Comuna Șinca Nouă. Resurse Naturale ȘI Antropice

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIA TURISMULUI

SIBIU

LUCRARE DE LICENȚĂ

COMUNA ȘINCA NOUĂ

RESURSE NATURALE ȘI ANTROPICE

Coordonator științific

Prof. univ. dr. ION VELCEA

Absolvent:

RADU PAULA FLAVIANA

SIBIU, 2016

CUPRINS

INTRODUCERE

CORELAȚII TERITORIALE ALE COMPONENTELOR NATURALE

Poziția geografică

Alcătuirea geologică și relieful

Clima – element de favorabilitate și restricție în evaluarea turistică

Rețeaua hidrografică – resursele de apă pentru aprovizionarea orașului

Vegetația, fauna și solurile

EVOLUȚIA SPAȚIALĂ ȘI FUNCȚIONALĂ

FONDUL DEMOGRAFIC

Evoluția numerică a populației

Structura populației

Mobilitatea teritorială

FUNCȚIILE GEOECONOMICE ACTUALE

Funcția agricolă

Funcția industrială

Funcția comercială

Funcția de transport

Funcția turistică

FUNCȚIILE DE ÎNVĂȚĂMÂNT ȘI ASISTENȚĂ SANITARĂ, ETNOGRAFICE ȘI DE FOLCLOR

STRATEGII DE OPTIMIZARE A SPAȚIULUI RURAL ȘI DE PROTECȚIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

ȘINCA NOUĂ – PRIMUL SAT ECOLOGIC DIN ROMÂNIA

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Comuna Șinca Nouă se înscrie printre cele mai importante așezări rurale din județul Brașov, fiind considerat „primul sat ecologic european.

Ea prezintă anumite trăsături economice, condiționate de dezvoltarea istorică și economică de-a lungul timpului, la care și-a adus contribuția și particularitățile mediului geografic.

Prin cunoașterea profundă și sistematică a particularităților locale pot fi făcute aprecieri judicioase asupra interacțiunii ramurilor complexului economic, pe de o parte, și din acestea și complexul fizico – geografic pe de altă parte.

Comuna Șinca Nouă este situată la poalele munților Făgăraș, la distanța de 35 km de municipiul Făgăraș și 50 km de municipiul Brașov.

Șinca Nouă este un sat montan pitoresc, situat pe valea Șincii între munții Perșani la est și munții Făgăraș la vest. Peisajele sunt superbe, cu păduri întinse, pășuni și fânețe cu o floră diversificată. Zona se caracterizează printr-un număr foarte mare de animale sălbatice: urși, lupi, râși, cerbi, căpriori, mistreți, capre negre, vidre, iepuri, etc.

Localitatea Șinca Nouă a luat ființă în anul 1762 ca urmare a plecării a 88 de familii din localitatea Șinca Veche, după înființarea regimentelor de grăniceri și trecerea la religia Greco – Catolică.

Până în 1968 comunitatea din Șinca Nouă era cea mai mare comunitate românească din Țara Făgărașului. Începând cu acest an datorită faptului că locuitorii acesteia s-au împotrivit CAP – ului, comuna a fost desființată. În anul 2002 s-a reînființat comuna Șinca Nouă.

Localități componente ale comunei Șinca Nouă: satul Șinca Nouă reașezată și satul Paltin.

Fig. 1. Poziția geografică a comunei Șinca Nouă, în lungul râului Șinca, considerat de Vintilă Mihăilescu drept limita dintre Carpații Orientali și Carpații Meridionali

Istoricul cercetărilor

În revista geografică a Institutului de Cercetări Geografice (1947 – 1950) este publicată o documentație asupra Țării Oltului întocmită de Vintilă Mihăilescu, N. Stoenescu, Ana și Ion Vintilescu. Aspecte structurale și litologice în morfologia glaciară a Munților Făgăraș sunt studiate și publicate de către E. Nedelcu în „Probleme de Geografie”, volumul 6, București 1959.

În teza sa de doctorat „Depresiunea Făgărașului”, N. Popescu a adus o serie de lămuriri asupra evoluției geomorfologice a acestei regiuni (depresiuni), cu preponderență asupra glacisurilor piemontane și a conurilor fluvio – periglaciare.

În perioada contemporană o serie de cercetători ca Alexandru Roșu, 1973; Grigore Posea, N. Popescu, M. Ielenicz, 1974; Valeria Velcea, 1982; Ion Velcea, 1984, au adus contribuții remarcabile ce au determinat structura și importanța subunităților în cadrul Carpaților Meridionali, fizionomia și funcționalitatea așezărilor rurale montane, cu evaluări cantitative și calitative în peisajul geografic. În lucrarea „Le developpement rurale dans lesAlpes de Transylvanie” (Barcelona, Spania 1984) Ion Velcea prezintă multe alte aspecte referitoare la structura Carpaților Meridionali.

În zona Carpaților Meridionali sunt cercetări geologice și geografice eșalonate la intervale mari, încă de la mijlocul secolului al IX-lea. Lucrările de geologie sunt mai numeroase decât cele de geografie, referindu-se mai ales la partea estică a masivului Făgăraș, pe care unii geologi o consideră până la golful Vlădeni.

CAPITOLUL I.

CORELAȚII TERITORIALE ALECOMPONENTELOR NATURALE

Poziția geografică

Geografic comuna Șinca Nouă se încadrează în Depresiunea Făgărașului care la rândul ei face parte din lanțul de depresiuni din margine ale Depresiunii Transilvaniei, făcând legătura între Masivul Făgărașului pe o parte și Podișul Târnavelor pe de altă parte. Depresiunea Făgărașului este o depresiune bine individualizată cu o suprafață de 2000 km2 încadrată din toate părțile de forme de relief mai înalte. Spre sud limita o formează Munții Făgărașului și Munții Perșani, aceștia din urmă constituind și hotarul dinspre răsărit al depresiunii. Spre nord și nord – est zona este închisă de marginile înalte ale Podișului Târnavelor.

Pornind de la Făgăraș, oraș încărcat de o istorie bogată, fost centru administrativ al Țării Făgărașului, în prezent un oraș de atracție culturală și economică pentru această zonă și mergând spre sudul acestui ținut legendar, ne putem aminti de frumoasa descriere făcută de scriitorul Geo Bogza: „Zeița geologiei, atunci când a trecut prin părțile noastre, a avut o fericită inspirație arhitectonică. Cu mâna-I dumnezeiască a întins mai întâi o câmpie lină, înconjurând-o apoi din trei părți cu înaltul, vânatul zid al munților iar în partea de sud cu latul, argintul unui brâu de râu de legendă, Oltul. Argintul scărilor, aurul grânelor, imensele pânzeturi albe ale florilor de cartofi, satele multe evocând în mijlocul livezilor și holdelor, mari tufe de trandafiri, văile albastre coborând prin fânețele înfloritoare, toate conferă ținutului Făgărașului un aer de mitologică paradisiacal grădină”.

Fig. 2 Carpații Meridionali. Subunități fizico – geografice, prelucrare după România – Harta unităților de relief (Posea, Badea, 1984.)

În acest ținut cu un peisaj natural deosebit, la poalele Munților Făgăraș, pe Valea Șincii, la o distanță de 30 km de Municipiul Brașov, în centrul Județului Brașov se situează comuna Șinca Nouă. Această localitate este sat european.

Satul Paltin este singurul sat aparținător de comuna Șinca Nouă și este situat la distanța de 7 km de centrul de comună. Teritoriul administrativ al comunei este străbătut de DN 73A care asigură legătura între Râșnov și Șercaia.

Comuna Șinca Nouă a fost înființată prin Legea 257/10.05.2002 având în componență satele Șinca Nouă și Paltin.

Vatra satului este așezată în depresiunea Șinca Nouă, depresiune situată pe flancul de sud – vest al Munților Perșani, în zona lor de contact cu prelungirile estice ale Munților Făgăraș. Astfel relieful de terase și glacisuri, folosit pentru culturi agricole, contrastează puternic cu versanții și culmile montane împădurite față de care prezintă denivelări de 200 – 400 m.

Depresiunea este un vechi golf tectonic (paleogen) al Bazinului Transilvaniei, delimitată în sus, față de munte (cristalin, cretacic), printr-un sistem de falii ce pune în evidență torsionarea și arcuirea spre nord – est a cristalinului făgărășean.

Spre limita sudică a satului și parțial cea estică depresiunea are un caracter net tectonic, spre deosebire de limita nordică (Dealurile Strâmbei) al cărei caracter eroziv este materializat prin versantul stâng al Văii Strâmba. Spre depresiunea Făgăraș comunică printr-un culoar depresionar cu lunca și terase bine dezvoltate care urmăresc cursul râului Șinca.

Râul Șinca are o direcție de curgere sud, sud–vest–nord, nord–vest, al cărui bazin are în est depresiunea Bârsei care pătrunde prin golfurile de la Vlădeni și Zărnești atât în partea de nord cât și în partea de sud a bazinului.

În sud-vest ca și în vest, ca subunitate de relief apropiată este Masivul Făgărașului, iar în nord – vest – nord și în nord – est este depresiunea Făgăraș.

Între bazinul râului Șinca și regiunile învecinate există strânse relații. Evoluția paleografică și modelarea reliefului din bazinul analizat este în legătură directă cu evoluția subunităților învecinate.

Șinca Nouă este situată în susul județului Brașov și se întinde pe valea râului Șinca și în lungul drumului național 73A. Se caracterizează prin structura răsfirată extinzându-se pe circa 4 km având o formă lineară alungită cu ușoare tendințe tentaculare.

Situat la aproximativ 14 km de Poiana Mărului și la aproximativ 13 km de Șinca veche, satul Șinca Nouă se plasează într-un teritoriu relativ egal, influențat de zona industrială Brașov – Zărnești și Făgăraș – Șercaia. Această influență se simte în ocupația populației.

Legăturile cu teritoriile înconjurătoare se reduc la drumul național 73A Predeal – Râșnov – Zărnești – Poiana Mărului – Șinca Nouă – Șercaia – drumul național nr. 1, care traversează satul pe direcția sud – est nord – vest. Spre Brașov se ajunge pe DN 73A prin Zărnești, Râșnov, Cristian.

Vatra satului construită se află în lunca asimetrică a văii râului Șinca, extinzându-se mai mult pe partea stângă la altitudinea de 550 – 650 m fiind expusă inundațiilor în perioadele de primăvară.

În afara vetrei construibile se află cătunul Strâmba.

Alcătuirea geologică și relieful.

Zona la care ne referim este parte integrată în cadrul Munților Făgăraș și al depresiunii Făgărașului.

Munții Făgăraș sunt alcătuiți din formațiuni metamorfozate, metamorfoza lor producându-se în ciclul precambrian. Acești munți au înregistrat trei etape de ridicare, respectiv trei cicluri de eroziune, care au ajuns la peneplene, urme ce se văd astăzi sub forma de platforme sau nivele de eroziune:

Platforma Borăscu, 2000 – 2200 m. Munții Dara;

Platforma Râu – Șes, 1700 – 1800 m;

Platforma Gornovița, 800 – 1200 m.

Nivelele de eroziune de pe versantul nordic sunt greu de identificat din cauza mișcărilor tectonice de ruptură, însă bine dezvoltate pe versantul sudic și în vestul masivului făgărășean.

Simetria arhitectonică dată de cununa centrală a Carpaților – „Corona mantium” – urmată de „cununa de dealuri și câmpii” și cu „chenarul rotund de ape” sunt coordonatele geografice de bază ale teritoriului României, subliniate magistral de Simion Mehedinți.

Analiza morfografică a reliefului ne ajută să cunoaștem aspectul generalizat al formelor mari de relief și gruparea morfologiei în cadrul unităților de relief.

În perimetrul satului Șinca Nouă relieful are aspectul de amfiteatru. Etajarea reliefului se face de la sud la nord în sens descrescând.

Treapta montană se află situată la sud și reprezintă o mare varietate de forme morfologice: interfluvii cu caractere diferite, martori de eroziune înșeuări, vârfuri, văi simetrice și asimetrice. La toate acestea trebuie adăugate suprafețele de nivelare care ne sunt de mare folos în descifrarea evoluției regiunii.

Zona munților înalți este reprezentată de munții Tagla și e situată la vest de valea Șinca. Culmea principală a munților este orientată vest – est și formează pe o bună porțiune cumpăna de ape dintre râul Șinca și râul Bârsa apărând ca o succesiune de înălțimi, cu contur greoi despărțite mai mult sau mai puțin adânci. Din culmea principală se desfac spre nord culmi secundare care despart râurile afluente râului Șinca.

Din munții Tagla izvorăsc o serie de pâraie afluente pe malul stâng al râului Șinca: Pârâul Mare, Pârâul Cretului, Pârâul Strâmba. Acestea au un profil transversal în V, prezintă adeseori rupturi de pantă în talveg și un debit bogat de apă. Interfluviile au un aspect rotunjit sau plat.

Treapta munților scunzi ai Perșanilor Sudici se prezintă ca un podiș slab conturat, cu altitudini medii de 800 – 900 m și câteva vârfuri care depășesc 1000 m, dar care ies din zona noastră de studiu (Măgura Codlei 1294 m, Dosul Pleșiței 1084 m).

Munții Perșani sunt nivelați de platforma de eroziune Poiana Mărului care se dezvoltă la altitudinea de 900 – 1000 m pe interfluviile principale (Vf. Ciuta 973 m). Aceiași suprafață coboară sub formă de culmi pe interfluviile secundare la 850 m. Interfluviile cu aspect plat cunosc cea mai mare dezvoltare.

Vârfurile din munții Perșani au un aspect rotunjit și multe din ele sunt noduri orohidrografice (ex: Vf. Ciuta). Contrastează cu pâraiele care își au obârșie în munții Perșani și sunt adâncite cu 200 – 250 m pe verticală. Aceste văi au profil transversal în V și versanții convecși.

Tot la zona montană vorbim și despre depresiunea Șinca Nouă situată între cele două trepte denivelate ale zonei montane. Aceasta este alungită pe direcția sud – vest – nord – est și drenată de râul Șinca pe latura estică, iar pe cea nordică de afluentul acesteia, pârâul Strâmba. În partea centrală este dominată de dealul Măguricea (647 m), detașat de munte printr-o înșeuare largă de contact situată la obârșia comunei a pârâurilor Lupului și Mlăcii. Spre est, pârâul Trestioara sculptează un bazinet de eroziune cu aspect de amfiteatru ce festonează și coboară cumpăna de ape dinspre pârâul Hamaradia cu aproximativ 250 – 300 m, înlesnind astfel trecerea spre golful depresionar Vlădeni (Depresiunea Brașov). Această comunicare se face printr-o largă înșeuare, de 2 km, de eroziune frontală (între bazinele pâraielor Frestioara și Hamaradia) situată la altitudinea de 620 – 660 m.

Depresiunea Șinca Nouă este o depresiune tectonică (faliile de sud și de sud – est) și de eroziune diferențială, sculptată în formațiuni oligocene (șisturi argiloase, marne) și cretacice (calcare, conglomerate), la contactul cu cristalinul. Aspectul general al depresiunii este dominat de prezența glacisurilor și teraselor ale căror poduri sunt folosite pentru agricultură și pășunat.

Glacisul cel mai extins îl formează Podul Strâmbei. Acesta se desface ca un evantai ce coboară în pantă ușoară către râul Șinca separând văile Strâmba și Lupului care au concurat la formarea lui. În amonte de Măguricea glacisul aluvial din Podul Strâmbei se continuă cu un glacis de eroziune, fragmenți de torenți, ceea ce face racordul cu rama de sud a depresiunii. În dealul Grohotișului (între pâraiele Sărat și Mlăcii) – un alt nivel de glacis corespondent celui din Podul Strâmbei – au fost găsite bolovănișuri și pietrișuri rulate (calcare, cuartite), în amestec cu fragmente colțuroase de calcar. Majoritatea cuartitelor prezintă urmele a două benzi concentrice de alterare pe o grosime totală de aproximativ 6 mm.

Nivelele de glacis se întâlnesc și în bazinul Trestioara. Toate rămân suspendate față de talvegul râului Șinca, la aproximativ 40 – 50 m.

Terasele în număr de trei sunt și ele bine reprezentate apărând numai pe stânga râului Șinca. Au altitudini relative de 4 – 6 mm, 10 – 15 m (uneori 20 m), și 30 – 35 m. Cele mai dezvoltate terase se găsesc între pârâul Lupului și pârâul Mlaca unde se extind sub forma unor poduri mai puțin fragmentate. În amonte de pârâul Mlăcii ele sunt reduse la interfluvii înguste ce separă și văile torențiale care fragmentează rama montană a regiunii.

Structura terasei de 30 – 35 m este mai neomogenă, la ea participând pietrișuri grosiere rulate și anulare, alterate, majoritatea aduse în rama depresiunii.

În structura terasei de 10 – 15 m (până la 20 m în amonte de pârâul Sărat) domină pietrișuri mărunte și grosiere, rulate și puternic alterate cu numeroase fragmente de galeți sparți. Uneori se intercalează două benzi nisipoase de grosimi de 0,5 m. Grosimea aluviunilor variază între 8 și 14 m. Aspectul general al depresiunii este întregit prin relieful structural din dealul Măguricea și alunecările de teren situate pe frontul cuestic al aceluiași deal.

În dealul Măguricea se mai desprind deasupra terasei de 30 – 35 m, încă trei nivele etajate: la 40 – 50 m (racordabil cu glacisul din Podul Strâmbei), la 60 – 80 m și la 100 – 110 m altitudine relativă. Pe ultimul nivel, situat chiar în culmea Măguricii, N. Orghidan semnalează pietrișuri fluviatile pe care N. Popescu în cercetările efectuate nu le-a găsit.

Cele mai mari înălțimi se întâlnesc în lungul cumpenei de apă. Ele se mențin în general între 1200 – 1600 m și înglobează majoritatea vârfurilor înalte. Altitudinea maximă este vârful Tagla (1641 m).

Curba de nivel de 1000 m care înconjoară masivul Tagla evidențiază faptul că înălțimile mai mari de 1000 m se află numai în acești munți (munții Făget 1412 m, Poiana Marianului 1211 m).

În munții Perșani înălțimile nu depășesc 1000 m pe teritoriul satului. Cele mai mari înălțimi sunt de peste 900 m (Ciuta 973 m, Dealul Mare 931 m). Cele mai multe sunt vârfurile propriu – zise și poduri bine dezvoltate, ce apar ca resturi ale suprafeței de eroziune Poiana Mărului.

În depresiunea Șinca Nouă altitudinea variază astfel în jumătatea vestică a depresiunii sunt înălțimi de 600 m și chiar mai mult, pe când în est înălțimile depresiunii se mențin între 55 m. Excepție face vârful Măguricea care domină regiunile din jur cu înălțimi de 647 m.

În cadrul hărții hipsometrice pe care am întocmit-o am separat o serie de areale care corespund specificului fiecărei trepte de relief. Astfel, arealul hipsometric cu înălțimi de peste 100 m corespunde treptei înalte a zonei montane (munții Tagla), arealul cuprins între 800 – 1000 m corespunde treptei joase a zonei montane (Poiana Mărului), iar suprafața cu altitudinile cuprinse între 600 – 800 m corespunde depresiunii Șinca Nouă.

Munții Perșani sunt nivelați de suprafața de eroziune Poiana Mărului. Fiind vorba de o suprafață de nivelare, ar fi trebuit ca pantele să aibă valori foarte mici, până la 100C. În această platformă fragmentarea accentuată datorită proceselor de eroziune fluvială, face ca situația să se schimbe. Râurile afluente văii Șinca au modificat pantele originale din platformă și prin eroziune regresivă au adus tot mai mult la fragmentarea interfluviilor și la creșterea pantelor.

În platforma Poiana Mărului pantele cele mai des întâlnite sunt de 150C. La aceasta se adaugă însă suprafața care mai păstrează pante mici caracteristice zonelor de platformă (80C – 100C). Pantele au valori până la 100 pe interfluvii.

Nu lipsesc din zona munților nici pantele accentuate. Astfel în munții Tagla se întâlnesc pante care depășesc 150C – 200C pe versanții văilor. Foarte frecvente sunt pantele mai mari de 200C pe o serie de văi asimetrice (valea Strâmbei). În munții Perșani de-a lungul văilor, versanții au înclinări de 200.

În depresiunea Șinca Nouă valoarea pantelor scade considerabil față de regiunea înconjurătoare. În zona de contact cu dealurile sau cu zona montană, apar pante mai mari, cu valori de 80C și respectiv 100C. În restul depresiunii pantele sunt în jur de 30C – 50C.

Trebuie arătat gradul diferit de stabilitate al pantei. În zona montană împădurită, pantele au o stabilitate mai mare decât în zona dealurilor care sunt formate din depozite permeabile și au o vegetație ierboasă care asigură o protecție mai scăzută versanților.

Relieful dezvoltat pe argile și marne se întâlnește pe alocuri în depresiunea Șinca Nouă. Relieful se prezintă cu forme netede, pante domoale, interfluvii teșite, iar văile au un profil transversal mult lărgit. Eroziunea liniară se dezvoltă rapid acolo unde covorul vegetal lipsește. În felul acesta apar ravene și ogașe care evoluează rapid spre organisme torențiale. Trăsătura caracteristică este dată de alunecările de teren, sub forma de valuri, și pe un afluent al văii Lupului.

Relieful dezvoltat pe depozite cuaternare. Îl găsim bine dezvoltat pe nisipuri, pietrișuri, nisipuri argiloase, în depresiunea Șinca Nouă.

În depresiunea Șinca Nouă apare un glacis de eroziune pe interfluviul drept al văii Strâmba care trece în terasa 30 – 35 m a râului Șinca. Glacisul are o peliculă de pietrișuri colțuroase.

În depresiune se găsesc trei nivele de terase. Terasa de 35 – 40 m este foarte extinsă înălțând malul stâng al văii Șinca. Glacisul terasa mediu (terasa 15 –17 m) se întâlnește pe partea stângă a râului Șinca din depresiunea Șinca. Glacisul terasă inferior (terasa 4 – 6 m) are extindere mai mică și este bine dezvoltată pe partea stângă a râului Șinca și domină cu câțiva metri terasa de luncă.

Lunca este inundată frecvent de apele râurilor care își schimbă conturul față de cursul râului adeseori. Râul Șinca are o luncă mare în care râul prezintă meandrări, dezvoltarea mare având-o pe partea stângă. Afluentul râului Șinca, valea Strâmbei are o vale asimetrică și o luncă bine dezvoltată pe partea dreaptă.

Procesele și formele gravitaționale sunt reprezentate prin surpări și alunecări de teren.

Surpările se întâlnesc în zona cristalino – mezozoică pe versanții abrupți și au proporții foarte reduse. În depresiune surpările sunt frecvente pe versanții abrupți ai râului Șinca sau a afluenților.

Alunecările de teren apar exclusiv în depresiune, în sud – vestul dealului Măguricea, unde acesta prezintă un versant cuestic. Se găsesc alunecări de teren în valuri și au caracter obsecvent. Cea mai mare parte sunt fixate de vegetație și reactivate pe suprafețe mici. Aceste alunecări contribuie la modificarea reliefului.

Așezată în partea centrală a Depresiunii Făgărașului, comuna Șinca Nouă are un relief alcătuit din dealuri cu altitudini între 500 – 600 m, acoperite cu păduri de foioase și conifere. Comuna are pășuni sub pădure, terenuri arabile spre bordura de dealuri și pășuni alpine.

Fig. 3 Harta Țării Făgărașului

Clima – elemente de favorabilitate și de restricție în evaluarea turistică

Caracterul de depresiune se diferențiază nu numai morfogenetic ci și prin alte elemente de peisaj. Astfel, se remarcă un climat de „adăpost”, ferit de crivăț (care pătrunde prin Culoarul Câmpul Lung – Vatra Dornei – Bârgău, până la Depresiunea Bistrița – Livezile, dar cu o intensitate redusă). Sunt caracteristice inversiunile termice din anotimpul rece și fohnizările aerului în zona de contact cu Munții Apuseni (Culoarul compartimentat Alba – Iulia – Aiud – Turda – Câmpia Turzii – Cluj – Napoca – Gilău) și în Țara Oltului, unde sub abruptul făgărășean ia naștere primăvara vântul mare (fohnul românesc).

Cantitățile de precipitații între 550 mm și 750 mm se reduc substanțial față de rama muntoasă înconjurătoare de 1000 mm – 1400 mm, iar durata stratului de zăpadă este și ea mai redusă.

Altitudinea mai coborâtă a Câmpiei Transilvaniei, cadrul deluros și montan periferic, prezența culoarelor largi ale văilor particularizează fenomenele climatice față de întreaga depresiune a Transilvaniei. Această unitate este mai caldă și mai uscată decât Podișul Someșan, media anuală a temperaturii fiind de 8,50 și 90 C. Sub aceste valori se înscriu numai dealurile înalte din est (70 – 7,50 C).

Prin poziția sa geografică satul Șinca Nouă și satul Paltin se încadrează într-un sector cu climă temperată, deci climatul are o influență oceanică și este bogată în precipitații. Temperaturile medii anuale sunt situate între 60C – 100C.

Fig. 4 Numărul mediu și maxim anual de zile cu îngheț (temperatura minimă ≤ 00C) ( O. Bogdan, 2013)

Din cauza eterogenității suprafeței subiacente active (alternarea culmilor muntoase cu văile adânci a suprafețelor împădurite cu cele despădurite) radiația solară este neuniform repartizată în cadrul teritoriului aferent localității Șinca Nouă.

Trebuie să menționez că în regiunea localității nu există stații meteorologice cu observații asupra temperaturii aerului, ci numai date culese din observații.

Aerul este influențat de o serie de particularități ale reliefului: altitudine, forme de relief, orientarea pantelor.

Altitudinea duce la zonalitatea verticală a temperaturii aerului ceea ce se vede din diferențele de temperatură care apar între zona de munte și cea depresionară.

Astfel, pe văile adâncite cu 200 – 300 m din munții Perșani (Vf. Găunoasa) și în depresiunea Șinca Nouă apar frecvente inversiuni termice. În regiunile acestea se acumulează aer rece și dens mai ales noaptea și în anotimpul rece al anului. Temperatura aerului este mai coborâtă iarna decât pantele situate la înălțimi mai mari. În zilele senine de vară solul și aerul se încălzesc excesiv pe aceste forme de relief.

Vara, pe terenurile accidentate din munții Perșani și Tagla, încălzirea aerului de face diferit. Astfel regimul temperaturii aerului este influențat de orientarea versanților. Pe cei orientați nord – vest, vest, sud – vest (foarte frecvenți pe partea stângă a văii Șinca), temperaturile sunt mai scăzute din cauza maselor de aer umed din vest și nord – vest. Pe pantele estice și sudice care sunt mai adăpostite, temperaturile sunt mai ridicate.

Pădurile din regiunea de munte sau chiar pâlcurile de pădure din depresiune dau naștere unui climat specific pădurii cu umezeală suplimentară a aerului.

Temperatura medie anuală – multianuală este mai mare de 00C pe întreg teritoriul, deci tot timpul pozitivă. Media multianuală a temperaturii indică diferențieri între sectoarele regiunii. În regiunea de munte izotermele anuale arată valori de 40 – 60C.

Temperatura medie lunară are valori diferite în timp (de la o lună la alta) și pe atitudine.

În timp s-a constatat o continuă creștere a temperaturii medii lunare în întreg bazinul din luna februarie până în luna iulie, apoi o scădere până în luna februarie.

Între diferitele trepte de relief întâlnite în regiunea de studiu apar diferențieri de temperatură pentru aceeași perioadă de timp (respectiv o lună) de aproximativ 20C. De exemplu, în munții Perșani, temperatura medie anuală este de 10C, pe când în depresiune de 30C, iar în luna decembrie în munții Perșani, temperatura este de -30C, iar în depresiune de – 10C.

Lunile cu temperaturi extreme sunt ianuarie și iulie. Ianuarie este luna cea mai rece a anului cu temperaturi medii multianuale de -80C în munții Tagla, -60C în munții Perșani și -40C în depresiunea Șinca. Temperaturile medii ale lunii ianuarie, evidențiază clar particularitățile regimului de iarnă al climei țării noastre. Iarna apar o serie de izoterme închise care înconjoară masivul Tagla. Gradienții termici verticali au valori reduse iarna (0,30C – 0,40C), producându-se deseori izotermii și inversiuni termice în văile bine adâncite din munții Perșani sau din depresiunea Șinca Nouă.

Iulie reprezintă valorile cele mai ridicate ale temperaturii aerului din tot timpul anului. Zona munților Tagla este înconjurată de izoterma de 100C, munții Perșani sunt străbătuți de izotermele de 140C – 160C, iar depresiunea Șinca Nouă de izoterma de 180C.

Fig. 5 Creșterea frecvenței riscurilor meteo – climatice de iarnă (contraste termo – pluviometrice: ierni calde și reci) și impactul lor asupra turismului (O. Bogdan, 2013).

În zona montană prima zi de apariție a temperaturilor mai mari de 00C sau de 50C este întârziată față de depresiune cu 7 – 10 zile. Ultima zi cu temperaturi medii zilnice mai mari de 00C este pentru tot bazinul în general 1 decembrie.

Media maximelor zilnice este de 00C în luna ianuarie pentru întreaga zonă dar are valori diferite în luna iulie: 170C în munții Tagla, 220C în munții Perșani și 250C în depresiune.

Media minimelor zilnice prezintă aceleași caractere: -90C pentru toată zona în luna ianuarie, iar în luna iulie 80C în munții Tagla, 100C în munții Perșani și 120C în depresiune.

Înghețul apare spre sfârșitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie și dispare primăvara între 24 aprilie și 1 mai. Frecvența numărului zilelor cu îngheț este de 130. Ultima zi cu îngheț diferă: în zona depresionară este cu mult înainte de 1 mai, pe când în de munte se menține după această dată.

Umezeala aerului este în raport cu altitudinea, cu expunerea plantelor și cu anotimpurile. Valorile medii anuale ale umezelii absolute sunt de 5 – 6 gr/cm2 pentru întreaga zonă studiată. Iarna se înregistrează valorile cele mai scăzute pentru zona de munte, 48%, dar și pentru zona depresionară, aproximativ 45%. Umezeala crește foarte mult spre sfârșitul primăverii mai ales în munți (75% – 80%), iar în timpul verii se observă o scădere ușoară. Toamna, în luna octombrie, valorile umezelii relative cresc la 78% în depresiune și mai mult de 80% în munți.

Fig. 6 Harta vulnerabilității la îngheț a Carpaților Meridionali (prelucrare după Bogdan și Marinică, 2007 cu modificări)

Regimul nebulozității prezintă variații în timp de la o formă de relief în alta, astfel valoarea anuală a nebulozității este cuprinsă între 5 și 6. Cel mai mare grad de acoperire cu nori este în semestrul rece al anului (30 septembrie – 1 aprilie), atingând valori de 6 – 6,5.

În semestrul cald al anului, nebulozitatea are valori mai reduse, iar luna august are cele mai mici valori (4,5 – 5).

Se pot deosebi următoarele tipuri de zile: zile senine (105), zile cu cer acoperit (140), zile cu cer noros (120).

În Depresiunea Făgărașului cantitatea anuală a precipitațiilor variază între 600 – 750 mm, media fiind de 691 mm. În etajul premontan cantitățile de precipitații cresc de la 750 – 950 mm, iar etajele climatice montane ajung până la 1200 – 1400 mm.

Cantitățile anuale de precipitații prezintă o accentuată mobilitatea de la un an la altul. Astfel în anii cu activitate ciclonică întinsă s-au înregistrat 1166 mm, iar în anii deficitari nu s-au depășit 400 – 500 mm. Cantitatea maximă de precipitații în 24 de ore a fost de 92,7mm (1948). Numărul anual de zile cu precipitații este de 130 de zile. Numărul anual ale zilelor cu brumă este de 32,5. Primăvara brumele pot cădea până în luna mai, iar toamna începe în septembrie, numărul maxim al zilelor cu brumă fiind în noiembrie 7 – 8.

În comuna Șinca Nouă precipitațiile variază între 600 – 800mm/an. Influența zonei montane înconjurătoare face ca precipitațiile medii anuale să fie mult mai ridicate decât cele de la Șercaia. Cantitatea medie prezintă variații evidente de la un anotimp la altul.

Cele mai mici cantități de precipitații cad în partea rece a anului, iar cele mai mari în luna iulie.

Cantitatea maximă absolută de precipitații căzută pe sol timp de 24 de ore poate egala sau chiar întrece cantitatea normală într-o lună sau chiar din luna cea mai ploioasă. Cantitatea maximă absolută care a căzut în 24 de ore a fost de 78,7mm la 19 septembrie 1955 și 92,7mm la 1 iulie 1975. Cei mai caracteristici ani pentru Șinca Nouă, sunt: 1938 – 50% ploios, 1945 – 80% secetos, 1946 – 90% secetos și 1941 și 1945 – 30% ploios.

Precipitațiile solide cad în mod obișnuit când temperaturile scad sub 00C. Pe culmile montane zăpada își face apariția de la începutul lunii noiembrie, dar sunt ani când o întâlnim și în octombrie. Anual ninsorile cad în medie timp de 55 de zile, iar lunar timp de 8 – 9 zile. Stratul de zăpadă se depune neuniform și discontinuu, având durate și grosimi diferite în funcție de suprafața subadiacentă. Pe culmile muntoase numărul mediu de zile cu strat de zăpadă este de 80 – 100 zile, iar în depresiune 75 zile.

Regimul vântului prezintă o serie de particularități. Astfel regiunea este supusă vânturilor de vest care au o frecvență medie anuală de 17 – 18%. Direcțiilor dominante le revin cea mai mare viteză anuală de 7 – 8m/s.

În timpul unui an vânturile de vest și nord – vest au cea mai mare frecvență – 13% în luna decembrie, iar cea mai mare frecvență în lunile mai, iunie, iulie. Luna iunie este cunoscută pentru timp ploios și cu vânturi puternice. Cele mai mici valori ale frecvenței vântului și viteza lui se observă din direcția nord, nord – est și sud.

Pe văile adânci și în zonele depresiunii apare o dirijare a curenților de aer conform cu orientările pe care le au aceștia.

Vânturile locale specifice sunt: briza de munte, holbura și vântul mare. Briza de munte este descrisă de un localnic astfel: „În zilele senine și calde, după ce apune soarele se simte cum coboară de la munte înspre sat un curent de aer rece, sub formă de vânt ușurel. Acest curent face aerul să se răcească peste noapte în așa măsură încât nu poți dormi afară sau în casă, decât dacă ești bine acoperit”.

În cursul verii se formează un vânt local numit volbură sau vârtej. Acest vânt de scurtă durată are puterea de a lua cu sine praful de pe drum și alte obiecte ușoare.

Iarna târzie și primăvara devreme suflă dinspre Munții Făgărașului, un vânt catabatic de tip foehn, cunoscut local sub denumirea de „vântul mare”, care produce încălziri bruște și topirea rapidă a stratului de zăpadă.

4. Rețeaua hidrografică – resursele de apă.

Predominantă argilelor în formațiunile de suprafață a condiționat artere hidrografice puternic ramificate, cu extinderi regresive de bazin, mai accentuate în cazul afluenților Someșului, astfel că, atât interfluviile principale, cu rol de cumpene de apă, cât și cele secundare se dispun într-un adevărat labirint, fără o orientare bine definită a culmilor. Local, se întâlnesc procese de eroziune torențială care afectează „amfiteatrele” de eroziune de la obârșia văilor. Alunecările vechi, monticulare („glimee”) au o mare frecvență.

Particularitățile climatice ale Depresiunii Transilvaniei se transmit hidrografiei prin instabilitate debitelor de râuri mici, ceea ce a impus amenajarea iazurilor care au devenit baze piscicole.

Depozitele care intră în alcătuirea geologică a depresiunii Șinca Nouă permit acumularea unor însemnate de apă subterană.

Spre deosebire de rama montană, unde stratele acvifere sunt la adâncime, în depresiune stratele acvifere sunt mult mai la suprafață, între 1 – 3 m, iar grosimea stratului acvifere este de 0,90 – 1m.

Principala sursă de alimentare cu apă este cea nivo – pluvială. Există o concordanță între creșterea nivelului apelor subterane. Există o concordanță între creșterea nivelului apelor subterane și cantitatea de precipitații din zonă. Nivelul maxim al apelor subterane în 1975 a fost atins în luna iulie, când a căzut cea mai mare cantitate de precipitații, când s-a atins maxima de92,7mm, iar în perioada imediat următoare la fântânile din mijlocul satuluis-a înregistrat maxima nivelelor apelor subterane de 120 cm.

Pânza acviferă este alimentată și de apele curgătoare. În urma săpăturilor de îndepărtare a balastrului din albia râului, aceasta s-a adâncit și pânza acviferă și-a coborât nivelul ajungându-se la secarea unui număr foarte mare de fântâni.

Apele subterane cantonate în stratele acvifere din această zonă au un debit de 0,2 – 5 l/s, ajungând la un debit maxim de 9,09 l/s în perioadele de alimentare abundentă.

Bazinul hidrografic al râului Șinca este delimitat de cumpăna de ape, care este definită ca fiind linia celor mai mari înălțimi dinspre care se dirijează scurgerea superficială spre colectorul principal.

Direcția de scurgere a râului Șinca este sud, sud – est spre nord, nord – vest. Bazinul hidrografic al râului Șinca se învecinează în vest cu bazinul râului Mândra și râul Sebeș, în sud și sud – est cu bazinul râului Bârsa, în est cu al pârâului Vulcanița, în nord cu bazinul Homorodului iar în – est cu cel al pârâului Perșani.

Cumpăna de ape are altitudini ce variază de la 440 m în depresiunea Făgăraș la 1640 m în munții Tagla. Pe malul stâng al văii râului Șinca cumpăna de ape are o direcție generală nord – sud până în vârful Nimaia. Pe acest tronson altitudinile cresc treptat de la 440 m în depresiunea Făgăraș, la 600 m în dealurile submontane ca apoi să crească brusc la 800 m în vârful Între Ganguri (835 m).

În continuare cumpăna de ape pătrunde în munții Tagla și înălțimile ei cresc rapid la 1500 m în vârful Nimaia. Din acest vârf cumpăna de ape capătă o direcție vest – est până în vârful Poiana Mărului, care se află situată pe culmea principală a munților Tagla. Ea are un traseu sinuos și se situează la înălțimi de 1400 – 1500 m, culminând cu cel mai înalt vârf din acest masiv, vârful Tagla (1641 m). Din vârful Tagla înălțimile scad treptat până la 1200 m în vârful Poiana Mărului (1211 m).

De la Poiana Mărului spre sud – est, până în vârful Dosul Pleșiței (1084 m), altitudinea cumpenei se menține în jur de 1100 – 1000 m, iar spre extremitatea sudică a bazinului ea scade la 900 m. Din punctul cel mai sudic al bazinului, cumpăna de ape capătă o direcție sud – vest – nord – vest până în vârful Măgura Codlei. Din acest vârf cumpăna de ape își schimbă traseul brusc în direcția sud – est – nord – vest iar apoi nord – est –sud – vest, urmărind înălțimi de 900 – 950 m.

La vest de Dealul Mare cumpăna de ape capătă o direcție sud – est nord – vest până la Olt, iar înălțimile scad treptat de la 900 m în munții Perșani la 600 m în dealurile Perșanilor (Dealul Satului 794 m, Dealul Poiana Tâlharilor 614 m) și la 440 m depresiunea Făgăraș.

Bazinul hidrografic al râului Șinca, care se întinde pe o suprafață de 358 km2, este orientat aproximativ sud – nord și coboară treptat pe distanța de 43 km, de la altitudinea de 1640 m până la 44o m la confluența cu Oltul.

Bazinul râului Șinca se întinde pe o suprafață de 358 km2, este orientat aproximativ sud – nord și coboară treptat pe distanța de 43 km, de la altitudinea de 1640 m până la 440 m la confluența cu Oltul.

Bazinul râului Șinca se întinde foarte mult în suprafața în cursul superior și mijlociu, iar forma bazinului este alungită. Caracteristică pentru forma bazinului este asimetria față de cursul principal, astfel ca în cursul superior bazinul este bine dezvoltat pe partea dreaptă a râului pe când în cursul mijlociu și inferior pe partea stângă a râului. Cea mai mare parte a bazinului se situează între 600 – 1600 m altitudine (aproximativ 72%).

Valea Șinca are un profil longitudinal în trepte în cursul superior datorită naturii litologice a terenului pe care îl străbate, iar în cursul mijlociu și inferior are un profil longitudinal aproape uniform.

Afluentul principal al văii râului Șinca, în depresiunea Șinca Nouă, este valea Strâmba ale cărei izvoare se găsesc sun muntele Tagla de la altitudinea de 1520 m. Valea pârâului Strâmba este axul principal al depresiunii Șinca Nouă, iar prin fluenții săi drenează o mare parte din versantul sudic al munților Tagla.

Valea pârâului Strâmba are un bazin asimetric, mai bine dezvoltat pe partea dreaptă a râului iar pe partea stângă cumpăna de ape este situată foarte aproape de râu, afluenții fiind de mică importanță.

Valea pârâului Strâmba are în cursul superior o direcție de scurgere sud – nord iar când pătrunde în depresiune își schimbă brusc direcția de curgere sud – vest nord – est, formând astfel un cot în unghi drept.

La aceasta se adaugă o serie de văi torențiale care își adună apele din rama montană a depresiunii sau chiar din depresiune (Valea Lupului, Valea Mlăcii, Valea Lărguță).

Râurile din bazinul Șinca au un regim de alimentare mic, astfel alimentarea subterană reprezintă 40 – 50%, iar cea superficială este mixtă – pluvionivală. Alimentarea pluvială reprezintă 60% din alimentarea superficială (vara și toamna din ploi, primăvara din zăpadă și ploi, iarna subteran).

Fenomenele de iarnă (gheață la mal, pod de gheață, curgeri de sloiuri) apar pe râul Șinca odată cu primele temperaturi negative ale aerului și apei. Apariția formațiunilor de gheață este în prima decadă a lunii decembrie iar dispariția este în prima decadă a lunii martie. Podul de gheață apare în a doua decadă a lunii ianuarie și dispare în a treia decadă a lunii februarie. Grosimea gheții variază de la câțiva centimetrii până la 30 cm.

Fig. 7. Harta riscurilor climatice a județului Sibiu (după O. Bogdan 2007).

5. Vegetația, fauna și solurile

Condițiile pedoclimatice din Depresiunea Transilvaniei explică absența fagului în regiunile împădurite, asocierea de gorunete cu carpen în partea de nord și prezența stejarilor cu totul insulare în cea mai mare parte a teritoriului. Defrișările, în general foarte vechi, au înlocuit pădurile cu pajiști de coline, în mare parte stepizate, reprezentate îndeosebi prin asociații de Festuca rupicola și Botriochloaischaemun. Extrazonal pe versanții însoriți și bine drenați apar și asociații de stepă cu rogoz stepic (Carexhumilis) și diferite specii de colilie (Stipa sp.). Nota dominantă a peisajului este dată de marea extindere a culturilor agricole.

Vegetația culturală, reprezintă în bună parte aspectele vegetației naturale, precum și ecosistemele instalate în urma intervenției omului în decursul timpului. După părerea geografilor, extinderea solurilor brune arată că în trecut Depresiunea Făgărașului era acoperită cu păduri de gorun, iar în zona dealurilor submontane cu păduri cu amestec de gorun, carpen, fag și făgete, acestea din urmă dând poate și numele țării.

Vegetația este indispensabil legată de condițiile de climă și sol. Zona comunei Șinca Nouă este încadrată în regiunea floristică Holartica, sub regiunea europeo – siberiană, provincia dacică (R. Călinescu, 1969).

Particularitățile reliefului, climei și solului imprimă vegetației de pe teritoriul analizat o serie de caracteristici locale. Munții înalți sunt acoperiți de rășinoase în amestec cu foioase, munții mijlocii sunt acoperiți cu păduri de fag, iar dealurile cu păduri de fag în amestec cu quercinee. Pădurile ocupă astăzi o treime din suprafață, suprafața împădurită fiind în trecut mult mai extinsă.

Munții Tagla sunt acoperiți cu păduri de top subatlantic din domeniul fagului, formate din amestec de fag cu rășinoase.

Vegetația comunei Șinca Nouă este o vegetație de deal formată din : stejar, gorun, fag, conifere, arbuști pitici ca afin, ienupăr, jneapăn, pășuni și fânețe cu o floră diversificată.

Prin defrișarea pădurilor de-a lungul timpului s-a favorizat instalarea pajiștilor secundare de păiuș (Festucapratensis), țăpoșica (Nardus stricta), iarba câmpului (Agrostistenius), pieptenărița (Cynosuscristalus).

Îndată ce trecem de fânețe și pășuni începând de la 650 m încep pădurile de fag. Molidul și bradul pătrund în această pădure până la poale. Fructul fagilor bătrâni se numește jir și are sâmburele făinos – uleios învelit într-o coajă semi lemnoasă și prevăzută cu ghimpi. Prin luna septembrie – octombrie fructul este copt și atunci coaja jirului se despică și cade la pământ. Acest fruct era căutat într-o perioadă de oameni și folosit la hrana porcilor.

Prin crăpături invadează aproape pretutindeni plopul tremurător (Populus Tremura) și mesteacănul (BetulaPubescens). Prin văi pătrunde venind dinspre dealuri crinul negru (SalixPetandra) și crinul alb (AlnusIncana) Adesea mai găsim și salcia căprească cu frunze late ca de măr. La poalele pădurilor cresc merii sălbatici din a căror fructe oamenii făceau în trecut oțet. Numărul lor a scăzut astăzi pentru că mulți au fost scoși cu rădăcini, replantați în grădini și apoi altoiți. Tot la poalele pădurilor de fag crește alunul (Coriliusavellana). Fructele acestui arbust se coc până la sfârșitul lunii august. Aceste fructe erau adunate de un grup de oameni numiți „băieși”. Aceștia le decojeau, le uscau și apoi le vindeau. „Băieșii” tăiau tulpinile de alun pe care le foloseau la confecționarea unor coșuri numite „corfe”.

Murul (Rubussolcatus) și zmeurul (Rubusiabeus) sunt doi arbuști asemănători care cu greu se pot deosebi și cresc atât în preajma satelor, dar mai ales la poalele pădurii. În luna august, când se coc aceste fructe, sătencele merg la cules și din fructe fac dulceață, compot, iar frunzele sunt folosite pentru ceai.

Prin micile rariști ale pădurilor de fag coboară ericaceele dintre care cel mai des afinul (Vacciniummirtiluss). Acesta este un arbore mic care crește în colonii iar pâlcurile de afin sunt uneori atât de dese încât abia poți trece prin ele. Afinele din zona pădurilor de fag încep să se coacă în iunie, iar cele mai sus în august și septembrie. Afinele se mănâncă crude amestecate cu zahăr, făcute compot sau dulceață și uneori chiar uscate. Se mai pot păstra în alcool pentru tratarea indigestiei.

În locul afinului, acolo unde solul este mai bun și mai gras se întâlnesc tufe delicate de năpraznic (Geranium rubertiatum) cu flori roz – liliachii. De sub frunzarul de rugină al făgetelor se deschid primăvara sub soare, ochii albaștrii ai floricelelor de crucea voinicului (Hepatica transilvanica), iar în tufișuri și locuri umbroase se desfac „turtițele albe” ale găinușelor (Isopirumthalictroides). Cam în același timp mierea ursului (Pulmonariamolisima) își schimbă necontenit culoarea de la rozul bobocilor la violetul florilor tinere și apoi la albastrul florilor trecute.

În interiorul pădurilor de fag pajiștile sunt dominate de păișul roșu (Festucarubra) și campanule mai alea Campanula persicifolia, cu spendide flori albastre și violacee și Campanula patula, violet – albăstruie. Primăvara în preajma tufelor, albul micilor petece de zăpadă este stropit de violaceul pal al brândușelor (Grocusvermus). În preajma verii ierburile sunt invadate de crinii de pădure (Liliummortagon), spânzurând deasupra graminaceelor candelabre violete pestrițe. Florile de carmin ale sângelui voinicului (Nigritelarubra) își răspândesc mirosul de vanilie de-a lungul văilor cu grohotișuri și bolovănișuri de calcar.

Fig. 8. Șinca Nouă. Harta vegetației

Fauna. În jurul gospodăriilor trăiesc unele viețuitoare care aduc pagube considerabile acestora cum sunt: șoarecii, șobolanii, nevăstuica (Mustellanivalis), dihorul (Mustellaputorius), iepurele de câmp (Lepuseurareus) și hârciogul (Cricetuscricetus). Iepurele de câmp poate să facă pagube în semănături, dar cele mai multe pagube le face în grădinile cu pomi fructiferi. Iepurele roade coaja de pe tulpinile pomilor tineri și aceștia se usucă. Iarna, când zăpada este mare și înghețată, iepurii ajung la coroana pomilor și rod ramurile tinere.

Șoarecii de câmp sunt în număr mare pe loturile cultivate cu cereale. În anii secetoși le merge bine și se înmulțesc făcând pagube mari. Vara se îngrașă, deabia mai pot fugi. Hârciogii își aleg domiciliul în mijlocul lanurilor de grâu, unde își fac culcușuri subterane și își depozitează boabele de grâu.

Dintre păsări aici se întâlnesc potârnichea (Perdixperdix), prepelița (Cutermixcotufnix), guguștiucul (Streptopeliadecaocto), cioara grivă (Corvus corone), coțofana (Pica pica), graurul (Sturnusvulgarus) și altele.

Cea mai bogată zonă din faună este zona forestieră. Aici se întâlnește ursul (Ursus archtos), cerbul carpatic (Cervuselaphus), râsul (Ljins linx), mistrețul (Sus scrofa), căpriorul (Capreoluscapreolus), veverița (Scirusvulgaris), jderul (Martesfoine și Martesmartes), lupul (Canis lupus), vulpea , vidra.

Când sunt iernile grele, lupii coboară în preajma satului Acest lucru se întâmplă uneori și cu urșii. Nu rareori se întâmplă tragedii când lupii sau urșii atacă gospodăriile din sat. În anul 1796 urșii au început să coboare frecvent în vatra satului, distrugând pomii fructiferi. Mistrețul trăiește în număr foarte mare și produce pagube însemnate culturilor agricole, pășunilor și fânețelor prin scurmarea pământului și distrugerea recoltelor.

Tot în zona forestieră se întâlnesc păsări: cocoșul de munte (Driocopusmartus), gaița (Garrulusgandorius), cucul și cinteza.

În zona alpină se găsesc animale ca marmota (Marmotamarmota), capra neagră (Rupicaprarupicapra), iar din păsările caracteristice se întâlnesc: brumărița (Prunela colaris), fasan de munte (Anthusspinolletta) și acvila de munte (Acvila chysaetos). Căprioara ajunge la 8 exemplare la 100 ha. În munții Perșani.

Fauna acvatică este formată din clean, mreană, păstrăv.

Pe valea Strâmbei (o parte străbate Șinca Nouă și o parte Șinca Veche) sunt amenajate trei crescătorii de păstrăv. Tot pentru creșterea păstrăvilor s-au amenajat trei lacuri la Ocolul Silvic.

Zona de pe valea pârâului Strâmba constituie o rezervație faunistică unde este interzisă vânătoarea și pescuitul.

Solurile. Datorită variației mari de relief (2 km pe verticală) se schimbă condițiile de climă, sol și vegetație care se diferențiază pe altitudine, formând zone și etaje distincte.

Fig.9 Șinca Nouă. Harta solurilor

Diferențierile de peisaj sunt marcate și de soluri. Sectorul nordic și masivele periferice constituie domeniile solurilor brune (argiloiluviale) și brun roșcate „de Transilvania”, iar cel sudic este caracterizat prin dezvoltarea cernoziomurilor argiloiluviale și cambice.

În zona dealurilor submontane unde se menține pânza freatică la 5 – 10 m adâncime s-au format solurile bruno – argiloiluviale, lunvisolurialbice, toate cu procese de pseudoglizare datorată cuberturii impermeabile de luturi argiloase ce acoperă pânzele de pietrișuri aluvio – fluviale (afectate de eroziune și alunecări). Solul comunei Șinca Nouă este un sol brun – roșcat de pădure din clasa argilovisoluri. În zona pădurilor de fag și molid se întâlnesc soluri montane brune acide și bruno – podzolice, în zona pădurilor de molid sunt podzoluri huminico – feriluviale (pozzoluri primare) iar în zona pajiștilor apline se întâlnesc soluri bruno – acide de pajiști alpine și soluri humico – silicatice de pajiști alpine.

În munții Tagla apare unul din faciesul solurilor brun – acide și anume solurile brun – gălbui acide humifere. Acestea au un conținut de 10 – 15% humus în orizontul A și care scade spre adâncime. Ele se dezvoltă sub păduri de molid, de fag sau amestec de molid – fag, la înălțimi mai mari de 1000 m și reprezintă partea superioară a arealului solurilor brune acide. Între 800 – 1000 m în munții Tagla se dezvoltă un alt facies al solurilor brune acide, solurile brune gălbui acide cu moder care se întâlnesc și în munții Perșani.

În munții Perșani se află alte faciesuri ale solurilor brune acide, care se dezvoltă pe un substrat de șisturi cristaline și sub o vegetație de păduri de fag sau de pajiști secundare. Pe interfluviile principale, sub pădurile de fag se întâlnesc soluri brun – gălbui acide cu mull – moder; alături de acestea se mai află și roca la zi (între Valea Mărului, Valea Vulcanița și Valea Găunoasa între Găunoasa și Șinca).

Un alt facies al solurilor brune acide îl reprezintă solurile brune gălbui acide cu moder, considerate în literatura de specialitate ca soluri brune acide propriu zise (N. Florea, 1965). Acestea se dezvoltă sub pădurile de fag între 800 – 1000 m altitudine.

În depresiunea Șinca Nouă apare net diferențiat învelișul de sol de cel al regiunilor de munte sau de deal din vecinătate. În depresiune se află o varietate de soluri brune, argilo–iluviale, caracteristice regiunilor de dealuri și piemonturi și dezvoltate sub păduri de stejar sau amestec de fag – gorun.

În extremitatea vestică a depresiunii se află soluri brune gălbui podzolice, de limită spre brune gălbui acide iar în extremitatea estică se află soluri brune gălbui podzolice și soluri podzolice gălbui pseudogleizate.

În partea centrală a depresiunii se află soluri brune puternic podzolice și pseudogleizate. Ele au un conținut de 1 – 2 % humus în orizontul A și necesită amendamente calcaroase. Pot fi folosite pentru culturile de grâu, porumb, ovăz secară, cartofi.

CAPITOLUL II

EVOLUȚIA SPAȚIALĂ ȘI FUNCȚIONALĂ A LOCALITĂȚILOR

Evoluția socio – economică a satului Șinca Nouă este strâns legată de istoricul Țării Făgărașului sau Țării Oltului constituită din numeroase așezări omenești, mărginită la E de Munții Perșani, iar la N și V de Podișul Târnavelor, ce îngustează și închide treptat depresiunea. Înspre N, zona cuprinde și salba de sate din dreapta Oltului de la marginea sudică a Podișului Hârtibaciului. Spre sud teritoriile stăpânite de făgărășeni se întindeau până la crestele falnicilor munți ai Făgărașului.

Populația numeroasă și relativ omogenă a folosit pădurile și pășunile alpine, trecând permanent cu turmele de oi dincolo de Carpați, realizând astfel în decursul veacurilor o permanentă legătură între Țara Românească și Transilvania, între românii de pe ambele versante ale Carpaților Românești.

Numele de Făgăraș îi sugera lui Nicolae Iorga, care a călătorit în Ardeal și Țara Ungurească la 1906, satul românesc de lângă pădure care își ia numele de la fagul „ocrotitor”, iar derivatul de Făgăraș și nu de făgaș de la fag îl asemuiește cu vlădărenii, derivat din satul Vlădeni, care denumește pe locuitorii Vlădenilor. Silvestru Moldovan, autorul unei lucrări monografice a ținuturilor de peste Olt, în anul 1911 este și el de acord cu această origine a numelui de Făgăraș.

Cercetările arheologice, efectuate în Țara Făgărașului, au cuprins castelele de la Hoghiz, Feldioara și Cincșor, ridicate tocmai în fața așezărilor dacice fortificate (orientare N – S) de la Arpașul de Sus, Breaza și aceleia, probabil fortificate, de la Căciulata, de pe „Pleșița Pietroasa”. De asemenea, s-au făcut descoperiri monetare de la Beclean, Făgăraș și Șinca Nouă.

Populația din Țara Făgărașului și-a continuat neîntreruptă existența în lunga perioadă a emigrației popoarelor adăpostită de munții protectori, păstrându-și ființa în formele comune ale unei vieți economice și politice tradiționale. Organizați în obști sătești care își au originea în epoca dacă, foloseau în comun apele, pășunile și pădurile. Ele au forme de organizare a comunităților românești de la care se va ajunge la forme superioare de organizare politico – militară: uniuni de obști, cnezate și voievodate.

Țara Făgărașului numită Terra Blachorum (Țara Românilor), a fost atestată documentar în anul 1222, cu prilejul confirmării privilegiilor cavalerilor teutoni care erau scutiți de vamă când treceau prin Țara Românilor și secuilor, printr-o diplomă a regelui Andrei al II-lea.

Începând cu sfârșitul secolului al XIII-lea, Țara Făgărașului a intrat sub stăpânirea domnilor munteni. Prima confirmare documentară este atestată prin pecetea privilegiului comercial acordat Brașovului de către Vladislav Vlaicu „Duce al Făgărașului”, datată din anul 1368.

Anul în care regii maghiari instituie stăpânirea asupra Făgărașului este anul 1464. Din acest moment Făgărașul și Almașul s-au considerat ca domnii ale coroanei ungare de care va dispune în funcție de interesele sale.

După 1691 Țara Făgărașului trece sub stăpânirea directă a dinastiei habsburgilor.

Momentele cele mai importante ale acestei perioade sunt: trecerea unei părți a românilor ardeleni la confesiunea greco – catolică, stabilirea episcopatului greco – catolic la Făgăraș, înființarea în anul 1762 în timpul împărătesei Maria Tereza a Regimentelor de graniță.

Satul Șinca Veche este întemeiat în secolul al XIV-lea de un cneaz din banat numit Șincai.

Localitatea Șinca este atestată documentar din anul 1291. În anul 1762 au avut loc două evenimente importante care au dus la scindarea comunității românești din Șinca. Primul eveniment a fost ordinul împărătesei Maria Tereza ca românii din Ardeal să treacă la catolicism. Cel de-al doilea eveniment a fost înființarea regimentelor de grăniceri ale imperiului Austriac.

După trecerea sub stăpânirea austriacă la vechile obligații feudale pe care țăranii făgărășeni erau nevoiți să le suporte, s-au adăugat altele noi: fiscalitatea și întreținerea armatei, lucrări publice, reparații de drumuri, cărăuși etc., sarcini deosebit de grele și extenuante. Se spunea că jugul de lemn al dominației maghiare a fost înlocuit cu jugul de fier al dominației austriece.

Deoarece sudul Transilvaniei a devenit zonă limitrofă cu Imperiul Otoman, austriecii vor instala și menține o armată puternică de intervenție și apărare. În loc să fie cantonată la Sibiu și în satele din jur, această armată nu a convenit sașilor, a fost adusă în satele din Țara Făgărașului unde a scurs vlaga populației românești de aici, vreme îndelungată.

Pentru că 88 de familii din Șinca nu au vrut să treacă la catolicism și nici să facă parte din regimentele de grăniceri, s-au hotărât să își părăsească propriile case și să se retragă în pădurile situate în amonte pe Valea Șincii. Aceste familii s-au oprit în pădurile primitoare situate la 9 km de vatra vechiului sat și s-au așezat lângă o mănăstire ortodoxă părăsită, situată pe dealul Ghie, care ulterior le-a slujit de biserică până în anul 1894. Sătenii au început să defrișeze încet, încet pădurile, înființând astfel vatra unui nou sat, pe care l-au numit Șinca Nouă. Familiile venite aici și-au pierdut casele și toată averea pe care au avut-o în vechiul sat (cu excepția lucrurilor pe care au reușit să le ia cu căruțele când au plecat), însă și-au păstrat credința ortodoxă și nu au participat la detașamentul de grăniceri.

În satul Șinca, sat care a devenit de atunci Șinca Veche, au rămas doar patru familii care erau cele mai bogate din sat, având numele de Bârsan Strâmbu și Urs. Aceste familii nu s-au îndurat să-și lase averile și să plece în pădure. Componenții acestor familii au trecut la religia greco – catolică și s-au înscris în regimentul de grăniceri.

Părăsirea satului vechi de către majoritatea locuitorilor a lăsat numeroase „pustișaguri” (terenuri părăsite), situație care a durat până la mijlocul secolului al XIX-lea.

Populația noului sat se completează cu locuitorii din satele învecinate și cu refugiați din Țara Românească alungați de jafurile domniei fanariote, sau urmăriți pentru fapte haiducești.

O stabilire a hotarului a făcut-o generalul Siskovici. Noii veniți au început să despădurească regiunea pentru obținerea terenurilor agricole și pentru înălțarea caselor.

Localitatea Șinca Nouă a fost cea mai mare comunitate românească din Țara Făgărașului. Localitatea a avut statutul de comună până în anul 1968 când, datorită refuzului localnicilor de a intra în colectiv, comuna a fost desființată și a devenit sat al comunei Poiana Mărului.

Tipul de gospodărie (având drept criteriu de clasificare, structura, modul de grupare al caselor, a casei și anexelor în perimetrul gospodăriei), întâlnit în Țara Oltului și implicit în comuna Șinca Nouă în perioada 1700 – 1800, este cel denumit curte închisă și întărită. Acest termen explică funcția principală a tipului de gospodărie, aceea de apărare a oamenilor și a veniturilor. Această gospodărie apărută din necesitatea de a proteja oamenii și avutul de dușmani, este considerată drept „cea mai interesantă și mai bine închegată construcție pastorală românească”. Ea a fost favorizată de factori economico – sociali (abundența materialului lemnos, creșterea avutului), existența unor construcții fortificate în zonă și o experiență suficientă acumulată de constructorii de case.

Se presupune că modelul pe care l-a avut la îndemână constructorii a fost Făgărașul cu cetatea fortificată și bisericile săsești. Acest model nu a fost imitat ci a fost adoptat necesităților și realităților locale.

Curtea închisă și întărită din satele Țării Făgărașului prezintă anumite particularități. Varianta morfologică de patrulater sunt așezate într-un sat adunat în care drumul și vecinii o impun. Se poate remarca strânsa înlănțuire casă cu casă de cele mai multe ori, casa vecinului ținând loc de zid făcând inutilă construirea unei laturi a patrulaterului. Laturile patrulaterului sunt construite din garduri, din bârne masive, din case și acareturi. În sat s-au păstrat până în anul 1800 – 1900 patru gospodării de acest fel.

Casele erau clădite pe un loc mai ridicat, cu fața spre curte la clădirile agricole. De la stradă până la casă se lăsa un loc liber de cel puțin 2 m. Această așezare cu spatele spre stradă avea ca un motiv apărarea avutului, iar așezarea cu fața spre interior, făcea ca toate elementele ce compuneau gospodăria să fie așezate cu fața, unele spre altele.

În jurul caselor erau curți și ele erau închise în așa fel încât să se poată intra în curte numai ci acordul proprietarului. Pentru că erau la o anumită distanță față de stradă, toată partea dinspre stradă era împrejmuită cu un gard de scânduri, cu portița și poarta sprijinită cu un gard de scânduri, cu portița și poarta sprijinită de stâlp de stejar și brad, împlântați în pământ. Pe unii erau scobiți anul facerii lor și inițial numele proprietarului. La cele mai multe porți sau portițe se văd în partea de sus tăieturile care reprezintă frunze lunguiețe și așezate sub formă de cruci.

Principalul fond al arhitecturii țărănești, până în a doua jumătate al secolului XIX a fost cel al lemnului.

Pentru construcție se foloseau Bârne de brad, aduse din vârful munților pentru că, acestea erau mai durabile, scânduri cioplite cu securea în cea mai mare parte, lespezi mari de piatră aduse din munți, puține cărămizi arse, lut înmuiat și bine frământat, paie așezate bine în lungul lor și legate strâns (numite jipi), puțin var pentru spoit, geamuri mai puține, cuie de fier și balamale făcute la fierarul satului.

Casele din sat se încadrează în tipul de case cu trei încăperi, o cameră de locuit, tindă și celar (cămară). Pereții sunt construiți din cununi de bârne orizontale, polmon de pământ închis pe margini cu lemn de fag sau brad. Acoperișul este în patru ape, din jipi de paie de secară sau grâu sau din țiglă. Din pridvor, care este un spațiu semideschis, se intră în tindă. La ușa tindei există o portiță de șipei (lați) cu un rest de evaluare pentru că tinda, neavând ferestre, ușa ținea locul acestora, iar portița proteja tinda (unde erau depozitate cereale, făina, slănini afumate de porc, ciolane de porc, în vase de lut se ținea untura cu carne de porc, etc.) În fundul tindei era cuptorul de pâine, în fața căruia se afla vatra. Pe vatră se făcea focul cu vreascuri, deasupra căruia stătea atârnat ceaunul sau căldarea, iar pe jarul din jurul focului se punea cratițele și oalele. Deasupra vetrei, la o înălțime de circa 80 cm, era construită o căsuță de cărămidă cu o deschizătură în jos pe vatră, care evacua fumul și îl evacua pe horn.

La începutul secolului al XIX-lea, casele se clădeau tot numai din bârne de brad dar mai bine cioplite cu pereți drepți, mai înalți, dar tot cu trei încăperi mai largi, ușile mai înalte, ferestrele mai mari, dar acoperișul a rămas tot țuguiat și acoperit cu paie. Sub case au început să se facă pivnițe.

În anul 1856 sătenii încep să își clădească case de piatră, acoperite cu țiglă și pivnițe dedesubt. Casele erau formate din patru încăperi: o cameră la stradă și celar, la mijloc tinda cu cuptorul de pâine și apoi cămara. Din tindă se intra în cămară, aceasta necomunicând cu odaia de locuit, ca să nu se degradeze atmosfera din cameră. Apariția a încă o cameră, face ca aceasta să preia funcția de „casa de dinainte frumoasă” care devine o cameră de paradă împodobită în funcție de gustul estetic și stare socială.

Dacă până în prima jumătate a secolului XIX-lea mobilierul era din scândură nevopsită, singurele cu ornamente erau lăzile de zestre ( mobila cu fata care se căsătorea o ducea la casa nouă); în a doua jumătate a secolului al XIX-lea pătrunde în lumea satului mobilierul pictat. Pentru împodobirea și organizarea interiorului existau piese de mobilat ca: două laițe, un pat, o masă, cuiere simple și cu primblă, lada de zestre, scaune armuroaie. Ele erau confecționate din lemn de brad cu decor pictat, predominând motivele florale. Lada de mireasă sa introdus în sat numai după 1948 și ea se cumpăra de la tâmplarii din Făgăraș și era pictată cu flori de diverse culori. În această ladă femeia păstra toate albiturile și hainele date ca zestre.

Fig. 10. Interior case

În partea opusă a intrării era așezat patul, denumit și coviltir, cotârlău sau hizum, confecționat din lemn de fag, cu picioarele prelungite în sus, unite prin stinghii și lați deasupra. Pe aceste prelungiri se fixau lepedee de lână de jur împrejurul patului închizându-l. Acest pat era destinat inițial tinerilor. Această construcție s-a dovedit a fi practică deoarece scutea gospodina să deplaseze zilnic 6 – 12 perne așezate deasupra. Rolul decorativ al patului nu consta în acela ca piesă în sine, ci un suport special al țesăturilor de casă. Era acoperit de obicei de un țol sau un strai alb sau în culori diferite, iar deasupra patului se așeza un număr variat de perne, cu capătul ornamentat spre interiorul camerei. De un picior al patului se fixa o traistă cu păretar, iar deasupra patului, pe culme, se așezau ștergare de culme.

În fața patului se așezau laițele și masa, iar pe peretele de către uliță era o nișă unde se păstrau băuturile și ceva alimente, cu o înălțime de circa 1,50 m unde se punea armuroiul(parisechi). În partea superioară a pereților erau fixate cuiere cu primblă, unde se atârnau cancee, ulcioare și blide. Interiorul caselor era împodobit cu textile de casă: covoare de culme, păretare, ștergarele de culme. Cele mai importante și mai bogate în ornamente erau chindeele cu țesături bogate, așezate pe pereți în jurul icoanelor, ferestrelor și cuierelor. Covorul de culme era țesut din lână și ornamentat cu o cromatică vie.

Fig. 11. Interior case

Ștergarele de culme erau țesute din bumbac cu alesături la capete. Păretarul din țesătură de lână și cânepă se așeza în colțul de pat lipit de perete.

Icoanele pe sticlă aduceau sobrietatea generală încăperii și o tensiune coloristică puternică. Acestea se fixau câte 2 – 4 pe perete dinspre stradă, așezate între cele două ferestre și pereții laterali și încă două, trei în pereții dinspre curte. Icoanele erau încadrate de câte un chindeu și proveneau din centrele din Țara Oltului (Arpașul de Sus – Sava Moga, Cârțișoara – Matei Tamforea, Făgăraș – Niculae Cațavei și Ioan Pop Zugravul), Scheii Brașovului, Nicula sau Laz.

Ceramica din interior era o ceramică decorativă și s-a impus prin numărul formelor li decorația policromă specifică centrelor din sudul și centrul Transilvaniei.

În perioada de început al secolului XX satul începe să ia o nouă înfățișare și anume aceea unui sat mai bogat, apărând chiar o preocupare pentru alinierea străzilor și întreținerea străzilor.

Un factor care a influențat arhitectura satului a fost arhitectura săsească cu influența în ceea ce privește plastica, aspectul exterior al clădirilor în special fațadele caselor și porțile înalte, organizarea, structura internă a casei fiind cea românească. Nicolae Iorga, în călătoria pe care a făcut-o în anul 1906, remarcă aspectul săsesc al caselor în aproape întreaga zonă a Țării Oltului. Casele care s-au construit în prima jumătate a secolului sunt cele mai multe sistem vagon. La stradă o cameră, la mijloc alte, apoi o tindă cu cuptor de pâine și o cămară, iar sub case sunt pivnițe.

Fig. 12. Icoane pictate pe sticlă originare din Țara Oltului

După anul 1950 au început să se construiască într-un stil mai modern cu 2 camere la stradă, lucru ce s-a datorat și contactului pe care sătenii în calitate de muncitori, l-au avut cu orașul (Făgăraș, Brașov, Zărnești). Din aproape toate casele au dispărut tinda și celarul.

În ceea ce privește organizarea interiorului acesta suferă influențe urbane și se renunță în multe cazuri la folosirea textilelor care au individualizat interiorul specific Țării Oltului.

Localnicii din Șinca Nouă au ridicat o biserică, au introdus o linie de telefon în sat, au modernizat căminul cultural li s-au înfrățit cu o altă comună.

În 5 iunie 2007 în localitatea Șinca Nouă s-a organizat simpozionul „satul românesc, sat european, sat ecologic”, în cadrul programului „Cercetare de excelență”, Modulul III, CEEX 22/2006 cu proiectul cu tema:”Calitatea mediului și managementul resurselor naturale și antropice ale comunităților rurale din județul Brașov”. Simpozionul a fost organizat de Universitatea Româno – Americană în colaborare cu Universitatea Sales – Pennsylvania U.S.A., Consiliul Județean Brașov, Agenția de Protecția Mediului Brașov și Primăria Șinca Nouă, având ca parteneri Asociația Centrul de Studii și Cercetări de Mediu, Institutul de Geografie al Academiei Române.

În cadrul simpozionului, primarul comunei Șinca Nouă, Dumitru Fluncus, a prezentat în plen comunicarea „Șinca Nouă – sat european”.

Cetățeanul neamț Cristof Promberger a participat cu comunicarea prezentării pensiunii „Eguus Silvania”. Această pensiune este foarte căutată de turiști în localitatea Șinca Nouă.

Din 9 aprilie 2008, în comuna Șinca Nouă a fost inaugurat primul Serviciu Public Comunitar Local de Evidența Persoanelor din mediul rural. Astfel, cetățenii din Șinca Nouă nu vor mai fi nevoiți să meargă până la Brașov sau până la Zărnești pentru a solicita elibera rea cărților de identitate și a pașapoartelor ci vor putea să vină la primăria din comuna lor.

Comuna Șinca Nouă este formată din sate cu funcții mixte: agricole, prelucrarea lemnului, prelucrarea fructelor, prelucrarea laptelui și transport.

Șinca Nouă are o dezvoltare durabilă. Localnicii și-au construit case frumoase. Pornind de la vatra satului formată în jurul bisericuței vechi din lemn, satul s-a dezvoltat de-a lungul timpului ajungând să se extindă pe o suprafață de 194,75 ha.

Există în comună o rețea de servicii diverse, iar datorită primarului Dumitru Flucus și a echipei sale Gheorghe Nanau – viceprimar, Bucur Aroiu – secretar și Maria Lancea – referent, s-a organizat și amenajat foarte bine spațiul comunal.

Din cele 288 de locuințe din 39 de județe ale țării, sate care au luat parte la concursul „Sat European” unde au trebuit să prezinte o problemă a comunității locale pe care au rezolvat-o, aplicând valori europene cum ar fi locația unde funcționează cele două birouri, de stare civilă și evidența populației, este încă provizorie. Din toamna anului 2008, angajații s-au mutat într-o clădire nouă, alături de reprezentanții unui inspectorat pentru situații de urgență, de cei ai poștei și de un cabinet veterinar.

În viitor se vor elibera aici, în comună și permisele de conducere. Pentru înființarea acestui serviciu sunt foarte mulțumiți cei peste 1800 de localnici.

În comuna Șinca Nouă s-a introdus internetul atât la primărie cât și la școală. Mai există aici și o bibliotecă cu peste 320 de volume și un cămin cultural modern.

Există un proiect de alimentare cu apă și canalizare care s-a implementat în 2008.

De curând s-au descoperit urmele unei mănăstiri vechi pe Strâmba, distruse din ordinul Mariei Tereza. Dorința localnicilor este de a ridica o altă mănăstire pe acele locuri.

Fig 13. Primăria Șinca Nouă

CAPITOLUL III

FONDUL DEMOGRAFIC

Evoluția numerică a populației

Șinca Nouă, așa cum s-a specificat în capitolul anterior, este o așezare constituită în secolul al XVIII–lea, când o parte din ortodocși din satul Șinca Veche s-au refugiat în pădurea boierului și marelui istoric Gheorghe Șincai.

După datele existente mănăstirea în împrejurimile căreia s-au stabilit ar corespunde cu biserica de lemn din dealul Flucuseștilor cu hramul „Sfântul Nicolae”.

Ocupația de bază a locuitorilor din această zonă a fost și este creșterea animalelor, cărăușia și munca forestieră, îndeletniciri determinate de condițiile naturale locale.

Populația comunei Șinca Nouă a fost în continuă creștere între anii 1869 – 1930, creștere mai lentă în secolul trecut și mai accentuată după anul 1900.

Evoluția numerică a populației Șinca Nouă la recensăminte:

Anul 1900 – 1642 locuitori;

Anul 1910 – 1705 locuitori;

Anul 1930 – 1789 locuitori;

Anul 1941 – 1761 locuitori;

Anul 1948 – 1725 locuitori;

Anul 1956 – 1762 locuitori;

Anul 1966 – 1698 locuitori;

Anul 1977 – 1537 locuitori;

Anul 1992 – 1687 locuitori;

Anul 2002 – 1586 locuitori;

Anul 2011 – 1690 locuitori.

Evoluția numerică a populației, conform datelor din recensăminte, evidențiază o creștere continuă a numărului de locuitori dar mult încetinită după 1910, observându-se în ultimii ani stagnări și regrese.

După anul 1930 se remarcă o descreștere a populației din cauze multiple: al doilea război mondial, puternica industrializare din zona Făgăraș și Brașov – Zărnești, relativa izolare a satului în teritoriu, redusele suprafețe de teren arabil, care a determinat migrarea populației.

Dezvoltarea procesului de industrializare a zonei înconjurătoare, având ca urmare o creștere continuă a necesarului forței de muncă a atras o parte din populația comunei spre zona industrială. Datorită faptului că s-au ameliorat condițiile de deplasare prin modernizarea drumului național 73A și s-au pus la dispoziția muncitorilor mai multe mijloace de transport, a scăzut sporul migrator și a crescut numărul populației comunei.

Structura populației

La recensământul din 2011 s-a constat că din cei 1690 locuitori, români erau majoritari, în proporție de 97,3%.

În comuna Șinca Nouă grupa tânără (0 – 14 ani) este de 27,81 %, grupa adultă (15 – 64 ani) este de 62,10% iar grupa vârstnică (> 64 ani) este de 10%. Media de vârstă în această comună este 38 de ani 11% din populația comunei sunt romi, deci 40 de familii.

Limba vorbită de locuitorii satului aparține sub dialectului din sud – estul Transilvaniei, având deci caracteristicile acestuia. Sub dialectul vorbit în Șinca Nouă prezintă atât caractere specifice celui muntean cât și celui specific populației din Moldova.

Mobilitatea teritorială

Astăzi mai toate satele Țării Făgărașului au fost depopulate. Localnicii au emigrat sau au plecat spre orașe sau țări în care se găsește de lucru. În Șinca Nouă tineretul se întoarce în sat, așa că acest lucru se vede în gospodăriile îngrijite, câmpurile cultivate și animalele sănătoase.

Populația comunei Șinca Nouă este o populație activă. Astfel, în afară de agricultură locuitorii se ocupă și cu zootehnia și exploatarea forestieră.

Copii sunt elevi ai școlilor generale din Șinca Nouă și Paltin până la 14 ani, iar ceilalți sunt fie liceeni la Brașov, Zărnești sau Făgăraș, fie studenți la Brașov sau Sibiu, deci mobilitatea internă este temporară fie forestier, fie săptămânală, fie zilnic – navetism.

Dar mobilitatea teritorială este și extremă deoarece există localnici care au plecat în străinătate la lucru (Italia, Spania, Germania) pentru a-și întreține familia, aceștia fiind plecați temporar sau definitiv.

CAPITOLUL IV

FUNCȚIILE GEOECONOMICE ACTUALE

Funcția agricolă

Condițiile pedoclimatice, altitudinea și relieful teritoriului administrativ al comunei Șinca Nouă sunt mai puți favorabile culturilor de cereale, plante tehnice și alimentare. Adăugând aceste condiții și suprafața redusă a terenurilor arabile, se poate menține faptul că profilul activităților este cu preponderență zootehnic.

Analizând structura terenurilor agricole se poate observa că peste 84% din acestea sunt pășuni și fânețe. Terenul arabil este prezentat doar în proporție de 15,4% din terenul agricol și se întâlnește pe suprafețe mai mici, răspândite pe teritoriu.

Suprafețe de teren arabil mai mari se întâlnesc în jurul localității Șinca Nouă. Într-o proporție foarte mică se întâlnesc în teritoriu livezi de pomi fructiferi, în special meri și pruni. Fructele sunt folosite pentru obținerea gemurilor, compoturilor, alcoolului. Ceea ce nu se consumă în gospodărie se comercializează, localnicii având certificate de producători.

Agricultura comunei Șinca Nouă și-a realizat producțiile numai în cadrul gospodăriilor individuale, proprietăți particulare ce dețin aproape tot terenul agricol.

Localnicii cresc animale ca: bovine, ovine și porcine pentru propria folosință în gospodărie sau pentru comercializarea cărnii sau a laptelui și produselor lactate. Chiar dacă mulți cetățeni au tractoare, cei mai mulți cresc și cai pentru tracțiune.

În pădurile comunei Șinca Nouă se organizează uneori partide de vânătoare de cerbi, urși, iepuri și mistreți, deoarece există un fond de vânătoare arondat unei firme particulare.

Funcția industrială

Un număr de 60 de localnici își desfășoară activitatea pe teritoriul administrativ al comunei Șinca Nouă și anume:

Stația de turbocompresoare gaz – metan – 30 de angajați;

Stația de vane gaz – metan – 5 angajați;

Două gatere – 4 angajați;

Două ateliere de tâmplărie – 2 angajați;

Două centre de colectare a laptelui – 2 angajați;

Două brutării – 4 angajați;

O moară – 1 angajat;

Un atelier mecanic – 2 angajați;

Firme de exploatare forestieră – 10 angajați.

Laptele se va prelucra la o fabrică de lapte avându-l ca patron pe cetățeanul german CristophPrombergher. Investiția acestei fabrici este făcută de oameni de afaceri elvețieni și ajunge la peste un milion de euro. Este pentru producția de lapte a satului în medie cam de 2000 litri/zi. Aici se va produce cașcaval, mai multe feluri de brânză, atât pentru export cât și pentru piața românească. Totul va fi exclusiv bio.

Funcția comercială

Este slab reprezentată în limitele comunei Șinca Nouă. Există o farmacie veterinară cu un angajat, șapte magazine cu 14 angajați, unde angajații sunt localnicii comunei Șinca Nouă. Astfel sătenii nu mai trebuie să se deplaseze la Zărnești, Brașov sau Făgăraș pentru cumpărături.

Funcția de transport

Drumurile publice, aflate în curs de modernizare, asigură deplasarea localnicilor mai ales cu autobuzele care fac legătura cu satele din jur și cu orașele Brașov, Făgăraș sau Zărnești.

Funcția turistică

Șinca Nouă este o comună pitorească, situată pe Valea Șincii între Munții Perșani la E și Munții Făgărașului la V. Peisajele sunt superbe, cu păduri întinse, pășuni și fânețe, cu o floră diversificată. În zona limitrofă se întâlnesc un număr foarte mare de animale sălbatice: urși, lupi, râși, cerbi, căpriori, mistreți, capre negre, vidre, iepuri.

Funcția turistică este determinată de arhitectura și arta populară, de portul specific al localnicilor, dar și de unele obiective turistice și anume:

Biserica din lemn – monument istoric:

Peștera Gang;

Viaductele Podul Ilii și Podul Negru;

Valea Strâmba;

Observatorul de urși de la Găunoasa.

Biserica din lemn a fost construită în jurul anului 1600. Această biserică a constituit centru spiritual în jurul căruia s-a format vatra satului Șinca Nouă. Este singura biserică din Țara Făgărașului, care a scăpat nedistrusă de generalul Bucov, trimis de Maria Tereza și asta datorită faptului simplu că nu a fost găsită de acesta. Biserica din lemn este mormânt istoric și a fost restaurată în anii 1927 și 1997 și resfințită în anul 1998.

Fig 14. Biserica de lemn – Șinca Nouă

Fig. 15. Carpații Meridionali și împrejurimi. Harta turistică (prelucrare după Oancea și colab. – Atlas Istorico – geografic, 2007)

În cadrul turismului ecvestru, la Șinca Nouă se desfășoară în anul 2008 (5 mai – 26 mai) cursuri gratuite pentru potcovari și curelari și sunt organizate de Liga Internațională pentru Protecția Calului. Aceste cursuri sunt atât practice cât și teoretice și se vor desfășura timp de trei săptămâni.

Cursanții vin aici din mai multe orașe din țară ca: Târgu Mureș, Cluj Napoca sau Buzău. Ei beneficiază de cazare gratuită și trei mese pe zi. La cursuri se poate înscrie maxim 10 persoane. Cursurile sunt finanțate de regina Angliei.

Aceste cursuri au debutat în urmă cu doi ani la Târgu Mureș. Coordonatorul proiectului este Andre Bubear. Instructorii sunt atât de la curtea regală a Angliei cât și din România. Aceștia vor pregăti pe cursanți pentru a îmbunătăți viața cailor. Caii din România nu sunt potcoviți cum trebuie în multe locuri, nu au hamuri bune, sunt supuși la diferite munci care nu sunt potrivite pentru ei.

La sfârșitul cursurilor, după ce vor susține un examen pentru care vor primi diplome, cursanții vor rămâne cu trusele cu care au lucrat de-a lungul cursurilor în valoare de aproximativ 1000 de euro.

În localitate există 5 pensiuni familiale ( de 3 margarete) iar una este pensiunea cetățeanului german CristophPromberger (tot de trei margarete). În aceste pensiuni sunt angajate 27 de persoane din care 10 sunt localnicii comunei.

În apropiere se află Dumbrava Narciselor protejată și vizitată de numeroși turiști.

CAPITOLUL V

ELEMENTE DE CULTURĂ – OCROTIRE SANITARĂ – ÎNVĂȚĂMÂNT – ETNOGRAFIE ȘI FOLCLOR

Funcția de învățământ

Vatra satului Șinca Nouă a luat naștere în jurul unei bisericuțe din lemn, predarea puținelor cunoștințe se făcea, înainte de a se construi un locaș special pentru școală, de către preoți și cantori prin casele lor sau în biserică. Prima mențiune a școlii din Șinca Nouă este făcută în conscripția episcopului A. Rodnic, din anul 1765. În această conscripție sunt menționate 28 de școli în Țara Făgărașului. Acest lucru l-a făcut pe istoricul C. Stan să facă remarca: „Nu știu dacă un alt județ din țară se va putea mândri la vremea aceea cu un număr atât de mare de școli.”

Copiii până la vârsta de 7 ani erau educați de către familie. În Țara Făgărașului, comunitățile locale au considerat mereu că familia este responsabilă de un anumit comportament al unei persoane. Expresia „Nu are cei 7 ani de acasă” este folosită în prezent pentru a caracteriza o persoană prost crescută. În urma folosirii chestionarului lui Salzman, enunțurile 9, 15,23, 27 în Țara Făgărașului în anul 2002, s-a constatat că majoritatea subiecților investigați s-au pronunțat pentru o educație solidă în familie și o păstrare a autorității părintești specifice educației tradiționale.

Fig. 16. Școala generală Șinca Nouă

Fig. 17. Biserica ortodoxă Șinca Nouă

În anul 1896 oamenii satului hotărăsc să ridice, lângă biserică, prin contribuție financiară și muncă, o școală nouă, din cărămidă. În anul 1902 a fost terminată și a putut funcționa. Clădirea are săli de clasă, cancelarie, iar la început în două încăperi a funcționat primăria satului.

În această școală au învățat multe generații de elevi până în anul 1962 când s-a construit școala actuală cu un etaj, 8 săli de clasă, laborator. Absolvenții școlii și-au continuat studiile le liceele specialitate, la școli profesionale sau învățământul superior.

În comuna Șinca Nouă există două școli cu predare în limba română:

O școală cu predare pentru clasele I – VIII în localitatea Șinca Nouă, unde predau 10 profesori;

O școală cu predare pentru clasele I – IV în localitatea Paltin unde predau 2 învățători.

Tot în comuna Șinca Nouă funcționează 2 grădinițe (1 în Șinca Nouă și 1 în Paltin) unde predau 2 educatoare.

Școala din comuna Șinca Nouă este dotată cu mobilier modern, aparatură modernă audio – vizuală și de curând este conectată la internet. Toate acestea permit elevilor să acumuleze un bogat bagaj de cunoștințe pe linia învățământului modern.

Localnicii beneficiază și de un Cămin Cultural amenajat conform standardelor europene.

2. Asistența sanitară

Asistența sanitară se realizează prin dispensarul teritorial Șinca Nouă, care este încadrat cu 2 medici (un medic generalist pentru comuna Șinca Nouă și Poiana Mărului și un medic stomatolog) și 2 cadre medicale cu studii medii.

Localnicii comunei Șinca Nouă beneficiază de o farmacie veterinară și de un medic veterinar astfel încât animalele și păsările gospodarilor să fie bine tratate și vaccinurile să fie administrate la timp.

3. Particularități etnografice și folclorice

Portul bărbătesc al locuitorilor comunei Șinca Nouă constă în cămașă albă, ciorapi albi și șerpar țesut sau din piele încheiat cu trei rânduri de cătărămi. Peste cămașă se purta un reacăn alb din panura de lână țesută în războiul casei. În picioare purtau opinci, apoi ghete cu elastic, înlocuite mai târziu cu cizme. Pe cap, vara purtau pălărie iar iarna căciuli de miel sau oaie.

Femeile purtau ii cu poale lungi, cusute cu mâna și diferite în funcție de vârstă; peste poale purtau în față un șorț gros de lână, iar în spate o cătrință din pănură neagră. În zilele de sărbătoare purtau peste ie un mânecar din pănură bleumarin. În perioada rece purtau un reacăn alb. Pe cap purtau căiță și pomeselnic, iar în picioare aveau opinci, ciorapi tricotați, scurți până la genunchi.

Motivele populare sunt cele mai răspândite în Țara Făgărașului. Culorile de bază sunt alb, negru, roșu și verde.

În anul 2007, ca urmare a sprijinului acordat de Fundația pentru Parteneriat și în urma acțiunilor organizate în comună, foarte multe familii au început să-și confecționeze costume populare noi. Aceste sunt confecționate de femei vârstnice din sat și de meșteri din satele vecine.

Fig. 18. Port țărănesc bărbătesc

Fig. 19. Port țărănesc – bărbați și femei

Tot în urma sprijinului Fundației pentru Parteneriat s-a înființat în localitatea Șinca Nouă un cor pe patru voci care au cules și valorificat cântecele și colindele locale. O parte din acestea au fost înregistrate pe un CD iar în iarna anului 2008 a fost scos un nou CD.

Fig. 20. Corul comunei

O tradiție deosebit de pitorească, „țurca” se organizează încă din vechime și ține de plecarea feciorilor în armată. Aceasta se desfășoară între 6 decembrie și 7 ianuarie. Țurca este feminimul arhaic și regional de la taur. Scopul spectacolului, al jocului în ritm rapid este de a readuce satul în orizontul mitic al începuturilor, de a întinerii lumea.

În Țara Făgărașului, colindatul este organizat de așa numita „ceată de feciori” ce se constituie cu ocazia sărbătorilor Crăciunului. Și în comuna Șinca Nouă tinerii care compun „ceata” sunt peste 18 ani, necăsătoriți și își aleg conducătorii în ziua de 6 decembrie (Sf. Nicolae). Ceata este compusă din5 „domni” și 10 – 20 membrii.

CAPITOLUL VI

MODALITĂȚI DE OPTIMIZARE A SPAȚILUI RURAL ȘI DE PROTECȚIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Pentru optimizarea spațiului rural și a protecției mediului va trebui să se ia măsuri având ca obiective prioritare:

Stabilizarea populației; creșterea numerică a populației;

Refacerea rolului pe care satul românesc făgărășean l-a avut în trecut și la care să se adauge cerințele normelor europene.

Șinca Nouă nu a fost o comună colectivizată așa că fiecare gospodar este și proprietar al terenurilor agricole. Legea fondului funciar privind repunerea în posesie a locuitorilor satelor se aplica numai la pădure.

Pentru ameliorarea terenurilor și solurilor din cadrul comunie Șinca Nouă se fac anual următoarele lucrări de îmbunătățiri funciare:

Regularizări de cursuri de apă și îndiguiri;

Împăduriri prin plantare ce salcâm în zonele unde sunt torenți;

Îndepărtarea pietrelor de pe terenurile arabile;

Defrișări de mărăcini și degajări de arbuști pentru aranjarea pășunatului comunal, folosindu-se și substanțe ecologice.

Se poate interveni în sprijinirea tinerilor și a familiilor tinere care se stabilesc în mediul rural și își desfășoară activitatea în sectoarele agricole, de altfel pentru toți locuitorii satelor prin găsirea unui sistem de creditare avantajos pentru procurarea utilajelor agricole și a substanțelor de combatere a bolilor și a dăunătorilor plantelor.

Gospodarii au reușit să achiziționeze 2 – 3 utilaje necesare în muncile agricole profitând de subvențiile date de stat. Astfel există în comuna Șinca Nouă peste 100 de tractoare.

Datorită contractelor cu anumite firme s-au obținut substanțe ecologice pentru tratarea bolilor cartofului.

Fiind sat ecologic Șinca Nouă folosește numai îngrășăminte ecologice.

Locuitorii comunei Șinca Nouă li se asigură asistența tehnică de specialitate în vederea folosirii unor tehnici agricole avansate, dozarea corespunzătoare a substanțelor de combatere a bolilor și dăunătorilor pentru a nu deveni poluante pentru om și mediul înconjurător, la centrul agricol Poiana Mărului.

Valorificarea producțiilor agricole și animaliere se realizează prin societăți comerciale specializate sau prin piețele altor localități. Astfel, laptele colectat din comună este primit de firma PRODLACTA, iar carnea de abatorul din Poiana Mărului.

De fapt, cea mai importantă cerință o reprezintă cea referitoare la lipsa fertilizanților și îngrășămintelor chimice din nutrețul animalelor și culturilor agricole. Pe lângă aceasta mai există prevederile referitoare la spațiile de depozitare a produselor, calitatea grajdurilor etc. Și pășunea comunală intră în acest contract.

Periodic se fac verificări pentru constatarea respectării condițiilor stimulate în contract. Directorul firmei care atestă produsele ecologice din Șinca Nouă este PiroskaLorinch. Agricultura acestei comune,prin contractul încheiat este certificată bio. Unul dintre săteni, Ion Lancea povestește că îi primește de câteva ori pe an pe inspectorii de la Cluj, care verifică condițiile în care își ține vacile și, mai ales, dacă le dă numai hrană naturală.

Exploatarea pădurilor nu agresează mediul Prelucrarea primară a lemnului se face fie prin firme prelucrătoare, care au gatere mari, fie se prelucrează la gaterele din Șinca Nouă. Lemnul de fag prelucrat în Șinca nouă se poate vinde. Astfel se obțin câștiguri însemnate și se asigură locuri de muncă pentru un număr însemnat de tineri prin exploatarea și prelucrarea lemnului.

În comuna Șinca Nouă femeile țes covoare, țoale și alte obiecte de artizanat pe care le pot valorifica.

Romii din comună confecționează greble, coșuri, măturoaie și linguri; culeg fructe de pădure și ciuperci, pentru a obține venituri proprii. În comuna Șinca Nouă există un centru de prelucrarea ciupercilor.

Tot începând din anul 2007 în comună s-a amenajat o groapă de gunoi ecologică.

Așezarea satelor comunei Șinca Nouă poate da turismului o nouă dimensiune, fiind în preajma munților Făgăraș.. Turismul rural din zonă se va putea dezvolta prin construirea de cabane confortabile în zona montană (chiar dacă există 6 pensiuni de trei margarete), cu condiția să se facă teren intravilan.

În anul 2008 s-a început canalizarea în comună, , deci oamenii beneficiază de apă bună de băut și o bună canalizare.

Au început să se repare drumurile de hotar și două drumuri județene: Șinca Nouă – Strâmba și Șinca Nouă – Valea Homorod.

CAPITOLUL VII

ȘINCA NOUĂ – PRIMUL SAT ECOLOGIC ROMÂNESC

In Șinca Nouă există, un spirit comunitar. Prin acest spirit s-a reînființat comuna pe 10 mai 2002.

In 2003 s-a luat legătură cu o comunitate din Germania, pentru înfrățire, deoarece românii de aici, admirau spiritul german. Pentru asta trebuiau să facă o strategie de dezvoltare durabilă. Așa că, în iarna 2003-2004, s-au adunat la primărie 40-50 de persoane, și au propus sa dezvolte satul in doua domenii: infrastructura si imaginea. 

Dacă refacerea infrastructurii a fost indispensabilă pentru ca localnicii să poată trăi confortabil, imaginea e la fel de importantă pentru a salva localitatea și a o promova. Pentru a nu semăna cu orice sat din zona de la munte din România, au hotărât să devină primul sat ecologic din România. Pentru asta s-a vorbit cu un elvețian, care a fost de acord să finanțeze, aici, o fabrică de prelucrare a laptelui, una de mezeluri, o alta de sucuri, un abator, etc., și s-au hotărât să treacă la certificarea produselor în sistem ecologic. O altă direcție, tot atât de europeană, pe care comunitatea din Șinca Nouă o are în vedere, este dezvoltarea ecoturismului în zonă. Există, aici, o florăși faună deosebită.  Se pare că Șinca Nouă nu are doar o avantajoasă poziție geografică (situându-se cam la o oră și jumătate de multe obiective dragi vizitatorilor precum Brașovul, Sibiul, Transfăgărășanul, Mănăstirea Sâmbăta…), dar și o faună demnă de luat în considerație: urși, lilieci, fluturi…  Localnicii s-au apucat să-și ridice și pensiuni turistice. Mai ales că exista un plan urbanistic general care prevede unde și cum să se construiască. Altfel, satul rămâne o comunitate tradițională și unde media de vârstă se situează, fericit, la 38 de ani.

La Șinca Nouă, există o vechea biserica de lemn, monument istoric, cu clopotul ce împrăștie norii de furtună. Aproape de Șinca pot fi văzute, primele viaducte de cale ferată din România, Podu’ Iliiși viaductul Podu’ Negru ce lega Brașovul de Făgăraș în perioada antebelică. Iubitorii de natură pot vizita Peștera Gang și pădurile virgine din Strâmba.

La Șinca se face o pită rumenăși gustoasă din care mănânci “pân’ nu mai poți”. Obiceiul de la Lăsata Secului de Paști, “Roata-n flăcări”, este foarte cunoscut în sat. Atunci feciorii din sat se adună pe un deal, de unde rostesc strigături prin care “judecă” fetele care nu respectă regulile obștei. Odată ce lumea a aflat cine încalcă rânduiala, feciorii slobozesc la vale roțile învelite în paie aprinse, purificând spațiul și oamenii înainte de intrarea în Postul Paștelui.

Date semnificative:

2 – 3 iulie: Calendarul semănăturilor bio;

Ferma ecologică de vaci cu lapte

Cultura modernă de zmeur și afin la Corbi, Argeș

Producția ecologică de mere

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Băcănaru I., Velcea I., Oancea D. (2009), Satul românesc, Edit. U.L.B., Sibiu

Bălan I. (1982), Vetre de sihăstrie românească, Editura Științifică, București.

Bănărăscu P. și Boștinariu N. (1973), Bibliografia, Editura Științifică, București.

Benedek J. (2004), Amenajarea teritoriului și dezvoltarea regională, Presa Univ. Clujeană.

Ciobanu V. (1926), Statistica românilor din Ardeal, Cluj – Napoca.

Ciupe I. (1983), Făgăraș, Editura Sport – Turism, București.

Cucu V. (1982), Geografia României și așezările umane, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Florea N. (1968), Geografia solurilorRomâniei, Editura Științifică, București.

Fratu I. (1986), Poteci și cabane în Munții Făgărașului, Editura Sport – Turism, București.

Posea Gr. (1968), Glacisurile și unele aspecte din România, București, An XVII. Nr. 1.

Roșculeț G.V., Studii de sociologie antropologie culturală, Editura Negru Vodă – Făgăraș, 2002.

Stan C., (1928), Școala Poporană din Făgăraș și de pe Târnave, Editura Dacia Traiană, Sibiu.

Suciu C, (1966), Dicționar al localităților din Transilvania, Editura Academiei Române, București.

Velcea I. (2010), Geografie rurală, Tipografia Facultății de Geografia Turismului, Sibiu.

Velcea I. (1984), Le deveoppement rural lesAlpes de Transylvanie, Barcelona, Spania.

Velcea Valeria (2001), Geografia fizică a României, Tipografia Facultății de Geografia Turismului, Sibiu.

Velcea Valeria (2016), Geografia Carpaților Românești, Tipografia Facultății de Geografia Turismului, Sibiu.

*** (1991), Făgăraș, 700 – Pagini de istorie, Editura Arta Grafică, Brașov.

*** Primăria comunei Șinca Nouă, Județul Brașov – Planul de sistematizare al localităților comunei.

*** Primăria comunei Șinca Nouă, Județul Brașov – Statisticile recensămintelor populației, (1977, 1992, 1995, 2001).

*** Primăria comunei Șinca Nouă, Județul Brașov – Analiza activităților economice.

*** Primăria comunei Șinca Nouă, Județul Brașov – Date privind evoluția economică (1995, 1999, 2000, 2001, 2002).

*** (1983), Geografia României, I, Geografia fizică, Editura Academiei, București.

*** (1987), Carpații și Depresiunea Transilvaniei, III, Editura Academiei, București.