul misiunii sale etc. În afara a cestor îndrum ări generale,
agentul diplomatic va primi instruc țiuni precise cu privire la fiecare ac țiune pe care o are de
rezolvat.
Instruc țiunile pot fi clasificate în instruc țiuni scrise (cuprinse în documente) și orale (cele
transmise prin viu grai), în instruc țiuni secrete (care nu trebuie s ă fie cunoscute decât de agentul
diplomatic respectiv) și instruc țiuni ostensibile (care pot fi comunicate statului acreditar). De
regul ă, instruc țiunile sunt secrete, îns ă agentul diplomatic poate avea libertatea sau chiar obliga ția,
în anumite cazuri, de a face comunic ări autorit ăților din statul acreditar.
b. Demersul diplomatic. Demersul diplomatic este ac țiunea desf ăș urat ă de o misiune
diplomatic ă, pe lâng ă guvernul statului acreditar, în scopul de a îndepl ini func ții care-i sunt
încredin țate de c ătre guvernul statului acreditant.
Demersurile diplomatice pot urm ări scopuri diferite: s ă comunice ori s ă-i cear ă statului
acreditar informa ții; s ă transmit ă diferite propuneri (pentru încheierea unui tratat) ; s ă cear ă
guvernului s ă îndeplineasc ă o anumit ă func ție (ob ținerea anumitor privilegii); s ă caute s ă avertizeze

28 guvernul pentru a pune cap ăt unor acte inamicale.
Demersurile diplomatice pot fi orale , scrise sau mixte . Demersurile verbale se
concretizeaz ă, prin întrevederile dintre șeful de misiune și ministrul afacerilor externe al statului
acreditar sau cu un alt înalt func ționar al acestui minister. Demersul verbal poate îm br ăca forma
unei declara ții sau a reprezent ării.
Toate aceste trei categorii de demersuri îmbrac ă o anumit ă solemnitate.
Se recurge, cel mai adesea, la comunic ări, pentru c ă acestea sunt simple acte de informare.
Caracteristicile generale ale notelor sunt urm ătoarele: reprezint ă comunic ări oficiale trimise
de c ătre o misiune diplomatic ă, ministerului de externe al statului acreditar și invers; pot s ă emane
de la misiunea diplomatic ă în calitate de organ permanent al rela țiilor interna ționale al unui stat sau
de la șeful de misiune; notele exprim ă o voin ță unilateral ă; trebuie s ă se conformeze unui anumit stil
diplomatic 57 .
c. Documentele diplomatice. În diploma ție, contractele directe și orale reprezint ă, în
general, metoda cea mai apropriat ă. De aceea, majoritatea scrisorilor pe care misiune a diplomatic ă
le adreseaz ă autorit ăților statului acreditar sau le prime ște de la acestea, trateaz ă probleme de ordin
administrativ sau chestiuni de rutin ă. Pentru celelalte probleme, forma scris ă este de uz limitat,
deoarece pentru unele dintre ele folosirea acestora este de neconceput (ob ținerea sau verificarea
informa ției politice are loc exclusiv pe calea conversa țiilor).
Pentru o sum ă întreag ă de considerente, se recurge totu și, la înscrisuri într-o serie de
împrejur ări (înscrisul fixeaz ă într-un mod precis mesajul în spiritul celeilalte p ărți și consemnarea
acestui mesaj în dosare permite ca ulterior s ă se urm ăreasc ă mai bine problema respectiv ă).
Cât prive ște limba în care se vor redacta comunic ările, nu exist ă, în principiu, o regul ă
general ă; nimic nu împiedic ă misiunea s ă foloseasc ă limba ță rii sale și nu este obligat ă s ă recurg ă la
limba statului primitor – în exclusivitate sau în p rincipal.
Se degaj ă totu și unele linii generale ale practicii. În ce prive ște comunic ările oficiale, pe cele
mai delicate și cele mai importante din punct de vedere politic, agentul diplomatic le va redacta fie
în limba proprie, fie în limba diplomatic ă pe care o cunoa ște cel mai bine; din motive de eficien ță ,
misiunea este interesat ă îns ă, s ă o înso țeasc ă cu o traducere. Traducerea va trebui s ă fie prezentat ă
ca un document neoficial (pe o hârtie neutr ă, întotdeauna f ără semn ătur ă, paraf ă și sigiliu).
În cazul înscrisurilor, chestiunile formale îmbrac ă o importan ță special ă. Intereseaz ă stilul și
mai ales, termenii folosi ți în cuprinsul propriu-zis al comunic ării; este de dorit s ă se evite termenii
inacceptabili.
d. Notele diplomatice. Nota verbal ă este o not ă sau o comunicare scris ă, care eman ă de la
misiunea diplomatic ă sau de la ministerul afacerilor externe al statulu i acreditar.

57 A se vedea, A. Maresca, „La missione diplomatica”, Milano, 1959, p. 177.

29 Aceast ă not ă este întocmit ă în form ă impersonal ă, textul propriu-zis fiind redactat la
persoana a treia (subiectul reprezint ă o entitate – ambasada sau guvernul); nota verbal ă începe și se
încheie cu o formul ă de curtoazie ( „Ambasada … prezint ă complimentele sale și are onoarea de a-i
face cunoscut …“ ); pe ea, se aplic ă sigiliul, care este un element esen țial al notei verbale, iar uneori
și parafa (ini țialele).
De regul ă, nota verbal ă are ca obiect probleme de importan ță secundar ă, dar ea poate fi
folosit ă și pentru problemele mai importante.
Nota semnat ă este un document mai solemn. Nota este adresat ă ministrului afacerilor
externe sau personal șefului de misiune, începe cu o anumit ă formul ă („ Domnule Ministru ” sau
„Domnule Ambasador ”) și se încheie cu o formul ă de curtoazie („Primi ți v ă rog, Domnule Ministru,
asigur ările înaltei mele considera ții); este, întotdeauna, semnat ă de expeditor.
Scrisoarea personal ă are un caracter mai pu țin protocolar, decât nota semnat ă și este
folosit ă pentru comunic ări c ărora li se confer ă un caracter personal. Scrisoarea personal ă prive ște un
num ăr foarte mic de persoane și este adresat ă de șeful de misiune, șefului de stat, șefului de guvern,
ministrului de externe sau altor func ționari și invers.
Nota colectiv ă este o not ă adresat ă unui guvern de c ătre reprezentan ții mai multor state, care
au de comunicat în comun observa țiile lor. Este o form ă de comunicare deosebit de solemn ă.
Aide-mémoire (pro-memoria ) este un document în mod curent folosit, cu atât m ai mult cu
cât este inseparabil de demersul oral.
Aide-mémorie-ul are ca menire s ă prezinte succint anumite probleme pendinte între d ou ă
state, s ă expun ă chestiunile discutabile și s ă redea în scris punctul de vedere al statului respe ctiv
(prezentare detaliat ă a faptelor și argumentelor);
Notele identice și notele paralele. Este vorba de note cu acela și con ținut care sunt
prezentate simultan.
Notele circulare sunt utilizate pentru a comunica informa ții curente, de ordin protocolar sau
administrativ.
Memorandum-ul este un document oficial cu întrebuin țare limitat ă. Din punctul de vedere
al formei, memorandum-ul este la fel ca aide-mémoire-ul, dar este mult mai complet sub raportul
con ținutului, în sensul c ă nu se limiteaz ă la simpla expunere a faptelor, ci cuprinde o preze ntare a
istoricului problemei și a negocierilor în curs, precizeaz ă aspectele juridice și politice ale cauzei și
formuleaz ă argumente care s ă justifice pozi ția statului în numele c ăruia se face. Cel mai adesea,
prin memorandum este vizat un scop foarte precis: s ă permit ă celeilalte p ărți s ă studieze de o
manier ă aprofundat ă o chestiune politic ă important ă și controversat ă.
Schimbul de note sau schimbul de scrisori se realizeaz ă între ministerul afacerilor externe
și misiunea diplomatic ă sau între dou ă delega ții între care s-au purtat tratative. Schimbul de no te

30 define ște situa ția în care dou ă documente unilaterale și independente consemneaz ă un acord; unul
se prezint ă ca o propunere de acord și altul, ca acceptare.
Ultimatum -ul desemneaz ă o not ă sau un memorandum, prin care un guvern sau
reprezentantul s ău diplomatic men ționeaz ă condi țiile, asupra c ărora statul în numele c ăruia se face
declara ția, insist ă. De obicei, dar nu întotdeauna, ultimatumul implic ă amenin țarea cu folosirea
for ței, dac ă cererea sa nu este satisf ăcut ă; de aceea, ultimatumul a mai fost definit și ca documentul
diplomatic pe care un stat îl adreseaz ă altui stat, prin care primul îi aduce la cuno știn ță celui de-al
doilea, c ă în cazul în care nu adopt ă o anumit ă atitudine, va recurge la r ăzboi sau alte m ăsuri de
for ță . Ultimatumul trebuie s ă con țin ă o cerere expres ă pentru un r ăspuns prompt, clar și categoric și
poate, de asemenea, cere ca r ăspunsul s ă fie dat în cadrul unui interval de timp fixat.
În raport cu principiile fundamentale ale dreptului interna țional contemporan și cu
dispozi țiile Cartei O.N.U., ultimatumul (atunci când cuprin de elemente de intimidare și dictat) apare
ca ilegal, fiind un act de constrângere exercitat ă prin amenin țarea folosirii for ței.
Respingerea unei note. Atât ministerul afacerilor externe, cât și misiunea diplomatic ă pot
respinge o not ă care le este adresat ă. Este un procedeu în practica contemporan ă și ține de climatul
de tensiune și deteriorare a rela țiilor diplomatice.
Demersul (Démarche) este definit „ ceea ce se face pentru reu șita unui anumit lucru” .
Acest „ ceva ” poate fi o ofert ă, o sugestie, un sfat, o cerere, o propunere, un pr otest, un repro ș, o
deschidere, un avertisment, o amenin țare, o ini țiativ ă, o m ăsur ă – potrivit cu împrejur ările.
A lua act (prendre act sau to take note of ) înseamn ă a declara c ă cineva se va servi, dac ă va
fi nevoie, de o declara ție sau afirma ție f ăcut ă de cealalt ă parte, f ără a admite c ă este în vreun fel
legat ă prin aceast ă not ă.
A da act (donner act) înseamn ă a recunoa ște unei alte p ărți c ă ea a îndeplinit un anumit act
necesar.
e. Rapoartele diplomatice. O sarcin ă esen țial ă a misiunii diplomatice const ă în a informa
guvernul s ău. Odat ă îndeplinit ă ac țiunea în baza instruc țiunilor primite, misiunea diplomatic ă
urmeaz ă s ă-și informeze guvernul despre rezultatul celor întrep rinse – respectiv, rezultatul ob ținut și
modul cum s-a achitat de sarcina care i-a revenit, precum și orice informa ție, analize (considera ții)
sau observa ții în leg ătur ă cu problema respectiv ă. Din punctul de vedere al regularit ății lor,
rapoartele diplomatice pot fi rapoarte ordinare și rapoarte extraordinare.
Rapoartele ordinare se produc la intervale regulate și descriu desf ăș urarea misiunii și
rezultatele acesteia sau prezint ă elemente și observa ții cu privire la situa ția local ă; rapoartele
extraordinare nu se fac la intervale regulate și au ca scop, fie s ă prezinte un eveniment deosebit de
important, care tocmai a avut loc în statul acredit ar și care trebuie s ă ajung ă, f ără întârziere, la
cuno știn ța statului acreditant, fie s ă semnaleze ori s ă informeze despre noile propuneri pe care

31 cealalt ă parte le-a f ăcut în cursul unor negocieri, cerând noi instruc țiuni.
Din punctul, de vedere al con ținutului lor, rapoartele pot fi descriptive (descri u pur și simplu
situa ția din țar ă), narative (expunere de fapt, întâlniri, întrevede ri etc.) sau deliberative (d ări de
seam ă asupra negocierilor, expuneri asupra st ării de fapt, prezint ă guvernului s ău recomand ări și
sugestii, cere instruc țiuni).
În ceea ce prive ște forma, rapoartele diplomatice pot fi scrise sau verbale. Denumirea
rapoartelor nu este unitar ă, fiind cunoscute sub numele de scrisoare, not ă, raport, sediu etc. Cu
excep ția scrisorii personale, toate sunt documente oficia le. De regul ă, rapoartele diplomatice sunt
semnate de șeful de misiune și trimise ministerului afacerilor externe al statul ui acreditant, adeseori
ministrului în persoan ă.
În cazul în care este vorba de rapoarte care tratea z ă probleme interesând ministerele tehnice
(dat ă fiind complexitatea actual ă a structurii misiunilor diplomatice și a problemelor de care acestea
se ocup ă), rapoartele vor fi trimise atât ministerelor inte resate, cât și ministerului afacerilor externe
sau prin intermediul acestuia din urm ă. Este posibil chiar ca o anumit ă sec ție a misiunii diplomatice
(sec ția economic ă, biroul ata șatului militar etc.) s ă corespondeze direct cu ministerul s ău,
asigurându-se, totodat ă, și informarea ministerului afacerilor externe.
Un raport diplomatic trebuie s ă îndeplineasc ă anumite cerin țe: s ă fie trimis la momentul
oportun, pentru a se oferi guvernului informa ție util ă în aprecierea unei situa ții și luarea de decizii;
trebuie s ă fie complet, pentru a da imaginea global ă a situa ției ori a problemei date, f ără a fi îns ă
înc ărcat cu detalii inutile ori care nu sunt relevante în cauz ă. Raportul trebuie s ă fie veridic,
prezentând situa ția a șa cum este și evenimentul s ă fie expus în modul cel mai obiectiv cu putin ță .
Corectitudinea în informare impune ca situa ția s ă fie prezentat ă a șa cum este în realitate, chiar dac ă
ea ar putea s ă fie dezagreabil ă pentru guvernul statului acreditant sau ar infirma unele concluzii sau
aprecieri ale șefului de misiune. O prezentare obiectiv ă complet ă și impar țial ă este necesar ă, pentru
că adev ărul poate fi deformat, chiar și prin modul de expunere a faptelor.

32 CAPITOLUL III
INVIOLABILIT ĂȚ I, IMUNIT ĂȚ I ȘI PRIVILEGII DIPLOMATICE

§ 1. INVIOLABILIT ĂȚ ILE, IMUNIT ĂȚ ILE ȘI PRIVILEGIILE DIPLOMATICE
DE-A LUNGUL ISTORIEI
Înc ă din cele mai vechi timpuri, diploma ția a jucat un rol important în cadrul bunei
desf ăș ur ări a rela țiilor interna ționale 58 , iar imunit ățile și privilegiile ce erau recunoscute agen ților
diplomatici reprezint ă unele dintre cele mai vechi concepte și practici ale dreptului interna țional 59 .
Astfel, teocra țiile din orient foloseau solii pentru a negocia tra tatele interna ționale. Egiptul a
jucat un rol important în rela țiile cu statele existente în aceea perioad ă: țara Hiti ților – din Asia;
Mitani, Babilonia, Asiria – din Mesopotamia; princi pii din Siria și Palestina; regatul din Creta.
Statul egiptean avea o cancelarie special ă care între ținea coresponden ța diplomatic ă. În acest sens,
este cunoscut ă coresponden ța de la Tell-el -Amarna 60 și tratatul lui Ramses al II-lea cu Hattusil al
III-lea, regele Hiti ților, din anul 1278 i.e.n.
Coresponden ța era scris ă în limba babilonian ă, limba diplomatic ă a timpului, dar tratatul
hittito-egiptean a fost scris în hittit ă și în egiptean ă.
În Grecia antic ă diploma ția se caracteriza prin formalism, uneori excesiv și, datorit ă
caracterului ei excesiv democratic, nu era eficient ă. Astfel, solii erau desemna ți în Adun ările
Poporului, din rândul oamenilor de vaz ă, calmi, cul ți și cu darul vorbirii, la înapoiere d ădeau
socoteal ă, tot în public, în adun ările care i-au desemnat. Procedura era nu numai gre oaie, dar se
preta și la lupte de partid, solii putând fi învinui ți de tr ădare. Pe când riscul era enorm, recompensa
era doar o cunun ă de lauri și dreptul de a lua masa (portania) în cl ădirea oficial ă.
Adun ările populare primeau și solii str ăini, care le vorbeau în public, procedeu care se pr eta
ușor la manipulare. Manipularea era îns ă posibil ă și la propunerile scrise. Astfel, în anul 147 î.e.n. ,
Perseu, rege al Macedoniei, a propus Confedera ției Aheia un tratat printr-o scrisoare, dar adunare a,
manipulat ă de arhon ți, a respins cererea ca pe o jignire, c ăci scrisoarea a fost prea scurt ă, întrucât
pentru asemenea problem ă nici o misiune nu ar fi fost suficient ă.
Grecii foloseau și anumite forme de uniuni între cet ăți (polisuri), numite simmachii, adic ă
ligi, cum era Liga de la Delos sau Liga Peloponesiac ă. În cadrul acestora se alegeau ieremnemonii,

58 A se vedea, Aurel Bonciog, „Drept diplomatic”, Editura Funda ției „România de Mâine”, Bucure ști, 2000, p. 27
și urm.
59 A se vedea, Dumitra Popescu, Adrian N ăstase, „Drept interna țional public”, Casa de editur ă și pres ă Șansa
S.R.L., Bucure ști, 1997, p. 298 și urm.
60 O parte din aceast ă coresponden ță se afl ă, în prezent, la British Museum din Londra, iar o a lt ă parte, la Muzeul de
Stat din Berlin.

33 mai târziu și pilagorii, care erau apoi numi ți de stat și care, practic, conduceau toate afacerile
curente.
Roma a avut și ea leg ături interna ționale din cele mai vechi timpuri.
Un rol în diploma ție juca colegiul fetialilor 61 , care avea rolul de a încerca medierea unui
conflict, la început între triburi, iar apoi suprav egheau împlinirea prevederilor unui tratat
interna țional, declarau r ăzboi și încheiau pacea.
Roma regal ă trimitea la negociere soli, numi ți lega ți, oratori și purt ătorii de cârje. Solii era
trimi și de rege și erau ale și dintre fe țiali.
În timpul republicii, politica extern ă era condus ă de senat. Solia era periculoas ă, ca și la
greci, deoarece senatul putea pedepsi o solie tr ădătoare. El numea solii printr-un senatus consultum,
un document care fixa împuternicirile acestora. La înapoiere, solii raportau senatului îndeplinirea
misiunii – legationem referre sau renuntiare 62 – în caz de e șec al negocierilor, senatul declara r ăzboi.
Solii str ăini erau primi ți dup ă pozi ția, „majestas populi romani”: când intrau pe teritoriul statului
erau primi ți de primul general roman, apoi de questor urbanus, cel care ap ăra cetatea și abia dup ă
aceea puteau fi primi ți de senat. Adesea solii erau declara ți spioni și trimi și spre execu ție.
În principiu, solii str ăini erau trata ți diferen țiat, dup ă cum erau ai unui stat str ăin sau ai
unui stat prieten. Solii str ăini se bucurau de inviolabilitate, potrivit p ărerii c ă persoana lor era
sacr ă – sancti habentur legati.
În timpul imperiului, princeps conducea politica extern ă, el numea legatii și lui i se raporta
de misiune, diploma ția devenind o func ție de stat, pierzând caracterul democratic.
Diploma ția are la baz ă o concep ție teoretic ă general ă, care subordoneaz ă procedeele ei de
exercitare 63 .
La grecii antici aceast ă concep ție a fost, poate, cel mai bine sintetizat ă de Demostene, care
afirma, oarecum cu cinism, c ă „Scopurile și ac țiunile noastre trebuie s ă fie întotdeauna drepte, dar
este necesar s ă avem, totodat ă, grij ă ca ele s ă ne slujeasc ă interesele” 64 . Sinteza aceasta reflect ă
practica diplomatic ă bazat ă pe concep ția din acea vreme, care folosea metode care duceau la
suspiciuni, subminând încrederea, care trebuie s ă stea la baza oric ărei în țelegeri, dac ă aceasta nu se
vrea a fi efemer ă65 .
Romanii, îns ă, au elogiat întotdeauna ideea de prisca fides și au stigmatizat duplicitatea

61 Colegiul fetialilor era compus din 20 de persoane apar ținând vechilor familii romane și erau ale și pe via ță .
62 Ambasadorii primeau un inel de aur, care le d ădea dreptul s ă c ălătoreasc ă gratuit și de a primi cele necesare tot
gratuit. Uneori, pentru a se ridica prestigiul, era u înso țiți de nave de r ăzboi.
63 A se vedea, Aurel Bonciog, op. cit., p. 29.
64 A se vedea, Herald Nicolson, „Arta diplomatic ă”, Editura Politic ă, Bucure ști, 1966, p. 11.
65 A se vedea, Aurel Bonciog, op. cit., p. 29.

34 permanent ă a adversarilor. Copiii romani erau înv ățați de pilda generalului Regulus 66 , care s-a
întors la Cartagina, unde a fost omorât în chinuri, pentru a nu-și c ălca cuvântul dat. De altfel,
romanii acordau o prea mic ă importan ță diploma ției, c ăci politica lor era între alternativa limit ă:
pace sau r ăzboi. Cu toate acestea, Titus Livius caracteriza se natul roman c ă punea avantajul statului
mai presus de legitimitate, prefera pe utile lui honestum, ceea ce însemna c ă erau folositoare Romei
toate ac țiunile care contribuiau la extinderea influen ței și puterii romane.
Imperiul Roman de R ăsărit a avut, cel pu țin în ultima parte a existen ței sale, o diploma ție
activ ă care, de și n-a folosit metode demne de re ținut și de apreciat, a reu șit s ă prelungeasc ă
pr ăbu șirea statului câteva secole, pe care armatele și economia n-ar fi reu șit s ă o fac ă.
Ora șele italiene, dezbinate între ele, se luptau pentru suprema ția comercial ă și economic ă.
Între ele s-a deta șat Vene ția , care a asimilat diploma ția în forma bizantin ă, pe care a transmis-o
italienilor, apoi întregii Europe în secolele XV – XVI. Vene ția folosea o diploma ție bazat ă pe
suspiciune și duplicitate dar, spre lauda ei, a organizat un sistem diplomati c bine pus la punct.
Printre alte realiz ări, se poate men ționa c ă, pe o perioad ă de 9 secole, între anii 883 – 1797, Vene ția
a p ăstrat arhivele diplomatice și rapoartele ambasadorilor s ăi, care constituie azi un tezaur pentru
știin țele istoriei și ale diploma ției. Ambasadorii primeau „ avvisi ”, prin care erau informa ți despre
evenimentele din țar ă și li se cereau rapoarte, atât periodic cât și la venirea de la post, cu privire la
via ța politic ă și economic ă, obiceiurile oamenilor, via ța la curte din statul de re ședin ță ; conduse de
despo ți și oligarhi efemeri, ele foloseau diploma ția momentului, f ără valoarea perspectivei, bazat ă
pe hazard, ridicând în sl ăvi ideea de „virtu” ‚ cu sens de „ plenitudine a voin ței și inteligen ței puse în
slujba intereselor politice”, care era de fapt, o îmbinare de viclenie, de temeri tate și cruzime.
Secolele al XV-lea și al XVI-lea au fost dominate, din punct de vedere al diploma ției, de
italieni .
În secolul XVII, Fran ța a devenit prima putere european ă, care instituia un nou sistem
diplomatic, inaugurat de Richelieu 67 și des ăvâr șit de Ludovic al XIV-lea. Richelieu a în țeles c ă
rela țiile interstatale trebuie s ă fie permanente, conferind diploma ției un caracter continuu,
considerând c ă interesele de stat au prioritate asupra oric ăror opinii și prejudec ăți sentimentale,
doctrinare sau ideologice. Richelieu aprecia c ă f ără sprijinul opiniei publice na ționale, nu poate fi
încununat de succes nici un demers diplomatic. La d ata de 11 martie 1626, el a concentrat toat ă
răspunderea rela țiilor externe în mâna ministerului de externe.
De la venirea la putere a lui Richelieu și pân ă la revolu ția francez ă, metodele diplomatice
franceze au devenit un model pentru întreaga Europ ă.

66 Regulus Marcus Attalius, general roman care a c ăzut prizonier la cartaginezi.
67 Armand Richelieu (1585-1642), om de stat francez, ministru sub Lodovic al XIII, care lupta împotriva nobililor
francezi, a impus absolutismul regal.

35 Ludovic al XIV-lea a dat o amprent ă special ă diploma ției franceze, în special dup ă moartea
lui Mazarin, când a guvernat în mod absolut. El a n umit în consiliul de stat pe secretarul de stat
pentru afaceri externe; acesta primea pe ambasadori i str ăini la Paris și d ădea instruc țiuni
ambasadorilor francezi. Fran ța avea ambasade permanente la Roma, Vene ția, Constantinopol,
Viena, Haga, Londra, Madrid, Lisabona, Miinchen, Co penhaga și Bema; misiuni speciale la
Würtemberg, pe lâng ă electorul Palatinatului și cel de la Maien ța. De asemenea, în ora șele Mantua,
Genova, Hamburg, Geneva și Floren ța trimisese mini ștri reziden ți.
Misiunile diplomatice ale lui Ludovic al XIV-lea er au conduse de ambasadori
extraordinari, ambasadori ordinari și trimi și reziden ți, dup ă gradul reprezentan ței la care erau
numi ți.
În ceea ce prive ște agen ții diplomatici, trebuie amintit c ă, de-a lungul timpului (secolele
XVI-XX), lor li s-au recunoscut, pe de o parte anum ite privilegii onorifice, iar pe de alt ă parte,
aveau privilegii care decurgeau din îns ăș i natura misiunii lor68 .
Astfel, agen ții diplomatici aveau dreptul s ă poarte titlul de excelen ță . Ambasadorul avea
dreptul s ă aib ă în sala în care prime ște un tron, pentru c ă reprezenta persoana suveranului. De
asemenea, ambasadorul avea dreptul s ă se acopere, când și suveranul pe lâng ă care era acreditat se
acoperea. Alt ădat ă ambasadorii aveau dreptul s ă mearg ă în țara în care erau acredita ți cu un
num ăr oarecare de cai la tr ăsur ă, deoarece la acea epoc ă nu avea oricine dreptul s ă înhame
oricâ ți cai dorea la tr ăsur ă, ci numai persoanele care aveau o mare importan ță . Tot astfel
ambasadorii aveau dreptul s ă li se dea onoruri mmilitare, deoarece îi reprezent au pe suverani.
Ceilal ți agen ți diplomatici, adic ă mini ștrii plenipoten țiari, mini ștrii reziden ți și
îns ărcina ții de afaceri nu aveau caracterul reprezentativ. Ei nu reprezenta u persoana suveranului,
ci statul care i-a trimis. Aceasta nu însemna îns ă c ă nu aveau și ei anumite privilegii.
Astfel, ei aveau dreptul de a purta titlul de excelen ță , de a avea întrevederi cu
suveranul, îns ă mai înainte trebuiau s ă cear ă audien ță prin intermediul Ministrului de Externe.
Aceast ă distinc ție, nu mai are îns ă în prezent importan ță . De exemplu, Ludovic al XIV-lea spunea
atunci c ă statul era el însu și, iar ambasadorii lui reprezentau persoana sa și era firesc ca toate
drepturile care i se recuno șteau regelui Fran ței s ă se recunoasc ă și acestor ambasadori, persoane de
încredere ale suveranului. Capul statului când trim itea un ambasador nu trimitea pe oricine ci pe o
persoan ă având încrederea lui, care cuno ștea scopurile și tendin țele sale.
Dup ă cum aminteam anterior, în afar ă de privilegiile onorifice, agen ților diplomatici li se
mai recuno șteau și alte privilegii care decurgeau din îns ăș i natura misiunii lor și care erau
recunoscute de toate statele și de întreaga doctrin ă. Astfel, tuturor agen ților diplomatici trebuia

68 A se vedea, G. Meitani, „Curs de drept interna țional public”, Editura Al. T. Doicescu, Bucure ști, 1931, p. 141 și
urm.

36 să li se recunoasc ă libertatea și independen ța69 .
Ca și ast ăzi, și în trecut, persoana agentului diplomatic era inviolabil ă. Cu toate c ă uneori
aceasta nu se respecta, cum s-a întâmplat la congre sul de la Rastadt în 1799, când reprezentan ții
Fran ței au fost asasina ți, a fost admis c ă nimeni nu se putea atinge de persoana unui agent
diplomat, nimeni nu putea s ă-l aresteze, s ă-l maltrateze sau s ă ia vreo m ăsur ă împotriva lui.
Aceast ă inviolabilitate se întindea asupra întregii misiun i diplomatice, asupra consilierilor, asupra
secretarilor și asupra tuturor celor care f ăceau parte din misiune. Ea se întindea și asupra localului
aceste misiuni, asupra casei unde agentul diplomatic locuia și î și îndeplinea misiunea sa. Nici
un agent al vreunei autorit ăți locale nu avea dreptul s ă p ătrund ă în local, iar dac ă nu se ținea seama
de acest drept recunoscut, agentul diplomatic se pu tea plânge autorit ății statului unde el func ționa,
pentru pedepsirea acelora care treceau peste aceast ă îndatorire.
Chiar și în cazul în care o crim ă sau un delict se comitea în localul unei misiuni d iplomatice
sau dac ă un delincvent sau un criminal, dup ă ce a comis o crim ă s-a refugiat în localul unei misiuni,
nici în aceste cazuri agen ții for ței publice nu puteau s ă intre în localul misiunii, în virtutea aceleia și
inviolabilit ăți70 .
Uneori, agen ților diplomatici li se recuno ștea dreptul de jurisdic ție asupra unui întreg
cartier, care se g ăsea în jurul misiunii diplomatice. Astfel, asupra p ersoanelor care se g ăseau în acel
cartier, agentul diplomatic exercita un adev ărat drept de jurisdic ție. Acest drept ducea îns ă, de cele
mai multe ori, la conflicte între el și autorit ățile locale, fiindc ă acolo se refugiau tot felul de
delincven ți, care uneori preg ăteau mi șcări revolu ționare și comploturi.
Coresponden ța agen ților diplomatici era de asemenea inviolabil ă. Astfel, pentru a- și
îndeplini misiunea lor, nimeni nu se putea atinge d e aceast ă coresponden ță , nimeni nu c ăuta secretul
coresponden ței sau deschide plicurile în care se g ăsea, deoarece nici unui stat nu-i era permis s ă
descopere secretele diplomatice.
Toate aceste privilegii le erau recunoscute agen ților diplomatici atât în țara în care erau
trimi și, cât și pe teritoriul statelor prin care ei treceau 71 .
Un alt privilegiu recunoscut agen ților diplomatici, consecin ță a libert ății și inviolabilit ății lor
era dreptul de a nu fi supu și jurisdic ției criminale a statului pe teritoriul c ăruia se g ăseau.
Astfel, agen ții diplomatici și ceilal ți membrii ai misiunii diplomatice nu putea fi judec a ți de
tribunalele locale pentru delictele și crimele lor, doctrina și jurispruden ța vremii fiind unanime în
acest sens.

69 A se vedea, G. Meitani, op. cit., 142 și urm.
70 Speciali știi vremii au purtat numeroase discu ții contradictorii cu privire la acest subiect – a s e vedea, pentru
acestea, G. Meitani, op. cit., 142-143.
71 Pentru detalii, a se vedea, G. Meitani, op. cit., 144-145.

37 Dup ă cum agen ții diplomatici nu erau supu și jurisdic ției criminale, tot astfel, ei nu erau
supu și nici jurisdic ției civile. În acest sens, jurispruden ța francez ă a admis aproape unanim c ă
agen ții diplomatici nu puteau fi chema ți în fa ța tribunalelor civile, în procesele ce ar fi îndrep tate
împotriva lor.
În afar ă de aceste privilegii, agen ților diplomatici li se mai recuno șteau și alte privilegii –
așa-numitele privilegii de curtenie. Printre acestea putem enumera: dreptul care le era
recunoscut agen ților diplomatici de a practica în localul misiunii cultul religios, privilegiul de
a nu pl ăti un oarecare num ăr de impozite – impozite personale, mobiliare, impozitul vamal et c.
Unele dintre aceste imunit ăți și privilegii pe care le-am evocat pe parcursul aces tei
incursiuni istorice, s-au p ăstrat și dup ă codificarea dreptului diplomatic, prin Conven ția de la
Viena din 1961, iar altele de și nu au fost prev ăzute expres, se aplic ă și ast ăzi, conform dreptului
cutumiar. Cele mai importante dintre aceste imunit ăți și privilegii, și care se p ăstreaz ă și ast ăzi, le
vom avea în vedere pe larg, în cele ce urmeaz ă.

§ 2. IMUNIT ĂȚ I, PRIVILEGII ȘI FACILIT ĂȚ I DIPLOMATICE. CONCEPT ȘI
CLASIFICARE
Principalele imunit ăți, privilegii și facilit ăți diplomatice sunt: imunitatea de jurisdic ție
(penal ă, civil ă și administrativ ă) și imunitatea de executare a misiunii diplomatice și a agentului
diplomatic; inviolabilitatea localurilor misiunii d iplomatice și a bunurilor acesteia și a arhivelor,
precum și inviolabilitatea personal ă a agentului diplomatic, a re ședin ței și a bunurilor sale; scutirea
de obliga ția de a face depozi ție sau de a îndeplini rolul de expert; libertatea d e mi șcare; libertatea de
comunicare; scutirea de la obliga țiile din domeniul asigur ărilor sociale; folosirea drapelului și a
emblemei na ționale; procurarea de localuri pentru misiune și locuin țe pentru membrii acesteia etc.
Imunit ățile și privilegiile diplomatice pot fi clasificate în fu nc ție de mai multe criterii,
astfel 72 :
a. din punctul de vedere al obiectului lor distingem între:
/boxshadowdwn imunit ățile și privilegiile reale ;
/boxshadowdwn imunit ățile și privilegiile personale .
Primele sunt imunit ățile destinate a proteja lucrurile care se g ăsesc într-un raport determinat
cu misiunea diplomatic ă sau cu membrii ei (inviolabilitatea localului misi unii, a re ședin ței șefului
de misiune și a personalului oficial, a arhivei, coresponden ței, autovehiculelor, bunurilor mobiliare
etc.).
Din a doua categorie, fac parte cele care se refer ă la persoana agentului diplomatic
(imunitatea de jurisdic ție, inviolabilitatea personal ă etc.).

72 A se vedea, Ion M. Anghel, „Dreptul diplomatic și consular”, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 1996, p. 150-151.

38 b. dup ă sfera de aplicare a fiec ăreia dintre ele, imunit ățile pot fi:
/boxshadowdwn func ționale (cele care privesc actele îndeplinite în exerci țiul func țiunilor și deci,
activitatea oficial ă a agentului diplomatic);
/boxshadowdwn extrafunc ționale (cele care se extind la acte care exced sfera func ției, adic ă cele care
se refer ă Ia via ța particular ă a agentului diplomatic).
c. din punctul de vedere al beneficiarului , avem 73 :
/boxshadowdwn imunit ăți și privilegii care sunt acordate reprezentan ței diplomatice (ca organ
institu țional)
/boxshadowdwn imunit ăți și privilegii care sunt acordate agen ților diplomatici .
Din întregul ansamblu de tratament aplicat agentulu i diplomatic, imunitatea reprezint ă cel
mai expresiv element al statutului s ău diplomatic 74 .
Lato sensu, prin imunitate diplomatic ă se în țelege tratamentul pe care, în baza dreptului
interna țional, statele sunt obligate s ă-l acorde organelor diplomatice str ăine acreditate în aceste
state. Generic, aceast ă expresie este sinonim ă cu privilegiile și facilit ățile (prerogative) diplomatice.
Stricto sensu îns ă, imunitatea diplomatic ă înseamn ă scutirea de care se bucur ă organele
diplomatice de sarcinile și obliga țiile de care sunt ținu ți al ți subiec ți de drept (cet ățeni sau str ăini)
care se afl ă pe teritoriul acelui stat, exceptarea de la o obliga ție juridic ă general ă, scoaterea lor de
sub jurisdic ția penal ă și civil ă a statului acreditar.
Privilegiile diplomatice constituie, de asemenea, un tratament special dator at agen ților
diplomatici; con ținutul lor const ă în beneficiul la unele facilit ăți determinate de presta ții speciale și
se exprim ă în acordarea de c ătre statul de re ședin ță , a unor înlesniri excep ționale și care au un
con ținut, în principal pozitiv, neimplicând în mod nece sar, o activitate special ă din partea
beneficiarilor.
Facilit ățile (prerogativele) se deosebesc de imunit ăți și privilegii și constau în posibilitatea
juridic ă a organului diplomatic str ăin de a desf ăș ura o activitate care îi este proprie.
Subliniem totodat ă c ă, toate acestea sunt tratate distinct și de c ătre Conven ția de la
Viena, de și ea nu con ține nici o defini ție și nici nu conține criterii care s ă poat ă duce la
delimitarea lor. În aceea și ordine de idei amintim c ă, urmând linia general ă a Comisie de drept
interna țional, Conven ția de la Viena face distinc ție între privilegiile și imunit ățile misiunii
diplomatice și privilegiile și imunit ățile agen ților diplomatici și ale altor membrii ai misiunii
diplomatice, prin aceast ă clasificare Conven ția îndep ărtându-se de la concep ția veche, potrivit

73 A se vedea, pe larg și, Grigore Geam ănu, „Drept interna țional contemporan”, Editura Didactic ă și Pedagogic ă,
Bucure ști, 1975, p. 47 și urm.
74 A se vedea, Ion M. Anghel, op. cit., p. 149-150.

39 căreia statutul misiunii ar ap ărea ca o consecin ță a tratamentului acordat ambasadorului 75 .
Reciprocitatea în acordarea imunit ăților și privilegiilor diplomatice. Rela țiile
interna ționale au constituit dintotdeauna un domeniu în car e reciprocitatea a jucat un rol important.
Prin urmare, s-a pus și problema dac ă imunit ățile și privilegiile diplomatice nu au la baz ă unul
dintre principiile cu aplica ție fundamental ă în rela țiile interna ționale și în dreptul interna țional, și
anume, principiul reciprocit ății sau, cel pu țin, dac ă principiul reciprocit ății nu are vreun efect în
aceast ă materie.
În acest sens, s-a subliniat ideea c ă recursul la reciprocitate intervine, de regul ă, în ipoteza
acord ării unui avantaj special care nu este prev ăzut pe alte temeiuri. Totodat ă, s-a mai subliniat c ă
în lips ă de obliga ție, singurul temei care poate explica acordarea tra tamentului special îl constituie
primirea la rândul s ău a unui tratament echivalent – deci ideea de recip rocitate 76 .
Cu privire la aceea și tem ă, unii autori au sus ținut c ă, de vreme ce imunit ățile și privilegiile
sunt oferite pornind de la faptul c ă ele vor fi în mod reciproc acordate, violarea lor de c ătre un stat
va afecta într-un sens defavorabil pe reprezentan ții proprii în str ăin ătate 77 .
Conven ția de la Viena din 1961 78 permite o asemenea practic ă – atât în sens negativ, deci o
aplicare restrictiv ă, cât și în sens pozitiv, deci o extindere a regimului de imunit ăți și privilegii.
Astfel, potrivit art. 47 din Conven ție:
„1. Aplicând dispozi țiile prezentei Conven ții statul acreditar nu va face discriminare
între state.
2. Totu și, nu vor fi considerate ca discriminatorii:
a. faptul c ă statul acreditar aplic ă în mod restrictiv una din dispozi țiile prezentei Conven ții
pentru motivul c ă aceasta este aplicat ă în acest mod misiunii sale din Statul acreditant;
b. faptul c ă unele state î și asigur ă în mod reciproc, prin cutum ă sau pe cale de acord, un
tratament mai favorabil decât cel cerut de dispozi țiile prezentei Conven ții”.
Cu privire la reciprocitate, speciali știi în domeniu au ar ătat îns ă c ă, “în contextul modern al
societ ății interna ționale, aplicarea principiului reciprocit ății în ceea ce prive ște drepturile minime
ale unui trimis nu pare s ă contribuie la men ținerea unor mai bune rela ții interna ționale”. Dac ă s-ar

75 A se vedea și, Grigore Geam ănu, op. cit., p. 47 și urm.
76 A se vedea, Ion M. Anghel, op. cit., p. 153.
77 A se vedea, Ion M. Anghel, op. cit., p. 153.
78 Convenția de la Viena din 1961 a fost ratificat ă de România prin Decretul nr. 566 din 4 iulie 1968, publicat în B.
Of., nr. 89/1968. A se vedea întreaga Conven ție în, Mar țian I. Niciu și colab., „Culegere de documente de drept
interna țional public”, Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 1997, p. 312 și urm.; Gh. Moca, Mariana Dr ăghici,
„Documente de drept interna țional public”, Vol. I, Centru de multiplicare al Universit ății din Bucure ști, 1972, p. 156 și
urm.; pentru varianta în limba englez ă, a se vedea, International Law Commission, „ Vienna Convention on Diplomatic
Relations, 1961” – www.un.org.

40 adopta principiul reciprocit ății, ar însemna ca statele s ă fie confruntate cu problema de a avea
“variate seturi de reguli” care privesc imunit ățile trimi șilor acredita ți la ele; or, aceasta ar duce la
confuzie și incertitudine, atât pentru autorit ățile administrative, cât și pentru instan țele judec ătore ști
na ționale. Al ți autori au admis totu și, c ă ideea de reciprocitate ar putea fi avut ă în vedere, dar numai
ca unul din elemente secundare, complementare, care stau la baza imunit ăților, privilegiilor și
facilit ăților diplomatice 79 .
Ca o concluzie, este de re ținut aici c ă agentul diplomatic trebuie s ă beneficieze de anumite
drepturi și facilit ăți pe teritoriul statului unde se afl ă în misiune, pentru a- și putea duce la îndeplinire
misiunile ce îi revin.
În concep ția jurispruden ței 80 imunit ățile și privilegiile diplomatice sunt totalitatea
drepturilor, înlesnirilor și avantajelor acordate diploma țiilor și misiunii diplomatice pe
teritoriul statului unde î și desf ăș oar ă activitatea . Imunit ățile și privilegiile consulare sunt
totalitatea drepturilor și avantajelor speciale acordate de c ătre state oficiilor consulare și
membrilor acestora .
Imunit ățile diplomatice nu sunt o crea ție contemporan ă ci ele au ap ărut din cele mai vechi
timpuri. Bineîn țeles c ă au avut și ele o dezvoltare direct legat ă de cea a întregului drept
interna țional.
La început doar persoana ambasadorului se bucura de inviolabilitate 81 . În prezent acest drept
s-a extins și asupra personalului misiunii dar și asupra sediului ei, arhivei etc.
Diver și teoreticieni 82 ai dreptului interna ționalo au încercat s ă explice originea acestor
drepturi speciale, pe ce se bazeaz ă ele precum și întinderea lor. Astfel, teoria „exteritorialit ății” a
dominat din secolul al XVII-lea pân ă la începutul secolului XX. Conform acestei teorii, imunitatea
diplomatic ă s-a bazat pe ideea c ă reprezentantul diplomatic trebuie considerat întotd eauna c ă s-
ar afla pe teritoriul statului s ău, indiferent de țara în care a fost acreditat 83 . O alt ă teorie,
ap ărut ă tot în perioada absolutismului, a fost aceea a „reprezent ării” . Potrivit acestei teorii,

79 Pentru toate acestea, a se vedea, Ion M. Anghel, op. cit., p. 154.
80 Ionel Clo șcă, Edwin Glaser, Neagu Cosma, Mar țian Niciu, George Elian, Miklo ș Antal, „Dic ționar de drept
interna țional public”, Editura Știin țific ă și Enciclopedic ă, Bucure ști, 1982, p. 154.
81 La Roma Pompenius afirma: „Dac ă cineva aduce daune solului unei ță ri du șmane faptul trebuie socotit ca o
înc ălcare a dreptului gin ților, deoarece solii sunt considera ți persoane sfinte”. R ămâne celebru și cazul hunilor, când
Atila n-a îndr ăznit s ă-l ucid ă pe Vigila, solul bizantin, de și aflase c ă acesta venise cu misiunea s ă-l asasineze (anul 448
e. n.). În Legea Salic ă se prevedea c ă pentru asasinarea unui sol trebuia pl ătit ă uria șa sum ă de r ăscump ărare de 1800 de
solizi.
82 Grotius, Vattel, Burlamaqui, Montesquieu etc.
83 Rezulta c ă diplomatul nu ar fi obligat s ă respecte legile statului de re ședin ță , pentru c ă el s-ar afla întotdeauna pe
teritoriul propriului stat, interpretare ce ducea l a numeroase abuzuri.

41 diplomatul reprezint ă pe monarhul s ău, care personific ă statul, calitate ce-i acord ă dreptul la
aceea și privilegii pe teritoriul statului de re ședin ță ca și cele care revin monarhului . O teorie
mai aproape de concep ția actual ă este cea „func țional ă”, care consider ă c ă func țiile
reprezentantului diplomatic sunt acelea care determ in ă acordarea și con ținutul imunit ății .
În actuala reglementare a dreptului interna țional, acordarea unui statut juridic special
misiunii diplomatice și personalul ei, este o obliga ție pentru state, de la care ele nu au dreptul
să se abat ă.

§ 3. INVIOLABILIT ĂȚ ILE MISIUNII DIPLOMATICE
3.1. Inviolabilitatea sediului. Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice se r efer ă la
birourile misiunii cât și la locuin țele agen ților diplomatici. Aceasta const ă în faptul c ă autorit ățile
statului acreditar au obliga ția de a nu permite func ționarilor lor s ă p ătrund ă în aceste cl ădiri f ără
aprobarea șefului misiunii diplomatice 84 și de asemenea, au obliga ția de a lua m ăsuri pentru a
proteja localurile misiunii împotriva p ătrunderii sau a producerii de daune din partea pers oanelor
particulare.
Localurile misiunii diplomatice, mobilierul lor și celelalte obiecte care se afl ă acolo, precum
și mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul perchezi țiilor, rechizi țiilor, propririi sau
al unor m ăsuri 85 de executare 86 . Locuin ța particular ă a diploma ților este de asemenea inviolabil ă87 .
Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice nu a r trebui s ă îi dea acesteia posibilitatea de a
fi folosit ă în scopuri contrare func țiilor ei.
Atunci când, în baza unei conven ții între p ărți s-a prev ăzut dreptul la azil 88 , acesta poate fi
acordat în interiorul misiunii.

84 Astfel agen ții statului de re ședin ță nu pot p ătrunde în sediul misiunii nici în cazuri de for ță major ă, care
pericliteaz ă ordinea public ă ori securitatea, ori poate provoca daune popula ției statului acreditar (ca, de pild ă, izbucnirea
unui incendiu sau existen ța unei epidemii în sediul misiunii), decât dac ă ob țin asentimentul prealabil al șefului misiunii.
85 În anul 1670, Adunarea general ă a provinciilor unite ( Ță rile de Jos) a emis un decret prin care s-a prev ăzut c ă
ambasadorii str ăini, precum și membrii auitei lor, în timpul șederii în țar ă nu pot fi aresta ți, iar averea lor nu poate fi
sechestrat ă pentru datorii contractate în Olanda. Printr-o dis pozi ție a țarului Petru I din anul 1708, se prevedea c ă pentru
datoriile f ăcute de ambasadori și neachitate de ace știa, creditorii trebuiau s ă se adreseze sec ției diplomatice.
86 Art. 22 alin. 1 din Conven ția de la Viena din 1961.
87 Art. 30 alin. 1 al Conven ției de la Viena.
88 Acordarea de azil în cadrul misiunii diplomatice e ste probabil una dintre cele mai controversate ches tiuni din
dreptul diplomatic. Recunoscut și practicat într-o m ăsur ă considerabil ă în trecut și nu de pu ține ori, în mod abuziv,
existen ța dreptului de azil în dreptul interna țional a fost negat ă de majoritatea ță rilor neamericane, precum și de S.U.A.;
printre ță rile Americii Latine îns ă dreptul de azil este considerat ca o parte a drept ului lor interna țional, iar cazurile în
care a fost negat pot fi socotite ca excep ții care confirm ă regula.

42 Misiunea diplomatic ă trebuie s ă respecte legile statului acreditar în materie sani tar ă, cele
referitoare la construc țiile de imobile etc.
Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice se m en ține și în cazul ruperii rela țiilor
diplomatice între state sau al rechem ării temporare sau definitive a personalului misiuni i
diplomatice de c ătre statul acreditar, sau în cazul izbucnirii unui conflict armat între statul acreditant
și statul acreditar 89 .
Conven ția de la Viena precizeaz ă c ă statul acreditar are obliga ția s ă ia toate m ăsurile pentru
a nu permite ca localurile misiunii diplomatice s ă fie invadate sau deteriorate, ori lini ștea misiunii s ă
fie deteriorat ă90 . În cazul când statul acreditar nu ia toate m ăsurile pentru a asigura paza în acest
domeniu, el este r ăspunz ător din punct de vedere al dreptului interna țional.

3.2. Inviolabilitatea arhivei . Aceasta este stabilit ă prin Conven ția de la Viena în art. 24.
Conven ția consacr ă o inviolabilitate absolut ă a arhivei diplomatice, ceea ce oblig ă statul acreditar s ă
apere arhiva cu documentele misiunii diplomatice îm potriva oric ăror atentate.
Arhiva diplomatic ă reprezint ă totalitatea documentelor, registrelor referitoare la misiune și
func țiile sale, precum și mobilierul destinat s ă le protejeze sau p ăstreze. Arhivele diplomatice sunt
inviolabile în orice moment și în orice loc s-ar afla. Inviolabilitatea arhivelo r diplomatice este
absolut ă, astfel c ă nu poate fi înc ălcat ă în nici un caz și sub nici un pretext. În caz de necesitate,
misiunea este cea care dispune asupra soartei arhiv ei; dac ă nu este posibil s ă o ia, fie s ă o lase în
grija cuiva, fie s ă o distrug ă.

3.3. Inviolabilitatea coresponden ței. Aceasta presupune îndatorirea statului acreditar de a
facilita comunica țiile misiunii diplomatice cu guvernul s ău. În Conven ție se prevede c ă, statul
acreditar are obliga ția de a permite și de a proteja libertatea de comunicare a misiunii diplomatice.
De asemenea, se mai stipuleaz ă dreptul misiunilor diplomatice de a folosi corespo nden ța cifrat ă și
curierii diplomatici. Ca un element nou în materia coresponden ței diplomatice, Conven ția de la

89 Înc ălc ări ale acestor reguli au fost prezente, de exemplu în 14 septembrie 1990 cei doisprezece membrii ai CE au
dat o declara ție prin care protestau fa ță de faptul c ă Iraqul dup ă invazia în Kuweit a intrat cu trupe în sediile
ambasadelor Fran ței și Danemarcei de unde a „arestat” mai mul ți reziden ți francezi printre care și un diplomat.
90 În practic ă întâlnindu-se destule exemple când aceste reguli n -au putut fi respectate, sau mai grav, nu au fost v oit
respectate. Un exemplu destul de recent îl constitu ie manifesta țiile kurzilor din statele vest europene în special, în
prim ăvara 1999 cu ocazia captur ării liderului Partidului Muncitoresc Kurd. Ocalan, când au fost ocupate ambasade sau
consulate ale SUA și Greciei. Un alt exemplu este și ocuparea ambasadei SUA din Teheran în 1979 de c ătre studen ți,
ocazie cu care statul iranian nu a intervenit, ajun gându-se la impunerea de c ătre SUA a sanc țiuni și apoi de c ătre
comunitatea interna țional ă.

43 Viena admite și folosirea de c ătre misiunile diplomatice a unui post de radio, cu condi ția ca acest
lucru s ă fie acceptat de c ătre statul acreditar 91 .
În virtutea inviolabilit ății statul acreditar are și obliga ția de a nu viola secretul
coresponden ței oficiale a misiunii diplomatice, și nici valiza diplomatic ă.

3.4. Inviolabilitatea persoanei. Pentru a asigura inviolabilitatea diplomatic ă, statul acreditar
are obliga ția de a se ab ține de la oricare ac țiune de constrângere împotriva unui diplomat. De
inviolabilitatea personal ă se bucur ă și curierii diplomatici, pe baza unui document ofici al care
trebuie s ă ateste aceast ă calitate.
Conven ția de la Viena stipuleaz ă c ă persoana agentului diplomatic este inviolabil ă precum și
locuin ța, documentele și bunurile sale (art. 30. alin. 2).
Inviolabilitatea agentului diplomatic este absolut ă, dar poate avea anumite limite. Astfel,
împotriva unui agent diplomatic prins în flagrant d elict ar putea fi aplicate m ăsuri de constrângere,
îns ă, pentru a se evita abuzul, statul acreditar este o bligat s ă motiveze actul și s ă fac ă dovada
culpabilit ății agentului 92 . Orice arestare abuziv ă d ă na ștere la r ăspunderea interna țional ă a statului
acreditar. Se consider ă c ă faptele pentru care asupra agentului pot fi aplica te m ăsuri de constrângere
trebuie s ă fie ori de o extrem ă gravitate ori de o extrem ă urgen ță de a se re ține agentul pentru a se
preîntâmpina daune majore. În cazul în care nu apar e o extrem ă urgen ță statul acreditar va trebui s ă
recurg ă la procedura declar ării persona non grata 93 a agentului respectiv și astfel s ă-l expulzeze
fără a recurge la folosirea constrângerii.
Inviolabilitatea personal ă a agentului diplomatic const ă, pe de o parte, în obliga ția cu
caracter negativ a statului acreditar de a se ab ține în luarea de m ăsuri de constrângere (ca: arestarea,
re ținerea, perchezi ționarea etc.), iar, pe de alt ă parte, în obliga ția pozitiv ă a statului respectiv de a
asigura diplomatului str ăin, prin prevederi adecvate de poli ție, norme penale și alte m ăsuri
corespunz ătoare, o protec ție special ă contra oric ărei ofense posibile fie materiale, fie morale (de e x.
atacuri în pres ă sau def ăim ări). Agentul diplomatic este, astfel, îndrept ățit la protec ția reputa ției
sale, astfel c ă persoana care-l def ăimeaz ă trebuie s ă fie urm ărit ă în justi ție.

91 Dumitra Popescu, Adrian N ăstase, op. cit., p. 303-304.
92 Exist ă și exemple care arat ă c ă unele state și-au permis înc ălcarea acestei reguli, cum ar fi arestarea în 1918 de
către Guvernul sovietic al ministrului român la Petro grad, C. Diamandi.
93 Declararea unui agent diplomatic persona non grata nu trebuie motivat ă de statul acreditar. În urma declar ării ca
persona non grata, diplomatul trebuie s ă p ărăseasc ă în cel mai scurt timp posibil teritoriul statului str ăin.

44 În situa ția când s-a produs un atac, r ăpire sau act terorist 94 împotriva persoanei agentului
diplomatic statul acreditar este obligat s ă ia m ăsurile necesare pentru ca autorul unor astfel de ac te
să fie prins, judecat și pedepsit, altfel statul respectiv va fi r ăspunz ător potrivit dreptului
interna țional pentru neluarea m ăsurilor reclamate.
Inviolabilitatea începe din momentul în care agentu l diplomatic intr ă pe teritoriul statului
acreditar și dureaz ă pân ă în momentul în care el p ărăse ște teritoriul respectiv; ea continu ă și dup ă ce
s-a încheiat misiunea.
Momentul începerii este marcat de notificarea f ăcut ă c ătre M.A.E., sau de îndat ă ce trimisul
își face cunoscut ă prezen ța oficial ă prin prezentarea pa șaportului și se întinde în mod obi șnuit, pe
toat ă durata pân ă la plecarea în cadrul unui termen rezonabil dup ă terminarea misiunii sale.

§ 4. IMUNIT ĂȚ ILE DE JURISDIC ȚIE
În accep țiunea cea mai larg ă, prin imunitate diplomatic ă se în țelege tratamentul pe care, în
baza dreptului interna țional, statele sunt obligate s ă-l acorde organelor diplomatice str ăine acreditate
în aceste state. În sens restrâns îns ă, imunitatea diplomatic ă înseamn ă scutirea de care se bucur ă
organele diplomatice de sarcinile și obliga țiile la care sunt ținu ți al ți subiec ți de drept (cet ățeni sau
str ăini) care se afl ă pe teritoriul acelui stat, exceptarea de la o obli ga ție juridic ă general ă, scoaterea
lor de sub jurisdic ția penal ă și civil ă a statului acreditar 95 .
Imunitatea de jurisdic ție acordat ă unui agent diplomatic are, în primul rând, dac ă nu chiar
exclusiv, un caracter procedural. Într-o cauz ă celebr ă, s-a spus în hot ărârea dat ă, devenit ă clasic ă, c ă
„privilegiul diplomatic nu înseamn ă imunitate de Ia r ăspunderea legal ă, ci numai exceptarea de Ia
jurisdic ția local ă” (nefiind excepta ți de la r ăspunderea legal ă, ci de la jurisdic ția tribunalelor ță rilor
în care sunt acredita ți).
Trebuie precizat c ă imunitatea de jurisdic ție nu este unul și acela și lucru cu lipsa de
jurisdic ție, cu incompeten ța tribunalelor locale de a judeca anumite cauze. Ab sen ța de jurisdic ție se
pune în leg ătur ă cu determinarea sferei de eficacitate a ordinii ju ridice interne.
În timp ce imunitatea de jurisdic ție limiteaz ă puterea de jurisdic ție a statului (jurisdic ție care,

94 A devenit celebru cazul terori știlor Tupac Amaru din Peru. Ace știa au luat ca ostatici persoanele care se g ăseau în
ambasada Japoniei din Lima la data de 18 decembrie 1996. Datorit ă faptului c ă în acel moment în sediul ambasadei
avusese loc un dineu oficial, au fost lua ți ostatici mul ți diploma ți apar ținând de diferite ță ri. Diploma ții au fost ținu ți
ostatici timp de 127 de zile, adic ă pân ă la 23 aprilie 1997 când o opera țiune antiterorist ă condus ă de Guvernul Peruan a
avut loc. Pe timpul opera țiunii s-au înregistrat și trei mor ți în rândul diploma ților și solda ților guvernamentali. De
subliniat a fost colaborarea între Guvernul pre ședintelui peruan Alberto Fujimori și Guvernul japonez prin
reprezentantul s ău, ministrul de externe Yukihiko Ikeda. Conform reg ulilor prezentate în aceast ă sec țiune, guvernul
peruan a fost, cel pu țin oficial, cel care a condus opera țiunea de eliberare a ambasadei japoneze.
95 Ion M. Anghel, op. cit., p. 150.

45 în mod normal, este aplicabil ă), absen ța de jurisdic ție a statului ține de eficien ța ordinii juridice; în
vreme ce imunitatea de jurisdic ție are ca efect neutralizarea activit ății de aplicare a sanc țiunii unei
legi, cu toate c ă aceast ă lege este incident ă fa ță de persoana care se bucur ă de imunitate, cea de-a
doua face ca ac țiunea intentat ă în fa ța unui tribunal s ă fie inadmisibil ă, deoarece cauza nu se
încadreaz ă în ordinea juridic ă intern ă pe care tribunalele sunt ținute s ă-i asigure respectarea.
Imunitatea opereaz ă de o manier ă general ă, adic ă în raport cu întreaga jurisdic ție a statului
acreditar; ca atare, exist ă imunitate, nu numai în ceea ce prive ște jurisdic țiile penal ă, de poli ție
sau civil ă, ci și cu privire la orice fel de jurisdic ție care ar putea exista într-o țar ă cum ar fi,
tribunalele comerciale, de munc ă, asigur ări sociale etc.

4.1. Imunitatea de jurisdic ție penal ă. Agentul diplomatic este exceptat de la jurisdic ția
penal ă a statului acreditar; ca atare el nu poate fi urm ărit în fa ța instan țelor penale ale statului
acreditar și nici s ă fie jenat de vreo autoritate judiciar ă sau de poli ția acestuia.
Dac ă agentul diplomatic comite o infrac țiune, doctrina și practica dreptului interna țional
sunt de acord, în prezent, c ă nu poate fi în nici un caz urm ărit penal, judecat sau condamnat; într-o
asemenea situa ție, statul acreditar trebuie s ă se limiteze la a atrage aten ția statului acreditant și a-i
cere rechemarea sau eventual condamnarea Iui, dar n u-l poate trimite el în judecat ă.
Imunitatea de jurisdic ție penal ă apare ca o regul ă necesar ă – pentru a evita atingerea adus ă
libert ății diplomatice prin ac țiunea procedurilor penale – promovat ă în mod constant de c ătre
guverne și în practica tribunalelor; ea este de maxim ă importan ță pentru agentul diplomatic și ocup ă
în cadrul sistemului de imunit ăți, privilegii și facilit ăți, un loc central.
Imunitatea unui agent diplomatic de la jurisdic ția penal ă este recunoscut ă, chiar și în
anumite cazuri extreme, cum ar fi: complotarea împo triva securit ății statului acreditar sau a
membrilor guvernului sau în caz de spionaj, când r ăspunderea în mod neîndoielnic este dovedit ă.
Este de observat c ă, în vreme ce în cauzele civile statele au renun țat s ă invoce imunitatea, în materie
penal ă, pare s ă nu fi existat multe exemple în care s ă se fi renun țat la imunitatea de la ac țiunea
penal ă împotriva unui agent diplomatic 96 .
Dup ă cum am mai ar ătat, dac ă un agent diplomatic comite o infrac țiune, statul acreditar

96 Apar îns ă și excep ții cum ar fi în cazul Waddington. La 24 februarie 1 906 Carlos Waddington, fiul îns ărcinatului
cu afaceri al statului Chile la Bruxelles, în vârst ă de 17 ani, l-a împu șcat pe secretarul ambasadei Balmaceda, care îi
dezonorase sora. Dup ă s ăvâr șirea faptei, Waddington s-a refugiat în cl ădirea ambasadei. Poli ția belgian ă a înconjurat
cl ădirea f ără a încerca s ă p ătrund ă în ea. Îns ărcinatul cu afaceri chilian a declarat la 26 februa rie 1906 procurorului
belgian c ă renun ță în privin ța fiului s ău la imunitatea diplomatic ă de jurisdic ție. Autorit ățile belgiene nu au considerat
declara ția acestuia drept suficient ă și au întrebat guvernul chilian. Dup ă ce acesta și-a dat consim țământul, Waddington
care s-a prezentat singur la procuror, a fost arest at, iar ulterior juriul l-a achitat.

46 trebuie s ă se limiteze s ă atrag ă aten ția statului acreditant sau poate s ă declare diplomatul care se
face vinovat de înc ălcarea legilor sale persona non grata și s ă cear ă rechemarea lui de c ătre statul
acreditant sau în unele cazuri chiar s ă-l expulzeze, dar nu îl poate trimite în judecat ă.
Una dintre formele imunit ății de jurisdic ție este exceptarea de la regulile de poli ție din statul
acreditar, ordinele și regulamentele de poli ție nelegându-l în nici un mod pe trimisul diplomati c.
Prin imunitatea de jurisdic ție de la simpla poli ție, se în țelege c ă, în caz de violare a regulilor de
poli ție, nu este cazul s ă se ia m ăsuri contra agentului diplomatic (aplicându-i amend ă sau aducându-
l în fa ța unui organ care se ocup ă de contraven ții, ori s ă-l citeze în instan ță ).
Aceast ă imunitate de simpl ă poli ție rezult ă din art. 31 din Conven ția de la Viena care
men ționeaz ă imunitatea de jurisdic ție administrativ ă. Aceasta nu înseamn ă că trimisul diplomatic se
poate comporta oricum, el fiind ținut s ă respecte legile și regulamentele de poli ție chiar dac ă, în
virtutea imunit ății de jurisdic ție, îi este inaplicabil ă sanc țiunea legal ă; în plus, se a șteapt ă de la el ca
să se conformeze în mod voluntar ordinelor și regulamentelor poli ției locale, întrucât nu-l stânjenesc
în exercitarea efectiv ă a misiunii sale și pentru c ă respectarea lor prezint ă importan ță pentru ordinea
și siguran ța general ă a statului.

4.2. Imunitatea de jurisdic ție civilă. Regula imunit ății de la jurisdic ția civil ă impune
obliga ția statului acreditar de a nu- și exercita jurisdic ția în cauzele civile în care agentul diplomatic
ar figura ca pârât. Nici o ac țiune civil ă cu privire la datoriile agentului diplomatic nu po ate fi
intentat ă împotriva lui în fa ța instan țelor civile ale statului acreditar. Agentul diploma tic nu poate fi
împiedicat s ă p ărăseasc ă țara pentru c ă nu și-a pl ătit datoriile, iar bunurile sale, mobilierul sau
autoturismul nu-i pot fi luate pentru c ă nu și-a pl ătit datoriile 97 . Cel care vrea s ă intenteze o ac țiune
civil ă împotriva unui agent diplomatic trebuie s ă se adreseze instan țelor judec ătore ști ale statului
căruia îi apar ține agentul diplomatic ori s ă determine interven ția diplomatic ă a guvernului propriu
pentru a exercita ori pentru a transmite plângerea c ătre acesta din urm ă.
Recunoa șterea institu ției imunit ății de jurisdic ție civil ă s-a produs ceva mai târziu și mai
anevoios, decât a imunit ății de jurisdic ție penal ă, pân ă în secolul al XVIII-lea tribunalele pretinzând
să supun ă pe diploma ții str ăini jurisdic ției lor; abia în secolul urm ător, principiul a ajuns s ă se
contureze în practica statelor. Explica ția acestei diferen țe în modul de consacrare a institu ției rezid ă

97 În trecut regula nu era în toate cazurile valabil ă, de exemplu, în anul 1771 când ambasadorul contelu i de Hessen-
Kassel la curtea Fran ței, baronul Wrech, a fost rechemat, ministrul franc ez al afacerilor str ăine i-a refuzat pa șaportul
întrucât baronul Wrech nu- și pl ătise datoriile f ăcute în Fran ța. Într-o not ă din 1 ianuarie 1772 ambasadorii și mini ștrii
plenipoten țiari au protestat împotriva acestei m ăsuri îndreptate împotriva unui diplomat. Guvernul f rancez nu a dat
înapoi și nu i-a permis baronului Wrech s ă p ărăseasc ă Fran ța decât dup ă ce contele de Hessen-Kassel se obligase s ă
achite datoriile personale ale ambasadorului s ău.

47 în aceea c ă, în vreme ce decizia ini țierii unei ac țiuni penale era în larg ă m ăsur ă în mâinile
autorit ăților publice, în cazul ac țiunii civile declan șarea mecanismului judiciar depindea de
cet ățeanul de rând.
În timp ce majoritatea autorilor pledeaz ă pentru imunitatea absolut ă în leg ătur ă cu jurisdic ția
civil ă opiniile exprimate de c ătre instan țele judiciare din diferite ță ri nu sunt tocmai uniforme 98 .
Conven ția de la Viena reglementând imunitatea de jurisdic ție civil ă și administrativ ă a
diploma țiilor, stabile ște și unele excep ții. Acestea sunt:
/boxcheck când este în cauz ă un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, imobil care
nu este folosit de c ătre diplomat în calitatea sa oficial ă;
/boxcheck ac țiunile în materie succesoral ă în care agentul diplomatic este executor testament ar,
administrator, mo ștenitor sau legatar cu titlu particular și nu în numele statului
acreditant;
/boxcheck când agentul diplomatic desf ăș oar ă în statul acreditar o profesiune liber ă sau activit ăți
particulare 99 .

4.3. Imunitatea de jurisdic ție administrativ ă. Aceasta se aplic ă în special în cazul
contraven țiilor; agentul diplomatic nu poate fi sanc ționat cu amend ă100 . Autorit ățile statului de
re ședin ță pot trimite misiunii o not ă pe cale diplomatic ă prin care se aduce la cuno știn ță fapta,
cerând, ca pe viitor s ă fie respectate dispozi țiile legale. În caz de contraven ții repetate spre exemplu,
la regulile de circula ție se poate ridica permisul.

§ 5. PRIVILEGIILE DIPLOMATICE
Privilegiile diplomatice constituie un tratament sp ecial datorat agen ților diplomatici;
con ținutul lor const ă în beneficiul la unele facilit ăți determinate de presta ții speciale și se exprim ă în

98 De exemplu în Israel a fost condamnat ambasadorul Egiptului, Mohammed Bassiouni, la plata de daune ci vile în
valoare de 290.000 de dolari unui dansator care l-a dat în judecat ă pentru atac la 27 octombrie 1997. Instan ța a declarat
că imunitatea ambasadorului nu îl protejeaz ă pentru c ă incidentul în cauz ă nu a avut loc în conexiune cu îndatoririle
diplomatice ale ambasadorului.
99 Pentru a limita aceste excep ții Conven ția de la Viena, prevede interdic ția pentru agentul diplomatic de a exercita,
pe teritoriul statului acreditar, activit ăți profesionale sau comerciale în vederea ob ținerii unui câ știg.
100 Un caz pe care agen țiile de pres ă la prezentat, în acest sens, dar cu tente ironice, s-a petrecut pe 9 septembrie
1994 la New York, mai precis în portul acestui mare ora ș. Autorit ățile portuare au prins dou ă persoane de origine
asiatic ă, care aveau deja câteva pungi cu midii și dezgropau altele. Cele dou ă persoane, la întreb ările autorit ăților au
ac ționat ca și cum nu ar ști limba englez ă. Când l-i s-a prezentat c ă amenda pe care trebuie s ă o pl ăteasc ă este în valoare
de 250 de dolari, unul din cei doi s-a prezentat ca fiind ambasadorul vietnamez la Na țiunile Unite, Le Van Bang și a
cerut imunitate diplomatic ă pentru el și cealalt ă persoan ă pe care a prezentat-o ca fiind șoferul s ău, Toan Nguyen Dinh.

48 acordarea de c ătre statul de re ședin ță a unor înlesniri excep ționale și care au un con ținut, în
principal, pozitiv, neimplicând, în mod necesar, o activitate special ă din partea beneficiarilor.
La articolul 34 din Conven ția de la Viena se prevede faptul c ă „Agentul diplomatic este
scutit de orice impozit și taxe personale sau reale, na ționale, regionale sau comunale , cu
excep ția:
/boxshadowdwn impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în pre țurile
mărfurilor sau ale serviciilor;
/boxshadowdwn impozitelor și taxelor asupra bunurilor imobile particulare situ ate pe teritoriul pe
teritoriul statului acreditar, afar ă numai dac ă agentul diplomatic le posed ă în contul
statului acreditant, în scopurile misiunii;
/boxshadowdwn drepturile de succesiune percepute de statul acredi tar, sub rezerva dispozi țiilor
paragrafului 4 din art. 39 101 ;
/boxshadowdwn impozitelor și taxelor asupra veniturilor particulare care î și au sursa în statul acreditar și
a impozitelor de capital prelevate asupra investi țiilor f ăcute în întreprinderi comerciale
situate în statul acreditar;
/boxshadowdwn impozitelor și taxelor percepute ca remunera ție pentru serviciile concrete prestate;
/boxshadowdwn drepturilor de înregistrare, gref ă, ipotec ă și de timbru în ce prive ște bunurile imobiliare,
sub rezerva dispozi țiilor art. 23 102 .
Una din principalele privilegii este libertatea de comunicare . În aceast ă direc ție statul
acreditar are o dubl ă îndatorire:
/boxshadowdwn să pun ă la dispozi ția misiunii facilit ăți pentru coresponden ța sa și să ofere un ansamblu
de tratament 103 ;
/boxshadowdwn să asigure respectarea secretului coresponden ței misiunii.

101 „În caz de deces al unui membru al misiunii care nu este cet ățean al statului acreditar sau nu- și are re ședin ța permanent ă
în acest stat, sau al unui membru al familiei sale care face parte din gospod ăria sa, statul acreditar permite retragerea bunuril or
mobile ale defunctului, cu excep ția acelora care vor fi fost achizi ționate în aceast ă țar ă și care fac obiectul unor interziceri de
export în momentul decesului s ău. El nu va fi prelevat de drepturile de succesiune asupra bunurilor mobile a c ăror prezen ță în
statul acreditar se datora exclusiv prezen ței în acest stat a defunctului în calitate de membr u al misiunii”.
102 „1. Statul acreditant și șeful misiunii sunt scuti ți de orice impozite și taxe na ționale, regionale sau comunale
asupra localurilor misiunii ai c ăror proprietari sau locatari sunt, cu excep ția impozitelor sau taxelor percepute ca
remunera ție pentru servicii particulare prestate.
2. Scutirea fiscal ă prev ăzut ă în prezentul articol nu se aplic ă acestor impozite și taxe când, dup ă legisla ția statului
acreditar, ele cad în sarcina persoanei care tratea z ă cu statul acreditant sau cu șeful misiunii”.
103 Poate acorda misiunii o adres ă telegrafic ă conven țional ă, prevede pentru ea un tarif special, asigur ă telegramei
trimise sau primite o prioritate special ă, face astfel ca instalarea și func ționarea liniei telefonice pentru misiunea
diplomatic ă s ă aib ă prec ădere etc.

49 O limitare exist ă, citat ă și de altfel în Conven ția de la Viena, „Totu și misiunea nu poate
instala și utiliza un post de radio emisie decât cu asentime ntul statului acreditar”.
O alt ă facilitate care este reclamat ă de misiunile diplomatice este cea a libert ății de
mi șcare . Acesta este un drept izvorât din necesitatea pent ru trimisul diplomatic de a ob ține o cât
mai corect ă imagine despre țar ă în care este trimis, pentru a putea trimite la rân dul s ău aceste
informa ții în țara al c ărui cet ățean este. În practic ă pot ap ărea din „ra țiuni de securitate” anumite
locuri interzise ca acces sau care necesit ă aprob ări speciale, locuri în care diploma ții trebuie s ă
poat ă circula nesuferind nicio limitare.
Un alt drept simbolic acordat misiunii diplomatice este acela de a putea s ă arboreze
drapelul statului s ău precum și de a pune inscrip ția cu stema na țional ă104 pe imobilul care
serve ște ca local al misiunii diplomatice.
Personalul diplomatic este scutit de impozite și de taxe de orice natur ă, este exceptat de la
presta ții personale în statul acreditar 105 , precum și de la legisla ția referitoare la securitatea social ă
Spre deosebire de orice alt ă persoan ă, agentul diplomatic este scutit de obliga ția de a ob ține
permis de ședere sau de a se anun ța la organele de poli ție locale și de a le prezenta vreun
document .
Un privilegiu de mare valoare în trecut era a șa numitul drept la capel ă. Acesta este un
privilegiu de curtoazie care permitea membrilor une i misiuni diplomatice s ă organizeze oficierea, în
incinta misiunii, de c ătre un preot apar ținând personalului, a cultului religiei oficiale a statului
acreditant.

§ 6. DURATA PRIVILEGIILOR ȘI IMUNIT ĂȚ ILOR DIPLOMATICE
Orice persoan ă având drept la privilegii și imunit ăți beneficiaz ă de ele de îndat ă ce p ătrunde
pe teritoriul statului acreditar pentru a- și lua în primire postul s ău, dac ă ea se afl ă deja pe acest
teritoriu, de îndat ă ce numirea sa a fost comunicat ă Ministerului Afacerilor Externe sau oric ărui alt
minister asupra c ăruia se va fi cuvenit.
Când func țiile unei persoane care beneficiaz ă de privilegii și imunit ăți iau sfâr șit, aceste
privilegii și imunit ăți înceteaz ă în mod normal în momentul în care aceast ă persoan ă p ărăse ște țara
sau la expirarea unui termen ra țional care îi va fi fost acordat în acest scop, dar ele continu ă pân ă în
acest moment, chiar în caz de conflict armat. Totu și, imunitatea continu ă în ceea ce prive ște actele
îndeplinite de c ătre aceast ă persoan ă în exercitarea func țiilor sale de membru al misiunii.

104 Șeful de misiune are dreptul de a arbora drapelul na țional pe mijloacele de transport.
105 Astfel nu poate fi obligat la încartiruirea milita rilor sau la rechizi ții militare, precum și la presta ții personale în
caz de incendii sau alte catastrofe.

50 În caz de deces al unui membru al misiunii, membrii familiei sale continu ă s ă beneficieze de
privilegiile și imunit ățile de care ei beneficiaz ă, pân ă la expirarea unui termen potrivit care s ă le
permit ă s ă p ărăseasc ă teritoriul statului acreditar.
Dac ă agentul diplomatic traverseaz ă teritoriul sau se g ăse ște pe teritoriul unui al treilea stat,
care i-a acordat o viz ă de pa șaport, în cazul în care aceast ă viz ă este cerut ă, pentru a merge s ă-și
asume func țiile sau s ă-și ia în primire postul, sau pentru a se întoarce în țara sa, statul ter ț îi va
acorda inviolabilitatea și toate celelalte imunit ăți necesare pentru a-i permite trecerea sau
întoarcerea. În acela și fel va proceda și cu membrii familiei agentului diplomatic care ben eficiaz ă
de privilegii și imunit ăți și care înso țesc sau c ălătoresc separat pentru a-l întâlni sau pentru a se
întoarce în țara lor.
Func țiile unui agent diplomatic iau sfâr șit, în special, prin notificarea statului acreditan t
către statul acreditar c ă func țiile agentului diplomatic au luat sfâr șit ori prin notificarea statului
acreditant c ă acest stat refuz ă s ă recunoasc ă agentul diplomatic, ca membru al misiunii.

51 CAPITOLUL IV
RELA ȚIILE DIPLOMACE ÎN SOCIETATEA ACTUAL Ă. CONCLUZII

Dezvoltarea economic ă și social ă a omenirii per ansamblu a avut drept consecin ță
fireasc ă și o cre ștere a activit ăților de la nivelul rela țiilor dintre state. Acest fapt duce la o mai
mare necesitate a unor reguli precise și practice bine statuate prin instrumente ale c ăror
recunoa ștere pe plan interna țional s ă nu fie pus ă la îndoial ă de nimeni.
Se poate afirma, și pe bun ă dreptate, c ă regulile ce guverneaz ă rela țiile diplomatice
dintre state sunt prin esen ță mult mai rigide decât alte reguli ale dreptului in terna țional care
cunosc o schimbare mult mai rapid ă și de fond și de form ă. Totu și, acest caracter rigid, dup ă
părerea noastr ă trebuie într-o mai mare m ăsur ă flexibilizat în fa ța noilor probleme ap ărute mai
ales în ultimele decenii: apari ția pericolului nuclear, globalizarea, interdependen ță accentuat ă
între state. Dac ă în trecut, deciziile care se luau la nivel politic nu aveau de cele mai multe ori
consecin țe negative fa ță de cei care le luau, chiar dac ă acestea se dovedeau dezastroase pentru
masa popula ției, în acest moment politicul este direct responsa bil în fa ța socialului și legat de
acesta a economicului.
Așa cum rezult ă și din cuprinsul lucr ării de fa ță , unii pa și în direc ția moderniz ării
cadrului diplomatic au început s ă se fac ă: apari ția birourilor culturale, ata șaților de pres ă,
importan ța crescut ă a departamentului economic în detrimentul celui po litic și militar etc.
Importan ța misiunilor diplomatice a crescut indiferent dac ă sediul lor se afl ă într-un stat
mic sau puternic, aceasta pentru c ă apari ția unui conflict oriunde în lume poate duce la o
destabilizare general ă a situa ției pe tot mapamondul, conflictul ne mai putând fi izolat. Este
caracteristic ă și o cre ștere a importan ței dar și a num ărului misiunilor diplomatice a statelor în
cadrul unor organiza ții interna ționale.
Accesul crescut al masei popula ției la mijloacele de comunicare face necesar ă și o mai
bun ă comunicare între organele cu atribu ții în domeniul diplomatic și în rela ția acestora cu
cet ățenii. Unele mijloace care acum câteva decenii erau considerate moderne, cum ar fi
televizorul, telefonul, sunt ast ăzi trecute în categoria clasicelor, alte mijloace f ăcându-și loc în
acest domeniu, având un început promi ță tor, cum ar fi internetul.
Faptul c ă for ța de munc ă are la dispozi ție o pia ță care dep ăș ește frontierele propriilor
state, face ca mai mul ți cet ățeni ai unui stat s ă ajung ă pe teritoriul altor state, fapt ce duce la
cre șterea importan ței leg ăturii acestora cu misiunile diplomatice ale statulu i al c ăror cet ățeni
sunt, pentru protejarea intereselor lor. Chiar și turismul interna țional a devenit mult mai intens

52 decât în trecut aducând și el o participare crescut ă la afluxul de resortisan ți str ăini pe teritoriul
unui stat.
Pe lâng ă ac țiunile principale ale misiunilor diplomatice, care au și trebuie s ă aib ă un
impact direct asupra cet ățenilor statului lor care se afl ă în statul acreditar, î și p ăstreaz ă
importan ța și alte activit ăți cum este cel de negociere între state, activit ăți care, de și de multe ori
au un caracter secret pentru publicul larg, sunt fo arte importante pentru ocolirea situa țiilor de
criz ă care pot ap ărea sau care exist ă în acel moment.
Ca o concluzie, având în vedere toate cele prezenta te pe parcursul acestei lucr ări, se poate
spune c ă aceasta a fost conceput ă ca o expunere și o analiz ă a normelor și uzan țelor diploma ției și
dreptului diplomatic dar și a structurii institu ționale interne a statului menit ă s ă asigure desf ăș urarea
acelei activit ăți de promovare a intereselor externe ale unui stat, prin rela țiile sale diplomatice.
De și diploma ția este privit ă, de cele mai multe ori, cu admira ția pe care o d ă ceremonialul
desf ăș ur ării ei și sentimentul de egalitate și demnitate, pe care îl inspir ă protocolul și eticheta
diplomatic ă, în fond, ea este o activitate plin ă de neprev ăzut și mister, la care particip ă diploma ți,
gândind mereu m ăsuri și ac țiuni pentru a promova politica statului lor, care s ă se armonizeze cu cea
a statului în care sunt trimi și.
Așadar diplomatul trebuie s ă l ămureasc ă interlocutorii asupra propriului lor interes,
conștientizându-l dac ă ace știa ar fi omis sau neglijat s ă o fac ă. Diploma ția, în general, este o
negociere permanent ă, ea nu se desf ăș oar ă numai la masa tratativelor. Diploma ții știu și trebuie s ă
știe c ă a negocia nu înseamn ă insisten ța pentru acceptarea unei solu ții favorabile numai statului
propriu, el trebuie s ă aib ă în vedere perspectiva unei colabor ări cu interlocutorul, bazat ă pe
reciprocitate.
Oricum îns ă, diplomatul trebuie s ă fie de partea statului s ău, de la care are mandat și c ăruia
îi d ă socoteală de tot ce întreprinde; și, dac ă reu șește s ă promoveze un interes, aceasta înseamn ă c ă
el a în țeles nu numai cum s ă ac ționeze, dar și de ce a trebuit astfel ac ționat.
În consecin ță , diplomatul este chemat s ă reprezinte țara și s ă apere interesele poporului s ău,
fără de care nici misiunea și nici el ca func ționar de stat nu ar avea ra țiuni de existen ță ; și, dac ă nu
reu șește s ă fac ă s ă triumfe drepturile legitime ale celor care l-au ma ndatat, s ă stabileasc ă o
colaborare de durat ă între state, nu doar efemer ă, aceasta s-ar putea întâmpla și datorit ă faptului c ă
el nu a luat în considerare drepturile egale ale pa rtenerului, care, ca și el, are un mandat și un st ăpân
în propriul s ău popor.

53 BIBLIOGRAFIE

/boxshadowdwn Henry Kissinger, „Diploma ția” , Editura ALL, Bucure ști, 2018.
/boxshadowdwn Ion M. Anghel, „Dreptul diplomatic și consular”, Vol. I-II, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2002.
/boxshadowdwn Aurel Bonciog, „Drept diplomatic”, Editura Funda ției „România de Mâine”, Bucure ști, 2000.
/boxshadowdwn Elena Iuliana Lache, „Protocol, ceremonial, etichet ă și curtoazie în rela țiile interna ționale și în
diploma ție” , Editura Funda ției „România de Mâine”, Bucure ști, 2016.
/boxshadowdwn Dumitru Mazilu, „Diploma ția. Drept consular și diplomatic”, Editura Lumina LEx, Bucure ști,
2006.
/boxshadowdwn Paul Cernovodeanu, „Rapoarte consulare și diplomatice engleze privind Principatele
Dun ărene”, Editura Istros, Br ăila, 2007.
/boxshadowdwn Ioana Vârsta, „Protocol și etichet ă diplomatice” , Edi ție revizuit ă și ad ăugit ă, Editura C.H.
Beck, Bucure ști, 2018.
/boxshadowdwn Vasile Lolea (Coord.), „Transparen ță prin protocol. Ghid de ini țiere în protocol pentru
primari, consilieri locali, func ționari publici, membri ai organiza țiilor non-guvernamentale,
cet ățeni”, Asocia ția pentru Integrare Civic ă Euro-Atlantic ă, 2009.
/boxshadowdwn Thomas Buergenthal, Renate Weber, „Dreptul Interna țional al Drepturilor Omului”, Editura
All , Bucure ști, 1996.
/boxshadowdwn Nicolae Ciachir, „Istoria rela țiilor interna ționale” , Editura Oscar Print, Bucure ști, 1998.
/boxshadowdwn George Elian, „Curtea Interna țional ă de justi ție”, Editura Știin țific ă, Bucure ști, 1970.
/boxshadowdwn Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, Editura Actami, Bucure ști, 2006; editura
Universul Juridic, Bucure ști, 2016.
/boxshadowdwn Grigore Geam ănu, „Drept interna țional contemporan”, Editura Didactic ă și Pedagogic ă,
Bucure ști, 1975.
/boxshadowdwn Ioan Hurdubaie, „Spa țiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului E uropei”; Editura
Universal Pan, Bucure ști, 1999.
/boxshadowdwn Ion Jinga, „Uniunea European ă – realit ăți și perspective”, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
1999.
/boxshadowdwn Ion Jinga, Andrei Popescu, „Integrarea European ă – Dic ționar de termeni comunitari”,
Editura Lumina Lex, Bucure ști, 1999.
/boxshadowdwn Mar țian I. Niciu și colab., „Culegere de documente de drept interna țional public”, Vol. I,
Editura Lumina Lex, Bucure ști, 1997.
/boxshadowdwn Octavian Manolache, „Drept Comunitar – Institu ții comunitare”, Editura ALL Beck, Bucure ști,
1999.

54 /boxshadowdwn Dumitru Mazilu, „Integrarea European ă – Drept Comunitar și Institu ții Europene”, Editura
Lumina Lex, Bucure ști, 2001.
/boxshadowdwn G. Meitani, „Curs de drept interna țional public”, Editura Al. T. Doicescu, Bucure ști, 1931.
/boxshadowdwn Raluca Miga-Be șteliu, „Organiza ții interna ționale interguvernamentale”, Editura All Beck,
Bucure ști, 2000.
/boxshadowdwn Gh. Moca, Mariana Dr ăghici, „Documente de drept interna țional public”, Vol. I, Centru de
multiplicare al Universit ății din Bucure ști, 1972.
/boxshadowdwn Herald Nicolson, „Arta diplomatic ă”, Editura Politic ă, Bucure ști, 1966.
/boxshadowdwn J. Perez de Cuellar, „Manual de derecho diplomatico”, Ediciones Peruanas, Lima, 1964.
/boxshadowdwn Ovidiu Popescu, „ Diplomat pe trei continente ”, Editura România în lume, Bucure ști, 2007.
/boxshadowdwn Dumitra Popescu, Adrian N ăstase, „Drept interna țional public”, Casa de editur ă și pres ă Șansa
S.R.L., Bucure ști, 1997.
/boxshadowdwn Andrei Popescu, Ion Jinga, „Organiza ții Europene și Euroatlantice”, Editura Lumina Lex,
Bucure ști, 2001.
/boxshadowdwn Aurel Preda-M ătăsaru, „Aspecte teoretice, practice și diplomatice române ști în domeniul
tratatelor politice”, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 2007.
/boxshadowdwn Shaun Riordan, „Noua diploma ție”, Editura Antet, Bucure ști, 2007.
/boxshadowdwn Site-ul Comisiei de drept interna țional: www.un.org.
/boxshadowdwn Conven ția de la Viena cu privire la rela țiile diplomatice, adoptat ă la 18 aprilie 1961 și ratificat ă
de România prin Decretul nr. 566 din 4 iulie 1968, publicat în Buletinul Oficial, nr. 89/1968.
/boxshadowdwn Nations Unies, Annuaire de la Commission du droit international, Vol. I/1957, p. 57-64; Vol.
I/1958.
/boxshadowdwn Institutul Român pentru Drepturile Omului, „Principalele instrumente interna ționale privind
drepturile omului la care România este parte”, Vol. II – „Instrumente regionale”, Bucure ști,
1997, p. 20.
/boxshadowdwn Geoffrey Regan, „Cartea gafelor militare”, Editura ANTET XX PRESS, Filipe știi de Târg,
Prahova, 2000.
/boxshadowdwn Alexandru Telemaque, „Efemeride diplomatice”, Editura Cavallioti, Bucure ști, 2007.