Comunicare Interculturala Probleme DE Convietuire Intre Romani Si Rromi
CUPRINS
INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………….2
CAPITOLUL I. IMAGINE ȘI IMAGINAR ÎN MENTALUL SOCIAL. IMAGINEA CELUILALT ÎN SOCIETATEA MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ………………………………….3
Structura imaginii de sine și a imaginii celuilalt……………………………………………………………..3
Rolul reprezentărilor sociale în structura imaginii celuilalt…………………………………………….8
CAPITOLUL II. MINORITATE ȘI MAJORITATE ÎN ROMÂNIA…………………………………..12
2.1. Statutul minorităților în Societatea Românească…………………………………………………………..12
2.2. Minoritatea ca alteritate………………………………………………………………………………………………18
2.3. Minoritatea rromă. Istorie și actualitate……………………………………………………………………….25
2.3.1. Imaginea populației rrome în presa românească cât și în cea străină………………………….34
CAPITOLUL III. PROBLEME DE CONVIEȚUIRE ÎNTRE ROMÂNI ȘI RROMI………….37
3.1. Aculturația și relațiile publice……………………………………………………………………………………..37
3.2. Rasismul și antirasismul……………………………………………………………………………………………..41
3.2.1. Probleme de definire: Tipuri de abordare și niveluri de analiză…………………………………43
3.2.2. O jumătate de veac de antirasism………………………………………………………………………………45
STUDIU DE CAZ. CERERE DE FINANȚARE. FONDUL SOCIAL EUROPEAN. PROGRAMUL OPERAȚIONAL SECTORIAL. DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE………………………………………………………………………………………………………………………….49
CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………………..56
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………………..58
=== CAPITOLUL I ===
CUPRINS
INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………….2
CAPITOLUL I. IMAGINE ȘI IMAGINAR ÎN MENTALUL SOCIAL. IMAGINEA CELUILALT ÎN SOCIETATEA MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ………………………………….3
Structura imaginii de sine și a imaginii celuilalt……………………………………………………………..3
Rolul reprezentărilor sociale în structura imaginii celuilalt…………………………………………….8
CAPITOLUL II. MINORITATE ȘI MAJORITATE ÎN ROMÂNIA…………………………………..12
2.1. Statutul minorităților în Societatea Românească…………………………………………………………..12
2.2. Minoritatea ca alteritate………………………………………………………………………………………………18
2.3. Minoritatea rromă. Istorie și actualitate……………………………………………………………………….25
2.3.1. Imaginea populației rrome în presa românească cât și în cea străină………………………….34
CAPITOLUL III. PROBLEME DE CONVIEȚUIRE ÎNTRE ROMÂNI ȘI RROMI………….37
3.1. Aculturația și relațiile publice……………………………………………………………………………………..37
3.2. Rasismul și antirasismul……………………………………………………………………………………………..41
3.2.1. Probleme de definire: Tipuri de abordare și niveluri de analiză…………………………………43
3.2.2. O jumătate de veac de antirasism………………………………………………………………………………45
STUDIU DE CAZ. CERERE DE FINANȚARE. FONDUL SOCIAL EUROPEAN. PROGRAMUL OPERAȚIONAL SECTORIAL. DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE………………………………………………………………………………………………………………………….49
CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………………..56
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………………..58
INTRODUCERE
Problema minorităților în istoria Europei și a statelor naționale, în general, nu este o noutate apărută după prăbușirea comunismului. Ea este veche de cel puțin două secole pentru majoritatea statelor europene și s-a manifestat cu pregnanță și chiar cu violență după 1989 în multe state central și sud-europene.
Țiganii, ca minoritate în România, s-au bucurat de cea mai mare vizibilitate în mass-media din țara noastră.
Studiile cele mai complete despre cum sunt văzuți rromii în societatea românească și mai ales în afara granițelor aparțin reputaților sociologi Elena și Cătălin Zamfir, pentru literatura din țară , și Emanuelle Pons pentru cele apărute în spațiul european. Aceasta ca și altele, menționate în lista bibliografică mi-au permis să formulez câteva ipoteze care să-mi ghideze eforturile de studiu și elaborare a prezentei lucrări de licență.
În primul rând am pornit de la premisa că minoritatea rromă, în istoria conviețuirii ei cu majoritatea românească, a cunoscut și momente de crize și conflicte. Am dorit să văd în ce măsură stereotipiile și imaginea negativă în mentalul colectiv al majorității influențează starea de normalitate a raporturilor dintre majoritate și minoritate. Pentru aceasta am analizat în primul capitol rolul imaginarului în mentalul social în formarea imaginii celuilalt. Am pus accent pe studierea reprezentărilor sociale dar și pe analiza mecanismelor formării prejudecăților și a mentalităților la nivel individual și colectiv în societate.
În capitolul al doilea am analizat rolul și locul minorităților în societatea românească din două perspective. Am analizat evoluția acestora în plan istoric, cât și minoritatea ca alteritate, în special cea aparținând rromilor.
În ultima parte a lucrării am pus accentul mai mult pe rasism și antirasism., dar și pe drepturile omului și ale minorităților.
Ca surse documentare și cercetare am folosit bibliotecile publice din Craiova și informațiile de pe web pentru analiza presei din țară și din strainătate.
CAPITOLUL I
IMAGINE ȘI IMAGINAR ÎN MENTALUL SOCIAL.
IMAGINEA CELUILALT ÎN SOCIETATEA MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ.
1.1.STRUCTURAREA IMAGINII DE SINE ȘI A IMAGINII CELUILALT
Identitatea poate fi văzută ca reprezentând un echilibru complex între componentele generalului și ale individului. Societățile își imaginează permanent propriile lor reprezentări globale, idei-imagini în jurul cărora se fixează o identitate, își percep propriile lor diviziuni, se legitimează, elaborează modele formatoare pentru membrii lor și desemnează pe plan simbolic dușmani, mobilizează energii și pun în reprezentare solidarități. Mecanismele care cinduc la formarea „imaginilor” sunt descifrate și analizate de imagologi. În sens larg ea se ocupă cu studiul reprezentărilor realității prin intermediul imaginilor mentale dar ți de analiza imaginilor pe care grupurile/popoarele și le fac unele despre altele sau despre ele îmsele.
Cuvântul imagine are mai multe înțelesuri. Cel mai larg se referă la orice cunoaștere a unor obiecte sau fenomene. În acest sens, și percepțiile sunt imagini. Cel mai frecvent, termenul se atribuie reprezentărilor, prin care se înțelege „modelul interiorizat” al obiectelor sau fenomenelor. Ele au la bază percepții sau fragmente, elementele ale unor percepții trăite anterior.
Imaginea nu este o reproducere fidelă a datelor perceptive, constituind o prelucrare a lor. În evoluția ei se produce o abstractizare: dispar unele contururi, altele se accentuează. Mai rar, mai multe reprezentări tind să se sedimenteze într-una mai accentută, mai stabilă: imagine tip. Aceasta este îmsoțită de conștința faptului că ea reprezintă un intreg grup. Deci imaginea este un extras organizat al experienței noastre anterioare, este o elaborare, o percepție regândită, o raționalizare a „datului sensibil”.
Este puternic influențată și de tendințele noastre, prezentând lucrurile deja elaborate dintr-un anume punct de vedere, constituind o selecție, cu sesizarea unor caracteristici importante.
Imaginea este termenul prin care se desemnează rezultatul declanșării unor procese de evaluare în structurile psihice ale individului îndreptate spre obținerea opiniilor și ulterior a convingerilor în legătură cu un obiect social.
Imaginea se formează în structurile psihice ale individului și poate fi influențată din exterior atât în mod pozitiv, cât și în mod negativ. Ea nu este un transfer de convingeri, ci ajută formarea și declanșarea acestora prin folosirea argumentelor.
O altă deosebire fundamentală între imagine și percepție este subiectivitatea ei. Percepția este însoțită de impresia caracterului exterior al obiectului, de conștiința realității lui. În cazul reprezentărilor întâlnim conștiința subiectivității. Imaginea formează un limbaj personal, pe care omul și-l rostește lui însuși, e limbajul experienței specifice pe care a trăit-o.
Aspectul subiectiv este resimțit și prin faptul că imaginile depind,în mare măsură de voința noastră: le putem alunga, le putem evoca. Percepția nu o putem modifica nicicum, ea ni se impune în mod incontestabil.
O primă diviziune, a imaginii, este aceea după care există imagini ale memoriei, când sunt reprezentate obiective sau fenomene percepute anterior, și imagini ale imaginației, când apar în minte plăsmuiri ale minții, neîntâlnite niciodată în realitate. Imaginile au un rol important în primele faze ale formării gâmdirii. Ele intervin mai ales sub forma unor acțiuni imaginate.
Particularitățile geografice, modul cum oamenii, grupuriile sociale, comunitățile etnice răspund provocărilor mediului natural și social, natura relațiilor dintre ele de-a lungul istoriei, condițiile concrete de formare a limbii, structurilor mentale, culturii, civilizației, mentalităților diferitelor popoare au o importanță majoră în modul cum ele percep lumea, procesele și fenomenele sociale, existența altor popoare, modalitățile de manifestare în timp și spațiu a celuilalt.
Imaginile se formează de-a lungul istoriei pe baza unei percepții directe ca urmare a convițuirii în același spațiu istoric, a relațiilor economice, politice, culturale, militare și de altă natură, sau baza unei percepții indirecte, mediate, grevate de contacte sporadice și de viziuni superficiale asupra elementelor definitorii ale comunităților sociale în discușie.
Imaginea în general și imaginea celuilalt în special apar într-un anumit mental, individual sau colectiv, pentru că acest mental absoarbe informații despre realitatea înconjurătoare, și în acest context despre celălalt.
Îm măsura în care omul a ajuns la o convingere pozitivă sau negativă în legătură cu un obiect social, aceasta determină o atitudine față de acel obiect. Poziția atitudinală se produce în termeni de acceptare- respingere față de obiectul social luat în discuție.
Atitudinea presupune o orientare acțională, spre deosebire de opinie și convingere care exprimă o orientare valorică, apreciativă față de un obiect social, de regulă pozitivă.
O direcție de cercetare în domeniul științelor umane este imagologia, sau studiul reprezentărilor colective despre străin- despre „celălalt”, cristalizate în clișee, imagini.
Imagologia, ca domeniu și metodologie de cercetare este revendicată și practicată în varii ipostaze, după cum fac apel la ea comparatiștii literari, istoricii, etnopsihologii, dar și politologii, specialiștii în relații publice sau în manipularea opiniilor.
Imagologia este disciplina socială care studiază comunicarea prin imagine și modul cum se cristalizează acetse imagini îm mentalul individ și colectiv, în funcție de orizontul de interpretare a grupurilor umane pe timpul dezvoltării lor istorice.
Imagologia decurge la concepte și noțiuni folosite de științele socio-umane care studiază imaginile sociale din diferite aspecte. Principalele concepte ale imagologiei sunt: imaginea, imaginea de sine, mentalitățile, miturile. Toate aceste concepte ne vorbesc despre mentalul individual și colectiv din perspectiva științifică, epistemologică.
Cel care recepționează mesaje despre celălalt, poate recepționa și mesaje despre el însuși. Imaginile rezultate din acest proces, numite autoimagini, joacă un rol important îm cunoașterea valorii de sine a popoarelor și comunităților etnice. Autoimaginile sau imaginile de sine se structurează la mai multe nivele de percepție. Primul nivel de percepție reliefează imaginea instinctivă arhetipală pe care o etnie o are în mod intuitiv despre ea însăși.
Al doilea nivel de percepție relevă autoimaginea preluată de străini și însușită de-a lungul timpului, până la intrarea și sedimentarea ei in mentalul colectiv. Această autoimagine este rezultatul contactelor directe și a convițuirii popoarelor în spații fizico-geografice comune sau limitrofe și ele reprezintă de fapt, adevărate coduri de identificare și recunoaștere, transformate mai apoi în coduri de autoidentificare, autorecunoaștere și autocunoaștere.
Al treilea nivel de percepție impune imaginea pe care un popor dorește să și-o poată făuri despre el îmsuși, bazâmdu-se pe proiecția ideală a trăsăturilor considerate optime pentru realizarea profilului prognozat al cetățenilor proprii. O asemenea imagine ideală este preluată de stiințele educației și folosită pe scară largă în cadrul procesului educativ.
Imaginea constituie pe baza izvoarelor istorice trasături proprii pe care o caracterizează. Aceste imagini poartă amprenta orizontului de interpretare al epocii respective, a subiectivismului și intereselor prin care sunt percepute evenimentele. Ele sunt influențate de mentalitățile dominante și au un caracter general. Atunci când imaginile sunt fondate pe baza unor izvoare istorice insuficiente, ele pot fi difuze sau contradictorii, având relevanță scăzută în analiza mentalului colectiv.
O constantă este totuși punctul de plecare: noțiunea de imagine, care trebuie luată în sens figurat și nu de imagine reală, fotografică a realității străine. Imaginea „imagologică” este o reprezentare concentrată, simplificatoare realizată sub forma clișeului, a stereotipului.
Când sunt luate în considerare faptele care au determinat imaginea celuilalt în două comunități diferite, se atrage atenția către elementele care apropie, dar mai ales cele care diferențiază. Așa cum s-a arătat imaginile despre celălalt, ca și despre sine, nu reflectă automat obiectivul reprezentat. Lipsa comunicării interculturale, moștenirea, experiența directă, prejudecățile, intensitatea conflictului contribuie la distorsionarea imaginii. La aceasta se adaugă nevoia de adversar, de referință negativă, precum și faptul că psihologia colectivă nu înregistrează adesea, decât aspectele traumatice, negative.
Imagologia operează cu reprezentări colective, socializate, ce trădează o mentalitate colectivă și care sunt considerate ca reprezentative pentru acea comunitate. Exprimările condensate, memorabile, sunt admise ca atare, axiomatic, având o funcție descriptivă și de recunoaștere, ocupând un loc important în imaginarul social.
Imagologia, ca metodă de investigație este o disciplină de graniță, interdisciplinară. Ea interesează etnopsihologia, sau psihologia popoarelor, unde a prilejuit anchete diagnostice și acțiuni concrete.
Sociologia, istoria și istoria mentalităților studiază și ele imaginea celuilalt, a străinului marginalizat sau minoritar. „ Imaginea celuilalt și mecanismele alterității” a fost chiar tema generală a unui congres mondial de științe istorice desfășurat la Stuttgard în 1985, care a analizat rolul mentalului colectiv în modelarea devenirii istorice. De fapt, în urma congresului de la Stuttgard, imagologia „ și-a câștigat dreptul la existența în cetate, instituționalizându-se în universități, în programe academice, de doctorat sau masterat”. În istoriografia română studiile de imagologie și imaginar social au cunoscut o adevărată explozie în ultimii ani.
Reflectarea străinului, a celuilalt, este și o parte componentă a imaginarului social: delimitarea față de alteritate permite grupului să-și afirme propria identitate, făcând parte din structura discursului identitar. Politica nu rămâne nici ea imună față de imaginile stereotipe. Imaginile negative pun în mișcare mecanisme de blocare a contactelor bilaterale și internaționale, câtă vreme o imagine atrăgătoare stimulează astfel de legături.
Cercetătorii au constatat că stereotipiile culturale sunt deosebit de rezistente la acțiunea timpului. Unele elemente pot fi regăsite la intervale mari de timp. Cu toate acestea imaginile naționale nu sunt complet „înghețate”, dimpotrivă ele sunt fluide, suferă modificăridupă cum apar unele elemente constitutive noi, altele dispar sau se estompează, se nuanțează. Pentru un studiu imagologic este de cea mai mare importanță urmărirea acestei dinamici în timp a stereotipiilor.
Deseori un popor reprezintă pentru un vecin o imagine dublă, constituită din extreme contradictorii. Antagonismul își găsește uneori sursa în realitatea însăși. Diferențele imagologice se pot datora deci și deosebirilor de optică, de condiționare culturală, filozofică sau socială ale emitenților. Va trebui să se înregistreze toate aceste imagini divergente, din însumarea cărora se va degaja portretul robot, un fel de imagine medie care va regrupa mai multe fascicule de imagini punctuale.
În crearea imaginii despre o țară străină, contribuie o multitudine de elemente, începând cu aspecte geografice, politice, istorice, care stârnesc anumite reacții psihologice sau reactivează sedimente culturale.
Prezențele umane sunt de cea mai mare importanță pentru definirea imaginilor naționale. Aspectul fizic caracteristic, sau fenotipul, este chiar unul dintre primele stereotipii vehiculate în legatură cu un neam străin. Talia, ținuta, culoarea părului, gesticulația, vestimentația, trăsături al indivizilor observați direct, se convertesc în trăsături definitorii pentru întreaga categorie etnică sau nașională. Cu cât ținuturile sunt mai îndepartate ți realitățile umane mai diferite, acestea capătă mai pregnant virtuți definitorii de încadrare într-o categorie rasială.
Trăsăturile fizice, care de la bun început sunt de natură să sugereze atitudini de simpatie sau, dimpotrivă de antipatie, se dublează de observații privind trăsăturile de caracter și de comportament, mult mai explicite în privința acelor atitudini favorabile sau defavorabile, rezultate din compararea valorilor ăi normelor din propria civilizație.
Referințele culturale despre o țară străină sunt în mod inevitabil selective, iar această selecție este în cel mai înalt grad semnificativă. Cadrul Social ăi un anumit mod de viață se învârtesc și ele în „etichete” ce se aplică străinului pentru a fi identificate anumite trăsături naționale.
1.2.ROLUL REPREZENTĂRILOR SOCIALE ÎN STRUCTURAREA IMAGINII CELUILALT
Definiția reprezentărilor sociale este considerată o „formă de cunoaștere elaborată și împărtășită social, având un scop practic si concurând la construirea unei realitati comune unui ansamblu social ". Reprezentările sociale sunt "produsul și procesul unei activități mentale prin care un individ sau un grup reconstituie realul cu care este confruntat și-i atribuie o semnificație specifică". Punctele esențiale desprinse din aceste definiții, care stabilesc semnificația reprezentărilor sociale sunt: componenta cognitiva, componenta socială și caracterul semnificant al reprezentării, semnificație determinată de sistemul contextual de ancorare al reprezentării.
Reprezentările sociale sunt o manieră de a gândi și de a interpreta realitatea cotidiană. Sunt o formă particulară de gândire simbolică. În psihologie, prin reprezentare se numeste o activitate simbolică ce vizează să facă prezent un obiect absent. Este o treaptă intermediară între percepție și concept.
În teza de doctorat „La psychanalyse, son image et son public”, Serge Moscovici readucea în atenția conceptul de reprezentare colectivă, concept descoperit de către sociologul francez Emil Durkheim. În concepția lui Durkheim, conștiința colectivă reunește indivizii într-o reprezentare comună tuturor membrilor unui grup social-ansamblul credințelor și sentimentelor membrilor unui grup social. Acest ansamblu formează un „sistem” determinat – conștiința colectivă sau comună, difuză și independentă de condițiile particulare ale indivizilor, manifestată prin rituri, instituții, tradiții.
Reprezentările colective, conform lui Durkheim, formează o clasă generală de fenomene psihice și sociale, înglobând în același timp, cunoștințe, mituri, ideologii. Aceste reprezentări sunt sociale, în măsura în care sunt produsele caracteristicilor comune unui grup de indivizi, unei societăți și sunt psihologice pentru că percepția realității și organizarea gândirii sunt operă individuală.
Serge Moscovici a reformulat conceptul de reprezentare colectivă al lui Durkheim, propunând un concept aproape nou, cel al reprezentărilor sociale. Atât trăsăturile sociale, cât și cele intelectuale ale reprezentărilor sunt formate în societăți în care știința, tehnica și filozofia interacționează în moduri diferite, influențând și marcând într-un mod specific aceste producții. „ Reprezentările sociale sunt produsul, prelungirea, dar și alternativa la discursul celor trei. Ele au o identitate proprie și o autonomie, dar poartă amprenta specificității pe care i-o imprimă societatea și cultura unei anumite societăți”.
Dar, crede Moscovici, „dacă realitatea reprezentărilor sociale este ușor de sesizat conceptul nu este la fel”. Aceasta pentru că se găsește la o răscruce între psihologic și sociologic, pentru că trebuie să cuprindă în aceeași măsură atât partea perceptivă cât și pe cea intelectuală (funcționând împreună), atât fenomene psihice, cât și sociale, organizând în mod coerent gândirea indivizilor. „Reprezentările sociale constituie o organizare psihologică și o formă de conștiință particulară a societății contemporane, fără să se reducă la una dintre aceste culturi. Ele sunt proprii unei anumite societăți, unei anumite culturi”.
Ele sunt sociale pentru că suscită o luare de poziție, o atitudine determinată, o situare în raport cu o realitate, un „proces de formare a conduitelor și de orientare a comunităților sociale”.
Câteva definiții ale reprezentărilor sociale, conturează complexitatea și stadiul cercetărilor în domeniu. Serge Moscovici definește reprezentarea socială „ca un sistem de valori, de noțiuni și de practici relative la obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social care permit nu numai stabilirea cadrului de viață al indivizilor și de elaborare a raspunsurilor”. Denise Jodelet afirmă că „ reprezentarea socială desemnează o formă de cunoaștere specifică, o știință a sensului comun, al cărei conținut se manifestă prin operații, procese generative și funcționale socialmente însemnate. Ea desemnează, în sens larg, o formă de gândire socială. Reprezentările sociale sunt modalități de a gândi practic, orientate către comunicare, înțelegerea și stăpânirea mediului social, material și ideal, reprezintă caractere specifice în plan de organizare a conținuturilor, operațiilor mentale și logice”.
Willem Doise crede că „reprezentările sociale se prezintă întotdeauna cu două fețe: aceea a imaginii și aceea a semnificației ce-i corespunde; fiecărei imagini i se poate atașa un sens și fiecărui sens o imagine. Ele constituie o formă particulară de gândire simbolică, odată ce imaginile concrete cuprind direct și în același timp o trimitere la un ansamblu de raporturi foarte sistematice ce dau o semnificație și mai amplă acestor imagini concrete. În acest sens, reprezentările sociale diferă, deci, pe de o parte, de sistemele teoretice elaborate( ideologii sau teoriile științifice ) și pe de altă parte de imagini ca produse imediate ale percepției”.
Putem concluziona faptul că reprezentările sociale desemnează un aparat evaluator, o grilă de lectură a realității, o situare în lumea valorilor și o interpretare proprie dată acestei lumi.
Reprezentările sociale se alimentează din credințe religioase, practici culturale, ritualuri, din imaginarul cotidian, dra le depășesc prin crezul de a sistematiza, organiza și reface toate aceste informații. Ele se sprijină pe convingerile și interpretările subiectului, dar apelează și la norme, reguli, stiluri împărtășite de o populație, valori care reglează relațiile interpersonale.
Adrian Neculau este de părere că: „ Reprezentările sociale se interfereaă în parte cu opiniile și atitudinile, dar spre deosebire de opinii, care construiesc un răspuns manifest, verbalizat, observabil și susceptibil de măsurare, și de atitudini, care stabilesc o relație între stimuli și răspunsuri, răspunsul fiind cuantificabil prin timpul de reacție, reprezentările sociale oscilează între percepție și social, mediză între cognitiv și afectiv, ezită între exactitate și aproximație, cochetează cu științificul, dar și cu imaginarul. Ele reconstruiesc realul „atingând” simultan și răspunsul, accentuând aici în aceeași măsură în care modelează acolo. Deși construcții cognitive, reprezentările sociale sunt prizonierele socialului”.
O caracteristică principală a reprezentării sociale este aceea că ea reprezintă întotdeauna un obiect, că se raportează la un loc, o situație, un fapt, o persoană, un eveniment, o idee. Ea redă prezența de spirit, starea de conștiință a unui individ sau un grup real, decupat din realitate; are aptitudinea de a face să fuzioneze percepția și conceptul. Raportarea la concret nu înseamnă, însă, o reducere a reprezentării la o colecție de reflectări individuale, propuse de realitatea imediată. Reprezentarea înseamnă o idee (concepție, model de obordare) și o acțiune (stil de conduită, model acțional), reunite într-un întreg.
Reprezentările sociale contribuie la procesul de formare a conduitelor, și de orientare a comunicațiilor sociale. Avântul fără precedent al studierii reprezentărilor sociale este legat de interesul viu manifestat pentru imaginarul social. Reprezentările sunt elemente care leagă realitatea socială a actorilor cu modul lor de a concepe, fapt ce lasă loc de manifestare a afectivității acestora.
Reprezentările sociale sunt prescriptive, adică se impun irezistibil chiar de când ne naștem și luăm cunoștință cu lumea. Aceasta caracteristică este exact ceea ce spunea și Durkheim. Ele sunt produsul unei secvențe întregi de elaborări și de succesive.
Scopul reprezentărilor sociale definit de Moscovici este de a face ceva nefamiliar. Ceea ce reprezintă ele sunt spații consensuale în care oamenii vor să se simtă asigurați împotriva riscurilor sau conflictelor. Nefamiliarul este ceva care tulbură, intrigă, alarmează, amenință. Prin actul reprezentării se face transferul lucrului neliniștitor într-un spațiu de siguranță, din exterior în interior, din departe în aproapiere, dintr-o zonă necunoscută în ceva cunoscut, o categorie deja definită.
CAPITOLUL II
MINORITATE ȘI MAJORITATE ÎN ROMANIA
2.1. STATUTUL MINORITĂȚILOR ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ
Prima parte a acestui capitol va fi o abordare teoretică a ceea ce numim grup etnic minoritar , și ca un caz particular voi trata romii, care sunt parte a unei structuri sociale dominante care ii așeaza într-o anumită poziție pe scara socială, poziție care îi ajută să se identifice în termenii etnicității, culturii, modului de viață specific, interacțiunii cu grupul majoritar. Orice grup minoritar care interacționează cu un grup majoritar, dominant se deosebește de aceștia mai întâi prin calitatea de a fi identificabil, tratamentul diferențial și priorativ , și prin cunoștința de sine a grupului minoritar. În al doilea rând prin identitatea lor etnică dată de numele colectiv, de origine, de statul, istoria și cultura proprie, de un teritoriu specific , de sentimentul solidarității. De aceea în abordarea teoretică a lucrării voi folosi anumite teorii care definesc conceptul și caracteristicile minorităților sociale, adică cel de grup minoritar, și ,de asemenea, voi defini noțiunea de grup etnic cu toate implicațiile ei.
A doua parte va cuprinde caracteristicile asupra cărora m-am oprit și anume : originea, rasa, cultura și modul de viață.
Voi incepe abordarea teoretică a studiului prin definirea grupurilor minoritare ca fiind minoritățile sociale care desemneaza un statut grupal, un grup de oameni care interacționează cu alte grupuri similare și cu un grup majoritar în termenii apartenenței lor la un singur grup. Sunt rezultatul conștiinței negative aplicânduli-se tratamentul discriminatoriu ca și condiție necesară. Sunt grupuri sociale care nu-și pot promova interesele legitime, sunt subordonate în privința distribuirii puterii sociale, având acces inegal la o serie de recompense sociale precum: banii , prestigiul , puterea politica etc, sunt supuse unui tratament inegal, cum ar fi cel legat de sex, etnie , vârstă.
Analiza sociologică a minorităților sociale nu se referă în primul rând la trăsăturile distinctive ale acestora (particularități semantice , trăsături etnice , credințe religioase), ci identifică grupurile sociale în termenii poziției lor în structura socială, structură care este creată de distribuția inegală a puterii, banilor, prestigiului. Procesul de stratificare a minorităților sociale în relație cu majoritatea socială dominantă implică atât procese de formare și reproducere a inegalităților și distanțelor sociale (izolare, segregare socială , discriminare , marginalizare), cât și menținerea acestora ca expresie a continuării stratificării sociale cu pluralismul cultural.În sociologie , grupurile minoritare sunt acele subgrupuri care suferă de dezavantaje datorită prejudecății și discriminării, conceptul de minoritate referindu-se în special la grupurile rasiale, religioase, naționale sau etnice.
Psihologii Anthony G. Si Rosolind J. Dworkin prezintă patru caracteristici definitorii pentru minoritate, și anume: identificabilitatea , puterea diferențială, tratamentul diferențial și priorativ sau discriminarea și conștiința de sine a grupurilor minoritare.
Calitatea de a fi identificabil este dată de trăsăturile fizice, culturale care stau la baza statutului minoritar, trăsături care pot fi definite și interpretate social, nefiind fixe , ci variabile. În absența unor astfel de caracteristici de identificare există posibilitatea de amestec cu restul populației în timp. Puterea diferențială se referă la șansele de realizare a minorităților: accesul la slujbe, educație, servicii de sănătate; de obicei grupurile minoritare ocupând poziții mai dezavantajoase. Tratamentul diferențial și priorativ afectează șansele și stilul de viată al minoritarilor. Discriminarea presupune tratarea inegală a minorității în raport cu unele trăsături cum ar fi apartenența etnică, religioasă, poziție socială.Termenul se referă la comportamentul unei majorități față de o minoritate dominantă și implică prejudiciul adus unei persoane sau unui grup. Câteva moduri de raportare a majorității în raport cu grupul minoritar: evitarea contactului, a comunicării cu astfel de grupuri;segregarea-negarea accesului în anumite locuri, a participării la anumite cluburi, a membralității într-o organizație etc, cu alte cuvinte, interzicerea contactului între grupuri cu obiceiuri sau legi diferite; violenta este o altă formă de discriminare dusă la extremă, manifestându-se prin agresivitate fizică. Conștiința de sine a grupurilor minoritare se formează treptat, grupul perceptând similaritățile poziției lor, destinul comun. Prin conștiința de sine se afirmă identitatea personală care se răsfrânge asupra grupului.
Noțiunea de grup minoritar i se poate atribui fiecărui grup : grupuri raziale, religioase, naționale și etnice.
În sociologie cuvântul etnic are un înțeles mai larg, referindu-se uneori fie la rasă, fie la religie, fie la grupuri naționale, și deseori la o combinație a acestor trei. Astfel grupurile etnice sunt definite ca „grupuri a căror membri împărtășesc o moștenire unică socială și culturală transmisă de la o generație la alta”.
Grupurile etnice sunt acele grupuri sociale cu tradiții culturale comune care au sentimentul identității ca subgrup în cadrul societății dominante. Membrii acestor grupuri diferă de ceilalți membri prin anumite trăsături culturale specifice: limba distinctivă, religie, tradiții folclorice (obiceiuri, îmbrăcăminte), tradiții culturale, comportament sau mod de viață. Ceea ce e specific și important e sentimentul identității și autoaprecierea lor ca fiind diferiți de majoritate, conștientizând deosebirea dintre noi-imaginea de sine și ei-imaginea celorlalți; trăind de obicei fie datorită impunerii grupului dominant, fie datorită alegerii lor, în anumite zone sau cartiere periferice.
Grupurile etnice sunt minorități etnice sociale cuprinse în cadrul societății dominante care le controlează. Prin ce se diferențiază minoritățile etnice de națiune? Prin aceea ce reprezintă dimensiuni mici, au la bază o moștenire comună, sunt mult mai persistente în istoria umană, sunt esențial exclusive și escriptive, membrii acestor grupuri având la bază anumite trăsături înnăscute, în timp ce națiunile sunt circumscrise în timp și spațiu, sunt inclusive, definite cultural și politic.
În România trăiesc alături de comunitățile de români diferite alte comunități etnice, cu tradiții culturale, lingvistice și religioase specifice.
Regiunile cu cea mai mare diversitate etnică din România sunt Transilvania, Banatul, Bucovina și Dobrogea. În zonele cu diversitate etnică mai redusă, precum Oltenia și Moldova, se manifestă cea mai mică deschidere atât față de pluralismul etnic, cât și față de cel politic.
Atitudinile cele mai ostile față de maghiarii din România se manifestă în zonele unde aceștia sunt cel mai puțin prezenți (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova), iar percepția cea mai pozitivă asupra lor se înregistrează în Transilvania.
Totodata, atitudinile cele mai ostile ale ungurilor față de romanii din România se manifestă în zonele unde aceștia sunt cel mai mult prezenți (Harghita, Covasna), unde are loc un proces de asimilare fortata a romanilor.
Conform recensământului din 2002, 10,5% din populația României are altă etnie decât cea română, iar 9% din populație are altă limbă maternă decât limba română.
În prezent, 18 minorități au câte un deputat din oficiu, iar partidul maghiarilor UDMR are 27 de mandate de deputat (7.83%) și 12 mandate de senator (8.57%).
Această listă include toate grupurile etnice care au în componența lor mai mult de 1.000 de persoane.
Câteva date istorice ale minorităților din România.
Rromii constituie unul dintre grupurile etnice cele mai mari din România. Conform recensământului din 2002, aceștia numărau 535.140 de persoane sau 2,5% din totalul populației, fiind al doilea grup etnic minoritar din România după cel maghiar.
Prima atestare documentară a rromilor de pe teritoriul României actuale, datează din anul 1385, când domnitorul Țării Românești, Dan I, dăruiește Mănăstirii Tismana posesiunile care aparținuseră mai înainte Mănăstirii Vodița de lângă Turnu Severin, posesiuni primite de la unchiul său Vladislav I, între care și 40 de sălașe de “țigani”.
În secolul XIX, sub influența ideilor liberale ale revoluției de la 1848, toți oamenii au fost declarați liberi și egali, robia țiganilor fiind definitiv abolită în 1856.
Minoritatea evreiască pe teritoriul actual al României are o istorie ce se întinde pe aproximativ două milenii, dar a început să fie semnificativă abia începând cu secolul al XIX-lea. Potrivit recensământului oficial din 1930, totalul evreilor din România era de 728 115 (după alte surse – 756 930). Această etnie a încetat – practic – să mai existe pe la sfârșitul sec. XX când numărul evreilor – cetățeni români – a scăzut sub 7 000.
Ungurii din România reprezintă cea mai mare minoritate națională din țară. În România (în special în Ardeal) trăiesc cca 1.400.000 etnici maghiari. Ei însumează cca. 7,1 % din populația statului român.
Sârbii din România sunt membrii unei minorități etnice, care numără, în conformitate cu rezultatele recensământului din 2002, 22.561 de persoane, adică 0,10% din populația țării. Recensământul din 1992 înregistra 29.408 de sârbi. Sârbii locuiesc în principal în regiunile din sud-vestul României, unde constituie majoritatea absolută în două localități: Pojejena, județul Caraș-Severin, (52.09%). Svinița, județul Mehedinți, (87.27%), și majoritatea relativă într-o a treia, Socol, județul Caraș-Severin, (49.54%). Regiunea în care se află cele trei localități este cunoscută cu numele de Clisura Dunării.
Populația sârbească din România a fost mai numeroasă în trecut. Deși cei mai mulți sârbi locuiau în regiunea Banatului, mai existau comunități sârbești și în regiunea județului Arad, cunoscută în limba sârbă ca Pomorišje, dar și în alte localități ale Principatului Transilvaniei, bărbații servind ca soldați ai principilor Transilvaniei.
La începutul secolului al XVIII-lea, orașul Timișoara avea 600-700 de locuitori, din care 446 erau sârbi, 144 evrei și 35 armeni.
În 1720, populația orașului Arad cuprindea 177 familii românești, 162 sârbești și 35 maghiare. După ce secțiunea frontierei militare Tisa – Mureș a fost desființată, foarte mulți sârbi din Pomorišje au părăsit regiunea și au emigrat în Imperiul Rus (în principal în Nova Serbia și Slavo-Serbia) în 1752.
După semnarea Tratatului de la Versailles (1919), care a definitivat granița dintre Regatul României și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, cam 65.000 de sârbi au rămas de partea românească a frontierei.
La începtul deceniului al șaselea al secolului trecut, regimul comunist din România, luând partea sovieticilor în criza Informbiroului, a intrat în conflict cu Republica Socialistă Federală Iugoslavia și a trecut la deportarea a numeroși sârbi din Banat în Bărăgan. Deportaților li s-a permis reîntoarcerea la casele lor după anul 1956.
La sfârșitul secolului xx, minoritățile au revenit în mod remarcabil în prim-planul actualității. În paralel, chestiunea drepturilor lor a căpătat o importanță notabilă pentru state, mai ales în cadrul organizațiilor internaționale.
Definirea unei „minorități” ridică de la bun început numeroase dificultăți de ordin conceptual. Cercetătorii, și în special juriștii, înconjoară chestiunea cu o mulțime de precauții; în practică însă, este luată cel mai adesea ca reper definiția propusă în 1979 de către Francesco Capotorti, la vremea respectivă raportor al Subcomisiei Națiunilor Unite pentru Prevenirea Discriminării și Protecția Minorităților. Vom reține aici varianta propusă în 1985, tot în cadrul ONU, de către Jules Deschenes, care vorbește despre „un grup de cetățeni ai unui stat, în minoritate numerică și în poziție nedominantă în acel stat, caracterizați prin trăsături etnice, lingvistice sau religioase diferite de cele ale majorității populației, solidari între ei, animați, fie și în mod implicit, de o voință colectivă de supraviețuire și urmărind egalitatea în fapt și în drept cu majoritatea”.
De fapt, majoritatea definițiilor sunt construite pornind de la o listă de criterii printre care se regăsesc în general: inferioritatea numerică; existența unor caracteristici legate de etnie, de cultură, de religie sau de limbă; cetățenia statului în discuție sau vechimea și durabilitatea prezenței pe teritoriul aflat sub jurisdicția acelui stat. Totuși, aceste criterii ridică și ele mai multe întrebări, dintre care eu voi aborda cinci în cele ce urmează.
În primul rând, limitarea la minoritățile etnice, culturale, religioase sau lingvistice înseamnă excluderea din definiție a tot ceea ce poate rezulta dintr-o alegere liberă, ca de exemplu apartenența la un partid politic sau la un club de ornitologie. Totuși, această limitare elimină din discuție și persoane sau grupuri care nu au ales în mod deliberat să facă parte dintr-o minoritate: ne gândim în special la persoanele, de pildă, născute surde sau la comunitățile homosexuale. Excluderea menționată aici îi privește inclusiv pe membrii unor comunități perfect vizibile, cum sunt persoanele cu handicap.
În al doilea rând, referința la cetățenie înseamnă excluderea de la statutul de minoritari a membrilor comunităților de imigranți. Această chestiune trebuie pusă în legătură cu regimul judiciar aplicabil în privința naționalității. Este posibil astfel ca persoanele recent stabilite într-o țară și care se consideră legate în primul rând de o cultură imigrată să aibă dreptul sângelui, conform căruia cetățenie ține de filiație, cum este cazul în Germania sau Elveția.
În al treilea rând, referința strict la stat deplasează problema în loc să o rezolve, întrucât contextele pertinente nu se definesc doar la această scară. De exemplu, anglofonii sunt majoritari îm Canada, dar sunt minoritari în provincia Quebec și, în această calitate, reclamă garantarea anumitor drepturi, inclusiv în ceea ce privește utilizarea limbii engleze.
În al patrulea rând, orice definiție care, la fel ca aceea a lui Deschenes, combină elemente obiective (precum inferioritatea numerică) cu elemente subiective ( ca „voința colectivă”) ridică delicate probleme de evaluare: cât de viguroasă trebuie să fie această voință și cum ne dăm seama că există, mai ales dacă nu este obligatoriu să fie explicită?
În al cincilea rând, și acesta este un punct crucial pentru o reflecție „interculturalistă”, evocarea unei „diferențe” în raport cu majoritatea ridică problema definirii referinței: ce este majoritatea și cât de stabilă este ea?
Pe scurt, conceptul însuși de minoritate este complex și cu o utilizare delicată.
2.2. MINORITATEA CA ALTERITATE
Celălalt este așa cum am menționat un personaj omniprezent în imaginarul oricărei comunități. Jocurile alterității se constituie într-o structură arhetipală. Sub acest raport, românii nu fac și nu au cum să facă excepție.
Distincția dintre noi și ceilalți este puternic resimțită, în toate sensurile, în bine sau în rău. Părerea „tradițională” a românilor despre ceilalți se înfățișează sub o lumină când ia forma uneia pozitive. Alteritatea negativă se identifică pentru societatea românească în trei dosare sensibile: romii, maghiarii și evreii.
Atunci când celălalt se află în interiorul cetății, el oferă adesea mai multe trăsături de alteritate și stimulează în mai mare măsură tot felul de neliniști decât celălalt din afară. În cazul lui, procesul de mitificare merge foarte departe. Este ceea ce s-a petrecut și continuă să se petreacă în mediul românesc cu trei etnii specifice: romii, maghiarii și evreii. Anchetele întreprinse după 1989 dovedesc că mai ales asupra lor se proiectează, în proporții diferite, frustrările și temerile populației majoritare.
Stereotipiile funcționează în formarea imaginii celuilalt. În țara noastră românii indiferent de zona unde trăiesc, ca și maghiarii de altfel, cred despre rromi că sunt murdari, leneși, hoți, dezbinați și înapoiați. Lista atributelor negative continuă, chiar dacă procentele sunt ceva mai mici: delăsători, ipocriți, proști, ostili, superstițioși. Singurele calități amintite cât și de cât sunt ospitalitatea, cumsecădenia, hărnicia și religiozitatea.
În schimb, imaginea rromilor despre ei înșiși vorbește parcă de cu o altă realitate decât cea pomenită mai sus. Ca și românii se cred că sunt primitori și cumsecade, în timp ce alte însușiri relevante ale membrilor etniei sunt hărnicia, inteligența și faptul că te poți baza pe ei. Singura meteahnă asumată conștient și în proporție semnificativă este sentimentul de dezbinare.
Un alt stereotip evidențiază faptul că cea mai mare parte a populației majoritare crede în existența unei permanente stări conflictuale legate de prezența rromilor. Potrivit unui sondaj publicat de Alina Mungiu în Românii după 89 , aproximativ două treimi din români nu îi agreează pe rromi. Procentul, deosebit de ridicat, pare a defini o adevărată problemă și oferă toate ingredientele unui mit politic. Rromilor li se reproșează multe, de la nesiguranța vieții de fiecare zi (crime, tâlhării) până la stricarea imaginii țării. Ei stârnesc teamă îndeosebi prin ponderea lor demografică, mai recent și economică, în sensibilă creștere. Numărul lor, oficial de ordinul sutelor de mii, este amplificat de opinia publică la milioane. Unele proiecții prevăd chiar și momentul când, dată fiind natalitatea ridicată a unora și foarte scăzută a altora, rromii vor ajunge majoritari în România. Mitul tradițional al țiganului, exprimând sentimentul de superioritate față de un celălalt foarte diferit, primitiv și marginal, dar și o anume simpatie de factură romantic-umanitară și o intenție civilizatoare, se retrage în fața unui amestec de ostilitate și teamă.
La rândul lor maghiarii „beneficiază” de circa o treime de opinii defavorabile printre români. Și aici, opiniile extreme capătă dimensiuni mitice și ating o intensitate de manifestare a unei adevărate probleme. Evident, istoria își are partea ei de responsabilitate: discriminarea românilor și atitudinea disprețuitoare față de ei în Ungaria dinainte de 1918 ca și dramaticele evenimente consecutive cedării Ardealului de Nord în 1940 nu au putut să nu marcheze conștiința românească. În rest însă, resentimentele sunt bine întreținute politic și sistematic amplificate ( de ambele părți). Explicit sau implicit, pericolul unguresc a oferit un alibi regimului Ceaușescu și, nu în puține ocazii, guvernanților de după 1989. Insuccesele interne, de obârșie strict autohtonă, au trecut pe plan secundar în fața unor amenințări imaginare în raport cu care se cere românilor să fie uniți și să uite dificultățile pasagere. Românii află fără încetare că lobby-ul maghiar creează obstacole internaționale României, iar iredentismul ungar amenință să rupă Transilvania de trupul țării.
Ar fi naiv să considerăm că nu există și elemente reale la baza acestei construcții mitice. Propaganda unor cercuri maghiare cu accente antiromânești și agitația întreținută în jurul Transilvaniei nu țin exclusiv de imaginar. Mitul începe însă acolo unde Ungaria devine piesă dominantă căreia i se subordonează toate evoluțiile românești majore. Ea face figură de mare putere – ceea ce, evident, nu este – capabilă de a surclasa o țară ca România, de două ori mai întinsă și mai populată. Transilvania, prezentând ea singură împreună cu Banatul o suprafață superioară Ungariei și o populație românească net majoritară, apare în acest context ca o entitate amorfă, susceptibilă de a fi extrasă din ansamblul național românesc. Până și istoria românilor a ajuns să fie concepută în așa fel, încât să nu se cedeze punctul de vedere unguresc sau să nu se afirme nimic ce ar putea avantaja Ungaria (chestiuni precum continuitatea, istoria Transilvaniei sau raporturile dintre teritoriile românești și unirea lor nu mai pot fi abordate cu seninătate profesională din motive strict „ungurești”). Și astfel, pentru a nu pierde în fața Budapestei, românii se așează de bună voie la remorca Ungariei, devenind dependenți de tot ce se întâmplă și se spune acolo. Ieșirea din mitologie presupune conștientizarea faptului că destinul României, bun sau rău cum va fi, se află în mâini românești, supraestimarea adversităților fiind o scuză comodă, dar care nu rezolvă decât, cel mult, interese politice de moment.
Din punct de vedere al adversității, evreii stau acum într-o poziție ceva mai bună. Doar 13% dintre români potrivit răspunsurilor unui sondaj, par a fi antisemiți. Puțin, dacă ne referim la psihoza „țigănească” sau „ungurească”, suficient totuși, ținând seama de faptul că astăzi în România, minoritatea evreiască este extrem de redusă numeric. Se combină în acest caz dimensiunea „arhetipală” a antisemitismului , reminiscențe ale unei istorii încheiate dar recente, ca și tradiționalele acuze aduse marii finanțe internaționale și, în genere, influenței evreiești în politica mondială.
Raporturile istorice dintre români și evrei sunt puternic mitificate, în ambele sensuri. Pe de o parte, unii autori, de regulă evrei, pun în evidență o întreagă tradiție de antisemitism românesc, potrivit căreia, de pildă, uciderea creditorilor, levantini în noiembrie 1594, act declanșator al rebeliunii antiotomane a lui Mihai Viteazul, se constituie pur și simplu în pogrom antievreiesc. I se reproșează apoi României neacordarea cetățeniei române evreilor până după primul război mondial, atitudine care ar denota un antisemitism financiar. Autorul consideră România, printre țările de avangardă profesând un antisemitism de stat sistematic. În sfârșit, se insistă asupra valului de antisemitism din prejma celui de al doilea război mondial, masacrelor din vremea dictaturii legionare și genocidului (parțial) imputabil guvernării Antonescu.
Pe de altă parte, la cealaltă extremă, dintr-o perspectivă naționalist – românească, așezarea evreilor în secolul al IX lea, îndeosebi în Moldova, apare ca o adevărată invazie, neacordarea cetățeniei reprezentând o minimă măsură de protecție a organismului național. Oricum, nici vorbă nu ar putea fi de vreun antisemitism românesc. În ce-l privește pe Antonescu , departe de a-i fi exterminat, el i-a salvat pe evreii, care n-au cunoscut România soarta coreligionarilor din Germania sau chiar din Ungaria. Din contră, li se reproșează evreilor atât îmbogățirea fără scrupule pe seama românilor – în acest sens, pofta de câștig a arendașilor evrei a putut fi considerată drept primă cauză a răscoalei din 1907 – cât și lipsa de patriotism, neaderarea la ideea națională românească.
Este de remarcat și entuziasmul cu care evreii basarabeni i-au primit pe invadatorii sovietici în 1940 (justificare a represiunilor ulterioare), după cum evreii sunt făcuți în mare măsură vinovați, alături de unguri și de alți alogeni, de instaurarea comunismului în România și de faza cea mai dură a terorii staniliste. Idee pe care Iosif Constantin Drăgan o exprimă în cuvinte puține și lipsite de nuanțe: „cum erau Ana Rabinovivi-Pauker, Leonte Răutu (Rotmann), Mihail Roller, Silviu Brucan, Teohari Georgescu, Laszlo Lukacs (Vasile Luca) sau bulgarul Borilă etc. (…)”. Departe de a fi persecutați, evreii ar fi răspuns, așadar, printr-o răzbunare meschină ospitalității românești.
Este dificil să păstrezi dreapta ca măsură într-un domeniu atât de delicat și atât de tentant de tentația mitologizării. Pe de o parte, nu se poate nega existența unui antisemitism românesc sau poate mai corect spus și pe plan mai larg, perceperea evreului ca entitate investită cu un puternic grad de alteritate; într-un evantai de altfel foarte larg: de la antisemitismul financiar și violent până la o notă de înțelegere și chiar simpatie, dar oricum față de un „celălalt” cantonat într-o poziție distinctă.
Pe de altă parte, toate aceste atitudini decurg din istorie și nu din vreo anume predispoziție românească. A intrat în joc un mecanism care a funcționat și funcționează pretutindeni în lume (inclusiv în Israel, dovadă problema arabă). Istoria dovedește cât de dificilă este armonizarea unor comunități, diferite prin origine, limbă, religie și cultură. S-a văzut ce s-a întâmplat în Bosnia, unde, privită de departe, diferența părea minimă . Expansiunea populației evreiești în secolul al IX – lea în spațiul românesc, și în special în Moldova și în mediul urban, a fost considerabilă. Evreii reprezentau în 1912 aproape 15% din populația urbană a țării. În București erau 13%, în Iași aproape jumătate (42%), în alte orașe din Moldova înregistrându-se o cotă similară. Este greu de spus unde se situează „pragul de toleranță”, există în fond chiar antisemitism chiar fără evrei (cum se întâmplă azi în România). Faptul în sine disfuncționalității rezultate din întrepătrunderea unor comunități distincte trebuie însă luat în considerare. Din punctul de vedere istoric, dosarul româno – evreiesc este explicabil, după cum explicabilă este și actuala confruntare israelo – arabă („a explica” neînsemnând „a justifica”). Doar pe o linie de interpretare istorică – ce îi disculpă, istoricește vorbind atât pe români cât și pe evrei se poate ieși din mitologie. Altminteri, mereu va fi cineva de vină: românul sau evreul.
Cu Antonescu, lucrurile stau de asemenea pe linia de mijloc, după bine cunoscutul principiu al sticlei pe jumătate goală sau pe jumătate plin, care este însă la fel în ambele cazuri, deosebirea ținând strict de interpretare. Nu poate fi transfigurat Antonescu, în mod decent, într-un salvator al evreilor. Antonescu a fost antisemit, faptul trebuie recunoscut. Dar a fost antisemit într-un anume context, care de asemenea se cere înțeles. Nu poate fi judecată istoria de atunci cu normele noastre de astăzi. Și, evident, antisemitismul lui Antonescu nu a mers atât de departe ca antisemitismul lui Hitler. Comunitatea evreiască din România, în cea mai mare parte a ei, a supraviețuit. Departe de a fi impecabil, tabloul nu este nici pe deplin întunecat.
Nu poate fi ocolită nici prolema rolului jucat de evreii români în primii ani de comunism. A da vina pe ceilalți este din păcate un obicei încetățenit în România ultimelor decenii. Indiferent de rolul jucat de evrei (nu de toți, fiindcă au fost și evrei persecuție), românii se cade să-și asume istoria lor, pentru care ei sunt în primul rând responsabili. Inclusiv în ceea ce privește comunismul, dacă mai puțin în ce privește instaurarea lui (deși nu pot fi ignorate aderările masive de după 1944, inclusiv ale unor intelectuali de marcă), în orice caz pentru modul cum l-au aplicat. Acestea fiind zise, ar fi totuși incorect să nu observăm ponderea semnificativă a evreilor (și a altor neromâni) în aparatul politic, de propagandă și de represiune în epoca stanilistă. La începutul anilor 1950, dintre cei patru membri ai secretariatului partidului comunist, doar GHEORGHIU – DEJ este român, în netă minoritate față de „minoritari” (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu). Fenomenul este atât de vizibil încât istoricul onest nu poate trece peste el. Momentul „evreiesc” al comunismului românesc al partidului comunist dinainte de 1944, deplasarea spre „centru” a unei comunități până atunci marginalizate și ofensivă împotriva valorilor naționale caracteristică primei faze a noului regim.
Trebuie ieșit și din această privință din mitologie, nu poate fi vorba nici de culpabilizarea evreilor (în raport cu o națiune română „inocentă”), nici de scoaterea din ecuație a unui grup important de evrei care au judecat un rol de netăgăduit în istoria epocii. Idealul ar fi să îi judecăm cu aceeași măsură atât pe Antonescu, cât și pe Ana Pauker.
Alteritatea pozitivă este și ea prezentă în mentalul colectiv românesc. Relevant în acest sens este și proverbul care circulă în lumea satelor din Ardeal „În casa neamțului nu știi care-i podul: toate la neamț îs cu rânduială, să nu rămână cu burta goală”. În această categorie sunt incluși sașii și sârbii, populații germanic așezate, la începutul evului mediu românesc, pe aceste meleaguri.
Așezarea germanilor pe teritoriul transilvănean a început încă în secolul al XII-lea (pe vremea, de după ocupația maghiară, a regelui Geza al II lea) și a durat până în secolul al XIV –lea. Autoritatea maghiară îi numea „Gachsen” (adică sașii), deși majoritatea dintre ei erau francofoni, de pe ambele maluri ale Rinului. Așezați prin părțile Sibiului, Bistriței, Brașovului, erau cei mai mulți țărani, dar și meșteșugari, negustori, clerici. Cum majoritatea dintre ei s-au așezat pe teritoriul regal, au primit drepturi regale. În anul 1224, sașii au primit un novilegiu, prin Diploma de aur a regelui Andrei al II lea, prin care se postula că au obligații doar față de rege (peste capul nobilimii maghiare). Apoi în 1586, regele Matei Corvin a unit toate teritoriile locuite de sași, formându-se așa numita Universitas Saxonum, o uniune administrativ – juridică a sașilor ardeleni. Vor crea orașe ardelene importante ca Brașov (Kronstadt), Sibiu (Hermannstadt), Cluj (Klausenburg), Sebeș (Muhnlbach), Orăștie (Broos), Bistrița (Bistriz), Sighișoara (Schosburg), Mediaș (Mediasch). Firește, nobilimea maghiară, cu deosebire de voievodul Transilvaniei, nesocoteau libertățile sașilor, încercând să le impună obligații. În consecință, sașii s-au răsculat obținând reînnoirea libertăților acordate mai de mult.
Acești germani stabiliți în țările românești și-au dezvoltat o cultură proprie și așezăminte școlare consolidate, contribuind, la evoluția artei și a științei. Încă și astăzi, biblioteci și destule muzee, din țară păstrează opere care consemnează contribuția germanilor la dezvoltarea culturii românești. Și tot așa se poate vorbi și de aportul lor înnoirea economică a țării. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, germanul a fost, în conștiința populară românească ofertantului unui model economic valabil.
Favorizate de regalitatea ungară care îi adusese pe plaiurile transilvane, comunitățile săsești au beneficiat de un statut foarte diferit de acela al populației, băștinașe, ceea ce le-a conferit dintru început o notă aparte în peisajul ardelean. Situație care i-a determinat, bunăoară, pe un Ion Budai Deleanu, un Gheorghe Barit sau Ion Pop – Reteganul să privească cu o admirativă dar și înțelegătoare invidie bunăstare burgurilor și satelor săsești proteguite de oficialități, beneficiind de instituții ce îngăduiau locuitorilor să se bucure de roadele muncii lor, de preoți instruiți care se îngrijeau de moravurile și de cultivarea enoriașilor, după cum comunitatea recunoscută din care făceau parte îi ferea de asupriri. Iar pe un Dinicu Golescu sau Gheorghe Sion să consacre adevărate panegirice modului de viață al sașilor, „în veci îmbrăcat curat”, trăind „în case de zis cu câte trei patru odăi, geamuri pe la ferestre, jalogii văpsite”, lucrând pământul „cu cea mai mare sârguință”, având grădini „adevărate raiuri pământești”, încât „adună nu risipesc și de aceea au mai mult decât celelalte neamuri”. Și înșiruiri similare ar putea continua pe multe coloane.
Nu trebuite uitată și buna colaborare între români și germani în timpul revoluției de la 1848, deși unele nuanțe marcate de deosebiri de țel s-au păstrat, românii militând pentru unitate națională și cucerirea de drepturi politice deopotrivă cu celelalte etnii, germanii urmărind consolidarea situației lor, pentru ca să nu fie dezavantajate din cauza disputei dintre maghiari și români.
După crearea României Mari, diferitele grupuri germane făceau acum, parte din aceeași țară, sașii acordându-și adeziunea la actul Unirii, treptat asigurându-se o bună colaborare cu statul român. În 1940, minoritatea germană cucerește statutul de grup etnic german, dorit încă din 1918.
În timpul celui de-al doilea război mondial, mai ales după retragerea trupelor române și germane de pe teritoriul sovietic, mulți germani au fost transferați din armata română în Wermatcht continuând lupta și după actul politic de la 23 august 1944, apoi după demobilizare, rămânând în Germania, fără familie. Acesta a fost motivul imediat al deportării, de către sovietici, a peste 70.000 de sași și șvabi la muncă silnică în URSS unde cei mai mulți dintre ei au decedat. După 1950, germanii din România au reprimit dreptul de vot și din 1956 casele și curțile din mediul rural. A început apoi emigrarea masivă a germanilor în Republica Federală a Germaniei.
Astăzi, germanii din România sunt din ce în ce mai puțini. Cu cât coborâm în timp, revenirea în prezent nu poate fi decât mai dureroasă: dacă, spre exemplu la recensământul din februarie 1956 mai erau încă înregistrați (la capătul unui deceniu care are propria lui poveste, tristă, germanii din România …) ceva peste 384 de mii de etnici germani (reprezentând atunci 2,1% din total), la recensământul din ianuarie 1992 mai erau în România sub 120 de mii de germani, echivalentul a 0,5 procente din populația țării.
Nu este vina nimănui, aparent, sau cel puțin, nu este vina nimănui dintre cei aflați încă în viață. Sau s-ar putea spune și așa – este vina tuturor: a germanilor care au plecat, a germanilor care nu s-au născut și a tuturor celorlalte naționalități conlocuitoare care au acceptat ca germanii să fie, întrucâtva, vânduți de stat în ultimele decenii ale regimului comunist.
Germanii reprezintă etnia a cărei plecare este regretată de toate celelalte etnii alături de care au trăit timp de secole. Oricâte disensiuni ar purta cu ei românii și maghiarii, și unii și alții se întâlnesc, în fond, în același regret în fața plecării sașilor și șvabilor de lângă ei.
Cauzele „dezrădăcinării germanilor din România sunt multiple. Cu siguranță se poate spune că în cele mai multe cazuri nu a fost vorba de plecări forțate; în fond germanii noștri au plecau spre rude, spre prieteni, în mare spre pământul strămoșilor lor – mai bine spus spre țara strămoșilor dinaintea strămoșilor care-și aleseseră altă țară. Pe de altă parte, oricând se poate demonstra că plecarea a fost, totuși, forțată: forțată de insecuritatea păstrării coordonatelor tradiționale ale etniei și de o depreciere constantă a vieții. Când o duci din ce în ce mai rău aici, când ai putea s-o duci din ce în ce mai bine acolo, fiind și într-un caz și în altul pe tărâmul limbii tale (chiar dacă nu acasă), nu prea ai de ales. Există și continuarea optimistă a acestui gând: cândva ei se vor întoarce, atunci când aici va fi zi după zi mai bine. Va mai dura ceva până atunci probabil.
Ce a rămas în urma lor, ar fi iarăși multe de discutat. La prima vedere, au mai rămas câteva obiceiuri folclorice, bune pentru uzul televiziunilor, la emisiunile de limba germană sau la programele de știri. Au rămas cu siguranță multe case goale.
Oricât de puțini (sau de mulți) germani vom avea în jurul nostru: semnele trecerii lor pe lângă noi, automatismele raportării la neamțul clișetizat (blond ochelarist, ordonat, muncitor, bun familist și prezent la biserică duminica ș.a.m.d) așa cum au rămas întipărite în memoria comună a noastră, a celorlalte etnii și în amintirile noastre frumoase, câte vor mai fi.
2.3. MINORITATEA RROMĂ. ISTORIE ȘI ACTUALITATE
Se discută în mediul academic despre romi, despre obiceiurile și tradițiile lor, despre modul în care au rezistat încercărilor istorice. se descoperă, în interiorul societății, comunități și indivizi, care au existat și până acum, dar care au fost tratați „de când e lumea și pământul” în același fel: sclavi, marginalizați, discriminați, criminali, hoți, murdari, leneși … Numeroase exemple pot fi aduse. În ciuda tuturor acestor vicisitudini, rromii există, își păstrează, în mare parte, obiceiurile, tradițiile și modul de raportare la lume, iar acum încearcă să-și facă loc în societate, ca egali.
Rromii sau rromii (termenul din grecescul „rhomaios” fiind denumiți astfel locuitorii Imperiului Roman de Răsărit, iar după creștinare, până la prăbușirea Imperiului, creștinii Bizanțului), alături de „sfinți” (rromii din spațiul germanic) și „kale” (rromii din spațiul hispanic, gitanii) sunt o comunitate etnică transfrontalieră, având limba și cultura comună, Mulți dintre ei trăiesc în Balcani și în Europa de Est, cel mai numeros grup fiind în România, dar sunt răspândiți și în țările Europei de Veste, precum și în Africa și America.
Conform recensământului din ianuarie 1992 (Populație, Structura Democratică) în România trăiesc 409.723 rromi, reprezentând 1,8% din populația României situând această minoritate pe locul doi, după minoritatea maghiară, în ceea ce privește numărul de indivizi. Această cifră a fost contestată, fără a se putea aduce reproșuri tehnice recensământului, tocmai pentru faptul că problema se situa la nivelul fiecărui individ recenzat, care avea dreptul să își declare aparenta etnică. În acest condiții, mulți rromi s-au declarat români, maghiari, turci etc., fapt ce a denaturat rezultatele. În același an (1992) sub auspiciile Institutului de Cercetare a Calității Vieții, Elena Zamfir (1992) au organizat și condus o cercetare la nivel național vizând comunitatea de rromi, încercând să obțină cu această ocazie o cifră estimativă a acestei populații. S-a luat în considerare, pe lângă autoidentificare (declarația subiectului referitoare la propria apartenență etnică) și posibilitatea heteroidentificării (procesul de identificare de către ceilalți a apartenenței etnice a respondentului), ajungându-se în final la o cifră estimativă de 1.010.000, ceea ce reprezenta 4,6% din populația României la acel moment. Șase ani mai târziu, o cercetare similară desfășurată de către același institut ajunge, folosindu-se în parte de aceeași metodologie, la o cifră estimativă de 1.580.000, ceea ce reprezenta 6,6%, din totalul populației României (Institutul de Cercetare a Calității Vieții 2001). Liderii rromi avansează cifre mult mai mari, cuprinse între 2 și 5 milioane, dar, în opinia cercetătorilor din acest domeniu acestea par exagerate.
Situația rromilor în România nu este dintre cele mai bune. În ciuda faptului că sunt a doua minoritate națională, puține se știu, și încă mai puține se cunosc la nivel de masă despre cultura și tradițiile comunităților de rromi care trăiesc pe aceste meleaguri de câteva sute de ani. Cu toate că nu există surse documentare sigure despre modul în care au ajuns în această parte a Europei, se poate deduce, după unul din documentele vremii – datat 1387 semnat de Mircea cel Bătrân – că rromii au ajuns în Valahia cu cel puțin un secol înainte de acea dată. Un alt document, datat din 1385, menționează sub forma unei note de recepție – ca „40 de familii de țigani sclavi” au fost oferite ca dar.
Problema sclaviei rromilor pe teritoriul României și Bulgariei este complexă și nu este clarificată întru-totul. Unii autori au sugerat nu numai faptul că sclavia era o condiție inerentă acestei populații (care avea un statut de paria în cadrul casei Sudra din India), dar și că membri ei au fost sclavi încă de când au fost aduși în Europa de Sud – Est de către tătarii care i-au cucerit.
Alții susțin faptul că ei au fost obligați să se vândă ca sclavi pentru a-și plăti datoriile. După cum menționează N. Gheorghe, primii rromi care au ajuns în Principatele Române au fost liberi și au găsit o nișă economică favorabilă meșteșugurilor pe care le aduseseră cu ei din India sau pe care le învățaseră în periplul lor prin Imperiul Bizantin: prelucrarea metalelor, prelucrarea lemnului și divertisment. Dar, datorită efectelor devastatoare ale cruciadelor ce avuseseră loc în secolele precedente, societatea valahă a acelor vremuri era înapoiată din punct de vedere tehnologic, fiind centrată aproape exclusiv spre agricultură. În momentul în care economia a început să se transforme și să se îndrepte spre satisfacerea cerințelor pieței, ea a depins din ce în ce de aceste meșteșuguri.
Nicolae Gheorghe avansează ideea conform căreia sclavia a fost rezultatul creșterii măsurilor strigente luate de către proprietarii de pământuri, de curțile domnești și de mânăstiri pentru a preveni ca forță de muncă, pe care o constituia populația rromă, să părăsească principatele. Exodul acestei populații, în căutarea libertății, din principatele române, s-a datorat nevoii de a scăpa de pretențiile, mai apăsătoare ca niciodată ale domnitorilor români. Tratamentul aplicat rromilor în perioada sclaviei era extrem de dur. Aveau mai puține drepturi decât un iobag din naștere – latifundiarii putând să îi vândă și să îi ofere ca dar. În Codul Civil este stipulat faptul că rromii veniți din afara granițelor sunt proprietatea statului; în plus fiecare copil rrom născut între granițele principatelor devenea implicit sclav. Codul lui Bazil, Lupul Moldovei, data 1654 conține referințe cu privire la tratamentele și pedepsele care erau supuși sclavii.
În Evul Mediu, schimbările sociale survenite au influențat tratamentul aplicat rromilor și celorlalte popoare în regiune. Legile votate în acea perioadă făceau sclavia și mai neînduplecată; pedeapsa cu moartea fiind tot mai des întâlnită. Furtul era crunt pedepsit și, conform unei legi din 1652, „un sclav care viola o femeie trebuia condamnat să fie ars de viu”. Legislația era astfel concepută încât să prevină comerțul ilegal cu sclavi, cei de etnie rromă fiind valoroși datorită faptului că stăpâneau meșteșugul prelucrării lemnului.
Până în secolul XIV, termenii de „rob” și „țigan” erau sinonimi cu „sclav”, deși ultimul a fost de origine un etnonim neutru aplicat de europeni primilor indivizi de etnie rromă. La începutul secolului al XIX lea s-a înregistrat o schimbare de atitudine. Noi idei se vehiculau în întreaga Europă. Printre acestea a fost și cea care susținea ca sclavia este un act de barbarism și că trebuia stopată. Pe la mijlocul secolului, în anul 1842, câțiva proprietari sclavi din Moldova au dat un exemplu, când domnitorul Ioan Cuza, conducătorul celor două principate unite (Moldova și Țara Românească), i-a eliberat de rromi, dându-le dreptul să locuiască în zonele în care lucraseră până atunci. Se estimează că la vremea respectivă existau aproximativ 600.00 de sclavi.
Odată liberi mulți rromi au rămas în sate, iar în zone locuite doar de ei, neamestecându-se cu românii. Alții au venit la oraș și aici constitut în anumite zone. Țiganii nomazi care își mutau corturile nu pot fi identificați decât în unele zone geografice ale țării.
Odată cu sclavia a fost abolită, mulți rromi au părăsit România pentru a se îndrepta spre vestul Europei sau spre America de Nord. Cei care au rămas și au dat seama că situația lor nu se îmbunătățește în mod simțitor – fuseseră eliberați într-adevăr, dar nu li se dăduse nici o bucată de pământ. Lipsa resurselor precum și a unei elite care să aducă în atenția factorilor de putere și a opiniei publice interesele acestei etnii s-a soldat cu neincluderea acestora în cadrul politicilor publice. Această situație, precum și marginalizarea, excluderea și izolarea comunităților la periferia localităților, au determinat creșterea decalajului socio-cultural, dar și material, rezultând menținerea condiției lor de sărăcie și discriminare.
Primul război mondial și tratatele de pace încheiate postbelic au dus la creșterea populației minoritare din România cu peste 18%, fapt ce a necesitat adoptarea unei atitudini de respectare într-o oarecare măsură a drepturilor și libertăților cetățenilor de alte etnii. În 1933 a fost fondată Societatea Generală a Rromilor, în București, urmând ca în același an să ia naștere un ziar, Glasul Rromilor, ce avea să apară timp de șase ani. Ulterior au apărut și alte ziare, precum și alte organizații. În 1934 s-a ținut o conferință pentru a înființa Uniunea Generală a Rromilor din România. Până în 1939 aceasta a încercat să promoveze drepturi egale pentru rromii de naționalitate română, dar amploarea fascismului și consecințele războiului au pus capăt acestei lupte. Cu toate acestea, situația economică a României de la acea dată nu era dintre cele mai bune, iar nevoii de a găsi un țap ispășitor i s-a răspuns repede – rromii constituiau cel mai bun material pentru a putea construi o asemenea imagine. Politicile antiminoritare și obiectivele clare de a româniza această populație nu au făcut decât să înrăutățească din ce în ce mai mult situația acestei etnii.
A urmat perioada celui de al doilea război mondial, soldate cu mari pierderi în rândul populației de etnie rromă. În România, guvernul Mareșalului Antonescu s-a manifestat împotriva minorităților și mai ales împotriva rromilor și evreilor. A început deportarea în masă a acestora din urmă, a rromilor nomazi despre care se credea în primul rând că sunt criminali. În acest context în 1942, un număr mare de rromi au fost trimiși în Transnistria, teritoriu capturat de la Uniunea Sovietică. Comisia română pentru crime de război a recunoscut oficial ca 36.000 de rromi au decedat în Transnistria.
În timpul regimului comunist, mai ales în anii 1960, naționalismul a devenit o unealtă ideologică primordială, fiind folosit ca strategie de contraatac împotriva politicii de la Kremlin, dar și ca o dovadă a independenței acestui regim. Rromii erau considerați elemente străine ce trebuiau românizate, cultura lor fiind considerată a subdezvoltării și a sărăciei. Din această cauză trebuia să se facă ceva pentru a distruge cultura specifică a rromilor, precum și modul lor de viață distinct – cel mai important element care i-a caracterizat de-a lungul secolelor. Eliminând din discursurile sale orice referire la comunitățile rrome din România, statul neaga de fapt specificul acestora. Conform principiilor regimului comunism, ocupațiile „private” trebuiau să dispară. Ca urmare, toate fabricile particulare ce aveau proprietari privați au fost confiscate de stat, același tratament fiind aplicat tuturor materialelor și uneltelor folosite de rromi în ocupațiile lor tradiționale (prelucrarea metalelor, a lemnului, confecționarea bijuteriilor), mai ales aurul folosit pentru bijuterii. Concomitent, aceștia erau integrați în activitățile agricole efectuate în cadrul cooperativelor agricole de producție. Cei care erau pricepuți la prelucrarea metalelor, erau recrutați de cooperativele metalurgice. Până la căderea comunismului, 48-50% dintre rromii apți de muncă lucrau în agricultura (nu aveau voie să facă comerț). Cei care au continuat să practice meșteșugurile tradiționale nu erau considerați muncitori autentici. Legea i-a proscris, considerându-i „paraziți sociali”, fapt pentru care erau expuși unui risc ridicat de a fi pedepsiți (închiși sau duși cu forța la muncă).
La începutul anilor 1960, regimul comunist, pentru a asimila populația rromă, a abordat o serie de politici cu privire la aceștia – cum ar fi stabilirea forțată în localități, urmată de ignorarea existenței lor. Spre deosebire de maghiari și de germani, ei nu aveau dreptul de a fi reprezentanți ca minoritate etnică, nu erau liberi să-și promoveze tradițiile culturale. Socialismul sau comunismul au distrus multe ocupațiile lor tradiționale și din elementele specifice modului lor de viață, iar rromii au început să se integreze în stilul de viață care le-a fost impus. În timpul comunismului, rromii, ca și ceilalți români, primeau locuri de muncă în fermele de stat și în fabrici. Chiar dacă multe din rezultate au fost obținute ca urmare a unui tratament coercitiv, multe familii au beneficiat de o oarecare securitate economică și socială ca urmare a acestor politic de sedentarizare și de muncă forțată. În acest mod, ei aveau posibilitatea de a-și întreține familiile, având în același timp asigurată locuința.
În anul 1977, când cultul personalității lui Ceaușescu se afla în plină dezvoltare, s-a inițiat un nou program de asimilare, dar care nu a fost făcut public. Rromii care au continuat să practice ocupațiile lor tradiționale, au fost forțai să se întoarcă la locurile de muncă din fabrici sau de pe șantiere. Unii au continuat să practice meșteșugurile tradiționale, mai ales pe cele discrete, mai greu de verificat de către regimul comunist, cum erau cele de comercianți, spoitori, căldărari. Rromii erau de asemenea „beneficiarii” politicilor de sistematizare forțată a teritoriului, cartierele în care locuiau fiind distruse. Astfel erau nevoiți să se mute în clădiri, noi, care nu erau neapărat mai bune, dar unde trebuiau să se acomodeze cu anumite condiții de trai diferite de ale lor. De asemenea, „au beneficiat” și de pactul dintre România și fosta Republică Federală Germană. Începând cu anii 1980, germanii puteau emigra în Republica Federală Germană dacă statul german plătea o taxă pentru fiecare bărbat, femeie sau copil emigrant, înțelegere cunoscută sub numele de „vânzarea sașilor”. Statul a confiscat casele sașilor și i-a forțat pe rromi să se mute în ele.
În ultimii zece ani ai regimului comunist, dezorganizarea socială și crizele economice au oprit procesul „modernizării” (statul le asigura locuințe, locuri de muncă, iar copiilor le oferea oportunități de a frecventa școala) și asimilării populației rrome. Astfel, s-a ajuns din nou la strategiile tradiționale (viețuirea la marginea societății în condiții de sărăcie și izolare), de adaptare la situațiile dificile datorate noului context. Deoarece mulți rromi și-au pierdut slujbele și odată cu ele avantajele pe care le aveau în calitate de angajați (cum ar fi alocațiile copiilor, dreptul de pensionare sau dreptul de a avea o casă), unii dintre ei s-au îndreptat spre activități ilicite, ceea ce a dus nou la marginalizare, delicvență și sărăcie. Acest lucru a justificat stereotipurile negative despre rromi și a sporit atitudinile ostile ale majorității populației. Execuția lui Ceaușescu în 1989 a adus speranța pentru cetățenii României, dar, ca și în cazul abolirii sclaviei, rromii și-au dat seama că situația lor nu s-a îmbunătățit prea mult sau chiar de loc, și ca, în multe cazuri chiar s-a înrăutățit. Ei au fost printre cei mai afectați de tradiția la o economie de piață. În prezent, legile din România le permit să își formeze asociații, partide, să aibă reprezentanți în parlament și să publice ziare, dar, în același timp ei sunt din nou țapii ispășitori într-o perioadă în care țara se luptă cu procesul de tranziție. Actele de violență colectivă împotriva romilor, care nu caracterizau România comunistă, au devenit mult mai larg răspândite fiind chiar tolerate.
În timpul scurt de la revoluție și până în prezent, gradul discriminării populației rrome, s-a accentuat tot mai mult, în numeroase ocazii ajungându-se până la violență fizică din partea comunității. Li s-au ars casele până la temelii, după care au fost forțați să părăsească satele în care locuiau, unele atacuri soldându-se și cu morți în rândurile rromilor (Szente 1996). Centrul European pentru drepturile rromilor, a făcut în 1996 o cercetare menită să identifice faptele ce au avut loc în România descoperind că acest model se află într-un proces de schimbare și că raidurile poliției în comunitățile de rromi, înlocuiau treptat, actele de violență comise de comunități împotriva rromilor. scăderea numărului actelor de violență îndreptate împotriva maselor a lăsat multe cazuri nerezolvate în care făptașii de altă etnie decât rromă, încă nu au fost aduși în fața justiției. Din păcate, cei care au comis acte incriminatorii împotriva rromilor, sunt foarte rari trași la răspundere.
Problema rasismului în societatea românească nu poate fi minimalizată tocmai pentru există numeroase cazuri recente de violență comunitară, prin care comunitățile de rromi au fost victimele unui număr considerabil de incidente, în care unii și-au pierdut viețile, în vreme ce casele multora au fost incendiate. Doar în câteva cazuri din cele amintite, s-au emis acuzații, fiind aduși în instanță doar unii dintre cei despre care se credea că au fost implicați, puțini dintre ei fiind și condamnați (Hadareni, Valea largă, Virghis. Turulung, Cașinul Nou, Cuza Vodă, Mihail Kogolniceanu, Blontinu deal, Bolintinu Vale, Ogrezeni, Plăieșii de Sus, Vălenii Lăpușului, Cărpiniș ….). Raportarea populației majoritare române dar și a maghiarilor la rromi, indică un grad intoleranță semnificativ. Astfel, la întrebările puse în cadrul Barometrelor de Opinie Publică (mai și noiembrie 2001) dacă „va-ar deranja să aveți vecini rromi / țigani?” 45% și respectiv 42% dintre subiecți au răspuns pozitiv. Cu toate că această întrebare, după cum remarcă Cristian Pârvulescu (Barometrul de Opinie Publică, noiembrie 2001), nu este suficientă pentru a fi considerată în sine un indicator al rasismului, permite totuși conturarea unor ipoteze referitoare la relațiile dintre ceilalți (români, maghiari ….) și rromi. Diferențe culturale, sociale și stilul de viață pot explica atitudinea antiromă din cadrul societății românești.
Construirea identității rrome este miza acțiunii politice și culturale desfășurate de această etnie după evenimentele din decembrie 1989, identitatea etnică rromă nu este o construcție recentă tocmai că sentimentul diferenței a existat în cadrul acestor comunități încă din timpul primelor migrații. Acesta de datorează caracteristicilor culturale specifice, dar și marginalizării, discriminării și opresiunii la care au fost supuși. Datorită acestora, rromii, și-au dezvoltat propriile lor strategii de supraviețuire care îi fac diferiți față de indivizii de alte etnii. Experiența Porrajamos-ului – echivalentul holocaustului în limba romani – a conferit rromilor sensul aparenței la aceeași comunitate, indiferent unde trăiesc.
O altă reacție la experiențele prin care au trecut este menținerea separării, din interiorul comunității, față de societate în care trăiesc, prin divizarea lumii în „gadjo” și rromi, dar și prin respectarea și menținerea regulilor familiei și a neamului. Astfel, există o distincție clară între rromi și „gadje”, ceea ce-i determină pe mulți rromi la o atitudine de izolare socială tocmai pentru că această diferență nu este respectată. La aceasta se adaugă tradițiile culturale (ritualul purității) greu de reconciliat cu caracteristicile culturale vestice, precum și lipsa de încredere pe care o simt rromii față de „gadje”. Se poare afirma că identitatea rromă s-a format datorită tradițiilor culturale, dar și datorită factorilor externi ca discriminare și marginalizare.
În istoria europeană a ultimelor două sute de ani a avut loc procesul de construire a națiunilor și formarea statelor naționale. Ideea de unitate statală este în momentul de față pusă în practică prin diferite mijloace, dintre care cea a unității și omogenității culturale a fost folosită de către elitele politice, pentru a obține subordonarea grupurilor sociale, mai ales ale celor prezentate ca marginale social și înapoiate cultural. Prin procesul de omogenizare, culturile locale și regionale sunt incluse în „cultura națională”, trasându-se astfel granițele simbolice în opoziție și chiar competiție , violența cu „ceilalți, străinii” aflați în interiorul sau exteriorul granițelor. Limba, religia, tradițiile folclorice, obiceiurile, etc. au devenit întruchipările (simbolurile, bornele) culturii naționale, ajungând să definească o mare comunitate de indivizi. Comunitățile rurale au oferit de cele mai multe ori sursa ritualurilor și artefactelor, utilizate de către elita intelectuală urbană pentru construirea ideii de națiune.
Procesul constituirii statutului și a națiunii, precum și continua consolidare prin artefactele culturale, își are propriile ritualuri adesea susținute financiar și prin politici publice de către mașinăria de stat. Aveam parte de spectacole folclorice, festivaluri, expoziții, zile naționale, arborarea însemnelor naționale, acest gen de manifestări culturale jucând un rol important în procesul dezvoltării de exprimării statelor, Europei Centrale și de Est, unde naționalismul a fost și este o forță motrică, în formarea și legitimizarea statelor naționale, care au tendința de a deveni state etnice, în ciuda eforturilor depuse pentru integrarea în Uniunea Europeană (cazurile țărilor din fosta Iugoslavie). Comunicarea de masă a făcut ca acest proces de impregnare cu artefactele culturii dominante (asimilare culturală) să fie mai penetrant și spectaculos, tocmai prin vehicularea și „descoperirea” tradițiilor de mult dispărute.
Acei indivizi și acele grupuri care nu reușesc în crearea propriului stat național și care sunt încorporați în statele – națiune ale altora devin „etnici” sau „minorități naționale” (însă doar cei care reușesc să obțină un astfel de statut își pot asigura, în acest moment, o anumită vizibilitate publică, a problemelor cu care se confruntă). Aceste grupuri etnice se luptă pentru obținerea drepturilor lor, a apării libertăților și drepturilor umane în termenii caracteristicilor culturale distinctive, devenind astfel „culturi etnice”. Utilizarea aceleași metode și procedee (festivaluri, școli și publicații în limba maternă, expoziții …) pentru a-și afirma și prezerva specificul lor cultural, fiind în competiție cu grupul majoritar dominant în ceea ce privește resursele alocate de către stat pentru acest gen de activități.
În cadrul acestui proces rromii încep să își manifeste afirmarea culturală, prin mobilizarea resurselor din cadrul comunităților, prin încurajarea și constituirea unei elite intelectuale și politice care să participe activ în cadrul acestui proces de „etnogeneză”, de construire de noi identități etnice, de grup rrome, așa cum alte grupuri au făcut-o în decursul secolului al XIX lea. N. Gheorghe susține că scopul prezent, mai ales în România este acela de a ridica statutul de membru al comunității de la cel de „țigan” (termen ce are conotații peiorative) la cel de „rrom”. Cu alte cuvinte, se încearcă realizarea unei schimbări simbolice de la statutul de „sclav” la un statut egal cu cel de cetățean într-un stat constituțional, cu dreptul de a se autoidentifica drept membru al minorității rrome.
Diversitatea comunităților de rromi este ilustrată chiar de ideile diferite în ceea ce privește modul în care identitatea etnică trebuie combinată cu procesul de construire a instituțiilor politice democratice, după cum susține Gheorghe. Același autor accentuează faptul că se poate vorbi despre rromi ca despre un popor multicultural, cu diferite religii, locuind în zone diferite și dispersat în toată Europa și nu numai, cu diferențe în ceea ce privește limba maternă romani (fiind estimate între 13 – 30 dialecte), precum și limbile oficiale ale statelor în care aceștia sunt cetățeni, etc. În acest caz, procesul de construcție al identității va avea de luat în considerare toate aceste diferențe interne, la care se adaugă diferențele introduse de culturile statelor gazdă. Ceea ce este comun și poate constitui elementul de unitate este faptul ca întotdeauna au fost priviți și tratați ca fiind niște „străini”, (existând similarități cu istoria evreilor), „intruși” în propriile lor țări, această percepție bazându-se în general pe atitudinea față de „rasă”. Mass media contribuie în întărirea și susține acest mod de raportare prin referirile frecvente la „colorați”, „bruneți”, cu modele comportamentale deviante. Andrzej Mirga, comentează faptul că rromii se confruntă în prezent cu câteva probleme de bază în ceea ce privește moștenirea istorică și perspectivele de viitor, ambele fiind implicate în rata crescută a șomajului și nivelul scăzut de educație. La acestea se adaugă faptul că, mai ales după 1989, rromii au devenit principalii țapi ispășitori în multe din țările Europei Centrale și de Est, creându-se noi bariere care trebuie depășite de ambele părți, rromii și societatea în care aceștia trăiesc.
Primul punct ce trebuie subliniat se referă la istoria rromilor și la realitățile vieții cotidiene, care pot fi considerate mai degrabă ca fiind cazuri „deviante” în comparație cu modele istorice ce au format naționalismul cultural, dar care sunt instrumentele politicilor culturale folosite de guvernele statelor națiune și de elitele diferitelor minorități naționale. Nicolae Gheorghe subliniază acea „unicitate” și unitate a culturii ca o condiție esențială pentru promovarea entităților și a politicilor culturale distincte în cadrul unor unități teritorial – administrative delimitate, unicitate și unitate care nu pot fi regăsite în cazul rromilor. Aceștia constituie o uriașă diaspolă răspândită pe cinci continente, făcând parte dintr-o multitudine de state, lipsită de un teritoriu propriu. Populația de rromi este formată din diferitele grupuri care vorbesc cu diferite dialecte ale limbii romani (ca limbă orală) și diferite limbi ale statelor în care trăiesc, având diferite religii dar menținând granițele culturale dintre ei și ceilalți, chiar și în ceea ce privește variatele grupuri de rromi.
Naționalismul și etnicitatea au fost definite în foarte multe diferite moduri. Definițiile acestora pot fi împărțite în trei categorii. Prima cuprinde acele delimitări care prezintă naționalismul și etnicitatea ca referindu-se la idei, sentimente și acțiuni (fiind deci un efort depus de către intelectuali) și de sursele folosite de către istorici (cărți, eseuri și alte publicații). O a doua categorie cuprinde înțelegerea celor două concepte ca fiind seturi de sentimente, atitudini, valori (conștiința) care caracterizează o anumită cultură, punându-se accent pe dezvoltarea limbii și a modurilor de viață comune, ca religia sau arta. În al treilea rând naționalismul este prezentat ca o mișcare care are scopul de a susține interesele naționale și etnice, într-un mod sau altul, orientată fiind pe acțiunile și conflictele politice. Nici una dintre aceste categorii nu acoperă în întregime dimensiunea conceptelor, dar atrag atenția asupra faptului că abordarea lor trebuie făcută având în vedere existența autonomă a fiecărui subiect semnalat și care necesită o anumită atenție.
Literatura de specialitate mai ales psihosociologia, afirmă că mecanismele de formare a identității etnice pot fi împărțite în două categorii, auto-identificarea sau identificarea internă (auto categorizarea) și categorizarea externă, tocmai pentru că nu întotdeauna oamenii sunt în poziția de a alege cine sunt sau ce înseamnă identitatea lor în termenii consecințelor sociale. Diferențierile în ceea ce privește puterea și cine o deține sunt foarte importante aici. Aceste două procese operează diferit la nivelul individului la acel al interacțiunilor acestuia cu ceilalți indivizi, dar și la nivelul instituțiilor.
Identitățile sunt întotdeauna construite de către indivizi și de către organizații și grupuri sociale, dar și de interacțiunile dintre indivizi și grupurile sociale. Identitățile individuale sunt văzute de către unii dintre teoreticieni ca fiind o „potrivire” care se stabilește între indivizi „sau grupuri” și mediul lor social. Câte o dată grupurile și indivizii încearcă să se schimbe (să schimbe modul în care se văd pe sine, identitățile lor, modul în care se comportă) conștient, dar de cele mai multe ori identitatea este construită și modificată inconștient în cadrul procesului de creștere și maturizare (socializarea primă și secundară), dar și în cadrul interacțiunilor „a da și a primi” desfășurate în cadrul propriului grup și în relațiile dintre grupuri. În contextul social, noile mișcări sunt îndeosebi interesate de identitatea și problemele legate de stilul de viață, încercând să se folosească de noile tehnici de prezentare (printre care un loc important îl ocupă mass media) pentru a promova adoptarea noilor sau menținerea vechilor identități.
2.3.1 IMAGINEA POPULAȚIEI RROME ÎN PRESA ROMÂNEASCĂ CÂT ȘI ÎN CEA STRĂINĂ
Presa centrală din Romania continuă să acorde spațiu problematicii etniei rromă. Numai că foarte multe dintre articolele publicate sunt caracterizate prin tendețtiozitate și perpetuarea unor stereotipuri, relevă un raport realizat de Agenția de Monitorizare – Academia Cațavencu și Romani Criss. În perioada 1 ianuarie – 31 iulie 2003 au fost monitorizate următoarele publicații: Adevarul, Evenimentul Zilei, Gardianul, Jurnalul Național, Libertatea, Național, Romania Liberă și Ziua. Au fost analizate articolele de informare. Au fost identificate, utilizând cuvântul cheie "rromi" 392 articole, dintre care cele mai numeroase în Romania Liberă (73), Adevărul (60), Național (5 Raportat la numarul total de articole despre rromi aparute în fiecare ziar, România Liberă înregistrează cel mai ridicat procent al tendinței negative față de rromi. Cel mai putin agresiv în relatarea jurnalistică este Libertatea cu 73.68% articole, urmată de Național cu 72.87%. În ceea ce privește raportul evenimente conflictuale vs. neconflictuale, balanța se înclină în favoarea evenimentelor neconflictuale (51.02% din totalul evenimentelor relatate). Acest lucru evidențiază echilibrul relatărilor jurnalistice referitoare la evenimentele în care sunt implicați actorii rromi.
Cele mai frecvente evenimente relatate au fost cele de natură socială (152 înregistrări), legal/criminala (103 înregistrări) și economică (60 aparitii).
Natura evenimentului poate explica frecvența stereotipurilor identificate în articolele monitorizate. Sunt dominante cele cu conotație negativă precum "țigani infractori", "țigani emigranți" și "țigani săraci". Principalele evenimente relatate s-au referit la rromii și migratia ilegala – în special în Franța, unde autoritățile au luat măsuri de repatriere a acestora; rromi fară acte de identitate – neputând astfel să facă dovada proprietații asupra caselor și terenurilor pe care și-au construit locuințele și rromii și integrarea – integrarea minorității rrome fiind una dintre condițiile esențiale pentru integrarea Romaniei în UE; prima bursa a locurilor de muncă pentru rromi și campania de sensibilizare a opiniei publice cu privire la comunitățile de rromi, câștigătoarea premiului “Cea mai bună campanie socială a anului”.
Majoritatea acțiunilor rromilor, atât evenimentele de natură socială și legală cât și cele economice au fost determinate de săracie, lipsa locurilor de muncă, excluderea socială.
Majoritatea mass-mediei tratează într-un mod echilibrat situația rromilor. Există însă și ziare de care nu se poate spune acest lucru. Cert și tipic este, că atât din partea forurilor publice simpatizante, tratarea tematicilor rromilor este superficială. Cunoaștem doar puține reportaje care încearcă să tematizeze cauzele conținuturilor prezentate.
În Ungaria, rromii dispun de propriile lor ziare și reviste. O dată pe săptămână există o emisiune de o jumătate de oră pe postul public de radio. La televiziunea publică există de asemenea o emisiune de o jumătate de oră pe săptămână. O noutate o reprezintă „Radio C”, un post moderat de rromi, care transmite 24 de ore din 24. Programele sale nu pot fi recepționate, deocamdată, decât în zona Budapestei.
Posturile de televiziune publice tratează tema rromilor mai degrabă pe un ton dușmănos chiar și în emisiunile de știri. Doar puține dintre emisiunile acestor posturi se ocupă cu seriozitate de tematica rromilor.
La sfârșitul lunii iunie 1994, postul de televiziune maghiar a transmis o seară tematică, de mai multe ore, dedicat situației rromilor, tratând teme istorice, dar și de actualitate, pledând pentru toleranță și înțelegere. Atât la posturile publice de televiziune, cât și la unele posturi private există prezentatoare și prezentatori de origine rromă, în total trei sau patru.
Rromii nu apar prea frecvent la televiziune, ei fiind doar subiect al unor reportaje sporadice despre crime sau evenimente speciale, cum ar fi festivalurile.
În presa din Albania, rromii sunt văzuți cam la fel, singura difernță ar fii că în această țară nu există programe de televiziune sau radiouri în limba romanes.
În opinia publică bulgară nu a avut loc până la ora actuală, nici un fel de dezbatere serioasă despre situația comunității rromilor.
În presă și în mass-media se desfășoară o dezbatere pe această temă, însă ea este tendențioasă. S-a dovedit faptul că jurnalismul bulgar, în loc de a promova procesul de integrare al rromilor în societatea bulgară, mai degrabă îl frânează. Îl frânează atât prin relatările cu iz negativ despre situația rromilor, care apar în diverse ziare, majoriatea publicațiilor dovedind o anumită tendențiozitate, unele din articole conținând chiar și interpretări neonaziste. Cele mai neutre și mai puțin binevoitoare sunt relatările despre situația rromilor din emisiunile Televiziunii Naționale Bulgare, ale posturilor „Șapte zile” și „Noua Televiziune”.
În ultimii zece ani „discursul urii” a fost adesea prezent în mass-media din Croația. Totuși, se pare că atitudinea mass-media față de minorități, încet-încet revine la normal.
Rromii sunt zugrăviți în mass-media prin articole și știri privind infracțiuni criminale sau minoer pe care le-ar fi comis( cu titluri bombastice care pun în evidență apartenența „protagonistului la populația rromă”). Televiziunea croată are un program special dedicat minorităților etnice, intitulat „ Prizma”, unde sunt, printre altele, prezentate și reportaje corecte privind viața rromilor.
În presa din Macedonia, problemele rromilor sunt tratate drept chestiuni marginale. Cu excepția a două posturi TV, rromii sunt amintiți mai ales în cazuri flagrante în care drepturile le-au fost încălcate de către poliție. Asemenea cazuri sunt echilibrate în general, dar fără să se încerce pătrunderea în profunzimea acestor întâmplări și fără analize documentate.
Din cauza nivelului de educație redus și al ratei înalte a analfabetismului, mediile electronice sunt încă cele mai potrivite pentru comunicarea mediatică în relațiile cu rromii.
În prezent, nu există cotidiane în limba romanes, The Roma Times , un ziar bilingv( în romanes și engleză) apare de trei ori pe saptămână. Rromii sunt prezenți la televiziunea de stat cu 15 minute, de două ori pe săptămână.
Trebuie menționat faptul că în Iugoslavia există instituții media în limba romanes( emisiuni radio și TV în Novi Sad și în câteva centre regionale mici) a căror politică editorială este orientată în principal către activitățile culturale și noutățile curente din comunitățile de rromi. Ziarele în romanes sunt Romano lil(Lumea noastră), publicat trimestrial și sporadic.
În presa aparținând majorității(numeroase televiziuni, stații radio, cotidiene, săptămânale și în reviste) numeroasele probleme ale rromilor sunt privite cu simpatie și repostajele sunt, în cea mai mare parte, afirmative.
CAPITOLUL III
PROBLEME DE CONVIEȚUIRE ÎNTRE ROMÂNI ȘI RROMI
3.1 ACULTURAȚIA ȘI RELAȚIILE PUBLICE
După cum aminteau în 1936 Robert Redfield, Ralph Linton și Melville Herskovits într-un celebru Memorandum publicat în revista American Anthropologist, termenul de aculturație-printre primii care l-au folosit se numără și John Powell- provine din vocabularul antropologolor nord-americani de la sfârșitul veacului al-XX-lea. Popularizat de școala culturalistă, el desemnează în același timp, în grade sau modalități specifice(de natură formală sau materială), mecanismele de învățare și de socializare, integrarea unui individ într-un mediu care îi este străin și, în linii generale, procesele și schimbările provocate de interacțiunile sau de contactele directe și prelungite între grupuri etnice diferite cu ocazia invaziilor, colonizărilor sau migrărilor, indiferent dacă este vorba despre schimburi sau împrumuturi, înfruntări sau respingeri, asimilare sau adoptare, sincretism sau reinterpretare.
Abou consideră problema aculturației în funcție de relațiile interetnice, iar cultura este definită, după el, în cadrul unității etnice.
Cultura unei etnii nu este niciodată omogenă, iar emigrațiile interne-să le numim orizontale- pun câteodată probleme de aculturație tot atât de stringente ca emigrația propriu-zisă.
Dar Abou justifică metodologic poziția sa spunând că experiența demosntreză că de la a douăsprezecea și, deseori, dela a treusprezecea sau paisprezecea generație, solidaritatea de clasă începe să înlocuiască solidaritatea culturală.
El întocmește o tipologie de cinci situații globale de aculturație în care nu se ia în considerare dimensiunea individuală a aculturației, ci, mai cutând, schimbările colective care pot fi declanșate prin emigrațiile unor grupuri.
În prima situație, contactul are loc între societățile globale, când este vorba de invazie sau colonizare. În cazul invaziilor, invadatorii adoptă puțin câte puțin cultura celor pe care i-au învățat, transmițând urmaților anumite trăsături caracteristice. Aculturația este reciprocă dar inegală.
În ceea ce privește colonizarea, colonizatorii impun cultura lor colonizaților și se poate vorbi în acest caz de aculturație esențial unilaterală.
În a doua situație, contactul are loc între grupuri particulare de naționalități diferite, ca armata americană în Vietnam, cooperanții în țările lumii a treia. Este vorba în acest caz, de asemenea, de o aculturație unilaterală, dra parțială sau sectorială.
În a treia situație, contactul are loc între grupuri naționale inegale din punc de vedere demografic, cum ar fi elvețienii romanzi și elvețienii germanici.
În general, majoritatea domină pe plan economic, dra sunt rare cazurile când minoritatea este dominantă într-un anumit sector. Aculturația ar trebui să fie reciprocă, dar foarte inegală. Abou afirmă că această inegalitate tinde să se reducă când o minoritate este dominantă într-un sector dat.
Cel de-al patrulea tip de situație apare între două grupuri naționale”egale” din punct de vedere demografic, ca musulmanii și creștinii din Liban, acum câțiva ani. Ei apără fiecare patrimoniul lor, dra coexistența duce la modificări și combinații culturale multiforme. Aici, aculturația este reciprocă, desigur, dar în mare parte blocată.
Ultima situație –tip are loc când există contacte între numeroase grupuri etnice cuprinse într-un acelați stat ca în India sau Zair. Aculturația ar trebui sa fie multiculturală, dar este deseori blocată la niveluri diverse prin compartimentări geografice și sociale. Această a cincea situație se regăsețte în Elveția la două niveluri.
Primul privește grupurile naționale și, în acest caz, aculturația multilaterală este blocată de rezistențe specifice și, între altele, de principiul teritorialității limbilor, iar al doilea privește relațiile între comunitățile extra-naționale și între aceste comunități și cele elvețiene.
Ierarhizarea socială, economică, geografică și numerică condiționează modurile de relații între comunități. Eu aș propune o a șasea situație-tip, numită „contact între un grup(grupuri) național(e) și grupuri minoritare extra-naționale”. Aceasta ar descrie situația grupurilor emigrante în contact cu grupurile autohtone. Această lacună imi pare cu atât curioasă cu cât Abou nu evită niciodată să vorbească de condiția emigrării și de consecințele sale asupra grupului sau individului.
Dar aculturația variază nu numai în funcție de tipul de contact între populații, ci și în funcție de caracteristicile lor. Abou observă pe drept cuvânt că distanța mai mare sau mică existentă între culturile în contact va avea o incidență asupra aculturației, la fel ca gradul prestigiului pe care îl au culturile care se învecinează și omogenitatea lor mai mare sau mai scăzută. Mai mult, pentru a defini genul aculturației, trebuie să se țină seama de modul în care se organizează contactele între comunități.
Abou ne relevă trei „moduri de aculturație”:
Spontană
Forțată
Impusă
Aculturația este „spontană” atunci când nu există contact permanent între populațiile respective, dar există mediatori suficient de puternici, ca piața economică, exportul de produse, importul de ideologii politice.
Aculturația este forțată atunci când situația o impune, dar până într-un anumit punct, pentru că modalitățile sunt lăsate la inițiativa grupurilor.
Se consideră astfel că diferite imigrații economice sau politice, în societățile pluraliste, pot păstra un timp instituțiile și tradițiile care le sunt proprii.
În sfârșit, aculturația este impusă când ritmul și modalitățile sunt determinate de către putere, cum ar fi, de exemplu, cazul colonizării. În funcție de gradul lor de rigiditate sau de suplețe, efectele pot fi diferite.
Abou distinge patru procese de aculturație, ale căror caracteristici nu pot fi determinate cu ușurință:
Reinterpretarea – adoptarea trăsăturilor și modelelor culturii dominante în sectorul public, menținând propriu cod cultural în sectorul privat, ceea ce este frecvent în comunitățile emigrante
Sinteza – care afectează în principal copiii de la a doua generație. Ei încearcă modele noi de gândire și simțire, care reprezintă o inovație în raport cu culturile din care provine, ca lumea religioasă provenită din catalicism și din miturile sau ritualurile africane din Brazilia
Asimilarea – procesul negativ care ar fi o formă de eșec a aculturației și care poate duce la depersonalizare.
Contra-aculturația – procesul de respingere brutală, bruscă, a culturii care se află ăn curs de dispariție într-o situație colonială și care poate produce un mesianism politic și o reîntoarcere la izvoare.
În final, Abou descrie experiențele de aculturație și procesele economice care antrenează schimbări individuale. Când experiența întâlnirii a două culturi se traduce printr-o deculturație a personalității, atunci aceasta este negativă; iar când face posibilă o reorganizare culturală a personalității, este pozitivă.
Există deculturația când bărbatul, femeia sau copilul, sfâșiați între două culturi care nu ajung la conciliere, sunt în mod profund afectați. Criza de identitate pe care o trăiesc riscă să provoace sentimente de inferioritate, agresivitate, tulburări grave. Deculturația este evitată când aculturația parțială este stabilită fără a necesita o ruptură totală. În general, imigranșii adulți pot găsi un echilibru în coabitarea cu un pol exterior apropiat societății gazdă (câmpul muncii, administrația) și un pol interior apropiat culturii de origine (universul familial, timpul liber). Uneori, copiii sunt cei care rup echilibrul punând sub semnul întrebării modul de funcționare a culturii. Acești copii, crescuți între școală, casă și culturile respective, sunt constrânși la o adoptare constantă și frecventă care cere o reorganizare culturală. Aceasta este pozitivă când „aculturația are drept consecință o imbogățire a personalității subiectului, când îi dezvoltă creativitatea”. În acest caz, conflictul cultural se rezolvă într-o complementaritate fecundă.
De mulți ani, Berry (1989) se ocupă de minoritățile care trăiesc în Canada și studiază situațiile în care grupurile culturale sunt în contact. Cercetările sale l-au condus la studierea procesului de adaptare și de aculturație în societățile care, pentru diferite motive, primesc grupuri de emigranți economici sau politici. El precizează că aculturația poate fi considerată un fenomen de grup dar, mai recent, conceptul s-a extins pentru a cuprinde dimensiunea individuală numită aculturație psihologică.
În principiu noțiunea de aculturație aplicată în țări de imigrație ca Elveția ar trebui să implice schimbări nu numai în grupul dominant pe care îl numim grup de aculturație, cât și în grupul dominant.
Astfel, se observă , că grupurile dominate și cele de aculturație nu sunt autonome. Este evident că grupul de aculturație va suporta schimbări mai importante, dar aceste schimbări și intensitatea lor nu vor fi aceleași în funcție de caracteristicile grupului dominant și grupului de aculturație. Adoptarea grupului de aculturație va depinde, pentru multe din situațiile economice, demografice, politice ale grupului dominant, de politica sa de imigrare și de primirea noilor veniți.
După Berry, șase tipuri de schimbări însoțesc aculturația:
Schimbări fizice (locuire, urbanizare)
Schimbări biologice (noi boli, alimentație)
Schimbări politice ( pierderea autonomiei, a drepturilor)
Schimbări economice (șomaj, salarii)
Schimbări culturale ( limbă, religie, educație)
Schimbări sociale (noi relații interindividuale și intergrupale).
Această listă de schimbări poate fi înțeleasă ca un avertisment pentru școală față de adoptarea „rapidă și forțată” care este cerută copilului nou venit.
Schimbările psihologice observate de Berry în cursul aculturației pot avea uneori consecințe favorabile, ca ameliorarea condițiilor economice, medicale și, pe de altă aprte, consecințe negative, cum ar fi confuzia identitară, stresul aculturației.
3.2. RASISMUL ȘI ANTIRASISMUL.
Ceea ce numim prin convenție „rasism” n-a încetat , în ciuda banalizării termenului din cauza suprautilizării politive și mediatice. Simultan, cuvântul a devenit o insulă în limbajul obișnuit („rasism mizerabil”).
Rasismul reprezintă un grup de atitudini care își au sursa în convingerea că diferențele sociale și culturale se explică prin diferențe biologice și ereditare.
Rasismul este procesul de discriminare datorat credințelor și ideologiilor conform cărora rasele omenești pot fi clasificate de la inferior la superior în baza caracteristicilor biologice fundamental diferite cu care sunt înzestrate.
Rasism constitue orice acțiune, practică sau convingere care reflectă o viziune despre lume bazată pe conceptul rasial, care la rândul lui definește convingerea că oamenii sunt împărțiți în entități biologice separate și exclusive numite „rase”, și că există o legătură cauzală între carcateristicile fizice cu care se definește acest concept și personalitatea, capacitatea intelectuală, aptitudinile morale sau alte caracteristici comportamentale umane, și că anumite rase sunt prin naștere superioare altora.
Noțiunea desemnează totalitatea atitudinilor și comportamentelor prin care anumitor indivizi și grupuri li se refuză drepturile și oportunitățile existente pentru alți indivizi și grupuri, în cadrul
unei și aceleași societăți politice.
Rasismul apare pe baza unui complex de factori economici, ideologici și de psihologie a maselor.
Rasismul, ca formă morbidă, epidemică poate lovi grupuri mari de indivizi, el putând
fi privit și ca o adevarată maladie socială. Rasismul apare ca rezultat al perturbărilor raporturilor interumane între indivizi de rase diferite, care trăiesc însă pe același teritoriu.
Întotdeauna omenirea va avea aceleași concepții pe care niciodată nu le va pierde. Multe greșeli se repetă mereu chiar dacă vremurile se schimbă mereu societatea evoluează în știință, dar uneori nu și în mentalitate.
Rasismul a existat și va exista mereu pentru ca niciodată toți oamenii nu vor putea fi mulțumiți, și nu se pot pune granițe stricte pentru ca națiunile să nu se mai întâlnească.
Trebuie totuși să ne gândim înainte să scoatem un cuvânt greșit de care apoi să ne pară rău, chiar dacă persoana în cauză e de o altă naționalitate și poate greșește , dar trebuie să fim înțelegători, ceea ce nu se întâmplă des, de aceea apare rasismul.
Primele mele cunoștințe de rasism au fost de pe vremea când se difuzau foarte des filmele în care negrii erau sclavi trebuind să slujească oamenii aristocrați, oamenii din societatea înaltă. Atunci, greutățile prin care au trecut acești oameni, m-au făcut să uit de granițe și să privesc în adâncul sufletului unui om nu să-l umilesc sau să-l supun la lucruri care îi dăunează din punc de vedere psihic sau fizic.
Trebuie întotdeauna să ne gândim la omul care stă în fața noastră nu să ne holbăm la chipul sau doar pentru că e mai mult sau mai puțin diferit de noi. Așa cum iubim un bătrân sau un copil, așa putem să iubim și persoanele care poate nu vorbesc limba dar prin gesturi și fapte încearcă să ne pună prietenia lor la dispoziția noastră în orice situație.
De aceea, încearcă prima dată să citești în adâncul sufletului ca să cunoști un om. Privirea te poate înșela așa că stai și ascultă ceea ce spune pentru că din cuvinte alăturate de priviri poți să știi ceea ce vrea el de la tine, dar orice ar vrea tu dăi prima șansă, și anume prietenia.
În fața rasismului, atunci când este flagrant și când consecințele sale par intolerabile, trebuie să ne străduim să-l explicăm ca pe un fapt și, în același timp, să-l combatem ca pe un rău. Să încercăm să-l cunoaștem și să-l înțelegem și, în același timp, să-l reducem sau să-l neutralizăm. Pentru cei care îl refuză și ăl combat, rasismul este așadar un obiect sau chiar o provocare pentru gândire și, în același timp, un câmp de luptă în ordinea acțiunii.
De la sfârșitul secolului XX, cuvântul “rasism” este nu numai folosit adesea, ci și implicat în mod polemic unui număr enorm de situații.
Această folosire extensivă face ca vocabula să nu mai funcționeze decât ca sinonim aproximativ pentru excludere, respingere, discriminare, ostilitate, ură, intoleranță, fobie sau dispreț.
Levi-Strauss emite următoarea definiție, care reduce rasismul la rasismul clasic, așa cum a fost el transformat în doctrină: “Rasismul este o doctrină care pretinde că vede în caracterele intelectuale și morale atribuite unui ansamblu de indivizi, indiferent cum îl definim, efectul necesar al unui patrimoniu genetiic comun”. O asemenea abordare îndeplinește o funcție critică, chiar polemică: ea constituie o replică și o punere la punct în fașa “abuzului de limbaj prin care, din ce în ce mai mult, ajungem să confundăm rasismul strict cu atitudini normale, legitime chiar și, în orice caz, inevitabile”.
Rasismul nu se poate reduce la atitudini sau comportamente etnocentriste, pe care avem motive să le considerăm universale, nici la situația de urmașal unui instinct primordial, ci că el constituie mai curând un fenomen modern.
3.2.1. PROBLEME DE DEFINIRE: TIPURI DE ABORDARE ȘI NIVELURI DE ANALIZĂ
Ne mulțumin cel mai adesea, inclusiv în anumite lucrări academice, să definim rasismul prin cele două presupuse componente ale sale. În primul rînd, biologizarea diferitului sau a diferențelorpentru a naturaliza o inferioritate atribuită sau a stabili o clasificare ierarhizantă a grupurilor umane. În al doilea rând, o respingere a diferenței de tip “excludere”. Viziunea antirasistă obișnuită își găsește aici nucleul: este stigmatizat ansamblul atitudinilor și comportamentelor care exprimă o irezistibilă și fundamentală “refuzare a celuilalt”, a a celuilalt ca fiind diferit, străin și amenințător, atitudine pe care o putem numi heterofobă., ceea ce înseamnă că rasismul este conceput ca o xenofobie generalizată. Problema definirii este însă departe de a fi rezolvată. Se cuvine, din această perspectivă, să disociem ceea ce este amestecat în judecata comună și în discursul obișnuit.
Vom distinge, mai întâi, rasismul clasic, niologic și inegalitar, și neorasismul, diferențialist și cultural, care nu biologizează diferitul.
Primul este axat pe afirmarea și menținerea unei superiorități rasiale pe care și-o atribuie dominanții, în timp ce al doilea presupune cultul identităților particulare și al purității lor, de unde stereotipurile negative ale imigrației ca “invazie” și “poluare”. Trebuie, apoi, să facem distincție între rasismul de tip universalist, fondat pe o negare a identității, și rasismul de tip diferențialist, fondat pe o negare a umanității.
Trebuie, de asemenea, să nu confundăm rasismul de exploatare cu rasismul de exterminare care include un proiect de genocid mai mult sau mai puțin explicit, ilustrat cel mai clar de regimul nazist.
Rasismul poate să-și exercite efectele și în mod difuz, prin normele culturale și sociale în curs, chiar și în funcționarea instituțiilor. Aceste dificultăți ți întrebări conduc la chestiunea, foarte spinoasă, a criteriilor de identificare sau de recunoaștere a formelor rasismului atunci cînd acesta nu este flagrant.
Se cuvine să observăm că rasismul, sub o formă sau alta, apare întotdeauna în interacțiune cu fenomene sociale diverse, în contexte diferite. Corelativ, trebuie să ținem seama de faptul că rasismul doctrinar nu se manifestă niciodată în stare pură, ci întotdeauna ca o componentă a anumitor configurații ideologice în care interferează cu alte “isme”: naționalism, colonialism, evoluționism.
Trebuie aflat, într-un cuvânt, dacă rasismul poate fi considerat un fenomen universal, care ar tinde atunci să se confunde cu etnocentrismul ale cărui caracteristici le-ar activa: de exemplu auto – preferința de grup, ostilitatea sau intoleranța față de ceilalți sau tendința de devalorizare a formelor lor culturale. Inconvenientul najor al acestei definiții este faptul că frontierele cu xenofobia, tribalismul sau imperativul teritorial devin imperceptibile. Totuși, deși rasismul reactivează anumite atitudini de excludere, el nu se reduce la acestea. Unele din caracteristicile sale au o dată și un loc de naștere.
Fie că e abordată ca un sistem de dominație sau ca un mod de gândire, suntem confruntați cu un fenomen istoric, a cărui apariție este observabilă în Europa la începutul modernității, înainte chiar de primele elaborări ale noțiunii clasificatoare de “rasă umană”. Apărut ca o invenție occidentală, rasismul s-a universalizat apoi ca ideologie și ansamblu de practici socio – politice. Schemele sale constitutive au fost difuzate peste tot în lume de imperialismul colonial, de sistemul sclavagist și de naționalismul xenofob.
În utilizarea curentă a cuvântului rasism, regăsim astăzi adesea conotații negative provenite din moștenirile semantice ale termenilor xenofobie și etnocentrism, care acoperă mai bine sau mai rău atât atitudini colective, cât și comportamente de grup, însoțite de pasiuni și de efecte puternice.
Un alt domeniu, până acum puțin mai prost explorat, se deschide investigației și interogației, căci anumite forme de antirasism s-au construit ca niște contrarasisme, după medelul formelor de rasism împotriva cărora reacționau și/sau doreau să lupte. De exemplu, rasismului “anti-negri” în stil american i s-a opus, începând cu anii 1920, un rasism anti-albi bazat pe elogiul negritudinii, pe o viziune “exclusivistă” asupra identității black, mijloc de a întoarce stigmatul prin restaurarea stimei de sine a negrului american, dar care va lua repede forma unui naționalism etno-rasial și separatist, de al Marcus Garvez la Louis Farrakhan.
La exemplul contrarasismului negrilor americani, întrebarea poate fi pusă astfel: este vorba doar, dacă putem spune așa, despre o strategie antirasistă de tip separatist care a luat o întorsură proastă? Sau despre un veritabil rasism anti-albi, cu dogmele și reprezentările sale mitice, dintre care nu lipsește nici măcar clasica idee a “clompotului evreiesc mondial”? întâlnim aici una dintre multiplele zone de echivoc sau de basculare ideologică pe care le observăm în interacțiunile rasismelor și antirasismelor. În multiplele mobilizări identitare bazate pe întoarcerea stigmatelor, se pot observa efecte contrare celor scontate. Oricum, este sigur că frontierele, presupuse clare și recunoscute, între infernul locuit de rasiști și paradisul populat de antirasiști se dovedesc uneori nesigure și dificil de recunoscut.
3.2.2. O JUMĂTATE DE VEAC DE ANTIRASISM
Problema stăpânirii cuvântului “rasism” și, mai general, a capacității de a defini și plica termenii care îi sunt asociați în vederea unei acțiuni eficace, această vastă problemă se pune astăzi în termeni tot mai strcți, în cadrul statelor care au adoptat o legislație numită “antirasistă”, prin drept și prin legile curente: țin de “rasism” atitudinile și comportamentele discriminatorii care sunt considerate “delicate” și sancționate ca atare prin lege.
Antirasismul juridic implică așadar simultan, pe de o parte, o extindere a înțelesului cuvântului “rasism”, iar pe de altă parte, stabilirea unei interdicții.
Relativul optimism al antirasismului cognitiv promovat de UNESCO s-a izbit curând, încă de la finele anilor 1940, de concluziile cercetărilor, efectuate de specialiști în psihologia socială, cu privire la prejudecăți și stereotipuri.
Marie Jahoda propunea în 1960 o definiție în sens larg a așa-numitei prejudecăți rasiale: “Vorbim despre prejudecată atunci când atitudinea ostilă față de “cel din afara grupului” nu poate fi modificată de experiență și îndeplinește o funcție psihologică pentru persoana care o adoptă”. Așadar, numai un psihoterapeut poate ajuta un subiect rasist să iasă din trista stare în care se află. O constatare ironică făcută în 1968 de militantul revoluționar american de culoare Eldridge Cleaver este suficientă pentru a ne arăta înjustimea interpretativă a abordării psihanalitice a rasismului: “Când îi vorbesc despre problemele pe care le am cu albii, psihiatrul meu nu vrea să audă decât de familia mea și îmi spune că-mi urăsc mama”. Modelul psihopatologic al prejudecății are totuși meritul de a arăta limitele luptei pe teren strict cognitiv împotriva rasismului.
Rasismul este o problemă de patologie individuală pe fondul unei socializări autoritare și represive. Rasistul este un individ bolnav, rașiștii fiind priviți ca niște subiecți atinși de o patologie, tratați ca și cum ar fi victimele unui “virus” ideologic.
Ideea că prejudecățile rasiale ar fi simptome ale anumitor experiențe frustrante poate fi contestată prin aceea că “este posibil să dovedești că oamenii care au prejudecăți puternice ar fi suferit mai multe frustrări decât ceilalți”. Imposibil de verificat, la fel de imposibil de respins, însă întotdeauna mai mult sau mai puțin verosimilă, această idee apare totuși destul de fragilă. Desigur, este o viziune naivă asupra rasismului, care nu poate decît să procure o intensă satisfacție psihologică antirasiștilor, clasându-i automat în categoria celor cu o judecată sănătoasă, ba chiar a medicilor.
A încerca eliminarea rasismului astfel definit ar însemna deci să respingem mai întâi, pe baza cunoștințelor științifice actuale, toate teoriile false cu privire la diferențele dintre rase, reducându-le la principiile lor de bază, adică la prejudecăți și stereotipuri sau chiar la mituri.Totuși, pentru ca lupta antirasistă să cunoască victoria, trebuie ca infirmarea rațională a prejudecăților să șteargă convingerile anterioare ale tuturor cetățenilor și ca noua societate instaurată să nu mai fie pradă conflictelor, ba, mai mult, să fie lipsită de orice diviziuni interne.
A fi antirasist înseamnă a respinge necondiționat orice discriminare sau segregare bazată pe originea sau pe apartenența etnică, națională, culturală ori religioasă a cetățenilor. Există destul de mulți indivizi care, în anumite contexte, par “rasiști”, conform criteriilor acceptate ca definitorii pentru ceea ce înseamnă a fi “rasist”: aceasta nu este însă un motiv pentru a le aplica o etichetă, pentru a-i închide pentru totdeauna în închisoarea presupusei lor “naturi corupte”, pentru a-i reduce la starea de reprezentanți ai unui tip esențial, “rasistul”, sau de întruchipări ale rasismului.
În loc să-i declarăm pe “rasițti” ca ținând de o anumită patologie sau de competența dreptului penal, în loc să risipim energia denunțându-i și condamnându-i, ar fi mai util să întreprindem o analiză globală a situației pentru a putea defini acțiunile susceptibile de a o schimba sau cel puțin de a o face să evolueze în sensul rezolvării conflictelor, pornind de la sursele acestora. Căci rasismul depinde mai mult de context decât de înclinațiile unor actori sociali. S-ar trece astfel de la o luptă frontală împotriva efectelor sau simptomelor la o luptă indirectă împotriva manifestărilor rasiste. Însă ar fi în mod necesar o cu totul altă luptă, presupunănd, nu fără un anumit optimism, că voința politică poate modifica situația sub diverse aspecte – pe scurt, că acest tip de acțiune nu ține de iluzia că acționăm.
Dacă am proceda astfel, ne-am angaja în ceea ce eu numesc cu plăcere un antirasism prudențial, evitând maximalismul, păstrând mai ales distanța față de tentațiile “corectitudinii politice”, amestec de obscurantism și de conformism ideologic care operează prin interdicții lexicale, a cărui pretinsă virtute nu reușește să ascundă o anumită ură față de cunoașterea științifică și o pierdere a încrederii în acțiunea politică.
În plus, ar fi bine să nu uităm avertismentul lui Wittgenstein cu privire la termenii de uz curent: “Din existența sunbstantivului nu se poate induce existența substanței”. Trebuie să ne referim să esențializăm categoria “rasism”. Ar trebui, poate, să presupunem mai întâi existența mai multor modalități de maifestare, să trecem de la existența mai multor modalități de manifestare, să trecem de la singular la plural. Să admitem apoi că viziunile rasiste variază, se transformă, se adaptează diverselor contexte, se reciclează – pe scurt, se metamorfozează.
Definirea sarcinilor și scopurilor antirasismului trebuie regândită, mai întâi prin prisma soluțiilor găsite la problemele fundamentale menționate anterior, a răspunsurilor date la întrebările privind natura fenomenului numit “rasism”, apoi prin raportare la deplasările reprezentărilor cu tendință rasistă și la reformularea ragumentelor oferite, în contexte politice și sociale foarte diferite, în care termenii prost definiți de “rasism” și de “xenofobie” desemnează astăzi, în mod confuz și aproximativ, atât practicile mau mult sau mai puțin instituționalizate de discriminare sau de segregare, cât și mobilizările etnonaționaliste, diferitele forme de intoleranță față de grupuri minoritare sau deviante, mișcărilor xenofobe clasice.
A defini rasismul strict pe baza tezei inegalității dintre rase și a tezei determinismului ereditar al aptitudinilor, reprezentări considerate false din punct de vedere științific, înseamnă a defini antirasismul pe baza tezei abstracte a egalității tuturor culturilor, așadar prin dubla celebrare a culturalului și a diferitului și, negativ, prin vânarea rămășițelor hitlerismului și ale ideologiei inegalității rasiale.
STUDIU DE CAZ
CERERE DE FINANȚARE
Fondul Social European
PROGRAMUL OPERAȚIONAL SECTORIAL
DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE
Proiectul face parte dintr-un ONG, fiind finanțat de Uniunea Europeana, în perioada 2004-2006.
OBIECTIVE, ACTIVITĂȚI ȘI REZULTATE :
1.1.Obiectiv general
Stimularea participării copiilor/ tinerilor rromi la educație în vederea asigurării șanselor egale în viitor prin îmbunătățirea calității educației incluzive.
Obiective specifice:
1. Îmbunătățirea frecventării copiilor preșcolari rromi, prin cuprinderea în învățământul preșcolar și oferirea unor servicii educaționale specializate.
2. Reducerea abandonului școlar și îmbunătățirea frecvenței în rândul elevilor rromi, prin activități remediale și consiliere și orientare.
3. Reducerea efectelor negative ale fenomenului migrației interne și externe a familiilor de rromi asupra finalităților sistemului educațional din România.
4. Formarea cadrelor didactice în domeniul educației incluzive.
5. Informarea și consilierea în domeniul educației incluzive a factorilor interesați (părinți și reprezentanți ai comunităților locale, ONG-uri rrome).
6.Schimbarea atitudinii la nivelul comunităților privind discriminarea copiilor/ tinerilor rromi, prin participarea la activitățile socio-culturale, consiliere și orientare socio-profesională și accesul la servicii specializate de educație a rromilor.
7. Asigurarea accesului la educație a celor care au parăsit timpuriu școala sau nu au frecventat niciodata școala/ neșcolarizați.
Grupul tinta:
Este alcătuit din:
1. 8400 copii de vârstă preșcolară cuprinși în programul „ Gradinița estivală”
2. 4200 copii de vârstă școlară între 6-7 ani și 16 cuprinși în programul „Școala după școală”
3. 1008 tineri cu vârsta peste 16 ani cuprinși în programul „A doua șansă”, din care 336 pentru învățământ primar și 672 pentru învățământ gimnazial.
4. 3360 parinți/ tutori ai copiilor și tinerilor rromi cu risc de parăsire timpurie a școlii și a celor aflați în situația de abandon școlar
5. cadre didactice și specialiști implicați în dezvoltarea și implementarea programului, din care: a. 16 formatori regionali
b. 1260 cadre didactice formate.
Activitățile proiectului:
1.Stabilirea procedurilor interne de implementare a proiectului
1.1. întrunirea echipei de implementare
1.2. activități de stabilire și degelare a sarcinilor în cadrul proiectului
1.3. culegere de date, documente
1.4. planificarea detaliată a activităților (calendarul) și cordonarea activităților
1.5. întâlniri de lucru între managerul de proiect și asistenții regionali
1.6. realizarea bugetului proiectului în funcție de eventualele modificări și sugestii ale finanțatorului, cu privire la sumele aprobate
1.7. stabilirea metodelor de colaborare cu partenerii
1.8. realizarea contractelor de muncă pentru membrii echipei de implementare
1.9. achiziția / conform legislației în vigoare/ a furnizorilor de servicii și materiale necesare pentru desfășurarea activității proiectului (consumabile, 8 autoturisme necesare deplasărilor în teren a asistenților regionali, în vederea monitorizării eficiente în implementarea proiectului, servicul de catering pentru masa copiilor din program, servicii de editare, servicii de comunicare)
2. Selectarea grupului țintă
2.1. Stabilirea și aplicarea criteriilor
2.2. identificarea preșcolariilor rromi și a educatoarelor care vor participa la programul „Gradinița estivală”,
2.3. identificarea școlarilor rromi și a invățătoarelor care vor participa la programul „Școala de după școală”,
2.4. identificarea tinerilor rromi care vor participa la programul „A doua șansă”,
2.5. identificarea părinților rromi care vor participa la activități de consiliere de grup.
3. Programul Gradiniță estivală
3.1. realizarea curriculelor adaptate nevoilor grupului țintă din programul Gradiniță estivală
3.2. organizarea spațiilor de desfășurare
3.3. desfășurarea activităților din program ( două săptămâni/ luna august/ 2 ani).
Motivarea participării preșcolarilor prin hrană zilnică și rechizite. Programul cuprinde activități de recuperare a cunoștințelor specifice anului pregătitor, activități culturale, sportive și civice.
4. Programul „Scoala de dupa scoala”
4.1. activități recuperatorii și extrașcolare/ extracurriculare (zilnic, ani școlari 2008-2010).
Motivarea participarii elevilor prin sprijin în efectuarea temelor, servirea unei gustări .
4.2. organizarea programelor speciale pentru: Ziua dezrobirii, Ziua holocaustului, Ziua internațională a Copilului, spectacol „Tradiții și valori culturale”, minicampionat de fotbal ”Cupa prieteniei” în vederea asigurării diversității și egalității de șanse și toleranței interetnice.
1.3. RESURSELE ALOCATE PENTRU IMPLEMENTAREA PROIECTULUI:
Activitatea 1.Stabilirea procedurilor interne de implementare a proiectului
Resurse umane: Echipa de proiect, parteneri, si furnizorii de servicii și bunuri
Resurse materiale: Locația – în sediile regionale ale solicitantului,
Logistica/echipamente din dotarea solicitantului și a partenerului , consumabile
Resurse informaționale: Baze de date, documente, planificări documente de achiziție contracte
Activitatea 2. Selectarea grupului țintă
Resurse umane: ehipa de proiect, cadrele didactice implicate
Resurse materiale: Locația – 42 județe grupate în 8 regiuni, consumabile, logistica din dotarea solicitantului și a partenerului
Resurse informaționale Baze de date , documente,furnizate de partener
Activitatea 3. Programul Gradiniță estivală
Resurse umane: ehipa de proiect , 210 educatoare, 42 mediatori școlari, 42 consilieri școlari
Resurse materiale: – Locația în 42 județe – 210 săli de curs cu suprafața de cel puțin 24 de m2, cel puțin 21 pupitre și 21scaune, puse la dispoziție de partener
– Logistica/echipamente : 1 multifuncțională 1 calculator din dotarea partenerului
– Materiale didactice, rechizite și consumabilele achiziționate de solicitant,
– Hrana procurată prin achiziție de solicitant( catering)
Resurse informationale Baze de date , curicule adaptate, documente de evidența școlară
Activitatea 4. Programul Școala de după școală
Resurse umane: ehipa de proiect ,210 învatățoare și (20elevi/învățător),42 mediatori școlari, 42 consilieri școlari
Resurse materiale: – Locația în 42 județe – 210săli de curs ( 5 comunități/județ) cu suprafața de cel puțin 24 de m2, cel puțin 21 pupitre și 21 scaune , puse la dispoziție de partener
– Logistica/echipamente : 1multifuncțională 1 calculator, din dotarea partenerului,
– Materiale didactice, echipamente și materiale sportive, rechizite și consumabilele achiziționate de solicitant,
– Hrana procurată prin achiziție de solicitant( catering),
Resurse informationale Baze de date , documente de evidența școlară, programe individualizate, planificarea activităților didactice și extrașcolare
Activitatea 5. Consilierea de grup
Resurse umane: 42 mediatori școlari, 42 consilieri școlari
Resurse materiale: – Locația în 42 județe –84 săli de consiliere cu suprafața de cel puțin 24 de m2, cel puțin 21 pupitre și 21 scaune , puse la dispoziție de partener ,
– Logistica/echipamente : 1 calculator, 1 videoproiector, 1 ecran proiectie, 1 flipchart, 1 multifuncțională puse la dispoziție de partener
Resurse informationale Baze de date, planificarea activităților, profile ocupaționale, materiale informaționale
Activitatea 6. Formarea în cascadă a cadrelor didactice prin cursul „Schimbarea atitudinii la nivelul comunităților privind discriminarea copiilor/ tinerilor rromi”
Resurse umane: echipa de proiect, cadre didactice, formatori
Resurse materiale: – Locația în 42 județe –210 săli de consiliere cu suprafața de cel puțin 50 de m2, cel puțin 30 pupitre și 30 scaune , puse la dispoziție de partener ,
– Logistica/echipamente :, 1 calculator, 1 videoproiector, 1 ecran proiectie, 1 flipchart, 1 multifuncțională puse la dispoziție de partener
– Consumabile : Hârtie de scris, markere, coli de flipchart , scotch, post-it, CD-uri cartușe imprimantă , dosare , mape, pixuri
Resurse informationale Baze de date , planificarea activităților , suport de curs
Activitatea 7. Consiliere individuală
Resurse umane: 42 mediatori școlari, 42 consilieri școlari
Resurse materiale: – Locația în 42 județe –210 ( 5 comunitățiX42 județe) săli de consiliere cu suprafața de cel puțin 10 de m2, cel puțin 2 pupitre și 3 scaune , puse la dispoziție de partener ,
– Logistica/echipamente : 1 calculator,1TV, 1 flipchart, 1 multifuncțională puse la dispoziție de partener
Resurse informationale Baze de date, planificarea activităților , profile ocupaționale , materiale informaționale , documente de evidenta a activității
Activitatea 8.Facilitarea accesului la Programul „A doua șansă”
Resurse umane: 42 mediatori școlari, 42 consilieri școlari asistentul regional
Resurse materiale: – Locația în 42 județe
– burse acordate beneficiarilor 30 eur X 1008 persoane
– Logistica/echipamente: 1 multifuncțională 1 calculator din dotarea partenerului
– Consumabilele achiziționate de solicitant
Resurse informationale materiale informative, planificarea consilierilor
Activitatea 9. Concursul „Micii sanitari”,
Resurse umane: ehipa de proiect ,42 mediatori școlari, cadrele didactice din proiect, 16800 elevi, din care 8400 rromi și 8400 majoritari.
Resurse materiale: – Locația în 42 județe – 210 săli de curs (5comunități/județ), și teren din incinta unităților școlare puse la dispoziție de partener
– Logistica/echipamente : 1 multifuncțională 1 calculator, din dotarea partenerului
– Material didactic, consumabilele achiziționate de solicitant
– 16800 truse igienice
Resurse informationale Programul activităților și diplome de participare
Activitatea 10.. Festivalul National„Ziua internațională a rromilor”
Resurse umane: echipa de proiect, 42 mediatori școlari, cadrele didactice
Resurse materiale: – Locația în 42 județe, în 42 de sedii închiriate dotate cu sala de spectacol.
– Logistica/echipamente sunet, instalație lumini oferite de contractant.
Resurse informaționale : diplome de participare, programul activităților, materiale publicitare.
Activitatea 11. Diseminarea activităților din proiect
Resurse umane: Echipa de proiect, parteneri, reprezentanți mass-media
Resurse materiale: -Locația – în sediile regionale ale solicitantului, spațiile ale radio-tv
– Logistica/echipamente : din dotarea solicitantului și a partenerului, consumabile
Resurse informaționale pagină web, pliante, ghiduri, afișe
Activitatea 12. Studiul de impact al proiectului.
Resurse umane: Echipa de proiect, parteneri, și furnizorii de servicii și bunuri
Resurse materiale: -Locația – în sediile regionale ale solicitantului,
– Logistica/echipamente : din dotarea solicitantului și a partenerului, consumabile
Resurse informaționale Baze de date , documente, planificări, chestionare
Activitatea 13. Raportarea activității
Resurse umane: Echipa de proiect, partener
Resurse materiale: -Locația – în sediile regionale ale solicitantului,
– Logistica/echipamente : din dotarea solicitantului și a partenerului , consumabile
Resurse informationale Baze de date , documente, planificări
Proiectul vine să contribuie la o politică care sa favorizeze egalitatea de sanse, toleranta si nondiscriminarea.
Mediatizarea rezultatelor proiectului poate duce la optimizarea metodelor și a condurilor de conduită, care este necesara pentru mplementarea acquis-ului comunitar în domeniul discrimninării.
Proiectul a conștientizat comunitatea de necesitatea implicarii cat mai active a părinților copiilor dezavantajați ca parteneri în educația, instruirea și recuperarea bio-psiho-socială a acestora, introducând un nou cod de conduită la nivel educațional și social. Prin strategiile ce se vor implementa, proiectul va crea posibilitatea implementării de noi metode de abordare didactică a copiilor romi și în general a tuturor copiilor dezavantajați. Vor fi continuate programele care sustin reducerea absenteismului șia abandonului școlar, creșterea ratei promovabilității
Rezultatele proiectului pot fi transferate la nivel sectorial/regional/local și instituțional.
Prin diseminarea experienței și a exemplelor de bună practică, prin publicațiile editate, noi coduri de conduită, noi metode de abordare a problemelor copiilor de etnie Rromă, vor putea fi transferate tuturor celor interesați și semnalate forurilor de autoritate.
Ca urmare a activităților propuse în cadrul poriectului și având în vedere principalele activități ale partenerului, în viitor, între solicitant și partener se crează, astfel, premisele unei colaborări permanente.
Rezultatul de impact al proiectului de instruire constă în resursa umană formată. Sustenabilitatea proiectului este asigurată de formatorii locali.
Suporturile de curs elaborate și resursa umană formată prin proiect, vor constitui elemente cheie în implementarea unor proiecte viitoare care se vor încadra în Domeniul de intervenție 2.2. AP2
Rezultatele proiectului vor putea fi preluate și dezvoltate prin proiecte ulterioare cu alte finanțări europene, inclusiv prin transfer de inovație de la/spre alte sisteme de învățământ, utilizând și:rețele de schimburi – naționale și internaționale – de bune practici în domeniul managementului educațional preuniversitar.
Prin specificul activității de incluziune socială a persoanelor de etnie rromă, putem folosi experiența acumulată din timpul proiectului în dezvoltarea activității de bază solicitantului
CONCLUZII
Ceea ce au arătat autoritățile României este tocmai faptul că nu înțeleg: nici problema și nici cum ar putea fi ea soluționată: săracia, crearea unei „mase” permanente a dezmoșteniților, în care rromii, comunități sau categorii ale lor, au toate șansele să rămână majoritari.
Este timpul să fie reluate, mult mai nuanțat și, poate, într-o atmosfera mai puțin îmbâcsită de prejudecăți, discuțiile despre categoriile de populație și de cetățeni care se numesc rromi. Pentru că în România nu există o problemă a rromilor, cum de altfel nici în Europa. Există însă agende sociale foarte diferite, pentru diferite categorii și comunități de rromi care, în loc să fie îndreptate spre „incapsulare” și refuz al integrării sociale, ar avea mult mai mult de câștigat dacă s-ar elibera de sclavia în care-i ține înlănțuiți așa-zisul lor „specific comunitar”.
Dinamica socială a acestor grupuri și categorii de oameni, inclusiv migrația lor, esențialmente economică, ar trebui reînserată în studiile care privesc ceea ce se întâmplă cu societatea românească, în ansamblu. Izolarea de context și insistența pe „specific comunitar” nu ajută la găsirea soluțiilor care pot fi promovate prin politici guvernamentale, cât și mai larg, prin politici sociale în adevăratul sens al cuvântului.
Problema este, însă, că nu prea mai are cine să facă aceste studii. Le vom comanda, poate, marilor institute de sociologie ale Europei sau ale Americii!
Faptul ca „percepția” asupra românilor și asupra Romaniei este influențată negativ de asemenea episoade, rămâne inevitabil. Singura consolare ar putea veni dinspre imagologia modernă, care pare să fi stabilit faptul că: „în genere, reprezentările pe care un popor și le face despre un altul au un caracter predominant negativ; ba mai mult, negativitatea este la fel de constitutivă hetero-stereotipurilor ca și subiectivitatea”.
„Cea mai mare provocare pe termen lung va veni probabil din partea acelor guverne și forțe politice care, considerând că așa-numita chestiune țigănească nu va putea fi niciodată rezolvată cu adevărat sau va mai dura câteva generații, vor să scape de această problemă și să arunce pisica moartă în ograda Europei. Acest lucru este vizibil astăzi, în organisme precum Consiliul Europei, unde se fac mari eforturi în încercarea de a defini o politică pentru rromi „la nivel european” și pentru a crea o structură de conducere europeană pentru rromi. Pericolul pe care îl implică această abordare este limpede.
Aceasta este calea sigură spre pasivitate politică din partea guvernelor care au de fapt resursele și mijloacele de a acționa la nivelul unde intră în acțiune politica. Și este calea sigură spre o etnicizare dezastruoasă a unei serii de probleme sociale și economice care nu sunt decât slab înțelese sub eticheta de „chestiunea țigănească”.
BIBLIOGRAFIE
Atermat, Urs, Etnonaționalismul în Europa, Editura Polirom, 2000
Andreescu, Andreea; Nastasă, Lucian; Varga, Andreea, Minorități etnoculturale. Mărturii Documentare, Maghiarii din România, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj 2002,
Antohi Sorin, Utopica. Studii asupra imaginarului social, București 1991
Antohi Sorin, Civitas imaginalis. Istorie și utopie în cultura română, București, 1994
Carpinschi Anton, Doctrine politice contemporane, Prahova, Editura Antet
Boia Lucian, Două secole de mitologie națională, București, Editura Humanitas, 1999
Boia Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, București Editura Humanitas, 1999
Budai Deleanu Ioan, Țiganiada, București, Editura Procion, 1995
Ficeac Bogdan, Tehnici de manipulare, Agenția de monitorizare a presei, Press, Monitor nr. 2-3, 1995
Finkelstein Norman, Industria holocaustului. Reflecții asupra exploatării suferinței evreiești, Prahova, Editura Antet, 2001
Frasner Angus, Tiganii, București, Editura Humanitas, 1998
Fukuyama Francis, Sfârșitul istoriei și ultimul om, București, 1994
Garaudy Roger, Miturile fondatoare ale politicii israiliene, Oradea, Editura Samisdat, 1996
Georgescu Paul Alexandru, Therry de Montbrial și Epistemologia relațiilor internaționale, în Tribuna II, 77, 1900
Ierunca Virgil, Dimpotrivă, București, Editura Humanitas, 1994
Ionescu Nae, Chestiunea evreiască și răspunsul unui ortodox din anii ’30, Oradea, Editura Semizdat, 2001
Irimia Dumitru, Introducere în stilistică, Iași, Editura Polirom, 1999
Le Bon, Gustave, Rolul evreilor în civilizație, Prahova, Editura Antet, 2001
Marino Adrian, Politică și cultură, Iași, Editura Polirom, 1996
Mazilu Dan Horia, Noi și ceilalți. Fals tratat de imagologie, Iași, Editura Polirom, 1999
Monaste Serge, Națiunile unite contra creștinismului, Oradea, Editura Semizdat, 2001
Mungiu Alina, Românii după ’89. Istoria unei neînțelegeri, București, Editura Humanitas, 1995
Nagler Thomas, Istoria germanilor de pe teritoriul României, din volumul România, A. Historic
Nastasă Lucian, Studii istorice româno ungare, Fundația Academică „A.D. Xenopol”, Iași, 1999
Patapievici Horia Roman, Cerul văzut prin lentilă, Editura Nemira, 1996
Pons Emmanuelle, Țiganii din România, o minoritate în tranziție, Editura Imprimeriile Meda Pro Brașov, 1999
Ricoeur Paul, De la text la acțiune (eseuri de hermeneutică), Cluj, Editura Echinox, 1999, traducere și postfață de Ion Pop
Sabourin Paul, Naționalismele europene, Iași, Editura Institutului European 1999
Sausseure Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Iași, Editura Polirom, 1998
Sima Horia, Mișcarea legionară și monarhia, Iași, Editura Angora, 1997
Slama Cazacu Tatiana, Stratageme comunicaționale și manipularea, Iași, Polirom, 2000
Spiridon Monica, Comunicarea și schimbarea culturală, București, Editura Ars Docendi, 2002
Stoica Dan, Logică și limbaj, Editura Edit Dan, 2000
Todorov Tzvetan, Noi și ceilalți, Iași, Editura Institutului European, 1999
Wollon Michel, Atention Medias, Manual antimanipulation, Bruxelles, Epo, 1994
Woodrow Alain, Information, Manipulation, Paris, Editions du Fellin, 1991
Zub Alexandru, Identitate/alteritate în spațiul cultural românesc, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 1996
Zumthor Paul, Babel sau nedesăvârșirea, Iași, Editura Polirom, 1998
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunicare Interculturala Probleme DE Convietuire Intre Romani Si Rromi (ID: 130900)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.