Comunicare Interculturala

Cuprins

1.OBIECTUL DE STUDIU. SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII DISCIPLINEI COMUNICARE INTERCULTURALĂ 3

1.1. Obiectul de studiu 3

1.2. Scurt istoric al dezvoltării disciplinei 4

1.3. Conceptul de cultură și comunicarea interculturală 5

1.4. Comunicare și cultură. Caracteristici ale culturii 7

Test de autoevaluare nr. 1 11

2.ELEMENTE ALE COMUNICĂRII INTERCULTURALE 12

2.1. Elementele perceptuale 12

2.2.Elementele socio-culturale 13

Test de autoevaluare nr. 2 20

3. LIMBAJELE COMUNICĂRII INTERCULTURALE 21

3.1. Limbajul verbal – caracteristici și funcții 21

3.2. Limbaj verbal – comunicare – cultură 22

3.3. Limbajul verbal ca discurs cultural 25

3.4. Limbajul verbal și discriminarea 26

Test de autoevaluare nr. 3 28

4. LIMBAJUL NONVERBAL ȘI COMUNICAREA INTERCULTURALĂ 29

4.1. Caracteristici ale comunicării nonverbale 29

4. 2. Funcțiile comunicării nonverbale 30

4.3. Kinezica 33

4.4. Exprimarea prin mimică sau expresiile faciale 35

4.5. Oculezica sau comportamentul vizual 38

4.6. Haptica sau contactul cutanat 41

4.7. Mijloacele de exprimare paralingvistice sau vocalica 45

4.8. Olfactica 46

Test de autoevaluare nr. 4 49

5. SPAȚIUL ȘI TIMPUL ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ 50

5.1. Proxemica 50

5.2. Percepția și utilizarea spațiului 52

5.3. Comportamentul proxemic și cultura 53

5.4. Cronemica. Timpul ca element cultural 56

5.5. Variabile culturale ale timpului: monocronie și policronie 58

Test de autoevaluare nr. 5 61

6. VARIABILE ȘI DIFERENȚE CULTURALE 62

6.1.Context înalt (High Context) și context jos (Low Context) 62

6.2. Individualism versus colectivism 65

6.3. Distanța puterii (Power Distance) 67

6.4. Nesiguranța 68

6.5. Genul (Gender) 70

6.6. Conceptele de „realitate” și „inteligență” 72

6.7. Habitudinile privitoare la hrană 73

6.8. Etnocentrism versus alteritate 75

6.9. Prejudecăți și stereotipuri în comunicarea interculturală 76

Test de autoevaluare nr. 6 78

Referințe bibliografice : 79

Răspunsuri 81

1.OBIECTUL DE STUDIU. SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII DISCIPLINEI COMUNICARE INTERCULTURALĂ

1.1. Obiectul de studiu

Ca domeniu distinct al științelor comunicării și cercetare sistematică aplicată, comunicarea interculturală are o istorie relativ recentă, începând cu cea de a doua jumătate a secolului XX, când în SUA au fost inițiate studii și aplicații privitoare la contactele dintre americani și indivizi sau grupuri aparținând unor culturi diferite de cea americană.

Obiectul de studiu al disciplinei comunicare interculturală există din cele mai vechi timpuri ale istoriei și civilizației omenirii, când indivizi și grupuri din culturi diferite au interacționat, în diverse contexte și din diferite motive. În ce privește cultura europeană, asemenea contacte au avut loc încă din Antichitatea greco-romană, fie sub forma unor schimburi economice, comerciale și implicit cultural-artistice, fie sub forma, mai agresivă, a războaielor de cucerire de teritorii, populații, culturi străine. În aceste forme, contactele interculturale au continuat în epocile istorice următoare: în Evul Mediu când, având ca suport cultura greco-romană, care asimilase deja o serie de caracteristici, influențe ale culturilor orientale, s-au conturat principalele caracteristici ale culturii europene moderne; în Renaștere, când a avut loc descoperirea „Lumii Noi” de către conchistadorii spanioli și s-au pus bazele imperiilor coloniale de mai târziu.

Dacă în trecut ocaziile și actele concrete de comunicare între reprezentanți ai unor culturi diferite implicau o relativ redusă parte a populației lumii, în epocile modernă și contemporană realitățile, situațiile, consecințele acestor procese de comunicare au crescut, în mod spectaculos, ca frecvență și complexitate. Acest lucru a fost și este posibil mai ales datorită progreselor științifice și tehnice din domeniul telecomunicațiilor, transportului și, nu în ultimul rând, datorită apariției și evoluției „noilor media” din secolul XX : radioul, televiziunea, Internetul. Acestea au făcut posibilă acea societate planetară multiculturală, „The Global Village”, despre care vorbea Marshall McLuhan în scrierile sale, devenite azi clasice pentru istoria teoriilor comunicării media. Prin intermediul mass-media, al celor audio-vizuale în mod special, ale căror transmisii prin sateliți acoperă astăzi practic întreg globul, oameni din cele mai îndepărtate părți ale lumii pot fi, în timp real și în același momente, martori direcți ai unor evenimente care se petrec oriunde în lume. La acești factori ce favorizează comunicarea interculturală azi, se adaugă fenomenul globalizării, cu baza sa economică și implicațiile în toate sectoarele și domeniile vieții sociale, politice, culturale, precum și turismul.

1.2. Scurt istoric al dezvoltării disciplinei

După cel de al doilea Război Mondial, în SUA au apărut preocupări de studiu a ceea ce a devenit, în deceniile următoare, disciplina comunicare interculturală , din necesități practice de a pregăti cetățeni americani pentru contactele efective cu indivizi din grupuri etnice sau culturale străine. Inițial, guvernul american începuse să evalueze problemele cu care diplomații lor se confruntau în culturile gazdă și s-a constatat că, în mare măsură, dificultățile rezultate din aceste situații concrete se datorau necunoașterii specificului cultural și a regulilor de comunicare ale unor culturi mai mult sau mai puțin diferite de cea americană. Astfel, în 1946, guvernul SUA a înființat Institutul pentru Serviciile Străine, cu scopul de a pregăti ofițeri pentru acțiuni cu membri din alte culturi.

Unul dintre precursorii acestei discipline, Edward T. Hall , împreună cu unii asociați ai săi în cercetările interculturale , antropologi ca Ray Birdwhistell, George Trager și alții, au lucrat și în cadrul institutului amintit , alături de cercetători ai unor domenii și discipline conexe. Încă din acea perioadă, s-a conturat caracterul interdiciplinar al studiilor interculturale, care reunesc contribuțiile și rezultatele unor cercetări din variate domenii ale științelor socio-umane, precum : antropologie, sociologie, psihologie, lingvistică, istorie, arte vizuale, etnologie, științe politice și economice, relații internaționale ș.a. Începând cu anii 1970, constituirea unor grupuri și asociații interesate de comunicarea interculturală, introducerea în curricula majorității universităților americane a cursurilor de studiu și pregătire interculturală, apariția unor lucrări și a unor publicații specializate au contribuit la conturarea statutului și specificului disciplinei în cadrul mai general al celor de comunicare.

Deși cercetătorii americani au fost primii preocupați de această problematică și cele mai multe volume și studii de acest fel apar în SUA, nu este mai puțin adevărat că , în ultimele decenii, înțelegerea și studiul comunicării interculturale au trezit interes și preocupări și în Europa, în mediile academice și nu numai . Dintre autorii francezi, spre exemplu, putem aminti contribuțiile științifice ale lui Georges Michaud, J. R. Ladmiral, E.M. Lipinski și alții.

În prezent, acest domeniu urmează o dublă traiectorie : una teoretică, de cercetare și una aplicativă, destinată pregătirii și practicii de comunicare interculturală.

Fiind o disciplină nouă, în mod firesc, se află într-o permanentă dezvoltare, multe dintre temele și subiectele generale dar și particulare sunt departe de a fi clarificate sau sistematizate. În legătură cu acest aspect, profesorii și autorii americani Larry Samovar și Richard Porter (2003),coordonatori ai unei ample antologii de texte despre comunicarea interculturală, ce a cunoscut începând cu 1972 numeroase ediții, remarcă: ”Cercetarea despre natura comunicării interculturale a ridicat multe întrebări, dar a produs puține teorii și mult mai puține răspunsuri. Multe dintre cercetări au fost asociate cu alte arii decât cea a comunicării, mai ales cu antropologia, relațiile internaționale, psihologia socială, socio și psiholingvistica. Deși subiectele de cercetare au fost numeroase, cunoașterea acumulată nu a fost sistematizată.”

1.3. Conceptul de cultură și comunicarea interculturală

„Comunicarea interculturală investighează acele elemente ale culturii care influențează în cea mai mare măsură interacțiunea între membrii a două sau mai multe culturi, atunci când indivizii se află în situații de comunicare interpersonală.” (Samovar, Porter, 2003).

Ca situație aparte a comunicării interpersonale, cea interculturală aduce cu sine elementele a ceea ce, într-o accepție largă și din perspectivă antropologică , se denumește drept cultură. Există numeroase definiții ale conceptului de cultură, mai succinte sau mai detaliate și care, deseori, se completează reciproc. Amintim câteva dintre ele, formulate de antropologi ai culturii și cercetători ai comunicării interculturale.

Michael Howard (1989) definește cultura ca fiind „modul obișnuit în care grupurile umane învață să-și organizeze comportamentul și gândirea în relație cu mediul lor înconjurător.”

Un alt antropolog, William Haviland (1987) o identifică ca „o serie de reguli sau standarde împărtășite de membrii unei societăți și care acționează asupra acestora, dă naștere la comportamente ce sunt considerate potrivite sau acceptabile.”

Autoarea unei lucrări destinată învățării și practicii eficiente a comunicării interculturale, Daisy Kabagarama (1993) numește cultură „modul de viață al unui grup sau popor”, precizând că „ de obicei oamenii care împărtășesc o cultură sunt de aceeași rasă și/sau proveniență etnică și trăiesc într-o proximitate geografică”. E posibil, adaugă ea, „ca oameni de diferite rase și proveniențe etnice, depărtați din punct de vedere geografic să împărtășească aceeași cultură.”

Samovar și Porter (1991) precizează că „noțiunea de cultură, în sens antropologic, desemnează modurile de viață ale unui grup social, adică modurile sale de a simți, de a acționa sau gândi raporturile cu națiunea, cu omul, cu tehnica și creația artistică. De asemenea, ea cuprinde comportamentele efective, reprezentările sociale și modelele care le ghidează, respectiv sistemele de valori, ideologiile, normele sociale etc. Această noțiune se aplică la grupuri sociale de naturi și extensii foarte diferite : trib, etnie, clasă socială, națiune, civilizație. În societățile moderne, industriale, cadrul național s-a impus ca nivelul cel mai semnificativ într-o structură diferențiată a culturii.”

O altă definiție a conceptului de cultură, enunțată de aceeași autori : „Depozit al cunoașterii, experienței, credințelor, valorilor, atitudinilor, înțelesurilor, ierarhiilor sociale, religiei, noțiunilor de timp, roluri, relații spațiale, concepții despre univers și obiecte materiale, dobândite de un grup de oameni de-a lungul generațiilor, prin experiență individuală și de grup.” (Samovar, Porter, 2003)

Analizând conceptul de cultură în relație cu cel de comunicare interculturală, Edward Hall (1982) distinge trei niveluri ale unei culturi. Primul nivel, pe care îl numește „conștient și tehnic”, este cel în care limbajul verbal și simbolurile, cu o semnificație precisă, au un rol important în comunicare. Al doilea nivel este unul „ascuns”, rezervat unui număr restrâns de indivizi, din care cei străini de acea cultură sunt excluși. Al treilea nivel, inconștient și implicit, este cel al culturii „primare”, stratul cel mai profund și peren al acesteia: „nivelul culturii primare este compus din datele fundamentale care structurează modul nostru de gândire…” Ultimele două niveluri constituie „un ansamblu de reguli de comportament și gândire nonverbală, implicită, ce controlează tot ceea ce facem. Această gramatică culturală ascunsă determină maniera în care indivizii percep mediul lor, își definesc valorile, își stabilesc cadența și ritmurile de viață fundamentale”. Folosind termeni din informatică, Hall compară primul nivel al culturii, „cultura conștientă, explicită, manifestă, despe care vorbim și o descriem” cu soft-ul unui computer iar celelalte două niveluri , ce formează „cultura profundă sau nivelul de cultură fundamental”, cu hard-ul computerului. Insuccesul sau dificultatea interacțiunilor indivizilor din culturi diferite sunt determinate în mare măsură, după părerea sa, de faptul că „cea mai mare parte a relațiilor interculturale sunt trăite ca și când ar exista numai mici diferențe la nivelul soft-ului și nici una la nivelul hard-ului”. Hall concluzionează : „nu există nici un aspect al vieții umane care să nu fie atins și influențat de cultură”.

1.4. Comunicare și cultură. Caracteristici ale culturii

Conceptele de comunicare și cultură sunt inseparabile. Comunicarea, ca interacțiune socială, este procesul prin care indivizii din aceeași cultură sau din culturi diferite își transmit reciproc mesaje. Întregul proces este influențat de cultura căreia îi aparțin deopotrivă emițătorii și receptorii. Cum, când, unde, în ce fel , prin ce mijloace se comunică sunt chestiuni dictate de cultura fiecăruia.

Orice cultură are anumite caracteristici :

Cultura nu este înnăscută, ci învățată

Învățarea este cea mai importantă caracteristică a culturii. Cultura se dobândește prin procesul de „inculturare”, care presupune învățarea de către oameni, încă de la cele mai fragede vârste, mai întâi a lucrurilor elementare pentru supraviețuire (copiii învață de la părinți să mănânce, să bea, să meargă, să vorbească), apoi pe măsura dezvoltării ca ființe biologice și sociale, însușirea acelor norme, atitudini, comportamente etc. care sunt considerate dezirabile de către cultura proprie.

„Inculturarea” sau învățarea culturală are loc în mai multe feluri : prin interacțiunea cu ceilalți, prin observare, prin imitare, ca și prin alte mijloace, cum sunt contactul din priviri, utilizarea tăcerii și a spațiului, înțelegerea conceptului și a importanței „atractivității”, din părerile cu privire la îmbătrânire și bătrânețe, prin învățarea limbii materne, prin preferința pentru activitatea fizică sau pentru cea intelectuală, prin modul în care este preferabil să se rezolve conflictele etc. Toate aceste lucruri ca și multe altele sunt învățate în mod inconștient, prin interacțiunile cu alți oameni, în cadrul unor grupuri sociale și instituții, formale sau informale, precum familia, școala, biserica, grupul de prieteni, colegi etc.

Multe dintre aceste cunoștințe sau „învățături” sunt ilustrate de proverbe sau maxime, ce există în fondul oricărei culturi. Acestea sunt ușor de memorat, sunt repetate încât devin o parte a sistemului de credințe caracteristic unei anumite culturi.

Iată câteva exemple propuse de Samovar și Porter (2003), ce evidențiază anumite credințe și valori importante pentru diferite culturi și care ilustrează diferențele dintre acestea:

„Nu poți face vântul să bată dar poți fi în bătaia vântului” – proverb asiatic, care evidențiază credința că oamenii sunt conduși de soartă în mai mare măsură decât de propriile lor dorințe.

„Ordinea este jumătate din viață” – proverbul german accentuează valoarea organizării și a conformității.

„Gura tace pentru a auzi vocea inimii” – proverb belgian, care subliniază valoarea intuiției și a sentimentelor în relațiile umane.

„Binecuvântat este omul care găsește înțelepciunea” – proverb ebraic, care evidențiază importanța învățării și a educației.

„Cel care vorbește nu știe iar cel care știe nu vorbește” – proverb japonez , care evidențiază valoarea tăcerii.

„Tunetele puternice aduc puțină ploaie” – proverb chinez, care subliniază importanța de a fi modest, rezervat.

„Limba omului e sabia lui” – proverb arab, care sugerează că vorbele sunt arme, a căror putere poate fi folosită.

Ca și în alte culturi, găsim și în fondul ancestral al celei românești numeroase proverbe, care evidențiază anumite concepții, valori, norme, comportamente pe care cultura noastră le consideră importante Spre exemplu :

„Zgârcitul mai multe păgubește iar leneșul mai mult aleargă” – importanța generozității și a hărniciei.

„Gospodarul își face iarna car și vara sanie” – importanța de a fi prevăzător, chibzuit.

„Cine se scoală de dimineață departe ajunge” – importanța hărniciei și a consecvenței.

De asemenea, cultura se învață din povești și folclor, fie că e vorba despre vechi mituri, fie de cultura populară, tradițională. Cultura se învață și din artă, din obiectele și operele de artă plastică pe care le-a produs o anumită civilizație. Samovar și Porter (2003) citează, în acest sens, afirmația antropologului S. Nanda : „una dintre funcțiile cele mai importante ale artei este de a comunica, de a răspândi și a întări temele și valorile culturale importante.” Un exemplu oferit de autoare este că, în culturile asiatice motivele iconografice cel mai frecvent întâlnite în pictură sunt obiectele, animalele, peisajele, pe când arta europeană și cea americană pun accentul pe reprezentarea ființelor umane. Această diferență reflectă faptul că pentru asiatici natura este mai puternică și mai importantă decât individul, iar pentru cultura europeană omul e în centrul universului. Am adăuga că, această concepție își are rădăcinile în fondul cel mai vechi, primar, al culturii europene, anume civilizația greacă, în caracterul ei umanist, pentru care „omul e măsura tuturor lucrurilor”, așa cum o evidențiază întreaga cultură greacă antică, de la modul de organizare socială și politică, la filosofie și arte frumoase.

2.Cultura e transmisă din generație în generație

Pentru ca o cultură să existe, să reziste și să se perpetueze e necesar ca ea să transmită „mesajele” și elementele ei esențiale. De aceea, cultura este un continuu proces de comunicare, de transmitere a ceea ce se numește moștenire culturală. Totodată noile obiceiuri, valori, principii, comportamente etc. trebuie de asemenea să fie comunicate fiecărui individ din acea cultură, ceea ce se realizează prin interacțiunile sociale.

Cultura se bazează pe simboluri

Abilitatea unei culturi de a crea simboluri ajută la învățarea culturală, de la individ la individ, de la grup la grup. După cum se știe, orice poate deveni un simbol – o imagine, un gest, un cuvânt, o piesă de îmbrăcăminte etc.- din momentul în care, prin acord tacit, practică social și culturală i se acordă o anumită semnificație. Comunicarea simbolică, ca o parte componentă a comunicării sociale și culturale, îi ajută pe oameni să își organizeze experiențele în forma unor categorii abstracte și să le exprime prin verbalizare și comunicare nonverbală dar și prin alte mijloace/ suporturi, cum sunt cărțile, filmele, alte mass-media. Comunicând simboluri, o cultură se păstrează și totodată se transmite de la o generație la alta.

Cultura e supusă schimbării

Culturile sunt sisteme dinamice, supuse schimbării, prin confruntarea permanentă cu informații din surse exterioare, contacte interculturale, ce determină schimbări în orice cultură. Culturile sunt foarte ușor adaptabile iar istoria arată cum unele dintre ele au fost forțate să se altereze, din cauza unor războaie de ocupație, dezastre naturale, alte calamități. Deși orice cultură e supusă schimbării, structura ei primară, despre care vorbea E. T.Hall, rezistă la modificările majore. Spre exemplu, schimbările în moda vestimentară, în obișnuințele de hrană, călătorie, locuire aparțin unui sistem de valori ce se schimbă de la o epocă la alta, într-o cultură. În schimb, valori ca cele asociate eticii, moralei, muncii, timpului liber, libertății, cele privitoare la importanța trecutului, practicile religioase, atitudinile față de cele două sexe sunt atât de adânc înrădăcinate încât persistă de la o generație la alta sau de-a lungul mai multor generații.

Cultura e etnocentrică

Etnocentrismul este o grilă perceptuală prin care culturile interpretează și judecă toate celelalte culturi. Este sentimentul că „noi suntem normali, avem dreptate” iar ceilalți „sunt anormali, nu au dreptate”, lucru ce privește oricare aspect al culturii. Etnocentrismul nu e, de obicei, intenționat, ca și cultura în general, ci este în mare măsură învățat la nivelul inconștientului.

Test de autoevaluare nr. 1

Care este obiectul de studiu al disciplinei comunicare interculturală ?

Unde și cum s-a dezvoltat disciplina comunicare interculturală ?

Din ce perspectivă și cum definesc L. Samovar și L. Porter conceptul de cultură?

Care este definiția culturii în viziunea lui Edward T. Hall ?

Care sunt principalele caracteristici ale culturii ?

2.ELEMENTE ALE COMUNICĂRII INTERCULTURALE

Atunci când oameni din culturi diferite vin în contact, în diverse împrejurări și din felurite motive, ei aduc cu sine, inconștient, în aceste comunicări, elementele, trăsăturile, modalitățile de prezentare și comunicare specifice culturii lor. Diferențele dintre aceste elemente specifice și necunoașterea sau neacceptarea lor sunt, cel mai adesea, cauzele unor dificultăți , nereușite , chiar conflicte ce duc la comunicări ineficiente.

Principalele elemente culturale care pot afecta situațiile de comunicare interculturală sunt : elementele perceptuale, cele socio – culturale precum și procesele verbale și nonverbale.

2.1. Elementele perceptuale

Percepția este procesul prin care un individ selectează, evaluează și organizează stimulii din lumea exterioară. Fiecare dintre noi experimentăm orice din lume nu așa cum este ea, ci ceea ce receptorii noștri senzoriali înregistrează. Există o relație strânsă între percepție și cultură. Lumea, ceea ce numim realitate se vede, se aude, se simte, se gustă deoarece cultura noastră ne oferă criteriile acestor percepții. Prin urmare, oamenii se comportă într-un anumit fel pentru că astfel percep ei lumea iar aceste elemente perceptive au fost învățate ca o parte a experienței lor culturale, care este diferită. Un exemplu, în acet sens, este oferit de Samovar și Porter (2003) : pentru modelul de percepție și comportamentul perceptiv al nord-americanilor un criteriu important îl constituie mărimea și costul unui obiect iar pentru japonezi culoarea.

Percepția socială este procesul prin care oamenii construiesc realitatea socială, prin atribuirea de înțelesuri/semnificații obiectelor sociale și evenimentelor întâlnite în mediul lor. Acesta este un aspect foarte important al comunicării, în general, și al celei interculturale, deoarece individul se formează și se dezvoltă din punct de vedere cultural prin asimilarea unor serii de percepții, care îl ajută nu numai să determine care stimuli exterioari îi îmbogățesc cunoașterea, ci și ceea ce influențează aspectele sociale ale percepțiilor, respectiv construcția socială a realității, prin atribuirea de înțelesuri acestor stimuli.

Elementele socio-culturale – sunt cele care influențează direct

percepțiile și comunicarea.

Dintre acestea, valorile reprezintă credințe sau convingeri constante cu privire la faptul că un anumit mod de conduită este preferabil altuia, din punct de vedere personal sau social.

Dincolo de valorile individuale, există valori culturale care, de obicei, derivă din teme sau subiecte filosofice mai ample și care sunt o parte a mediului cultural. Valorile au un caracter evaluativ și normativ, ele informează un membru al unei culturi despre ceea ce se consideră a fi rău sau bun, drept sau nedrept, adevărat sau fals, pozitiv sau negativ, plăcut sau neplăcut etc. Valorile culturale ghidează percepțiile și comportamentele indivizilor. Acestea nu sunt universale, ci sunt însușite prin procesele de învățare culturală.

Există mii de valori în fiecare cultură. Samovar și Porter (2003) consideră că cele mai importante valori culturale care influențează comunicarea interculturală sunt cele care privesc : individualismul, familia, religia, materialismul, natura umană, știința și tehnica, progresul și schimbarea, competiția, munca și distracția, egalitatea, rolurile de gen, natura și mediul, timpul, vorbirea, tăcerea, supunerea, autonomia interpersonală. Principalele instituții prin care se transmit aceste valori sunt biserica, familia, statul.

Valorile culturale sunt definite de Daisy Kabagarama (1993) ca „seturi de reguli organizate pentru a putea face opțiuni, a reduce nesiguranța și conflictele dintr-o societate dată”. Având un conținut normativ, valorile sunt, în mod firesc, direct legate de comportamente, de normele comportamentale pe care membrii unei culturi trebuie să le urmeze. Autoarea evidențiază importanța relației dintre valori, norme și comportamente : valorile „desemnează ceea ce e de dorit”, fiind o componentă importantă a oricărei culturi. Adeseori valorile unui grup cultural pot veni în conflict cu valorile altui grup. Spre exemplu, individualismul, competiția și câștigul sunt valori centrale ale culturii americane, în timp ce în culturi asiatice, precum cele chineză, coreeană, japoneză, solidaritatea de grup, așa-numitul „colectivism” opus „individualismului” constituie o valoare esențială, centrată pe relațiile interpersonale sau cele intragrup.

Normele sunt „regulile care ghidează comportamentul” și sunt de două tipuri : proscriptive, care dictează ce nu trebuie făcut și prescriptive, ce indică ceea ce trebuie făcut (Kabagarama, 1993). William Haviland arată că normele, înțelese ca „standarde care definesc ceea ce e normal sunt determinate de cultura însăși” (1987). Autorul oferă exemplul culturii populației Aymara din Anzii bolivieni, care interzice sinuciderea, dar o acceptă atunci când individul e posedat de „spirite rele” care nu pot fi exorcizate, în care caz sinuciderea e o alternativă rezonabilă și dezirabilă. Conținutul normativ al valorilor este subliniat și de L.A. Sarbaugh (1979), care definește normele culturale ca „standarde pentru convingeri și comportamente care se dezvoltă în orice grup pe care îl considerăm o cultură sau o subcultură”. Din categoria normelor comportamentale fac parte tabuurile, care sunt norme proscriptive, de interzicere a unor comportamente și afectează, în general, existența și stabilitatea unei culturi. Cercetătorul afirmă că unul dintre riscurile grave în comunicare interculturală îl constituie nerespectarea mai ales a tabuurilor.

Atitudinile sunt definite ca „predispoziții individuale de a evalua un simbol, un obiect, aspect al lumii, eveniment, într-o manieră favorabilă sau nefavorabilă” , cu observația că, în general, oamenii au tendința de a respinge lucrurile care nu le plac și de a le accepta pe care care le plac. Există, de regulă, o atitudine favorabilă față de ceea ce e considerat, în cultura proprie, plăcut, util, satisfăcător și o atitudine nefavorabilă față de ceea ce e considerat neplăcut, inutil, nesatisfăcător. Atitudinile se exprimă atât verbal, ca opinii, cât și nonverbal, prin mimică, gestică, mișcări și posturi ale corpului ș.a. Ele includ atât o latură afectivă (care are legătură cu sentimentele), cât și una cognitivă (când devin credințe sau convingeri). Atunci când sunt organizate într-o structură ierarhică formează sisteme de valori.

Kabagarama (1993) consideră că atitudinile „sunt legate de scopurile pe care ne propunem să le atingem și de percepțiile pe care le avem despre lume”. Astfel, dacă o cultură accentuează prietenia și cooperarea, un străin va fi tratat cu ospitalitate și bunăvoință iar dacă o cultură se bazează pe competiție și individualism, un străin ar putea fi privit cu suspiciune, chiar ostilitate și agresivitate.

Referitor la atitudinile despre persoanele din alte culturi, care sunt vehiculate în situațiile de comunicare interculturală, L.A. Sarbaugh (1979) arată că acestea „servesc la filtrarea stimulilor la care răspundem în tranzacțiile noastre cu alții și dictează modul în care percepem și reacționăm la alții.” El citează studiul autorilor Althen și Jaime, în care s-au comparat atitudinile și convingerile nord-americanilor cu cele ale filipinezilor, ajungând la următoarele constatări :

În cultura nord-americană este încurajată autonomia, pe când în cea filipineză dependența.

Filipinezii au convingerea că există o cantitate de bunuri materiale constantă în societate, ce pot fi împărțite și reîmpărțite iar dacă cineva acumulează mai multă avere, o face în detrimentul celorlalți, ceea ce este „imoral”. Convingerea americanilor că „există destul pentru fiecare”, face ca inițiativa individuală, competiția să fie valoari esențiale ale culturii lor, de care depinde reușita economică și socială a indivizilor.

În SUA, confruntările dintre persoane au tendința de a fi directe, „față în față” iar în Filipine ele se fac prin intermediari.

Pentru americani este important viitorul și planificarea lui iar pentru filipinezi este important trecutul, ceea ce face ca respectul pentru strămoși să fie o valoare esențială a culturii acestora , precum și prezentul, ceea ce îi determină să-și trăiască viața de la o zi la alta, fără a face planuri importante pentru viitor.

Concepția despre lume (worldview) , cu diferențe notabile de la o cultură la alta, este un alt element critic al tranzacțiilor interculturale. Aceasta reprezintă orientarea culturală către lucruri precum Dumnezeu, natură, viață, moarte, univers și alte teme filosofice legate de „ființare”. Aceasta ne ajută să ne plasăm în univers, are rădăcini atemporale și reprezintă fundamentul oricărei culturi, pe care o influențează la un nivel profund, cu efecte subtile și dificil de relevat. Concepția despre lume influențează chestiuni foarte diferite, de la felul cum îi vedem pe ceilalți, la cum ne petrecem timpul ș.a. Credințele religioase reprezintă doar unul dintre factorii diferențiatori ai concepției despre lume.

Sarbaugh (1979) definește concepția despre lume ca o sumă a convingerilor și credințelor cu privire la natura vieții și relațiile omului cu natura și cosmosul, cu privire la relația dintre viață și moarte, posibilitatea sau imposibilitatea de a controla natura etc. Concepția despre lume este o convingere care se formează și se dezvoltă mai lent și are o stabilitate în timp mai mare decât cea a altor tipuri de convingeri sau credințe. Are legătură cu caracterul normativ al valorilor, respectiv ceea ce este considerat a fi important sau neimportant, adecvat sau neadecvat .

Ishii, Klopf, Cooke (2003) consideră concepția despre lume ca una dintre calitățile fundamentale ale culturii, care este cercetată din perspective diferite : antropologică, ca mod caracteristic în care oamenii se raportează la univers; sociologică, ca o „definiție”a realității; psihologică, drept un cadru de referință cuprinzător, în accepția conceptului german de „Weltanschauung”; din perspectiva științelor comunicării, concepția despre lume este una dintre „lentilele” prin care oamenii văd realitatea și restul lumii.

Elemente ale concepției despre lume

R. Redfield (apud Ishii, Klopf, Cooke, 2003) sintetizează astfel elementele constitutive ale concepției despre lume :

1. Sinele sau „actorul” principal într-un stadiu al umanității

2. Ceilalți în relație cu perspectiva asupra Sinelui

3. Alți oameni, ca masă neidentificabilă

4. Diferențele dintre bărbați și femei

5. Distincțiile dintre „noi”, propriul nostru popor și „ei”, ceilalți oameni

6. Distincțiile dintre ceea ce este uman și ceea ce nu este

7. Ființe invizible, forțe și principii

8. Animale

9. Concepții despre natura umană

10. Orientarea în spațiu

11. Orientarea în timp

12. Ideile despre naștere și moarte

U. L. Pennington (apud Ishii, Klopf, Cooke, 2003) evidențiază 10 elemente ale concepției despre lume, ca o componentă esențială a culturii :

1. Credințele și atitudinile dominante ale unei culturi despre locul omului în natură

și societate

2. Modelul general al relațiilor dintre om și natură

3. Relațiile dintre oameni și Dumnezeu sau ființa supremă

4. Puterea supremă a lui Dumnezeu/ a ființei supreme asupra vieții și

evenimentelor

5. Natura competitivă sau cooperantă a omenirii

6. Expresia credințelor umanității

7. Miturile despre originile omenirii

8. Credințele oamenilor în supranatural

9. Modelele de viață ca practici de grup

10. Felul în care grupurile utilizează ritualurile sau alte ceremonii

Psihologii A. Gilgen și J. Cho (apud Ishii, Klopf, Cooke, 2003) consideră că există o dihotomie între concepția despre lume a culturilor estice și vestice, ce se evidențiază prin următoarele diferențe :

în culturile estice : oamenii sunt una cu natura și o percep ca un tot fizic și spiritual; mintea și trupul sunt un întreg ; oamenii trebuie să accepte natura în loc să încerce să o controleze ; știința și tehnologia creează doar iluzia progresului

în culturile vestice : oamenii sunt separați de natură și „puși în umbră” de un Dumnezeu personal ; omul e constituit din minte, corp și suflet ; oamenii trebuie să controloze și să manipuleze natura pentru a supraviețui ; știința și tehnologia îmbunătățesc viața

Elemente ale concepției despre lume în culturile estice și vestice sunt prezentate comparativ și de C. H. Dodd (apud Ishii, Klopf, Cooke, 2003) :

Rușine și Vină : pentru estici a aduce rușine grupului, a fi vinovat înseamnă a fi exclus din grup; pentru vestici individul este mai important decât grupul

Sarcini și Oameni : pentru estici, relațiile dintre oameni sunt importante; vesticii pun accentul pe sarcinile individuale

Secular (Laic) și Spiritual : culturile spirituale estice se bazează pe intuiție și introspecție; culturile laice vestice sunt analitice și logice

Moarte și Viață : esticii cred că morții pot influența pe cei vii, aducând noroc sau necazuri; vesticii sunt puțin înclinați spre o asemenea credință

Omenire și Natură : esticii consideră că fac parte din natură și trăiesc în armonie cu aceasta ; vesticii cred că trebuie să controleze natura

A face și A fi : esticii preferă relațiile interumane armonioase, de aceea „a fi” este mai important decât „a face”; pentru vestici este mai important „a face”

Linear și Ciclic : pentru estici ciclul existenței înseamnă naștere – viață – moarte – renaștere ; pentru vestici nu există renaștere după moarte

Bun și Rău : în toate culturile oamenii sunt considerați buni, răi sau un amestec din cele două

Fatalism și Control : esticii sunt dominați de fatalism, cred că tot ceea ce se întâmplă e dincolo de puterea de control a unei persoane; vesticii au convingerea că sunt stăpânii propriului destin

Concepția despre lume se formează începând cu prima copilărie și se dezvoltă odată cu maturizarea biologică, prin experiențele în contact cu mediul fizic și activitățile din mediul social, prin procesele de dezvoltare cognitivă, învățare socială, socializare. Concepțiile despre lume diferă în funcție de vârsta indivizilor, în concordanță cu dezvoltarea mentală proprie unei anumite vârste.

Organizarea socială , un al element și factor de influență al comunicării interculturale este definită ca „maniera în care o cultură se organizează și e legată direct de instituțiile acelei culturi, care pot fi formale sau informale” (Samovar, Porter, 2003) . Cele mai importante instituții ale organizării sociale sunt:

Familia – cea mai veche formă de organizare socială pe care a cunoscut-o umanitatea, cu un rol esențial din punct de vedere social și cultural. Mai întâi în familie, copilul își însușește cele mai importante norme, valori, comportamente, atitudini specifice culturii din care face parte, influențele culturale ale familiei mergând de la învățarea limbajului la alegerea jucăriilor, a altor artefacte pe care oamenii le creează și le utilizează. Învățarea culturală începe în familie și se continuă în alte „instituții” și se referă la : responsabilitate, supunere, dominare, abilități sociale, agresivitate, loialitate, rolurile de gen ș.a. Samovar și Porter (2003) dau, în acest sens, exemplul copiilor indieni, crescuți în familiile tradiționale foarte numeroase, în care locuiesc laolaltă multe generații, ei învățând astfel să îi prețuiască pe cei mai în vârstă . Familia este cea care oferă, mai întâi, recompense și pedepse, care influențează valorile copilului, condiționate cultural. Daisy Kabagarama (1993) exemplifică diferențele în privința pedepselor aplicate de familie copiilor : pedeapsa pentru copiii americani este, de regulă, aceea de a fi obligați să stea în casă iar pentru cei din cultura africană, de a fi trimiși afară din casă.

Școala/Sistemul de educație instituționalizată – este, de asemenea, responsabilă, în mare măsură, de menținerea unei culturi, de învățarea, însușirea și perpetuarea sistemului de norme, valori, comportamente, convingeri etc. specifice, fiind legătura cea mai importantă a unei comunități atât cu trecutul, cât și cu viitorul ei.

Comunitatea – nu se referă la instituțiile formale ale acesteia, ci mai ales la istoria ei, deoarece istoria oricărei comunități stă la originea valorilor ei, a idealurilor, comportamentelor. Spre exemplu, în cultura mexicană este valorizată „vorbirea”, în parte ca urmare a modalității de socializare caracteristice acesteia, prin intermediul activităților comerciale, încă din vechea istorie, aztecă, a Mexicului. Cu privire la istoria evreiască actuală, istoricul C. Van Doren (apud Samovar, Porter, 2003) afirmă: „Istoria iudaismului și a evreilor este o poveste lungă și complicată, plină de sânge și lacrimi”. Din cauza acestei lungi istorii de discriminări și persecuții, evreii se bazează pe istoria lor atunci când fac alegeri fundamentale privind educația, libertatea, războiul, drepturile civile. Conform lui E. D. Reischauer, (apud Samovar, Porter, 2003) cultura japoneză reflectă legături strânse între istorie, cultură și comportamente. Deoarece Japonia e compusă dintr-o mulțime de insule, istoria ei e marcată de izolare: „Această izolare și separare au determinat la japonezi un puternic simț al autoidentității, precum și o dureroasă conștiință de sine în prezența altora. Izolarea i-a făcut pe japonezi să fie în mod acut atenți la tot ceea ce vine din afară”.

Test de autoevaluare nr. 2

Care sunt principalele elemente ale comunicării interculturale ?

Definiți percepțiile.

Care este legătura dintre cultură și percepții ?

De ce este importantă concepția despre lume în studiul comunicării interculturale?

Care sunt principalele instituții ale organizării sociale și care este rolul acestora în procesul de învățare culturală ?

3. LIMBAJELE COMUNICĂRII INTERCULTURALE

3.1. Limbajul verbal – caracteristici și funcții

Ca în orice tip de comunicare umană, în comunicarea interculturală se utilizează două tipuri de limbaje : cel verbal și cel nonverbal, care în situațiile concrete de interacțiune sunt folosite simultan sau alternativ, existând întotdeauna o interdependență între cele două. O serie de studii realizate de lingviști, antropologi, cercetători ai comunicării evidențiază diferențe culturale atât în ceea ce privește modul de utilizare a unuia sau a celuilalt tip de limbaj, semnificațiile care se acordă respectivelor mesaje, precum și în ceea ce privește predominanța comunicarii verbale sau nonverbale, într-o cultură sau alta.

Având în vedere faptul că orice comunicare cu efect presupune un feed-back (reacție de răspuns din partea receptorului) precum și un feed-forward ( construirea și comunicarea mesajului de către emițător în așa fel încât să se obțină reacția dorită de acesta), Thomas Scheidel (1972) distinge scopurile comunicării verbale : schimbul de informații și idei, contactul intelectual și emoțional între interlocutori , influența. La întrebarea cum și de ce oamenii folosesc limbajul verbal, autorul răspunde prin enumerarea unor efecte și caracteristici ale acestui tip de limbaj:

prin limbaj putem să ne îmbunătățim adaptabilitatea la mediu

stabilim o ordine, o selecție în percepțiile și cunoștințele noastre

creăm, definim, redefinim, distingem categorii și concepte, denumim/denotăm diferitele aspecte ale realității, situații, sentimente etc.

etichetăm categorii și le tramsmitem celor cu care interacționăm

creăm semnificații, cu ajutorul cărora putem manipula, simbolic, seturi de categorii și concepte, deopotrivă concrete și abstracte

limbajul verbal este „economic”, deoarece ne permite să folosim cuvintele în locul entităților

limbajul ne ajută să dezvoltăm și să comunicăm înțelesurile conotative ale cuvintelor și conceptelor

cu ajutorul limbajului verbal putem gândi și comunica cu alții despre evenimente trecute, prezente și viitoare

limbajul verbal este flexibil

utilizăm limbajul verbal pentru a descoperi și relaționa punctele comune ale conceptelor și înțelesurilor care pot îmbunătăți eficiența comunicării referitoare la noi, la alții, la context etc.

După D. Kabagarama (1993), principalele caracteristici ale limbajului verbal sunt: eficiența (un număr limitat de sunete se referă la o mulțime de obiecte, concepte, experiențe) și productivitatea (aceleași cuvinte sau sintagme pot fi folosite pentru a produce semnificații diferite).

3.2. Limbaj verbal – comunicare – cultură

Referindu-se la problematica limbajului verbal în comunicarea interculturală, Samovar și Porter (2003) evidențiază relația de reciprocitate și interdependență dintre limbaj și cultură : „Nu se poate separa folosirea de către cineva a limbajului de cultura respectivului, pentru că limbajul nu este numai o formă de conservare a culturii, ci și un mijloc de a împărtăși cultura. În sens fundamental, limbajul este un sistem simbolic organizat, general cunoscut, învățat, folosit pentru a reprezenta experiența din cadrul unei comunicăți geografice sau culturale. Cultura ne învață deopotrivă simbolurile și ceea ce ele reprezintă: obiectele, evenimentele, experiențele și sentimentele primesc diferite denumiri, deoarece o anumită comunitate de oameni sau cultură a decis în mod arbitrar să le numească într-un anumit fel.”

Că orice limbă este sun sistem arbitrar de semne și simboluri, respectiv că aceleași obiecte, concepte, realități, deci aceleași semnificații sunt exprimate prin cuvinte diferite în diferitele limbi este un fapt cunoscut și general acceptat. În termenii semioticii, este vorba despre semnificanți diferiți ai acelorași semnificați. Culturile au nu numai diferite simboluri pentru a defini concepte, evenimente etc., ci și diferite înțelesuri ale aceluiași simbol/concept, cum sunt cele de libertate, putere, acțiune, securitate socială ș.a. Referitor la rolul comunicării verbale, Edward Sapir afirmă că oamenii nu trăiesc numai în lumea obiectivă, ci și prin limba culturii lor, prin care conceptualizează lumea înconjurătoare. Pentru a evidenția caracterul cultural al structurii gramaticale a unei limbi, Harry Hotjer arată că gramatica limbii indienilor Navajo din America de Nord accentuează mișcarea și direcția, deoarece ei percep universul într-o continuă mișcare. Astfel, ei spun: „Cineva își pune hainele pe el”, pe când în engleză se spune: „Cineva se îmbracă” (apud Kabagarama,1993). Faptul că oamenii utilizează limbajul în mod diferit de la o cultură la alta este evidențiat și de M. W. Lustig : „ în tradiția arabă modelele limbajului verbal accentuează creativitatea artistică prin folosirea unor figuri retorice, ca repetiția, metafora iar zâmbetul, care însoțește vorbirea, este evaluat pozitiv”. Spre deosebire de cea arabă, cultura japoneză încurajează o comunicare verbală minimă, fapt ilustrat și de proverbul De gura ta vei pieri” (apud Samovar, Porter, 2003). De asemenea, oameni care trăiesc în aceeași arie geografică și culturală pot folosi limbajul în moduri care diferă de cultura dominantă, cum este cazul afro-americanilor din SUA.

La relația limbaj – comunicare – cultură se referă și studiul cercetătoarei americane Mary Fong (2003): „Limbajul vorbit este un vehicul pentru oameni de a comunica în interacțiunile sociale, exprimându-și experiența și totodată creând experiență…. Cuvintele reflectă atitudinile, convingerile, punctele de vedere ale vorbitorului… Limbajul exprimă, simbolizează și îmbracă realitatea culturală… Comunicarea nu poate exista fără limbaj iar limbajul are nevoie de procesul de comunicare pentru a angaja oamenii în interacțiuni sociale…Atât limbajul cât și comunicarea reflectă cultura”.

Autoarea trece în revistă câteva perspective critice despre relația limbaj – comunicare. Punctul de vedere al lingviștilor Edward Sapir și Benjamin Lee Whorf este unul determinist. Sapir afirma că lumea reală este în mare parte construită pe habitudinile de limbaj inconștiente ale grupului. Ambii cercetători, care au studiat limbajele triburilor băștinașe din America de Nord, consideră că limba și categoriile ei – gramatica, sintaxa, vocabularul – sunt unicele categorii prin care putem experimenta lumea. Prin urmare, limbajul influențează și modelează felul în care oamenii percep lumea și cultura lor.

Diversitatea în ce privește categoriile limbajului duce la diferențe culturale în gândire și percepțiile despre lume, fapt denumit de Whorf „relativitate lingvistică”. Aceasta evidențiază relația de influență reciprocă dintre limbaj și cultură: „Nu toți observatorii sunt conduși de aceeași evidență fizică spre aceeași imagine a universului, doar în cazul în care fundamentele lor lingvistice sunt similare sau pot, într-un anumit fel, să fie echilibrate…Disecăm natura după linii trasate de limbajul nostru nativ. Distingem categorii și tipuri din lumea fenomenelor nu pentru că le observăm la fața locului, ci prin intermediul sistemelor lingvistice din mintea noastră. Organizăm natura în concepte, le acordăm semnificații, în mare măsură deoarece suntem părtași la un anumit tip de convenție de a o organiza într-un anumit fel – o convingere care unește comunitatea noastră lingvistică și e codificată în modelele limbii noastre” (apud Johnson, 2003).

Un alt cercetător, R.Brown este în parțial dezacord cu ipoteza Sapir-Whorf, considerând că nu limbajul determină concepția despre lume a indivizilor ce aparțin unei culturi. În opinia sa, oamenii categorisesc lumea lor prin „etichetare”, folosesc limbajul pentru a „eticheta” un obiect, o idee, un proces ș.a.m.d. în funcție de importanța și utilitatea pe care acestea le au pentru ei. Poziția lui Brown susține, totuși, ideea relativității lingvistice, deoarece categoriile perceptuale care sunt uzuale sunt adesea etichetate iar cele neutilizate pot fi neetichetate, este de părere Fong (2003).

Studii mai recente, din anii 1990, ale cercetătorilor C. Kramsch și J.B.Caroll infirmă și ele, parțial, ideea relativității lingvistice, susținând că aceasta privește doar un aspect al diferențelor în limbaj și cultură, respectiv înțelesul și valoarea conceptelor diferă la indivizii din diferite culturi. Deoarece limbajele și sistemele de comunicare sunt concepute diferit, acest lucru influențează percepțiile și interpretările despre evenimente (apud Johnson, 2003).

Problematica limbajului și a relației sale cu cultura i-a preocupat și pe unii antropologi. George Herbert Mead, unul dintre fondatorii perspectivei „interacționismului simbolic” în teoria socială considera, în opoziție cu teoriile behavioriste, că oamenii utilizează limbajul pentru a crea situații și a indica acele lucruri care ajung să fie importante, semnificative în raport cu realitatea. În concepția lui Mead, limbajul are un rol formativ, deoarece e o acțiune simbolică, ce creează substanța culturii (apud Johnson, 2003). O poziție asemănătoare o are și antropologul Clifford Geertz, care a a evidențiat rolul simbolurilor în cultură. Simbolurile sunt împărtășite de către o comunitate culturală prin limbaj. Ele exprimă valori, norme, moravuri, concepții, comportamente etc. în relație cu lumea iar împărtășirea lor de către membrii unei comunități, prin interacțiuni simbolice, le conferă o identitate culturală. De aceea, pentru a înțelege o cultură, trebuie să putem să înțelegem „modurile de exprimare” sau „sistemul simbolic” utilizat de participanții la comunicare (apud Johnson, 2003).

3.3. Limbajul verbal ca discurs cultural

În studiul său despre dimensiunile culturale ale discursului, Fern Johnson (2003) , evidențiază, de asemenea, rolul limbajului în interacțiunile umane: „Culturile , ca sisteme complexe, sunt compuse din numeroase și diferite sisteme simbolice care generează înțelesuri. Limbajul leagă între ele aceste sisteme într-un mod special și servește ca principal sistem de înțelegere pentru contactele dintre oameni.” . Studiind diversitatea de limbaje din cultura SUA, Johnson propune 6 axiome ale limbajului, înțeles ca resursă culturală :

„Orice comunicare verbală sau nonverbală se dezvoltă în cadrul unei culturi”. Comunicarea culturală are loc atunci când participanții împărtășesc cultura, cea interculturală atunci când participanții la comunicare nu împărtășesc în întregime unul sau altul dintre modelele sau discursurile culturale. Comunicarea este, prin urmare, un element inerent al culturii.

„Indivizii posedă o cunoaștere tacită a sistemelor culturale prin care comunică”. Oamenii utilizează și urmează reguli, învață cultura lor, însușindu-și seturi de reguli care le ghidează comportamentul, prin urmare, limbajul înseamnă cunoaștere.

„În societățile multiculturale, ideologia grupurilor culturale dominante produce modele/reguli culturale abstracte, artefacte și practici culturale ale limbajului care trec sub tăcere sau marginalizează alte grupuri culturale”. Axioma evidențiază relația dinte ideologia dominantă și marginalizarea culturală

„Grupurile care au fost dominate, subjugate, marginalizate, care sunt obiectul prejudecăților, discriminărilor și care se află în poziții de inferioritate de orice fel, posedă o conștiință și o cunoaștere mai explicită despre componentele culturii proprii, precum și a sistemelor culturale ale altora”. Axioma evidențiază „cunoașterea” culturală a celor marginalizați

„Cultura și discriminările ei sunt transmise de la o generație la alta (sunt fondate istoric) precum și în mod constant reînnoite și schimbate (inovate)”. Ceea ce face ca o cultură să reziste sunt fundamentele ei istorice. Cu toate acestea, culturile sunt mai degrabă dinamice decât statice, deoarece oamenii se adaptează permanent împrejurărilor, noilor idei, inovațiilor. Îndeosebi generațiile tinere sunt cele care aduc schimbări în cultură, în privința valorilor, comunicării, formelor de exprimare etc. Această axiomă evidențiază relația dintre istoricitate și inovație în cultură.

„În societățile multiculturale, culturile se influențează unele pe altele, inclusiv în ce privește sistemele discursive”. Apropierea dintre oameni din diferite culturi sau subculturi determină influențe mutuale între acestea. Interinfluențele culturale includ și procesul „contactului prin limbaj” (language contact).

3.4. Limbajul verbal și discriminarea

La chestiunea marginalizării și discriminării grupurilor culturale minoritare de către cele majoritare, pe baza diferențelor de limbaj, se referă studiul lui Aaron Castelan Cargile (2003). O arie de cercetare numită „atitudini de limbaj” (language attitudes) a fost dezvoltată de lingviști, psihologi, cercetători ai comunicării , pentru a a afla dacă și când limbajul influențează impresiile și reacțiile față de ceilalți, într-o cultură multietnică și multirasială ca cea din SUA.

Unele dintre acestea au evidențiat că ascultătorii judecă caracteristicile personale și sociale ale vorbitorilor, bazându-se pe felul în care „sună” limbajul lor. Astfel, subiecți americani albi, de origine anglo-saxonă tind să îi considere mai puțin inteligenți, mai săraci, mai puțin educați, cu un status inferior pe cei care nu au un „accent standard” (anglo-saxon) și la care detectează în vorbire accente spaniole, germane sau afro-americane. Cargile citează, în acest sens, concluziile unor cercetări și experimente referitoare la atitudinile cu privire la diferențele în vorbire. Într-un studiu publicat în 1979, G.D. Bishop a constatat că femeile albe americane evaluează pe colegele lor afro-americane ca fiind mai puțin responsabile și mai puțin dezirabile ca coechipieri, atunci când cele din urmă vorbesc o engleză americană „neagră”, în opoziție cu cea „albă”. Un rezultat asemănător l-au obținut H. Giles și colaboratorii săi, într-un experiment din 1995, când respondenții de origine anglo-saxonă au considerat pe cei cu accent hispanic ca fiind mai puțin educați și cu status inferior față de cei care vorbeau cu accent anglo-saxon (apud Cargile, 2003).

Faptul că prejudecățile și atitudinile referitoare la limbaj stau la baza unor discriminări a fost ilustrat și de un studiu din 1985 publicat de F. Henry și E. Ginzberg . Aceștia și-au propus să investigheze modurile în care angajatorii unor companii reacționează atunci când au de a face cu vorbitori de engleză americană cu accente diferite, care au solicitat telefonic informații despre posturi publicate în ziar. Au constatat că subiecții care au vorbit cu un accent nonstandard au fost informați adesea că posturile erau deja ocupate iar mai mulți dintre cei care vorbeau cu accent standard au fost invitați să se prezinte la interviu, după ce celorlalți li se comunicase că posturile sunt ocupate. (apud Cargile, 2003).

La întrebarea de ce există asemenea atitudini , Cargile avansează următoarele explicații : atitudinile există pentru că oamenii trebuie să se adapteze unei lumi pline de nesiguranță și să reacționeze la ceilalți în lipsa unor informații despre ei; comportamentele necesită evaluare dar rareori avem timpul, ocazia sau abilitatea să ne bazăm evaluările pe informații complete despre ceilalți. Astfel încât, ne comportăm pe baza prejudecăților, care pot fi incorecte, dar constituie singura bază pentru comportamentele spontane. Privite ca o bază a comportamentelor, atitudinile sunt absolut naturale și necesare pentru supraviețuirea noastră dar sunt problematice deoarece se sprijină pe discriminări. S-a constatat că atitudinile discriminatoare privitoare la limbaj apar atunci când membrii unui grup dominant vin în contact cu cele minoritare din punct de vedere al originii etnice sau culturale. Deoarece cultura americană a favorizat, din punct de vedere al limbajului, modalitatea anglo-americană, celelalte forme de vorbire sunt discriminate. Cu toții avem atitudini discriminatoare cu privire la vorbire, adaugă Cargile, dar cel mai important lucru este să conștientizăm aceasta, să încercăm să depășim prejudecățile printr-un plus de informație despre interlocutori, pentru ca să ne modificăm, în final, atitudinile discriminatoare.

Test de autoevaluare nr. 3

Care sunt principalele caracteristici ale limbajului verbal ?

Care este relația dintre limbaj și cultură ?

Cine a enunțat și ce se înțelege prin conceptul de ”relativitate lingvistică” ?

Ce sunt atitudinile de limbaj și ce consecințe pot avea acestea?

4. LIMBAJUL NONVERBAL ȘI COMUNICAREA INTERCULTURALĂ

4.1. Caracteristici ale comunicării nonverbale

Componentă esențială a comunicării și totodată factor de diferențiere a culturilor, limbajul nonverbal este un domeniu de studiu multidisciplinar, cercetat din perspective diferite : comunicațională, antropologică, sociologică, psihologică , istorică ș.a.

Analizând rolul limbajului nonverbal în relație cu cel verbal, în comunicarea socială, sociologul german Karl Delhees (1994) observă : „Inițial, cercetătorii încercau să explice diferențele de exprimare nonverbală prin diverse însușiri ale persoanelor….Cercetarea modernă nu mai este atât de mult interesată de personalitatea interioară, cât de dimensiunile sociale, interacționiste ale limbajului nonverbal”. Referindu-se la una dintre axiomele comunicării enunțate de Paul Watzlawick, care stabilește diferența dintre modalitățile de comunicare verbală și nonverbală, autorul citat precizează : „Comunicarea verbală este aproape în totalitate digitală, în vreme ce comunicarea nonverbală este în mare măsură analogă. Comunicarea digitală combină niște semne convenționale după anumite reguli, spre exemplu cele gramaticale. În comunicarea analogă însă, nu se folosesc semne convenționale, ci reale.” (Delhees, 1994).

Cercetătorul analizează caracteristicile comunicării nonverbale în comparație cu cele ale comunicării verbale și distinge aspectele care le diferențiază:

Structura: Dacă limbajul verbal utilizează un număr limitat de sunete și reguli structurale, prin care mesajul devine inteligibil receptorului, pentru comunicarea nonverbală nu există o ordine comportamentală fixă, reguli structurale propriu-zise. Din acest motiv, semnalele nonverbale pot fi interpretate diferit și sunt echivoce în mare măsură.

Conținutul : Pe care verbală comunicăm cel mai eficient informațiile despre lumea exterioară : persoane, obiecte concrete dar și concepte, noțiuni abstracte ș.a. Limbajul nonverbal este mai adecvat transmiterii de atitudini și sentimente existente față de cei cu care interacționăm.

Durata: Comunicarea verbală are un început și un sfîrșit clar defininite. Durata unei comunicări, a pauzelor dintre mesaje, frecvența întreruperilor, succesiunea dintre vorbit și ascultat se pot delimita precis în timp. În cazul comunicării nonverbale, durata ei coincide cu durata percepției reciproce a comunicatorilor.

Controlul : Comunicarea verbală poate fi controlată în mare măsură, comunicatorul poate decide ce vrea să spună și poate prevedea efectele posibile ale mesajelor sale. Comunicarea nonverbală este dificil de controlat deoarece este în mare măsură inconștientă.

Eficiența : Toți cercetătorii apreciază că, în diferitele interacțiuni, ponderea cea mai mare o au semnele și simbolurile nonverbale față de cele verbale. Eficiența este o variabilă dependentă de conținutul comunicării : limbajul verbal este mai eficient în privința transmiterii informațiilor care privesc aspectul de conținut al comunicării iar cel nonverbal este mai eficient în transmiterea informațiilor referitoare la aspectul de relație dintre parteneri (raporturi de putere, emoții, sentimente etc.).

4. 2. Funcțiile comunicării nonverbale

Funcțiile limbajului nonverbal sunt definite de Delhees (1994), de asemenea, în raport cu cele ale limbajului verbal :

Redundanța . Preluat din teoria informației, termenul se referă la transmiterea repetată a aceleiași informații. Adeseori în interacțiunile sociale este recomandabilă transmiterea unui mesaj pe două sau mai multe canale sau coduri, pentru o mai mare eficiență. Atunci când semnalele nonverbale (gesturi, mimică ș.a.) se referă la același conținut al comunicării verbale, acestea sunt redundante.

Completarea. Mesajul în întregul său ia naștere din combinarea semnalelor verbale și nonverbale. Atunci când vorbim, facem adeseori mișcări cu mâinile sau alte părți ale corpului, gesticulăm, completând ceea ce am comunicat verbal. Spre exemplu, comunicări cu privire la dimensiunile, volumul unui obiect rămân neînțelese fără anumite gesturi de completare, numite „ilustratori”. Nu numai gesturile și mișările fac posibilă completarea , ci și alte semnale nonverbale precum îmbrăcămintea, coafura, alte aspecte ale înfățișării comunicatorului.

Sublinierea. „Țintirea” anumitor puncte ale mesajului verbal se face prin semnale nonverbale, precum modulațiile vocii, mișcări ale corpului, contextul fizic, contactul vizual și alte semnale nonverbale care sunt utilizate simultan. Spre exemplu, când cineva vea să fie convingător, folosește o mimică și gestică sporite, poate vorbi mai tare și mai repede. Prin subliniere, comunicarea verbală dobândește o notă de obligativitate pentru receptor, sublinierea exprimă, de regulă, atitudinea vorbitorului față de ascultător.

Coordonarea. Limbajul nonverbal controlează și ghidează felul în care se desfășoară comunicarea verbală. Spre exemplu, dând din cap îl îndemnăm pe interlocutor să ia cuvântul sau îi semnalăm să își încheie comunicarea. O comunicare satisfăcătoare pentru toți participanții are loc atunci când succesiunea comunicărilor verbale este coordonată de semnalele nonverbale, ca gestica, ținuta corpului ș.a., prin care vorbitorul își exprimă intențiile sale.

Substituirea. Mesajele verbale pot fi înlocuite de cele nonverbale, deoarece mimica feței, a gurii, contactul din priviri sunt semnale la fel de eficiente ca limbajul vorbit. Există mai multe situații când, de regulă, se recurge la semnalele nonverbale în locul celor verbale :

când limbajul verbal nu este capabil să descrie cu exactitate experiențe subiective, starea de spirit a comunicatorului, nuanțe ale relațiilor dintre partenerii de comunicare

în situații umane ambivalente, precum dragoste–ură, atracție– respingere, acceptare –refuz este preferabil să se folosească semnalele nonverbale

anumite convenții sociale sau tabu-uri impun utilizarea limbajului nonverbal în locul celui verbal

când comunicarea verbală este imposibilă din cauze de ordin fizic, cum ar fi distanța prea mare dintre interlocutori

când se dorește ca un mesaj să nu poată fi auzit de o terță persoană

când un mesaj nonverbal poate fi mai rapid și mai eficient decât corespondentul lui verbal

Contradicția . Atunci când nu există concordanță între ceea ce se comunică verbal și ceea ce se exprimă prin semnale nonverbale are loc o contradicție în comunicare. Aceasta derutează pe interlocutor și exprimă, în același timp, tipul de relație dintre partenerii de comunicare. Contradicția poate fi conștientă sau inconștientă pentru emițător și ea se manifestă cel mai adesea prin mimică, mișcări ale corpului.

Așa cum precizează Delhees (1994), funcțiile limbajul nonverbal sunt interrelaționate, se exercită adeseori simultan , un mesaj nonverbal poate îndeplini mai multe funcții în cadrul aceluiași act de comunicare.

Pentru Edward Hall, unul dintre precursorii cercetărilor despre comunicarea nonverbală și relația acesteia cu cultura, „lumea comunicării” este una singură, chiar dacă se fac dinstincții între cuvinte/verbal și comportamente/nonverbal: „Cuvintele reprezintă o mică parte din această lume și subliniază aspectele unidirecționale ale comunicării, așa cum sunt , de exemplu, exprimate în procese, relații antagoniste sau discursuri prin care fiecare se justifică, în timp ce comportamentul reprezintă cea mai mare parte a comunicării. Cuvintele sunt mijlocul de comunicare al oamenilor de afaceri, al oamenilor politici și al celor ce conduc guvernele lumii noastre. Cuvintele devin astfel instrumentul puterii. Partea nonverbală a sistemului comunicării, aceea a comportamentului, este patrimoniul oricărui individ și constituite un fond cultural, care îl ghidează în toate situațiile pe care le întâlnește în viață”(Hall,1992).

Prin urmare, comunicarea nonverbală, deși utilizată de toți oamenii, este modelată de cultura căreia îi aparțin indivizii. Din acest motiv, același semne sau simboluri pot avea semnificații diferite în culturi diferite. Cultura are tendința să determine comportamentele nonverbale specifice referitoare la gânduri, sentimente, stări ale comunicatorilor, de asemenea cultura determină când este adecvat să comunicăm aceste lucruri, precizează Samovar și Porter (2003).

Cultura este implicit un fenomen nonverbal, pentru că multe dintre aspectele culturii cuiva sunt învățate prin observare și imitare mai degrabă decât prin instruire verbală explicită. Nivelul primar al culturii este comunicat implicit, parțial inconștient, prin mijloace nonverbale. De aceea, pentru a interacționa eficient în situațiile de comunicare interculturală trebuie să încercăm să înțelegem aceste diferențe, ceea ce este dificil, pentru că, de obicei, nu suntem conștienți nici măcar de propriul comportament nonverbal , afirmă Andersen (2003).

Repertoriul semnelor și simbolurilor nonverbale este vast și complex, utilizarea și semnificațiile lor sunt datorate în mai mare măsură învățării culturale decât faptului că ar fi înnăscute. Cercetarea acestora a dat naștere la domenii de studiu interdisciplinare iar rezultatele lor sunt departe de a fi definitive sau de a fi dat răspunsurile la o mulțime de întrebări, inclusiv în ceea ce privește problematica comunicării interculturale.

4.3. Kinezica

Comunicarea prin gesturi, expresii faciale, mișcări ale corpului, denumită kinezică de către Ray Birdwhistell, inițiatorul acestei discipline, are o serie de caracteristici : este strict codificată ; este dependentă de o comunitate socio-culturală, fiecare cultură posedând propriile sale norme în această privință ; este integrată într-un sistem plurinivelar, implicând utilizarea spațiului și a timpului, în ce privește intensitatea, durata, amplitudinea gesturilor sau mișcărilor; este contextualizată, semnificațiile ei decurg din contextul în care are loc interacțiunea. (Rovența-Frumușani,1999).

Cercetătorii americani Ekman și Friesen (apud Rovența-Frumușani, 1999) au făcut o clasificare a repertoriului gestual, distingând următoarele categorii de gesturi :

emblemele sunt gesturi convenționale, specifice unei anumite culturi sau epoci

ilustratorii sunt, la rândul lor, de mai multe feluri : ideografele ritmează sau accentuează discursul verbal prin mișcări ale mâinilor, capului și au rolul de a concretiza cursul gândirii; kinetografele evocă acțiuni concrete, precum a merge, a dormi, a mânca etc.; pictografele sugerează forma sau mărimea unui obiect

gesturile care exprimă expresii afective

regulatorii sunt gesturile de menținere a controlului în comunicare, precum mișcările capului, ale corpului care indică dorința unui vorbitor de a obține aprobarea din partea ascultătorilor, de a lua cuvântul sau de a afirma adeziunea la cele afirmate de vorbitor

body manipulators sunt gesturile și mișcările de atingere ale corpului sau obiectelor, determinate de anumite stări emoționale, pe care comunicatorul încearcă, eventual, să le stăpânească sau să le mascheze

Așa cum se poate observa din această clasificare, gesturile îndeplinesc funcții diferite: completare, subliniere, coordonare, substituire ș.a. Pot fi înnăscute sau dobândite, voluntare sau involuntare, codificate cultural sau personalizate. Conform lui Birdwhistell, doar mâna poate genera circa 5.000 de gesturi verbalizate. Mesajele nonverbale comunicate prin gesturi pot avea impact și feed-back la fel de mari sau chiar sporite față de cele verbale. Gestualitatea definește apartenența socială a unui individ, sentimentul de identitate la grup, fiind în directă legătură cu comportamentul. Toate culturile au sisteme de comunicare gestuală, „convenții ale gestualității”, dictate de modele culturale: „gestualitatea este determinată și reglată de comportamente culturale, cum ar fi variabilele sociologice (vârstă, sex, etnie, stratificare socială etc.), religia și chiar percepția timpului.” (Rovența- Frumușani, 1999).

Unele gesturi au același semnificații în mai multe culturi iar altele diferă în această privință. Spre exemplu, acceptarea este semnificată, în majoritatea culturilor, prin mișcarea de sus în jos a capului iar în Bulgaria prin mișcări de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga a capului, în Tahiti prin ridicarea sprâncenei. Salutul este semnificat în Franța prin sărutarea interlocutorului, în Spania prin îmbrățișare iar la eschimoși prin sărutul nazal (Rovența-Frumușani, 1999).

Japonezii folosesc, în general, multe gesturi iar utilizarea acestora de către bărbați depinde de context. Atât bărbații cât și femeile sunt mai relaxați și mai expresivi față de cei din grupul de apartenență dar în afara acestuia, limbajul trupului și al gesturilor este foarte restrâns. În public, atât femeile cât și bărbații stau liniștiți, cu mâinile nemișcate, comportament care e desemnat să abată atenția de la individ și să mențină echilibrul social. Una dintre convențiile gestualității la japonezi interzice să se facă gesturi cu mâna referitoare la cineva, în prezența respectivului, doar în absența aceluia sunt permise, pentru a evita ofensarea. Dintre gesturile cele mai frecvente asociate kinezicii, în cultura japoneză, plecăciunea este o parte repetitivă și integrată interacțiunilor sociale zilnice, folosită în numeroase împrejurări și contexte : când se întâlnște o persoană, când se întreabă ceva, când se cer scuze, când se felicită, când se exprimă acordul cu cineva, când se ia rămas bun ș.a. Gest de supunere, din punct de vedere istoric, plecăciunea e un ritual contemporan, care exprimă respectul și indică statusul ierarhic. Convențiile dictează ca persoana mai tânără să se plece prima, mai adânc și mai mult timp iar o plecăciune făcută impropriu poate fi considerată insultă. Tradițional, femeile japoneze au mișcări distincte : își acoperă fața cu mâinile sau un obiect, gest care, inițial, semnifica umilința precum și intenția de „dirijare a impresiei”. Unele dintre aceste gesturi nu se mai practică datorită schimbărilor culturale, ca efecte ale industrializării și influenței modelelor culturale vestice (McDaniel, 2003).

Cultura italiană a dezvoltat un limbaj gestual, performat cu mâinile, extrem de bogat și , în mod firesc, dificil de decodificat de cei străini de respectiva cultură : când o persoană bate cu arătătorul drept peste mâna sa stângă dorește să facă o invitație interlocutorului ; întinderea brațelor și apoi încrucișarea mâinilor semnifică dorința de a felicita ; dacă cineva își întinde palma peste partea stângă a pieptului înseamnă că își dă cuvântul de onoare în chestiunea care a fost abordată ;gestul de a-și mușca arătătorul drept îndoit exprimă furie ș.a.

4.4. Exprimarea prin mimică sau expresiile faciale

În context social, mimica se referă la formele de exprimare ale feței, pentru a comunica sentimente, emoții sau intenții. Conform lui Delhees (1994), „comunicarea prin mimică servește, mai mult decît oricare alt mijloc, la înțelegerea reciprocă”. Expresiile feței, foarte numeroase și variate, datorită mobilității deosebite a mușchilor feței, pot fi atât involuntare cât și controlate.

Charles Darwin a fost cel care, în 1862, a postulat universalitatea expresiilor mimice la oameni. Într-o abordare pur descriptivă, Darwin a surprins carateristicile mimice ale celor opt emoții fundamentale: atenție/interes, bucurie, nemulțumire/tristețe, surpriză, teamă, furie/supărare, scârbă și rușine. Acesta a fost convins că mimica are la bază mecanisme înnăscute, fapt confirmat de unele cercetări interculturale, din a doua parte a secolului XX, care au evidențiat expresii elementare ale feței ce pot fi întânite în diferite culturi. Ekman și Friesen (apud Delhees, 1994) au ales subiecți din patru spații lingvistice diferite, Japonia, Brazilia, Chile și SUA , cărora le-au fost arătate, pentru a le aprecia, fotografii cu expresii ale feței în cazul a șase emoții fundamentale: supărare, tristețe, teamă, mulțumire/fericire, surpriză și scârbă. În ciuda unor diferențe culturale majore, persoanele testate au atribuit expresiile respective, în majoritatea cazurilor, acelorași sentimente. Au fost testați și subiecți din două culturi „primitive”, izolate, din Noua Guinee și Borneo, iar modelele mimice ale emoțiilor fundamentale au fost apreciate la fel. Concluzia potrivit căreia aceste expresii mimice au o bază genetică a fost confirmată și de studiile lui Eibl-Eibesfeldt, făcute pe copii orbi sau surzi din naștere. Aceștia aveau un comportament expresiv de bază identic cu copiii văzători, lipsindu-le însă gradațiile fine ale mimicii și tipică pentru aceștia era apariția și dispariția bruscă a expresiei ( Delhees,1994).

În același timp, repertoriul mimic, care depășește emoțiile fundamentale, evidențiază, dincolo de predispozițiile universale, diferențe culturale în exprimarea emoțiilor. Este ceea ce precizează și Friesen : „noi am găsit evidența universalității în expresiile spontane și în expresiile deliberate. Noi am postulat reguli de manifestare (display rules) – prescripții culturale despre cine poate să dezvăluie o anumită emoție, cui și când – pentru a explica modul în care diferențele culturale pot ascunde universalitatea expresiilor și am arătat experimental cum apar acestea” (apud Chelcea et alii, 2005). Prin urmare, „la întrebarea dacă expresiile faciale sunt universale sau cultural specifice, nu există un răspuns tranșant, deoarece diferitele aspecte ale expresiilor sunt atât universale, cât și cultural specifice” (Chelcea et alii, 2005).

Dintre expresiile faciale, zâmbetul ocupă un loc aparte între formele de exprimare nonverbală, fiind cel mai important gest de salut și o invitație la comunicare. Formele în care apare sunt foarte variate și exprimă emoții și sentimente diferite : bucurie, simpatie, prietenie dar și antipatie. De aceea, există și în limba română numeroase adjective care califică zâmbetul : larg, cuceritor, prietenos, dezarmant, stânjenit, nesigur, fals, nervos etc. „Limba română are circa 360 de epitete pentru a clasifica estetic zâmbetul și aproximativ 325 de epitete pentru a reda caracteristicile și particularitățile psihice ale persoanei care râde” (Chelcea et alii, 2005). Zâmbetul exprimă și sentimente confuze. Când oamenii zâmbesc din obligație, abordează un zâmbet prefăcut, încremenit, cazuri în care se păstrează unele elemente ale zâmbetului autentic iar altele lipsesc. Acest fel de zâmbet ia naștere în urma existenței simultane a unei atitudini de simpatie și a uneia de antipatie, în acest caz lipsește concordanța între adevăratul sentiment și imaginea noastră ( Delhees, 1994). După cum se știe, există unele profesii, precum cea de vânzător, recepționer, stewardesă și altele, în care zâmbetul este o obligație profesională.

Ekman a identificat 18 tipuri de zâmbete care nu sunt simulate, cele „naturale” se deosebesc de cele „false” prin faptul că durează mai mult și în performarea lor participă atât mușchii feței cât și cei ai ochilor.(Chelcea et alii, 2005).

Deși este o expresie universală, zâmbetul se supune, de asemenea, unor prescripții culturale. În cultura albilor din clasa de mijloc din SUA, funcționează stereotipul ca, încă din copilărie, fetițele sunt învățate să zâmbească, pentru a părea fericite și pentru a face plăcere celorlalți, remarcă autoarele americane Deborah Borisoff și Lisa Merril (2003), într-un studiu despre diferențierile comportamentelor nonverbale în funcție de gen. În cultura femeilor afro-americane din aceeași țară, care sunt mai puțin înclinate să zâmbească des, „feminitatea” are alte semnificații. În general, femeile sunt mai expresive decât bărbații iar expresiile lor sunt decodificate mai exact decât ale celorlalți. De asemenea, remarcă autoarele, în cultura nord-americană, zâmbetul este folosit ca „mască” pentru a obține aprobarea cuiva care deține puterea, astfel încât se așteaptă ca subordonații să zâmbească superiorilor. Membrii superiori ai ierarhiilor zâmbesc mai puțin și, în general, își dezvoltă în mai mică măsură sentimentele pe cale nonverbală, afișând expresii neutre, impasibile, prin urmare au o mai scăzută predispoziție spre deschiderea de sine. La vârste mici, între băieți și fete au fost constatate puține diferențe în ce privește zâmbetul dar, pe măsură ce cresc, băieții zâmbesc tot mai puțin. Conform lui Judith Hall: „aceasta sugerează că socializarea, presiunea sau modelarea socială le induce băieților să își reducă emoțiile exprimate de față” (apud Borisoff, Merril, 2003)

.”Stereotipul potrivit căruia femeile au o expresivitate mai mare decât bărbații conține cel puțin un sâmbure de adevăr” afirmă Septimiu Chelcea (2005), bazându-se pe rezultatele cercetărilor unor autori diferiți. Acestea converg spre concluzia că femeile „au o capacitate superioară de codificare a diferitelor tipuri de emoții” (B.W. Eakins, R.G. Eakins, 1978, LaFrance, C. Mayo, 1979, apud Chelcea et alii, 2005) și că „femeile transmit mai exact semnalele emoțiilor negative, în timp ce bărbații transmit mai exact semnalele despre emoțiile pozitive” (Zaidel, Mehrabian, 1969, apud Chelcea et alii, 2005).

În cultura japoneză, există prescripții culturale diferite de cele din majoritatea culturilor vestice, în privința comunicării prin expresii faciale. De regulă, japonezii nu își exprimă în public stările emotive, ci abordează expresii placide și o ținută neutră, un ușor zâmbet, ceea ce constituie o parte a etichetei sociale, menită să mențină armonia socială. Pentru oamenii din această cultură e de neiertat să tulburi pe cineva cu propriile stări negative (McDaniel, 2003).

Ar fi geșit să se considere zâmbetul ca o formă mută sau mai slabă a râsului , deoarece, în evoluția omului, zâmbetul apare mai devreme decât râsul. Și copiii nevăzători din naștere zâmbesc spontan, deși nu au posibilitatea de a observa și copia aceste modele de exprimare la alții (Thomson 1941, apud Delhees, 1994). Eibl-Eibesfeldt (1987, apud Delhees, 1994) a studiat zâmbetul, râsul și plânsul ca forme de exprimare mimice la copiii nevăzători și fără auz din naștere. În cazul copiilor care văd și aud, dispoziția ulterioară de a zâmbi este determinată de evoluția lor socială și emoțională iar deosebirile apar în urma feed-back-ului social pe care îl primesc în interacțiunile cu persoanele de referință.

„Dacă este adevărat că ființele umane moștenesc zâmbetul și râsul de la primate, tot atât de adevărat este și faptul că normele culturale ne impun când și în legătură cu ce ne este permis să râdem sau să zâmbim”. (Chelcea et alii, 2005).

Pentru japonezi, râsul poate avea variate înțelesuri. Poate semnaliza bucuria dar poate fi și o formă de mascare a unor stări și emoții precum stânjeneală, tristețe sau chiar supărare. În situațiile din urmă, râsul este destinat să mențină armonia situațională și să prevină orice fel de dezacord interpersonal (McDaniel, 2003).

Ca și în cazul zâmbetului, există numeroase forme de râs, în funcție de starea de spirit, de expresie și de intensitate și nu numai emoțiile pozitive, ci și cele negative se exprimă prin râs. Numeroasele variante ale râsului sunt constituite din diverse elemente. Morris (1978, apud Delhees, 1994) a identificat 12 elemnte constituitve ale râsului. Pe o scală crescătoare, l punct este atribuit râsului „nemișcat”, interior, (cu gura închisă, fără nici un sunet, fără vreo mișcare a corpului) iar maximum, 12 puncte are râsul necontrolat, zgomotos, care scutură tot corpul. Cele mai uzuale forme de râs sunt cele cu un punctaj mediu, de 6-8 puncte. Râsul, ca și alte tipuri de comportament, se dezvoltă în procesul de socializare și învățare culturală, care le indică indivizilor când și cum este adecvat să râdă.

4.5. Oculezica sau comportamentul vizual

O mare parte din comunicarea nonverbală se desfășoară prin intermediul contactului vizual (eye contact). „Ochii sunt în comunicarea socială emițători și totodată receptori ai semnalelor vizuale. Comportamentul vizual este un canal de comunicare important, deoarece exprimă foarte multe despre relațiile interumane. Contactul vizual indică faptul că suntem dispuși să comunicăm… Îndreptarea privirii spre o persoană este o formă de contactare și este legată de așteptarea ca celălalt să reacționeze la ea” (Delhees, 1994).

Autorul german diferențiază două tipuri fundamentale de comportament vizual la oameni : îndreptarea privirii spre cineva și îndepărtarea privirii, care pot lua, la rândul lor, diverse forme și pot exprima diferite intenții, stări interioare, sentimente, atitudini. Contactul din priviri e utilizat deopotrivă pentru a atrage sau a alunga pe cineva, pentru a comunica simpatie sau antipatie, dorință sau respingere iar, de regulă, mesajele transmise vizual sunt decodificate corect. În ciuda diferențelor culturale, este de părere Delhees (1994), în formele sale de bază, limbajul vizual este la fel de inteligibil ca și comunicarea verbală. Chiar dacă receptorul are dificultăți în decodificarea exactă, nuanțată a mesajului, este capabil să distingă dacă i se transmit sentimente pozitive sau negative, respectiv de simpatie sau antipatie.

Etologii consideră comportamentul vizual ca o parte a moștenirii noastre biologice iar privirea, ca semnal social, apare de timpuriu în viața copilului. Contextul și particularitățile unei persoane joacă un rol decisiv în comportamentul vizual. Importanța contactului vizual în relațiile interumane se evidențiază și în salutul din privire, care cunoaște o mare varietate. Conform lui Eibl-Eibesfeldt (1987, apud Delhees, 1994) ridicarea sprâncenelor ca ritual de salut este întâlnită la diverse popoare, gest tipic uman și probabil înnăscut, care are ca scop inițierea sau confirmarea unei relații de prietenie între diferite persoane.

Argyle și Dean (1965, apud Chelcea et alii, 2005) au evidențiat, în urma experimentelor că, în relațiile interpersonale, oamenii tind către un echilbru și, conform distanței interpersonale, adoptă un anumit model de contact vizual. De asemenea, cei doi autori americani, considerând că feed-back-ul și nevoia de afiliere sunt subiacente privirii, au formulat „teoria conflictului afiliativ”, conform căreia ne așteptăm să existe un echilibru al intensității privirii unei persoane aflate în relație cu o alta, echilibru conferit atât de situația concretă cât și de distanța socială dată. Argyle și Dean sugerează că, în primul rând, contactul vizual are rolul de a controla nivelul de intimitate al interacțiunii. Cu cât indivizii sunt plasați mai aproape unii de alții, cu atât contactul vizual este mai redus iar privirile au o durată mai mică. (apud Chelcea et alii 2005).

Există stiluri individuale de comportament vizual care diferă de la o cultură la alta. Edwin McDaniel (2003) consideră că, în cultura japoneză, oculezica reflectă „temele culturale” ale ierarhiei, echilibrului social și umilinței. În Japonia tradițională, contactul din privire este considerat grosolan, amenințător și lipsit de respect, cu observația că, în interacțiunile cu străinii, această regulă nu mai este îndeplinită. Copiii japonezi sunt învățați să nu privească în ochi ci să își fixeze privirea asupra gâtului persoanei cu care interacționează . Când face parte dintr-un public, individul care privește alături sau stă tăcut cu ochii închiși comunică atenția sau aprobarea față de vorbitor. În mod normal, la japonezi, contactul din privire este evitat, dar în cazul în care un subordonat este admonestat de un superior, cel dintâi inițiază contactul vizual, ceea ce indică reguli ierarhice. În această cultură, evitarea contactului cu privirea, în mod simultan, accentuează ideea de umilință și menținere a ierarhiei, caracteristice Japoniei tradiționale.

În majoritatea culturilor europene și în cea americană contactul cu privirea este considerat un semn de politețe și bună creștere. În cultura SUA, apar deosebiri și în această privință : indivizii albi privesc interlocutorii mai mult când îi ascultă iar afro-americanii atunci când li se adresează.

În unele culturi asiatice, este interzis tinerilor să-i privească în ochi pe cei mai în vârstă. În țări precum Nigeria, Porto Rico, Thailanda nu se recomandă ca elevii să privească în ochii profesorilor. În țările arabe, funcționează tabuu-ul privitor la femei, cărora nu li se permite să-i privească în ochi pe bărbați (apud Chelcea et alii, 2005). Acest lucru face trimitere la relațiile de putere, diferențele de status social și , implicit, inegalitatea dintre sexe din acest tip de culturi.

Referitor la această chestiune, Borisoff și Merril (2003) remarcă plurisemnificațiile contactului din privire : amenințare agresivă, invitație sexuală, dorință de a comunica onestă și deschisă și, în viziunea teoriilor mai noi, metaforă a puterii. Privirea e legată de status și putere, ca și de gen, precum o arată și Judith Hall (1984, apud Borisoff, Merril, 2003) :” Bărbații dominanți privesc pe ceilalți mai mult în timp ce vorbesc și relaționează mai puțin în timp ce ascultă. Cei subordonați privesc mai mult când ascultă și relaționează mai puțin când vorbesc”. În privința comportamentului vizual dominant atunci când interlocutorii sunt femei, studiul lui Ellyson și colaboratorii (1972, apud Borisoff, Merril, 2003) a evidențiat că, pe când femeile cu un status relativ înalt privesc la fel de mult timp când vorbesc și ascultă, subiecții femei cu status mai scăzut privesc în mod semnificativ mai mult în timp ce ascultă decât atunci când vorbesc. Nancy Henley (1977, apud Borisoff, Merril, 2003) a încercat să diferențieze între atenția față de superiori pe care o manifestă subordonații și privirea celor dominanți. A observat că femeile și indivizii subordonați privesc mai mult la ceilalți dar își pleacă ochii când sunt priviți, fapt ce a condus-o la concluzia că ambele comportamente sunt indicatori ai supunerii.

Diferențele culturale în privința contactului vizual și importanța cunoașterii acestora în comunicarea interculturală sunt puse în lumină de Borisoff și Merril (2003) : „ În orice discuție despre comunicarea nonverbală este important să nu se interpreteze comportamentul într-o manieră etnocentrică….Există culturi în care contactul din privire direct între bărbați și femei este considerat drept invitație sexuală și, din acest motiv, este de evitat în societățile așa-zis civilizate….Din cauza așteptărilor și interpretărilor diferite ale comportamentelor, există posibilitatea unor neînțelegeri în interacțiunile dintre persoane de sex opus și în comunicările interculturale”.

4.6. Haptica sau contactul cutanat

Această formă de comunicare nonverbală, în care este implicat simțul tactil și nu numai, are importanța și semnificațiile sale în interacțiunile interumane, făcând trimitere la ideea de intimitate, relații de putere, status social. Ca și comunicarea prin contactul vizual , cea tactilă este relaționată cu problematica comunicării spațiale, precum și alte mijloace și semne.

Acest tip de comunicare i-a interesat de timpuriu pe unii oameni de știință , îndeosebi în legătură cu procesul de socializare al copiilor iar pe baza acestor cercetări s-a ajuns la o serie de concluzii: „Contactul cutanat dintre mamă și copilul nou-născut se realizează încă din primele momente de viață ale acestuia. Mamele încep prin atingerea cu mâna a extremităților copilului, în primul rând a degetelor de la mâini, apoi de la picioare. Perioada în care atingerea cutanată a copiilor are frecvența cea mai mare este la vârsta de unu-doi ani, fetițele fiind privilegiate față de băieței. Reacțiile copiilor la atingerile cutanate ale mamei nu sunt uniforme. Există copii care resping îmbrățișarea mamelor (non-cuddlers) , copii care doresc îmbrățișarea (cuddlers) și, desigur, o categorie intermediară” (Chelcea et alii, 2005). Autorul citat precizează că, odată cu înaintarea în vârstă, apar o serie de tabuuri legate de atingerea corpului. Amintește, în acest sens, studiul lui Sidney M. Jourard (1966), care a încercat să stabilească care sunt zonele de contact cutanat permise părinților, prietenilor de același sex și de sex opus, pe baza declarațiilor subiecților intervievați, 168 de studenți și 140 de studente. Din analizarea răspunsurilor acestora, a rezultat o „hartă”” a corpului uman masculin și feminin, care sugerează că femeile primesc mai multe mesaje cutanate decât bărbații, că majoritatea contactelor cutanate sunt permise prietenilor de sex opus, că nu există diferențe în funcție de sex în ceea ce privește zonele de contact cutanat cu părinții iar zonele cele mai frecvent atinse sunt cele ale mâinilor, brațelor, umerilor și ale feței. Deși acest studiu are unele limite și rezultatele sale nu pot fi generalizate, „are meritul de a fi relevat că atingerea corpului altuia este reglementată social și cultural, la fel ca și contemplarea acestuia” (Chelcea et alii, 2005).

Nancy Henley (1977, apud Borisoff, Merril, 2003) a realizat un studiu despre relația dintre atingere și statusul socio-economic, sex , vârstă și a ajuns la concluzia că persoanele cu status mai înalt ating mult mai des persoanele cu status inferior. De asemenea, în SUA, în diadele feminine s-a observat o frecvență mai mare a atingerilor cutanate decât în cele de bărbați. Noțiunile de atingere și distanță personală „confortabilă” sunt în mare măsură determinate cultural, precizează Borisoff și Merril (2003).

În ce privește convențiile tactile în cultura japoneză, studiile despre îngrijirea maternă au arătat că atingerile sunt foarte dese între mamă și copil dar, după vârsta copilăriei, în contextele publice, atingerile scad semnificativ, deoarece adulții trebuie să se conformeze standardelor sociale de neatingere. Pentru adulți, atingerea e acceptabilă în interacțiunile intragrup dar, în afara grupului de apartenență, atingerea e neobișnuită, cu excepția spațiilor foarte aglomerate, cum sunt cele din unele mijloace de transport în comun din Japonia . Aceste convenții reflectă afinitatea intragrup și echilibrul social, ca „teme culturale” specifice (McDaniel, 2003).

Comunicarea tactilă și studiul acesteia, haptica, evidențiază considerabile variații interculturale iar studiile recente au relevat mari diferențe în ce privește atingerea, ca frecvență, localizare, tip, precum și în manifestări publice ori private (Andersen, 2003). În analiza variabilei culturale apropiere (immediacy), autorul precizează că acele comportamente de apropiere și căldură interpersonală sunt acțiuni care semnalizează apropierea fizică, intimitatea, disponibilitatea pentru comunicare și se exprimă prin zâmbet, atingere, contact vizual, distanțe mai apropiate, vocalizare mai animată.

Culturile care prezintă o considerabilă apropiere interpersonală sau „imediatețe” au fost etichetate drept „culturi de contact”, deoarece oamenii din aceste țări tind să stea mai aproape unii de ceilalți și se ating mai mult (E.T. Hall, 1966, apud Andersen, 2003). Oamenii din culturile cu contact slab tind să stea separați și se ating mai puțin (Patterson, 1983, apud Andersen, 2003). Este interesant, adaugă Andersen (2003), că, în general, culturile de contact sunt localizate în țările mai calde, mai apropiate de ecuator iar cele cu slab contact se găsesc în climatele mai reci, mai depărtate de ecuator. Cercetările au indicat că așa-numitele culturi de contact cuprind: în special țările arabe, inclusiv nordul Africii; regiunea mediteraneeană, respectiv Franța, Grecia, Italia, Portugalia și Spania; evreii atât din Europa cât și din Orientul Mijlociu; est-europenii și rușii; virtual, toate țările din America Latină. Australienii, la fel ca nord-americanii, sunt moderați în privința nivelului de contact.

În general, culturile cu contact slab cuprind mai ales: Europa de nord, incluzând Scandinavia, Germania și Anglia; americanii de origine britanică; anglo-saxonii albi, care au constituit cultura primară a SUA; virtual, orice țară asiatică, respectiv Burma, China, Indonezia, Coreea, Filipine, Thailanda și Vietnam. Comparată cu tot restul lumii, Asia este o cultură de noncontact extrem. Studiul referitor la atingerea în public, al lui McDaniel și Andersen (1998, apud Andersen, 2003) sugerează că cea mai mare diferență este între asiatici, care rareori se ating în public și, virtual, orice altă cultură care manifestă un mai mare grad al atingerii în public. Studiile lui Barnland (1978), Jones (1994) arată că, în mod distinct, China și Japonia sunt culturi nontactile (apud Andersen, 2003).

Nu numai contactul tactil propriu-zis este condiționat cultural, ci și localizarea atingerii. Există tabuuri în această privință, în mod firesc, îndeosebi în culturile de noncontact: în Thailanda, zona capului e sacră, de neatins ; în Coreea tinerii nu au voie să atingă umerii celor în vârstă (Chelcea et alii, 2005)

„Strângerea mâinii, ca salut sau gest de despărțire, este un tip de atingere corporală cutanată puternic socializată și îndelung studiată. Există reguli culturale și sociale care reglementează această formă specializată de atingere : cine întinde primul mâna, în ce ordine se strâng mâinile (când o persoană este prezentată unui grup) și, mai ales, cum se salută prin strângerea mâinii.” (Chelcea et alii, 2005). În majoritatea culturilor europene, salutul prin strângerea mâinii este inițiat, în interacțiunile interpersonale, de persoana mai în vârstă sau, dacă persoanele sunt de sex opus, de femei. Când există un grup de persoane, mâinile se strâng pe rând: femeile între ele, apoi femeile și bărbații, bărbații între ei. Această formă de contact tactil este în strânsă legătură cu contactul vizual, apropierea spațială, zâmbetul, alte gesturi și expresii mimice.

În unele culturi, strângerea mâinii ca formă de salut este înlocuită de alte tipuri de performări nonverbale. În India, pentru a saluta pe cei mai în vârstă, copiii învață regula „namaste”: privirea plecată, înclinarea în fața celuilalt, adoptarea unei poziții de supunere, chiar de rugăciune. Acelați ritual, numit „wai”, este învățat de copiii din Thailanda. Eschimoșii și populațiile indigene din insula Samoa și Filipine se salutau atingându-și nasurile, la fel și populația maori din Noua Zeelandă (Axtell, apud Chelcea et alii, 2005). Conform lui Herbert Spencer (apud Chelcea et alii, 2005), aceasta reprezenta mai mult decât o formă de salut căci, prin simțul olfactiv implicat în acest act, indivizii aveau posibilitatea să se identifice și să se recunoască ca făcând parte din același grup etnic. La japonezi, strângerea mâinii este înlocuită adesea de plecăciune.

Autoatingerile sunt, după Delhees (1994), „gesturi autoreferențiale” care „transmit informații despre starea în care se află persoana respectivă, dacă de exemplu se simte frustrat, se află într-o situație conflictuală, este nesigur, îi este teamă etc.” Cercetători ai comportamentului le numesc „acțiuni atavice” (Tinbergen Lorenz, apud Delhees, 1994) iar Ekman și Friesen (1972, apud Delhes, 1994) „adaptori”. Ele constau în atingerea de către vorbitor a unei părți a corpului său și servesc exprimării de sine. Intensitatea lor este diferită în funcție de starea emoțională și personalitatea comunicatorului, despre care transmit, în mod neintenționat, mesaje.

Ca toate celelalte forme ale comunicării nonverbale, semnificațiile acestora sunt dictate de reguli culturale. Atingerea nasului cu degetul arătător semnifică, în Marea Britanie, confidențialitate iar în Italia, avertizare prietenească. În Arabia Saudită și în Mexic, lovirea ușoară și repetată a nasului cu arătătorul și cu degetul mijlociu depărtate în V, cu palma îndreptată spre fața celui care face gestul este un semn de insultă. În Franța, rotirea în jurul nasului a cercului format din degetul mare și arătător semnifică invitația sau dorința de a consuma alcool iar autoatingerea nărilor cu vârful indexului și al degetului mare comunică ușurința de a face un anumit lucru. În Japonia, când o persoană vorbește despre sine, adesea își atinge vârful nasului cu extremitatea degetului arătător. A duce arătătorul la mustață, în Iran, are aceeași semnificație cu gestul, întâlnit și la noi, de a bate obrazul cu arătătorul, pentru a arăta că cineva „nu are obraz”.( Chelcea et alii, 2005).

Uneori, același gest are semnificații diferite : în Italia, răsucirea arătătorului în obraz semnalează celorlalți apropierea unei fete drăguțe iar în Germania același gest semnifică „Ești nebun!”. (Chelcea et alii, 2005). Același mesaj se transmite, la noi, prin răsucirea degetului arătător de la mâna dreaptă la tâmpla dreaptă. Ca și în cazurilor altor gesturi, semnificațiile autoatingerilor diferă și sunt reglementate cultural în funcție de părțile corpului care se ating.

4.7. Mijloacele de exprimare paralingvistice sau vocalica

Denumită de Scherer (1982, apud Delhees, 1994) „comunicare vocalică”, paralingvistica se ocupă de analiza fenomenelor vocalice, care însoțesc și sprijnă vorbirea, aflându-se într-o relație de reciprocitate cu aceasta.

Există două categorii de mijloace de exprimare paralingvistice. Din prima categorie fac parte caracteristicile vocii : registrul vocal, volumul, tempo-ul, ritmul și rezonanța. Din a doua categorie fac parte diferitele forme de exprimare a sunetelor, precum râsul, oftatul, plânsul, căscatul, mormăitul, fluieratul, gemetele și sunetele „parazite” precum „ăă”, „îî” etc., numite și „eșecuri de vorbire”. Un caz aparte îl constituie pauzele în vorbire. (Delhees, 1994). După părerea cercetătorului german, acestea au fost relativ puțin studiate, în comparație cu alte forme ale comunicării nonverbale. Peter Andersen (2003) constată, de asemenea, că paralimbajul sau vocalica a fost mai puțin analizată din perspectiva comunicării interculturale.

Mijloacele de exprimare paralingvistică au o funcție metacomunicativă implicită, ele indică modul în care trebuie înțeleasă comunicarea verbală. Decodificarea și interpretarea mesajelor se face în corelație cu alte forme ale comunicării nonverbale, precum gestica, mimica, ținuta etc. Emoțiile , intensitatea lor, stările de spirit ale comunicatorului sunt semnalizate de aceste mijloace ce însoțesc comunicarea verbală și pot avea funcții diferite: de completare, substituire, coordonare ș.a. „Multe dintre caracteristicile para sau extralingvistice sunt determinate cultural. Ele dau indicații despre regiunea geografică, despre grupul de apartenență și chiar despre statusul social al individului” (Chelcea et. alii, 2005).

În cultura japoneză, utilizarea paralimbajului reflectă „temele culturale” ale ierarhiei, echilibrului social și empatiei (McDaniel, 2005). Japonezii apelează în mare măsură la semnale vocalice în conversațiile lor și le însoțesc, în mod constant, de gesturi restrânse ca amplitudine, unice din punct de vedere cultural, numite aizuchi. Frecvent, atât vorbitorul cât și ascultătorul emit semnale vocalice, precum hai, su, an, ii ș.a., care au, după părerea autorului amintit, o motivație culturală: poziția în ierarhia socială este precizată prin ajustarea tonului vocii ; acest tip de feed-back indică faptul că ascultătorul acordă atenție vorbitorului, ceea ce ajută la menținerea unor relații sociale pozitive între interlocutori. (McDaniel, 2003).

Diferențe culturale în privința folosirii și semnificațiilor semnalelor paravocalice au fost evidențiate de studiul lui S. White (1989, apud McDaniel, 2003), care a înregistrat conversații în limba engleză dintre americani și nativi japonezi. Analiza acestora a arătat că participanții japonezi au folosit în măsură semnificativ mai mare decât americanii semnalele vocalice ca și feed-back, în postura de ascultători. Aceasta a sugerat că japonezii sunt mai sensibili și mai atenți la punctele de vedere și sentimentele interlocutorilor, demonstrează o sporită empatie.

Ca forme de comunicare nonverbală, pauzele în vorbire sau tăcerea au un rol semnificativ în interacțiunile umane, sunt totodată influențate de specificul cultural. „Rolul esențial al tăcerii în procesele de comunicare ale japonezilor este atribuit neîncrederii generale față de cuvinte și subliniază atenția acordată intențiilor celuilalt (empatie). Tăcerea este considerată o virtute, ca și un semn al respectabilității și al încrederii” (McDaniel, 2003). În această cultură, tăcerea este plurisemnificantă : poate semnala, cu tact, dezaprobarea, ori neacceptarea, existența unei dileme, ca și răgaz pentru a formula un răspuns sau o părere, deferența față de interlocutorul mai în vârstă. Conversațiile japonezilor sunt, de asemenea, caracterizate de scurte pauze și întreruperi, care sunt atent urmărite de receptor .

4.8. Olfactica

Rolul comunicarii prin intermediul mirosurilor, în lumea animală, este cunoscut încă din Antichitate. Considerat unul dintre cei mai importanți precursori ai zoologiei, datorită cercetărilor întreprinse împreună cu elevii săi, Aristotel observase, spre exemplu, atracția fluturilor pentru anumite mirosuri. Entomologul francez Jean Henri Fabre a demonstrat, la sfârșitul secolului al XIX-lea, că anumite specii de fluturi masculi sunt atrași de mirosul emanat de femele (Chelcea et alii, 2005). Astăzi, etologii studiază „feromonii”, numiți și „socio-hormoni”, datorită rolului lor în organizarea vieții gregare. Termenul de „feromoni” a intrat în vocabularul științelor biologice în 1959 și se referă la substanțele volatile și odorante secretate de animale. „Feromonii” au fost identificați atât la insecte cât și la mamifere și ei servesc pentru apărare, grupare, orientare în spațiu și, mai ales, pentru identificarea partenerilor sexuali (Chelcea et alii, 2005).

În structura genetică umană a fost identificată o formație numită major histocompatibility complex (MHC) care a dus la supoziția că și oamenii utilizează feromonii ca semnal olfactiv pentru recunoașterea similarității genetice. Cercetăile lui N. Nicolaides (1974) și R. Lewis (1984) au evidențiat că fiecare individ posedă un miros distinctiv, o „semnătură chimică” și un mecanism de recunoaștere olfactică a similarității genetice, în care feromonii au un rol imortant (Chelcea et alii, 2005). Experimentele realizate de C. Wedekind și colaboratorii (1995) au ajuns la concluzia că femeile preferă bărbații în funcție de MHC-ul lor, prin urmare comunicarea olfactică influențează alegerea partenerului de cuplu. De asemenea, o serie de cercetări din domeniul medicinii dar și al psihologiei și sociologiei au evidențiat că mirosul are un rol primordial în legătura afectivă dintre mamă și copil (Chelcea et alii, 2005). La întrebarea dacă semnificațiile semnalelor olfactive sunt înnăscute sau dobândite nu se poate da un răspuns tranșant. Se poate însă lua în considerație constatarea generală că, deoarece relațiile sociale se bazează parțial pe procesele fiziologice, comunicarea olfactivă este un mecanism care trebuie avut în vedere (Chelcea et alii, 2005).

„Aplicațiile studiilor asupra sensibilității olfactive și a rolului mirosurilor în viața socială, inclusiv în comunicarea nonverbală, nu sunt deloc nesemnificative… Ele sunt oarecum dificil de realizat și pentru că nu s-a reușit până în prezent o clasificare adecvată a mirosurilor… Variabilitatea aprecierii mirosurilor de la o persoană la alta și de la o cultură la alta ridică un obstacol, nu ușor de trecut, în încercarea de a clasifica mirosurile” (Chelcea et alii, 2005).

În ce privește utilizarea de către oameni a mirosurilor obținute prin procedee chimice, respectiv parfumurile și alte produse de acest gen, asemenea obiceiuri au o tradiție milenară, atât în civilizația europeană cât și în cele extraeuropene.

Peter Andersen (2003) remarcă faptul că, în ciuda unor cercetări aplicate la stimulii olfactivi, există puține studii privitoare la efectele acestora în comunicările interpersonale, cu atât mai puțin în cele interculturale. Din acest punct de vedere, cercetătorul consideră că americanii sunt cultura cu cea mai mare aversiune pentru mirosuri : „În timp ce oamenii din cele mai multe părți ale lumii emit mirosuri corporale naturale, culturile din cele mai avansate societăți utilizează o mulțime de cosmetice pentru a le elimina sau a le înlocui cu alte mirosuri naturale”.

Edwin McDaniel (2003) consideră că utilizarea semnalelor olfactive reflectă, în cultura japoneză, echilibrul social, observând, că există puține informații sigure cu privire la atitudinea japonezilor față de mirosuri. Un studiu al lui Y. Kashara (1986, apud McDaniel, 2003) sugerează că propensiunea japonezilor pentru curățenie determină preferința acestora pentru un mediu inodor. Deși nu există dovezi cocludente în acest sens, „tradiția aproape rituală de a se îmbăia frecvent și dorința de a evita ofensa personală par să dea credibilitate acestei supoziții „(McDaniel, 2003).

Test de autoevaluare nr. 4

Care sunt caracteristicile limbajului nonverbal în relație cu cel verbal ?

Care sunt funcțiile limbajului nonverbal ?

Ce este kinezica ?

Care este tipologia gesturilor conform lui Ekman și Friesen ?

Cui aparțin cele mai vechi cercetări în legătură cu expresiile faciale și care sunt concluziile acestora ?

Care sunt concluziile studiilor mai recente despre expresiile faciale ?

Care este obiectul de studiu al oculezicii ?

Care este rolul contactului vizual în comunicare ?

Care este obiectul de studiu al hapticii ?

Ce înțelegeți prin „culturi de contact” și „culturi de non-contact” ? Dați exemple.

Ce sunt mijloacele de exprimare paralingvistice ?

Ce semnifică utilizarea mijloacelor de exprimare paralingvistică în cultura japoneză ?

Care este obiectul de studiu al olfacticii ?

5. SPAȚIUL ȘI TIMPUL ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ

Problematica spațiului și a timpului, ce aparține, de asemenea, comunicării nonverbale, a stat în atenția majorității cercetătorilor comunicării interculturale. Diferitele studii care iau în discuție conceptele de spațiu și timp în relație cu cel de cultură pornesc de la lucrările fundamentale ale antropologului american Edward T. Hall. În concepția acestuia, spațiul și timpul sunt dimensiuni ale culturii „în afara conștiinței” ( Hall, 1979). Percepțiile și utilizarea atât a spațiului cât și a timpului sunt unele dintre cele mai importante componente induse de modelele culturale și care diferențiază, într-un mod semnificativ, diferitele tipuri de culturi.

5.1. Proxemica

Termenul de proxemică a fost utilizat pentru prima oară de E. T.Hall într-un studiu din 1963 și reluat în altul, publicat în 1968, în care preciza că, preocupat de cercetarea „spațiului social ca bio-comunicare” , a fost influențat de studiile despre limbaj ale lui B.L.Whorf și E. Sapir, considerând că tezele lor referitoare la existența unor coduri nescrise dar înțelese de către toți, sunt aplicabile tuturor modelelor culturale (apud Chelcea et alii, 2005).

Conform lui Hall, proxemica „investighează modul în care individul structurează inconștient spațiul, distanțele interpersonale în tranzacțiile cotidiene, organizarea spațiilor în case și clădiri și nu în ultimul rând în configurarea orașelor” (apud Rovența-Frumușani,1999). Problemele legate de comunicarea prin intermediul spațiului au stat și stau în atenția nu numai a antropologilor, ci și a sociologilor, psihologilor, urbaniștilor, cercetători ai artelor vizuale și ai comunicării sociale și interculturale.

Din perspectiva comunicării sociale, „comportamentul în spațiu este un sistem nonverbal de comunicare umană, ce se află într-o relație directă cu capacitatea de a comunica celorlalți despre sine și de a stabili o legătură afectivă cu ei” (Delhees, 1994). Conform autorului citat, din perspectiva comunicării nonverbale, interesează conceptele de : distanță socială, spațiu personal, sferă privată, și teritorialitate.

Distanța socială se referă la gradul de intimitate a contactului pe care îl doresc sau îl tolerează oamenii într-o anume situație. La întrebarea ce determină diferențele, în această privință, între indivizi și între culturi, Delhees (1994) consideră că importanți sunt următorii factori : nevoile și trăsăturile partenerilor de comunicare, socializarea culturală, contextul de comunicare, gradul de cunoaștere reciprocă, sexul și vârsta persoanelor care interacționează. În urma studiilor efectuate în SUA, E.Hall a constatat că sunt folosite 4 distanțe fundamentale : distanța intimă, de la contactul fizic direct până la 45 cm ; distanța personală , între 45 și 120 cm ; distanța socială, între 120 și 350 cm ; distanța oficială, mai mare de 350 cm. De asemenea, Hall a constatat că în culturile sud-americane și arabe distanțele sunt mai apropiate decât în culturile nord și central-europene (Hall, 1966, apud Delhees,1995).

Spațiul personal, în legătură cu care s-au publicat lucrări fundamentale de către Georg Simmel, Edward Hall, Robert Sommer, este definit de Delhees (1994) ca o „bulă de protecție”, care însoțește pretutindeni o persoană. Servește la păstrarea distanței personale și diferă de la un individ la altul, se modifică în funcție de interlocutor , contextul și situația de comunicare și nu în ultimul rând în funcție de normele culturale.

Sfera privată „este un domeniu personal protejat, care ia naștere prin retragerea de bunăvoie și temporară a unei persoane din fața altor persoane”. Acest comportament este, în mare măsură, dobândit și influențat de cultura căruia îi aparțin indivizii (Delhees, 1994). Conform lui Westin (1970, apud Delhees, 1994) sfera privată are 4 funcții fundamentale, care vin în întâmpinarea unor necesități importante ale omului : nevoia de autonomie personală, relaxarea emoțională, posibilitatea autoevaluării, comunicări limitate și protejate.

Comportamentul teritorial este manifestat în permanență de către oameni, ca și de unele specii de animale. „Teritoriul”personal este un fel de prelungire a propriului eu dar există și teritorii ale unui grup . Desmond Morris (apud Rovența-Frumușani, 1999) distinge 3 tipuri principale de „teritorii”, pe care orice individ sau grup uman simte nevoia sa le delimiteze : teritoriul tribal, devenit azi teritoriu social; teritoriul familial; teritoriul personal. Oamenii își delimitează teritoriile prin indici de ocupare, embeme, frontiere etc.

5.2. Percepția și utilizarea spațiului

Edward Hall (1971) a fost printre primii care a evidențiat că percepția și utilizarea spațiului corespund unor modele culturale, spațiul însuși fiind o dimensiune a culturii. Cercetările sale s-au axat pe analiza comparativă a acestei problematici în culturile vestice (europene și nord-americane) și cele estice (asiatice, orientale). Astfel, el a constatat că japonezii sunt „antrenați” să confere semnificații precise spațiilor, în multe aspecte ale vieții lor, începând cu locuința tradițională . Pentru japonezi, ca și pentru alte culturi estice, ceea ce vesticii percep ca spațiu „gol”, deoarece este lipsit de mobilier și alte obiecte, dobândește semnificații estetice. De aceea, o locuință tradițională japoneză poate să pară unui european sau american ca fiind „săracă”(Hall, 1971).

Un alt aspect al percepției culturale a spațiului este legat de funcțiile acestuia. În cultura clasei de mijloc din SUA, ca și din majoritatea culturilor europene vestice, locuința este compusă din spații distincte în funcție de activitățile domestice: dormitor, cameră de zi, cameră de servit masa, cameră pentru hobby-uri etc. În consecință, orice activitate într-un spațiu care nu corespunde destinației respecive e considerată „nepotrivită”. O percepție și utilizare cu totul diferită a spațiului domestic se întâlnește în cultura japoneză, unde locuința tradițională are pereți mobili, ce permit existența unor spații multifuncționale (Hall, 1971).

Și în Japonia contemporană, utilizarea spațiului reflectă ierarhia și orientarea de grup. Aceste trăsături culturale sunt cel mai bine ilustrate de organizarea spațială a locurilor de muncă din clădirile guvernamentale sau corporatiste. Pupitrele funcționarilor de rang inferior sunt aliniate față în față, conform funcțiilor lor ierarhice, într-o încăpere mare, comună, din care lipsesc pereții despărțitori iar șefii sunt poziționați la capătul fiecărui rând. Acest tip de organizare încurajează schimbul de informații, facilitează activități multiple și simultane, cooperarea și solidaritatea de grup, semnalizând în același timp sistemul ierarhic. În orice întâlniri, formale sau informale, așezarea locurilor indică același sistem ierarhic (McDaniel, 2003). Ca ilustrare a aceleiași percepții spațiale, E.T. Hall (1990, apud McDaniel, 2003) observa că în Japonia casele dintr-un cartier sunt numerotate în ordinea datei construcției.

E.T.Hall a remarcat (1971) că diferențele dintre modelele nord-american și european în percepția și utilizarea spațiului se reflectă și în organizarea orașelor. În SUA orașele sunt organizate după axele nord-sud și est-vest iar străzile și clădirile sunt numerotate secvențial. Modul de sistematizare urbanistică este diferit în culturile europene. Cea franceză îndeosebi este o cultură puternic centralizată : Parisul, care se află în centrul Franței, este axat pe câteva artere principale care pornesc din centru; sistemul administrativ, cel educațional etc. sunt puternic centralizate. În sediile firmelor franceze, personalul de conducere are birourile în perimetrul central , în timp ce în SUA, persoanele cu funcții importante ocupă birourile de la nivelurile superioare.

În cultura indiană, se regăsește ideea de superioritate și inferioritate în privința utilizării spațiilor, însă cu alte semnificații decât în culturile vestice. În spațiile publice și private, în mediul urban și rural deopotrivă, în locuința propriu-zisă, anumite spații sunt considerate inferioare din cauza activităților care se desfășoară în ele și a oamenilor care le folosesc. Spațiile destinate ceremoniilor religioase, din cadrul locuinței chiar, nu sunt utilizate niciodată în scopuri profane , deoarece primele sunt considerate de o natură superioară. Spațiile folosite cu precădere de către femei, ca spre exemplu cele în care se prepară hrana, nu sunt utilizate de bărbați, deoarece sunt considerate inferioare. Acest model cultural privitor la spațiu, existent încă în India și azi, are o tradiție îndelungată. Descoperirile arheologice atestă că, încă din cele mai vechi timpuri, au existat diferențieri clare în funcție de spațiu: a castelor superioare și a celor inferioare, a activităților masculine și feminine, sacre și profane . În Chandigarh, un oraș indian nou, proiectat de un arhitect francez după norme occidentale, s-a costatat că locuitorii au redistribuit și utilizat spațiile locuințelor, conform normelor culturii lor ancestrale – diferențiate în funcție de sexul ocupanților, spații destinate numai oaspeților etc. (Hall, 1971).

5.3. Comportamentul proxemic și cultura

În cultura japoneză, proxemica reflectă „temele culturale” ale afinității intragrup, ierarhia și echilibrul (McDaniel, 2003). Atitudinea japonezilor față de spațiul personal este complexă și totodată contradictorie. În situații publice normale, se mențin distanțe interpersonale chiar mai mari decât la americani, mai ales față cei din afara grupului de apartenență. În mod aparent contradictoriu, în mijloacele de transport în comun, foarte aglomerate de regulă, japonezii nu mai prezintă rezistență la contactul corporal prelungit cu străinii. De regulă, spațiul personal e restrâns în interacțiunile cu prietenii și membrii familiei, ceea ce reflectă orientarea către grupul de apartenență și grija permanentă pentru menținerea echilibrului social (McDaniel, 2003). Comportamentul proxemic al japonezilor a fost adeseori cercetat. Într-un studiu despre relația proxemică-status social (Bond, Shiraishi, 1974, apud McDaniel, 2003), subiecții japonezi au manifestat anxietate atunci când intervievatorii s-au apopiat prea mult de ei. Un studiu al lui Iwata (1979, apud McDaniel, 2003) având ca subiecți studente japoneze, a indicat, la persoanele cu o ridicată stimă de sine, reacții negative în situații de „înghesuială”. Conform lui McDaniel, acest comportament este ilustrativ pentru conceptul japonez de ierarhie iar stima de sine e direct proporțională cu statusul social, care impune o mai mare distanță interpersonală în interacțiunile din afara grupului de apartenență.

Relația dintre comportamentul proxemic și statusul social, pe de o parte și conceptul cultural de „gen”, pe de altă parte, este relevată și de Borisoff și Merril (2003) : „În cultura americană, spațiul semnifică putere iar cei care dețin comanda unui spațiu sau teritoriu întins sunt adeseori considerați ca având o putere mai mare… De la femeile și cei cu status mai jos, de ambele sexe, se așteaptă să ocupe mai puțin spațiu decât bărbații sau persoanele cu status ridicat”. În această cultură, diferențierea modelelor proxemice în funcție de gen apare încă din copilărie, când băieții sunt încurajați să se joace în aer liber, pe când joaca fetelor e mai mult concentrată în interior. Astfel de comportamente, dobândite prin învățare culturală influențează convingerile despre revendicarea spațiului și felul în care indivizii interpretează utilizarea acestuia, mai ales când normele culturale privitoare la acesta sunt încălcate (Borisoff, Merril, 2003)

Autoarele amintite fac referire la unele cercetări mai vechi care tratează această problematică. Willis (1966) a elaborat un studiu, în urma măsurării distanței inițiale față de o persoană care se apropie de alta, cu subiecți de ambele sexe și a constatat că atât bărbații cât și femeile păstrează o distanță mai mică față de femei decât față de bărbați. Judith Hall (1984), de asemenea, a constatat că față de femei se păstrează o distanță mai mică decât față de bărbați. Knapp și Hall (1997) sunt de părere că , în cazul femeilor, acceptarea intruziunii în spațiul personal sau cedarea spațiului către bărbați, poate fi asociată, parțial, cu potențialul agresiv al comportamentelor bărbaților . O altă explicație ipotetică a acelorași autori se referă la normele sociale legate de menținerea distanței „potrivite” și anume la faptul că oamenii se așteaptă ca bărbații să păstreze distanțe mai mari și, dacă nu o fac, acest lucru poate fi deranjant (apud Borisoff, Merril, 2003).

„Cultura și deopotrivă genul determină în mod hotărâtor tipul de spațiu personal pe care indivizii îl utilizează în interacțiunile lor. Membrii din multe culturi tind, în general, să interacționeze la distanțe mai mici decât o fac albii din America de Nord” (Borisoff, Merril, 2003). În sprijinul acestor afirmații sunt citați diferiți autori. Dolphin (1988) a stabilit că „utilizarea spațiului personal e influențat de sexul indivizilor ce interacționează și diferă în mod substanțial de la o cultură la alta”. Acest lucru se datorează influențelor exercitate de așteptările pe care o anumită cultură le are cu privire la comportamentul masculin și feminin (apud Borisoff, Merril, 2003). Jeffrey Sanders și colaboratorii (1985, apud Borisoff, Merril, 2003) au studiat distanțele personale menținute în cazul perechilor de același sex și mixte de studenți nord-americani și arabi. A constatat că perechile mixte de studenți arabi interacționează la o distanță mult mai mare decât perechile de același sex de arabi, cât și de perechile de nord-americani, fie de același sex, fie mixte. Studiul lui Robert Shuter (1976, apud Borisoff, Merril, 2003) cu privire la proxemica și atingerea în cazul celor două sexe, în culturile sud-americane din Costa Rica, Columbia și Panama, a demonstrat că, în toate cele trei culturi, perechile feminine păstrează o distanță în mod semnificativ mai apropiată și inițiază în mai mare măsură contacte tactile decât perechile masculine sau cele mixte. Studiul lui Lombardo (1986, apud Borisoff, Merril (2003) referitor la rolurile de gen și distanța personală, sugerează că sexul comunicatorilor și orientarea lor cu privire la rolurile de gen exercită o influență considerabilă asupra felului cum indivizii utilizează spațiul, percepțiile lor cu privire la necesitățile spațiale și la invadarea propriului spațiu personal. „Astfel, distanța dintre comunicatori într-o interacțiune poate fi influențată de gen, cultură, putere și grad de intimitate și reciprocitate. Nu există un singur înțeles pentru oricare mesaj nonverbal dat.” (Borisoff, Merril, 2003).

5.4. Cronemica. Timpul ca element cultural

Termenul de cronemică a fost utilizat pentru prima dată de către Edward T. Hall, (1959, apud Chelcea et alii, 2005) pentru a desemna studiul percepției și utilizării timpului. Cartea sa referitoare la timp ca element cultural , The Dance of Life (1983) rămâne o lucrare fundamentală, de referință pentru toți autorii interesați de înțelegerea acestei problematici complexe. Așa cum remarcă Andersen (2003), acesta este cel mai studiat aspect în literatura de specialitate dedicată interculturalității, întrucât „cadrele timpului cultural diferă atât de mult, încât dacă și numai această diferență ar exista între culturi, ar fi de ajuns pentru a declanșa neînțelegeri”.

În lucrarea amintită, Hall (1983) a pornit de la aserțiunea că timpul este un element definitoriu pentru orice cultură, al vieții culturale, sociale precum și a celei personale a indivizilor : „Timpul este unul dintre sistemele fundamentale ale oricărei culturi. Cultura joacă un rol atât de important pentru înțelegerea timpului ca sistem cultural, încât este practic imposibil de a separa diferitele niveluri ale culturii în care acesta se înscrie”, cu precădere în cel primar. Autorul a fost interesat să deslușească felul în care timpul este exprimat, conștient și inconștient, utilizat și structurat, în culturi diferite: ”În fapt, nimic nu se produce în afara unui cadru de timp dat. Fiecare cultură are propriile sale cadre temporale în interiorul cărora funcționează modele care îi sunt particulare : ceea ce constituie un factor de complicare a raporturilor interculturale. Astfel, pentru a putea comunica efectiv în străinătate, este de asemenea necesar să înțelegi limbajul timpului, ca și limba vorbită a țării în care te găsești”. Unele dintre capitolele cărții cercetează maniera în care americanii și japonezi își comunică , reciproc, imaginea despre ceea ce sunt, imagine în interiorul căreia „țesăturile temporale” constituie baza acestor percepții. Alte capitole sunt consacrate raporturilor interculturale dintre țări vestice și estice, pe de o parte și între latino-americani, anglo-americani și indigenii americani, pe de altă parte.

Hall respinge ideea unui timp linear, distinge diferite tipuri de timp și construiește o „mandala” a timpului, în care acestea sunt interrelaționate:

meta-timpul – este nivelul la care se situează conceptele integratoare ale tuturor dimensiunilor timpului; acesta include tot ceea ce filosofii, antropologii, psihologii și alții au afirmat sau scris despre timp, în teorii, discuții, considerații despre natura timpului, privit ca o entitate abstractă

timpul biologic – este reprezantat de succesiunile de perioade și ritmuri, încă de la începuturile vieții pe Pământ : alternanța zilelor și a nopților, mișcarea de rotație a Pământului, mareele, alternanța anotimpurilor etc.; ciclurile biologice sunt acordate cu ritmurile naturale și cu cele proprii mediului organismelor vii ; deși există două tipuri de mecanisme temporale, unul fizic și altul biologic, ele funcționează ca un tot omogen

timpul individual – se referă la percepția subiectivă a timpului de către indivizi, în diferite contexte, cadre, stări emoționale (percepția timpului ca fiind „lung” sau „scurt”, că „timpul fuge”)

timpul fizic –se referă la diversele măsurători ale timpului, bazate pe observațiile astronomice, din vechime și până azi

timpul metafizic – se referă în principal la situații ale unor oameni , din diverse culturi, care au experimentat fenomenul denumit „deja-vu”

micro-timpul – reprezintă sistemul temporal propriu nivelului primar al oricărei culturi ; monocronia și policronia sunt unele dintre formele micro-timpului

timpul sincronic – de la expresia „a fi sincron” derivată din media vizuale, când banda sonoră este sincronizată cu imaginile ; analize ale unor imagini filmate au evidențiat că, în cursul unor interacțiuni, indivizii își sincronizează mișcările cu cele ale partenerilor, într-un mod inconștient și uimitor

timpul sacru – este timpul mitic, imaginar, care se repetă dar nu evoluează, este un timp magic; Hall precizează că oamenii din culturile europene și nord-americane au dificultăți în înțelegerea acestui tip de timp, deoarece tind să stabilească o relație fixă între sacru și profan; indigenii nord-americani, spre exemplu, trăiesc efectiv într-un timp sacru, prin ceremoniile lor, perioadă în care pentru aceștia timpul profan nu mai există

timpul profan – este cel care domină viața cotidiană și aspectele ei obișnuite; este reprezentat prin sistemul explicit de măsurare a timpului

5.5. Variabile culturale ale timpului: monocronie și policronie

Experiențele și observațiile lui E.T.Hall în contactul cu culturi diferite de cea americană (europeană, japoneză, triburi de amerindieni ș.a.) l-au condus la concluzia că, în privința percepției și utilizării timpului, există două maniere fundamentale și diferite. „ Societățile complexe își organizează timpul în cel puțin două maniere diferite : (1) evenimentele sunt programate ca unități separate – un singur lucru într-un anumit timp – precum în Europa de nord sau (2) conform modelului mediteraneean al implicării în mai multe lucruri deodată. Cele două sisteme sunt, în mod logic și empiric, distincte” (Hall, 1983). Acestea au fost denumite de autor timp monocron și timp policron. Distincția funcționează și este vizibilă atât la nivelul culturilor, al organizării lor sociale, administrative, cât și la nivelul existenței individuale.

Culturile monocrone, cum sunt cele vestice, tind să dea un caracter sacru organizării timpului. În sistemele monocrone, care au făcut posibilă apariția societăților industriale, după cum remarcă Hall, timpul este considerat o realitate tangibilă. Expresii metaforice precum „am pierdut timp”, „am câștigat timp”, „mi-am omorât timpul”, „a trecut timpul” ș.a. sunt înțelese ad litteram. „Americanii confundă uneori orarele și programele cu realitatea” (Hall, 1983). Structurile temporale monocrone sunt arbitrare și impuse indivizilor, nu sunt conforme cu ritmurile biologice, de aceea trebuie învățate, exersate de către oameni. Organizarea de tip monocron izolează indivizii, limitează și sărăcește contextul interacțiunilor interpersonale, îi determină să gândească și să perceapă realitatea într-o manieră fragmentară. Adaptat performării unor sarcini „lineare”, modelul monocron se dovedește dezastruos în realizarea unor activități care necesită creativitate.

Organizațiile monocrone, administrative, industriale, educaționale au șanse mai mari de a se dezvolta dar , pe măsură ce se dezvoltă, se închid în ele însele și, neținând cont de caracteristicile propriei lor structuri, tind să devină rigide. Totodată, în acest tip de organizații, nu este luată în considerare calitatea umană a membrilor lor.

Indivizii monocroni acordă cea mai mare importanță muncii, programelor și procedurilor dar existența lor contravine adeseori oricărei logici a existenței umane. Cei aflați în funcții de conducere, își organizează munca în mod strict dar fără legătură cu activitățile celorlalți, ca și când nu ar fi parte a unui întreg. „În ansamblu, sistemul temporal american este unul monocron. În realitate, este în același timp monocron și policron. Monocronia domină sistemul afacerilor, al guvernării, al muncii, al timpului liber, în timp ce structura vieții domestice este policronă, cel puțin a celei tradiționale, unde femeia se află în centrul ei.” (Hall, 1983).

Culturile policrone, din care fac parte cele estice și sud-europene, pun accentul mai degrabă pe angajamentul individului și îndeplinirea sarcinilor, decât pe respectarea unui anumit orar. Timpul este tratat într-o manieră mai puțin concretă decât în sistemele monocrone. Piețele, bazarurile, prăvăliile din țările mediteraneene sau arabe sunt, după părerea lui Hall, imagini sugestive pentru sistemul policron, ce pare indivizilor monocroni lipsit de orice logică și organizare, dominat de haos. Policronia este asociată cu activitățile informale și cu numeroasele sarcini de îndeplinit simultan.

În organizațiile de tip policron , deși aparent neorganizată, colaborarea între șefi și angajați este mai strânsă și bazată pe relații interpersonale. Pe de altă parte, acest sistem birocratic , care presupune implicarea conducătorilor la toate nivelurile și sarcinile organizației, este lent și greoi, așa cum este perceput de cei din culturile monocrone. Dezavantajul organizațiilor policrone este mai ales acela că depind în prea mare măsură de capacitățile de conducere ale managerilor, care trebuie să facă față mereu neprevăzutului și să stăpânească permenent situația generală.

Indivizii policroni concep rar timpul ca fiind „pierdut” și îl consideră mai degrabă ca un punct de plecare decât un traseu. Întâlnirile stabilite nu sunt luate în serios și, în consecință, sunt deseori neglijate sau amânate. Proiectele fixate nu sunt ferme, chiar cele importante pot fi modificate în ultimul moment. Pentru aceștia a fi punctual nu înseamnă același lucru ca pentru indivizii monocroni .

O observație importantă a lui Hall (1983) se referă la faptul că nici o cultură nu este exclusiv monocronă sau policronă. Culturile minoritare din SUA, de origine hispanică, sunt în mare măsură policrone. De asemenea, nu toate modelele monocrone sau policrone sunt identice, fiecare tip are variante stricte și variante suple. În culturile dezvoltate din punct de vedere economic, funcționează ambele modele dar în moduri diferite. Japonezii adoptă un model policronic când sunt între ei : planificările se pot modifica pentru a răspunde dorințelor unei persoane mai în vârstă, ceea ce reflectă atenția la respectarea ierarhiei (McDaniel, 2003); procesul de luare a deciziilor e influențat de orientarea către grup și echilibrul social, căci aproape în orice context interpersonal e necesar să existe un consens înainte de anunțarea unei decizii, proces care poate dura timp îndelungat (McDaniel, 2003). În raporturile cu culturile occidentale, mai ales în relațiile de afaceri, japonezii au adoptat sistemul monocron , manifestând o remarcabilă flexibilitate (Hall, 1983, McDaniel, 2003). Francezii sunt din punct de vedere intelectual monocroni dar comportamentul lor este policron (Hall, 1983). Culturile africane, îndeosebi cele rurale, sunt policrone, iar percepția timpului este strâns legată de natură, de poziția soarelui pe cer sau de apariția unor animale. În Botswana, pentru desemnarea unor segmente de timp sunt folosite expresii precum : „timpul când se trezesc vacile” sau „seara când ies hienele” (Shirley van der Veur, 2003)

„Timpul este uman. Natura cunoaște numai schimbări”, afirmă Hall (1983). A „spune” timpul este o invenție a oamenilor. Toate culturile au un sistem de măsurare a timpului iar ceea ce pentru culturile industrializate înseamnă o strictă măsurare a timpului (monocron) pentru altele (policrone) pare o obsesie inutilă . În limba indienilor Sioux, de exemplu, nu există cuvinte pentru „târziu”, „a întârzia”, „a aștepta”. Nord-americanii au un sens al timpului puternic ancorat în prezent și orientat spre viitorul imediat. Indienii din tribul Navajo sunt sceptici în ce privește promisiunile chiar și pentru viitorul apropiat iar pentru hinduși, viitorul e conceput în termenii unui interval mai îndelungat decât viața unui individ.

O altă remarcă a lui Hall se referă la faptul că nici unul dintre modelele temporale nu este ideal, ambele au atât avantaje cât și inconveniente. În contactele interculturale, necunoașterea diferențelor și a specificului în privința percepției și utilizării timpului dau naștere unor disfuncționalități în comunicare.

Test de autoevaluare nr. 5

Ce este proxemica ?

Care sunt principalele concepte cu privire la spațiu, din perspectiva comunicării nonverbale ?

Dați exemple de diferențe culturale în percepția și utilizarea spațiului.

Ce caracteristici culturale evidențiază utilizarea spațiului în cultura japoneză ?

Care sunt principalii factori care influențează comportamentul proxemic ?

Ce este cronemica și cine a introdus acest termen în literatura de specialitate?

Care este concepția lui E.T.Hall cu privire la timp ca limbaj cultural ?

Prin ce se caracterizează culturile monocrone ? Dați exemple.

Prin ce se caracterizează culturile policrone ? Dați exemple.

6. VARIABILE ȘI DIFERENȚE CULTURALE

6.1.Context înalt (High Context) și context jos (Low Context)

Orice comunicare este definită prin parametri contextuali, care sunt condiționați cultural. Contextul fizic desemnează împrejurările fizice concrete în care are loc o comunicare : spațiu, decor, ambianță, obiecte, mobilier, lumină/întuneric, zgomot/liniște etc. Este cunoscut faptul că , prin semnificațiile sale nonverbale, adeseori simbolice, contextul fizic afectează comunicarea, determinând confort sau disconfort, nu numai fizic ci și psihic, pentru emițător ca și pentru receptor. De asemenea, orice comunicare umană are loc într-un context social, căci nici o interacțiune nu are loc într-un vacuum socio-cultural, nu e un proces „pur”. Orice situație socială instituie un model și un context de comunicare ce guvernează conținutul și efectele comportamentului comunicatorilor. Contextul social se referă la forțe care influențează modelele de comunicare și fluxul comunicării, de la un grup social la altul. Din această perspectivă, factorii contextului social constau în : diferențele individuale în ce privește abilitățile, structura muncii indivizilor; atracția grupului, atitudinile, normele, similaritatea percepțiilor grupului, disponibilitatea grupului spre schimbarea atitudinilor și credințelor etc. (Sereno, Mortensen, 1970).

Conceptul de context, din punct de vedere cultural, desemnează gradul în care într-o cultură predomină comunicarea verbală (explicită) sau cea nonverbală (implicită). E.T. Hall (1976,1984, apud Andersen, 2003) a făcut distincția între contextele culturale „înalte”, respectiv culturile puternic contextualizate și cele „joase”, respectiv culturile slab contextualizate : „O comunicare sau un mesaj cu context înalt este aceea/acela în care cea mai mare parte a informației se află în contextul fizic, fie în persoana înseși, în timp ce foarte puțină informație este codificată, explicită, transmisă parțial prin mesaj”. În culturile înalt contextualizate, informațiile sunt conținute în mediu, situații și în aluziile nonverbale care conferă înțeles mesajelor care nu sunt exprimate explicit (Andersen, 2003). Lustig și Koester (1999, apud Andersen, 2003) se referă la cultura japoneză ca la una dintre cele mai puternic contextualizate : „Într-o cultură ca cea a Japoniei înțelesurile sunt implicite și se acordă o mare importanță codurilor nonverbale”. Și alte culturi asiatice, precum cea chineză sau coreeană, sunt înalt contextualizate. În ciuda faptului că, în principiu, codul verbal este explicit, în China și acesta este un sistem înalt contextualizat. Utilizarea unui dicționar chinezesc presupune cunoașterea a mii de caractere care își schimbă înțelesul în combinație unele cu altele. O explicație ar fi cea a influenței majore în Asia a budismului Zen, care valorizează tăcerea , lipsa expresiilor emoționale și, în consecință, componenta nonverbală a comunicării. (Andersen, 2003). De asemenea, culturile indienilor din America de nord, cu rădăcinile în Asia de est, sunt în privința raportării la context foarte asemănătoare cu cele asiatice contemporane (E.T.Hall 1984). Același autor observa că americanii se plâng adeseori că, în interacțiunile cu japonezii, cei din urmă au o manieră ocolită de a ajunge la subiectul conversației. Culturile latino-americane și cele amerindiene, ca și cele arabe, greacă, turcă sunt, de asemenea, înalt contextualizate. Referitor la culturile africane, Shirley van der Veur (2003) consideră că sunt mai degrabă înalt contextualizate.

În opoziție cu acestea, mesajele slab/jos contextualizate sunt comunicate în mod explicit, prin codurile verbale. Acestea trebuie să fie detaliate și foarte precise. În ce privește gradul de contextualizare a comunicării, există o mare varietate culturală. O serie de cercetări sugerează că cele mai slab/jos contextualizate sunt cel din Elveția, Germania, America de nord și Scandinavia . În aceste culturi, înțelesurile literale, detaliile specifice, programarea timpului sunt esențiale (Gudykunst, Kim, 1992, apud Andersen, 2003). Hall (1984) a avansat ipoteza că joasa contextualizare a acestor culturi se datorează faptului că ele au sisteme cognitive și comportamentale bazate pe logica de sorginte aristoteliană și pe raționamentul de tip linear. În culturile înalt contextualizate, tipul de logică este unul „comprehensiv” iar cunoașterea e dobândită în mai mare măsură prin intuiție și contemplare. Unele culturi , precum cea franceză, italiană, engleză, prezintă deopotrivă trăsături ale celor jos și înalt contextualizate (Gudykunst, Kim, 1992, apud Andersen, 2003).

Variabila culturală a contextualității a fost prezentată, pe o scală, de către Samovar și Porter (1991) :

Japonez Context înalt

Arab

Grecesc

Spaniol

Italian

Englez

Francez

American

Scandinav

German

Germano-elvețian Context jos

Andersen (2003) consideră că principalele diferențe dintre culturile înalt contextualizate și cele jos contextualizate pot fi explicate prin patru principii :

Comunicarea verbală și alte coduri explicite prevalează în culturile jos contextualizate, precum cele din SUA și Europa de nord. Oamenii din aceste culturi sunt percepuți ca fiind excesiv de vorbăreți și redundanți. Cei din culturile înalt contextualizate pot fi percepuți ca „închiși”, misterioși.

Culturile înalt contextualizate nu valorizează în aceeași măsură comunicarea verbală ca cei din culturile jos contextualizate.

Oamenii din culturile înalt contextualizate sunt în mai mare măsură dependenți de și receptivi la comunicarea nonverbală.

În culturile înalt contextualizate, indivizii au așteptări mai mari din partea interlocutorilor. Așa cum a remarcat E.T.Hall, aceștia se așteaptă ca mesajele să fie deduse, în mare măsură, din sentimente, gesturi și indicii ambientale, cărora de regulă cei din culturile jos contextualizate le acordă puțină importanță.

E. T. Hall (1984) distinge între mesaje bogate și sărace în context, pornind de la premisa că „a evalua contextul unei comunicări implică, pentru un individ, să determine cantitatea de informație pe care interlocutorul este susceptibil să o dețină despre un subiect dat. Este evident astfel că toți indivizii, în conformitate cu cultura căreia îi aparțin, comunică la un anumit nivel pe scara contextelor și că una dintre principalele strategii ale comunicării, fie că te adresezi unei persoane sau unui grup, constă în definirea poziției adecvate în contextul a ceea ce se comunică”. Diferențierea pe care o face între mesajele rapide și cele lente sugerează că cele din prima categorie sunt sărace în context și celelalte bogat contextualizate. Iată lista de exemple propuse, cu referire la culturile vestice.

– mesaje rapide : proza, titulurile, un comunicat, mesajele de propagandă, caricaturile, publicitatea TV, probele sportive, plăcerea, căsătoriile de la Hollywood, adresarea cuiva cu prenumele în SUA, reproducerea unei opere de artă.

– mesaje lente : poezia, cărțile, un ambasador, expunerea detaliată a unei opinii, gravurile, emisiunile TV de comentariu a informațiilor, istoria sporturilor, dragostea, căsătoriile reușite, adresarea cuiva cu prenumele în Germania, opera de artă în sine, prietenia sinceră.

6.2. Individualism versus colectivism

Individualismul se referă la tendința unei culturi de a evidenția importanța identității individuale față de identitatea de grup, drepturile individuale față de drepturile grupului și nevoile individuale față de cele ale grupului. În opoziție cu aceasta, colectivismul este tendința unei culturi de a evidenția importanța grupului față de cea a individului, obligațiile grupului față de cele ale individului, precum și nevoile intra-grupului față de nevoile și dorințelor individului. Intra-grupul este cel pe ale cărui valori, norme, reguli se bazează funcționarea grupului în societate, ale cărui norme servesc drept criterii ale comportamentelor cotidiene (Stella Ting–Toomey, 2003). H. Triandis (1990, apud Ting- Toomey, 2003) consideră că cei mai importanți factori care determină dezvoltarea unor valori individualiste sau colectiviste sunt : mediul natural, mobilitatea socială și geografică, migrația, tradițiile culturale familiale, socializarea, locul de rezidență (rural sau urban), expunerea la mass-media, educația și schimbarea socială.

Această variabilă determină felul în care oamenii conviețuiesc (singuri, în familie, în triburi), valorile lor, felul cum comunică. Cultura americană este, după părerea lui Andersen (2003), cea mai individualistă, chiar Constituția SUA, ca bază a drepturilor democratice fundamentale, a ridicat individul la rang de valoare națională. Există o diferență fundamentală între culturile vestice, care sunt, de regulă, individualiste, în care oamenii se bazează în mai mare măsură pe judecățile proprii decât pe judecățile grupului și culturile estice, care sunt colectiviste, punând accentul pe armonia dintre oameni, dintre oameni și natură iar valorile comunității sunt puternic valorizate.

G. Hofstede (1980) a realizat un studiu intercultural asupra individualismului, în 40 de țări necomuniste, care a relevat următoarele : cele mai individualiste 10 națiuni sunt cele din SUA, Australia, Marea Britanie, Canada, Olanda, Noua Zeelandă, Italia, Belgia, Danemarca, Suedia; cele mai puțin individualiste națiuni sunt cele din Venezuela, Columbia, Pakistan, Peru, Taiwan, Thailanda, Singapore, Chile, Hong Kong (apud Andersen. 2003).

În cadrul aceleiași culturi există însă diferențe în această privință. Deși cultura SUA este considerată cea mai individualistă, gradul acestei caracteristici este diferit în funcție de zone și grupuri etnice : statele din centru-vest și centru-Atlantic au cea mai individualistă cultură politică în timp ce cele din zona de sud-est sunt mai tradiționale și mai puțin individualiste ; afro-americanii accentuează individualismul iar americanii de origine mexicană sunt mai mult înclinați spre solidaritatea de grup (Andersen, 2003). Grupurile constituite din primele generații de imigranți asiatici în SUA par a fi mai mult atașate de valorile colectivismului, după cum remarcă Ting–Toomey (2003).

„Gradul în care o cultură este individualistă sau colectivistă afectează comportamentul nonverbal al acelei culturi în orice aspect”, afirmă Andersen (2003). Oamenii din culturile individualiste sunt mai distanți din punct de vedere fizic și sufletește de ceilalți și zâmbesc mai mult iar cei din culturile colectiviste sunt mai apropiați din toate punctele de vedere iar comportamentul lor kinezic este mai coordonat. Cei din culturile individualiste sunt încurajați să dezvolte o mai mare varietate a expresiilor emoțiilor în afara grupului de apartenență, deoarece pentru aceștia libertatea individuală este o valoare supremă. În culturile colectiviste, oamenii tind să își atenueze emoțiile, pozitive sau negative, în interacțiunile cu cei din afara grupului lor, deorece cel mai important lucru este mențierea coeziunii grupului.

Într-o cultură colectivistă ca cea chineză, se înregistrează cea mai scăzută frecvență, intensitate și durată a expresiilor emoționale, deoarece comportamentul nonverbal e reglementat foarte strict, în vederea păstrării armoniei de grup și a ierarhiei (Bond, 1993, apud Andersen, 2003). Și în cultura japoneză, colectivismul este o valoare centrală, bazată pe credința confucianistă, ce are o influență puternică asupra modelelor de comportament, pe de o parte și datorită omogenității rasiale și culturale, care creează legături de identitate puternice, facilitează familiaritatea intragrup și interpersonală, pe de altă parte. Conceptul japonez de „nihonjinron” este o exprimare a percepției de sine, ca individ, popor și națiune, care determină propensiunea pentru afilierea de grup. Pe această bază, contextele sociale sunt diferențiate : afilierea este puternică în interiorul grupului iar în afara grupului este lipsită de importanță (McDaniel, 2003).

Shirley van der Veur (2003) consideră că multe dintre culturile africane sunt colectiviste, datorită unor condiții precum nevoia grupului de a supraviețui în condiții naturale vitrege, legăturile familiale foarte puternice. Datorită influenței culturilor vestice individualiste, exercitate prin intermediul ideologiei creștine și a colonialismului, unele culturi africane și-au estompat valorile colectiviste, într-o anumită perioadă istorică, pentru ca în prezent să se facă simțită o reorientare spre colectivism.

Diferențele esențiale în privința valorilor individualiste sau colectiviste dau naștere la neînțelegeri și dificultăți în comunicările interculturale, după cum remarcă și Andersen (2003) : „individualismul nostru extrem face să fie dificilă pentru americani interacțiunea cu și înțelegerea oamenilor din alte culturi”

6.3. Distanța puterii (Power Distance)

O altă dimensiune de bază a comunicării interculturale și totodată factor de diferențiere între culturi, numită „distanța puterii”, exprimă gradul în care puterea prestigiul și bogăția sunt inegal distribuite într-o cultură. Aceasta a fost măsurată de către Hofstede, utilizând Indexul Distanței Puterii (IDP) (Andersen, 2003).

În ordine descrescătoare, culturile cu cel mai înalt scor al IDP, în care puterea și influența sunt concentrate în mâinile câtorva oameni sunt : Filipine, Mexic, Venezuela, India, Singapore, Brazilia, Hong Kong, Franța și Columbia (Hofstede, 1982, apud Andersen, 2003). De asemenea, culturile africane și asiatice, în general, care mențin relațiile de roluri puternic ierarhizate, sunt caracterizate de o accentuată distanță a puterii. Studiile lui Gudykunst și Kim (1992, apud Andersen, 2003) au arătat, spre exemplu, că se așteaptă de la elevii și studenții asiatici să fie modești și reținuți, din punct de vedere nonverbal, în prezența profesorilor iar, într-un mod similar, subordonații vietnamezii îi consideră pe angajatori ca mentori, cărora nu li se pun întrebări.

Cele mai scăzute scoruri IDP au fost înregistrate de Hofstede în Austria, Israel, Danemarca, Noua Zeelandă, Irlanda, Suedia, Norvegia, Finlanda, Elveția și Marea Britanie. SUA se situează puțin mai jos față de media distanței puterii, ceea ce indică mai mici diferențe de stutus social decât în multe alte țări. De altfel, culturile diferă și în privința modului cum este obținut statusul social : în India statusul este predeterminat de clasa socială sau casta căruia îi aparține individul, în SUA acesta este determinat de avere (Andersen, 2003).

Distanța puterii afectează comportamentul nonverbal : în cultura indiană, cu un înalt scor al distanței puterii și cu sistemul său rigid de caste, interacțiunile dintre indivizii aparținând diferitelor clase sociale sunt sever limitate; orice contact al membrilor unor caste inferioare cu cei din casta cea mai înaltă, cei „de neatins”, care reprezintă 20% din populația țării, este strict interzis și considerat „impur” (Andersen, 2003). Sistemele sociale cu discrepanțe puternice în privința distanței puterii prezintă comportamente kinezice aparte. Acestea încurajează comportamentele nonverbale ce indică diferențele de status : se așteaptă să se exprime doar emoții pozitive la adresa celor cu status înalt și numai emoții negative la adresa celor cu status social jos (Matsumoto, 1991, apud Andersen, 2003); în interacțiunile cu superiorii, subordonații din culturile asiatice zâmbesc mai mult, pentru a părea polticoși (Andersen. Bowman, 1999, apud Andersen, 2003).

Semnalele paravocalice sunt și ele diferențiate în funcție de distanța puterii : indivizii din culturi cu un scor jos al IDP, precum americanii, sunt percepuți în culturile cu scor înalt ca fiind gălăgioși, exagerați și copilăroși (Condon, Yousef, 1983, apud Andersen, 2003).

6.4. Nesiguranța

Unele culturi valorizează schimbarea și ambiguitatea, altele stabilitatea și siguranța. Nesiguranța este o predispoziție culturală către risc și ambiguitate iar la nivel individual această calitate este numită „toleranță față de ambiguitate” (Martin, Westie, 1959, apud Andersen, 2003). Oamenii care manifestă intoleranță la ambiguitate resping nesiguranța și caută răspunsuri clare la diferitele probleme. Oamenii care prezintă toleranță la ambiguitate tind să fie mai toleranți, să accepte răspunsuri ambigue în diferite situații și împrejurări.

Această variabilă a fost cercetată de Hofstede (1980, apud Andersen), care a constatat că, cel mai adesea, țările a căror cultură este originară din regiunea mediteraneeană și cele din America de Sud, prezintă cel mai înalt nivel al respingerii nesiguranței. Printre primele 10 se numără : Grecia, Portugalia, Belgia, Japonia, Peru, Franța, Chile, Spania, Argentina și Turcia. La polul opus se află țările cu cea mai mare toleranță la nesiguranță iar lista e dominată de culturile nord-europene si sud-asiatice, unele dintre ele fost colonii britanice : Singapore, Danemarca, Suedia, Hong Kong, Irlanda, Marea Britanie, Filipine, SUA, Canada și Noua Zeelandă. Faptul că aceste țări au o lungă tradiție democratică pare să fie cauza și totodată efectul acestei stări de fapt, după cum sugerează Andersen (2003).

Hofstede a luat în calcul și factorul religios și a constatat că țările în care predomină religia catolică resping în mai mare măsură nesiguranța iar cele în care predomină credința protestantă, hindusă sau budistă tind să accepte în mai mare măsură nesiguranța. Posibila explicație este că religiile estice și cele protestante sunt mai puțin „absolute”, pe când cea catolică este mai „absolută” și „sigură”.

Există puține studii despre relația dintre această variabilă și comunicarea nonverbală. Tot Hofstede (1980, apud Andersen, 2003) estre cel care a subliniat că oamenii din țările cu tendință accentuată de a respinge nesiguranța își dezvăluie în mai mare măsură emoțiile decât cei din țările care acceptă nesiguranța. În cele din prima categorie, comportamentele nonverbale sunt mai strict codificate, mai puternic reglementate și ritualizate. Când americanii comunică cu indivizi din asemenea culturi, de exemplu cea japoneză sau franceză , cei dintâi par nonconformiști și neconvenționali iar ceilalți sunt percepuți de americani ca fiind prea rigizi.

In ultima perioada, studiile de acest fel s-au extins de la cercetarea comunicării interpersonale la cea interculturală. Gudykunst (apud Andersen, 2003) a enunțat o „teorie a managementului nesiguranței”, care încearcă să explice atitudinile și comportamentele legate de cei care sunt străini față de o anumită cultură. Hofstede evidențiase că, în general, intracțiunea cu indivizi din afara grupului propriu induce o stare de anxietate iar aceasta e crescută în culturile care resping nesiguranța. Teoria sugerează că, cu cât grupurile manifestă o mai ridicată acceptare a nesiguranței, cu atât este mai mare toleranța față de cei din alt grup sau cultură.

6.5. Genul (Gender)

Orice cultură recunoaște diviziunea sexuală a speciilor în masculin și feminin dar diferențele între culturi apar în privința atributelor, regulilor și modelelor de comportament pe care culturile le atribuie conceptelor de „masculinitate” și „feminitate”. Conform lui Judy Butler (1990, apud Borisoff, Merril, 2003) „ceea ce cunoaștem ca gen este o suită de acte sau performări sociale pe care oamenii le produc în mod repetat și care, în timp, dau aparența unui fel de a fi natural”. Multe dintre studiile din științele sociale s-au focalizat asupra problematicii genului, ca și caracteristici individuale, neglijând însă genul ca o dimensiune culturală, remarcă Andersen (2003). Tot astfel cum ființele umane sunt percepute ca masculine și feminine, la fel și culturile pot fi feminine sau masculine. Este vorba despre orientarea de gen a unei culturi, care influențează numeroase aspecte ale comportamentelor nonverbale : reguli privitoare la expresiile nonverbale permise fiecărui sex, statusul ocupațional, aspectele nonverbale ale puterii, abilitatea de a interacționa cu străinii sau cu indivizii de sex opus, precum și toate aspectele privitoare la relațiile dintre bărbați și femei. Erving Goffman a denumit asemenea comportamente ca forme ale „prezentării de gen” (apud Borisoff, Merril, 2003). Aceste comportamente nonverbale, diferențiate în funcție de gen, sunt rezultatul socializării în mai mare măsură decât înnăscute și devin o parte a experiențelor individuale privitoare la „genul sinelui”. (Borisoff, Merril, 2003). La o serie dintre acestea ne-am referit în capitolul despre limbajul nonverbal în comunicarea interculturală.

Caracteristicile de gen ale culturilor se referă, în principal, la diferențe între regulile referitoare la gen . În culturile masculine, regulile de gen sunt mai rigide iar trăsături precum puterea, competitivitatea, ambiția ș.a. sunt valorizate. În consecință, procentul femeilor care activează în domeniul tehnic și al celor care au studii superioare este scăzut. Hofstede (1980, apud Andersen, 2003) a măsurat gradul în care indivizilor de ambele sexe le sunt atribuite activități și roluri asociate masculinității și feminității. Conform acestuia, primele 10 țări cu cel mai ridicat procent al orientării spre masculinitate sunt : Japonia, Austria, Venezuela, Italia, Elveția, Mexic, Irlanda, Marea Britanie, Germania și Filipine.

În culturile feminine sunt valorizate atribute precum afecțiunea, compasiunea, emoționalitatea. Rezultatele obținute de Hofstede arată că țările cu cel mai mic procent al orientării masculine sunt : Suedia, Norvegia, Olanda, Danemarca, Finlanda, Chile, Portugalia, Thailanda și Peru. Nu este surprinzător, constată Andersen (2003), că în fruntea acestei liste se află țări scandinave, care au o lungă istorie a egalității în drepturi a femeilor cu bărbații. În mod neașteptat, culturile iberice – spaniolă și portugheză – ca și cele sud-americane din Chile și Peru sunt mai degraba orientate feminin decât masculin, în ciuda clișeelor despre bărbații latini „macho”. Studiile lui Hofstede (1980, apud Andersen, 2003) sugerează că „machismul” este mai mult prezent în regiunea Caraibilor decât în America de Sud. Comparativ cu America Centrală, în America de Sud există un procent mai mare de femei care sunt angajate și de femei care urmează studii superioare (Seager, Olson, 1986, apud Andersen, 2003). Hofstede este de părere că, din punct de vedere cultural, SUA tinde spre masculinitate.

Antropologul Margaret Mead (apud Gregg, 1981) a studiat în Noua Guinee culturile a trei triburi , în care a constatat că rolurile de gen erau diferite : în prima cultură atât bărbații cât și femeile se ocupau de creșterea copiilor; în cea de a doua, amândouă sexele erau „masculine”, cu înclinații spre agresivitate și violență și puțin interes pentru îngrijirea copiilor; în cea de a treia, femeile erau orientate spre masculinitate, având un rol economic major, iar bărbații erau „feminizați”, mai mult interesați de propria lor înfățișare, cu comportamente considerate specifice genului feminin.

În culturile „androgine” , regulile de gen sunt mai puțin rigide și stereotipe iar indivizii de ambele sexe pot exprima atitudini și comportamente considerate în alte culturi ca fiind specific masculine sau feminine. Modelele de comportament „androgin” au ca rezultat o mai mare siguranță de sine, competență socială, dezvoltare intelectuală, pentru ambele sexe (Andersen, 2003). Comportamentele nonverbale exprimă atât trăsături masculine, precum dominanța și furia, cât și feminine, precum căldura și emotivitatea. R.Buck (1984, apud Andersen, 2003) a demonstrat, prin studiile sale, că neexteriorizarea emoțiilor de către bărbați este dăunătoare pentru sănătatea acestora și are ca efect niveluri ridicate ale stresului.

6.6. Conceptele de „realitate” și „inteligență”

Autoarea americană Joan Young Gregg (1981) face referire la o serie de alte aspecte și manifestări care sunt condiționate cultural. După părerea sa, însuși conceptul de „realitate” dobândește semnificații diferite într-un tip sau altul de cultură. Gregg defnește „experiența interioară” drept „ceea ce dă înțeles și explică unele aspecte ale mediului sau ambientului fizic și social care nu pot fi deplin înțelese prin gândirea normală și experiență”. Căile prin care ființele umane percep atât mediul fizic cât și cel social, ceea ce cred oamenii că este „adevărat” sunt noțiuni modelate și însușite prin cultură. Din această perspectivă, cultura este înțeleasă ca o „codificare a realității”, un sistem de înțelesuri care transformă realitatea fizică în realitate trăită sau experimentată. Gregg (1981) o citează pe Dorothy Lee, antropolog, care afirmă că schemele conceptuale ale diferitelor culturi evidențiază diferite căi de percepție ale aceleiași realități fizice. Toate percepțiile despre realitate, modelate cultural, pot conține o fațetă a aceluiași „adevăr”, ceea ce determină ca relațiile pe care oamenii le au cu mediul lor înconjurător să fie diferite. Cum s-a mai arătat, în culturile vetice, individul este văzut ca fiind stăpânul naturii, în centrul acesteia iar în majoritatea culturilor tradiționale, inclusiv cea a amerindienilor, la care se referă D. Lee, omul este în armonie cu natura, nici dominat de ea dar nici dominând-o.

Legat de percepția diferită a realității, intervine chestiunea a ceea ce Gregg numește „validarea realității”, care demonstrează că și felul de a face dovada percepțiilor despre realitate este diferit în diverse culturi. În culturile vestice, validarea realității constă în dovezi materiale, anumite aparențe care sunt confirmate de cercetarea a ceea ce este vizibil. În alte tipuri de culturi, „experiența interioară”, subiectivă a individului este suficientă pentru a „valida” realitatea.

În legătură cu conceptul de inteligență, J.Y.Gregg (1981) se referă la testele de inteligență standard, utilizate în SUA și alte culturi occidentale și care, după părerea autoarei, măsoară doar „codificarea realității” și nu țin cont de diferențele culturale în privința capacităților intelectuale ale indivizilor. Asemenea teste pot măsura doar abilitatea de a percepe relațiile dintre lucruri, utilizând un material abstract – numere, forme, relații spațiale, semnificații ale cuvintelor etc. și reprezintă doar o cale de înțelegere a realității. Acestea pot, eventual să prevadă succesul academic în sistemul de învățământ de tip occidental. Inteligența nativă nu poate fi măsurată astfel, deoarece sistemele de valori, convingeri, norme, comportamente etc. sunt condiționate cultural. Din acest motiv, în SUA, uneori asemenea teste au indicat un nivel de inteligență mai scăzut în cazul afro-americanilor decât în cel al americanilor de origine europeană. Este vorba, totodată, de diferențele culturale de gândire și însușire a cunoștințelor, fundamental diferite în culturile vestice față de cele estice, subliniate și de alți cercetători.

6.7. Habitudinile privitoare la hrană

Ceea ce oamenii mănâncă, când și cum mănâncă sunt, de asemenea, chestiuni modelate cultural. În diferitele culturi, anumite alimente sunt ignorate, altele sunt tabu. Tabuurile privitoare la hrană sunt o componentă a culturii. Unii antropologi au încercat să găsească posibile explicații ale acestora, dincolo de implicațiile lor religioase. Marvin Harris (apud Gregg, 1981) a încercat să explice tabuul hindus privitor la consumul cărnii de vită ca o adaptare ecologică : încă din cele mai vechi timpuri, în India, boii sunt folosiți la muncile agricole iar fără ajutorul acestora oamenii nu ar putea să supraviețuiască, de aceea e interzis consumul cărnii de vită. Alți autori (apud Gregg, 1981) au avansat ipoteza că o caracteristică fiziologică ar determina interzicerea sau respingerea unor anumite alimente. Spre exemplu, lipsa unei enzime care ajută la digerarea lactozei , la unele populații mongoloide, ar explica aversiunea chinezilor față de consumul de lapte.

Un fragment dintr-un studiu al autoarei franceze Francoise Burgess face referiri interesante la habitudinile alimentare ale americanilor. Intitulat Puritanii și copiii puritanilor (1996) acesta pune în discuție felul în care cultura americană echivalează conceptul de „puritate” cu cel de „moralitate” și cum este manipulată noțiunea de puritate în societatea americană contemporană. „În fapt puritatea este înlocuită de moralitate: ceea ce contează este aprecierea celorlalți, adică criteriile sociale care se întemeiază pe comportamente, așadar aparențele, nu pe o etică personală pe care nimeni nu o poate judeca. Or, morala americană este o morală puritană, bazată pe principii de excludere (este un mod de a stabili cine ești) și pe convingerea că sexualitatea este primejdioasă pentru că este impură” (Burgess, 1996).

Autoarea consideră că supralicitarea conceptului de „puritate” la americani are consecințe asupra limbajului corpului și al utilizării spațiului. Exacerbarea „purității” a determinat „oroarea de contactul fizic”, ca urmare există un întreg ritual al limbajului corpului, pentru a-i ține la distanță pe necunoscuți. De asemenea, obsesia pentru puritatea trupului a dus la mania „formei fizice perfecte”, cultul performanțelor sportive excepționale.

În același timp, apar o serie de paradoxuri în legătură cu obsesia americană pentru puritate, evidențiate de habitudinile alimentare. Deși sunt obsedați de condiția fizică, americanii sunt cei care au inventat și exportat cele mai nesănătoase alimente și băuturi iar ca rezultat un mare procent de americani sunt obezi. „Americanul clasei de mijloc este sfâșiat între două ideologii contradictorii, cea a purității-curățenie și cealaltă, mai ușor de urmat, mai arogantă și cu rădăcini adânci în sufletul american, potrivit căreia locuitorul acestei țări are, prin definiție, dreptul la tot și la orice, pentru că totul i se cuvine și noțiunea de limită nu există. În consecință, ajunge la un paradox: se îndoapă cu mâncare dar speră să rămână zvelt…” În ce privește consumul de băuturi alcoolice, autoarea sesizează diferențe de consum ce țin de clasa socială („dacă în mediile sofisticate se bea, mai mult sau mai puțin, pentru destindere și plăcere, americanul mijlociu bea pentru a se îmbăta, pentru a-și pierde controlul”) precum și relația dintre consumul de băutură și percepția asupra timpului („se bea mai ales în week-end, care este perceput ca un timp de suspendare al tabu-urilor și al inhibițiilor, deci un timp impur, timp pierdut”).

Împlicațiile obsesiei americane pentru puritate sunt mai complexe și mai dramatice decât par, după cum e convinsă autoarea : „Un lucru e cert. America respectă cu religiozitate ritualurile de puritate sau curățenie corporală. Ea mortifică destul de frecvent carnea, dar nu din asceză religioasă sau din dorința de a a se supune dorinței divine; are adesea credințe religioase profunde care se mărginesc însă la a sili omul să se abțină de la ceea ce este ilicit sau impur (fără a reuși întotdeauna), dar care nu-i dau o adevărată viață spirituală” (Burgess, 1996).

6.8. Etnocentrism versus alteritate

Atitudinile de etnocentrism și alteritate culturală sunt strâns legate de conceptul de identitate culturală. Identitatea culturală presupune conștiința apartenenței la o colectivitate culturală și în același timp conștientizarea diferenței față de alte colectivități, resimțite ca „străine”. Ea se sprijină atât pe factori obiectivi, cât și subiectivi. Între factorii obiectivi se numără: originile etnice, moștenirea istorică, limba, religia ș.a. Factorii subiectivi există în conștiința membrilor unei colectivități, sub forma unor reprezentări sociale, care permit comunității să se definească și să se facă recunoscută între altele. Identitatea culturală este fundamentală în tranzacțiile interculturale, deoarece nu poate exista comunicare efectivă fără identitate și fără identificare. Ea constituie în același timp o barieră în comunicare, pentru că poate implica un registru de comunicare prestabilit și ritualizat.

Conștiința identității culturale determină, în mod firesc până la un anumit punct, o atitudine etnocentrică. Etnocentrismul, definit de Sumner (1940, apud Samovar, Porter, 2003) ca „ acel fel de a vedea lucrurile prin care propriul grup este în centrul tuturor lururilor iar celelalte grupuri sunt raportate la acesta”, este o caracteristică a oricărei culturi, necesară existenței și perpetuării ei și totodată o atitudine dobândită prin procesul de învățare culturală.

Atitudinile de etnocentrism și alteritate sunt opuse și interdependente. Etnocentrismul e determinat de faptul că părerile, judecățile noastre despre altul/alții (lat.alter – altul) sunt întotdeaua de natură proiectivă și nu pot avea ca fundament și punct de referință decât propria noastră cultură. Montaigne afirma : „Fiecare numește barbarie ceea ce nu obișnuiește el”. Etnocentrismul presupune implicit că tot ceea ce aparține culturii proprii este firesc, „natural”. Este reacția normală față de alteritate, față de ceea ce este sau pare, din multiple perspective, diferit de ceea ce suntem noi : valori, norme, comportamente, mod de a gândi, de a comunica, de a trăi. Etnocentrismul caracterizează deopotrivă culturile tradiționale, ca și cele moderne, este o trăsătură culturală universal răspândită, atitudinea inerentă oricărei afilieri la un grup sau comunitate socio-culturală. Este acel mecanism psihologic care distinge și separă ceea ce este „al meu” de ceea ce este „al tău”, apropiații de străini, cei de „aici” de cei de „dincolo”.

A recunoaște însă pe „altul/celălalt” ca fiind totodată asemănător și diferit față de „mine” presupune a relativiza propriul sistem de valori, a depăși atitudinea etnocentrică și a recunoaște alteritatea. Nu e posibil să-i cunoști pe „alții” decât cunoscându-te pe tine, ceea ce Tzvetan Todorov numea „acest banal adevăr că, ignorându-te pe tine însuți nu îi poți cunoaște pe alții iar a cunoaște pe celălalt și pe sine e unul și același lucru” (apud Samovar, Porter, 1991). A înțelege faptul că nu există criterii unice de a judeca și a evalua alte culturi înseamnă conștientizarea „relativității culturale”, cum o numește Jack Haloran , un prim pas spre depășirea etnocentrismului absolut. Mijloacele prin care oamenii pot realiza aceasta sunt toleranța și respectul, dorința de a cunoaște și a înțelege pe ceialați: „Este nu numai posibil, ci chiar de dorit să compari, să evaluezi și să judeci multe practici culturale nu pe baza unui etnocentrism naiv sau cu prezumpția posedării unor standarde absolute, ci dintr-o perspectivă multiculturală” (Haloran, 1983). Referindu-se la etnocentrismul americanilor, autorul îl definește ca „sentimentul, credința că atitudinea noastră este singura cale naturală, normală”. Nu numai etnocentrismul exagerat este dăunător , ci și idealizarea alterității și implicit subevaluarea propriei identități culturale, atunci când se consideră că valorile, atitudinile, comportamentele altora sunt, în principiu, superioare. Idealizarea alterității, numită de Todorov un „elogiu în necunoaștere” , care îmbracă uneori forma „exotismului”, privilegiază pe „alții” și „altundeva”, un fel de paradis pierdut și îndepărtat, construit din dorințe și vise, care dobândește dimensiuni mitice (apud Samovar, Porter, 1991).

6.9. Prejudecăți și stereotipuri în comunicarea interculturală

Etnocentrismul se manifestă deopotrivă în forme pasive și active. Formele pasive sunt expresii simplificate și elemente ale reprezentărilor sociale, care se manifestă mai ales ca prejudecăți si stereotipuri. Prejudecățile influențează procesele de comunicare, prin faptul că angajează o atitudine negativă, față de un grup sau față de membrii unui grup, atitudine bazată pe o generalizare eronată și rigidă. Sunt modalități de evaluare preluate mecanic și care oferă un sistem de explicații împărtășite în cadrul unui grup social , etnic, național, religios. Prejudecățile apar în diferite grupuri culturale, mențin o situație de fapt și acționează ca bariere psihologice.

Stereotipurile (din gr. stereos – fix, typos – caracter) sunt generalizări învățate, de obicei negative, în legătură cu un grup și care rămân fixate în minte și sunt vehiculate de indivizi. Numite și „substitute ale observației”, ele apar spontan, din dorința de a schematiza și raționaliza, în principiu fiind necesare deoarece răspund unor necesități de facilitare a cunoașterii. Stereotipurile descriu anumite situații, generalizându-le și neținând cont, în fapt, de obiectul căruia li se aplică.

Așa cum arată Sarbaugh (1979), în comunicarea interculturală, conștientizarea diferențelor dintre culturi, în ce privește modelele de comportament și convingeri , se datorează adeseori unor stereotipuri, bazate pe ceea ce se învață în cursul diferitelor experiențe de viață. Ele reprezintă tendința de a schematiza și generaliza caracteristicile unei categorii sau grup. Lipsa de informație sau informația fragmentară fac posibil ca oricine să creeze stereotipuri. Deși suntem forțați să ne bazăm pe stereotipuri cu privire la situații, persoane sau grupuri, în interacțiunile interculturale este indicat să se ia în considerare caracteristicile individuale ale celor cu care comunicăm.

Este evidentă legătura dintre prejudecăți și stereotipuri, așa cum o arată Gordon Allport (apud Kabagarama, 1993), care definește stereotipul ca o „convingere exagerată asociată unei categorii (grup de oameni, grupuri rasiale, etnice, religioase) având rolul de a justifica prejudecățile, care iau adesea forma generalizărilor”.

Discriminările, care derivă din prejudecăți, sunt moduri de comunicare și relaționare socială prin care membrii unui grup își atribuie o imagine de superioritate față de alți membri sau alte grupuri. Pentru a-și justifica prejudecățile și atitudinile discriminatorii, oamenii, mai ales cei din grupurile dominante, folosesc stereotipurile. În comunicarea socială și interculturală, prejudecățile și stereotipurile reflectă relațiile care se instaurează între grupurile socio-culturale. Spre exemplu, o relație de conflict între două țări antrenează de obicei reprezentări negative, de o parte și de alta și care se exprimă prin stereotipuri.

Formele active ale etnocentrismului, precum rasismul, xenofobia, țin de comportament iar stereotipurile și prejudecățile servesc la justificarea unor acțiuni și raporturi existente între diferite grupuri rasiale, etnice, religioase, culturale.

Test de autoevaluare nr. 6

Care este principala diferență dintre culturile înalt contextualizate și cele jos contextualizate ?

Dați exemple.

Definiți noțiunile de „individualism” și „colectivism” în raport cu cultura.

Dați exemple de culturi predominant individualiste și culturi predominant colectiviste.

Ce se înțelege prin „distanța puterii” ?

Cine este precursorul studiilor referitoare la „distanța puterii” și care este clasamentul pe care l-a stabilit în funcție de acest factor ?

Ce este variabila culturală „nesiguranță” ?

Ce culturi sunt considerate mai tolerante la nesiguranță și care sunt cele care o resping ?

Ce a încercat să explice și care este concluzia generală a teoriei „managementului nesiguranței” a lui Gudykunst ?

Ce desemnează conceptul de gen din perspectivă culturală ?

Care sunt principalele caracteristici ale culturilor masculine ? Dați exemple.

Care sunt principalele caracteriatici ale culturilor feminine ? Dați exemple.

Ce semnificație au din punct de vedere cultural conceptele de „inteligență” și „realitate” ?

Definiți conceptele de etnocentrism și alteritate.

15. Definiți prejudecățile și stereotipurile. Care este relația dintre acestea ?

Referințe bibliografice :

Andersen, Peter, In Different Dimensions : Nonverbal Communication and Culture, în Intercultural Communication. A Reader, (coordonatori L. Samovar, R. Porter), Thomson Wadsworth, 2003

Borisoff, Deborah, Merril, Lisa, Gender and Nonverbal Communication, în Intercultural Communication. A Reader, Thomson Wasdworth, 2003

Burgess, Francoise, Puritanii și copiii puritanilor, în Lettres Internationales, nr. 17, 1996

Cargile, Castelan, Aaron, Discriminating Attitudes Toward Speech, în Intercultural Communication. A Reader, Thomson Wadsworth, 2003

Chelcea, Septimiu, Ivan Loredana, Chelcea, Adina, Comunicarea nonverbală. Gesturile și postura, București, Comunicare.ro, 2005

Delhees, Karl, Soziale Kommunikation, Opladen, Westdeutscher Verlag, 1994

Fong, Mary, The Nexus of Language, Communication and Culture, în Intercultural Communication. A Reader, Thomson Wadsworth, 2003

Gregg, Young, Joan, Communication and Culture, New York, D. Van Nostrand Company, 1981

Hall, Edward, Beyond Culture, New York, Doubleday, 1976

Hall, Edward, La danse de la vie. Temps culturel, temps vecu, Paris, Editions du Seuil, 1982

Halloran, Jack, Applied Human Relations. An Organisational Approach, New York, Prentice Hall , 1983

Haviland, William, Cultural Anthropology, New York, Rinehart and Winston, 1987

Howard, Michael, Contemporary Cultural Anthropology, New York, Scott , Foresman , 1989

Ishii, Satoshi, Klopf, Donald, Cooke, Peggy, Our Locus in the Universe : Worldview and Intercultural Communication, în Intercultural Communication. A Reader, Thomson Wadsworth, 2003

Johnson, Fern, Cultural Dimensions of Discourse, în Intercultural Communication. A Reader, Thomson Wadsorth, 2003

Kabagarama, Daisy, Breaking the Ice. A Guide to Understanding People from Other Cultures, Boston, Allyn and Bacon, 1993

McDaniel, Edwin, Japanese Nonverbal Communication : A Reflection of Cultural Themes, în Intercultural Communication. A Reader, Thomson Wadsworth, 2003

Rovența- Frumușani, Daniela, Semiotică, societate, cultură, Iași, Institutul European, 1999

Samovar, Larry, Porter, Richard,(coordonatori), Intercultural Communication. A Reader, Wadsworth Publications , 1991

Samovar, Larry, Porter, Richard, Understanding Intercultural Communication, în Intercultural Communication. A Reader, Thomson Wadsworth, 2003

Sarbaugh, L., E., Intercultural Communication, New Jersey, Hayden Book, 1979

Scheidel, Thomas, Speech Communication and Human Interaction, New York, Scott, Foresman, 1972

Sereno, Kenneth, Mortensen, David, Foundations of Communication Theory, New York, Harper & Row Publishers, 1970

Ting-Toomey, Stella, Managing Intercultural Conflicts Effectively, în Intercultural Communication. A Reader, Thomson Wadsworth, 2003

Veur, van der, Shirley, Africa : Communication and Cultural Patterns, în Intercultural Communication. A Reader , Thomson Wadsworth, 2003

Răspunsuri la testele de autoevaluare

Testul de autoevaluare nr. 1

Obiectul de studiu al disciplinei comunicare interculturală este investigarea acelor elemente culturale care influențează în cea mai mare măsură interacțiunile între membrii ce aparțin unor culturi diferite, în situații de comunicare interpersonală.

Disciplina comunicare interculturală a fost inițiată în SUA, după cel de al doilea Război Mondial, prin înființarea Institutului pentru Serviciile Străine, cu scopul de a pregăti ofițeri pentru acțiuni cu membri din culturi străine de cea americană.

Conceptul de cultură este definit din perspectivă antropologică de autorii americani Larry Samovar și Richard Porter astfel : modurile de viață ale unui grup social, modurile de a simți, de a acționa și gândi în raport cu națiunea, cu omul, cu tehnica și creația artistică ; de asemenea cultura înglobează comportamentele, reprezentările sociale și modelele ce ghidează comportamentele, sistemele de valori, ideologiile, normele sociale.

În viziunea lui Edward T. Hall, cultura este constituită din trei niveluri : cel conștient, „tehnic”, în care importante sunt limbajul verbal și simbolurile; un al doilea nivel, „ascuns”, care este inaccesibil celor străini de o anumită cultură; al treilea nivel, „inconștient și implicit” constituie cultura primară, stratul cel mai profund și peren al acesteia .

Principalele caracteristici ale oricărei culturi sunt : cultura e învățată, prin procesul de inculturare, respectiv prin interacțiunile cu ceilalți, prin imitare și alte mijloace verbale și nonverbale; cultura e transmisă din generație în gerație, printr-un proces continuu de comunicare; cultura se bazează pe simboluri, care sunt o parte importantă a comunicării sociale; cultura e supusă schimbării, este dinamică, se transformă prin raporturile cu alte culturi și datorită unor împrejurări istorice; cultura e etnocentrică, respectiv constituie o grilă prin care oamenii aparținând unei culturi îi percep, judecă și evaluează pe ceilalți prin prisma normelor și valorilor proprii.

Testul de autoevaluare nr. 2

Principalele elemente ale comunicării interculturale sunt perceptuale și socio-culturale: valorile, normele, comportamentele, atitudinile, concepția despre lume, organizarea socială.

Percepțiile sunt procesele prin care indivizii selectează, evaluează și organizează stimulii din lumea exterioară.

Cultura este cea care oferă criteriile percepțiilor, care pot fi diferite de la o cultură la alta.

Concepția despre lume este importantă în studiul comunicării interculturale deoarece este un element definitoriu al culturii, e într-o relație strânsă cu normele, valorile, comportamentele indivizilor, care diferă în funcție de specificul unei culturi.

Principalele instituții ale organizării sociale sunt: familia, în cadrul căreia începe procesul de învățare culturală, prin însușirea valorilor și normelor sociale și culturale; sistemul de educație, în mare măsură responsabil de însușirea și perpetuarea sistemului de norme, valori, comportamente, convingeri specifice unei anumite culturi; comunitatea socială și istoria ei, care de asemenea modelează valori, norme, comportamente specifice.

Testul de autoevaluare nr. 3

Principalele caracteristici ale limbajului verbal sunt : îi ajută pe oameni să se adapteze la mediu; creează o ordine și o selecție în percepții și cunoștințe; slujește la crearea, definirea, redefinirea și distingerea categoriilor și conceptelor, la denumirea acestora; cu ajutorul limbajului verbal se pot comunica semnificații, concrete și abstracte; limbajul verbal este economic, deoarece permite să se folosească cuvintele în locul entităților ; ajută la comunicarea sensurilor conotative ale cuvintelor și conceptelor; oferă posibilitatea comunicării atât despre evenimente prezente cât și trecute și viitoare; este flexibil și permite relaționarea semnificațiilor unor realități, contexte, situații.

Între limbaj și cultură există o relație de reciprocitate și interdependență, deoarece limbajul verbal este o formă de conservare a culturii și un mijloc de împărtășire a acesteia iar învățarea culturală presupune și însușirea limbii unei culturi.

Lingvistul american Benjamin Lee Whorf a enunțat conceptul de „relativitate lingvistică”, care evidențiază relația de influență reciprocă dintre limbaj și cultură : realitatea este percepută, organizată și comunicată verbal după tipare specifice, existente în cultura lingvistică a unui grup socio-cultural.

Testul de autoevaluare nr. 4

Caracteristicile limbajului nonverbal sunt : are reguli structurale precise; este utilizat mai ales în comunicarea aspectelor afective, emoționale ale mesajelor; durata comunicărilor nonverbale nu este atât de clar definită ca a celor verbale; scapă în mare măsură controlului rațional; este mai eficient în comunicarea aspectului de relație al comunicărilor.

Funcțiile limbajului nonverbal sunt : redundanța, completarea, sublinierea, coordonarea, substituirea, contradicția.

Kinezica este disciplina care studiază comunicarea prin gesturi, expresii faciale, mișcări ale corpului.

Conform lui Ekman și Friesen gesturile sunt de mai multe tipuri: . embleme, ilustratori, gesturi care exprimă afectele, regulatori, gesturile de atingere a corpului sau manipulare a obiectelor.

Cele mai vechi cercetări despre expresiile faciale îi aparțin lui Charles Darwin, care într-o lucrare din 1862 a postulat universalitatea expresiilor mimice la oameni.

Studiile mai recente despre expresiile faciale au ajuns la concluzia că acestea sunt deopotrivă înnăscute și învățate cultural.

Obiectul de studiu al oculezicii este comunicarea cu ajutorul privirii și comportamentele vizuale.

Contactul vizual este un canal de comunicare important, care exprimă relațiile interumane, intențiile, stările, sentimentele, atitudinile comunicatorilor.

Obiectul de studiu al hapticii este comunicarea tactilă sau contactul cutanat, care transmite mesaje referitoare la intimitate, relații de putere, status social.

Culturile de contact sunt cele în care indivizii comunică în mare măsură prin contactul tactil : culturile din țările arabe, din regiunea mediteraneeană, Europa de sud-est, Rusia, America de Sud. Culturile de noncontact sunt cele în care oamenii evită contactul tactil : culturile din Europa de nord, cultura americanilor de origine britanică și anglo-saxonă, culturile asiatice.

Mijloacele de exprimare paralingvistică sau vocalică cuprind registrul vocal, tempo-ul vorbirii, ritmul, rezonanța, diferitele forme de exprimare a sunetelor, pauzele în vorbire.

În cultura japoneză paralimbajul reflectă ierarhia, echilibrul social și empatia.

Obiectul de studiu al olfacticii este comunicarea umană prin intermediul mirosurilor.

Testul de autoevaluare nr. 5

Proxemica este disciplina care investighează modul în care indivizii structurează în mod inconștient spațiul, distanțele interpersonale, organizarea spațiilor interioare și exterioare, configurarea orașelor.

Principalele concepte cu privire la spațiu sunt distanța socială, spațiul personal, sfera privată și teritorialitatea.

În cultura franceză utilizarea spațiului accentuează caracterul centralist al acestei culturi; în cea americană utilizarea spațiului evidențiază relația dintre spațiu și statusul social, în cea indiană utilizarea spațiului este legată de diferențele dintre genuri, dintre activitățile profane și sacre.

În cultura japoneză utilizarea spațiului evidențiază afinitatea intra-grup, ierarhia și echilibrul social.

Principalii factori care influențează comportamentul proxemic sunt statusul social și genul.

Cronemica este studiul percepției și utilizării timpului. Termenul a fost introdus în literatura de specialitate de Edward T. Hall.

În concepția lui E.T. Hall, timpul este unul dintre sistemele fundamentale ale oricărei culturi iar fiecare cultură are propriile cadre temporale, în cadrul cărora funcționează modele particulare. Timpul este o modalitate de comunicare.

Culturile monocrone sunt cele care tind să dea un caracter sacru organizării timpului, în care într-un anumit segment de timp indivizii desfășoară o singură activitate. Culturi monocrone sunt cea nord-americană a albilor de origine europeană, culturile nord-europene.

Culturile policrone sunt cele în care percepția și utilizarea timpului sunt flexibile, în aceeași perioadă de timp se desfășoară mai multe activități. Culturile arabe, mediteraneene, cele africane, unele culturi asiatice sunt policrone.

Testul de autoevaluare nr. 6

Principala diferență dintre culturile înalt contextualizate și cele jos contextualizate constă în raportul dintre utilizarea comunicării verbale și a celei nonverbale. În culturile înalt contextualizate, cea mai mare parte a informației este comunicată prin elemente nonverbale iar în cele jos contextualizate mesajele sunt transmise preponderent cu ajutorul limbajului verbal.

Culturile asiatice, precum cea japoneză, chineză , cele ale indienilor băștinași din America de Nord, culturile din America de Sud, cele arabe, greacă, turcă sunt înalt contextualizate. Cele mai jos contextualizate culturi sunt cele din Elveția, Germania, Scandinavia, cultura albilor nord- americani.

Individualismul este acea tendință a unei culturi de a evidenția importanța, drepturile, nevoile individului față de cele ale grupului. Colectivismul este tendința opusă, de a pune pe primul plan importanța, drepturile și nevoile grupului față de cele ale individului.

Conform lui G. Hofstede cele mai individualiste culturi sunt cele din SUA, Australia, Marea Britanie, Canada, Olanda, Noua Zeelandă, Italia, Belgia, Danemarca, Suedia iar cele mai colectiviste sunt culturile din Venezuela, Columbia, Pakistan Peru, Taiwan, Thailanda, Singapore, Chile, Hong Kong. De remarcat că o serie de culturi prezintă atât trăsături individualiste cât și colectiviste.

Distanța puterii exprimă gradul în care puterea, prestigiul și bogăția sunt distribuite într-o cultură.

G. Hofstede este precursorul studiilor despre distanța puterii, pe care a măsurat-o folosind Indexul Distanței Puterii. Conform rezultatelor obținute de acesta, culturile cu cel mai înalt scor al distanței puterii sunt : Filipine, Mexic, Venezuela, India, Singapore, Brazilia, Hong Kong, Franța și Columbia. Țările cu cele mai scăzute scoruri ale distanței puterii sunt Austria, Israel, Danemarca, Noua Zeelandă, Irlanda, Suedia, Norvegia, Finlanda, Elveția și Marea Britanie.

Variabila culturală „nesiguranța” indică faptul că unele culturi valorizează în mai mare măsură decât altele schimbarea și ambiguitatea.

Culturile cele mai tolerante la nesiguranță sunt, conform rezultatelor cercetărilor lui Hofstede, cele nord-europene și sud-asiatice, precum Singapore, Danemarca, Suedia, Hong, Kong, Irlanda Marea Britanie, Filipine, SUA, Canada, Noua Zeelandă. Printre primele 10 culturi care manifestă intoleranță la nesiguranță se numără cele din Grecia, Portugalia, Belgia, Japonia, Peru, Franța, Chile, Spania, Argentina, Turcia.

„Teoria managementului nesiguranței” a lui Gudykunst a încercat să explice atitudinile și comportamentele indivizilor legate de cei c străini de cultura lor. Concluziile autorului sugerează, pe direcția trasată de Hofstede, că atunci când un grup manifestă o mai accentuată acceptare a nesiguranței, este cu atât mai mare toleranța față de cei din alt grup sau altă cultură.

Din perspectivă culturală, conceptul de gen desemnează atributele, regulile, modelele de comportament, statusul ocupațional, aspectele nonverbale ale puterii pe care un grup le atribuie „masculinității” și „feminității”.

În culturile masculine regulile privitoare la gen sunt mai rigide și sunt valorizate trăsături ca puterea, competiția, ambiția. Conform lui Hofstede, țările cu cel mai ridicat procent al orientării spre masculinitate sunt Japonia, Austria, Venezuela, Italia, Elveția, Mexic, Irlanda Marea Britanie, Germania, Filipine.

În culturile feminine regulile de gen sunt mai flexibile și sunt valorizate atribuite precum afecțiunea, compasiunea, emoționalitatea. Studiile lui Hofstede au evidențiat că țările cu cel mai mic procent al orientării masculine, respectiv cu trăsături preponderent feminine sunt Suedia, Norvegia, Olanda, Danemarca, Finlanda, Chile, Portugalia, Thailanda și Peru.

Conform autoarei americane Joan Young Gregg, conceptul de „realitate” este o experiență de ordin interior, un sistem codificat privitor la percepția și înțelegerea despre reprezentărilor fizice , care poate dobândi înțelesuri diferite în funcție de specificul unei culturi . Conceptul de „inteligență” este de asemenea înțeles diferit în diferitele culturi, în funcție de tipul de gândire și raționament, de modalitățile specific culturale de însușire a cunoașterii.

Etnocentrismul este o caracteristică a tuturor culturilor, tradiționale sau moderne și desemnează o grilă prin care sunt percepute și evaluate culturile străine de cea proprie prin raportare la aceasta, considerată a fi superioară. Alteritatea este atitudinea opusă etnocentrismului, prin care se conștientizează și se acceptă diferențele culturale, fără a se face judecăți de valoare având ca termen de comparație propria cultură.

Prejudecățile sunt modalități de evaluare preluate mecanic, care oferă un sistem de explicații împărtășite în cadrul unui grup social, național, etnic, religios. Stereotipurile sunt în strânsă legătură cu prejudecățile și desemnează acele generalizări învățate, de obicei negative, în legătură cu un grup și care rămân fixate în minte și sunt vehiculate de indivizi.